Procesul de Extindere In Cadrul Comunitatilor

CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea I O Europă istorică. O Europă imaginară

Secțiunea a II-a Contextul apariției Uniunii Europene

CAPITOLUL II APARIȚIA UNIUNII EUROPENE

Secțiunea I Unificarea instituțiilor comunitare (1965)

Secțiunea a II-a Extinderea Comunității europene prin intermediul Acordurilor de aderare sau de asociere (până în anul 1986)

Secțiunea a III-a Actul Unic european (1986), Piața unică

(1986-1992), Tratatul de la Maastricht și

Acordul asupra Spațiului economic

european (S.E.E.).

CAPITOLUL III TRATATUL DE LA AMSTERDAM ȘI

LANSAREA MONEDEI UNICE

Secțiunea I Tratatul de la Amsterdam

Secțiunea a II-a Lansarea monedei unice

CAPITOLUL IV TRATATELE DE LA NISA ȘI ATENA

Secțiunea I Tratatul de la Nisa

Secțiunea a II-a Tratatul de la Atena

CAPITOLUL V TRATATUL INSTITUIND O CONSTITUȚIE PENTRU EUROPA

=== EXTINDEREA COMUNITATILOR EUROP ===

Listă de abrevieri

A.C.L. -Asociația comerțului liber

A.E.L.S./A.E.L.E. -Asociația europeană a liberului schimb

A.U.E. -Actul unic european

B.C.E. -Banca Centrală Europeană

B.E.I. -Banca Europeană de Investiții

C.E. -Comunitatea europeană

C.E.C.A./C.E.C.O. -Comunitatea europeană a cărbunelui și

oțelului

C.E.A. -Comunitatea europeană de apărare

C.E.E. -Comunitatea economică europeană

C.E.E.A./EURATOM -Comunitatea europeană a energiei

atomice

C.E.S. -Comitetul economic și social

C.J. -Curtea de Justiție

C.J.C.E. -Curtea de Justiție a Comunităților

Europene

COREPER -Comitetul reprezentanților permanenți

C.S.C.E./O.S.C.E. -Conferința/Organizația pentru

securitate și cooperare în Europa

C.R. -Comitetul regiunilor

F.E.D. -Fondul European de Dezvoltare

F.M.I. -Fondul Monetar Internațional

G.A.T.T. -Acordul general pentru tarife și comerț

I.M.E. -Institutul Monetar European

J.A.I. -Justiție și afaceri interne

J.O.C.E. -Jurnalul Oficial al Comunităților

europene

N.A.T.O. -Organizația Atlanticului de Nord

O.C.E.D. -Organizația pentru cooperare

economică și dezvoltare

O.N.U. -Organizația Națiunilor Unite

P.E.S.C. -Politica externă și de securitate comună

PHARE -Polonia și Ungaria -ajutor pentru

reconstrucția economiilor lor

P.N.A.R. -Programul național pentru aderarea

României

S.M.E. -Sistemul Monetar European

T.C.E. -Tratatul instituind Comunitatea

europeană

T.P.I. -Tribunalul de Primă Instanță

T.U.E. -Tratatul asupra Uniunii Europene

U.E. -Uniunea Europeană

Plan de expunere

CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea I O Europă istorică. O Europă imaginară

Secțiunea a II-a Contextul apariției Uniunii Europene

CAPITOLUL II APARIȚIA UNIUNII EUROPENE

Secțiunea I Unificarea instituțiilor comunitare (1965)

Secțiunea a II-a Extinderea Comunității europene prin intermediul Acordurilor de aderare sau de asociere (până în anul 1986)

Secțiunea a III-a Actul Unic european (1986), Piața unică

(1986-1992), Tratatul de la Maastricht și

Acordul asupra Spațiului economic

european (S.E.E.).

CAPITOLUL III TRATATUL DE LA AMSTERDAM ȘI

LANSAREA MONEDEI UNICE

Secțiunea I Tratatul de la Amsterdam

Secțiunea a II-a Lansarea monedei unice

CAPITOLUL IV TRATATELE DE LA NISA ȘI ATENA

Secțiunea I Tratatul de la Nisa

Secțiunea a II-a Tratatul de la Atena

CAPITOLUL V TRATATUL INSTITUIND O CONSTITUȚIE PENTRU EUROPA

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea I

O Europă istorică. O Europă imaginară

Ianus, cel cu două fețe, era la romani zeul porților. Templul lui se deschidea numai în timp de război, iar „credincioșii” au găsit mai întotdeauna motive să-l țină așa. Astfel, că despre trecut, această poartă care trebuie gândită pe ambele părți încă se mai discută.

Începe oare istoria Europei cu asediul cetății Troia, cu calul troian, cu lungul drum spre casă făcut de Ulise?

Sau politica în Europa, începe ea oare cu polisul și democrația ateniană, cu edictul împăratului Caracalla, prin care se dădea cetățenie romană tuturor oamenilor liberi din Imperiu, cu abilitatea Romei de a împiedica alianța între doi aliați ai săi?

Au fost grecii. Au oprit Asia persană la Marathon și Salamina, au exersat tehnici de organizare a cetății, au creat ideea de democrație și de om – „măsura tuturor lucrurilor”. Au lăsat moștenire europenilor exigența morală a lui Socrate, idealurile lui Platon, știința politică a lui Aristotel…

A fost Roma antică. Cam în aceeași perioadă cu Atena, apărea Republica romană; ca instituții, drept și democrație directă. Prin instaurarea Imperiului începeau cinci secole de glorie și decadență… Cu mari împărați – Octavian, Traian, Adrian, Marcus-Aurelius – dar și cu altfel de împărați…, cu perioade înfloritoare, dar și cu momente de anarhie.

Creștinismul introduce în Europa o viziune ce dă un nou sens vieții interioare. Lumii greco-romane fondate pe inteligență și rațiune i se adaugă spiritul creștin, cel al credinței și al dragostei față de semeni. Creștinismul devine religia oficială a Imperiului roman, Constantin fondează Constantinopolul (330 DUPĂ Cristos), iar Imperiul se divide; cel de Apus cade în 476, cel de răsărit mai durează încă o mie de ani (1453).

Greci, romani, creștini… În fața lumii exterioare ia naștere o conștiință colectivă europeană. Papa Leon cel Mare îl convinge pe Atilla să renunțe la atacul Romei, iar Aetius, fiul unei germance și al unui latin, îl convinge pe Câmpiile catalunice în 451. Rodrigo Diaz de Vivar, cavalerul spaniol supranumit Cidul, îi oprește pe mauri în Spania, în secolul XI. Slavii îi constrânge pe mongoli să rămână în stepele Asiei. Ștefan cel Mare îi bate serios pe turci, fiind supranumit de Papa de la Roma „atletul lui Cristos”. Ajunși la porțile Vienei în 1683, aceiași turci sunt învinși de polonezii lui Sobieski și intră în lunga lor decadență.

O conștiință colectivă europeană, dar și o insuficiență europeană… Căci din neliniște și căutare, din trufia unor papi, monarhi, lideri militari, comercianți hamesiți etc., din Evul mediu și până nu de mult continentul european a fost și loc de conflict și de dezbinare:

Cu marea ruptură dintre Occident și Orient din 1054 atunci când mai marii religioși ai Romei și Bizanțului s-au excomunicat reciproc (excomunicarea a luat sfârșit oficial în 1966).

Cu cele opt cruciade purtate de Europa creștină între 1096 și 1254 pentru recuperarea locurilor sfinte din Palestina, această mișcare continuă în care s-au „asociat” credința și sacrificiul pelerinilor, gloria și setea de putere a unor regi și multe alte fascinante și insuficient cunoscute „istorii”.

