Procesul de Integrare Europeana

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Formarea Uniunii Europene

1.1. Istoria ideii de Europă Unită

1.2. Evoluția tratatelor europene.

1.2.1. Tratatul de la Maastricht.

1.2.2. Tratatul de la Amsterdam

1.2.3. Tratatul de la Nisa

1.2.4. Tratatul de la Lisabona

Capitolul II. Procesul de integrare europeană.

2.1. Teorii privind natura și particularitățile procesului de integrare europeană.

2.2. Etapele constituirii Uniunii Europene

2.3. Extinderea Europeană

Capitolul III. Care sunt perspectivele aderării Republicii Moldova de Uniunea Europeană?

3.1. De ce Moldova va rămâne prioritară pe agenda UE

3.2. Provocările externe, un pic neglijate…

3.3. Ce este prioritar – europenizarea sau reintegrarea?

Concluzii

Bibliografie:

Introducere

Uniunea Europeană este un factor semnificativ pe scena lumii, schimbând modul de viață al europenilor precum și modul în care restul percepe Europa.

Pornind de la ideea conform căreia integrarea în structurile Uniunii Europene a reprezentat dintotdeauna o dimensiune intrinsecă statelor europene, indiferent de sistemul politic sau nivelul de dezvoltare al acestora, și că drumul spre integrare este unul destul de serios, indeosebi pentru țările din Europa Centrală și de Est, cu statut specific datorită trecutului lor, marcat de regimul comunist, am încercat să acord o atenție deosebită acestui subiect actual, precum cel al integrării europene.

Actualitatea temei investigate se explică prin aceea că vectorul politicii externe a Republicii Moldova este integrarea europeană. Extinderea Uniunii Europene din 2007 a adus o modificare de dimensiune istorică a Uniunii în termeni politici, geografici și economici, ulterior consolidând interdependența politică și economică dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană. Prin urmare, Republica Moldova a devenit vecin cu Uniunea Europeană, fapt care contribuie la sporirea interesului Uniunii Europene față de Republica Moldova. Extinderea oferă oportunități pentru Moldova și UE de a-și dezvolta o relație tot mai apropiată, mergând mai departe de cooperare, de a implica o măsură semnificativă a integrării economice și o consolidare a cooperării politice. Uniunea Europeană și Republica Moldova sânt determinate să folosească această ocazie pentru a-și consolida relațiile și promova stabilitatea, securitatea și bunăstarea.

Scopul temei se axează pe evidențierea premiselor și etapelor de construcție a Uniunii Europene cât și prezentarea relațiilor dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană, cât și perspectivele de integrarea europeană a Republicii Moldova.

Pentru a atinge scopul mi-am propus următoarele obiective:

Să prezent istoricul Construcției Europene;

Să identific Etapele de creare a comunității europene;

Să prezent principalele documente care stau la baza apariției Uniunii Europene;

Să desfășor istoricul cooperării Republicii Moldova cu Uniunea Europeană.

Cât despre baza metodologică, printre metodele utilizate la cercetarea temei investigate menționez metoda selectivă, metoda comparativă, descrierea, analiza.

Originalitatea lucrării este determinată de faptul că am analizat tema propusă pentru cercetare utilizând informație de ultimă oră. Lucrările cercetate sunt foarte variate. Printre sursele utilizate pentru cercetarea temei o importanță majoră prezintă lucrările teoretice ce pun accentul pe premisele formării Uniunii Europene, iar printre autorii ce-au abordat această temă numim: Berstein Serge, Milya Pierre, Bitsch Marie-Thérèse, Charles Zorgbibe, Cristopher Booker, Richard North.

Totodată menționez și dicționare specializate: Dictionnaire des relations internationales, Dictionaire de politique internationale, Dicționarul Uniunii Europene. Menționez și lucrările teoretice locale și din România a căror autori acordă o atenție deosebită activității Uniunii Europene și evidențiază evoluția Republicii Moldova în cadrul parteneriatului cu Uniunea Europeană: Fuerea Augustin, Felicia Dumutru, Bărbulescu Iordan Gheorghe, Sergiu Bușcăneanu.

Pentru a oglindi această temă am studiat tratate, culegeri de documente de bază ale comunității și Uniunii Europene, jurnale științifice și surse internet.

Privitor la structura lucrării, specific că teza cuprinde introducere, conținutul a trei capitole, concluzii și bibliografii.

În capitolul I subiectul principal îl constituie premisele, evoluția ideilor de Europă Unită și a tratatelor europene. Ideea de Europă, care desemnează un spațiu geografic, politic și spiritual specific, datează de câteva milenii. Construcția europeană, procesul conștient de formare a unității economice, politice și instituționale a acestui spațiu au o vechime de doar câteva decenii, declanșându-se efectiv în contextul bipolarității mondiale, instaurate după al doilea război mondial, în care Europa își putea salva locul, rolul, identitatea și puterea doar prin transpunerea în practică a ideii de unitate. După primul război mondial problema cea mai importantă pentru Europa era alcătuirea și menținerea eii pe o scără principală a lumii, care va fi înțeleasă foarte ușor. Astfel pe parcurs apar și două păreri privind construcția Europei:

Simpla cooperare care să menajeze suveranitățile statale existente;

O depășire a suveranităților printr-un proces de unificare, de „integrare” a Europei.

De-a lungul anilor, entitatea numită „Uniunea Europeană” a fost o asociație de state suverane, care au semnat între ele un tratat internațional. Construcția europeană, construcție diplomatică, este, în primă instanță, rodul sau rezultatul unor obiective și a unor acte de politică externă angajate de state suverane.

De astfel, istoria continentului european este jalonată de tratate, dintre care unele aparțin memoriei mai multor țări europene și au avut o influiență profundă sau durabilă asupra istoriei popoarelor Europei.

Capitolul II este concentrat asupra procesului de integrare europeană și în special asupra teoriilor privind natura și particularitățile procesului de integrare europeană, etapelor de integrare europeană și extindere. Pentru a evidenția principalele teorii, atragem atenția asupra faptului că, în vreme ce interguvernamentaliștii s-au concentrat asupra procesului de colaborare a tratatelor și au pus un accent exagerat pe rolul jucat de politicile naționale translatate la nivelul Consiliului de Miniștri, instituționaliști au exagerat prin concentrarea exclusivă asupra interacțiunii dintre diversele instituții ale UE, fără ca în analiză să ia în calcul și influiența exercitată de politicile naționale. Cu alte cuvinte, în vreme ce unii analiști au atras atenția asupra semnificației politicilor naționale și asupra modului în care afectează politicile UE, alți analiști, pe bună dreptate, au afirmat că în cadrul procesului decizional Consiliul de Miniștri reprezintă numai o parte, fie ea și una puternică și influientă. În fine, alți cercetători au constatat că procesul decizional în cadrul UE se desfășoară într-un context internațional și, ca atare, orice analiză serioasă trebuie să aibă în vedere și presiunile internaționale exercitate asupra UE.

Etapele constituirii Uniunii Europene sunt următoarele:

Etapa 1. De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și până la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

Etapa 2. De la CECO și până la inființarea Comunității Economice Europene.

Etapa 3. De la CEE și până la actul Unic European (AUE).

În doar câteva decenii, Uniunea Europeană a trecut de la grupul omogen de 6 state fondatoare, care au cunoscut varianta uniunii vamale, la o uniune economică, o dată cu UE 15 state (cu Suedia, Finlanda și Austria, integrate în 1995), pentru ca apoi să se evidențieze o Uniune Europeană extinsă la 27 membri, „marea extindere”, datorită statului specific al statelor care au aderat în acel val de extindere, respectiv ianuarie 2007.

Iar în capitolul III mi-am propus să determin evoluția relațiilor și perspectivele de integrare europeană a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană.

În timp ce, politica externă a Republicii Moldova de la obținerea independenței a manifestat o neclaritate îndelungată în ce direcție să se îndrepte la Est ori la Vest, toate aceastea erau datorate desigur problemelor foarte mari de ordin economic, politic, social cu care se confruntă și în ziua de azi țara noastră. În 2004 Republica Moldova devine stat vecin al NATO și în ianuarie 2007 se apropie de vecinătatea UE, ce va determina cursul politicii pro-europene la Chișinău. La moment obiectivul esențial al politicii externe o reprezintă integrarea în UE, structură care antrenează într-un proces dinamic de transformare și consolidare economică, politică și militară a statelor membre.

Apropierea de UE presupune în mod special apropierea și consolidarea relațiilor Republicii Moldova cu organismele pan-europene care au activități și obiective complementare cu cele ale UE, așa ca OSCE, Consiuliul Europei, NATO etc.

Pentru consolidarea poziției Republicii Moldova în vederea avansării pe calea integrării europene, se impune în primul rând implementarea deplină și în termenii stabiliți a Planului de Acțiuni RM-UE.

Războiul din Ucraina face ca aceste două țări Ucraina și Republica Moldova sa aibă o întârziere spre o integrare de succes cu UE. Astfel relațiile politice și economice apropiate încă sunt active și de aceea oamenii de rând speră la o interdependență dintre Republica Moldova cu UE pentru bunăstare, securitate și stabilitate în țară.

Integrarea Europeană reprezintă încă obiectivul strategic ireversibil al politicii externe și interne al Republicii Moldova de aceea țara noastră încă speră la aderarea UE, dar aceasta depinde în mare măsură și de procesele din ineriorul UE și de măsura în care aceasta va fi pregătită să accepte noi membri. Chiar dacă decizia finală va fi una negativă, Republica Moldova nu va pierde nimic, deoarece un stat pregătit să adere la UE este un stat mai prosper și mai democratic.

Capitolul I. Formarea Uniunii Europene

Istoria ideii de Europă Unită

Unitatea Europeană reprezintă un concept foarte utilizat în prezent în istoriografie, mediul universitar, politic și european în general. Această idee de unitate europeană are rădacini extrem de adânci la nivelul istoriei continentului. De la început ea a fost tratată ca fiind o modalitate de interpretare pentru găsirea diferitor metode pentru prevenirea conflictelor dintre state și o viață mai bună a populației. Astfel, principalele forțe motrice de la început și până în ziua de azi au fost și sunt în continuare securitatea și bunăstarea socială.

Ideea de Europă, datează de câteva milenii făcând parte dintr-un spațiu foarte mare și cu bogate resurse pe toate planurile. Această ”construcție a europei”, reprezintă un proces răspândit de formare a unității economice, în care Europa are grijă de locul, rolul, identitatea și puterea ei pentru a decide și a pune în aplicare toate hotărârile sale. Termenul de unitate europeană s-a afirmat și se afirmă în continuare în numeroase inițiative și proiecte, procedee ce au laut amploare cu două soluții posibile: una imperială, ce reprezintă unificarea prin forță a unei puteri hegemonice, și una a asocierii statelor europene, pe baza propriei voințe, într-o formă federativă sau confederativă. Soluția federativă implică realizarea unei structuri instituționale suprastatale, în care statele participante renunță la atributele suveranității lor, iar soluția confederativă pastrează intact privilegiile suverane ale statelor participante, de natură politică sau economică.

Termenul de Europa provine de la mai multe origini ca semitică, celtică sau grecească. Numele acestui termen este folosit pentru prima dată în mitologia greacă, Hesiod, în sec. VIII î.e.n., care spunea de Europa ca de una din cele trei mii de Oceaniade care hrănesc tinerețea oamenilor. Aristotel, încă din sec. IV î.e.n., vorbea despre popoarele Europei ca fiind pline de curaj, dar mai puțin inteligente și harnice, capabile sa-și apere libertatea, dar neavând acea tărie de a se guverna. Asiaticii sunt caracterizați ca inteligenți și harnici, dar lipsiți de vocații războinice. Iar cei care au toate calitățile sunt grecii, spunând că dacă filozoful s-ar uni, ar pune stăpânire pe toate celelalte popoare.

În jurul anului 800 în timpul domniei lui Carol cel Mare, unitatea spațiului european catolic, aflat sub autoritatea spirituală a papalității, include în imperiul său a teritoriile situate între Pirinei, Oder, Tisa și Marea Adriatică, care își câștigă din partea contemporanilor titlul de „părinte al Europei”.

În primele veacuri ale celui de-al doilea mileniu conflictele dintre Imperiu și Papalitate se desfășurau printr-o continuă aspirație spre unitatea lumii europene, în care proeminența puterii spirituale sau a celei laice se confirmă printr-o stapânire universaliste. Proiectele care se formează pentru prima oară aparțin obiectivelor esențiale de restabilire a unității și păcii creștine.

