Procesul de Regionalizare în Romania

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Regionalizarea din punct de vedere conceptual: descentralizare-regiune-regionalism-regionalizare

Capitolul II. Regionalizare europeană

Capitolul III. Politica dezvoltării regionale în România. Scenarii și perspective:

Cadrul normativ, cadrul institutional, perspective, concluzii, scenarii

Bibliografie

Introducere

În ultimul deceniu al secolului XX România și-a căutat o nouă poziție în cadrul sistemului internațional, poziție axată pe cele mai moderne forme de cooperare.

În ansamblul formelor de cooperare pe care România le poate dezvolta se înscrie și cooperarea inter-regională trans-frontalieră. Provocările pe care le adresează această formă de cooperare actualelor sisteme statale prin ridicarea în același timp a problemei statutului regiunii în cadrul statelor federale și al statelor unitare, a repartiției puterii de luare a deciziilor pe palierul local-regional-central (și implicit a descentralizării administrative) și a problemei frontierelor statale, a rolului și a funcțiilor lor, recomandă aceste tipuri de cooperare ca pe o modalitate de a exersa apoi colaborarea la nivel internațional. Datorită complexității acestor tipuri de cooperare, problematica regionalizării necesită o abordare interdisciplinară.

Procesul de regionalizare este un proces complex, nuanțat, o caracteristică principală a lumii contemporane, cu efecte conexe in plan economic, geografic, politic și de securitate.

Dacă la începutul anilor 1960 majoritatea statelor europene erau centralizate, exceptând statele federale din jurul Cortinei de Fier, începutul noului mileniu a generat retragerea formei de conducere centralizate către cea mică, omogenă, regională. În continuare, în perioada 1960-1970 regionalizarea s-a fundamentat pe considerente istorice, culturale și lingvistice, după 1980 regionalizarea devenind o formă de globalizare fundamentată eminamente economic.

În prezent, termenii de regiune și regionalizare au devenit sinonimi cu dezvoltarea economică globală, o dezvoltare ce depășește granițele micului teritoriu statal.

Întrebarea care se impune este dacă acest proces poate fi o soluție pentru problemele românești actuale, soluție de natură să demareze o dezvoltare economică durabilă, sustenabilă pe termen lung, cu efecte implicit benefice asupra mediului de securitate.

Capitolul I

Regionalizarea din punct de vedere conceptual: descentralizare – regiune – regionalism – regionalizare.

Principiile unei politici de dezvoltare regională au fost avute în vedere la nivel European încă din 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 țări semnatare (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au căzut de acord asupra nevoii reducerii diferențelor existente între diferitele regiuni și sprijinirii celor mai puțin favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide, unitare.

Baza legală a politicii comunitare de dezvoltare regională este stabilită prin Titlul XVII al Tratatului Uniunii Europene (respectiv XIV în Tratatul de la Roma), ce definește obiectivul politicii regionale – „reducerea disparităților existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni și a rămânerii în urmă a regiunilor mai puțin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale” – și principiile ce stau la baza realizării acestuia. La Tratat se adaugă Regulamentul Consiliului No. 1260/99, prin care sunt stabilite prevederile generale de funcționare a Fondurilor structurale (și amendat prin Regulamentul No. 1447/2001) precum și alte reglementări privitoare la funcționarea FS și a Fondului de Coeziune.

Creșterea importanței regiunilor în Europa reprezintă un fenomen marcant al ultimelor decenii.

Realizarea unei analize a fenomenului de afirmare regională care se manifestă în Europa ne conduce, la nivel instituțional, către un dublu dialog, vertical și orizontal. Primul corespunde relațiilor pe care le dezvoltă sau pe care încearca să le dezvolte regiunile cu instituțiile europene, Uniunea Europeană sau Consiliul Europei, al doilea reiese din importanța pe care regiunile o acordă relațiilor directe care se stabilesc între ele. Din această perspectivă, anul 1975 marchează momentul de instituționalizare, atât a relațiilor cu instituțiile europene, cât și, mai ales, a relațiilor directe dintre regiunile frontaliere.

De trei sau patru decenii asistăm, în toate țările europene occidentale la o adevărată mutație a mentalităților în ceea ce privește rolul regiunilor în sistemele statale și continentale. Începând cu sfîrșitul anilor 1980, sistemul european s-a modificat sub impactul a două procese aparent contradictorii, care în același timp s-au încurajat reciproc: procesele de intregrare și fragmentare. Prin schimbările pe care le-au generat, aceste procese au amplificat importanța regiunilor, odată cu importanța pe care au dobândit-o organismele societății civile în detrimentul statelor pe plan internațional. În anii ’90 se vorbea despre o „Europă a regiunilor”, fiind tot mai pregnant faptul că regiunea nu mai reprezenta un nivel intermediar între autoritățile centrale și cele locale, ea devenind un al treilea punct, alături de state și localități, ce definește triunghiul în care s-ar putea dezvolta procesul de integrare europeană. Fiecare țară, în felul său și în funcție de tradiția istorică, încearcă să răspundă problemei regionale, curentelor regionaliste care o traversează, orientându-le, diminuându-le, ignorându-le sau respingându-le.

Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care permite colectivităților umane sau serviciilor publice să se administreze singure, statul conferindu-le personalitate juridică, permițându-le constituirea unor autorități proprii și dotându-le cu resursele necesare.

Esența descentralizării administrative constă în transferarea unor atribuții ale diverselor autorități centrale unor autorități care funcționează în unitățile administrativ-teritoriale (regionale) și chiar autorităților colectivităților locale. Prin descentralizare, administrația publică devine mai eficientă, mai operativă, problemele care intereseaza populația se soluționează la nivele inferioare, în condiții de oportunitate și de operativitate crescută.

Descentralizarea care privește colectivitățile locale poartă denumirea de descentralizare administrativ-teritorială, iar cea care are în vedere serviciile administrației publice de stat se numește descentralizare tehnică.

Pentru ca o colectivitate locală să fie considerată descentralizată este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții:

– colectivitatea locală să beneficiaze de personalitate juridică;

– colectivitatea locală să dispună de autorități administrative proprii;

– supravegherea colectivității locale de către autorități numai prin intermediul unor forme de control stabilite de lege.

Regiunea

Ideea de regiune este destul de ambiguă. Consiliul Europei a considerat regiunea ca fiind „un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic și care este considerat ca omogen.”

În ceea ce privește Uniunea Europeană, aceasta a definit regiunea din perspectivă administrativă, „eșalonul imediat inferior celui al statului”, eșalon care, în funcție de competențele ce i-au fost acordate (în cazul sistemelor centralizate), sau pe care și le-a acordat (în cazul sistemelor federaliste), gestionează pe plan administrativ și politic o comunitate teritorială care variază în limite foarte largi. În această privință, Cartea Comunitară a Regionalizării afirmă în primul articol:

„1. În cadrul acestei Carte, prin regiune se înțelege un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populația posedă anumite elemente comune și care dorește să-și păstreze specificitatea astfel rezultată și să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social și economic.

2. Prin elementele comune ale unei populații concrete se înțelege o specificiate comună în materie de limbă, cultură, tradiție istorică și interese legate de economie și transporturi. Nu este neapărat necesar ca aceste elemente să fie reunite în toate cazurile.

3. Diferitele denumiri și natura juridico-politică pe care aceste entități le pot primi în diferitele state – comunități autonome, landuri, naționalități etc. – nu le exclud din considerațiile stabilite în prezenta Cartă.”

Totodată, art. 2 al aceluiași document afirmă expres faptul că „statele membre ale Comunității Europene sunt invitate, având în vedere voința populară, tradiția istorică și necesitatea unei administrări eficiente și adecvate a funcțiilor ce le revin – în special în materie de planificare a dezvoltării economice, să instituționeze în teritoriile lor (sau să mențină acolo unde există) regiuni în sensul art. 1 al acestei Carte.”

Așadar, Uniunea Europeană consideră nivelul regional ca fiind un nivel administrativ care își are locul în ierarhia administrativă a statelor membre pe o poziție imediat inferioară nivelului central. Conform „Nomenclatorului Unităților Administrativ Teritoriale” (NUTS), fiecare stat membru are în structura sa trei tipuri de unități administrativ-teritoriale ce sunt poziționate pe nivele ierarhice din punctul de vedere al dimensiunii teritoriului: nivelul localității, nivelul departamental (județean) și nivelul regional.

Adunarea Regiunilor consideră regiunile ca fiind acele „entități politice de nivel imediat inferior statului, care dispun de animite competențe exercitate de un guvern, care, la rândul lui, este răspunzător în fața unei adunări alese în mod democratic.”

Procesul regionalizării la nivelul Uniunii Europene vizează trei direcții:

– dezvoltarea economică și realizarea obiectivului de coeziune economică și socială;

– apropierea cetățenilor de realitatea Uniunii Europene, făcând posibilă o mai mare democratizare instituțională;

– Regiunile sunt exponentele unei Europe pluraliste în care conviețuiesc realități culturale, lingvistice și sociale foarte diverse.

La nivelul Consiliului Europei, problema regionalizării a fost intens analizată, ajungându-se la adoptarea unei reglementări privind autonomia regională.