Cu Războiul de o sută de ani, când, pe parcurs de mai bine de o sută de ani (1337-1450), regii Angliei au încercat să controleze tronul Franței, perioadă în care au fost războaie și pierderii de teritorii, dezbinări, conflicte civile, mișcări patriotice (Ioana d´Arc)…

Cu „indulgențele” Bisericii de la Roma, cu mișcarea reformistă a lui Luther, cu intoleranțele și conflictele religioase ce i-au urmat…

Cu Războiul de treizeci de ani, (1618-1648), război care amesteca religia cu politica, cu protestanți contra catolici, cu monarhi contra monarhi…, încheiat cu Tratatul de la Westfalia, tratat care marchează eșecul Habsburgilor de a unifica Germania, începutul libertății religioase și politice, debutul modelului stat-națiune în Europa…

Cu Războiul de șapte ani (1756-1763), în urma căruia încep să se împartă nu numai teritorii europene (Austria cedează Prusiei Silezia), dar începe și ceea ce s-ar numi astăzi partajul sferelor de influență (Franța pierde Canada și Louisiana în favoarea Angliei)…

Cu primul război mondial, cel al națiunilor, acela în care fiecare tabără credea că are dreptate; cu cel de-al doilea război mondial, cel al ideologiilor, acela care a pus parcă Europa, asemenea unui elev care a greșit, să-și mai scrie o dată temele…

În această lungă și densă istorie, având la bază aceeași metodă -războiul – această comunitate de civilizații care, fără îndoială, a fost și este Europa, a cunoscut și încercări de unificare politică.

După patru secole de la căderea Imperiului roman, în anul 800, Charlemagne regele francilor, este proclamat împărat al Sfântului Imperiu romano-german cu teritoriul de la Marea Nordului până în Italia centrală, de la Elba până la Pirinei. Chiar dacă după Tratatul de la Verdun din 843 Occidentul se fragmentează au urmat secole de-a rândul de conflicte între europeni, iar mitul „Charlemagne” își păstrează vigoarea în timp: Hitler își botezase o divizie „Charlemagne”, iar în construcția Europei de astăzi se fac uneori referințe la Europa lui Charlemagne…

În secolul XVI, Carol Quintul încearcă construirea unei „monarhii universale” în spațiul european; numai că Europa acelor vremuri devenise mult mai complexă, cu regi la fel de ambițioși, cu disputele religioase deja începute, cu imperii vecine încă puternice (turcii)…

Habsburgii vizează o organizare politică a continentului – Austriae est imperare orbi universo -combinând cucerirea militară cu o ingenioasă strategie a înrudirii cu alte case regale prin căsătorii, strategie cuprinsă într-un la fel de ingenios slogan al vremii: „Ceilalți să facă război! Tu, fericită Austrie, tu să închei căsătorii”.

Napoleon, împăratul Franței, combină tradiția cu ideile Revoluției franceze, încearcă pentru prima oară constituirea unei Europe politice și economice, dar la scurt timp, din model, Franța devine un adversar pentru popoarele europene.

Și secolul XX, când în Europa și-au dat întâlnire acel triumvirat al ideologiilor, căci nazismul, comunismul, liberalismul – fiecare în parte voia să stăpânească politic Europa.

Dar dincolo de fragmentarea politică, dincolo de diversele încercări de stăpânire politică, dincolo de fapte mărețe sau de aberații, dincolo de tot ce a fost și a făcut să apară această judecată fără sfârșit care este istoria, Europa a rămas o comunitate de civilizație. Căci, având mai întotdeauna în „dotare” vreo două, trei imperii, vreo zece regate, zeci sau chiar sute de principate, iar pe urmă zeci de state-națiune, Europa a păstrat elemente comune în tradiție, limbă, credință, organizare politică, cultură. Orașe, monumente, mănăstiri, biblioteci etc. au fost continuu cutreierate cu piciorul sau cu mintea de către europeni.

De la Napoli – prima universalitate căreia i se mai poate spune „de stat” (era în afara Bisericii, avea în jur de 15 mii de cursanți, care studiau dreptul civil roman, ideile lui Cicero, istoria, geografia etc.) până la Uppsala (foarte veche universalitate scandinavă) și trecând de la Universalitatea din Paris, spirite luminate ale timpului (Toma dAquino, John Duns Scot – teologul scoțian etc.), mergeau din universalitate în universalitate (peregrinatio academica), pentru acumulare și transfer de cunoaștere.

Din orașele italiene, din orașele din Flandra, din Brabant, de pe malurile Balticii, în Europa se răspândea nu numai comerțul ci și gustul pentru o organizare autonomă, cu instituții și reguli în afara sistemului feudal.

Iar Renașterea – prin Leonardo da Vinci, savantul și artistul italian, Erasmus, umanistul olandez, Martin Luther, reformatorul german, Niccolo Machiavelli, diplomatul și gânditorul italian (toți cu ucenicia făcută în Italia) etc. – reluând spiritul și valorile antice, au dat Europei o memorie continuă, preocupată mai mult de istorie și cultură decât de geografie. Căci, mai mult decât geografia începând cu secolul lui Pericle, istoria și cultura ne-au obișnuit cu un fel de continuitate – Europa mercantilistă, Europa luminilor, Europa revoluției industriale, Europa ideologiilor… Până astăzi, cu această Europă în dublă ipostază (și mai multe variante) – cea comunitară și cea a statelor-națiune.

O Europă imaginară

Căci există și o „Europă imaginară”; aceea care, din neliniște, necesitate, interese etc., încearcă să realizeze în practică revoluțiile care apar în lumea ideilor.

Reintrând în posesia patrimoniului lăsat de antici și împotriva unor relații conflictuale, începând cu finalul Evului mediu și continuând în toate epocile, spiritele luminate au gândit diverse modele de organizare politică a Europei. În lipsa modelului de stat-națiune, iar ulterior pentru perfecționarea sau pentru înlăturarea acestuia, au existat, așa cum le numim astăzi, „proiecte” pentru o altfel de Europă. Acolo unde ratau sau exagerau mai marii politici sau religioși, acolo încercau filosofii, artiștii, miniștrii, juriștii. Cum s-ar putea spune, ce-i mâna pe ei în luptă? Ei bine, motivația constantă a acestor proiecte a fost pacea. Cum nici pacea n-a dus lipsă de modele – pax romana, pax britanica, pax americana, pax atomica-, să rămânem mai bine numai la proiecte.

Dante Alighieri (1265-1321), poet și diplomat florentin, probabil primul care într-un Ev mediu încă în desfășurare a gândit la o Putere supremă care să arbitreze litigiile între monarhii feudali, dar cu respectul „diversității de popoare și obiceiuri”. Mai târziu, în lucrarea sa „Monarhia”, Dante ia partea Sfântului Imperiu romano-german, în contra Sfântului Scaun și a Orașelor-state din Italia. (Dante a fost expulzat politic din orașul său Florența, în 1302, și a trăit restul vieții la Verona și Ravenna).

Contemporan cu Dante, Pierre Duboins, prin „Tratatul de politică generală”, îi sugerează lui Filip cel Frumos al Franței constituirea unei Republici creștine (République trés chretienne), cu un Consiliu compus din laici și ecleziaști care să regleze diferendele dintre monarhii feudali. Juristul francez își depășise epoca sa, fără ecou însă.

Georges Podiehrad (1420-1471), regele Boemiei spera într-o confederație care să întărească o creștinătate prea divizată. Pornind de la principiile de non-agresiune și de ajutor mutual, el lansează ideea unui sistem politic european compus din Adunare, Curte de justiție, buget comun, armată comună, proceduri, funcționari etc. Transmis mai marilor Europei de atunci, „proiectul Podiebrad” nu are trecere la unii monarhi și la Papă.

Dacă sfârșitul Evului mediu declanșează primele preocupări de organizare politică a Europei, poate surprinde faptul că în secolul Renașterii nu apar idei în sensul unității politice a Europei. Din contră, în această atât de dinamică perioadă a civilizației europene, Machiavelli, reluând vigoarea și dinamismul romanilor, „substituie universalismului destul de pasiv al creștinismului, o etică a puterii pusă în serviciul afirmării națiunilor”. În următoarele secole, o dată cu amplificarea căutărilor politice în teorie („Revoluția franceză fu o sporovăială înainte de a fi o cruzime”) începe, cum s-ar spune astăzi și o coexistență a „Europei imaginare” cu cea a statelor-națiune. Cum adaptarea formei la materie și apariția statului-națiune nu a scutit civilizația europeană de convulsii, au continuat să apară deci, și alte proiecte europene.

Emeric Cruce, preot și matematician, publică în 1623 o lucrare în care considera că se pot organiza pacea europeană, economia și comerțul, printr-o adunare permanentă cu sediul la Veneția, care să reunească reprezentanți din statele creștine. Cruce nu exclude nici participarea din afara Europei (Turcia, Japonia).

