Procesul Democratic In Uniunea Europeana Participare Si Deliberare

Procesul democratic în Uniunea Europeană: participare si deliberare

CUPRINS:

I. Procesul democratic: definire

1.1. Modelul participativ vs. modelul deliberativ (Interacțiunea dintre participare și deliberare)

1.2. Încercări de democratizare în UE

II. Probleme și provocări ale democrației

2.1. UE – o poliarhie imperfectă

2.2. Identitatea europeană – o amenințare?

2.3. Lipsa de performanță după criza financiară (reprezentări mass -media ale crizei si rolul de mediator al presei)

III. Studiile de caz

*Participarea electorală (Semnificația votului în alegerile parlamentare)

**Desemnarea Președintelui Comisiei Europene

Concluzii

Bibliografie

Procesul democratic. Definire

În accepțiunea literală a termenului, democrația reprezintă puterea poporului. De altfel, etimologia cuvântului democrație provine din Grecia antică și desemnează suveranitatea populară și guvernarea de tip reprezentativ. Cetățeanul are dreptul de a interveni în luarea deciziilor și de a fi parte integrantă a procesului de conducere statală. Urmând evoluția cronologică a termenului, ce are astăzi nenumărate interpretări, regăsim opinia lui Aristotel potrivit căreia democrația este „o formă paralelă a unui oraș bine construit”. Așadar cetățeanul este acel axis mundi în jurul căruia se construiește un adevărat organism funcțional. Democrația este un sistem de norme legitimat de voința poporului, de interesele comune tuturor indivizilor.

Pericle considera că o „constituție este numită democrație deoarece puterea nu este în mâinile unei minorități, ci aparține întregului popor”. Pe de altă parte, Platon susținea că poporul trebuie cârmuit de către cei mai înțelepți, pentru că, dacă cetățenii se vor lăsa ghidați de propriile idei, cetatea ar putea cădea în anarhie. Pentru Rousseau conceptul de democrație avea o semnificație diferită, acesta arătând faptul că ideea de democrație nu are nicio legătură cu ideea de reprezentativitate politică pentru că „deputații poporului nu sunt și nici nu pot fi reprezentanții lui; ei nu sunt decat mandatarii lui și nu pot să hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul în persoană este nulă; nici nu este lege”.

O ideologie asemănătoare cu cea a lui Rousseau este cea a lui Marx care încerca să evidențieze mai multe aspecte legate de o democrație în care cetățenii să își câștige libertatea, să sublinieze dispariția organizării socio-politică ce ar constitui fundamentul folosirii cetățeanului ca pe un instrument și dispariția claselor sociale. În acest mod considera Marx că se poate ajunge la o democratizare completă a societății. Însă, Giovanni Sartori a criticat perspectiva lui Marx afirmând faptul că acesta dorea o democrație fără stat, care să se guverneze singură; pe scurt, Marx își imagina cea mai primitivă și simplistă administrare a existenței comunitare.

Dincolo de esența acestor definiții, ideea europeană despre democrație este una simplă. Contrar etimologiei sale, democrația nu înseamnă că puterea este exercitată de către popor, ci că este răspunzătoare în fața sa. Democratizarea Europei s-a realizat atunci când puterile, tradiționale sau moderne, au fost constrânse să răspundă de acțiunile lor în fața cetățenilor. În termeni instituționali, această axiomă se traduce prin două tehnici simple: puterea de a face legi revine formal unor conducători aleși periodic și toate organele statului, care dețin o parte din capacitatea de decizie, sunt responsabile în fața Parlamentului. Aparatul administrativ al statului este organizat după o logică piramidală, astfel încât orice decizie să poată fi asumată politic de conducători, răspunzători în fața cetățenilor. Construcția europeană erodează această logică. Sistemul instituțional al comunității nu a fost niciodată piramidal. Între Consiliu, Parlament și Comisie nu se găsește nici un indiciu al vreunui raport de subordonare.

Uniunea Europeană reprezintă cel mai avansat proiect de integrare interstatală din lume. Inițial, Uniunea a fost contruită și văzută ca fiind un proiect economic, însă, în prezent, accentul cade pe infăptuirea dimensiunii politice. Un aspect important este acela că statele membre au delegat o parte a competențelor naționale către UE, iar deciziile luate de această entitate îi afectează, în egală măsură, pe toți cei 500 de milioane de cetățeni europeni.

Unul dintre factorii esențiali pentru sporirea participării cetățenilor la crearea unei democrații supranaționale este respectarea principiilor democratice, singurele care garantează că deciziile sunt corecte față de cetățeni și față de statele membre în egală măsură. Menținerea și respectarea coordonatelor democratice este necesară, întrucât frustrarea față de carențele democrației reprezentative se resimte și afectează buna funcționare politică a Uniunii Europene. De asemenea, instituțiile UE sunt mult mai slab legitimate prin diminuarea prezenței la vot a electoratului, iar cetățenii nu se mai află în topul obiectivelor UE, țelul fiind rezultatele obținute.

Modelul participativ vs. modelul deliberativ (Interacțiunea dintre participare și deliberare)

Modelul deliberativ

Ultimii 20 de ani au fost contextul propice pentru reorientarea controverselor ce au ca centru de interes teoria democrației, devenit și un subiect de interes pentru specialiștii din științele comunicării. Această reorientare poartă denumirea de „turnura deliberativă” și reprezintă o alternativă la formele clasice ale democrației directe și reprezentative. Scopul turnurii deliberative este acela de a oferi soluții la problemele formelor democratice clasice, mai ales în ceea ce privește participarea efectivă la realizarea controlului democratic, în contextul pluralismului societăților contemporane.

Sintagma de „democrație deliberativă” aparține autorului Joseph Bessette, care, în articolul Deliberative Democracy: The Majority Principle in Republican Government, apărut în anul 1980, și-a expus contraargumentele față de o interpretare elitistă a principiilor Constituției Statelor Unite ale Americii și în favoarea viziunii de tip participativ cu privire la politicile democratice. Ea va deveni denumirea orientării principale din teoria democrației abia după anul 1990, când cele mai multe și mai semnificative contribuții din acest domeniu s-au orientat către formularea unui model de tip deliberativ, înțeles ca o alternativă autentică la formele tradiționale ale democrației.

Acestă viziune asupra democrației pune accentul pe autenticitatea democrației și pe ligitimitatea deciziilor luate în cadrul acestui regim de guvernare. Potrivit opiniei reprezentanților acestei poziții teoretice, deciziile politice nu sunt considerate a fi legitime, dacă nu s-a oferit oportunitatea de a participa la o deliberare eficientă. Cu alte cuvinte, deciziile nu pot fi impuse indivizilor, acestea trebuie să fie rezultatul unor discuții argumentate, prin care să se susțină sau să se critice o anumită hotărâre, iar argumentele trebuie să fie înțelese și acceptate de indivizi.

Reprezentanții sistemului deliberativ consideră că autenticitatea și calitatea democrației este cu atât mai importantă cu cât în societățile contemporane există minorități persistente mai exact indivizi sau persoane marginalizate politic și care nu au dreptul de a influența deciziile colective prin intermediul instrumentelor utilizate în cadrul formelor clasice ale democrației, nici măcar dacă aceste decizii i-ar afecta în mod direct.

În acest sens, autorii Amy Gutmann și Dennis Thomson precizează în lucrarea Why Deliberative Democracy?, că potrivit teoriei deliberative, oamenii nu trebuie să fie tratați ca simple obiecte ale legiferării sau ca supuși ai guvernării, ci ca agenți autonomi care trebuie să ia parte la guvernarea societății din care fac parte.