Un proiect îi aparține lui Pierre Du Bois (1250-1320) care în lucrările sale, elaborate în anii 1300-1306, asupra scurtării duratei războaielor și proceselor recuperării Țării Sfinte, care confirmă drept ideal realizarea păcii între națiunile creștine și cruciada împotriva necredincioșilor. El propune soluția unei confederații europene, sub protecția spirituală a Papalității și anume problema raportului între suveranitatea statală și instituțiile supranaționale. Dante Alighieri, propune și el, în 1308, în lucrarea De Monarchia, problema necesității păcii universale și a unității creștine, optând pentru o autoritatea spirituală supremă a Papalității și întîietatea imperială asupra lumii pământești. El susține principiul unei conduceri unice, exercitate de un împărat, care să judece pricinile și să reglementeze tot ce este comun tuturor oamenilor.

În veacul următor, regele Boiemiei, George Podiebrad (1420-1471), susține un proiect de confederație europeană antiotomană care pornește de la situația înfloritoare a creștinității de altă dată și cea amenințătoare creată de cucerirea turcească a Constantinopolului. Soluția ce o propune este alianța, pacea, concordia și fraternitatea statelor creștine impusă, printr-un tratat solemn, astfel ca să nu recurgă la arme unii contra celorlalți, să se ajute reciproc pentru pedepsirea delictelor comise pe teritoriul vreuneia dintre ele, etc. Pentru asta a fost înființată o adunare, alcatuită din principile și regele Franței, principile din Germania, ducele Veneției, principile Italiei, regele Spaniei, Poloniei, Ungariei, ducele Burgundiei și Bavariei. Astfel această adunarea se întrunește la Basel în decursul a cinci ani, mai apoi încă cinci ani în diferite orașe din Franța, Italia etc. În fruntea acestei adunări se va afla un consiliu cu un președinte ales și va dispune de un aparat administrativ, arhivă, reședință și blazon propriu.

Platon este unul din primii gânditori care a susținut ideea păcii prin organizarea de confederații. Confederațiile grecești dispuneau de instituții religioase și politice comune, astfel că soluționarea diferendelor dintre cetăți constituiau Consiliul amfictionilor.

În epoca romană datorită pornirilor războinice, de cucerire, a fost părăsită ideea de arbitraj, astfel că romanii nu concepeau altfel ideea decât prin război a diferendelor dintre ei și popoarelor considereate „barbare”. Eii vedeau unificarea întregii Europe, doar sub dominația romană.

Pe parcurs, apar numeroase proiecte de organizare a păcii. Pierre Dubois a scris De Recuperatione Terrae Sanctae în care cerea o reformă a Bisericii, un învățământ laic și propunea organizarea unei federații europene cu un organism central, un consiliu format din oameni înțelepți, pricepuți, credincioși și bogați pentru a fi feriți de corupere.

Sullz, fostul ministru al lui Henric al IV-lea dezvolta concepția sa despre o Europă remodelată în cincisprezece state, sub umbrela unui consiliu comun, „Consiliul foarte creștin”.

Emeric Cruce, deasemenea publică, în 1623, „Nouveau Cynée”, o lucrare în care pune problema organizarii păcii internaționale prin arbitraj.

William Penn în anul 1963, legislatorul viitoarei Pennsylvanii propune o schemă care se numea „Eseu pentru pacea actuală și viitoare a Europei” astfel reprezentanții europeni ar fi reuniți într-o Dietă, dieta fiind dotată cu o forță armată.

În anul 1713 Abatele de Saint-Pierre își leagă numele de faimosul „Proiectul pentru a face pacea permanentă în Europa” în care schițează imaginea unui Senat european care ar avea competențe legislative și juridice.

Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabilă de către Frederic al II-lea, regele Prusiei. J. J. Rouseau vedea o „republică europeană” numai dacă monarhii își vor abandona natura lor „lacoma și belicosa” iar popoarele se vor emanicipa și ca urmare vor deveni mai înțelepte.

Emmerich Vattel, unul din pionerii dreptului internațional scria că Europa constituie un sistem politic, „un fel de republică ale cărei membre, cu toate că sunt independente, sunt unite” prin intermediul interesului comun „pentru a menține ordinea și libertatea”. În secolul al XIX Doamna de Staäel susține idee și scrie: „De acum, e necesar să avem spiritul european”.

Contele de Saint-Simon a expus necesitatea și mijloacele de a reuni popoarele Europei într-un singur corp politic păstrându-și fiecăruia independența sa națională elaborat printr-un „parlament european”. Perioada de convulsii care a urmat după revoluția franceză a dus la apariția mai multor proiecte de integrare europeană, unele rămase la stadiul ideatic, altele ajungînd la niște realizări efemere.

Secolul XIX rămâne secolul unor propuneri federaliste. La Congresul pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rostește celebrele cuvinte: „Va veni ziua când armele vor cădea din mâini și bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul și cu dreptul de vot universal al popoarelor … va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, și lumea se va mira că au fost vreodată cu putină. Și va veni ziua când vom vedea două grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii dându-și mâna prietenească peste ocean…”.

Un 1875 Kant propune un proiect numit „proiect pentru pace eternă” care preconizează înfăptuirea unei „Societăți a Națiunilor” pe baza unui „Stat de Drept” internațional, schițând adevărul despre teorie pacifistă și internațională. El încearcă, pentru prima dată, studierea stiințifică a cauzelor războiului, propunând cerința conformității constituționale a statelor membre, el leagă pentru prima oară democrația și internaționalismul.

Mai târziu în 1878, juristul elvețian Johann Kaspar Bluntśhchli înaintează ideea unei confederații a statelor europene, care e alcătuită din delegații a statelor europene și un Senat.

După primul război mondial problema construcției și organizării Europei se axează asupra a două concepții:

Simpla înțelegere a suveranității statelor;

Procesul de unificare de „integrare” a Europei.

A doua concepție, este susținută de contele Coudenhovo-Kalergi care zice că „Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbușire”.

Mai puțin cunoscut, danezul Heerfordt publică în 1924 un eseu intitulat „Europa Communis” care conține deopotrivă o critică acerbă a Societății Națiunilor a cărei slăbiciune indică deja că această nu interzice realmente recursul la război, dar și o analiză detaliată a ceea ce ar putea fi instituțiile unei Europe Communis, viitorul stat federal european.

O inițiativa spectaculoasă a fost Aristide Briand în cadrul Societății Națiunilor care a primit sarcina să prezinte un memorandum asupra „organizării unui regim de uniune federală europeană”, rezultatele la acest document a fost în mare majoritate negative. În Franța s-au pronunțat numeroase miscări de rezistență în favoarea viitoare unități europene numite mișcarea „Lupta”, iar în Italia era numit grupul „Partidul de acțiune”.

Cea mai pronunțată temă a fost a britanicului Winston Churchill care la conferința de la Universitatea din Zürich, pe 19 septembrie 1946, unde propunea constituirea unor State Unite ale Europei, spunând printre altele: „Noi trebuie să creem ceva de genul Statelor Unite ale Europei. Astfel se formează un Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura și uni acele state care o doresc și o vor”. În urma catastrofelor provocate de primul și al doilea război mondial, necesitatea formării unei (ce a devenit mai târziu) Uniuni Europene a crescut, din cauza voinței de a reconstrui Europa și de a elimina posibilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către Germania (de Vest), Franța, Italia și țările din Benelux.

Evoluția tratatelor europene.

Până în prezent, entitatea numită „Uniunea Europeană” a fost, în permanență, o asociație de state suverane, care au semnat între ele un tratat internațional. Construcția europeană, construcție diplomatică, este, în primă instanță, rodul sau rezultanta unor obiective și a unor acte de politică externă angajate de state suverane.

De altfel, istoria continentului european este jalonată de tratate, dintre care unele aparțin memoriei mai multor țări europene și au avut o influiență profundă sau durabilă asupra istoriei popoarelor Europei.

Tratatele din Westfalia, semnate în 1648, au pus capăt Războiului de Treizeci de Ani. Ele au consacrat, pentru mai multe multe secole, un sistem internațional, care organizau influiența și dominația ierarhizată a puterilor europene. Se vorbește despre un „sistem westfalian” pentru a caracteriza această ordine diplomatică. Ca orice tratat internațional, ele au sancționat un raport de forțe între state care încearcă să îl stabileze în avantajul lor.

Cu toate că nu s-a finalizat printr-un tratat, Congresul de la Viena, marea conferință internațională, care a avut loc în 1815, după înfrângerea lui Napoleon și a armatelor franceze, a fixat frontierele și sferele de influiență ale monarhiilor europene, ale căror forțe coalizate sfârșiseră prin a anula dominația puterii franceze napoleoniene asupra a două treimi din continentul european. Ordinea internațională instaurată prin Congresul de la Viena a durat un secol, până la Primul Război Mondial.

În 1919, Tratatul de la Versailles a fost elaborat de guvernele țărilor care au ieșit învingătoare din Primul război Mondial, pentru ca, apoi, să fie semnat de toate statele beligerante, cu excepția Federației Republicilor Sovietice Socialiste ale Rusiei. Cu toate acestea, legislatorul american nu l-a ratificat. Or, aceasta este un dat al erei democratice: nu este suficient ca un guvern să semneze un tratat pentru ca aceasta să aibă valoarea de lege. Mai trebuie ca aceasta să fie și ratificat de popor sau reprezentanții acestuia.

Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial a lăsat în urma sa o Europă distrusă din toate punctele de vedere, frământate de numeroase crize politice și divizată prin „cortina de fier” în două blocuri: Est și Vest. Totuși, această distrugere și divizare nu putea să rămână fără urmări. Astfel pe parcurs încep să se creeze numeroase organizații ca:

Organizația Națiunilor Unite ONU (1945);

Fondul Monetar Internațional (1946);

Banca Mondială (1946)

Carta de la Havana (Carta Internațională a Comerțului 1946);

Acordul General al Tarifelor și Schimburilor (GATT, 1946).

Aceste organizații se doreau a fi stâlpii unei noi ordini mondiale care să nu mai permită repetarea tragediilor celor două războaie mondiale. La data de 9 mai 1950 într-o conferință de presă, promotorii planului de reconstrucție a Franței au fost Jean Monnet și Robert Schuman care propun un proiect în realizarea unei Europe unite, având în centrul reconcilierea franco-germană. „Planul Schuman” avea ca principală direcție punerea sub controlul unei instituții independente a producției de cărbune și oțel.

Procesul de adâncire a integrării europene a demarat în anii „’50 și are în vedere următoarele aspecte:

a) creșterea progresivă a obiectivelor comune, pe care Schuman și Monnet decid să le realizeze impreună, prin extinderea ariilor politicilor comune;

b) întărirea caracterului supranațional al Comunității, prin care sunt reprezentate interesele naționale și întărirea rolului Parlamentului European (unde sunt direct reprezentați cetățenii europeni).

Începutul procesului de integrare europeană – caracterizat prin trăsături originale, poate fi considerat 1950 baza structurii UE, când Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă.

În 1951 la 18 aprilie, negocierile desfășurate între șase țări – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se inființa Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a intrat în vigoare la 27 iulie 1952, el fiind valabil pe o perioadă de 50 de ani, astfel încât CECO i-a încetat existența la 23 iulie 2002, iar statele membre nu au hotărât prelungirea acestuia.. Conform prevederilor Tratatului CECO au fost create patru instituții:

– Înalta Autoritate federală;

– Consiliul de Miniștri;

– Adunarea Parlamentară;

– Curtea de Justiție.

Comparativ cu alte organizații internaționale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranațional al acestei Comunități, reprezentat de transferul de competențe către o instituție (Înaltă Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).

Un an mai târziu, promotorii ideii de integrare europeană inaintează alte proiecte ca Comunitatea Europeană de Apărare(CEA) semnat la 27 mai 1952 și a proiectului Comunității Politice Europene(CPE) la 9 martie 1953. Aceste inițiative nu vor rezista testului practicii, care la 30 august 1954 Franța respinge printr-un vot procedural Tratatul CEA, iar Tratatul CPE este lăsat în nelucrare. Statele Benelux avansează propunerea pentru începerea negocierilor vizând extinderea integrării în două noi sectoare. Rezultatul îl va constitui, în 1957, semnarea la Roma de către statele membre CECO a tratatelor care pun bazele Comunității Economice Europene (CEE) și euratom (CEEA), ele vor intra în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „piețe comune” și de abordarea progresivă a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue și echilibrate, a unei creșteri accelerate a standardelor de viață și a unor relații mai strânse între SM.