Sully (1560-1641), ministrul lui Henric IV, regele Franței „proiectează” o Europă compusă din 15 state. Între aceste state câteva consilii cu competențe și sedii regionale (Danzig, Nürnberg, Viena, Bologna…), iar deasupra consiliilor regionale un „Consiliu foarte creștin” compus din reprezentanții „celor 15”. În sprijinul acestui consiliu se prevedea și o armată comună.

William Penn (1644-1718), britanicul care organizează coloniile americane (în memoria căruia s-a dat numele Pennsylvaniei), în „Eseul referitor la pacea prezentă și viitoare a Europei” din 1693, sugerează o guvernare a Europei printr-o Dietă compusă din reprezentanții statelor. Dieta ar fi trebuit să dispună de o forță armată, iar deciziile sale s-ar fi luat cu majoritate de trei sferturi.

Abatele Saint-Pierre (1658-1743) publică în 1712 „Proiectul pentru a face pace perpetuă în Europa”. Abatele francez propune un Senat european cu puteri legislative și judiciare compus din 40 de membrii care să se reunească la Haga. Condițiile ideale pentru organizarea păcii – alianța continuă între suverani, respectarea deciziilor Senatului, intervenție colectivă împotriva Statelor „recalcitrante” etc.

Immanuel Kant (1724-1804) lansează în 1795 „Proiectul pentru o Pace Perpetuă”, cu ocazia Tratatului de la Basel (de fapt două tratate, unul între Franța și Prusia, celălalt între Franța și Spania). Era perioada acordurilor secrete, a partajului de teritorii (a treia împărțire a Poloniei între Austria, Prusia, Rusia și dispariția statului polonez) etc. Dincolo de modelele pe care le propune -federația de state tinere, stat al cetățenilor etc. – marele filosof crede că o pace perpetuă se poate obține atunci când națiunile vor atinge un stadiu de moralitate, când această pace va fi în primul rând între națiuni și nu numai între suverani, când decizia de a face război va depinde de voința comună a cetățenilor…

Secolul XIX aduce în prim-plan Sfânta Alianță (Austria, Anglia, Prusia și Rusia), o garanție mutuală a monarhiilor europene un mod de a preîntâmpina un alt posibil Napoleon. În Europa, în baza principiului naționalităților iau naștere statele-națiune; nu fără conflicte care zdruncină structurile statale. Se diversifică și ideile despre organizarea continentului european. Ducele de Saint-Simon (1760-1825) vede Europa condusă de deputați europeni aleși de corporații (categorii socio-profesionale); Doamna de Stael (1766-1817) credea într-un spirit european; Giuseppe Mazzini (1805-1872) insistă pentru o „sfântă alianță a popoarelor” și cheamă la „unitatea morală a Europei”, dar se opune federalizării Italiei; Proudhon (1809-1865), socialistul francez, cel care proclamase că „proprietatea este un furt”, în lucrarea „Despre principiul federativ”, în 1863, propune „o confederație de confederații” compuse din federații succesive (comune, provincii etc.); Victor Hugo (1802-1885) speră într-un senat european asemănător Adunării naționale a Franței, iar în 1849, când prezidează „Congresul prietenilor păcii”, este primul care lansează celebra formulă „Statele unite ale Europei”…

Dar Sfânta Alianță devine neputincioasă când statele mari se pun pe război (războiul franco-prusac din 1870). Depășită, această alianță dispare o dată cu primul război mondial.

Diversitatea de forțe și de interese politice a dinamizat ideile și metodele de organizare a continentului. Primul război este al națiunilor – Europa devine un continent al statelor-națiune. Proiecte referitoare la Europa își pierd o parte din romantism, iar unele iau forme ce nu pot ascunde un fel de ipocrizie și de neputință politică. Tardivă încercarea Împăratului Carol al Austro-Ungariei de federalizare a Imperiului (1918), în contra timp planul francez de confederație danubiană. Tinerele state – Cehoslovacia, România, Iugoslavia – se opun. Soldații lor luptaseră pentru patrie.

Până la intrarea în scenă a lui Hitler și a altor viziuni despre Europa, mai pot fi remarcate:

Intențiile contelui Coudenhove-Kalergi, publicate în lucrarea „Pan-Europa” în 1922 și apariția, tot sub patronajul contelui a mișcării numite Uniunea Pan-europeană, urmare a unui congres ținut la Viena în 1926. Dintre condițiile de reușită acestei uniuni se evidențiază înțelegerea dintre Germania și Franța.

Danezul Heerfordt, în lucrarea sa „Europa Communis”, lansează câteva idei evoluate pentru acea perioadă. Este vorba despre înfăptuirea unu stat federal european prin alcătuirea unui sistem instituțional (care se aseamănă cu cel existent astăzi): o adunare parlamentară, un directorat de șefi de state cu drept de veto, un minister federal răspunzător în fața adunării….

Aristide Briand (1862-1932), omul politic francez, remarcabil orator și partizan al reconcilierii cu Germania, în calitate de Președinte al Consiliului, într-un discurs ținut în fața Adunării Societății Națiunilor în 1929, propune o legătură federală între popoarele europene. Din prudențe politice probabil, legătura federală de care vorbea Briand trebuia să nu aducă atingere drepturilor suverane ale națiunilor europene. A urmat memorandumul privind „organizarea unui regim de uniune federală europeană”, memorandum respins de Marea Britanie și primit cu prudență și de alte state europene, existând teama creării pe continent a unui raport de dominare mai nou și mai sofisticat. Planul Briand este plasat cu eleganță diplomatică unei comisii, autorul lui iese din scena politică, în Germania au loc mutații politice definitive, iar „Europa imaginară” este surclasată de complexa realitate a unui nou război.

Secțiunea a II-a

Contextul apariției Uniunii Europene

A. Primii pași spre o Europă comunitară.

În spațiul occidental, 1950 începe tot cu Germania. Americanii voiau reînarmarea Republicii Federale și ridicarea potențialului său economic. Statele continentului încercau să găsească soluții la presiunile celor de peste ocean, dar și prudențele celor pentru care o Germanie puternică dădea de gândit. În plan intern democrațiile occidentale reușiseră să-și creeze o ierarhie politică nouă și stabilă.

Contrar agitației politice interne și internaționale de după război, aranjamentele procesului de integrare nu sunt rezultatul unei întreprinderi de anvergură, ci mai curând acțiuni în cercuri restrânse. Și nu poate fi lipsit de interes rolul celor care au reușit să revoluționeze Europa fără a schimba elitele politice, cei care sunt cotați astăzi drept ”Artizanii Europei”, „părinții fondatori”…

Robert Schuman (1886-1963), născut la Luxemburg, deputat democrat-popular în Adunarea națională a Franței (1919-1940). După război ministrul de finanțe, externe, de mai multe ori Președinte al Consiliului. Este cel care lansează la 9 mai 1950 planul primei comunități europene.

KONRAD ADENAUER (1876-1967) născut la Köln, om de stat german, Președintele Uniunii creștin-democrate, Președintele Consiliului parlamentar constituant, Cancelar al Republicii Federale din 1949 până în 1963. Cel ce duce o politică de conciliere cu Franța și integrează R.F.G. în Occident.

ALCIDE DE GASPARI (1881-1954), originar din Trentin. Din 1919, Președinte al Partidului popular italian. Cel care din 1945, domină scena politică italiană, până în 1953 conducând opt cabinete succesive.

Trei oameni politici cu poziții determinante în țările lor, toți trei democrați creștini de formațiune germanică.

JEAN MONNET (1888-1979), născut la Cognac, ajuns repede om de afaceri de reputație internațională, dar și în funcții politice spectaculoase prin varietatea lor: diverse activități în serviciul Guvernului francez între 1914 și 1923, Secretar al Societății Națiunilor în anii 1920, fondator al Bank of America, consilier pentru dezvoltare în unele țări, participant la punerea în mișcare a industriei de război în Statele Unite, (1940), Comisar General al Planului de modernizare a industriei franceze, (1947-1952), primul Președinte al primei comunități europene. Cel mai „american” dintre oamenii de afaceri, inițiatorul metodei comunitare care a stat la baza Declarației lui Robert Schuman.