Prima caracteristică a acestui tip de democrație este necesitatea oferirii de argumente în sprijinul tezelor susținute în cadrul procesului de deliberare. A doua caracteristică este accesibilitatea argumentelor utilizate prin raportare la toți cetățenii implicați, asigurată prin faptul că discuțiile au loc în public și că ele pot fi asumate de către toți (nu sunt considerate astfel doar de către unii, așa cum se întâmplă în cazul revelației). A treia caracteristică este dată de faptul că acest proces de deliberare tinde către producerea unei decizii ce va fi respectată o anumită perioadă de timp. A patra caracteristică ține de aspectul dinamic al acestui tip de democrație: rezultatul deliberărilor nu este considerat definitiv, ci este deschis față de schimbări ce pot surveni prin intermediul dezbaterilor ulterioare.

Combinând aceste patru caracteristici, ei ajung la următoarea definiție a democrației deliberative: „o formă de guvernământ în care cetățeni liberi și egali justifică deciziile în cadrul unui proces în care ei își oferă unul altuia argumente ce sunt mutual acceptabile și general accesibile, cu scopul de a ajunge la anumite concluzii ce sunt asumate de toți cetățenii în prezent, dar sunt dechise modificărilor viitoare.”

Democrația deliberativă este strâns legată de conceptul de legitimitate. În ciuda uimitoarei varietăți teoretice, democrația deliberativă nu are un set de reguli de bază care să o distingă de alte forme de guvernare rivale. Esențial este accentual pe anumite forme de rașionament inter-personal ca procedură politică de ghidare, mai degrabă decât negocierea între interesele concurente. Se bazează pe idea că actul politic esențial – dăruirea, cântărirea, acceptarea sau respingerea motivelor – este un act public, spre deosebire de actul pur al votului privat.

Modelul participativ

Interacțiunea dintre participare și deliberare

………………………….

CAPITOLUL II: PROBLEME ȘI PROVĂCĂRI ALE DEMOCRAȚIEI

2.1. UE – o poliarhie imperfectă

De-a lungul timpului, specialiștii au oferit mai multe definiții poliarhiei. Majoritatea consideră poliarhia ca fiind conducerea plurală. Conceptul a fost introdus în științele politice moderne de politologul american Robert Dahl și descrie un prototip de guvernare care are ca fundament un principiu potrivit căruia în privința deciziior colective, fiecare individ este îndreptățit la o considerare egală a intereselor. Cu alte cuvinte, este un sistem prin care anumite drepturi sunt garantate și, în același timp, este o modalitate de control asupra liderilor politici.

Libertatea politică depinde integral de tipul de putere politică exercitată în interiorul unui stat. Limitele libertății și formele de manifestare în plan concret a acestei valori sunt generate de regulile unui regim politic. Libertatea în plan politic se manifestă doar în anumite regimuri. De pildă, regimurile dictatoriale sau regimurile totalitare nu fac parte din cadrul instituțional în care se acceptă manifestarea libertății politice. Acest tip de libertate este asociat cu regimul democratic, regim politic de tip pluralist, al cărui model ideal l-a prezentat Robert Dahl în formula regimurilor poliarhice, ca forme de organizare politică întemeiate pe reprezentare, logica egalității și participare (delegarea puterii politice prin vot).

O definire generală a conceptului de participare este oferită de către filozoful și sociologul italian Giovanni Sartori, care evidențiază că implicarea cetățenilor nu este una formală: „Corect înțeleasă, participarea este a lua parte persoanal, într-un mod voit, autoactivat. Participarea nu înseamnă, prin urmare, numai <<a fi parte din>> (simplul fapt de a fi implicat într-o împrejurare oarecare) și cu atât mai puțin o stare involuntară <<de a fi făcut parte din>>”.

Robert Dahl subliniază că sistemul politic democratic se construiește pe 3 coordonate: în primul rând, cetătenii își pot formula preferințele, în al doilea rând își pot face cunoscute preferințele și celorlalți cetățeni și nu în ultimul rând, guvernul le cântărește preferințele fără a fi părtinitor sau discriminator în privința conținutului acestora. Autorul înlocuiește termenul democrație cu cel de poliarhie, întrucât privea democrația ca pe un ideal. Cele 8 garanții instituționale ale poliarhiei, în viziunea lui Robert Dahl sunt:

-libertatea asociațională (dreptul de a face parte dintr-un partid și de a renunța la funcția de membru al acestuia)

-libertatea de expresie ( libertatea de a vorbi în public, de a ține un discurs cu caracter public, libertatea presei)

-dreptul la vot (toți cetățenii au dreptul de a-și exprima preferințele în rândul conducătorilor – candidați politici, partide politice)

-dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijin (toți candidații au dreptul de a participa în campania electorală, nu se fac discriminări în acest sens )

-dreptul la surse alternative de informare (libertatea de alegere a acestora)

-eligibilitatea pentru funcții publice ( presupune respectarea anumitor criterii, condiții pentru obținerea unei funcții publice legale și legitime )

-alegeri libere și corecte (sufragiul universal și contestația publică)

– institutii care să asigure dependența politicii guvernamentale de voturi și alte forme de exprimare a preferinței ( prin vot, cetățeanul poate mandata un reprezentant în Parlament, dar îl poate totodată destitui din funcție)2.

2 Robert Dahl, Poliarhiile. Participare și opoziție, Editura Institutul European, Iași, 2002, p.28-29.

Uniunea Europeană este o poliarhie și asta pentru că puterea este exercitată concomitent de mai multe persoane și de mai multe instituții. Parlamentul, Comisia, Consiliul sunt foruri legislative cu rol de decizie la nivelul Uniunii. Între acestea există o relație de coordonare la nivel decizional, fapt ce asigură funcționalitatea acestei entități economice, politice și sociale. Liberalizarea Uniunii a presupus crearea unei piețe interne, o piată unică, condusă după cele patru libertăți fundamentale de circulație: a bunurilor, a serviciilor, a persoanelor si a capitalurilor.

Liberalismul a oferit puterii politice principii precum: limitarea puterii statului, protecția

drepturilor și libertăților individuale, egalitarismul moral, constituționalismul și domnia legii. În secolul al XIX-lea, specialiștii în domeniu au constatat că aceste principii nu sunt complete fără egalitatea politică a cetățenilor, astfel încât prin intermediul extinderii dreptului de vot până la sufragiul universal, acestea au dobândit coerență într-un sistem democratic. Prin urmare, se formează în teoria democrației cât și în practică, un sistem care va avea următoarele caracteristici principale: suveranitatea poporului, separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă și responsabilă, libertatea formării și participării partidelor și persoanelor la competiția pentru puterea politică, majoritatea limitată- principiu reglementativ, constituționalismul ca mijloc de protejare, delimitarea societății civile de stat.

Nu trebuie omis faptul că în Uniunea Europeană sunt state cu mai multe regimuri de conducere. Este vorba despre democrație, monarhia constituțională. Este adevarat ca sunt regimuri care au o caracteristică comună: libertatea. Nu pot coexista sub aceleași reguli, norme, regimuri politice cu valori total opuse: cum ar fi un regim de tip democratic, cu un regim totalitar: comunismul. Și așa, diferențele culturale și cele ce marchează gradul de dezvoltare economică a țărilor din Uniune se evidențiază, chiar dacă nu sunt discrepanțe uriașe la nivelul construcției sistemelor politice.

De pildă, în Marea Britanie, regimul de guvernare este monarhia constituțională. Monarhul nu deține putere absolută, întrucât puterea executivă aparține guvernului și este

exercitată prin intermediului primului ministru. Într-o monarhie, șeful statului nu se implică în mod public în politica statului și este imperios necesar sa fie imparțial din punct de vedere politc. Totodată, acest tip de regim politic conduce la două problematici: cea a legitimității puterii politice și a autorității. Pentru ca un regim politic să fie considerat poliarhic, trebuie să aibă o putere politică legitimă, adică o putere recunoscută de către cetățeni. O condiție sine-qua-non a stabilității politice este aceea că un regim politic structurat și ordonat de către o putere politică nu se poate menține în afara legitimității.