Tratatul CEE a fost amendat de câteva ori și suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, până la consolidarea sa finală într-o Constituție.

După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 și ratificat la 1 iulie 1987. Odată cu prăbușirea comunismului în Europa de Est, statele ex-comuniste au cerut Comunității Europene sprijin politic și economic. CE a hotărât să ajute multe din aceste țări dar să nu le primească imediat ca membre. O excepție a constituit-o Germania de Est care a fost integrată automat o dată cu reunificarea Germaniei.

O ședință a avut loc în 1989 pentru a pregăti un program și o structură pentru uniunea monetară, prin care membrii ar trebui să adopte o singură monedă. Primul Ministru britanic Margaret Thatcher s-a opus acestei unități, dar în 1990 John Major a devenit prim ministru și a adoptat o poziție mai tolerantă în legătură cu unitatea europeană. Aceste conferințe au început munca la o serie de înțelegeri care au devenit Tratatul Uniunii Europene.

Tratatul Uniunii Europene a creat Uniunea Europeană și a avut intenția de a extinde integrarea politică, economică și socială dintre statele membre.

Ca președinte al Convenției pentru viitorul Europei, fostul președinte francez Valéry Giscard d’Estaing a propus schimbarea numelui Uniunii Europene în Europa Unită, dar această moțiune nu a fost aprobată. Uniunea Europeană (UE) înseamnă, pe de o parte menținerea și extinderea acquis-ului Comunității Europene și, pe de altă parte noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC) și al Justiție și al Afacerilor Interne (JAI). Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht această devine o construcție cu trei piloni, care va fi menținută și dezvoltată continuu.

Tratatul de la Maastricht.

PRIMUL PILON

Dimensiunea comunitară

Politica agricolă comună

Uniune vamală și Piața internă

Politica în domeniul conncurenței , Subvenții de stat

Politică structurală

Politică comercială

Uniunea Economică și Monetară

Cetățenia europeană

Educație și Cultură

Cercetare și Mediul înconjurător

Rețele transeuropene

Sănătate

Protecția consumatorului

Politică socială

Politica comună de imigrație

Politica în domeniul azilului

Protecția frontierelor

AL DOILEA PILON

Politica Externă și de Securitate Comună (PESC)

Politica externă

Cooperare

Menținerea păcii

Observatorii electorali și Trupele comune de intervenție

Drepturile omului

Democrație

Asistența acordată statelor terțe

Politica de securitate:

Politica europeană de securitate și apărare

Dezarmarea

Aspectele economice ale dezarmării

Sistemul european de securitate

AL TREILEA PILON

Cooperarea in domeniul Justiției și Afacerilor Interne(JAI)

Trafic de droguri și Trafic de arme

Trafic de carne vie

Terorismul

Infracțiuni împotriva minorilor

Crimă organizată

Corupție, coruptibilitate și înșelăciune

Tratatul de la Masstricht stabilește și o formă sistematică de cooperare între SM, în domeniul instituției și afacerilor interne – cooperarea care, până la acest moment, se desfășura pe bază de acorduri internaționale ocazionale.

Tratatul de la Amsterdam

Următorul moment cheie în direcția adâncirii integrării europene este constituit de Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și ratificarea la 1 mai 1999.

Tratatul a reprezentat punctul final al lucrărilor Conferinței Inter – guvernamentale (CIG) inițiale la Torino în 1997 și prevazută deja prin tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam amendează atât Tratatul CE, cât și Tratatul UE, iar elementele de noutate aduse sunt:

instituționalizarea cooperării sporite, prin care este combinată nevoia unei continue integrări (existentă în unele SM) cu nevoia respectării dorinței altor SM de a nu fi implicate în anumite politici comune (în domeniul cărora vor să-și păstreze suveranitatea națională); acest sistem poate fi aplicat în domeniile de activitate ale celor trei piloni, cu următoarele condiții:

să aibă în vedere promovarea obiectivelor UE și să fie aplicat ca o ultimă variantă;

să nu pună în pericol „acquis-ul comunitar” sau drepturile, obligațiile și interesele SM neparticipante;

să se refere la majoritatea SM și să fie deschis tuturor celorlate SM, în orice moment.

Primul pilon – dimensiunea comunitară a UE a fost întărită sub următoarele aspecte:

crearea de politici comune de ocupare a forței de muncă: SM vor considera promovarea ocupării forței de muncă drept o chestiune de interes comun și își vor coordona acțiunile în cadrul Consiliului – aceasta din urmă elaborând anual un set „Direcții de ocupare a forței de muncă”, ce vor fi urmărite de guvernele SM în adoptarea politicilor naționale de ocupare a forței de muncă; mai mult, Consiliul poate emite recomandări guvernelor naționale prin majoritate calificată și poate adopta – în co-decizie cu Parlamentul – măsuri de promovare a acțiunilor inovatoare în domeniul ocupării;

integrarea conținutului Cartei Sociale în Tratat, odată cu semnarea acesteia de către marea Britanie;

extinderea procedurii de co-decizie la noi sectoare de activitate (excluziunea socială, sănătatea publică, lupta împotriva fraudei);

extinderea listei drepturilor civice ale cetățenilor europeni;

întărirea politicii de mediu, a politicii de sănătate și a politicii de protecție a consumatorului.

Al doilea pilon: sistemul PESC a fost întărit cu privire la:

posibilitatea dezvoltării de strategii comune pentru acțiunile de politică externă ale SM;

introducerea principiului „abținerii constructive”, prin care se permite unui SM să se abțină de la votul în Consiliu, fără a bloca o decizie unanimă; astfel, respectivul SM nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte obligativitatea acesteia pentru Uniune și trebuie să se obțină de la orice acțiune ce poate veni în conflict cu acțiunile UE bazate pe decizia în cauză;

înființarea unei Unități de Planificare și Avertizare responsabilă cu monitorizarea evoluțiilor externe și cu avertizarea referitoare la evenimente și situații ce pot afecta securitatea UE;

oferirea poziției de „Înalt Reprezentant pentru Probleme de PESC” Secretarului General al Consiliului, responsabil pentru asistarea Președinției Uniunii în probleme referitoare la PESC și pentru sprijin în formularea, pregătirea și implementarea deciziilor politice de către Consiliu;

Înaltul Reprezentant poate purta discuții politice cu părți terțe, în numele Consiliului și la cererea Președenției:

includerea „misiunilor Petersburg” în Tratatul UE, cu scopul de a sublinia că la baza priorităților de acțiune ale UE stă dorința comună de a apăra securitatea europeană prin acțiuni de ajutor umanitar și de restaurare a păcii.

Al treilea pilon: majoritatea sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon (oferirea de viză și de azil, emigrarea, cooperarea vamală, cooperarea judiciară civilă privind libera circulație a persoanelor) au fost transferate primului pilon, transformând astfel procedurile de decizie – de la metoda inter-guvernamentală ca metoda cumunitară (comunitizare); ca rezultat, al treilea pilon nu mai este „Justiție și Afaceri Interne”, ci devine „Cooperarea Judiciară și polițienească în domeniul criminalității”.

Tratatul de la Nisa

A fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat in vigoare la 1 februarie 2003. El modifică pe cel de la Maastricht tratatele de instituție a comunității europene precum și anumite acte conexe. A fost semnat de șefii de stat și de guvern ai UE.

Cele mai importante modificări sunt:

deciziile se iau prin majoritatea calificată;

se introduce pe lîngă majotitatea calificată – majoritatea dublă (2003/2004);

Compoziția și funcționarea organelor europene a fost modificată astfel încât pentru o uniune cu 27 SM. Comisia Europeantă trebuie să aibă 33 membri. Numărul membrilor parlamentului European ar fi depășit 800, iar procesul de luare deciziilor ar fi fost încetinit.

Obiectul tratatului e de a continua prevederile pentru a asigura o bună activitate instituțională pentru o uniune extinsă înscriindu-se în viziunea unei reforme instituționale ale cărei axe principale sunt:

componența și modul de funcționare al instituției europene;

procedura de decizii în cadrul consiliului de miniștri;

consolidarea cooperării dintre instituții.

Tratatul asigură o bază juridică partenerilor politicii din SM prin definirea unui statut care cere să permită stabilirea unor reguli asupra modalității de finanțare a acestora.

În urma aprobării Declarației de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul European a hotărât inființarea unei Convenții Europene, care să pregătească procesul de reformă a UE. A avut astfel loc o dezbatere ce a durat 16 luni și la care au participat reprezentanți ai guvernelor și parlamentelor naționale ale SM și ale țărilor candidate, parlamentul European, Comisia Europeană, Comitetul Economic și Social, Tratatul stabilind o Constituție pentru Europa.

Acest tratat se cuvine a fi menționat separat: aprobat de câtre șefii de stat sau de guvern la 18 iunie 2004 și semnat la 29 octombrie 2004, tratatul trebuia ratificat de către cele 25 de state membre ale Uniunii Europene mai înainte de a intra efectiv în vigoare.

Elementele esențiale ale tratatului constituțional sunt:

includerea cartei drepturilor fundamentale în textul tratatului;

o nouă definiție pentru Uniunea Europeană, care va înlocui actuala Comunitate Europeană și Uniunea Europeană;

o prezentare mai clară a repartizării competențelor între Uniune și statele membre;

un cadru instituțional înnoit, care să clarifice rolul care revine Parlamentului european, consiliul și comisiei;

proceduri de decizie mai eficace;

democratizarea și transparența sistemului.

Respingerea acestui tratat în urma referendumului din Franța și Olanda a determinat discuții aprinse asupra viitorului Uniunii Europene. Unii chiar s-au grăbit să clarifice drept incertă soarta Uniunii însăși, în lipsa unui tratat constituțional.

Tratatul de la Lisabona

Cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.

Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit oficial la Lisabona pe 19 octobrie 2007, iar tratatul a fost semnat pe 13 decembrie de către reprezentanții celor 27 de state membre ale UE. La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale. Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE fără a le înlocui și pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor Tratatului de la Lisabona aduce modificări importante. Uniunea Europeană nu va mai avea președinție rotativă, ci un președinte ales pentru doi ani și jumătate. În locul comisarului pe politică externă și al Înaltului reprezentant al Comisiei va exista un singur șef al diplomației europene, un fel de ministru de externe al Uniunii, care va deține și funcția de vicepreședinte al Comisiei Europene. Inițial, Comisia a prevăzut reducerea numărului membrilor săi, odată cu extinderea UE, dar, pentru a-i convinge pe irlandezi să organizeze un nou referendum asupra Tratatului de la Lisabona, Bruxelles-ul a decis în final că fiecare stat membru își va păstra comisarul în Executivul european.

Noul Tratat elimină posibilitatea veto-ului național, prin introducerea deciziilor cu majoritatea calificată în aproximativ 40 de domenii. Britanicii și irlandezii au obținut însă dreptul de a aplica deciziile în aceste domenii doar atunci când considera că este cazul, fără a-i împiedica pe alții să le aplice. Unanimitatea rămâne însă regula pentru deciziile în privința polticii externe, fiscalității, politicii sociale sau revizuirea tratatelor.