B. Prima realizare: C.E.C.O.

La 9 mai 1950, Robert Shuman, ministru de externe al Franței, lansează planul prin care Franța și Germania urmau să pună sub administrație comună industria cărbunelui și a oțelului din cele două țări, plan ce fusese aprobat de Consiliul de miniștri francez. Puțin înțeles de unii miniștri, acel plan era necunoscut pentru responsabilii industriei vizate și total necunoscut opiniei publice din cele două țări. Scopul principal era de natură politică. Industria grea din Ruhr, cea care, în asociere cu militarismul prusac, într-o perioadă de 70 de ani, îi adusese pe germani de trei ori la Paris, era acum pusă sub o organizare și un control comun. Învinșii și învingătorii ultimului război se organizau pornind de la un principiu total nou în relațiile internaționale: transferul de drepturi suverane în unele sectoare economice și administrarea acestor sectoare prin instituții cu caracter supranațional. De inspirație funcționalistă, noua Comunitate își propunea ca prin pași mici dar siguri să inițieze construcția Europei începând cu domeniul economic.

Republica Federală a Germaniei era interesată să-și ocupe un loc în Europa de vest. Oferta guvernului francez reprezenta o astfel de posibilitate pe care cancelarul Adenauer o primește cu entuziasm. Italia și cei trei din Benelux se raliază la proiectul francez. Conservatoare și prudentă, Marea Britanie respinge această ofertă, neîncrezătoare în această „Lotharingie” dominată de democrația creștină. Negocierile proiectului francez sunt finalizate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, tratat prin care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului.

Sistemul instituțional al primei comunități era compus din Înalta Autoritate formată din 9 membrii desemnați de guvernele statelor membre, dar -elementul cu totul nou- în totală independență și libertate față de acestea, dintr-un Consiliu de miniștri reprezentând statele membre, dar cu puteri restrânse, și o Adunare parlamentară alcătuită din deputați ai parlamentelor din statele membre.

Prima comunitate europeană reprezintă primul pas în reconcilierea franco-germană (care este de altfel și prima condiție de îndeplinire a noului desen european). Interesul stârnit este pe măsura evenimentului. După instalarea Înaltei Autorități la Luxemburg, Statele Unite și Marea Britanie își desemnează reprezentanți (care de altfel erau deja în zonă). Entuziasmul este mare în rândul elitelor economice, însă politica de integrare scoate destul de repede la iveală unele dependențe, în principal în raport cu interesele naționale și cele financiare. Un eșantion de interese financiare este furnizat în 1953, atunci când se pune problema unui împrumut de 500 milioane de dolari. Băncile din America înțelegeau Comunitatea Europeană ca fiind un supercartel economic și nici nu se sfiau să-și vadă interesul la maximum. În interiorul Înaltei Autorități se ivesc divergențe de vederi între mai mulți membrii, iar unii dintre aceștia, neacomodați probabil cu conceptul de supranațional, trec peste statutul lor de independenți și nu ezită să ia partea interesului țării lor. Tratativele duse cu discreție de Jean Monnet, precum și negocierile oficiale, nu duc decât la un împrumut de 100 de milioane și în condiții destul de dificile.

Oricum, trecând peste unele nepotriviri „tehnice” din C.E.C.O., procesul de integrare încearcă și domeniile de vârf ale politicii -contextul internațional fiind deosebit de „favorabil” în acest sens.

C. Primul eșec :Comunitate Europeană de Apărare.

Declanșarea războiului din Coreea la 25 iunie 1950 a amplificat serios antagonismul est-vest. Consiliul Atlantic din 26 septembrie 1950 redeschide problema Germaniei, americanii voind ca Republica Federală să participe la sistemul de apărare occidental. Până atunci Alianța atlantică prezentase printre avantajele sale și o Germanie demilitarizată. Ori, o asemenea inițiativă găsea atât elitele politice, cât și opinia publică nepregătite -amintirea războiului era încă prezentă pe continent.

De la tribuna Adunării Naționale a Franței la 24 octombrie 1950, Președintele Consiliului, René Pleven (un apropiat al lui Monnet), lansează planul unei comunități europene de apărare, proiectul acesteia fiind gândit de aceeași experți care proiectează C.E.C.O.. Se prevedea crearea unei armate europene compuse din unități furnizate de state membre, condusă de un ministru european al apărării (nu era exclus ca el fie „atlantic”) și sub controlul unei Adunări Parlamentare Europene. Adunarea Națională a Franței împuternicește guvernul să înceapă negocierile în sensul acelui proiect (care încep la 15 februarie 1950). Consiliul Atlantic aproba și el la 25 februarie, sistemul de lărgiri între C.E.A. și N.A.T.O.. Tratatul de constituire a Comunității Europene de apărare este semnat la Paris la 25 mai 1952 de aceleași state din C.E.C.O.. Cinci state ratifică fără mari greutăți acest tratat (chiar dacă el trezea unele neliniști în special în Germania de Vest unde o mișcare pacifistă era total împotriva reînarmării germane, iar opoziția social-democratică milita pentru o apărare germană puternică pentru Elba).

Dar aventura acestei Comunități Europene de apărare își are istoria sa de început și de sfârșit tot în Franța; această parte a Europei plină de încercări, iacobină, inovatoare și naționalistă în același timp; această țară care în 170 de ani (1789-1958) a făcut și desfăcut 12 constituții, a fost de două ori imperiu, de trei ori monarhie, de patru ori republică (fără a mai ține cont de perioadele intermediare -cele 100 de zile ale lui Napoleon, ori regimul de la Vichy); acest stat care își permite să-și facă contradicțiile vizibile, și mai ales din cauza echilibrului dinamic al forțelor sale politice și interesului opinie publice, această țară care (cine poate nega?) a dat atâtea în gândirea și practica politică.

Așadar, Planul Pleven revigorează pasiunea pentru disputa politică în Franța anilor 1950. Aplicarea integrării în domeniul apărării urma să fie un pas hotărâtor înspre o integrare politică („crearea pentru apărarea comună a unei armate europene atașată de instituțiile politice ale Europei Unite”). Ori, o asemenea situație avea multe și diverse implicații. Pentru partizanii proiectului argumentul principal era o relație franco-germană nouă și solidă. Pentru opozanți, realitatea acestui proiect însemna scindarea armatei franceze în două (mai începuseră și crizele în colonii) și mai ales un atentat de neacceptat la suveranitatea națională. Lângă „antieuropeni” (gauliștii, comuniștii), vin o parte dintre socialiști, dar și mulți „europeni” care nu vedeau cu ochi buni extinderea tehnici supranaționale la domeniul apărării naționale. Între timp Guvernul francez căuta soluții, iniția protocoalele de interpretare a tratatului, fără a găsi audiență la ceilalți parteneri. Între timp, unele din motivele care determinaseră ideea de integrare militară dispăruseră; Stalin murise, războiul din Coreea era pe terminate.

După patru ani de la inițiativa unei Comunități Europene de -apărare, la 30 august 1955 totul se termina acolo unde începuse –Adunarea Națională a Franței, printr-un vot în prealabil, respinge întregul proiect, fără a-l lua măcar în discuție. Integrarea în domeniile de vârf ale politicului se amână pentru altă dată, și mai ales pentru alte forme…

O dată cu primul eșec, procesul european își continuă cu discreție drumul într-un ținut politic și economic variabil, cu perioade de succes, dar și cu pași îndărăt sau în lateral, cu perioade de optimism sau de pesimism, cu interese mari și diverse și nu de puține ori cu aspecte contradictorii. Într-o Europă care se diviza „confortabil” în două blocuri politico-militare, procesul european se acomoda și el unor aspecte interne ale statelor (competiții electorale, guverne și oameni politici noi), precum și unor aspecte internaționale (crize și conflicte locale, schimbări de strategii monetare, diplomatice etc.).

D. Tratatele de la Roma.

La un an de la eșecul unei Comunități Europene de apărare, cele șase state membre în C.E.C.O. se reunesc la nivel de miniștri de externe (Messina, Sicilia, 1-2 iunie 1955). Erau căutate idei pentru un plan de relansare a procesului de integrare. De astă dată inițiativa vine dintr-un alt spațiu european. Statele din Benelux, care erau deja grupate într-o asociație e liber schimb, propun crearea unei piețe comune, cu liberă circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și muncitorilor. Inițiativa din Benelux are susținerea Italiei, care era dispusă la o integrare economică generală. În Franța și Germania însă, forțele politice erau împărțite. Și oricum, erau încă multe incertitudini în legătură cu acțiunile comune, procedurile și mai ales instituțiile. O altă instituție supranațională?