La nivelul spațiului european, ținându-se cont de documentele prezentate la nivelul Consiliului Europei, au fost identificate mai multe modele de organizare regională considerate reprezentative. Aceste tipuri de regiuni sunt:

Modelul 1: regiuni cu puterea de a adopta legislație primară, existența lor fiind garantată de Constituție sau de o Lege Federală, neputând fi contestată împotriva voinței lor;

Modelul 2: regiuni cu putere de a adopta legislație primară dar a căror existență nu este garantată de Constituție sau de o Lege federală;

Modelul 3: regiuni cu putere de a adopta legi, în concordanță cu prevederile și principiile generale stabilite de legislația națională și a căror existență este garantată de Constituție;

Modelul 4: regiuni cu putere de a adopta legi sau alte acte normative regionale, în concordanță cu principiile și prevederile generale stabilite de legislația națională, a căror existență nu este garantată de Constituție;

Modelul 5: regiuni cu putere de decizie (fără putere legislativă) și Consilii direct alese de comunitatea locală;

Modelul 6: regiuni cu putere de decizie (fără putere legislativă) și Consilii alese de Consiliile locale componente.

Regionalizare și regionalism

Termenul regionalizare este, în general, înțeles drept crearea unui nivel nou în organizarea teritorială a unui stat; instituțiile noi pot varia pe larg în ce privește organele, responsabilitățile și autoritățile, dar acestea sunt întotdeauna supraimpuse asupra instituțiilor locale existente. Regionalizarea este un proces de termen lung, unde statul introduce un al doilea nivel de guvernare ce urmărește amplificarea acțiunilor de dezvoltare a unei zone geografice specifice (subnațional dar supra-local) prin intermediul modelelor economice.

Acest proces se poate baza pe sistemul existent politic-administrativ sau poate da naștere unei organizații teritoriale noi care ar putea susține mai bine scopul creșterii socio-economice și a dezvoltării echilibrate.

Există 5 tipuri de cadre instituționale în procesul de regionalizare: regionalizarea administrativă; regionalizarea prin intermediul guvernelor locale existente; descentralizarea regională; autonomia regională; regionalizarea prin intermediul entităților federale (statele membre ale unui stat federal).

Pentru a clarifica termenii de regionalizare și regionalism, Ioan Alexandru identifică anumite fenomene care au marcat evoluția acestor concepte în ultimele decenii – dezechilibrele regionale existente aproape la nivelui fiecărui stat european; dezechilibrele etno-culturale conștientizate la nivel regional de către colectivitățile locale; centralismul, caracterizat prin faptul că orice decizie, indiferent de domeniul ei, este luată la nivelul central al statului și „socializarea politicii europene” ce are o incidență directă asupra fenomenului regional, ducând la creșterea importanței statului în toate domeniile de activitate.

Aceste fenomene regionale menționate mai sus stau la baza dinamicilor regionale ale majorității statelor europene. Aceste dinamici cunosc trei faze care se pot suprapune și în același timp opune în cadrul aceluiași „proces regional”: apariția conștiinței regionale, mișcările regionale sau acțiunile regionaliste; dezvoltarea instituțiilor regionale sau puterilor regionale.

În raport cu cele trei repere prezentate mai sus, regionalismul reprezintă conștientizarea intereselor comune (regiunea fiind percepută ca un teritoriu considerat omogen de către oamenii care îl locuiesc) și, în același timp, aspirația lor de a participa la gestiunea acelor interese, fiind astfel introdus conceptul unei comunități care aspiră la gestionarea afacerilor sale; această comunitate se presupune a fi cea mai aptă în a-și soluționa problemele proprii deoarece le cunoaște, le înțelege și le dirijează pentru apărarea intereselor locale. Din acest punct de vedere, colectivitățile regionale sunt mai competente decât statul în administrarea propriilor interese; statul este considerat a fi prea îndepărtat de situațiile concrete cu care se confruntă cetățenii, el încearcă impunerea unui model unitar condițiilor particulare și nu are capacitatea efectivă de evaluare și soluționare a acestora.

Așadar, regionalismul corespunde unei dorințe a cetățenilor de a fi responsabili pentru rezolvarea problemelor care îi privesc în mod curent. Această dorință conduce în final la nașterea unor mișcări ireversibile ce urmăresc obținerea unei anumite puteri regionale prin înființarea de instituții regionale ce au la bază necesitatea satisfacerii nevoii lor de afirmare a identității. Regionalismul nu apare doar din conștientizarea dezechilibrelor regionale, din subdezvoltare economică regională ci mai ales din conștientizarea subdezvoltării socio-culturale, din centralismul statului național.

În opinia altor autori, regionalismul exprimă o situație geografică, politică, administrativă, lingvistică, spirituală cu rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar, datorită căreia acesta optează pentru împletirea atribuțiilor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii, de regulă largi, unor colectivități locale.

Printre argumentele aduse de susținătorii regionalismului, cele mai des întâlnite sunt acela al incapacității structurilor politico-administrative centrale de a satisface în mod eficient cerințele impuse de condițiile economico-sociale locale, lipsa voinței politice a autorităților centrale de a răspunde necesității de transfer al unei părți a puterii către unitățile administrative locale. Contraargumentul celor ce se opun tendințelor regionaliste pretinde că acesta amenință însăși structura unitară a statului, conducând spre dezmembrarea acestuia.

Regionalizarea, spre deosebire de regionalism, are o traiectorie descendentă și alte scopuri, utilizând alte mijloace de punere în aplicare decât cele ale regionalismului.

Ca răspuns la miscarea regionalistă, statul poate recunoaște o identitate regională (de această dată, regiunea este privită ca un teritoriu omogen de către stat) și poate dispune măsuri prin care să permită participarea regiunilor la gestionarea afacerilor proprii.

Spre deosebire de regionalism, al cărui punct de plecare îl constituie conștientizarea subdezvoltării socio-culturale, regionalizarea are ca punct de plecare dezechilibrele regionale. Conștientizarea acestor dezechilibre va fi urmată de strategia organelor statale sau supra-statale care vor încerca să planifice, să descentralizeze și să deconcentreze la nivel regional activitățile economice.

Ultima etapă a „procesului regional”, cea a creării instituțiilor regionale, este marcată de obținerea puterii decizionale, care confirmă competența de fapt a autorităților regionale.

Între cele două mișcări, regionalismul – venit de jos și regionalizarea – venită de sus; printr-un proces dinamic, noilor regiunilor li se răspunde printr-o politică de stat, cu repercursiuni asupra sentimentului regional și care antrenează reacții ale regiunii.

Regionalizarea are așadar rolul de a ajunge, atât la nivel european cât și la nivelul statelor, la un mai bun echilibru în repartizarea resurselor, prin încercarea de a ridica nivelul zonelor mai puțin dezvoltate. La rândul său, regionalismul vizează în principal dobândirea puterii de decizie pentru toate componentele sale și afirmarea identității sale politice, economice și culturale.

Pe lângă conceptul de regiune, este necesară clarificarea noțiunii de euroregiune.

Euroregiunea reprezintă structura formalizată a colaborării în zonele de graniță, care cuprinde reprezentanții autorităților locale regionale, precum și partenerii sociali și economici, după caz. Euroregiunea dispune de o structură organizatorică specifică, al cărei nivel maxim îl constituie consiliul ales, urmat de comisie, grupuri de lucru tematice și secretariatul permanent.

Euroregiunile au fost primele forme instituționalizate de cooperare transfrontalieră create în Europa după al doilea război mondial, avănd ca scop inițial eliminarea stărilor conflictuale. În prezent, regiunile acordă o importanță deosebită creșterii economice, putând conduce la creșterea stabilității regionale prin aplanarea stărilor conflictuale.

Pentru România, legislația în vigoare cuprinde puține dispoziții prvind euroregiunile, în acest sens, Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională in România precizează că unul dintre obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională este stimularea cooperării interregionale, interne și internaționale, a celei transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor.

Cadrul legislativ al cooperării trans-frontaliere este constituit în țara noastră de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.120/1998 pentru ratificarea de către România a Convenției-cadru europene asupra cooperării transfrontaliere a colectivităților sau autorităților locale , adoptată la Madrid, la 21 mai 1980. Totodată, România este parte la Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg, la 15 octombrie 1985 și ratificată de statul nostru prin legea 199/1997. Conform Convenției de la Madrid, cooperarea transfrontalieră vizează întărirea și dezvoltarea raporturilor de vecinătate între colectivități sau autorități teritoriale ce depind de două sau mai multe părți contractante, precum și încheierea de acorduri și înțelegeri utile în acest scop.

De la încheierea acestui acord, România a participat la un număr de 11 euroregiuni: Dunărea de Jos, Prutul de Sus, Carpatica, Dunăre-Criș-Mureș-Tisa, Dunărea 21, Giurgiu-Ruse, Dunărea de Sud, Danubis, Siret-Prut-Nistru, Dunărea de Mijloc-Porțile de Fier, Dunărea Inferioară.