Uniunea Europeană nu are un act denumit Constituție, dar funcționează în baza unor norme fundamentale, cuprinse în acte normative scrise, așadar prin tratatele institutive. Tratatul instituind o Constituție pentru Europa a fost semnat în 2004, însă nu a fost ratificat de toate cele 25 de state membre la acel moment. Franta și Olanda au respins tratatul în urma referendumului. Tratatul constituțional avea ca obiectiv major o reparție mai clară a competențelor între statele membre și Uniune.

Același Robert Dahl, în calitate de creator al conceptului de poliarhie, o definea ca fiind un proces istoric de democratizare și liberalizare a instituțiilor politice ale statelor-națiune care poate fi definită prin aceste instituții. Cu alte cuvinte, este un regim politic de tip poliarhic orice formă de organizare politică în care: guvernanții sunt aleși, alegerea lor se întemeiază pe alegeri libere și oneste, este respectat dreptul de a fi ales pentru a ocupa funcții în stat, se respectă libertatea de exprimare, în afara surselor oficiale există și alte surse de informare, indivizii au dreptul de a se asocia pentru a-și proteja drepturile și libertățile, inclusiv în grupuri de interes ori în partide politice independente.

La nivelul UE, dreptul european se aplică în dreptul intern al fiecărui stat membru în conformitate cu șase principii: principiul subsidiarității, principiul atribuirii de competențe, principiul proporționalității, principiul efectului direct, principiul priorității aplicării dreptului european și principiul aplicării imediate a dreptului european. Acesta din urmă evidențiază că în relația dintre Uniunea Europeană și statele membre, norma internațională este imediat aplicabilă și nu necesită o formulă de introducere în dreptul intern, judecătorii naționali fiind obligați să o aplice.

Totodată, cele șase principii indică că toți cetătenii Uniunii respectă atât legislația internă, cât și legislația emisă la nivel european. Aceștia își exercită dreptul de a vota și de a-și alege reprezentanții. Fiecare stat are dreptul de a-și alege modalitatea de a organiza scrutinul. În comparație cu alte regimuri politice, în cadrul poliarhiilor puterea se regăsește în formă dispersată, preferințele electorale sunt foarte bine evidențiate și prezente în actul de guvernare, iar drepturile individuale sunt respectate.

Libertatea politică este prezentă în regimurile politice în care ordinea pe care o instaurează și o menține ca dimensiune esențială participarea largă a cetățenilor cu drept de vot, la delegarea puterii politice. Totodată, drepturile cetățenilor includ posibilitatea ca aceștia să se opună puterii sau sancționeze reprezentanții puterii politice. La polul opus, reprezentanții puterii în stat au obligația de a-și modifica sau de a-și adapta comportamentul, acțiunile, astfel încât să câștige alegerile în detrimentul altor candidați, partide sau grupuri.

În concluzie, pentru că Uniunea Europeană este un organism în care puterea politică aparține mai multor persoane, în care libertatea este principiul fundamental, instituțiile sunt libere și democrate, iar liderii sunt aleși prin vot, adică prin alegeri libere, putem afirma că este o poliarhie deliberativă.

2.2. Identitatea europeană – o amenințare?

2.3. Lipsa de performanță după criza financiară (reprezentări mass -media ale crizei si rolul de mediator al presei)

CAPITOLUL III

Studiul de caz 1:

Participarea electorală. Semnificația votului în alegerile parlamentare

Relația democrație – participare – legitimitate

De-a lungul timpului, specialiștii au atribuit diverse interpretări participării politice, unele punând accent pe activitățile indivizilor, altele pe implicarea psihologică și pe interesul acestora: „Participarea politică reprezintă acel ansamblu de acte și de atitudini care tind să influențeze (într-un mod mai mult sau mai puțin direct și mai mult sau mai puțin legal) deciziile celor care dețin puterea în sistemul politic sau în organizațiile politice luate separat, precum și alegerea lor, în perspectiva de a păstra sau de a modifica structura (și deci valorile) sistemului intereselor dominante.”

Așadar, implicarea cetățenilor în luarea deciziilor este o caracteristică primordială de împlinire a practicilor democratice. După cum arată Jurgen Habermas în lucrarea Sfera publică și transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societății burgheze, dezvoltarea unei sfere publice europene este o condiție sine-qua-non pentru participarea efectivă a tuturor cetățenilor. Dacă introducerea inițiativei cetățenești prevăzută de Tratatul de la Lisabona constituie o evoluție considerabilă în această direcție, aceasta nu reprezintă și un instrument sistematic, ci doar un accesoriu lipsit de dimensiunea educativă, dialectică și participativă pe care o comportă consultarea populară ca dialog strâns între cetățeni și reprezentanții acestora.

Participarea electorală este un mijloc de reducere a breșei dintre cetățenii Europei, Uniunea Europeană și instituțiile sale cuoscută adesea sub numele de deficit democratic. Reducerea breșei se poate realiza prin introducerea de noi practici democratice de consultare a cetățenilor europeni. Așa cum reiese din datele ce vor fi prezentate pe parcursul studiului de caz, în UE se remarcă un deficit de încredere și de participare din partea cetățenilor, care se traduce printr-un colaps al legitimității populare a UE începând cu anii 1990.

Ideea de participare politică, legitimitate și dialog poate fi înțeleasă dacă analizăm instituțiile Uniunii Europene și relațiile care se stabilesc în interiorul fiecăreia, între acestea sau cu țările terțe. Parlamentul European este cea mai democratică instituție a Uniunii Europene. Membrii săi sunt aleși prin vot universal de toți cetățenii Uniunii. Tratatele nu au făcut decât să împuternicească progresiv instituția ca un mijloc de democratizare europeană, transformând-o dintr-o cameră consultativă, într-o instituție cu putere co-decizională atât la nivel legislativ, cât și referitor la bugetul UE.

Puterea Parlamentului European a crescut semnificativ în ultimii ani. Astfel, cele mai multe decizii sunt luate la nivel european, dincolo de deciziile la nivel național. Cu toate acestea, rata de participare la alegerile europene este, de fapt, în scădere. Studiile în domeniu examinează o situație paradoxală care a ridicat profunde îngrijorări în privința deficitului democratic în Uniunea Europeană. Specialiștii analizează conceptele de participare, democrație și legitimitate și aplicabilitatea acestora la nivel european. De asemenea, studiile arată cum participarea și democrația reprezentativă pot fi îmbunătățite, prin educarea conștiinței că există obstacole și limite inerente cu care astfel de eforturi sunt susceptibile să se confrunte. Uniunea continuă să primească din partea cetățenilor săi un grad scăzut de încredere, ceea ce indică prezența unui deficit de încredere. Din alt unghi, se observă un deficit de legitimitate, care se datorează faptului că Uniunea pare adesea incapabilă să răspundă cererilor opiniei publice, și într-o anumită măsură faptului că cetățenii și-au pierdut încrederea în orice putere publică.

Așa cum afirma și Arend Lijphart, legăturile ce se stabilesc între democrație – participare – legitimitate nu pot fi socotite de determinare. Dilema democrației constă tocmai în lipsa de determinare dintre acestea: „o participare mai mare nu conduce în mod automat la o mai mare legitimare”, iar „mai multă democrație nu determină în mod automat mai multă legitimitate”.