Problemele integrării sunt transferate unui Comitet interguvernamental care își începe activitatea la 9 iunie 1955 sub președinția belgianului Paul Henri Spaak -și el unul dintre partizanii procesului de integrare, ministru de externe și prim-ministru al Belgiei, Președintele Adunării consultative a Consiliului Europei (1949-1951), secretar general NATO (1957-1961)… Un an mai târziu, la 23 aprilie 1956, Comitetul prezintă celor șase state un raport prin care se propune o Comunitate Economică Europeană și o Comunitate Europeană a Energiei Atomice. Conferința de la Veneția din 30 mai 1956 aproba raportul Comitetului interguvernamental; se intra astfel în linie dreaptă pentru proiectul de convenție.

În paralel cu negocierile proiectului de convenție se dezvoltau strategii pentru ridicarea capitalului politic al procesului de integrare, pentru a nu mai avea surprize cu ratificarea. Jean Monnet inițiase un „Comitet de acțiune pentru Statele Unite ale Europei”, comitet compus din personaje cu putere de influență în mediile lor. Se căutau cât mai mulți partizani pentru o Europă integrată.

Totuși, într-o Europă cu interese și situații politice diverse, îndoielile și contestațiile nu lipseau. Creștin-democrații cancelarului Adenauer prezentau integrarea ca pe un pas esențial în înscrierea Republicii Federale în circuitul internațional, însă social-democrații și liberalii se temeau că această mișcare politică va face imposibilă reunificarea Germaniei. În Franța, Pierre Mendes France, „marele om de stat al celei de-a IV-a Republici, avea îndoieli asupra acestei Europe liberale”, iar generalul de Gaulle rămânea clar împotriva supranaționalismului. Referito la negocieri, nici acestea nu erau scutite de interese specifice fiecărui participant. Spre exemplu, Franța insista ca, în domeniul agriculturii, teritoriile sale de peste mări să fie asociate la mecanismele de ajutor și finanțare ce urmau să fie puse la punct pe continent.

Proiectele de Tratate sunt reluate la nivel de experți și la nivel de miniștri de externe în Conferința de la Paris din februarie 1957. Într-o perioadă în care relațiile internaționale „beneficiau” de Criza din Ungaria și de Criza Suedezului, la 25 martie 1957, la Roma, șefii de guvern din Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda semnează cele două Tratate care instituiau Comunitatea Economică europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

Așadar, trei tratate de pornire a construcției europene. Dintre cele trei, Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene este cel mai important, prin fundamentul juridic în procesul de integrare economică, o noutate în dreptul internațional, prin care se declanșa o noutate și în sistemul economic internațional; un tratat cu unele trăsături asemănătoare unei Constituții, definind un sistem comunitar dotat cu instituții politice comune (Adunarea Parlamentară, Consiliul de miniștri, Comisie și Curte de Justiție); un tratat-cadru prin care sunt definite unele obiective, competențele instituțiilor, regulile și procedurile comune, fără a fi însă precis asupra metodelor și finalității politice…

CAPITOLUL II

APARIȚIA UNIUNII EUROPENE

Secțiunea I

Unificarea instituțiilor comunitare (1965)

Cele trei Comunități europene, înființate prin Tratatul de la Paris din anul 1951 și prin Tratatele de la Roma din anul 1957, erau distincte, chiar și din punct de vedere instituțional. Cu toate acestea, s-a realizat unificarea instituțiilor deliberative și consultative , printr-o Convenție încheiată în același timp cu Tratatele de la Roma. Unificarea privea Adunarea Comună (instituită prin Tratatul care a pus bazele C.E.C.O.) și cele două Adunării (înființate de Tratatele de la Roma), dar și cele trei Curți de Justiție. În continuare, au funcționat, separat, instituțiile de decizie și de execuție: Consiliul, Comisia (pentru Tratatele de la Roma) și Consiliu Special de Miniștri, Înalta Autoritate (pentru Tratatul instituind C.E.C.O.). La 8 aprilie 1965 a fost semnat, la Bruxelles (intrat în vigoare la 1 iulie 1967), un Tratat prin care s-a realizat fuziunea și acelor instituții, fiind posibilă apariția, în acest fel, a unei Comisii unice și a unui Consiliu unic.

Secțiunea a II-a

Extinderea Comunității europene prin intermediul Acordurilor de aderare sau

de asociere (până în anul 1986)

Inițial Comunitățile europene reuneau șase state membre. Marea Britanie, care a participat la negocieri, a refuzat să li se alăture. În schimb, la inițiativa sa, a fost înființată asociația europeană a liberului schimb (A.E.L.S.). Această divizare a Europei Occidentale în două blocuri trebuia să dispară. Comunitățile europene, din această perspectivă, au fost create prin acorduri „deschise” și altor state decât celor care au aderat inițial.

a) Aderarea Marii Britanii, a Irlandei și a Danemarcei, la 1 ianuarie 1973 – progresul economic evident al Comunităților economice europene a determinat Marea Britanie să solicite, în mai 1967, aderarea sa la Comunitate. Cererea Marii Britanii a fost urmată de cele ale Danemarcei, Irlandei și Norvegiei. Această procedură de aderare, începută în anul 1970, s-a finalizat prin semnarea Tratatului de aderare la Comunitățile europene a trei dintre cele patru state care au depus cerere, și anume Marea Britanie, Danemarca și Irlanda. Norvegia refuză prin referendum să devină stat membru al Comunității. Tratatul a fost semnat la Bruxelles, la 22 ianuarie 1972 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1973.

b) Statutul de stat membru, ca urmare a acordului de aderare – așa cum au prevăzut inițiatorii, Tratatul de la Roma instituind C.E.E. rămânea deschis lumii exterioare și „destinat… să existe în simbioză cu ea”. Închiderea acestei Comunități, libere prin esență ar fi fost o contradicție.

Deschiderea se concretizează printr-o integrare ca stat membru, ca în cazul Marii Britanii, a Danemarcei și a Irlandei. Această aderare este rezervată țărilor europene, potrivit articolului O din Tratatul instituind C.E..

O altă posibilitate de a deveni membru al Comunităților europene este cea de asociere, rezervată pentru statele terțe care au relații speciale cu Comunitățile europene. Acest text dispune astfel: „Comunitatea poate încheia cu un stat terț, cu o uniune de state sau cu o organizație internațională, acorduri care creează o asociere caracterizată prin drepturi și obligații reciproce, prin acțiuni în comun și proceduri speciale”. Statutul de asociat este, adesea, o etapă anterioară solicitării statutului de stat membru.

c) Aderarea Greciei la Tratatele comunitare – Grecia, stat asociat încă din anul 1961 la C.E.E., a solicitat, la rândul său, să devină stat membru la Comunității. În ciuda diferențelor existent la nivel economic ale acestei Republici, Tratatul de aderare a fost semnat la Atena, la 28 mai 1979. Această extindere, nu mai mare decât precedenta, nu modifică structurile C.E.. Tratatul de aderare prevedea o perioadă de tranziție, de adaptare, până la sfârșitul anului 1985.

d) Aderarea Spaniei și a Portugaliei – ulterior extinderii din anul 1980, Comunitate europeană s-a extins la 12 state, în anul 1985, prin aderarea Spaniei și a Portugaliei. Intenția de aderare la Comunitate a fost mai delicată în ceea ce privește concurența semnificativă cu privire la fructe și legume, produse agricole continentale (produse lactate, carnea bovinelor), uleiul de măsline și materiile grase vegetale, vinul și pescuitul.

Cele două democrații ale Peninsulei iberice s-au alăturat „celor zece” prin semnarea, la Madrid, a Tratatului de aderare, la 12 iunie 1985.

e) Acordurile de asociere cu statele terțe – în cadrul politicii sale mediteraneene, Comunitatea economică europeană a încheiat acorduri de asociere cu Turcia, Malta, Cipru și fosta Iugoslavie și, acorduri de cooperare cu Egipt, Siria, Iordania și Israel. Turcia, care a fost primul stat care a semnat în anul 1963 un acord de asociere, s-a angajat, la 6 martie 1995, într-o uniune vamală cu C.E.E., care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1996.