Capitolul II

Regionalizare europeană

Având în vedere cele cinci tipuri ale regionalizării menționate anterior (regionalizare administrativă, regionalizare prin intermediul colectivităților locale, decentralizare regională, regionalizare politică sau autonomie regională, regionalizare prin intermediul organismelor federale) vom încerca caracterizarea statelor Uniunii Europene din această perspectivă, având în vedere câteva obsevații preliminare. În primul rând, regionalizarea nu este întotdeauna omogenă, un stat putând să cunoască, în același timp, în funcție de condițiile politice, istorice sau sociale și problemele la care trebuie să răspundă, mai multe forme de regionalizare (un exemplu poate fi Marea Britanie, pe al cărei teritoriu se întâlnesc trei forme de regionalizare). Totodată, statele pot cunoaște succesiv mai multe tipuri de regionalizare, cum este cazul Franței, înainte de introducrea descentralizării regionale actuale existând o regionalizare administrativă.

Indiferent de forma de regionalizare pentru care se optează, nu trebuie să se omită rolul esențial al statului în dezvoltarea regională; chiar dacă tipurile regionalizării se diferențiază prin poziția ocupată de puterea centrală și administrațiile de stat, acestea sunt prezente sub o formă sau alta în fiecare stat.

Regionalizarea administrativă

Regionalizarea administrativă vizează delegarea de către stat a unor anumite prerogative către autoritățile subordonate guvernului sau a organismelor care se constituie la nivel localc, care, deși sunt înzestrate cu o anumită autonomie juridică, se află sub controlul statului. Funcțiile și atribuțiile principale ale autorităților locale vizează promovarea dezvoltării economice regionale și se bazează, în cele din urmă, pe mobilizarea colectivităților locale și a organizațiilor economice. Acest tip de regionalizare se poate analiza pe exemplul Luxemburgului, delimitat în patru regiuni administrative care nu dețin însă instituții proprii datorită întinderii reduse a statului.

Franța a fost caracterizată mai întâi de o regionalizare administrativă. Interesele economice și sociale ale colectivităților locale erau reprezentate printr-o comisie consultativă care funcționa pe lângă prefectul regiunii, în anumite regiuni fiind introduse structuri economice ce aveau ca scop promovarea dezvoltării economice a regiunilor. Odată cu reforma decentralizării din 1982, dintre toate instituțiile regionale a rămas să funcționeze doar prefectul regiunii, însărcinat cu aplicarea politicii naționale și comunitare ce privește dezvoltarea economică și socială și amenajarea teritoriului.

În ceea ce privește Germania, se poate considera că, deși din punct de vedere al structurii de stat aceasta este un stat federal, landurile care o alcătuiesc sunt de cele mai multe ori privite ca niște regiuni, în interiorul landurilor putându-se vorbi despre o regionalizare administrativă.

În cadrul Uniunii Europene, regionalizarea administrativă este prezentă în Grecia, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Estonia și Lituania.

Din punct de vedere al organizării administrativ-teritoriale, Grecia este formată din 13 regiuni administrative numite periferii, care sunt la rândul lor împărțite în 51 de prefecturi. Pe lângă acestea există o regiune autonomă, Muntele Athos, un stat monastic aflat sub suveranitate grecească. Prefecturile sunt divizate în 147 eparhii, împărțite la rândul lor în 1.031 de localități: 130 localități urbane și 901 comunități rurale.

Primarii și prefecții sunt aleși de către cetățeni odată la patru ani, în timp ce conducătorii periferiilor sunt numiți de Guvern.

În Grecia, administrația descentalizată a statului este însărcinată cu dezvoltarea regională a celor 13 regiuni. Secretarul general al regiunii este asistat de un consiliu regional consulativ format din reprezentanții colectivităților locale.

În Suedia, divizată în trei regiuni istorice, dezvoltarea regională se asigură prin intermediul unui guvernator de district cu o serie de atribuții, asistat de consiliul de administrație care reprezintă interesele locale.

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord este compus din patru mari unități administrativ-teritoriale: Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord. Acestea beneficiază de un grad diferit de autonomie. Coordonarea la nivel legislativ se face prin intermediul Parlamentului Westminster.

Descentralizarea puterii presupune atât devoluțiunea puterii de stat la nivel regional prin crearea unor parlamente și guverne locale, dotate cu reale competențe legislative și respectiv executive, în raport cu care repartizarea atribuțiilor este cam dificil de realizat în practică, cât și descentralizarea administrativă prin reînființarea consiliilor locale și alegerea de primari în toate localitățile, inclusiv în Londra.

În 1994, în Scoția și în Țara Galilor din Marea Britanie au fost introduse nouă birouri regionale ale guvernului cărora li s-au adăugat în 1999 cele nouă agenții de dezvoltare regională.

Până de curând, Portugalia a fost divizată în districte, municipii și freguesias, dintre care doar ultimele două au beneficiat de o oarecare autonomie politică. În prezent, conform prevederilor constituționale actuale, subdiviziunile politice ale teritoriului portughez sunt: regiunile – încă neimplementate, municipiile și freguesias. Potrivit dispozițiilor legale, municipiile au dreptul de a se organiza în comunități intermunicipale ( în prezent există două astfel de comunități – Pinhal și Vale do Minho) și în arii metropolitane, care, al rândul lor, pot fi de două mari tipuri: mari arii metropolitane și comunități urbane.

Crearea regiunilor administrative în Portugalia, constituite ca noi colectivități teritoriale, a fost respinsă prin referendumul din 1998. Punerea în aplicare a planului de dezvoltare regională se realizează prin intermediul a cinci comisii regionale de coordonare, organe descentralizate însărcinate cu punere în practică a planului de dezvoltare regională sub autoritatea ministrului echipamentelor, amenajării și administrării teritoriului.

În Slovacia, reforma din 1996 a împărțit teritoriul în opt regiuni, mărindu-se și numărul circumscripțiilor administrative de la 26 la 79. Regiunile sunt gestionate de birouri administrative regionale, organizate după modelul birourilor administrative ale circumscripțiilor. Biroul administrativ regional este însărcinat cu coordonarea colectivităților regionale în privința politicilor de dezvoltare regională.

În Ungaria, împărțirea teritoriului în opt regiuni introdusă în 1990 a fost abandonată în 1994, atribuțiile regiunilor fiind preluate la nivelul provinciilor de biroul administrativ public al provinciei, legea din 1996 sporind atribuțiile colectivităților locale în materia dezvoltării regionale.

Politica de dezvoltare regională nu a modificat organizarea teritorială a Estoniei (15 regiuni și 241 de municipalități). În 1995 au fost create două organisme centrale: Consiliul consultativ pentru politică regională pentru coordonarea interministerială a dezvoltării regionale și Agenția Estoniană de Dezvoltare Regională. Politica statului este pusă în aplicare la nivelul celor cinsprezece circumscripții de către un guvernator. O situație asemănătoare se întâlnește și în Lituania (10 județe și 60 de municipalități), unde punerea în aplicare a politicii de dezvoltare regională este condusă de un guvernator de la nivelul unităților administrative superioare (provincii/departamente).

Așadar, regionalizarea administrativă nu este în mod obligatoriu legată de o putere limitată a colectivităților administrative locale – deși în contexte diferite, colectivitățile locale ale Marii Britanii și Portugaliei dispun de competențe reale.

Regionalizarea administrativă este axată pe dezvoltarea regională, fiind uneori completată de descentralizarea anumitor funcții administrative. În același timp, acest tip de regionalizare implică existența unor instituții sau mecanisme care antrenează colectivitățile locale în politica de dezvoltare regională, instutuții care se află sub controlul central al statului.

Regionalizarea pe baza cooperării dintre colectivitățile locale

Regionalizarea se realizează prin intermediul colectivităților locale existente, ce dispun de atribuții extinse și de un câmp flexibil de acțiune care să le permită îndeplinirea obiectivelor și colaborarea într-un cadru mai larg. Spre deosebire de regionalizarea administrativă, acest tip de regionalizare se transpune în practică prin intermediul instituțiilor descentralizate care acționează într-un cadru de putere propriu.

În interiorul Uniunii Europene, acest tip de regionalizare se întâlnește în Germania, Danemarca, Finlada, Irlanda, Ungaria.

În Irlanda și Finlanda, regionalizarea este organizată pe întreg teritoriul țării pe baza cooperării dintre colectivitățile locale. În 1994, au fost create în Irlanda opt autorități de dezvoltare; cu toate acestea, numeroase chestiuni privind devoltarea regională sunt lăsate în sarcina unor agenții specializate. Autoritățile regionale acționează pe întreg teritoriul țării, având un rol important în implementarea programelor comunitare. În prezent, din punct de vedere al structurii administrativ teritoriale, Irlanda este divizată în comitate (26), municipalități și orașe corporații.

Finlanda este formată din șase regiuni administrative. Autoritatea regiunii administrative este o parte a puterii executive centrale. În 1997, regiunile au fost reorganizate și din 12 regiuni au rămas doar șase. Finlanda reunește 12 provincii, administrate de Guvernele Provinciale. La nivel regional, organizarea administrativă este asigurată de un Birou Administrativ, parte integrantă a administrației la acest nivel, care are responsabilitatea de a îndeplini sarcinile Guvernului la nivel regional, de a menține legătura permanentă cu Guvernul, de a controla legalitatea acțiunilor reprezentanților municipalității și de a coordona politica de la nivel local.