Moravcsik, de asemenea, a susținut că mijloace suplimentare de legitimare democratică nu sunt necesare din două motive principale. În primul rând, el vede Uniunea Europeană ca produs al unui acord interguvernamental cuprins în tratate, care este eficient la nivel pragmatic, atractiv din punct de vedere normativ și stabil la nivel politic: un echilibru satisfăcător negociat, periodic modificat atunci când este nevoie și, în caz contrar, reconfirmat, și că, prin urmare, reflectă cerințele statelor participante. În al doilea rând, el susține că o creștere a oportunităților de a participa și de a decide nu generează neapărat participare, și nici participarea crescută nu generează legitimare. În fapt, în opinia sa, scăderea participării la vot în cazul alegerilor europene parlamentare pare să confirme că marele scop al democrației participative prevăzut în tratate a rămas, în mare parte, neutilizat, iar dacă s-a utilizat a adus cu sine nemulțumire față de politicile guvernelor naționale.

Prezența scăzută la vot la alegerile europene a fost precepută ca o slăbire a legitimității Parlamentului European. Televiziunea britanică BBC a comentat că în Marea Britanie, mai multe voturi au fost exprimate pentru alegerea membrilor dintr-un reality show denumit Big Brother, decât pentru alegerile europene din 1999. Pe de altă parte, președintele Parlamentului European, Pat Cox, a comparat scăzuta prezență la vot cu prezența la alegerile prezidențiale din SUA: “Prezența la vot în Europa 1999 a fost mai mare decât la ultimele alegeri prezidențiale din Statele Unite și nu aud oameni punând sub semnul întrebării legitimitatea președinției Statelor Unite”.

Alegerile pentru Parlamentul European din perioada 4-7 iunie 2009 au avut un caracter special. Ca și în cazul alegerilor precedente, accentul a căzut mai mult pe problema prezenței scăzute la vot, decât pe rezultatul politic. Toate sursele mediatice de la acea vreme scriau despre prezența la vot, iar majoritatea articolelor se intitulau “Eșec pentru Bruxelles”. Fără îndoială, scăderea participării electorale poate afecta imaginea pe plan intern, dar și pe plan extern a Uniunii Europene. Printre posibilele remedii pentru această problemă, ar fi penalizarea celor care se abțin de la vot. Însă, o astfel de acțiune ar deveni controversată din perspectivă morală, politică și tehnică.

Participarea în UE a scăzut constant de la 62% în 1979, la 43% în 2009. În cele șapte sesiuni de alegeri directe pentru Parlamentul European, scăderea participării la vot a înregistrat o rată de 3 procente în minus de fiecare dată, cea mai mare scădere fiind de 7% în 1999. Bineînțeles, abținerea de la vot este un fenomen comun pentru foarte multe țări din lume, cele mai multe din vestul Europei, SUA, Canada sau Japonia. Unii specialiști, precum Morris Jones, argumentau că o prezență scăzută la vot nu este neapărat un lucru rău. Ar putea fi considerată o indicație a faptului că alegătorii au încredere și sunt satisfăcuți de sistemul actual stabilit. Acest punct de vedere se pliază destul de bine pe cererea de creștere democrației participative din prezent.

Nevoia participării active a cetățenilor în procesul politic a fost privită de cei mai mulți specialiști ca fiind mai degrabă un ideal, decât o condiție necesară democrației. Robert Dahl a spus că “ceea ce noi numim democrație – acela este un sistem de luare a deciziilor în care liderii sunt mai mult sau mai puțin corespunzători cu preferințele non-liderilor- pare să opereze cu un nivel relativ scăzut al participării cetățenilor. Este inexact să afirmăm că una dintre condițiile necesare democrației este extinsa participare a cetățenilor”. Această opinie se află în conflict cu viziunea politică a lui John Stuart Mill potrivit căreia “calitatea democrației trebuie judecată în conformitate cu măsura în care cetățenii participă în afacerile comune”.

În ceea ce privește alegerile europene, există două motive de bază pentru care prezența la vot contează. În primul rând, abținerea de la vot diminuează considerabil legitimitatea procesului electoral, a Parlamentului European însuși sau a Uniunii Europene în ansamblu, ca tot unitar. În acestă manieră, vizunea de consolidare a UE ca proiect democratic care a culminat cu votul direct pentru Parlament în 1979 este nedeterminată. Mai ales de când aplicarea internă a UE asupra standardelor democratice este provocată de procedurile discutabile de adoptare a Tratatului de la Lisabona cu referendumuri care se repetă până ce rezultatele sunt satisfăcătoare.

Faptul că UE nu are o cultură comună a democrației directe și există viziuni diferite asupra nivelurilor de reprezentare reprezintă un dezacord care a afectat sensul unei politici de egalitate în UE. Ca rezultat, un decalaj în creștere se interpune între idealurile democratice și cele nondemocratice ale Uniunii, în care conceptele de reprezentare, majoritate și puterea egalității sunt distorsionate. Aceste idei se află în centrul istoriei europene și a culturii politice și au generat, de-a lungul timpului, stabilitate, încredere și pace în societate.

În al doilea rând, Uniunea Europeană are nevoie de credibilitate în promovarea proiectelor sale democratice. În ochii lumii, Uniunea este cel mai mare furnizor de ajutor umanitar. În raport cu ceilalți donatori, UE a adoptat o strategie distinctă care aplică cu strictețe principiile democrației și respectarea drepturilor omului. Aceste principii își au originea în experiența istorică a războaielor și a regimurilor militare în Europa secolului trecut, un motiv care îi apropie mult pe cetățenii europeni și îi determină să se înțeleagă. Aceștia produc convergența între atitudinile politice care unesc membrii tuturor statelor și conturează o identitate supranațională, o imagine proiectată și spre restul lumii.

Drepturile omului și democrația nu sunt doar priorități tematice pentru dezvoltarea în masă a proiectelor europene, ci și clauze specifice care determină încheierea contractelor de ajutorare. Prin urmare, UE nu își permite să fie criticată pentru calitatea propriului regim democratic. Participarea și incluziunea politică sunt parte integrantă a pachetului democratic, și ca celelalte state terțe să adopte viziunea uniunii, aceasta trebuie să-și respecte numaidecât principiile și valorile.

Așa cum am menționat la începutul studiului de caz, nivelurile scăzute de participare la alegerile pentru Congresul SUA, reprezintă o paralelă la alegerile pentru Parlamentul European. Încă din 1979, procentajul pentru participarea politică, așadar pentru exercitarea dreptului de a vota, în cazul ambelor organisme a început să scadă treptat, în contextul celei mai mari crize a anilor ‘90. Aceste dovezi sugerează că, printre altele, alegătorii își doresc tot mai puțin să ofere sprijinul lor pentru alegeri de al doilea ordin care par a fi mai puțin importante decât alegerile naționale pentru președenție din statele membre. Din acest punct de vedere, experiența Parlamentului European pare a fi similară cu cea a Congresului SUA.

În cele mai multe state europene, printre care noii membri, exceptând Malta, Cipru și Lituania și cele mai multe din cele vechi, exceptând Belgia, Luxemburg, Grecia, Italia și Irlanda, procentajul de scădere al participării politice în 2004 a reprezentat jumătate din prezența la alegerile naționale din acel an. Într-adevăr, o comparație cu alegerile de ordinul întâi indică faptul că atunci când vine vorba de alegerile europene, plafonul pentru cheltuielile de campanie este deseori mai mic atunci când perioadele de campanie sunt mai scurte, mai puțin pline de viață și axate în principal pe probleme interne, de mute ori în afara competențelor viitorilor membri ai Parlamentului European. În cele mai multe cazuri, campanile nu sunt conduse de candidați mambri ai PE în sine, ci de lideri de partid, care ar putea să nu fie competenți îndeajuns pentru a comunica aspect legate de UE.