De asemenea, trebuie menționate acordurile Lomé (care succed cordurilor Yaoundé din anul 1963), reînnoite la 15 decembrie 1988, acorduri încheiate între C.E.E. și 68 de state A.C.P. (Africa, Caraibe, Pacific), pentru o perioadă de 10 ani. Aceste acorduri au fost supuse, în octombrie 1994, examinării G.A.T.T., pentru a obține derogările necesare în vederea obținerii aplicării acordurilor care leagă Europa de Africa, Caraibe și Pacific.

f) Realitățile și perspectivele extinderii C.E.E. – intrarea în C.E.E. a diferiților candidați ridică probleme dintre cele mai diverse și serioase. După „momentul Maastricht”, aceste probleme au devenit mai urgente și mult mai sensibile. Dispariția blocului sovietic accelerează procesul extinderii. Un element esențial este, o dată cu intrarea în C.E.E. a Finlandei, existența unei frontiere comune de 1269 Km. între Uniunea Europeană și Rusia.

Secțiunea a III-a

Actul Unic european (1986), Piața unică (1986-1992), Tratatul de la Maastricht și Acordul asupra

Spațiului economic european (S.E.E.).

A. Actul Unic European (A.U.E.).

Actul Unic European are la origine o Carte Albă, pregătită pe baza Raportului Comitetului Dooge, publicat de Comisie în iunie 1985. Actul a fost semnat la Luxemburg, la 17 februarie 1986 și la Haga, la 28 februarie 1986. Actul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1987. Acesta conține 34 de capitole și un Act final cu o serie de Declarații. Actul Unic European a desăvârșit, în formă de Tratat, dorința a 12 state membre de a îndruma politica expusă în Cartea Albă.

Tratatele de la Roma prevedeau, încă din anul 1957, înființarea unei piețe comune decompartimentate și aveau drept obiect realizarea unei Piețe unice. Cele patru libertăți fundamentale (circulația persoanelor, a mărfurilor, a capitalurilor și a serviciilor) trebuia să fie realizată până la sfârșitul anului (sfârșitul perioadei de tranziție).

Cartea Albă a propus, de fapt, accelerarea și desăvârșirea construcției acestei Piețe unice de peste 320 milioane de consumatori. Cartea a dat Pieței unice următoarea definiție: „spațiul fără frontiere interne, în care libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asumată potrivit dispozițiilor prezentului Tratat”. Diferența dintre Piața comună și Piața unică nu este numai una de natură terminologică.

Uniunea vamală (denumită și Europa tarifară), prima fază a Tratatului de la Roma, mergea, deja, mai departe decât zona de liber schimb. În anul 1985, ea era mult mai avansată. Însă, A.U.E. oferă mijloacele pentru a ajunge la un spațiu fără frontiere. Acesta implică un efort politic comun. Modificările instituționale introduse prin A.U.E. îndreaptă anumite dispoziții ale Tratatului C.E.E. și refăcea această evoluție politică.

Din această cauză, cele trei Tratate au fost ulterior modificate. Astfel, a fost consacrata cooperarea politică între cele 12 state. Din această perspectivă, Actul prevede metodele de accelerare și simplificare a procesului decizional, un calendar de realizare a acestora și, mai ales, atribuirea de noi competențe Comunității.

a) Ameliorarea procesului decizional – ameliorarea metodelor decizionale se manifestă în mod diversificat. În primul rând, procesul de decizie, cu procedurile de vot ale Consiliului, este supus majorității calificate. În al doilea rând, unele instituții sunt, de acum înainte, asociate la acest proces (cum este cazul Parlamentului European). Nu în ultimul rând, activitatea Curții de Justiție este ușurată prin înființarea Tribunalului de Primă Instanță.

b) Calendarul de realizare – „obiectivul 1992” prevăzut nu permitea o realizare imediată. Astfel, a fost admisă o anumită eșalonare. Anul 1992 nu era un termen de decădere, în ciuda formulării din articolul 8 A al Tratatului, care prevedea că măsurile necesare acestei viitoare piețe unice vor trebui să fie luate înainte datei de 31 decembrie 1992, deoarece o declarație anexată A.U.E. indica faptul că această dată nu „crea efecte juridice automate”.

Raporturile au fost stabilite înainte de această dată, iar Consiliul a prevăzut diferențieri temporare și limite de orientare. De altfel, regula votului cu unanimitate subzistă în mod excepțional în anumite situații, precum fiscalitatea. Trebuia însă, să se prevadă clauze de apărare pentru a admite diferențieri în construcția europeană.

Numărul de texte necesar realizării A.U.E. era, potrivit Cărții Albe, de 300, redus la 279.

c) Extinderea competențelor comunității – ultimul aspect al A.U.E. constă în atribuirea de noi competențe Comunității, prin extinderea opticii inițiale preponderente a C.E.E. care era focalizată pe domeniul economic.

„Europa cetățenilor” se înscrie astfel, mult mai clar printre obiectivele C.E.E.. Însă, totodată, Comunitatea primește competențe în materia monedei, a tehnologie și a mediului. Potrivit articolului 118 A din Tratatul instituind C.E.E., ea trebuie să promoveze texte pentru a proteja securitatea și sănătatea muncitorilor salariați. A.U.E. viza, de asemenea, compartimentarea Europei sociale.

În vederea trecerii la o uniune politică și la o veritabilă uniune economică și monetară, A.U.E. a avut meritul de a pregăti Uniunea Europeană. Moneda este un element esențial al suveranității. O ușoară germinație s-a realizat încă de la Haga, din anul 1969. Înființarea Comitetului guvernatorilor Băncilor Centrale, în 1964, era încă de pe atunci, în centrul atenției.

B. Tratatul de la Maastricht (1992). Desăvârșirea Uniunii Economice și monetare.

Tratatul asupra Uniunii Europene adoptat de șefii de stat și de guvern ai Celor Doisprezece, la 10 decembrie 1991, după multe discuții, a fost semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992. Tratatul trebuia să fie, ca orice convenție internațională, ratificat de către fiecare autoritate națională competentă din Înaltele Părți contractante. Ratificarea parlamentară este cerută de Constituțiile celor mai multe state. Ea implică mai multe revizuiri constituționale. În scurt timp au fost luate mai multe poziții. Astfel, Danemarca a respins, după cum se știe, ratificarea acordurilor de la Maastricht prin referendum. Procesul de ratificare s-a încheiat prin ratificarea Tratatului de către Germania, la 13 octombrie 1993.

a) Generalități – analiza Tratatului de la Maastricht poate fi mai mult sau mai puțin aprofundată. Din perspectiva juridică, contribuția acestui Tratat la realizarea Uniunii Europene nu poate fi neglijată.

Astfel, instituirea unor monede unice, care implică înființarea unei Bănci Centrale la nivel european nu poate fi indiferentă relațiilor comerciale, industriale și investițiilor intracomunitare.

În continuare, vom realiza numai o prezentare sintetică a conținutului Tratatului, încheiat pe o perioadă nedeterminată.

O analiză pertinentă a Tratatului de la Maastricht implică realizarea unei paralele între cel puțin trei Tratate, și anume: Tratatul de la Roma instituind C.E.E., Actul Unic European și Tratatul asupra Uniunii Europene.

Înainte de a expune conținutul tratatului, vom sublinia încă o dată faptul că „nucleul dur” -Uniunea economică și monetară- nu este în principiu o inovație.

Obiectivul pe termen lung al Tratatului de la Maastricht este realizarea unei Europe politice – la egală distanță de o Europă federală sau confederală.

Fără a acorda personalitate juridică Uniunii Europene, aceasta reprezintă fundamentul unei Europe politice.

Tratatul asupra Uniunii Europene rezervă un prim pilon

acquis-ului comunitar, îmbogățindu-l cu o Uniune economică și monetară, care implică o politică comună și în acest domeniu. Cel de al doilea pilon vizează politica externă și de securitate comună, fiind avute în vedere, în special, acțiunile comune în sectorul foarte delicat al apărării. În sfârșit, cel de al treilea pilon pune bazele unei cooperări în domeniul justiției și al facerilor interne.

b) Uniunea economică și monetară (U.E.M.) – această Uniune este rezultatul unui proces progresiv.