Organizarea administrativă la nivel regional este completată de subcomisii de specialitate care inițiază propuneri sau supun analizei propunerile lansate de alte agenții. În acest sens, la nivel regional sunt organizate mai multe instituții: Consiliul de Politică Regională, Consiliul pentru Protecția Mediului, Consiliul pentru Problemele Tinerilor, Consiliul de Coordonare al Birourilor Administrative și a altor Autorități Regionale.

În Finlanda nu există o administrare guvernamentală exercitată direct la nivel regional, dar se pot constitui, ca urmare a relațiilor de cooperare puternice, Federații Municipale. Astfel, s-au format federații de dimensiuni mari în special în domeniul sănătății și educației, în prezent existând mai mult de 400 de astfel de federații.

În Danemarca, situația diferă într-o oarecare măsură, dezvoltarea regională întrând în competența comunelor provinciale, în timp ce în Germania acest tip de regionalizare având în vedere colaborarea dintre colectivitățile locale din landuri.

În Ungaria, prin legea din 1999 au fost definite regiunile și create Consiliile/Agențiile de Dezvoltare Regională. Poziția acestor instuții a fost întărită prin actele normative emise în 2004 care vizau creșterea gradului de absorbție a fondurilor comunitare și implicarea structurilor regionale în implementarea obiectivelor de dezvoltare regională. Dezvoltarea regională poate da naștere unor colaborări voluntare pe plan local, între provincii, care în acest caz stabilesc un consiliu de dezvoltare regională.

Acest tip de regionalizare bazat pe colaborarea dintre comunitățile locale este cel mai întâlnit, sugerând că colectivitățile locale de la primul și al doilea nivel nu răspund prea bine asumării răspunderilor implicate în procesul de regionalizare. Majoritatea instituțiilor care realizează regionalizarea pe baza colaborării dintre colectivitpțile locale au ca scop protejarea drepturilor și autonomiei colectivităților pe care le reprezintă – resursele lor provin de la colectivitățile asociate, într-o proporție redusă, competențele lor sunt limitare iar instituțiile cooperării interregionale nu dispun de competențe și puteri suficiente.

Descentralizarea teritorială

Descentralizarea teritorială se referă la constituirea unei noi colectivități teritoriale la nivelul superior celor deja existente, aceste noi colectivități purtând denumirea de regiuni. Regiunile formează o categorie distinctă de colectivități, cu aceeași natură juridică ca a celor deja existente, distingându-se de acestea printr-o circumscripție mai largă și prin competențele lor care au ca scop dezvltarea economică. Deși acest tip de regionalizare acționează asupra organizării administrativ-teritoriale a statului, ea nu este contrară statului unitar.

Pe plan european, Franța reprezintă singura țară care a aplicat deplin această concepție. Sistemul politic administrativ francez se împarte în patru niveluri teritoriale: guvernul național, regiunea, departamentul și comuna.

Pe lângă guvernul național, în Franța există așa-numitele colectivități teritoriale. Există trei colectivități teritoriale: regiunea, departamentul și comuna sau municipiul. Conform articolului 72 din Constituție, colectivitățile teritoriale ale Republicii sunt comunele, departamentele, regiunile, colectivitățile cu statut special și colectivitățile de peste mări. Dacă se consideră necesar, orice altă colectivitate teritorială poate fi creată prin lege.

Franța cuprinde 26 de regiuni, 100 de departamente și 36.763 de comune. Relațiile dintre Republică și colectivitățile componente sunt reglementate de Titlul XII și Titlul XII din Constituție, dar și de legi speciale. În Franța există 22 de regiuni metropolitane, care corespund unităților teritoriale pur administrative, distincte de vechile provincii istorice. Începând cu 1972, regiunii i s-a recunoscut personalitatea juridică nu ca o colectivitate locală, ci ca o instituție publică al cărei scop era de a contribui la dezvoltarea economico-socială a regiunii.

Regiunea beneficiază de un Consiliul Regional, care dispune de o putere deliberativă, compus din membri aleși prin vot universal, direct, pe o perioadă de 6 ani, și de un Comitet economic și social, cu rol consultativ. Din punct de vedere al competenței legislative, puterea normațivă a regiunilor este în realitate mai redusă decât cea a districtelor și departamentelor, în același timp, regiunile nu-și pot asuma tutela asupra colectivităților locale de pe teritoriul lor.

În Portugalia, „regiunile administrative” prevăzute de Constituție nu au fost implementate până în prezent, fiind respinse prin referendum.

În prezent, descentralizarea teritorială mai poate fi întâlnită și în Țara Galilor din Marea Britanie, în Suedia, Polonia, Cehia și Slovacia.

Țara Galilor dispune de o Adunare Regională aleasă prin vot universal direct și de atribuții extinse; puterea sa de decizie este limitată prin lipsa unei competențe legislative și prin dependența financiară de nivelul central, îndeplinind în realitate rolul unei autorități locale.

Organizarea teritorială a Suediei a făcut obiectul a numeroase numeroase dezbateri, în lipsa unei reorganizări teritoriale, din 1995, accentul a căzut pe cooperarea dintre districte.

Polonia și Cehia s-au orientat de asemnea către descentralizarea regională. Pentru eficientizarea administrării regionale, din ianuarie 1999, în urma reformei administrative, teritoriul Poloniei a fost împărțit în 16 voievodate diviuate în comitate, împărțite la rândul lor în comune. În acest moment, sunt 16 voievodate, 373 de raioane și 2.489 de comune. În acest fel s-a asigurat o structură a împărțirii teritoriale pe trei niveluri: structura administrativă a comunei; structura administrativă a comitatului și structura locală a județului sau voievodatului. Cât privește Cehia, Constituția adoptată în 1997 statua constituirea colectivittăților locale de nivel superior sub forma a trei regiuni, capitala statului, Praga, fiind inclusă pe același nivel.

În ciuda eterogenității cadrelor instituționale, din exemplele de regionalizare prezentate anterior se pot extrage anumite trăsături comune. În acest sens, se observă că regiunile sunt administrate de un consiliu ales prin vot universal, direct; ele dispun de competențe adminsitrative extinse în domeniul economic și social dar activitatea lor este dirijată de lege spre împlinirea obiectivelor politicii de dezvoltare regională. Consiliile ce administrază regiunile nu dispun de nici un fel de putere normativă.

Descentralizarea regională presupune adoptarea unor reglementări care să asigure și să protejeze autonomia colectivităților locale deja existente: interdicții privind tutele unei colectivități teritoriale asupra alteia în Franța, participarea comunelor la formarea consiliilor regionale în Portugalia. În general, regiunile nu dețin competențe în ceea ce privește organizarea teritorială, o excepție în acest sens fiind Țara Galilor din Marea Britanie. Cu exceptia Franței și a Suediei, unde regiunea sau districtul exercită o competență fiscală largă, autonomia financiară a regiunilor este limitată, regiunile depinzînd în mare măsură de fondurile alocate de la nivel central.

Regionalizarea politică sau autonomia regională

Acest tip de reginalizare este mai puțin întâlnit la nivelul Uniuni Europene, găsindu-și în practică expresii foarte diferite de la stat la stat.

Față de descentralizarea regională, regionalizarea politică se caracterizează din punct de vedere juridic prin atribuirea puterii legislative unei adunări regionale care beneficiază de competențe vaste al căror conținut este clar definit și garantat de Constituție; pentru exercitarea competențelor se constituie un executiv, care prezintă caracteristicile unui guvern regional.

Față de descentralizarea regională, regionalizarea politică afectează structura statului și îî modifică Constituția. Autonomia regională domină în Spania, Italia și de asemenea în Belgia, deși aceasta are începând cu 1993 o alcătuire federală.

Din punct de vedere al structurii sale, Spania este un stat unitar, iar regiunile din care este constituit statul se bucură de o largă autonomie. Din punct de vedere teritorial, statul este organizat în municipii, provincii și comunități autonome, toate bucurându-se de autonomie în gestionarea intereselor lor.

Constituția Spaniei recunoaște și garantează dreptul la autonomie al naționalităților și regiunilor care o compun. Dreptul la autonomie este recunoscut naționalităților și regiunilor pe criterii geografice, etnice și culturale. Articolul 143 din Constituție prevede dreptul la autoguvernare al „naționalităților și regiunilor”. Această autonomie trebuie însă să fie compatibilă cu principiul suveranității unice a poporului spaniol, întrucât constituția se fundamentează pe „ unitatea indisolubilă a națiunii spaniole, patria comună și indivizibilă a tuturor spaniolilor”.

Ca și în majoritatea statelor europene, în Spania există un număr mare de municipii, în 2006 înregistrându-se 8108 municipii. Organele de conducere și administrare în municipii sunt primăria, primarul (ales de către majoritatea absolută a consilierilor în aceeași sesiune de constituire a noii Primării) și consilierii (aleși prin vot universal, liber, direct și secret, pentru un mandat de 4 ani, fără a exista posibilitatea de a fi dizolvat de către primar).