Dacă natura campaniei este unul dintre motivele abținerii de la vot, un altul este sincronizarea alegerilor. Ca o chestiune generală, tendința de a merge la vot scade atunci când frecvența concursurilor la alegeri crește. Prin urmare, o participare scăzută în Slovenia nu a fost surprinzătoare, deoarece sondajul Uniunii Europene realizat la doar 9 luni după alegerile generale din septembrie 2008 și cu un an înainte alegerile municipale programate pentru 2010.

Data de votare joacă de asemenea un rol important amploarea alegerilor la nivel supranațional. Un factor descurajator în acest sens a fost preferința pentru luna iunie, când școlile și universitățile din Nord intră în vacanță. O propunere a Parlamentului European este în așteptare încă din 1998 – Raportul Anastassopoulos- și anume aceea ca alegerile să aibă loc în luna mai și să se reducă perioada de votare în sine la maximum 2 zile. Imediat după semnarea Tratatului de la Amsterdam în 1997, Comisia pentru afaceri instituționale l-a numit pe vicepreședintele Parlamentului, Georgios Anastassopoulos, raportor privind procedura electorală. Acesta a avut sarcina de a stabili dacă s-ar putea ajunge la o nouă propunere pe baza articolului 190 alineatul (4) revizuit, adică dacă „principiile comune tuturor statelor membre” ar oferi o bază mai bună pentru uniformitate decât „o procedură uniformă în toate statele membre”.

Anastassopoulos a constatat că există un „foarte larg consens” între statele membre în privința mai multor principii comune, inclusiv reprezentarea proporțională. Acesta a renunțat la ideea de a realiza circumscripții electorale teritoriale în mod unitar, dar a insistat asupra înființării acestora în statele cu peste 20 de milioane de locuitori. De asemenea, vicepreședintele a pus în discuție faptul că un procent de 10% dintre locuri ar putea fi distribuit în mod proporțional pe baza listelor transnaționale, cu o pondere echilibrată între bărbați și femei, începând cu alegerile din 2009. Pragurile naționale ar fi trebuit să rămână opționale. Ar fi trebuit să se încurajeze votul preferențial ca stimulent pentru prezența la vot și ar fi fost interzise mandatele parlamentare duble. Raportul Anastassopoulos a fost adoptat de Parlament la 15 iulie 1998 cu 355 de voturi pentru, 146 de voturi împotrivă și 39 de abțineri.

În 2002, Consiliul a modificat Actul din 1976 pentru a codifica introducerea reprezentării proporționale peste tot, pentru a permite în mod explicit votul unic transferabil și votul preferențial, pentru a stabili circumscripțiile electorale teritoriale, pentru a fixa un prag maxim de 5 la sută, pentru a elimina treptat mandatele duble și pentru a permite aplicarea legislației naționale în cazul retragerii mandatelor și al ocupării locurilor libere. Propunerile mai îndrăznețe ale Raportului Anastassopoulos al Parlamentului nu au fost adoptate de Consiliu.

În orice caz, decurajarea alegătorilor de a se prezenta la vot nu este determinată neapărat de procedura electorală în sine, ci mai degrabă de lipsa de convingere că votul lor poate afecta cursul politicii publice. Lipsa angajamentului din alegeri provine din asimilarea faptului că Parlamentul European joacă un rol secundar în procesul decizional al Uniunii Europene. De cele mai multe ori, alegătorii se simt pierduți în labirintul instituțional al UE care fragmentează puterea politică și estompează responsabilitatea guvernului. Cu alte cuvinte, alegătorii se abțin să aleagă reprezentanții UE, deoarece instituțiile entității nu au oferit explicații corespunzătoare. Acest fapt va putea fi schimbat doar prin eforturi educaționale sistematice, nu doar pe perioada electorală. În caz contrar, chiar și după abilitarea Parlamentului European cu prevederile Tratatului de la Lisabona când rezultatul votului va juca un rol mult mai important asupra deciziilor politice, alegerile naționale vor păstra încă supremația în detrimental alegerilor europene.

Un studiu realizat după alegerile din 2009 de Anthoula Malkopolou, Alegători pierduți: participarea la alegerile europene și cazul votului obligatoriu, pornește de la percepția comună că “Bruxelles este departe” și ilustrează o lipsă generală de cunoștințe despre structura instituțională a Uniunii Europene, care pare complicată și inaccesibilă, chiar iluzorie, întrucât mai mult de jumătate din legistlația statelor membre se decide la nivelul UE. Însă acest aspect nu înlătură sentimental cetățenilor că UE este un un super-stat străin. Mai mult, această deziluzie este susținută de sentimentul că instituțiile UE fură putere de la organismele representative la nivel național. În unele cazuri, micile delegații naționale formate din deputați europene conduce la o senzație de subreprezentare pentru alegătorii din țările mici, din cauza dimensiunii mari a electoratului Uniunii Europene. Politica euro-scepticismului care pune sub semnul întrebării importanța integrării împotriva primatului intereselor naționale alimentează atitudinile mai puțin prietenoase, mai ales în țările nordice, Scandinavia, Marea Britanie și Irlanda.

În cele din urmă, participarea la alegeri este subminată de creșterea diferitelor tipuri de politizare. Acestea pot lua forma activităților de lobby și a activismului societății civile, în special în cazul UE. Organizațiile non-guvernamentale concurează de multe ori cu partidele politice pentru atenția publică, dar și a membrilor săi, și portretizează alegerile ca fiind forme pasive de participare politică. Toate acestea se adaugă la percepția că partidele europene sunt structure rigide, cu un stil de lucru învechit, care le îngrădeaște flexibilitatea impusă de limitele naționale. Influența grupurilor de interese este în creștere față de cea a partidelor politice, transformând inițiativele de participare și deliberare ale Uniunii într-un canal de captare a deciziilor pentru corporații. Prin urmare, democrația europeană stagnează, iar legitimitatea electorală pare să piardă teren în detrimentul activităților de lobby. Studiul participării politice este strâns legat de fenomenul politizării. Politologul Gianfranco Pasquino, în lucrarea Curs de știință politică, susține că atata timp cât oamenii vor considera că activitatea factorilor de decizie nu este relevantă pentru propriile destine, dar și câtă vreme este imposibilă folosirea unei căi de acces către sfera publică, atunci și cererile indivizilor nu vor fi politizate și , deci, rata de participare va scădea, sau va fi chiar nulă.

Cu toate acestea, chiar dacă rata de participare la vot la alegerile electorale europene a scăzut, există variații între statele membre. În 2009, ratele de participare au fost mai mici în cele 12 state membre noi – 38% în comparație cu cele 15 state vechi membre – 52%. Rezultatele din 2004 au oferit o imagine similară. La acel moment s-a susținut faptul că participarea a fost scăzută deoarece alegerile europene au avut loc la numai o lună după aderare, când cetățenii noilor state membre nu au fost informați încă asupra rolului pe care îl joacă alegerile UE. Cu toate acestea, tendința nu s-a schimbat în 2009, iar Slovacia și Lituania au înregistrat cea mai mică prezență la vot cu 20, respective cu 21 de procente.

Mai mult decât atât, dacă luăm în considerare cele două noi state non-estice, procentul celor 10 state membre noi scade la 32%. În fapt, participarea electorală ridicată a Maltei sau a Ciprului sugerează că diferențele de participare la vot sunt mai degrabă între Est și Vest, decât între vechile state și noile state membre. Această afirmație este susținută și de faptul că, în statele membre din Europa de Est, prezența la vot în alegerile naționale este, de asemenea, mai mică decât cea a statelor din Europa de Vest. Desigur, în Malta și Cipru, participarea la vot este în mod tradițional mare, atât la alegere naționale, cât și la cele europene, din cauza insituțiilor electorale distincte, a unui sistem bazat pe votul unic transferabil și o lege prin care votul este obligatoriu în Cipru.