Deși în calitate de autori ai Concepției Parteneriatului Estic sânt doar Polonia și Suedia, Proiectul în cauză a fost susținut de diverse căi și de țările Baltice, Ungaria, dar și de Germania, locomotiva economică a Europei. O reacție negativă la această inițiativă au avut doar România și Bulgaria, care mizau pe un alt proiect propus de aceste state pentru spațiul sud-estic – Sinergia Mării negre. Uterior, poziția țărilor date s-a schimbat, ele devenind susținătoare ale Parteneriatului Estic. La o lună de la lansarea propunerii privind Concepția Parteneriatului Estic, pe 20 iunie 2008, liderii UE, reuniți în cadrul Consiliului European, au salutat inițiativa polono-suedeză și au chemat Comisia Europeană să propună modalități concrete de implementare a respectivei inițiative în primăvara anului 2009. Războiul ruso-georgian din august 2008 a sporit atentația UE față de vecinătatea estică și a catalizat procesul de elaborare a Concepția Parteneriatului Estic. Drept urmare, pe 3 decembrie 2008, Comisia Europeană a transmis statelor membre ale UE și Parlamentului European viziunea sa cu privire la Parteneriatului Estic. Cu această ocazie, comisarul european pentru Relații Externe și Politica de Vecinătate, Benita Ferrero-Waldner, a declarat că acest instrument acordă posibilitatea unor state es-europene, care deja sânt pregătite, să obțină statut de asociat al UE. La rândul său, președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a declarat că Parteneriatul Estic este un instrument de asociere politică și integrare economică. Pe 14 ianuarie 2009, premierul ceh, Mirek Topolanek, a prezentat în fața Parlamentului European prioritățile președinției cehe a UE. Potrivit acestuia, prioritatea președenției cehe va continua să fie Parteneriatului Estic. Pe 18 februarie 2009, Parlamentul European a aprobat rezoluția referitoare la raportul anual al Consiliului privind aspectele principale ale Politicii externe și de securitate comune (PESC) în 2007, în care vorbește despre „necesitatea unei prezențe mai puternice a UE în vecinătatea estică”. La dezbaterea acestui document, eurodeputatul român Alexandru Nazăre, a subliniat că Parteneriatul Estic este un stimulent binevenit pentru țările participante, care vor dori să candideze la statutul de stat membru al Uniunii Europene, precum Republica Moldova. Deputații europeni au sprijinit propunerea Comisiei Europene potrivit căreia noile relații cu țările din cadrul parteneriatului Estic ar trebui să se clădească pe baza unor acorduri de asociere specifice fiecărei țări, ceea ce ar constitui un răspuns adecvat la inspirațiile partenrilor privind o relație mai strânsă.

Următorul pas a fost aprobarea, pe 20 martie de către Consiliul UE la nivel de lideri de stat ai UE, a Parteneriatului Estic, apoi lansarea oficială, pe 7 mai 2009, la Praga. Principalul obiectiv al Parteneriatului estic este de a crea condițiile necesare pentru a accelera asocierea politică și aprofundarea integrării economice dintre Uniunea Europeană și țările partenere interesate. Consolidarea semnificativă a politicii UE privind țările partenere va fi realizată prin dezvoltarea unei dimensiuni estice specifice a politicii europene de vecinătate. În acest scop, Parteneriatul estic va încerca să sprijine reformele politice și socio-economice ale țărilor partenere, facilitând apropierea de Uniunea Europeană. Acest lucru favorizează angajamentul comun față de stabilitatea, securitatea și prosperitatea Uniunii Europene, a țărilor partenere și a întregului continent european. A doua reuniune la nivel înalt a Parteneriatului estic, care a avut loc la Varșovia în septembrie 2011, a reafirmat programul convenit la Praga și a confirmat înregistrarea unor progrese importante în mai multe domenii. Cu toate acestea, participanții la reuniunea la nivel înalt au recunoscut, de asemenea, că eforturile de reformă trebuie amplificate, că intensitatea cooperării depinde de ritmul reformelor și că partenerii cel mai puternic angajați în reforme sunt cei care vor beneficia cel mai mult de pe urma relației lor cu Uniunea Europeană. De asemenea, s-a făcut apel la reînnoirea angajamentului față de valorile comune.

Capitolul II. Procesul de integrare europeană.

2.1. Teorii privind natura și particularitățile procesului de integrare europeană.

Procesul de adâncire al lucrării deciziilor în cadrul UE nu poate fi explicat făcând apel la o singură teorie, oricât și-ar dori ea să fie de cuprinzătoare. În continuare voi da exprimare așa numitei scoli „anglo-americană” din domeniul relațiilor internaționale, care se bazează pe teoria funcționalismului, a neofuncționalismului, federalismului, interguvernamentalismului și pe teoria guvernării la mai multe niveluri (multi level government).

Kelstrup facea observații, în legătură cu „modul în care problemele legate de integrare europenă cade sub incidența a două sub-discipline din cadrul științelor politice, respectiv teoria relațiilor internaționale și politice comparate”, arată că acest lucru demonstrează natura duală și totodată ambiguă a UE, care nu ar putea fi plasată de o manieră satisfăcătoare nici la nivel internațional, ca formă de organizație internațională, dar nici la nivel național, ca o prelungire a politicilor inițiate și aplicate de guvernele naționale.

Domeniul relațiilor internaționale și a integrării europene, a fost dominat de dezbaterile dintre adepții realismului, care au dus la apariția și apoi dezvoltarea interguvernamentalismului numiții pluraliști (sau neo-liberalii) care considerau că guvernele naționale reprezintă factorul determinant în stabilirea naturii și a ritmului integrării, dar susțineau și dezvoltau funcționalismul și neofuncționalismul.

Prin contrast, neofuncționalismul accentuează faptul că fiecare pas în domeniul integrării conduce în mod logic către un altul, și că guvernele naționale se află în situația de a nu putea rezista în fața presiunilor generate de procesul integrării. În acest caz atât actorii supranaționali, cât și cei naționali, au o influiență considerabilă.

Funcționalismul (F) a fost considerat cea mai „elaborată, sofisticată din punct de vedere intelectual, dar și ambițioasă încercare de a înțelege nu numai dezvoltarea instituțiilor internaționale dar și sensul evoluției acestora”. Părintele acestui curent fiind David Mitrany.

Deși funcționalismul a fost considerat cel mai important curent născut în secolul al XX-lea, el nu este de negreșit și nu toate ideile sale rezistă unei analize critice atente. Funcționalismul încearcă în principal să ofere un cadru pentru depășirea conflictelor și, respectiv, realizarea păcii. Acest lucru nu este surpinzător, de vreme ce F a apărut în anii, ’40, ca reacție la abordările specific perioadei și care aveau în prim-plan statul. Mitrany a surpins prin faptul că a depășit criticile aduse acestor abordări, considerente de cei mai mulți ca fiind mult prea radicale, argumentând, în mod surprinzător, că ele nu erau încă suficient de radicale. Mitrany a arătat că abordările respective au eșuat tocmai pentru că își găseau fundament în doctrina suveranității statului deși, prin rezultate, se dovedeau în fapt împotriva ei, și că „un asalt frontal asupra suveranității juridice care lasă intactă suveranitatea politică este evident supus eșecului”.

Mitrany a argumentat că „un sistem funcțional care să promoveze pacea” poate fi construit numai printr-o abordare „de jos în sus” (bottom up), prin care să fie încurajate toate formele de cooperare, ceea ce va reduce treptat capacitatea statelor de a acționa în mod suveran. El s-a arătat a fi foarte sceptic în privința „integrării prin proiect”, sugerând însă că procesele de cooperare internațională trebuie să înceapă prin tratarea controlului bolilor.

Mitrany a fost îndealung criticat și chiar obligât să ofere explicații pentru cele mai vulnerbaile părți ale acesteia. Cea mai mare parte a cercetătorilor sunt de acord cu faptul că principala limită a funcționalismului rezidă în abordarea eminamente tehnicistă a fenomenului cooperării. Atât Mitrany, cât și succesorii săi, au abordat cooperarea funcțională dintr-o pespectivă apolitică, apropiindu-se de diferitele aspecte cu „suflet de tehnician”, după cum afirmă C. Brown, deoarece au pornit de la premisa că problemele pe care trebuie să le rezolve cooperarea funcțională sunt în mod esențial de natură tehnică și admit, în consecință, soluții tehnice. Criticii lui Mitrany au arătat că toate deciziile luate de guverne sunt în primul rând politice și că separarea între cele două categorii de probleme este artificială și nejustificată. Ca atare, apare evident faptul că nu există probleme tehnice pure, așa cum nu există nici soluții tehnice pure, ceea ce înseamnă că statele vor fi adesea suspicioase în a permite ca diferitele probleme să fie rezolvate în mod strict funcțional.

A doua critică este strâns legată de prima, și are în vedere încercarea de a prezenta funcționalismul ca o abordare universală, apolitică. Criticii funcționalismului au arătat că aceasta este limita numai la acele părți ale lumii care împărtășesc valorile statutului bunăstării, în vreme ce „regimurile și culturile neinfuzate cu valori similare nu pot fi ușor atrase în „plasa” funcționalistă a cooperării internaționale numai pe baza pretinselor sale beneficii”. În fine, se pare că Mitrany a fost mult prea optimist în privința efectelor de „răspândire”, de antrenare ale procesului funcționalist.

Cu toate acestea, în ciuda faptului că modelul funcționalist al cooperării internaționale poate fi considerat un eșec, argumentele funcționaliste continuă să joace și astăzi un rol important în plan internațional, îndeosebi prin modul în care sunt concepute în prezent instituțiile internaționale.

Neofuncționalismul – după semnarea Tratatului de la Roma din 1957, învingător în dezbaterea teoretică părea a fi neofuncționalismul. Neofuncționalismul (NF) căuta să explice „cum și de ce statele membre, în mod voluntar, au acționat în comun, alături de vecinii lor, acceptând să-și piardă anumite atribute ale suveranității, dar câștigând noi modalități de rezolvare a conflictelor dintre ele”.

Neofuncționaliștii considerau că, o dată ce guvernele naționale fac primul pas în direcția integrării, procesul se va auto-întreține și conduce guvernele chiar mai departe chiar și la formarea unui stat federal european.

Unul din fondatorii neofuncționalismului este Ernst B.Haas. Haas a definit integrarea ca fiind „procesul prin care actorii politici din anumite zone naționale distincte sunt convinși să-și transfere convingerile, așteptările și activitățile politice către un nou centru mai larg, ale cărui instituții posedă sau solicită jurisdicție asupra statelor naționale existente”. Motivația de bază nu mai era doar cea reprezentată de „automatismul” tehnocrat sugerat de funcționalismul lui Mitrany, ci și de propriile convingeri și interese ale actorilor politici realiști. Haas considera că un asemenea proces era mai ușor de realizat într-un context regional, precum cel specific Europei de Vest. Spre deosebire de Mitrany, Haas a recunoscut că este foarte dificil să fie separate problemele tehnice de cele politice, la fel cum sunt extrem de greu de evitat conflictele dintre state în cazul în care avantajele cooperării cor fi distribuite inegal. În același timp, procesul nu se poate derula decât în condițiile în care statele acceptă atât „domnia legii” (și de aici înainte, erodarea suveranității statului devine imposibil de oprit), precum și principiul luării deciziilor prin vot majoritar.

În anii ’50, funcționalismul a reprezentat un suport teoretic excelent în explicarea tranziției de la CECO la CEE. Toate acestea, teoria nu era în mod exclusiv predictivă, ea incluzând și unele elemente normative, sesizate de cei care pledau în favoarea unei Europe federale dezvoltând strategii pentru adâncirea integrării în același timp fiind și cel mai bun avocat în favoarea efectelor pozitive ale acestui proces.

S-a considerat că începutul anilor ’60 a reprezentat „începutul sfârșitului” pentru teoria NF. Dacă rememorăm momentul folosirii dreptului de veto de către Generalul de Gaulle, fapt care a condus la criza din 1965-66, cunoscută și sub numele de „criza scaunului liber”, înțelegem de ce procesele specifice acelui moment nu mai puteau fi explicate făcând apel la NF. Evoluțiile din prima parte a anilor ’60 și, mai apoi din anii ’70, au demonstrat faptul că guvernele naționale continuă să aibă forța și pregătirea necesară pentru a influiența în mod determinant natura și ritmul procesului de integrare.

Interguvernamentalismul (IG) își are originea în teoriile relațiilor internaționale, respectiv în teoria realistă. Interguvernamentalismul a reprezentat principalul răspuns la criza NF. Stanley Hoffmann a arătat că adepții NF au privit evoluțiile specifice procesul integrării prin analogie cu un mixer „care mărunțește cele mai diverse produse, le modifică gustul și parfumul, înlocuindu-le cu un produs nou, cel mai adesea cu un suc delicios”. Prin contrast cu abordarea NF, Hoffmann privilegiază logica diversității, arătând că „în domenii de importanță vitală pentru interesul național, națiunile preferă certitudinea sau chiar incertitudinea auto-controlată a încrederii în național, unei incertitudini necontrolate a unui mixer netestat”.