Spania poate fi considerată un model de autonomie politică, administrativă și financiară. Regiunile Spaniei, denumite comunități autonome, beneficiază de un grad ridicat de independență administrativă. Instituțiile reprezentative la nivel local sunt alese prin vot direct și universal și au capacitatea de a legifera pe diferite domenii, în funcție de regiune, de exemplu, în Catalonia, în domenii ca sănătatea, siguranța publică, buget etc.

Italia este un stat unitar care recunoaste și aplică principiile regionalismului politic. Regiunile se bucură de o largă autonomie locală. Motivul constituirii regiunilor a fost dezamorsarea încercărilor separatiste ale Siciliei și Sardiniei ca și a altor regiuni în care există importante minorități lingvistice. Nu este vorba de minorități naționale, ci doar de deosebiri de dialect.

Republica italiană se împarte în comune, provincii, orașe metropolitane și regiuni.

Comunele, provinciile, orașele metropolitane și regiunile sunt entități autonome cu statute proprii, puteri și funcții stabilite de Constituție. Legea 142/1990 a stipulat dreptul provinciilor și comunelor de a avea propriul lor statut. Comunele trebuie să-și instituie organe obligatorii: un consiliu și un primar, la fel ca și provinciile, care își instituie un organ executiv și un președinte al provinciei.

Provinciile dispun de un Consiliu provincial ales pentru 5 ani (care alege un organ executiv colegial) și de un președinte ales. Comunele sunt conduse de un Consiliu Comunal și un primar. Consiliul comunal este desemnat de către primar pentru un mandat de 5 ani. Primarul, ales de cetățeni, este șeful executivului comunal. Teritoriul comunelor este determinat prin legi regionale, potrivit procedurilor fixate de legea națională.

Regionalizarea politică se distinge sub mai multe aspecte de statul federal: regiunile nu reprezintă state, iar alcătuirea rămîne, în principiu, cea a statelor unitare. În comparație cu statul federal, regionalizarea plitică nu se caracterizează printr-o dublă putere constituantă – regiunile își dobândesc competențele prin statutul aprobat de parlament, dar ele nu dispun de o constituție proprie, cum au statele federate din interiorul statelor federale. Deși există multiple forme de cooperare dintre stat și regiuni, acestea din urmă nu iau parte la procesul legislativ național prin reprezentanți proprii. În principiu, puterea judiciară este unică, organizată de autoritățile statale de la nivel central. În sfărșit, în timp ce federalismul implică egalitatea în drepturi a statelor membre, regionalizarea politică se caracterizează în general printr-o asimetrie a instituțiilor și competențelor. De asemenea, regionalizarea politică poate afecta întreg teritoriul statului, cum este cazul Italiei și Spaniei, sau doar anumite părți ale acestora.

Regionalizarea prin intermediul autorităților federale

De cele mai multe ori, statul federal este prezentat ca fiind răspunsul la probleme ridicate de regionalism, permițând concilirea uniunii respective dar cu respectarea particularităților. Statul federal este privit ca fiind caracterizat de o desentralizare profundă, funcționând pe principiul garantării autonomiei unităților din care este alcătuit. Statul federal nu se opune statului-națiune, în anumite condiții el reprezentând chiar un mod de integrare națională.

Între regionalism regionalizare și federalism există legături strânse. Un stat federal poate fi afectat de regionalism sau regionalizare ca și orice alt tip de stat unitar.

În Belgia, regionalismul a condus în cele din urmă la federalizarea statului, în scopul de a mări autonomia unităților componente (cum este cazul Flandrei) și pentru crearea unei structuri administrative capabile să gestioneze această autonomie. Așadar, statul a optat pentru federalizare, singura soluție considerată a oferi entităților locale o capacitate de gestionare eficientă a propriilor interese, prin aceesul lor la calitatea de stat. Potrivit acestei modofocări carea aavut loc în 1993, Belgia are o structură federală, reunind trei regiuni care se bucură de o largă autonomie și trei comunități lingvistice. Regiunile au fost stabilite în 1970. Fiecare regiune are un Consiliu din care provin deputații federali și senatorii aleși direct de cetățenii din Regiune. Regiunile primesc resurse financiare din mai multe surse – în urma elaborării unor proiecte înaintate și avizate la nivelul central, din colectarea de taxe la nivel central, din fonduri constituite din taxele de la nivel local și din împrumuturi negociate cu Guvernul central.

În ceea ce privește celelalte două state federale din Uniunea Europeană, Germania și Austria, acetea îmbină revendicările privind o mai amplă participare la afacerile europene cu dorința de a promovare a unei reforme federale care să întărească poziția landurilor în ordinea internă.

Germania este o republică federală, formată din 16 landuri sau state, acestea diferind semnificativ ca mărime și structură politică. Fiecare land are o Constituție, Parlament și Guvern propriu. Fiecare nivel, în principiu, are automomie din punct de vedere legal în limitele stabilite prin Constituție. Exceptând câteva domenii, specificate în legea fundamentală, care sunt administrate de autoritățile federale, sarcinile administrației federale sunt transmise landurilor.

În contextul integrării in Uniunea Europeană, având în vedere competențele și evoluția implicării acesteia în diferitele domenii ale vieții economico-sociale, landurile au prevăzut o diminuare a competențelor proprii. Prin promovarea principiului subsidiarității în landurile germane la mijlocul anilor 1980, prin stabilirea unui Comitet al Regiunilor în care fiecare stat membru să fie reprezentat printr-o personalitate cu rangul de ministru în organizarea internă, landurile urmăreau păstrarea intactă a competențelor lor anterioare. În Germania, revizuirea constituțională din 1994 n-a afectat decât într-o mică măsură repartizarea competențelor între statul federal și statele federate; în Austria, transferul anumitr responsabilități federale către autoritățile locale este încă un subiect de dezbateri.

Așadar federalismul nu este expresia instituțională a regionalismului sau a regionalizării, deși statul federal nu este ferit de presiunile regionaliste, în anumite cazuri, structurile federale având capacitatea de a gestiona tendințele regionalismului iar nu altele neputând împiedica dislocarea statului. În măsura în care regionalizarea răspunde evoluțiilor socio-economice, ea poate conduce la adaptarea funcțională în sistemul federal, fie la nivelul relațiilor dintre Federație, Landuri și Comunitatea Europeană, fie la nivelul colectivităților locale. Totuși, regionalizarea statului federal este de cele mai multe ori absorbită de structurile federale, nereușind să afecteze stabilitatea lor.

Structura administrativ-teritorial a statelor unitare din Uniunea Europeană este prezentată sintetic în tabelul de mai jos:

Capitolul III

Politica dezvoltării regionale în România. Scenarii și perspective

Cadrul normativ

Cadrul legislativ al dezvoltării regionale a fost stabilit în 1998, dupa o atentă cercetare a situației specifice românești și a celei care trebuie instalată în vederea promovării și implementării unei politici de dezvoltare regională după modelul european. Aceasta cercetare s-a făcut în cadrul Programului Phare pentru politica de dezvoltare regională, derulat în perioada 1996 – 1998 și destinat să ofere asistență Guvernului României în vederea pregătirii condițiilor necesare pentru introducerea măsurilor specifice de politici regionale. In cadrul acestui program au fost efectuate primele analize asupra disparităților regionale în România și s-a elaborat “Carta Verde a Dezvoltării Regionale în Romania”, care au facilitat acțiunile ulterioare de definire a cadrului legislativ și instituțional.

În 2004, Parlamentul României a adoptat o nouă lege privind dezvoltarea regională în România, Legea 315/2004. Prin aceasta „se stabilesc cadrul instituțional, obiectivele, competențele și instrumentele specifice politicii de dezvoltare regională în România.”

Acest nou act normativ definește conceptul de politică regională, enumeră principiile care stau la baza dezvoltării regionale ( subsidiaritatea, descentralizarea și parteneriatul), regiunile de dezvoltare, structurile naționale pentru dezvoltarea regională și atribuțiile acestora. Totodată, prin această lege este abrogată reglementarea precedentă, legea 115/1998.

Conform acestui act normativ, „Politica de dezvoltare regională reprezintă ansamblul politicilor elaborate de Guvern, prin organele administrației publice centrale, de autoritățile administratiei publice locale și organismele regionale specializate, cu consultarea partenerilor socioeconomici implicați, în scopul asigurării creșterii economice și dezvoltării sociale echilibrate și durabile ale unor arii geografice constituite în regiuni de dezvoltare, al îmbunătățirii competitivității internaționale a României și al reducerii decalajelor economice și sociale existente între România și statele membre ale Uniunii Europene.”

Această politică de dezvoltare are ca principale obiective diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea unei dezvoltări economice echilibrate; recuperarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic și social al zonelor mai puțin dezvoltate, precum și preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre; corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor prin stimularea inițiativelor și prin valorificarea resurselor locale si regionale, în scopul dezvoltării economico-sociale durabile și al dezvoltarii culturale a acestora; stimularea cooperarii interregionale, interne și internaționale, transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum și participarea regiunilor de dezvoltare la structurile și organizațiile europene care promovează dezvoltarea economico-socială și instituțională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile internaționale la care România este parte.