Încercări de a crește participarea electorală

Cea mai eficientă metodă pentru extinderea participării politice este participarea electorală, adică afirmarea dreptului la vot. Aceasta este doar una dintre modalitățile de participare politică, nu neapărat cea mai importantă, dar, cu siguranță cea mai practicată în sistemele politice. În interiorul unei democrații are însă consecințe imediate și poate astfel influența alegerea guvernanțior.

Participarea electorală se poate poziționa fie ca moment inițial pentru activități ulterioare de participare politică, fie ca moment culminant al acestora. „În cele din urmă, din motive care merg de la universalitatea acestui comportament, până la relativa ușurință a strângerii datelor, de la caracterul verosimil al datelor înseși până la abila tratare matematică, participarea electorală se pretează la diverse analize profunde, la diferite niveluri ale sistemului politic, nu numai de tipul comparației între sisteme. Nicio analiză a participării politice nu poate, așadar, să facă abstracție de analiza comportamenului electoral și de participarea electorală”.

Exercitarea dreptului la vot plasează comportamentul electoral ca element cheie în procesul participării politice. Participarea electorală se asociază cu importanța alegerilor, mai ales a celei pe care alegătorii o atribuie reușitei alegerilor, dar și cu percepția fiecăruia despre aceste reușite.

În plan concret, atâta timp cât administrarea alegerilor europene este condusă de fiecare stat membru în conformitate cu normele naționale, există un spațiu restrâns pentru manevre de stânga în cazul Parlamentului European, cel puțin în privința reformării regulilor de vot. Ca rezultat, în momentul în care Comisia pentru Afaceri Constituționale a Parlamentului European a prezentat mai multe propuneri pentru a stimula participarea la alegerile din 2009, impactul a fost minim.

Cu scopul de a aborda faptul că mulți cetățeni europeni sunt defavorizați de faptul că au intrat în UE, Comitetul a decis să revizuie Directiva 93/109/CE care stabilește condițiile de a vota și de a candida la alegerile europene în orice țară din Uniunea Europeană. În 2007, Parlamentul European a dat o rezoluție potrivit căreia, dreptul fiecărui cetățean al Uniunii de a alege și de a fi ales pentru Parlamentul European în statul său membru de reședință este recunoscut în temeiul articolului 20, alineatul (2), litera (b) din Tratatul privind funcționarea UE și al articolului 39 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Directiva 93/109/CE a Consiliului din 6 decembrie 1993 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a allege și de a fi ales pentru Parlamentul European, pentru cetățenii uniunii care au reședința într-un stat membru în care nu sunt resortisanți prevede norme pentru exercitarea acestui drept.

Participarea bugetară

Așa cum am meționat anterior, Palamentul European este instituție cu putere co-decizională atât la nivel legislativ, cât și referitor la bugetul UE. Așadar, un aspect demn de analizat în prezentul studiu de caz este participarea la nivel bugetar în cadrul sistemului democratic al Uniunii Europene, ca formă a regimului democratic de tip participativ.

Dincolo de aspectele prezentate de modelele sale, democrația, în oricare dintre conceptualizările ei, presupune mai mult decât alegeri libere ca fundament al acestei forme de guvernare. Existența guvernării de tip democratic, adică cu și pentru oameni, necesită formarea unui parteneriat între cetățeni și aleșii acestora, cu extensia contemporană către funcționarii publici și instituțiile administrative ca reprezentanți ai statului. În societățile democratice, cei aleși trebuie să conducă prin transparență pentru a le câștiga încrederea alegătorilor și să le ofere acestora oportunitatea de a juca un rol important în procesul guvernării, și chiar în activitatea cotidiană.

Încă din 2002, numărul municipalităților din Europa care au preluat bugetarea de tip participativ a crescut de la o mână de oameni, la peste 150.

A încorpora idealurile democrației participative într-un model European este o acțiune complicată având în vedere natura Uniunii Europene. Având un nivel de guvernanță primordial și puternic, cetățenii sunt cu atât mai eliminați de sub dominația sau exploatarea funcționarilor aflați la conducere care răspund direct pentru acțiunile lor. Cu toate acestea, Dawid Friedrich susține că, procesele democrației participative sunt cu atât mai necesare. Tot acesta susține că fără o societate civilă, uniunea Europeană nu poate spera să devină o democrație adevărată. Aceste organizații sunt ca niște curele de transmisie între cetățeni și instituțiile- organismele de decizie precum Comisia Europeană și parlamentul European și pot ajuta la simplificarea politicii proceselor implicate pentru electoratul mai mare.

Democrația participativă poate avea succes doar dacă două condiții sunt îndeplinite: procesele politice se desfășoară sub atenta supraveghere a marelui public, așadar sunt transparente în fața cetățenilor și să aibă un efect vizibil asupra rezultatului politic. Spania și Italia și-au construit cel mai puternic sistem în intrarea cetățenilor, în timp ce Portugalia, Marea Britanie și Franța au luptat pentru acordarea unei puteri reale participării.

Spania a avut probabil cel mai mare success in a incorpora principiile participative în sistemul său politic. Unul din 20 de cetățeni este guvernat de o autoritate care utilizează o formă de bugetare participativă. Reperul care atestă succesul bugetarea participativă este Seville, un oraș de aproximativ 700 mii de locuitori care au ca scop determinarea priorităților bugetare pentru noi investiții. Milioane de euro sunt astfel direct controlate de cetățeni care vor decide ce fonduri vor fi alocate unei politici specifice în zonal lor și în vecinătățile acesteia. Guvernul municipal din Sevillia se află în mâinile partidului socialist și a stângii unite, iar bugetarea participativă controlează jumătate din bugetul pentru noile investiții.

Bugetarea participativă, această formă a democrației de tip participativ funcționează la nivel regional grupându-se în unități de putere – power Unites, grupos motores menite să genereze măsuri politice în regiuni specifice, cum ar fi drepturile copiilor sau a migranților. Aceste propuneri trebuie supuse aprobării guvernului municipal, grupările de cetățeni fiind chemate la întrunire de 3 ori pe an, pentru fiecare divizie în parte. Primul grup va explica cum funcționează bugetarea participativă ca metodă de guvernare, în timp ce la a doua întâlnire se discută bugetului anului anterior, iar participanții aleg 5 regiuni politice pe care le consider a fi afectate. În cea de-a treia întâlnire deciziile finale legate de procesului bugetării participative se anunță comunității.

Cu toate acestea, bugetarea participativă variază între municipalități. În Albacete este un Consiliu participativ compus din liderii organizațiilor și asociațiilor, experți în domenii diverse, de la sănătate până la drepturile muncitorilor. În Cordoba, un alt model al participării bugetare a fost adaptat pentru guvernarea locală. Aici se regăsesc 3 niveluri de decizie – la nivel de comunitate, district și oraș, în funcție de scara priorităților.

Italia a urmat de asemenea calea spre participarea democratică cu o proliferare a diferitelor sale forme, în funcție de fiecare regiune sau oraș. Majoritatea au apelat la guvernul central pentru a face rost de fonduri care să susțină astfel de scheme politice. Astfel, în Italia s-au remarcat două valuri ale democrației participative, încă din 2001. În primul rând, societatea civilă și cetățenii interesați au preluat, pornit inițiativa. Aceștia au luptat să introducă democrația participativă, nu doar bugetarea de tip participativ. Aceste proiecte au avut success în nordul țării începând din 2002, din Toscana și până în Castelmaggiore din Bologna. În orașele mici și mari, experimentele privind implementarea democrației participative de Rețeaua noilor comunități, municipalități, sustinută de activiști și intelectuali de stânga. Al doilea val de implementare al metodelor participative în Italia a avut loc în 2005, când orașe mai mare precum Modena au introdus bugetarea participativă. În central țării, chiar și grupurile ce centru-dreapta au adoptat bugetarea participativă, orașe precum Proveno. Acest fapt este neobișnuit în contexul în care, acest tip de inițiativă era preluat cel mai adesea de grupurile de stânga.