Accentuarea rolului și influienței statutului, care urmărește doar realizarea egoistă a propriilor interese, în special în domenii politic sensibile, precum apărarea națională, securitatea națională, politica externă, au condus la dezvoltarea așa-numitei „logici a diversității” în locul „logicii integrării”. De subliniat faptul că Hoffmann face diferența între „low politics” and „high politics” petru a putea explica de ce în anumite domenii integrarea a fost posibilă, în timp ce în altele, nu, tocmai urmare a faptului că statele au fost reticente în a renunțala anumite atribute ale suveranității naționale, prin transfer către autorități supranaționale.

Punctele de exprimare a teorii lui Hoffman a căutat să explice perioada anilor ’60–’70, existența unor „high politics” în acele domenii „sensibile” în care statele membre se arătau reticente în a ceda părți din suveranitatea națională, poate fi aplicată și pentru a explica unele evenimente anterioare acestei perioade, precum eșecul Comunității Europene de Apărare din 1954. Rolul atribuit de Hoffmann guvernelor naționale a trezit însă și reacții critice puternice. Astfel, Carol Webb a afirmat că imaginea oferită de IG este „inadecvată și distorsionată”. Departe de a controla eficient și efectiv procesul decizional dintre statele membre și comunitate, „guvernele naționale sunt mai degrabă asemenea unui jongler care încearcă simultan să țină mai multe mingi în aer și să se mențină în echilibru pe o platformă rotitoare”. Asemenea critici au fost de natură șă mineze treptat încrederea în IG, ca suport teoretic pentru guvernele care acționează în numele interesului național, de vreme ce, în realitate, cel mai des, acestea nu acționează decât ca „un substituit pentru articularea unor preferințe partizane” conform lui H. Wallace.

În concluzie, interguvernamentalismul consideră statul-națiune ca reprezentând „cel mai mare posesor de putere”, „principalul inițiator, supervizor și adesea chiar distrugător” al procesului de integrare inițiat în afara granițelor naționale.

guvernarea la niveluri diferite (multi-level governance)

În centrul acestei teorii stă observația că procesul decizional colectiv și independența instituțiilor supranaționale au erodat suveranitatea guvernelor naționale. În plus, guvernele sunt acum mai puțin capabile să controleze activitatea altor actori interni, care acționează și la scară internațională. Cu alte cuvinte, „integrarea europeană reprezintă un proces în cadrul căruia autoritatea și influiența decizională sunt împărțite între niveluri diferite de guvernare – subnațional, național și supranațional”.

Modelul „guvernării la mai multe niveluri” (GMN) nu neagă faptul că guvernele naționale rămân cele mai importante piese în puzzel-ul european. El nu este însă de acord cu faptul că „statul” reprezintă un actor în relațiile internaționale și face distincția între statul privit ca un set de reguli instituționale și statul ca punct de referință pentru actorii politici. Conform lui, „instituțiile nu gândesc, nu au preferințe și nu acționează, ele sunt seturi de norme formale și informale, acceptate de toată lumea, care constrâng actorii politici (indivizi și grupuri de indivizi), singurii capabili de acțiuni orientate în acest scop”.

Punctul de plecare al GMN îl reprezintă numărul în creștere de competențe care se suprapun la diferite niveluri de guvernare, precum și cooperare actorilor politici la toate aceste niveluri de guvernare.

interguvernamentalismul liberal (IGL) promovat de Moravcsik, reprezintă o premisă că statele sunt actori raționali, și se îndepărtează de realismul tradițional prin accentul pus pe importanța procesului intern de formare a politicilor comune. Moravcsik, consideră că deciziile majore în cadrul UE se iau în urma unui proces în doi timpi:

într-o primă etapă, preferințele naționale sunt modelate de constrângerile și oportunitățile impuse de interdependențele economice;

în etapa următoare, în cadrul negocierilor interguvernamentale, operează forța de negociere a guvernelor și stimulentele funcționale în direcția instituționalizării, generate de costurile tranzacționale ridicate și de dorința de a controla agenda internă / internațională.

În conformitate cu Moravcsik, IGL presupune existența unei „structuri de bază tripartite” în ceea ce privește formularea preferințelor în cazul politicilor comune, a negocierilor interstatale și a delegării instituționale:

prima include existența unor procese și poziții interne diferite abordate de guverne în timpul negocierilor;

a doua include modul în care interesele naționale conflictuale sunt reconciliate în cadrul Consiliului de Miniștri;

a treia încearcă să explice circumstanțele în care guvernele naționale deleagă puterii instituțiilor supranaționale.

Ben Rosamond (2000) menționează și alte contribuții la teoria liberalismului interguvernamental, făcând trimitere la teoriile dezvoltate de W. Wessel sau F. Scharpf. W. Wessel, dezvoltă așa-numita „ipoteză a fuziunii”, respingând teza neofuncționaliștilor conform cărora integrarea se rezumă la un progres relativ liniar către un punct final predeterminat.

F. Scharpf introduce conceptul de „capcană a deciziilor comune”. În opinia sa, deciziile adoptate prin metoda comunitară permit statelor să-și rezolve în comun anumite probleme, dar rezultatul acestor negocieri nu poate fi decât „sub-optimal”, sau, folosind expresia lui Moravcsik, reprezintă „cel mai mic numitor comun”.

Diferențele principale între IG și IGL se regăsesc în modul în care cele două abordări teoretice privesc poziția statului în relațiile internaționale și, în special, în procesul de integrare europeană. Astfel, în timp ce IG considera statul o „cutie neagră”, IGL caută să descifreze interiorul „cutiei negre”.

IGL a apărut ca teorie a schimbării bruște economiei care a urmat adoptărea Actului Unic (1986/1987). Moravcsik considera că succesul Actului Unic se datorează acțiunii actorilor transnaționali, dar și negocierilor dintre guvernele statelor membre. Printre cei mai importanți actori supranaționali, Moravcsik enumeră instituțiile comunitare, în special PE și CEJ, grupurile de lobbz și activitatea Comisiei la momentul respectiv.

2.2. Etapele constituirii Uniunii Europene

Tentativele de unificare a națiunilor europene au existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne.

Dată fiind diversitatea lingvistică și culturală a Europei, aceste încercări au implicat de obicei ocupația militară a națiunilor, conducând la instabilitatea, unele încercări, însă, au durat mii de ani și au fost însoțite de progrese economice și tehnologice, așa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman.

Etapa 1. Istoricul Comunităților Europene începe de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și anume cu Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului (CECO).

Razboiul Mondial a fost motivul care a stat la baza formării anumitor organizații ca Organizația Națiunilor Unite(ONU), Fondul Monetar, Acordul General pentru Tarife Vamale și Comerț(GATT) care aveau menirea să împiedice izbucnirea altor războaie și de a garanta pacea tuturor popoarelor.

Aceste organizații avea în comun cooperarea interstatală, iar mai târziu cooperarea la nivelul industriei cărbunelui și a oțelului. În anul 1950 Robert Schuman prezintă un plan, de unde a fost și numit „Planul Schuman”. Acest plan avea ca scop controlul producției de cărbune și oțel pe teritoriu Germaniei și a Franței. După prezentarea planului, o lună mai tărziu se convoacă o conferință în care cele 6 țări dezbat subiectul planului, Tratatul CECO a fost semnat la Paris în 1951 astfel punând bazele unei noi organizații.

Etapa 2. De la semnarea Tratatului CECO până și până la inființarea Comunității Economice Europene(CEE).

După mai multe eșecuri de creare a Comunități Europene de Apărare și Comunității Politice Europene, s-a pus întrebarea „și acum ce ar trebui să mai facem”? Guvernele statelor din Benelux propuneau noi demersuri în vederea integrării, care se concentra pe domeniul economic.

Tratatele Comunități Economice Europene (CEE) și a Comunități Europene a Energiei Atomice (CEEA) au fost semnate la data de 25 martie 1957 la Roma de către cele șase state membre ale CECO. Toate aceste Tratate au intrat în viguare la data de 1 ianuarie 1958.

Obiectivele principale a Tratatului CEE erau:

– instituirea unui tarif vamal extern comun;

– politică comercială comună.

Etapa 3. De la CEE și până la actul Unic European (AUE)

Nenumăratele tensiuni de la înființarea tratatului CEE pot fi regăsite și așa-numitul Act European (AUE), din anul 1987. Tendințele supranaționale manifestate în această perioadă sunt:

crearea unor instituții comune pentru cele trei Comunități pre-existente, și anume pentru, CEEA, CECO și CEE, prin așa numitul Tratat de Fuziune, ratificat în anul 1965 și care a intrat în vigoare în anul 1967;

înlocuirea contribuțiilor financiare ale statelor membre prin alocare de mijloace proprii Comunității, prin decizia Consiliului din anul 1970;

instituirea Curții Europene de Conturi, precum și alocare unei mai mari puteri bugetare Parlamentului European prin așa numitul „Tratat de la Bruxelles” din anul 1975;

introducerea sistemului de alegeri directe pentru Parlamentul European, primele alegeri directe au avut loc în anul 1979.

Aceste toate organizații aveau în comun faptul că luau forme pur interstatale de cooperare. Cel de-al doilea element de tensiune este – extindere versus aprofundare. Extinderea Comunității în perioada dintre CEE și AUE a decurs în trei etape.

extinderea spre nord, cu includerea Danemarcei, Irlandei și a Marii Britanii (1973)

extinderea spre sud (I), cu includerea Greciei (1981)

extinderea spre sud (II), cu includerea Spaniei și Portugaliei (1986).

Etapa 4. De la AUE și până la înființarea Uniunii Europene.

A patra etapă cuprinde perioada de la intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE), din1987 și până la intrarea în vigoare a Tratatului Uniunii Europene, din 1993.

După intrarea în vigoare a AUE, se prevedea o nouă revizuire a Tratatului, elemente-cheie fiind:

nesiguranța crescută la nivelul releațiilor internaționale și europene cauzată de evenimentele importante petrecute în fostele țări socialiste;

perspectiva aderării la UE a cel puțin câteva din aceste țări, aderare imposibilă fără o revizuire temeinică mai ales a procedurilor de decizie interne Comunității, fără a influiența capacitatea de acțiune a CE;

globalizarea economică, care a provocat ineficiența măsurilor economice și socio-politice luate în cadrul statelor naționale.

În ceea ce privește negocierile au fost deosebit de dificile prin pricina diverselor interese și a divergentelor – destul de serioase, în parte – cu privire la viitorul UE. Unele din punctele centrale, și mai ales rezistența înverșunată a fost a Marii Britanii împotriva oricărui tip de lărgire a componenței socio-politice a Comunității, precum și refuzul acesteia de a participa la planificata uniune monetară.

Dificultăți întâmpinate în cazul noii revizuiri a Tratatului nu au fost depășite nici după ratificarea acestuia din februarie 1992. Tratatul de la Mastricht a fost respins, în iunie 1992, la referendumul organizat în Danemarca, de o majoritate de 50,7 %, față de 49,3 %. Doar după alte negocieri și concesii făcute Danemarcei, printre altele sub forma unei clauze despre uniunea monetară, următorul scrutin din mai 1993 a condus la succesul dorit (56,8 % față de 43,2 %).

Deci, prin Tratatul de la Maastricht a fost instituită o noă organizație – Uniunea Europeană, care se sprijină pe trei piloni.

2.3. Extinderea Europeană

Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe orizontală) și constă în aderarea de noi membri la CEE. Procesul de integrare CEE s-a desfășurat în șase valuri succesive de aderare, etapele integrării fiind:

Membri fondatori: 1957 – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda;

Prima extindere: 1973 – Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;

A doua extindere: 1981 – Grecia;

A treia extindere: 1986 – Portugalia, Spania;

A patra extindere: 1996 – Austria, Finlanda, Suedia;

A cincea extindere: 2007 – Bulgaria, Romania.