Încă de la 31 decembrie 1993 a fost îndeplinită liberalizarea financiară, adică s-a realizat suprimarea cvasitotală a controlului schimburilor și un început de convergență a politicilor economice ale statelor membre.

În al doilea rând, începând cu 1 ianuarie 1994 a fost pus în funcțiune Institutul Monetar European (I.M.E.), cu sediul la Frankfurt, institut care a stat la baza înființării Băncii Centrale Europene (B.C.E.).

Într-o a treia etapă este vorba, în plus față de Sistemul european al Băncilor Centrale (S.E.B.C.), de înființarea a Băncii Centrale Europene și introducerea monedei unice Ecu. Se știe faptul că Danemarca și Marea Britanie nu participă la această a treia fază de deschidere europeană. Etapa a treia începe la 1 ianuarie 1997 și se încheie la 1 ianuarie 1999. Tratatul de la Maastricht prevedea ca trecerea să fie realizată înainte de 31 ianuarie 1999.

Repartizarea atribuțiilor între cele două sisteme bancare s-a făcut respectându-se principiul subsidiarității. Mecanismul trebuie să funcționeze în deplină independență în ceea ce privește autoritățile naționale și cele comunitare. Institutul Monetare European este cel care a făcut tranziția între fostul Comitet al guvernatorilor din cadrul C.E.E. și actualul Sistem european al băncilor centrale. Totodată I.M.E. este cel care trebuia să urmărească dezvoltarea Ecu.

Încă din cea de a doua etapă era prevăzută coordonarea politicilor economice la nivel european. Consiliul European a fost cel care a stabilit direcțiile de urmat în această privință.

Uniunea economică și monetară, în adevăratul sens al cuvântului a fost prevăzută a se realiza începând cu cea de-a treia fază a procesului, adică între 1 ianuarie 1997 și 1 ianuarie 1999.

c) Moneda unică și sistemul monetar internațional – într-o lucrare de drept, considerăm că este oportun, pentru a pune în lumină obiectivele esențiale ale celei de-a treia etape a realizării U.E.M., să cităm un text din opera privind „unitatea omului” de Jacques Delors. Acest text evidențiază întregul plan secundar al concurenței mondiale economice de la începutul secolului al XXI-lea. Fără comentarii, vom reproduce acest pasaj util atât pentru juriști, cât și pentru economiști: „Moneda unică este, de asemenea, un instrument al puterii. Amintiți-vă lupta justificată a generalului Charles de Gaulle împotriva imperialismului dolarului; este normal ca un sistem monetar, de îndată ce dolarul nu mai este supus constrângerii convertibilității în aur, să permită unei țări să beneficieze de avantajele unei monede internaționale, care servește drept monedă de bază? Crearea unei monede europene va permite Europei să oblige pe americani să respecte o serie de reguli ale jocului. În consecință, realizarea Uniunii economice și monetare va fi un mare atu pentru a stabili un nou sistem monetar internațional mai eficace (…)”.

d) Subsidiaritatea – analizând această reconstrucție organică și funcțională, vom sublinia importanța deosebită a principiului subsidiarității, contrapondere inevitabilă la intensificarea integrării realizate de Uniunea Europeană. Problema este foarte sensibilă, deoarece vizează împărțirea puterilor între Comunitate și statele membre. Comunitatea nu va trebui să intervină, potrivit acestui principiu, decât „în măsura în care obiectivele de acțiune avute în vedere nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre”.

e) Cetățenia europeană – aceasta este o altă inovație majoră a noilor articole 8-8 E din Tratatul asupra Uniunii Europene. Ea se suprapune, fără a se substitui, cetățeniei naționale și nu oferă decât drepturi resortisanților C.E.E..

Cetățeanul european are drept de vot pentru alegerea membrilor Parlamentului european de la Strasburg. „Cetățeanul Uniunii Europene” va avea drept de circulație și de ședere intracomunitar, dar, de asemenea în deplasările sale extra-comunitare va beneficia de protecție diplomatică din partea statelor membre ale Uniunii Europene, altele decât statul său de origine, dacă statul al cărui resortisant este nu este reprezentat pe teritoriul pe care se găsește persoana respectivă. Articolul 8 D îi atribuie cetățeanului comunitar un drept de petiție la Parlamentul european și un drept de a se adresa mediatorului desemnat de către această instituție.

f) Uniunea politică și militară – fără a o realiza, articolul J o anunță pentru viitor, cu finalitățile ce sunt enunțate la articolul J 1, paragraful 2 (în special, apărarea valorilor comune, menținerea păcii, dezvoltarea democrației, securitatea comună).

g) Politica externă și de securitate comună (P.E.S.C.) – integrarea comunitară trece printr-un moment decisiv. De la simpla înțelegere, se trece la „acțiuni comune”, diferența fiind considerabilă. Deciziile de acest gen vor putea fi luate (dacă Consiliul decide) cu majoritate clasificată, și nu cu unanimitate, cum se întâmpla până la Tratatul de la Maastricht. Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) va realiza deciziile Uniunii Europene în domeniul apărării comune (articolul J 4).

h) Cooperarea în domeniul justiție și al afacerilor interne (J.A.I.) – în prelungirea P.E.S.C., Titlul VI al Tratatului asupra Uniunii Europene prevede această formă de colaborare (articolul K-K 9). Domeniile vizate sunt explicit menționate: politica de azil; trecerea frontierelor externe ale celor 15 state membre ale Uniunii Europene; condițiile de intrare, de circulație și de ședere a resortisanților statelor terțe; lupa împotriva imigrării și a toxicomaniei; cooperarea judiciară civilă, penală și vamală.

i) Noile competențe – în sfârșit, nu vom trece cu vederea mențiunea specială rezervată rețelelor transeuropene (articolul 129 B, C, D). Această competență nu privește numai domeniile transporturilor clasice, ci și furnizarea de energie și informație. Într-o lume aflată într-o permanentă schimbare și evoluție, comunicarea prin intermediul imaginii și sunetului devine un element esențial. S-a confirmat chiar faptul că libertate de circulație a informației ar trebui să devină cea de-a cincea libertate fundamentală din cadrul Uniunii Europene, alături de cele patru libertăți reținute încă din anul 1957 în Tratatul instituind C.E.E..

Limitele dintre economie și cetățenie au în vedere și politica socială, deja prevăzută de Actul Unic european prin menționarea coeziunii economice și sociale. Confruntată cu obiecțiile Marii Britanii, materia a fost dezvoltată, totuși, în cadrul a două Protocoale speciale, în Anexa Tratatului. Dispozițiile cuprinse în aceste texte vizează probleme deosebit de importante, precum: securitatea socială, protecția socială, apărarea colectivă în cazul rezilierii contractului de muncă, apărarea colectivă a muncitorilor, egalitatea de tratament.

C. Spațiul economic european (S.E.E).

a) Spațiul economic european – o extindere considerabilă s-a produs la 2 mai 1992, o dată cu semnarea, la Porto, a Acordului care instituie Spațiul economic european. Acordul a fost semnat cu cele cinci state membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.), înființată la 4 ianuarie 1960, prin Convenția de la Stockholm (Austria, Suedia, Finlanda, Islanda și Norvegia). Elveția, în urma referendumului din 6 decembrie 1992 s-a retras de la negocieri. Zona astfel stabilită este una dintre cele mai mari din lume. Ea cuprinde peste 370 milioane de persoane și are un Produs Intern Brut de 6.750 miliarde dolari.

Acordul de la Porto se înscrie într-un model recomandat de G.A.T.T.. A fost încheiat potrivit dispozițiilor din articolul 28 din Tratatul instituind C.E.E.. El nu constituie, în nici un caz, o integrare de tip comunitar, ceea ce nu exclude faptul ca anumiți membrii ai A.E.L.S., integrați în S.E.E, să dorească să adere la C.E.E..

Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. O privire atentă confirmă că Spațiul Economic european nu este o uniune vamală. El nu are, prin urmare, un tarif vamal comun. Însă, Acordul consacră cele patru libertăți de circulație din cadrul Uniunii Europene, dar numai 80% dintre normele Pieței unice leagă membrii S.E.E.. Astfel, sectoare precum agricultura, pescuitul, politica comercială comună etc. nu sunt avute în vedere.

b) Extinderea Comunităților europene – la data de 1 ianuarie 1995 a avut loc aderarea la Uniunea Europeană a Austriei, Finlandei și Suediei.