Adoptarea bugetării participative a adus cu sine mai multe beneficii pentru comunitățile locale. Incorporând idea de participare în practicile de guvrnare, orașele puteau atrage mai multe fonduri. Chiar și guvernul central din Roma, care, sub Berlusconi, a oferit un suport minim pentru participarea cetățenilor a acceptat o legislație potrivit căreia 102 comunități au putut să aplice pentru fonduri cu care să sprijine propriile lor proiecte de participare bugetară. Ca și Spania, cetățenii acestui model participative aveau puterea de a influența decizii, iar elitele locale trebuie să țină cont de părerea public în luarea deciziilor. Marea diferență întâlnită în timpul celui de-al doilea val al guvernării de tip participativ a fost scăderea rolului organizațiilor societăților civile în propulsarea proiectelor. Propunerile de masă privind managementul public și menținerea proiectelor publice, pe care aceste structuri le manageriază destul de eficient și care urmează trendul European. Cu toate acestea, proiectele care nu se încadrau în acest scop nu au avut succes – schemele de bugetare participativă nu au fost îmbrățișate încă șa scară largă în Italia.

Bugetarea participativă a găsit un mediu mult mai propice în Germania, când, de la reunificarea din 1989 a implementat o varietate de măsuri democratice, cum ar fi inițiativa cetățenească sau referendumul. În Germania se estimează aproximativ 200 de referendumuri. Acestea sunt inițate de grupuri de cetățeni care trebuie să colecteze semnăturile unui procentaj mic de oameni la o cotă. Dacă cota este atinsă, atunci referendumul este organizat. Conform articolului 10.3 din Tratatul Uniunii Europene fiecare cetățean trebuie să aibă dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. În accord cu această prevedere, Tratatul de la Lisabona stabilește, pentru prima dată, dreptul de a participa și de a influența procesele decizionale ale UE. Acest drept a devenit cunoscut ca inițiativa cetățenilor. Tratatul de la Lisabona nu schimbă fundamental structura instituțională a Uniunii, care se va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament – Consiliu – Comisie. Cu toate acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficiența, coerența și transparența instituțiilor, astfel încât acestea să poată răspunde mai bine exigențelor cetățenilor europeni.

Franța a avut mai puțin success în implementarea schemelor bugetării participative, în garantarea puterii de decizie autorităților locale ce contravine tradiției republicane. În 2001, Adunarea națională a adoptat legea Vaillant care a prevăzut crearea de consilii locale în fiecare municipalitate având cel puți 80.000 de locuitori. Însă, un grup de tineri republicani din Toulouse, susținut de elemente de dreapta ale conducerii franceze a susținut că înființarea uor astfel de consilii ar determina o creștere a paroialismului în care problemele locale, de interes doar pentru o mână de oameni va domina discuția la nivel național. Astfel, viitorul bugetării participative nu pare a fi unul optimist. În timp ce la nivel global, noțiunea, dar și practica democrației participative a crescut și a fost utilizată cu inventivitate de în domenii și sisteme politice diverse, în timp ce în Franța este puțin probabil că oamenii vor investi timp și energie în structuri care par să nu dețină cu adevărat puterea decizională și nu au avut efecte majore în plan concret.

Participarea este astfel înfățișată ca un proces complex, un fenomen de veche tradiție, dar și de origine mai recentă: „Conceptul în sine (participarea), procesele legate de el și diferitele sale manifestări au dobîndit un loc important în studierea politicii, mai ales într-o perioadă marcată de cereri de democratizare care constituie tot atîtea cereri de participare politică implicînd diferite domenii și niveluri ale sistemului politic“

Concluzii

Încă de la mijocul anilor 90, un trend de declin al participării electorale în țările vestice a determinat un val de discuții despre educația civică, sensibilizarea cetățenilor și adoptarea unor noi tehnici de vot. Unii specialiști s-au contrazis pe faptul că fluctuațiile privind scăderea procentajului de participare la vot sunt valoroase în sine, deoarece indică gradul de schimbare al satisfacției alegătorilor sau critica acestora la adresa guvernului. Cu toate acestea, în cazul Uniunii Europene, prezența scăzută la vot subminează reprezentativitatea Parlamentului European și importanța lui simbolică pentru cetățenii europene și pentru celelalte două instituții majore ale UE: Comisia și Consiliul. Mai mult, acest fapt deformează imaginea UE în raport cu ceilalți actori externi, cu statele terțe, mai ales din moment ce democrația și drepturile politice sunt bazele politicii sale externe și a ajutorului pentru dezvoltare.

Unul dintre principalele motive pentru care alegătorii UE se abțin de la vot este acela că ei nu înțeleg rolul, procedura de lucru și deciziile Parlamentului European. O soluție în acest sens ar fi simplificarea sistemului complex prin care UE își exercită responsabilitățile. Însă, acest lucru nu ar declanșa automat o creștere substanțială a participării electorale. Pe de altă parte, educația civică și proiectele aferente ar necesita investiții mari, pe mari perioade de timp și cu rezultate nesigure pe termen lung. Votul este înlesnit, sau complicat, în mod diferit, în funcție de sistemele politice. Și ciar dacă este un act care reflectă preferințele individuale ale alegătorilor, el nu oferă totuși informații specifice, sunt de părere mulți cercetători. Astfel că deși opțiunea la urne merge către un anume candidat sau partid, rareori acesta este bazată pe cunoașerea reală a unui program care, la rândul său, reușește să cuprindă toate politicile publice care vor fi puse în practică ulterior. Prin urmare, tocmai datorită impactului limitat pe care îl are, votul este, de multe ori, asociat cu alte forme de participare politică. Să privim, de pildă, cazul SUA. Deși votează, de regulă, în număr redus, cetățenii americani recurg frecvent la alte metode de participare politică pentru a influența modul de a acționa al guvernanților.

„Sfârșitul deficitului democratic este posibil dacă europenilor li se acordă un rol direct în activitatea UE și sunt încurajați să ia la fel de în serios UE cum își iau propriile guverne naționale. Pe măsură ce Europa va deveni un subiect din ce în ce mai important în politica națională, iar alegătorii vor începe să țină cont de atitudinile față de Europa ale partidelor și liderilor politici naționali, europenii voi căpăta mai multă influență asupra pozițiilor adoptate in sălile și holurile de întrunire ale Comisiei, Consiliului de Miniștri și Consiliului European. Dar înainte să se întâmple așa ceva, există trei mijloace prin care oamenii pot influența rezultatul deciziilor politice europene: votând în alegerile europene, participând la referendumuri și sprijinind activitatea grupurilor de interese”.

În consecință, o soluție mai simplă pentru creșterea procentajului de participare la vot ar fi introducerea drepturilor de vot obligatorii și pedepsirea cu amenzi a cetățenilor care refuză să meargă la vot, suma strânsă alocându-se bugetului UE. În țările care practică un astfel de sistem (exemplul Ciprului amintit mai sus), cetățenii manifestă un interes sporit față de problemele politice. Ca urmare, politicienii răspund nevoilor întregului electorat, ei își construiesc Campania păstrând în centru problemele și nu importanța alegerilor, si, în general, cheltuie mai puțini bani pe campanie. Din perspectivă morală, o cerință legală de a vota, reabilitează noțiunea de datorie civică, împlinește principiul universal al drepturilor politice și întregește idealul democrației construită pe participare și egalitate. Dacă UE dorește va respecta aceste principii pe plan intern și va lucra pentru promovarea acestora la nivel mondial, trebuie să ia măsuri active pentru împlinirea lor pentru a deveni un exemplu de ideologie democratică și promotor de bune practici pentru întreaga lume.