Extinderea integrării europene trebuie să fie înțeleasă pe următoarele niveluri de analiză:

UE este deschisă accederii oricărei țări europene care îndeplinește criteriile democratic, politic și economic (criterii care trebuie îndeplinite pentru a deveni stat membru);

După câteva extinderi succesive UE numără astăzi 27 de membri; alte câteva state au statutul de candidate;

Înaintea fiecărei extinderi, UE își evaluează propria capacitate de absorbi noi membri și, de asemenea își evaluează abilitatea instituțională de a face față extinderii astfel încât șă fie evitat un eventual blocaj instituțional

Extinderile succesive trebuie înțelese și ca o extindere a spațiului de stabilitate democratică, fapt care a determinat construirea unei Europe mai sigure și în același timp a generat creșterea potențialului comercial și economic european (în condițiile în care accentuarea implicațiilor globalizării adâncește presiunile concurențiale internaționale)

Aceste șase state – Franța, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia – care în 1951 au semnat Tratatul de la Paris, fondând CECO, iar în 1957 au semnat Tratatul (Tratatele) de la Roma instituind CEE și CEEA (Euratom), fiind primele care si-au arătat dorința de a depăși scenariile de cooperare interguvernamentală stabilite în Europa Occidentală de la sfârșitul anilor 1940. Pentru statele Benelux, se evidențiase o dată în plus vulnerabilitatea lor în fața vecinilor mult mai puternici (și ostili) și, în același timp, necesitatea dezvoltării unor relații pașnice și de cooperare cu Germania (de Vest) și cu Franța.

În cazul Italiei, putem identifica o serie de argumente care au determinat-o să participe de la început la construirea unor relații apropiate cu statele Europei de Vest:

după mai bine de 20 de ani de regim Greist urmați de înfrângerea militară, integrarea europeană oferea Italiei șansa unui nou început fondat pe responsabilitatea internațională;

în mai 1947 (ca și în cazul Franței) Partidul Comunist părăsise guvernul dar, pentru câțiva ani el a continuat să reprezinte o amenințare prin încercarea de a declanșa o revoluție internă;

Italia se confrunta cu grave dificultăți economice (dificultăți care afectau economia în ansamblul său): șomaj, inflație, balanță a plăților deficitără, instabilitate monetară și, cu precădere în sud, sărăcie accentuată.

Pentru Franța, integrarea părea să fie răspunsul pentru două obiective politice cheie post – belice: îngrădirea Germaniei și creșterea economică. La începutul anilor 1950 CECO a reprezentat un pas important în această privință, oferind, pe de o parte oportunitatea îndepărtării vechilor bariere, Franța avea acces la materiile prime vitale (ale Germaniei) precum și la piața germană. La sfârșitul anilor 1950, când problema germană nu mai era la fel de presantă, dar competiția economică germană devenea o amenințare din ce în ce mai accentuată. Franța a încercat, prin intermediul negocierilor din cadrul CEE să se asigure că o dată cu adâncirea integrării, anumite interese ale sale (în primul rând protecția economică a fermierilor) să beneficieze de un tratament preferențial.

Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei de Vest în perioada 1943-1963, vedea în procesul de unificare europeană șansa ca Germania să-și recâștige respectul internațional și să se plaseze favorabil în contextul internațional. Mai mult, Europa Occidentală, alături de Alianța Nord – Atlantică, oferea Germaniei protecția necesară împotriva amenințării comuniste din Est.

Extinderea din 1973: Marea Britanie, Danemarca și Irlanda

Trei factori au avut o importanță deosebită în atitudinea britanică față de integrarea europeană în perioada post – belică:

Marea Britanie opera în interiorul a trei relații fundamental interdependente: Imperiul și Commonwealth-ul: Alianța Atlantică și relația specială (preferențială) cu Statele Unite; și Europa de Vest. Până la începutul anilor 1960 Europa Occidentală părea a fi cea mai puțin importantă dintre aceste relații.

Guvernele britanice nu era gata să accepte pierderea (transferul) de suveranitate implicată de procesul de integrare; au existat câteva motive centrale pentru care s-a întâmplat acest fapt: lunga tradiție parlamentară britanică, reflectată și în faptul că Marea Britanie nu fusese nicodată invadată sau controlată de o putere străină în perioada modernă: de asemenea, există opinia general împărtășită că, cedarea de suveranitatea nu era nici necesară, nici dezirabilă, din moment ce UK era încă o mare putere mondială; nu în ultimul rând, britanicii erau sceptici în legătură cu creșterea interdependenței față de guvernele și statele continentale.

Anumite circumstanțe au făcut ca trei din cele patru procese (organizații) integraționiste propuse în anii 1950 să nu fie pentru domeniile de interes britanice: restricțiile impuse mecanismelor de decizie naționale în cadrul CECO erau lipsite de atrctivitatea pentru o țară a cărei producție de cărbune și oțel o depășea pe ceea a celor șase.

De ce Marea Britanie a refuzat participarea în cadrul C.E.E? A fost probabil o ironie a istoriei faptul că, deși Winston Churchill (prim-ministru până în 1955) fusese unul dintre cei mai activi susținători ai conceptului de Europă unită, nici laburiștii, nici conservatorii britanici n-au dorit în anii ’50 să-și alăture țara procesului de integrare europeană. Principala lor obiecție era aceea că, alăturându-se C.E.E. Marea Britanie nu se va mai afla în postura de a-și controla economia, care va fi la discrția unei autorități supranaționale – Comisia europeană cu sediul la Bruxelles. În același timp, exista teama că relațiile priveligiate din cadrul Comonwealth-ului britanic vor fi desființate prin intrarea în C.E.E.; piața Commonwealth-ului, de circa 800 de milioane de locuitori, părea mai promițătoare decât aceea a comunității europene, de doar 165 de milioane de locuitori. Briatanicii nu doreau să-și riște relațiile lor priviligiate cu Statele Unite printr-o implicare prea profundă în integrarea economică europeană, proces pe care mulți europeni îl vedeau ulterior transformat în integritatea politică.

Marea Britanie și alte țări din afara C.E.E. erau îngrijorate în privința faptului că se simțeau excluse de la comerțul cu cele șase țări comunitare, datorită impunerii unor tarife externe ridicate. În consecință, din inițiativă britanică s-a constituit în 1959 o Zonă Europeană a Comerțului Liber (Z.E.C.L/E.E.F.T.A.), la care s-au adunat Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveția, Austria și Portugalia, țări care s-au angajat să elimine treptat taxele vamale din relațiile comerciale reciproce, însă fără a se menționa vreo politică economică comună. Însă în 1961 britanicii și-au schimbat punctul de vedere, iar guvernul Macmillan a anunțat că Marea Britanie dorea să se alăture C.E.E.

De ce s-a schimbat atitunea britanică fața de C.E.E.? În primul rând, până în 1961 denevise foarte clar faptul că C.E.E. se bucura de un succes remarcabil și fără participare britanică. Din 1953, producția industrială franceză crescuse cu 75%, iar cea germană cu aproape 90%, în condițiile în care producția britanică crescuse cu doar 30%. Z.E.C.L/E.F.T.A. fusese un succes în materie de creștere a comerțului dintre membrii săi, însă rezultatele nu erau comprabile ca anvergură cu cele ale C.E.E.. În realitate, economia britanică părea a fi intrat într-o perioadă de stagnare, în comparație cu aceea a „celor șase”. Commonwealth-ul britanic, în pofida mărimii sale, nu se putea compara, în materie de putere de cumpărare, cu C.E.E., iar Macmillan a subliniat faptul că nu există un conflict de interese între participarea britanică la C.E.E. și comerțul din cadrul Commonwealth-ului. Alt argument în favoarea intrării Marii Britanii în procesul de integrare economică europeană era acela că, în calitate de membrp a C.E.E., ea va fi supusă unei competiții serioase ce urma să stimuleze economia britanică către un efort mai susținut și o eficiență mai mare. Macmillan chiar a subliniat faptul că Marea Britanie nu-și putea permite să rămână pe dinafară fie și în condițiile în care C.E.E. evolua spre o uniune politică.

Negocierile s-au deschis în octombrie 1961 și, în ciuda apariției anumitor dificultăți, a apărut ca un șoc veste că, în ianuarie 1963, președintele francez Charles de Gaulle a întrerupt convorbirile și a anunțat că Marea Britanie nu era pregătită pentru admiterea în C.E.E..

Danemarca și Irlanda nu au fost interesate să se alăture primei comunități europene, din meoment ce economiile lor erau dependente de agricultură. Apoi, în ceea ce privește CEE, au existat o serie de argumente care a susținut scepticismul celor două state de a se alătura statelor semnatare ale Tratatului de la Roma: în primul rând ambele state aveau puternice legături economice și istorice în alte zone ale continetului european – Danemarca avea legături preferințele cu celelalte state scandinave și cu marea Britanie, în timp ce Irlanda avea Stfle de legături cu Marea Britanie. Aceste raporturi cu Marea Britanie au făcut ca, atât Danemarca cât și Irlanda să aplice o dată cu Marea Britanie pentru a deveni state membre (într-o primă fază au existat două astfel de tentative în anii 1960, apoi în 1973, ca urmare a modificării atitudinii Franței, au devenit membre în 1973).

Extinderea către Sud (1981-1986): Grecia, Spania, Portugalia

Dacă prima extindere, cea din 1973, a deplasat centrul de greutate al „Europei” spre Nord, atunci cea de-a doua extindere, din anii ’80, instaurează un anumit echilibru geografic, consolidează caracterul democratic al C.E.E., dar și produce confruntarea procesului integrării europene cu problemele dezvoltării economiilor mai puțin avansate.

a). Grecia în perioada „regimului coloneilor” din 1967-1974 avea relații externe foarte reci. În pofida numeroaselor transferuri financiare de care Grecia a beneficiat cu titlul de fonduri structurale, această țară rămâne tributară deficiențelor economice ce fac din ea „codașa” C.E.E.: rata inflației de aproape 20%, sectorul privat fărămițat, sectorul public hipertrofiat și puțin productiv, contractarea de datorii și subdezvoltarea fac din Grecia un stat care are dificultăți în a se ridica la nivelul partenerilor săi din Comunitate. În plus, sensibilitatea balcanică și mediterană a Greciei, diferendul cu Turcia asupra problemei cipriote și apropierea de regiunea cu potențial exploziv a fostei Iugoslavii influiențează profund diplomația Atenei, indiferent dacă Grecia este guvernată de socialiștii din PASOK sau de conservatorii din Nea Demokratia.

b). Spania, marcată de războiul civil din perioada 1936-1939 și izolată de Europa în timpul regimului generalului Franco, a reintrat în rândul democrațiilor în 1975. Aderarea sa la C.E.E., la 1 ianuarie 1986, la capătul unor lungi negocieri influiențate de atitudinea rezervată a Franței, care se temea de concurența produselor agricole spaniole, a reprezentat un semn al noului elan politic european al Madridului. Spania regionalizată, constituită din 1978 în 17 regiuni autonome, pledează pentru o Europă descentralizată pe plan politic și solidară în plan economic.

UE era îngrijorată întodeauna de stabilitatea instituțiilor europene în aceste țări tranziția lor la economia de piață. Țările din Europa de Est aveau economiile mult mai puțin dezvoltate decât cele din Europa de Vest, care fac intrarea lor în UE dificilă. Extinderea ar necesita o reevaluare a programelor UE. Statele mai bogate se temeau că vor fi nevoite să bage mai mulți bani în fondurile UE în timp ce țările mai sărace se temeau ca partea lor din fondurile alocate de UE pentru agricultură și dezvoltarea regională ar fi puternic afectate.

Extinderile din 2004 și 2007. În 1993, ca urmare a cererilor fostelor țări comuniste de a deveni membre ale Uniunii Europene, Consiliul European a stabilit trei criterii pe care aceste state trebuiau să le îndeplinească, până în momentul aderării:

Instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților (Criteriul Politic);

O economie de piață funcțională, precum și capacitatea de a face față presiunilor concurențiale din piața internă (Criteriul Economic)

Capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru, inclusiv adeziunea la obiectivele politice, economice și monetare ale Uniunii Europene (Criteriul legat de Acqui-ul Comunitar)

În cadrul Consiliului European de la Madrid din 1995 s-a stabilit, în completarea acestor trei criterii enunțate la Copenhaga, că statul de stat membru presupune de asemenea crearea condițiilor pentru o integrare armonioasă prin adaptarea structurilor administrative.

În baza acestor prevederi, atunci când, în decembrie 2002 s-a întrunit la Copenhaga Consiliul European, s-a decis unul dintre pașii memorabili pentru istoria Integrării Europene: 10 state au fost invitate să se alăture Uniunii Europene 1 mai 2004. Astfel Uniunea Europeană nu doar devenea mai vastă din punct de vedere geografic și al populației, ci, în primul rând, se sfârșea separarea, continentul Europa a fost scena unor evenimente majore la sfârșitul secolului XX. Destrămarea Uniunii Sovietice și sfârșitul Războiului Rece au modificat profund ordinea politică existentă, marcând prăbușirea vechilor modele ale echilibrului de putere la nivel mondial.