Capitolul II al legii 315/2004 face referire la regiunile de dezvoltare din România.

În concordanță cu obiectivele de coeziune economică și socială a României, precum și ale Uniunii Europene în domeniul politicilor de dezvoltare regională, pe teritoriul României sunt constituite opt regiuni de dezvoltare. Acestea nu sunt unități administrativ-teritoriale ale statului și nici nu au personalitate juridică, constituiind de fapt cadrul de elaborare, implementare și evaluare a politicilor de dezvoltare regională, precum și de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritoriala NUTS 2, existent în Uniunea Europeană.

Figura 1: Regiunile de dezvoltare în România

Cadrul instituțional

Prin Legea 315/2004 s-au creat mai multe instituții ce urmăresc coordonarea activităților de promovare a obiectivelor care decurg din politicile de dezvoltare regională.

Consiliul Național pentru Dezvoltare Regională reprezintă o structură națională de tip partenerial, cu rol decizional în ce privește elaborarea și implementarea obiectivelor politicii de dezvoltare regională. Acest organism are în componența sa președinții și vicepreședinții consiliilor pentru dezvoltare regională și reprezentanți ai Guvernului, desemnați prin hotărâre a Guvernului, inclusiv președintele.

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor este un organ de specialitate al administrației publice centrale, aflat în subordinea Guvernului. La nivel național, această instituție deține responsabilitatea elaborării, promovării, coordonării, gestionării, implementării și monitorizării politicilor și strategiilor de dezvoltare regională din România, asigurând totodată și secretariatul Consiliului național pentru dezvoltare regională.

Consiliul pentru dezvoltare regională este organismul regional deliberativ, fără personalitate juridică, constituind și funcționând pe baza unor principii parteneriale al nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, în scopul coordonării activităților de elaborare și monitorizare ce decurg din politicile de dezvoltare regională.

Consiliul este alcătuit din președinții consiliilor județene și din câte un reprezentant al fiecărei categorii de cosilii locale municipale, orășenești și comunale din fiecare județ al regiunii. Acest consiliu alege un Președinte și un vicepreședinte, care nu pot fi reprezentanți ai aceluiași județ, aceste funcții sunt îndeplinite prin rotație, pentru un mandat de un an, de către președinții consiliilor județene. În funcție de problematica supusă dezbaterii, la întâlnirile consiliului pentru dezvoltare regională pot participa, fără drept de vot, prefecții județelor, reprezentanți ai consiliilor locale, ai societății civile și ai partenerilor socio-economici relevanți.

În fiecare regiune de dezvoltare funcționează câte o agenție pentru dezvoltare regională, organism nonguvernamental, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică care acționează în domeniul dezvoltării regionale,în fiecare județ component al regiunii, cu excepția județului de reședință al agenției.

Agenția pentru dezvoltare regională administrează Fondul pentru Dezvoltare Regională, ce se constituie anual din: alocații de la Fondul Național de Dezvoltare Regională; contribuții de la bugetele locale și județene, în limitele aprobate de consiliile locale și județene; surse financiare atrase din sectorul privat, de la bănci, investitori străini, Unuinea Europeană și de la alte organizații internaționale.

Fondul Național pentru Dezvoltare Regională se constituie din: sume de la bugetul de stat, care se alocă, prin hotărâre a Guvernului, pentru programele de dezvoltare regională finanțate numai de la bugetul de stat; și asistență financiară nerambursabilă din partea unor organisme internaționale, guverne sau bănci.

Politica de solidaritate și coeziune a Uniunii Europene este implementată cu ajutorul instrumentelor sau fondurilor de solidaritate, care se adresează țărilor membre UE în principal și regiunilor în special, dar nu exclude și țările în curs de aderare pentru care au fost create instrumente și fonduri speciale. Pilonul principal al acestei politici îl constituie Fondurile structurale, alături de care stau două fonduri speciale: Fondul de Coeziune Socială și Fondul European de Solidaritate (FES și Fondul de Coeziune fiind numite și instrumente structurale). În ceea ce privește țările în curs de aderare, există trei fonduri de pre-aderare care prefigurează instrumentele structurale și exprimă principiul solidarității: Phare, ISPA și SAPARD. Funcționarea instrumentelor de solidaritate la nivel regional se face conform sistemului NUTS (Nomenclatorul Unităților Teritoriale pentru Statistică) al Uniunii Europene.

Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene (The European Union Solidarity Fund) a fost înființat în noiembrie 2002, în urma inundațiilor ce au afectat Franța, Germania, Austria și Republica Cehă. Obiectivul acestui fond este de a facilitata exprimarea solidarității UE față de populația unui Stat Membru sau în curs de aderare, care a fost afectată de un dezastru natural major.

Fondul finanțează în general acțiuni reparatorii pentru daune care nu pot fi asigurate.

Acțiunile eligibile pentru finanțare din cadrul acestui fond sunt: reabilitarea imediată a infrastructurii, a uzinelor electrice, uzinelor de apă (atât de alimentare cu apă, cât și a stațiilor de epurare), a telecomunicațiilor, transportului, sănătății și educației; asigurarea de locuințe temporare și servicii de salvare, ca răspuns la nevoile imediate ale populației afectate; curățarea imediată a zonelor lovite de dezastru, inclusiv a zonelor naturale.

Fondul de coeziune apare ca un instrument special al politicii de solidaritate și, prin circumstanțele în care a fost înființat, trimite în mod direct la principiile acestei politici și la unul din scopurile principale ale Uniunii Europene: de a promova progresul economic și social și de a elimina diferențele care există între standardele de viață la nivelul diferitelor regiuni și State Membre. Conceptul de coeziune economică și socială s–a cristalizat ca politică europeană de sine stătătoare prin Actul Unic European (în 1986), iar prin Tratatul de la Maastricht (1992) a fost corelat cu realizarea uniunii economice și monetare, având astfel un rol major în funcționarea eficientă a pieței și monedei unice europene.

Spre deosebire de cele două fonduri prezentate anterior (Fondul de solidaritate și Fondul de coeziune) care funcționează pe bază de proiecte, Fondurile structurale – dată fiind amploarea lor – funcționează pe bază de programe, acestea fiind la rândul lor structurate în funcție de domeniile și obiectivele prioritare ale politicii regionale.

Obiectivele care trasează liniile de acțiune ale fondurilor structurale sunt specifice fiecărei perioade de programare a acestora și se stabilesc în funcție de principalele priorități identificate în vederea reducerii discrepanțelor economice și sociale la nivel comunitar. De exemplu, pentru perioada 2000-2006, au fost stabilite ca obiective prioritare competitivitatea regional(1), coeziunea economică și socială(2), dezvoltarea zonelor urbane și rurale (inclusiv a celor dependente de pescuit, 3).

Există patru fonduri structurale, fiecare fond putând finanța mai multe obiective și fiecare obiectiv putând fi finanțat din mai multe fonduri, după cum urmează :

1. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) – contribuie la finanțarea obiectivelor 1 și 2;

2. Fondul Social European (FSE) – contribuie la finanțarea obiectivelor 1, 2 și 3;

3. Fondul European de Orientare și Garantare pentru Agricultură (FEOGA): contribuie la finanțarea obiectivului 1 (secțiunea de orientare a fondului);

4. Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP): contribuie la finanțarea obiectivului 1.

Fondurile structurale reprezintă cel mai important instrument financiar care servește la implementarea politicii de dezvoltare regională a Uniunii Europene. Finanțarea se face, în cea mai mare parte, sub forma unui ajutor nerambursabil (și mai puțin ca ajutor rambursabil, ex: subvenționarea ratelor dobânzilor, garanții etc.)

În România, principalele obiective urmărite de autoritățile regionale prin intermediul politicilor de dezvoltare regional sunt diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate și pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată), și prevenirea creării de noi dezechilibre; pregătirea cadrului instituțional pentru a răspunde criteriilor de intregrare în structurile UE și de acces la FSși de coeziune; integrarea politicilor sectoriale la nivel regional și stimularea cooperării interregional (interne și internaționale) în vederea dezvoltării economice și sociale durabile.

Aceste obiective sunt realizate în practică prin adoptarea de măsuri și strategii, finanțarea de proiecte și prin diverse programe, toate acestea însă fiind dezvoltate pe baza unui set de principii ce stau la baza elaborării și aplicării lor, după cum urmează: principiul descentralizării procesului de luare a deciziei, prin trecerea de la nivelul central/guvernamental la cel regional; principiul parteneriatului, prin crearea și promovarea de parteneriate între toți actorii implicați în domeniul dezvoltării regionale; principiul planificării, în vederea atingerii obiectivelor stabilite, principiul co-finanțării,adică obligativitatea contribuției financiare a diverșilor actori implicați în realizarea programelor și proiectelor de dezvoltare regională.

Printre instrumentele de planificare de la nivel regional de care dispun autoritățile regionale se numără strategiile naționale și regionale, planurile naționale și regionale, anuale și multianuale și programele regionale.