UE este un sistem politic aparte și asta petru că nu are putere de costrângere și o legătură teritorială cu statele naționale, puterile și competențele sale sunt răspândite prin intermediul unui număr de instituții și pe anumite proceduri, fiecare dintre acestea având propriile mecanisme de legitimare.

De amintit de alegerile din 2014

Politica externa. Globalizare

Rolul Parlamentului conform tratatelor institutive ale UE, putin mai detaliat

Deficitul democratic este inclus în studiu, dar trebuie accentuat sau separat într-un subcapitol

Tratatul de la Lisabona – mijloc de refacere al legitimității doua paragrafe argumentative

Opinia lui Majone, contraargument pt Moravcsik

Desemnarea Președintelui Comisiei Europene

Arhitectura Uniunii Europene a fost îndelung criticată din cauza deficitului democratic, în care mulți văd lipsa de responsabilitate politică a Comisiei Europene, ca în cazul rolului legislativ al Parlamentului European.

Comisia Europeană, gardianul tratatelor și organul executiv al Uniunii, lucrează în strânsă colaborare cu Parlamentul European. Comisia prezintă, explică și susține propuneri legislative în fața comisiilor parlamentare și este obligată să țină seama de modificările solicitate de Parlament. Comisia participă la toate ședințele plenare ale Parlamentului European și trebuie să își justifice politicile atunci când un deputat solicită acest lucru. Comisia este obligată să răspundă întrebărilor scrise și orale ale deputaților.

În scopul de a crește legitimitatea deciziilor luate la nivelul UE, Tratatul de la Lisabona a stabilit că președintele Comisiei Europene va fi ales de Parlamentul European pe baza unei propuneri a Consiliului, dar ținând cont de alegerile europene – articolul 1 din TUE. Această legătură politică între alegerile pentru Parlamentul European și numirea președintelui Comisiei a fost pus pentru prima dată în practică la alegerile din 2014.

Într-o rezolție din data de 22 noiembrie, Parlamentul European a cerut partidelor politice să desemeze candidați pentru președiția CE permite cetățenilor să influențeze direct prin votul la alegerile europene, alegerea șefului executivului European. În acest fel, procesul de luare a deciziilor va deveni mai politizat la criticile ca UE adoptă politici fără politică.

Cu toate acestea, unii actori politici și analiști au pus sub semnul îndoielii cum ar fi fost dacă statele membre ar fi putut să propună ca și candidat pentru Comisia Europeană membri ai partidelor politice europene. Mai mult, în timp ce unii comentatori salută dinamica Parlament-Guvern, alții avertizează o posibilă pierdere de neutralitate a Comisiei Europene și solicită Parlamentului să se concentreze mai cu seamă pe activitatea Comisiei, decât pe susțierea acesteia printr-o majoritate parlamentară.

În concluzie, întrebarea legitimă care apare este dacă Consiliul European va susține inițiativa Parlamentului și va propune pentru președinția Comisiei unul ditre candidații aleși de partidele politice europene sau dacă se va insista pe faptul că, confom prevederilor tratelor, art 17, 7 din TUE este decizia Consiliului ce canditat va propune pentru alegeri de către parlament, ținând cont de alegerile pentru Parlamentul European. În acest context, Conferința președinților PArlamentului a informat Cosiliul în data de 27 mai cu privire la faptul că Jean Claude Juncker, candidatul celui mai mare grup politic, va fi primul ce va încerca să formeze majoritatea calificată cerută de Parlament pentru alegerea sa ca președinte al Comisiei.

Controlul asupra Comisiei și Consiliului din SNSPA

Parlamentul European exercită un control democratic asupra Comisiei; există, de asemenea, un anumit control parlamentar al activităților Consiliului. Președintele Comisiei este numit de către Consiliul European cu majoritatea calificată a voturilor. Parlamentul aprobă sau respinge numirea propusă. Apoi, de comun acord cu Președintele desemnat, statele membre numesc comisarii.  Colegiul comisarilor trebuie să fie apoi aprobat în ansamblul său de către Parlament. Parlamentul are putere de cenzură față de Comisie; acesta este un drept fundamental care poate fi exercitat de către deputații în Parlamentul European pentru a asigura controlul democratic al Uniunii Europene. Parlamentul poate obliga Colegiul comisarilor, în ansamblul său, să demisioneze. Comisia prezintă periodic Parlamentului rapoarte, cum ar fi:

Raportul anual al Comisiei privind activitățile Uniunii Europene

Raportul anual privind execuția bugetului

Prin examinarea acestor rapoarte, Parlamentul își poate exercita competența de control. Unul dintre mijloacele de exercitare a controlului de către Parlamentul European este adresarea de întrebări scrise și orale de către deputați Consiliului și Comisiei. Parlamentul are o putere de inițiativă politică: el poate solicita Comisiei să prezinte o propunere Consiliului Uniunii Europene. Parlamentul invită periodic Comisia și Consiliul Uniunii Europene să dezvolte politicile existente sau să inițieze altele noi. La începutul mandatului, Președintele în exercițiu al Consiliului prezintă Parlamentului programul său, iar la sfârșitul mandatului prezintă un raport privind rezultatele obținute

O critică la adresa ilegitimității democratice se concentrează pe rolul Comisiei Europene în privința inițierii legislației. Această critică, la rândul său, a primit critici, prin comparațiile pe care unii specialiști le-au făcut cu situația guvernelor naționale unde puține facturi ale membrilor sunt dezbătute și mai puțin de 15% sunt adoptate în vreun fel, în timp ce propunerile guvernamentale sunt adoptate fără amendamente substanțiale sau modificări legislative de fond. Comisia Euroepană este numită la fiecare 5 ani după aprobarea Consiliului de miniștri și a Parlamentului. Aceasta este ilegitimitatea democratică principală a Executivului Uniunii Europene. În conformitate cu părerea lui R.Daniel Kelemen, sistemele cu putere fragmentată așa cum este și UE sau SUA ar putea tinde să producă reglementări mai detaliate care să ofere statelor membre mai puțină discreție în punerea în aplicare.

Votarea în cadrul Consiliului se face, în mare parte, prin votul cu majoritate calificată și, uneori, este necesară unanimitatea. Acest lucru înseamnă că, pentru majoritatea legislației europene, corespondentul în plan național a votat în general în acord cu preferințele Consiliului. Un exemplu în acest sens este faptul că, până în septembrie 2006, din cele 86 de acte legislative adoptate în acel an, guvernul Marii Britanii a votat în favoarea a 84, au fost două abțineri și nici un vot împotrivă.

Într-o încercare de a consolida legitimitatea democratcă, Tratatul de la Lisabona stipulează că numirea președintelui Comisiei Europene, ar trebui să ia în considerare rezultatul alegerilor parlamentare interpretate de grupurile parlamentare majore, iar Consiliul trebuie să ia în considerare candidatu propus de grupul dominant. Cu toate acestea, acest aspect a fost de asemenea criticat din punct de vedere al legitimității democratice, pe motiv că Uniunea Europeană nu este o țară, iar Comisia Europeană nu este un guvern, având de asemenea un rol semi-judiciar care necesită să acționeze ca un arbitru sau polițist, mai degrabă decât un actor partizan. Teama este aceea că un semi-ales președinte al comisiei ar putea fi mult prea partizan încât să capete și să mențină încrederea liderilor naționali, prea neputioncios în a câștiga loialitatea cetățenilor. Acest fapt este văzut ca o problemă însolubilă eventual rezultat al naturii duale a Uniunii Europene, pe de o parte organizație internațională, pe de cealaltă parte organism federal.

Societatea electorală reformată a observat dovezi de votare din Germania