În acest nou context, procesul extinderii în vederea includerii țărilor din Europa Centrală și de Est, a Ciprului, Maltei și a Turciei a constituit un demers istoric al Uniunii Europene. Greutatea și influiența, pe plan internațional, a unei Uniuni cu 27 de state membre sunt cu totul altele față de Uniunea Europeană cu 15 state membre.

Extinderea a dominat politica Uniunii Europene la sfârșitul secolului XX. Se punea problema integrării a 13 state ale căror realități economice și politice erau foarte diferite. Acest proces a condus la aderarea a 10 state pe 1 mai 2004 (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria) și încă două state pe 1 ianuarie 2007 (Bulgaria și România).

În momentul de față, trei state au statutul de stat candidat: Croația, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și Turcia. În plus, ca parte a Procesului de stabilizare și asociere, statele din Balcanii de Vest (grup din care fac parte și Croația și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei) au statutul de state potențial candidate: Albania, Bosnia-Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Kosovo sub mandatul rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al ONU.

Capitolul III. Care sunt perspectivele aderării Republicii Moldova de Uniunea Europeană?

Pe parcursul ultimelor luni și chiar ani aș spune, în Republica Moldova se observă o stare de inhibiție foarte profundă și neclară în cee ce privește integrarea și potențialul eii de a se apropia de Uniunea Europeană.  

De ce Moldova va rămâne prioritară pe agenda UE

În Moldova există o opinie larg răspândită, conform căreia Republica Moldova ar putea urma „scenariul ucrainean”, atitudinea instabilă a politicii va împiedica acțiunea de a elabora și implementa reforme pozitive pentru o istorie de succes a țării. Analiștii susțin că Republica Moldova nu va primi nici un fel de ajutor din partea UE și că toată atenția va fi acordată în mare măsură eforturilor spre dimensiunea de sud. Un alt avertisment catastrofal ar fi acela că, în Republica Moldova să fie din nou alegeri anticipate și astfel că toate relațiile interne și externe cu UE să se năruie. Pe deoparte suntem realiști că lipsa prelungită a reformelor sistemice în domeniile principale vor frâna îndeosebi apropierea Moldovei de UE, dar și să nu exagerăm totuși că va fi făcută și o reformă cu totul specială în atitudinea UE față de Republica Moldova. Nu este exclus ca UE să arăte și să dee semne de „oboseală” pe parcurs, dacă țara noastră nu se va adapta și se va conforma tuturor cerințelor privind reformele, dar, este de crezut că, există și unele motive serioase și profunde de a ne aștepta că UE își va menține interesul față de Republica Moldova și apropierea viitoare de UE, și de ce nu la o istorie de succes a Republicii Moldova. Mai jos voi prezenta câteva dintre aceste motive.

După cum se obsearvă fenomenul și existența războiului din Ucraina este unul derutant. Astfel că speranțele Ucrainei cu siguranță erau și sunt și încă prezent unele pozitive în ceea ce privește integrarea în UE. Aș zice că un singur exemplu ar fi de ajuns – semnarea Acordului de Asociere cu UE ar fi posibilă până la sfârșitul finelui acestui an la Bruxell. Chiar dacă s-ar putea trece cu vederea acest aspect, susținând din punct de vedere că UE nu mai este interesată de Ucraina și că Republica Moldova ar putea readuce la la un consens acest caz, există totuși câteva caracteristici foarte însemnate care fac din Moldova un caz diferit, iar fenomenul ucrainean – la unul problematic la momentul acesta.

Dar totuși în primul și primul rând mărimea și poziția geografică unei țări contează foarte mult. Pentru o țară ca Republica Moldova, cu o populație de 3,5 milioane de oameni potențial și speranțe pentru o „istorie de succes” există, care se află în apropiere de UE (nu cu Rusia), respectuv pentru o țară cu 46 de milioane de locuitori, poziționată între UE și Rusia.

În al doilea rând, transnistria reprezintă centrul tuturor conflictelor din țara noastră. Până acum este singurul conflict înghețat din zona postsovietică, ce vizează direct UE. De altfel, Uniunea Europeană nu are interesul ca în apropierea hotarelor sale să apară un „al doilea Kalinigrad” și, cu atât mai mult, o amplasarea de bază militară rusească (ca și SUA, de altfel). Tot cei posibil este că separatismul transnistrean ne-ar putea crea numeroase probleme pentru o integrare europeană de succes a Republicii Moldova pe viitor, dar pe termen mediu acesta ar atrage mai degrabă atenția specială a UE.

În al treilea rând, Republica Moldova este unica țară din regiune care are o guvernare proeuropeană, cu un guvern proeuropean și cu numeroase înțelegeri între cercurile politice ale societății în favoarea UE. După ultimul sondaj național din martie 2015 arată că, în cazul unui referendum privind aderarea Republicii Moldova la UE, 62% din cetățeni ar vota „pro”. În Ucraina, din contra, se confirmă o scădere mică, dar cu eforturi progresive în ceea ce privește sprijinul ideii de integrare în UE. În decursul a 10 ani, cel mai mare grad de susținere a fost înregistrat în 2002 (65,1%), iar ultimii ani fiind marcați de o tendință de scădere – 54,2% în decembrie 2007 și 44,4% în noiembrie 2009. În acest caz aș spune că nu este vorba despre „oboseala ucraineană” în cadrul UE, ci mai degrabă despre „oboseala europeană” în Ucraina…

În al patrulea rând, Republica Moldova este țara cea mai dependentă de piețele Uniunii Europene dintre membrele Parteneriatului Estic, în ceea ce privește comerțul. Se observă că în respectivii ultimii câțiva ani, în 2013 respectiv 2014 de exemplu, 52,1% dintre bunurile moldovenești au fost direcționate către piețele din UE și astfel deveninind primul partener comercial al Republicii Moldova, în timp ce vecinul nostru Ucraina vinde UE doar o pătrime din bunurile exportate și tendința generală e în scădere.

În al cincilea rând, deasemenea și factorii culturali au o importanță majoră în acest caz. Republica Moldova și România împart o limbă comună – respectiv, asta ar fi un beneficiu pentru țara noastră pentru că există o traducere a acquis-ului comunitar, și ceea ce ne-ar va permite să economisim resurse enorme și timp.

Contextul estic regional al Parteneriatului Estic prezintă un simplu fapt: în această regiune încercările Uniunii Europene de democratizare au eșuat total. În acest sens, Republica Moldova este cu un picior înainte, dar și în viitorul apropiat, singura speranță reală pentru o „istorie de succes” regională. Asta ar rămâne de văzut dacă Uniunea Europeană va învăța lecțiile necesare din experiența cu Ucraina, Georgia și Belarus, atunci vor există șanse reale că Uniunea Europeană să continue să trateze Republica Moldova ca pe un caz special. Chiar dacă Republica Moldova este un stat mult prea mic pentru a decide și a schimba regulile jocului în regiune, cel puțin, ea va încerca să demonstreze Uniunii Europene că nu e total incapabilă de a-și proiecta puterea normativă în vecinătatea sa.

Noile alegeri parlamentare din Republica Moldova spun analiștii că ar putea genera „catastrofă” politică. Desigur că, impasul politic afectează potențialul Republicii Moldova de europenizare, dar nu e nicidecum o „catastrofă”. Alegerile sunt acel element care clarifică totul despre cultura democratică și atrage atenția considerabilă din Vest și UE. După cum s-a exprimat Arkady Moshes, „chiar dacă alegerile nu decid nimic, acestea devin o parte a practicii democratice și, de fapt, sporesc atenția UE pentru Moldova”. În contrastul viziunii pesimiste a Moldovei, UE și SUA au urmărit odiseea electorală a țării noastre ca pe o dovadă a „democrației în acțiune”.

Președinția poloneză a Consiliului UE. În toamna acestui an am putea asista la o resetare a politicii UE față de Est, adică la o schimbare a atitudinii Bruxellesului privind promisiunea perspectivei europene pentru țările care aspiră la euro-integrare. Varșovia are potențial și, pornind de la preocuparea sa pentru Parteneriatul Estic (datorită relațiilor sale cu statele estice (în special, Ucraina) și a politicii de putere în Est (factorul rusesc) și în cadrul UE), Polonia se ambiționează să facă progrese în ceea ce privește apropierea de UE a statelor Parteneriatului. În afara intereselor structurale și culturale ale Poloniei, există doi factori contextuali ce ar putea avea un rol pozitiv în favoarea actualizării relațiilor UE-PE. Înainte de toate, în Ucraina se resimte intensificarea efortului Moscovei de a atrage (inclusiv prin constrângere) Kievul în Uniunea Vamală Rusia-Kazahstan-Belarus, în contextul gradului de pregătire al UE și al Ucrainei de a semna Acordul de Asociere până la finele acestui an. Iată de ce UE ar trebui să ia în considerare la modul cel mai serios perspectiva europeană pentru Ucraina, dacă nu dorește să piardă complet această țară (și Moldova, drept consecință). Un alt aspect ce privește Republica Moldova în mod direct este posibilitatea desfășurării noilor alegeri anticipate. Chiar dacă noile alegeri nu reprezintă o „catastrofă”, în unele capitale europene pot apărea opinii privind potențiala revenire a PCRM la guvernare. În acest context, UE ar putea fi mai indulgentă și ar putea oferi Republicii Moldova o clară perspectivă europeană, în scopul evitării unei evoluții astfel percepute.

Provocările externe, un pic neglijate…

O pleiadă de experți sunt concentrați asupra dimensiunii sudice, tratând-o în calitate de principala provocare externă pentru Parteneriatul Estic în general și pentru Republica Moldova în special, alte două chestiuni importante sunt relativ neglijate în cadrul dezbaterilor din comunitatea experților din Parteneriatul Estic. Cea dintîi vizează chestiunea sorții proiectului european, iar cea de-a doua – uni-multipolarizarea UE.

Nesiguranța proiectului european. Nu e pentru prima dată când Uniunea Europeană este supusă unor provocări critice. Dar de această dată lucrurile stau diferit, după spusele recente ale lui Joschka Fisher: „Pentru prima dată în istoria sa, e în joc continuarea în sine a proiectului european”. Nu este doar o chestiune a crizei datoriei suverane și a viitorului monedei euro. Provocarea e mult mai profundă și se referă la ceea ce unii observatori au calificat drept „revenirea la Westfalia”. În mod cert, e infantil de spus un pronostic corect al rezultatului acestei ordini europene westfaliene – va supraviețui proiectul european sau nu? Dar pentru un popor ca Moldova critică este creșterea viziunii pesimiste privind proiectul european în cadrul UE propriu-zise. Sunt valuri sumbre, ce ar putea afecta în mod serios consensul proeuropean în cadrul societății și al cercurilor politice, diminuând procesul de democratizare a Republicii Moldova. Această provocare are două implicații pentru Republica Moldova:

1) necesitatea de delinking – la nivel retoric – a procesului de integrare europeană și de democratizare a RM, pentru a evita frustrarea provocată de acest nou val de euro-pesimism;

2) necesitatea accelerării implementării agendei de reforme democratice pentru a putea beneficia cât mai curând posibil de avantajele pe care UE este încă în măsură să le dea (cel mai important fiind regimul fără vize și finanțarea pentru implementarea reformelor).

Uni și multipolarizarea UE. După cum am menționat mai sus, e imposibil să dăm un pronostic, un rezultat al westfalianizării pentru proiectul european. Dar putem observa o tendință evidentă a acestei ordini: uni-multipolarizarea UE. Unii analiști se referă la un fel de „moment unipolar” (în cadrul zonei euro), unde „nicio soluție privind criza nu a fost posibilă fără Germania sau împotriva Germaniei”. Este o observație bună, deși Germania nu a putut să soluționeze criza de sine stătător, din simplul motiv că nu este puterea hegemonică… Prin definiție, un sistem uni-multipolar implică existența unei țări foarte puternice, cu potențial de a influența orice chestiune internațională ce vizează interesele sale, dar nu îndeajuns de puternică pentru a exercita hegemonia (unipolaritatea). Unele date contrabalansate ar putea fi preconizate din partea altor actori majori (în UE), dar contrabalansarea statului conducător ar putea fi o chestiune riscantă (sau ineficientă).