Administrațiile locale și regionale au un rol semnificativ în înfăptuirea obiectivelor Uniunii Europene. Sistemele de finanțare ale colectivităților locale devin esențiale pentru adâncirea democratizării și sporirea eficienței Uniunii Europene. Creșterea descentralizării deciziilor autorităților locale și regionale va spori procesul de democratizare și va oferi mai multă putere cetățenilor. Totuși, descentralizarea deciziilor autorităților locale și regionale necesită ca acestea din urmă să aibă posibilități financiare suficiente. Sporirea eficienței inițiativelor UE va depinde tot mai mult de capacitatea autorităților locale și regionale de a implementa deciziile și legislația UE, strâns legată de posibilitățile financiare de la nivel local și regional. descentralizarea asigura comunitatilor locale si regionale posibilitatea de a dispune liber de resurse financiare si de a-si exercita libertatea de actiune. Astfel, nevoia determinării în plan local a resurselor economice și financiare va crește, în acest sens, un indicator al economiei locale și al rolului autorităților locale din fiecare stat membru UE îl constituie ponderea bugetelor locale în totalul cheltuielilor bugetare, precum și investițiile totale realizate in domeniul serviciilor publice locale.

Deși funcționarea actualelor regiuni de dezvoltare ale României nu se ridică încă la nivelul statelor europene , rolul autorităților regionale în dezvoltarea economică este deosebit de important.

Astfel, spre deosebire de autoritățile locale care au în vedere doar dezvoltarea propriilor colectivități, autoritățile regionale urmăresc o dezvoltare mai amplă din punct de vedere teritorial, urmărind și încurajarea cooperării dintre colectivitățile locale.

În acest sens, putem afirma că dezvoltarea regională, prin intermediul instrumentelor financiare utilizate de autoritățile competente, vizează reducerea disparităților economico-sociale dintre diferitele zone, încercându-se a se obține un grad de dezvoltare economică superior, nu se dorește doar creșterea economică pe plan local, ci obținerea bunăstării pentru un număr cât mai mare de cetățeni.

Având în vedere faptul că regionalizarea a fost una din cerințele de integrare a României în cadrul Uniunii Europene, este necesară o armonizare a obiectivelor comunitare cu cele naționale, stabilite de către organele executive de pe plan național și implementate de către cele de la nivel regional.

Prin intermediul fondurilor acordate de Uniunea Europeană, dezvoltarea economică regională este încurajată, atâta timp cât obiectivele fixate sunt realiste și în concordantă cu politicile de guvernare. Stabilirea obiectivelor de dezvoltare regională este deosebit de importantă, dacă obiectivele nu reflectă cerințele actuale ale societății, fondurile repartizate pentru încurajarea colectivităților locale în a-și manifesta inițiativa în domeniul economic nu vor fi utilizate eficient, neconducând la creșterea economică dorită.

Prin aceste fonduri puse la dispoziția autorităților regionale competente, acestea au posibilitatea de a interveni direct în viața economică a colectivităților locale, fie urmărind încurajarea sectorului privat prin investiții efectuate în dezvoltarea infrastructurii, fie încurajând parteneriatul public-privat.

Această cooperare dintre cele două sectoare poate conduce la eficientizarea activității administrației publice locale și regionale, obținându-se avantaje pentru ambele părți: de exemplu, prin dezvoltarea economică a unei anumite zone, încasările la bugetul local vor crește, creându-se astfel posibilitatea unor noi investiții, de asemenea, investitorii privați vor fi atrași de posibilitățile și facilitățile oferite de către acea zonă. Succesul unui parteneriat public-privat va conduce la încurajarea unor astfel de inițiative, dacă avem în vedere și numeroasele oportunități provenind din finanțarea din fonduri europene, putem afirma că totul se reduce în cele din urmă la o chestiune de management financiar, stabilirea clară a unor obiective în raport cu resursele disponibile și implementarea acestora. În acest sens, un rol deosebit îl deține controlul modului de utilizare al fondurilor atribuite, acesta având rolul de a responsabiliza autoritățile locale în ceeea ce privește modul de gestionare al acestora.

Așadar, autoritățile regionale joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea economică a unităților administrativ-teritoriale, față de organele centrale, acestea sunt mult mai apropiate de viața comunităților locale, fiind cele mai competente în a gestiona afacerile locale, cunoscând contextul micro și macroeconomic la care să se raporteze. În acest sens, un interes deosebit prezintă conceptul de autonomie locală și descentralizare financiară; dezvoltarea economică regională nu este posibilă în absența lor.

Perpective

Regionalizarea României, cerință a Uniunii Europene, reprezintă un subiect de interes național; pe lângă obiectivele vizate (atragerea fondurilor din partea Uniunii Europene pentru finanțarea programelor de dezvoltare regională și încurajarea cooperării dintre colectivitățile locale), regionalizarea a fost folosită ca un pretext pentru anumite grupări etnice naționale de a dobândi autonomia unor teritorii sub masca reorganizării administrativ-teritoriale.

Printre argumentele în favoare regionalizării României se numără necesitatea apropierii nivelului de luare a deciziilor de cetățeni; facilitarea procesului de alegere a reprezentanților colectivităților locale ( împărțirea pe județe sau sectoare aduce o grupare a problemelor astfel încât fiecare regiune să poată alege un reprezentant care să cunoască exact problemele regiunii sale, când va ajunge mai departe in conducerea statului el va stie cum să apere interesele comunității sale). Totuși, acordarea unor competențe mai largi autorităților locale amplifică puterea discreționară a acestora, ele pot abuza de prerogativele acordate; în acest sens, apare necesitatea unui control de la nivelul superior acestora. Un alt argument împotriva regionalizării ar fi faptul că aceasta conduce la favoritisme politice, de exemplu, în cazul alegerilor parlamentare, cetățenii nu mai țin cont de aptitudinile reale ale unei persoane, de capacitatea sa de a gestiona eficient problemele de interes regional, ci se axează mai degrabă pe apartenența sa la o anumită colectivitate teritorială.

În analizarea impactului regionalismului se ține cont de mai mulți factori – istorici (împărțiri tradiționale ale teritoriului), geografici (dimensiunea teritorială a statului), demografici (numărul de locuitori și concentrarea acestora în anumite zone) precum și factori socio-economici (discrepanțe între activitățile desfășurate de populație în anumite zone).

Constituția României din 1991, modificată în 2003 prevede în articolul 1, aliniatul (1) că „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”, orice divizare a teritoriului pe baza criteriilor etnice fiind înlăturată din start. Diversitatea etnică este garantată tot prin Constituție, conform principiului prin care fiecare dintre etnii are dreptul de a-și cultiva identitatea sub toate aspectele. Dezvoltarea sistemului educațional prin care minoritățile au posibilitatea de a studia în limba lor maternă, acceptarea prezenței în Camera Deputaților al unui reprezentant al fiecărei minorități naționale, posibilitatea utilizării limbii materne în justiție și administrația locală decurg din dezvoltarea acestui principiu înscris în legea fundamentală. Așadar, la nivel național, statutul minorităților le conferă acestora numeroase posibilități de dezvoltarea a culturii și civilizației proprii, reglementările interne fiind în concordanță cu cele de la nivel comunitar.

În ciuda respectării tuturor acestor principii generale, la nivel local apare un sentiment nejustificat de discriminare a minorității maghiare. Implementarea descentralizării în mod uniform la nivel național nu a fost axată pe criterii etnice, având ca scop asigurarea posibilității reale de administrare la nivel local, fără a ține cont de spațiu sau compoziția etnică. Arhitectura actuală a teritoriului României recunoaște dreptul colectivităților la autoadministrare, cu exceptarea afacerilor politice: organele județene nu pot legifera, iar limba oficială a statului rămâne limba română. Consiliul local sau județean nu pot fi asimilate unor organe reprezentative locale, iar autonomia locală nu poate conduce la instituirea unor organe de autoguvernare, în funcție de voința majorității etnice de pe acel teritoriu. Unitatea regimului juridic face parte din particularitățile României în calitate de stat unitar descentralizat.

Așadar, soluțiile propuse de conducătorii minorității maghiare, tinzând către recunoașterea unui regim de autoguvernare locală pentru anumite regiuni, se ridică în mod evident chiar împotriva cadrului organizatoric instituit prin Constituție, având în vedere că, atît în 1991 cât și la revizuirea Constituției din 2003, natura unitară a statului și statutul de limbă oficială a limbii române au fost excluse de la dezbateri.

Deși explicabilă din punct de vedere politic într-o oarecare măsură, implementarea autonomiei locale pe criterii etnice conduce la zguduirea din temelii a construcției democratice a statului, implicând modificări pe toate planurile – instituțional, administrativ, politic și social. Pentru aplicarea acestei soluții, ar trebui recurs la două alternative – instituirea autoguvernării ar implica fie schimbarea cadrului de amenajare teritorială, fie redefinirea statului român ca stat federal, în ambele situații, modelul statului unitar descentralizat nu mai este viabil.

Instituirea unei regiuni autonome din punct de vedere politic și administrativ, bazată pe criterii etnice impune reconsiderarea relațiilor dintre centru și unitățile constitutive ale statului. În prezent, regiunile de dezvoltare ale României nu beneficiază de statutul de unități administrativ-teritoriale, ci au doar rolul de promovare a politicilor de dezvoltare locală și încurajare a cooperării dintre colectivitățile locale.