Așadar, puterea conducătoare dispune de instrumente importante pentru a influența abordarea comună în ceea ce privește soluționarea chestiunilor internaționale, în special, în situația unei manifestări slabe a intereselor altor actori majori. Exemplu servește problema soluționării conflictului transnistrean (unde doar Polonia este o excepție, Varșovia fiind însă prea slabă pentru a se opune „fraților mai mari”). În asemenea situație, provocarea constă în tentativele de a federaliza Republica Moldova, soluție ce pare a fi acceptată la Berlin. Dacă Republica Moldova va accepta o formulă de federalizare (presupunând că acesta este un „plan Kozak” actualizat), aceasta va pune capăt conflictului transnistrean, iar Germania își va atinge scopul de a demonstra că Moscova poate fi un partener demn de încredere în afacerile europene. Însă această metodă de soluționare va crea o Republica Moldova total nouă, schimbată (poate disfuncțională chiar), cu o voce transnistreană (moscovită) puternică în afacerile sale interne și externe – una ce ar putea pune în pericol calea europeană a Republicii Moldova. Mai mult, reintegrarea regiunii transnistrene va solicita resurse uriașe, energie și timp, întrucît ar putea sustrage Republica Moldova de la procesul de europenizare și integrare.

Ce este prioritar – europenizarea sau reintegrarea?

Adevăratele provocări pentru apropierea Republicii Moldova de UE sunt, prin natura lor, de ordin extern. Dar aceasta nu înseamnă că Moldova își poate permite să uite de afacerile sale interne și să întârzie agenda plină de reforme economice și democratice. Ba, dimpotrivă, confruntându-se cu incertitudinea proiectului european, Chișinăul ar trebui să accelereze reformele, pentru a putea obține maximum ce poate oferi UE. Mai mult că, contextul geopolitic european pare să favorizeze soluționarea diferendului transnistrean, dar cu prețul unui potențial prejudiciu pentru apropierea Republicii Moldova de UE. Dacă Moscova și Berlinul vor cădea de acord asupra unei formule de compromis – federalizarea, de exemplu – Republica Moldova se va confrunta cu două perspective: să acorde prioritate căii europene prin modernizare și democratizare, în speranța soluționării conflictului transnistrean cândva în viitor (când malul drept va deveni atractiv pentru malul stâng) sau să profite de contextul geopolitic actual și să facă un pas înapoi, încercând mai întâi să reintegreze țara… Cu toate că prima opțiune pare a fi mai populară în societatea moldovenească – cel puțin, pe malul drept al Nistrului – și e considerată singura variantă ce ne permite să ne mișcăm înainte, avem nevoie în continuare de analiză profundă pentru a formula o viziune strategică corectă, ținând seama de interesul național al Republicii Moldova și evoluția procesului geopolitic în Europa. Dilemă ar trebui să o constituie problema principală a oricărei strategii referitoare la soluționarea conflictului transnistrean. Este necesar de dezbateri serioase și largi privind viitorul Republicii Moldova pentru a elabora o astfel de strategie și, în cele din urmă, pentru a pune capăt problemelor de lungă durată a Moldovei despre ceea ce ar trebui să fie prioritar: europenizarea sau reintegrarea?

Concluzii

Tentativele de unificare a națiunilor europene au existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne. Dată fiind diversitatea lingvistică și culturală a Europei, unele încercări au implicat de obicei ocupația militară a națiunilor, conducând la instabilitate; unele încercări, însă, au durat mii de ani și au fost însoțite de progrese economice și tehnologice, așa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman.

Procesul de adâncire a integrării regionale, ca și cel extrem de complicat, al luării deciziilor în cadrul UE nu poate fi explicat făcând apel la o singură teorie, oricât și-ar dori ea să fie de cuprinzătoare. Una din instituțiile care a cercetat aceste teorii este „școala anglo-americană” din domeniul relațiilor internaționale, care se bazează pe teoria funcționalismului, a neofuncționalismului, federalismului, interguvernamentalismului și, mai recent, pe teoria guvernării la mai multe niveluri (multi level government).

Consacrarea Republicii Moldova ca subiect al dreptului internațional, la 27 iunie 1991, a constituit un moment important în calea evoluției statului. Chiar din 1992 liderii timpului s-au declarat proeuropeni și gata să înfrunte greutățile pentru a deveni membru deplin al UE. Integrarea europeană reprezintă cheia succesului în dezvoltarea democratică a Republicii Moldova.

Extinderile anterioare ne permit să concluzionăm, și anume aceea că fiecare extindere este diferită de celelalte: la început am avut trecerea de la cei șăse membri fondatori (1951 – Franța, Germania, Luxemburg, Olanda, Belgia și Italia) la cei nouă (1972 – Marea Britanie, Irlanda și Danemarca). Cu aceeași ocazie am întâlnit și primul refuz al Norvegiei, datorat rezultatului negativ al referendumului organizat (după ce negociase aderarea cu statele membre). Apoi CE (Comunitatea Europeană) a trecut la zece membri (1981 – Grecia) și la doisprezece (1986 – Spania și Portugalia).

Următoarea extindere (1995) a avut o particularitate în plus față de anterioarele – dacă până atunci țările candidate aderau la CE -, cu această ocazie ele au aderat la UE. Este vorba despre Suedia, Finlanda și Austria. Norvegia produce acum o a doua surpriză, rezultatul referendumului-ulterior negocierilor-fiind din nou negativ.

Anul 2009 a fost un an de cotitură în relațiile moldo-comunitare. După circa doi ani de așteptare din partea Chișinăului și circa jumătate de an de așteptare din partea Comisiei Europene, în vara acelui an, a primit undă verde în ce privește începerea negocierilor privind noul acord juridic cu Republica Moldova.

Perspectivele de integrare europeană a Republicii Moldova trebuie analizate din 2 poziții: poziția Moldovei și poziția UE.

UE la moment se află în stare „obosit și ocupat”, adică trebuie să luăm în vedere capacitatea de asimilare în UE a noi membri și criza financiară globală. Situația internațională actuală nu e favorabilă planificării unei noi extinderi a UE. Insuccesele privind adoptarea constituției UE, relațiile tensionate cu Rusia, criza financiară și diverse conflicte au îndepărtat aceste idei de pe agenda UE. Nu trebuie omisă nici opinia publică europeană care are atitudinea negativă în mare parte față de extinderea UE. Totodată se observă o deschidere a instituțiilor UE față de extindere în partea de Est prin lansarea Parteneriatului Estic.

În același timp, elitele politice de la Chișinău, se pronunță pentru extindere simțind că locul Republicii Moldova este alături de alte state din Europa. Reeșind din toate declarațiile RM, programele gouvernamentale și alte acte normative stabilim că integrarea europeană este o prioritate în politica externă a RM. Există deschidere și susținere reciprocă în relația noastră cu România, dar este foarte important că Moldova să știe să valorifice deschiderea plenară pe care România o manifestă, și în ceea ce privește susținerea parcursului european al Republicii Moldova, și în ceea ce privește transferarea experienței valoroase pe care România a acumulat-o în procesul de integrare europeană.

Totodată Republica Moldova are de lucrat asupra reformelor interne pentru a se încadra în criterile de la Copenhaga. Astfel din punct de vedere politic: să se consolideze existența unui sistem democratic funcțional, să se elimine încălcarea a drepturilor omului și minorităților, sistemul juridic dependent și politizat, intransparența în activitățile organelor de stat.

Din cauza implementării defectuase a Planului de Acțiuni RM-UE, țara noastră a ratat cel puțin doi-trei ani în procesul de apropiere de Uniunea Europeană.

La acest moment nu se poate vorbi dacă viitorul Acord de Asociere va conține și perspectiva de aderare a Moldovei la UE.

Conținutul Acordului de Asociere și posibilitatea avansării pe calea integrării europene va depinde în mare parte de calitatea și viteza reformelor la Chișinău.

Bibliografie:

Monografii

Anatol Gudim, Republica Moldova și Uniunea Europeană ca parteneri, Chișinău, 2002;

Coutry Guillaume și Devin Guillaume, Construcția europeană, București: Coresi, 2003;

Faust Bradescu, Europa unită, Editura Majadahonda, București, 2000;

Smith Karen E., Politica externă a Uniunii Europene, București: Editura Trei, 2004;

Zarpatan, Liviu Petru, Construcția europeană, Oradea, 2000;

Michael Griffiths, Relații internaționale, București, 2004;

Andreescu Gabriel, Severin Adrian, Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, București: Polirom, 2001;

Bachoud Andrée, Cuesta Josefina, Trebitsch Michel, Les intellectuels et l'Europe de 1945 à nos jours: actes du colloque international Université de Salamanque 16, 17, 18 octobre 1997, Paris, 2000;

Cremona Marise, The enlargement of the European Union, Oxford, 2003;

Poladian Simona, Albu Cornel, Andreescu Gabriel, Reforma internă a Uniunii Europene, București: Centrul de Informare și Documentare Economică, 2003.

Lucrări de sinteză

Avram Cezar, Radu Roxana, Gaicu Laura, (2006), Uniunea Europeană. Trecut și prezent, Editura Universitaria, Craiova.

Bărbulescu Iordan Gheorghe, (2001), Uniunea Europeană: aprofundarea și extindere, Editura Trei, București.

Bădescu Ilie, Geopolitica integrării europene, (2003), Editura Universității din București, București.

Berstein Serge și Milya, Pierre, Istoria Europei, vol. IV, Iași: Institutul European.

Bitsch Marie-Thérèse, (2003), Histoire de la construction européenne de 1945 à nos jours, Bruxelles.

Charlesn Zorgbite, (1998), Construcția europeană, Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București.

Constantin Valentin, (2002), Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Editura II, Iași: Polirom.

Cristopher Booker, Richard North, (2004), Uniunea Europeană sau marea amăgire. Istoria secretă a construcției europene, Editura ANTET XX PRESS, Filipeștii de Targ.

Clive Archer, (2000), The European Union. Structure an Process, Continuum, London and New York.

Dinan, Desmond, (2004), Europe recast : a history of European union, Basingstoke.

Felicia Dumitru, (2004), Construcția Europeană, Editura Biblioteca, Târgoviște.

Fuerea Augustin, (2002), Instituțiile Uniunii Europen, Editura Universul Juridic, București.

Eduard Dragomir, Dan Nița, (2009), Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, București.

Gilles Ferreol, (2001), Dicționarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași.

Gyemant, Ladislau, (199), Preistoria construcției europene, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca.

Hen Christian și Leonard Jacques, (2003), Uniunea Europeană, ediția X., Editura C.N.I. Coresi, București.

Hooghe Liesbet and Marks Gary, (2001), Multi-level governance and European integration, Lanham.

Leonard Dick, (2001), Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, București.

Paula-Daniela Gânga, (2006), Despre Europa, Cuplul Franța-Germania într-o Uniune Euroopeană în schimbare, Editura Lumen, Iași.

Păun Nicolae, Păun Adrian Ciprian, Comanescu Albu Radu, (2004), Instituțiile Uniunii Europene, Editura Fundației pentru Studii Europenii, Cluj-Napoca.

Smith Karen E., (2004), Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, București.

Urwin Derek W., (2000), Dicționarul de istorie și politică europeană: 1945-1995, Institutl European, Iași.

Zaberca Vasile Mircea, (2001), Construcția Europeană: repere istorice, Editura Eftimie Murgu, Reșița.

Zarpatan, Liviu Petru, (2000), Construcția europeană, Oradea.

Winston Churchill, (1998), Al doilea război mondial, vol. II, Editura SAECULUM I.O., București.

Surse Electronice

Eastern Partenership Webpage – http://ec.europa.eu/external_relations/eastern

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=353829

www.europa.eu/enlargement/index_en.htm

www.europa.eu.int (Uniunea Europeană, Consiuliul European)

www.ue.eu.int/index.htm (Consiliul Uniunii Europene)

www.europarl.eu.int (Parlamentul European)

oleg-cristal.blogspot.com/2009/03/parteneriatul-estic-elemente-pozitive.html

www.gov.md, Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova ,,Integrare Europeană: Libertate, Democrație, Bunăstare”

www.mfa,gov.md/_integrarea-europeană/tendințe-și-realizări/. Tendințe și realizări de Integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană

www.mfa.gov.md/obiective/

http://www.mfa.gov.md/img/docs/OBIECTIV-EUROPEAN-nr-10-rom-web.pdf

Izvoare

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Lisabona

Instrumentul de parteneriat și Vecinătate Europeană

Politica Europeană de Vecinătate.