Soluțiile propuse de liderii maghiari nu reprezintă o opțiune pentru România, prin istoria, cultura și tradițiile sale, statul român este în esență un stat unitar, cel puțin în prezent, structura federală nu ar răspunde cerințelor impuse de mediul social-economic, ducând la complicarea structurilor administrative.

Împărțirea în regiuni de dezvoltare a României a fost oarecum artificială, ea nu a răspuns unei necesități născute de-a lungul timpului, din tradițiile și cultura poporului român, ci a încercat să răspundă unei nevoi economice și de integrare în structurile superioare europene.

Concluzii:

Carta Comunitară a Regionalizării consideră regiunea ca fiind un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în acre există continuitate, în care populația posedă anumite elemente comune și care dorește să-și păstreze specificitatea astfel rezultată și să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social și economic.

Uniunea Europeană consideră nivelul regional ca fiind un nivel administrativ care își are locul în ierarhia administrativă a statelor membre pe o poziție imediat inferioară nivelului central. Conform „Nomenclatorului Unităților Administrativ Teritoriale” (NUTS), fiecare stat membru are în structura sa trei tipuri de unități administrativ-teritoriale ce sunt poziționate pe nivele ierarhice din punctul de vedere al dimensiunii teritoriului: nivelul localității, nivelul departamental (județean) și nivelul regional.

Prin termenul de regionalizare se înțelege crearea unui nivel nou în organizarea teritorială a unui stat; instituțiile noi pot varia pe larg în ce privesc organele, responsabilitățile și autoritățile, dar acestea sunt întotdeauna supraimpuse asupra instituțiilor locale existente. Regionalizarea este un proces de termen lung, unde statul introduce un al doilea nivel de guvernare ce urmărește amplificarea acțiunilor de dezvoltare a unei zone geografice specifice (subnațional dar supra-local) prin intermediul modelelor economice.

Există 5 tipuri de cadre instituționale în procesul de regionalizare: regionalizarea administrativă; regionalizarea prin intermediul guvernelor locale existente; descentralizarea regională; autonomia regională; regionalizarea prin intermediul entităților federale (statele membre ale unui stat federal).

Regionalismul exprimă o situație geografică, politică, administrativă, lingvistică, spirituală cu rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar, datorită căreia acesta optează pentru împletirea atribuțiilor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii, de regulă largi, unor colectivități locale.

Euroregiunea reprezintă structura formalizată a colaborării în zonele de graniță, care cuprinde reprezentanții autorităților locale regionale, precum și partenerii sociali și economici, după caz.

La nivelul Uniunii Europene, regionalizarea nu este întotdeauna omogenă, un stat putând să cunoască, în același timp, în funcție de condițiile politice, istorice sau sociale și problemele la care trebuie să răspundă, mai multe forme de regionalizare (un exemplu poate fi Marea Britanie, pe al cărei teritoriu se întâlnesc trei forme de regionalizare). Totodată, statele pot cunoaște succesiv mai multe tipuri de regionalizare, cum este cazul Franței, înainte de introducrea descentralizării regionale actuale existând o regionalizare administrativă.

Cadrul legislativ al dezvoltării regionale în România a fost stabilit în 1998. În 2004, Parlamentul României a adoptat o nouă lege privind dezvoltarea regională în România, Legea 315/2004. Prin aceasta „se stabilesc cadrul instituțional, obiectivele, competențele și instrumentele specifice politicii de dezvoltare regională în România”.

Politica de dezvoltare regională reprezintă ansamblul politicilor elaborate de Guvern, prin organele administrației publice centrale, de autoritățile administratiei publice locale și organismele regionale specializate, cu consultarea partenerilor socioeconomici implicați, în scopul asigurării creșterii economice și dezvoltării sociale echilibrate și durabile ale unor arii geografice constituite în regiuni de dezvoltare, al îmbunătățirii competitivității internaționale a României și al reducerii decalajelor economice și sociale existente între România și statele membre ale Uniunii Europene.

Pe teritoriul României sunt constituite opt regiuni de dezvoltare; acestea nu sunt unități administrativ-teritoriale ale statului și nici nu au personalitate juridică, constituiind de fapt cadrul de elaborare, implementare și evaluare a politicilor de dezvoltare regională, precum și de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritoriala NUTS 2, existent în Uniunea Europeană.

Prin Legea 315/2004 s-au creat mai multe instituții ce urmăresc coordonarea activităților de promovare a obiectivelor care decurg din politicile de dezvoltare regională: Consiliul Național pentru Dezvoltare Regională, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor, Consiliul pentru dezvoltare regională, Agenția pentru dezvoltare regională.

Scenarii:

Având în vedere că regionalizarea României nu este una autentică (cele opt regiuni de dezvoltare au fost create prin încheierea unor acorduri între autoritățile colectivităților locale, ele n-au personalitate juridică și nu sunt recunoscute ca fiind unități administrativ-teritoriale), sugerăm înzestrarea lor cu personalitate juridică în scopul posibilității transferului unor competențe reale de la nivel central către nivelul regional.

Datorită faptului că cea mai mare parte a fondurilor de care dispun regiunile provin din contribuții de la bugetele locale și județene, surse financiare atrase din sectorul privat, de la bănci, investitori străini, Unuinea Europeană și de la alte organizații internaționale, sume de la bugetul de stat, care se alocă, prin hotărâre a Guvernului, pentru programele de dezvoltare regională finanțate numai de la bugetul de stat și asistență financiară nerambursabilă din partea unor organisme internaționale, guverne sau bănci, putem afirma că reugiunile nu dispun de o capacitate financiară reală, fiind dependente de fondurile alocate de la nivel central. Această dependență financiară limitează inițiativele locale și descurajează cooperarea interregională, regiunile putând acționa doar în cadrul anumitor parametrii impuși de la centru. În acest sens, considerăm că ar putea fi utilă acordarea unui anumit grad de autonomie financiară regiunilor , o modalitate de înfăptuire a acesteia fiind transferul anumitor competențe fiscale de la nivel local sau central spre cel regional (cum ar fi împuternicirea autorităților regionale în a colecta anumite impozite și taxe). Acest transfer al fondurilor de la un nivel către celălalt trebuie însoțit și de un transfer de atribuții, în sens contrar conducând la dezechilibru pe plan local.

Luând în considerare presiunile tot mai puternice exercitate de minoritatea maghiară în vederea impunerii unei regionalizări politice a Românie prin constituirea unei comunități autonome (Ținutul Secuiesc), am putea sugera ca această tendință să fie contracarată prin implementarea unor regiuni prin care să se divizeze majoritatea maghiară. Proiectul de regionalizare susținut de UDMR opta pentru constiutirea a 15 regiuni, împărțire bazată nu atât pe necesitatea dezvoltării din punct de vedere economic cât mai ales pe specificitățile fiecărei zone – tradiție, istorie și cultură. Această divizare viza în realitatea separarea zonelor dominate de populația maghiară de cele locuite de români, urmărind în cele din urmă obținerea statutului de autonomie. Prin implementarea unor regiuni care să separe colectivitățile maghiare, s-ar putea diminua tendințele secesioniste ale acestora, care, în orice caz, nu au acoperire în cadrul legislativ existent în prezent.

Referințe bibliografice:

Alexandru, I., Gilia, C., Ivnoff, I. V., Sisteme politico-administrative, ed. Hamangiu, București, 2008

Alexandru, I., Tratat de administrație publică, ed. Universul Juridic, București, 2008

Androniceanu, A., Sisteme administrative în statele din Uniunea Europeană – studii comparative, ed. Universitară, București, 2007

Chirleșan, D, Administrație publică. Sisteme, ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2007

Voinea, Gh. M., Finanțe locale, ed. Junimea, Iași, 2008

Ionescu, C., Drept constituțional comparat, ed. C. H. Beck, București, 2008

Parrado Díez, S., Sisteme administrative comparate, ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006

Stănciulescu, G., Androniceanu, A., Sisteme comparate de administrație publică europeană-Finlanda, ed. Economică, București, 2003

***Legea 315/2004 privind dezvoltarea regională în România

***http://old.mzv.cz/wwwo/default.asp?ido=3842&idj=40&amb=24&ParentIDO accesat la 1 iunie 2009

***http://www.statoids.com/yee.html accesat pe 4 iunie 2009

***http://ro.wikipedia.org/wiki/Comitatele_Irlandei accesat pe 1 iunie 2009

***http://www.mfa.gov.md/gae/ghid.luxemburg.html aceesat pe 1 iunie 2009

***http://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/5382.htm accesat la 1 iunie 2009

***http://ro.wikipedia.org/wiki/Slovacia accesat la 1 iunie 2009

***http://ro.wikipedia.org/wiki/Slovacia accesat la 1 iunie 2009

***http://www.mie.ro/index.php?p=159 accesat pe 2 iunie 2009

***http://www.fonduri-structurale-europene.ro/legislatie/legea-315-2004.html aceesat pe 2 iunie 2009

***http://www.idebate.org/wiki_ro/index.php?title=Regionalizarea_asigura_conditiile_pentru_democratia_locala&printable=yes#Argumente_pro accesat pe 31 mai 2009