După refuzul Elveției de a deveni stat parte la Tratatul instituind Spațiul economic european, Islanda și Norvegia au refuzat să participe la Uniunea Europeană. Tratatul asupra S.E.E oferă un model pentru o asociere mai strânsă între anumite state din estul Europei.

CAPITOLUL III

TRATATUL DE LA AMSTERDAM

ȘI LANSAREA MONEDEI UNICE

Secțiunea I

Tratatul de la Amsterdam

În anul 1994, Consiliul european de la Corfu a decis constituirea unui grup de reflecție pentru organizarea Conferinței interguvernamentale (C.I.G.) care se va desfășura în anul 1996. Grupul și-a început activitatea la 2 iunie 1995. Prezidat de Carlos Westendorp, grupul cuprindea 18 membrii: un reprezentant personal al fiecărui ministru al afacerilor externe, comisarul european responsabil cu dosarul instituțional și doi reprezentanți ai Parlamentului european. El s-a reunit timp de șase luni, iar la 5 decembrie 1995 a prezentat un raport cu privire la C.I.G..

Adoptat în urma Consiliului european din 16-17 iunie 1997, Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la data de 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul nu a reușit să ofere soluții pentru toate problemele supuse spre rezolvare în timpul negocierilor, în special cele cu privire la reforma instituțională în vederea extinderii Uniunii Europene.

Cu toate acestea, Tratatul conține o serie de noutăți deloc neglijabile. În primul rând, este vorba despre introducerea Capitolului social și a celui cu privire la forța de muncă în cadrul Uniunii Europene. Tratatul comunitarizează în noul Titlu IV din cadrul Tratatului instituind Comunitatea Europeană, politicile care privesc libera circulație a persoanelor (vize, dreptul de azil, imigrare, cooperare judiciară civilă). De asemenea, conferă Parlamentului european atribuții noi, precum: numirea președintelui Comisiei europene și participarea la decizia comunitară. Numărul membrilor Parlamentului european a fost limitat la 700, oricare ar fi numărul statelor care vor compune viitoarea Uniune Europeană.

În ceea ce privește cel de-al doilea pilon, P.E.S.C., regula de adoptare a deciziilor rămâne unanimitatea, cu anumite mențiuni, cum ar fi „abținerea constructivă” (adică, luarea unei decizii nu poate fi împiedicată dacă un stat sau mai multe se abțin de la vot). În vederea conferiri politicii externe și de securitate comună a unei transparențe a fost înființat un „Domn” sau o „Doamnă” P.E.S.C., care îl va asista pe președintele Consiliului și va conduce o celulă de planificare a politicii. Domnul sau doamna P.E.S.C. va face parte din troikă, alături de președintele în exercițiu al Uniunii și de comisarul responsabil cu relațiile externe. Relațiile dintre Uniunea Europeană și Uniunea Europei Occidentale sunt redefinite, iar misiunile Petersberg sunt și ele prevăzute de Tratat.

Pentru cel de-al treilea pilon, centrat pe cooperarea polițienească și judiciar-penală, Tratatul aduce unele modificări, și anume: introduce un nou tip de act, mult mai operațional (decizia-cadru); prevede o mai mare asociere a Comisiei și a Parlamentului european; conferă „competență” organizatorică certă, dar generală, Curții de Justiție în ceea ce privește actele luate în cadrul acestui pilon.

Secțiunea a II-a

Lansarea monedei unice

La Consiliul european de la Madrid, din decembrie 1995, denumirea de Ecu a fost înlocuită cu cea de Euro.

Ulterior, la Consiliul european de la Dublin (decembrie 1996), a fost adoptat un Pact de stabilitate, care prevede aplicarea, de către statele membre ale zonei Euro, a programului de stabilitate și aplicare a sancțiunilor financiare statelor care au deficit superior cifrei de 3%, cu excepția cazurilor de recesiune economică gravă. În ianuarie 1998, patru state membre ale Uniunii Europene nu făceau parte din zona Euro: un stat nu îndeplinea criteriile de convergență (Grecia), iar alte trei state nu doreau să participe la zona Euro (Marea Britanie, Suedia, Danemarca).

La 2 mai 1998, Consiliul european, reunit la Bruxelles, confirmă crearea unei zone Euro între 11 state și stabilește paritățile definitive dintre monedele acestora. De asemenea, Consiliul european l-a desemnat pe domnul Duisenberg ca președinte al Băncii Centrale Europene.

La 31 decembrie 1998, miniștrii de finanțe stabilesc valoarea în Euro a celor 11 monede vizate, iar la 1 ianuarie 1999, Euro a fost lansat pe piețele de schimb și poate fi folosit ca mijloc scriptural de plată.

Europenii folosesc biletele și monedele Euro începând cu 1 ianuarie 2000.

CAPITOLUL IV

TRATATELE DE LA NISA ȘI ATENA

Secțiunea I

Tratatul de la Nisa

În perioada 7-11 decembrie 2000 a avut loc, la Nisa, Conferința Interguvernamentală (C.I.G.) la nivelul Uniunii Europene, Conferință cu prilejul căreia a fost adoptat Tratatul de la Nisa.

Obiectivul central al C.I.G. a fost acela de a reformula dispozițiile instituționale din Tratatul asupra Uniunii Europene și Tratatele comunitare institutive cu scopul declarat al deschiderii drumului pentru viitoarea extindere a Uniunii, care ar trebui să numere 27 de state membre, dacă nu chiar mai multe.

Semnarea Tratatului de la Nisa, la 26 februarie 2001, semnifică, de fapt, încheierea lucrărilor Conferinței Interguvernamentale, conferință care a fost convocată în urmă cu un an, adică la data de 14 februarie 2000. S-au urmărit, în acest sens, formularea unui răspuns la problema care, pe drept cuvânt, frământă decidenții și teoreticienii domeniului cu privire la posibilitatea funcționării Uniunii, dar nu oricum, ci eficient, în situația în care numărul actual al statelor membre s-ar dubla. Principalele teme ale Conferinței, avute în vedere încă de la Consiliul european de la Cologne, din iunie 1999, au fost:

– componența Comisiei europene;

– ponderarea voturilor în cadrul Consiliului;

– „eventuala” extindere a votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului;

-alte modificări, „în măsura în care ele vizează instituțiile europene în cadrul punctelor mai sus menționate și în care ele au un rol de a aplica Tratatul de la Amsterdam”.

Acest ultim aspect a permis și o reformă în cadrul jurisdicției comunitare.

Alături de reforma instituțională, din perspectiva aderării a noi state la Uniunea Europeană, șefii de stat și de guvern întruniți la Nisa au adăugat și alte aspecte, dintre care rețin atenția, după cum urmează:

– Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;

– protejarea valorilor democratice;

– cooperarea consolidată;

– apărarea comună;

– dezbaterile cu privire la viitorul Europei.

Tratatului de la Nisa i-a fost anexată, printre altele și „Declarația privind viitorul Uniunii Europene”. Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituțional al Uniunii pentru extinderea sa, dar a afirmat și necesitatea realizării unei dezbateri mai largi și aprofundate cu privire la viitorul Uniunii. Astfel, s-a prevăzut că, începând cu anul 2001 președințiile în exercițiu ale Uniunii să încurajeze dezbaterea, în cooperare cu instituția Comisiei, cu participarea Parlamentului european, în asociere cu parlamentele naționale, cu mediile politice, economice și universitare, cu reprezentanții societății civile, ca și cu statele membre.

Temele asupra cărora se vor purta aceste dezbateri sunt:

– simplificarea tratatelor (regruparea dispozițiilor fundamentale din cele patru tratate de bază într-unul singur, care va trebui să fie prezentat mai clar și pe înțelesul cetățenilor);

– delimitarea competențelor (cine și ce va face în Uniunea Europeană, care sunt competențele ce trebuie exercitate și la ce nivel – Uniune sau state membre?; în ce mod să se asigure o mai bună complementaritate a diferitelor niveluri de acțiuni legislative și administrative);

– statutul Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, după proclamarea sa la Nisa;

– rolul parlamentelor naționale în arhitectura europeană.

Odată ce activitățile având caracter pregătitor, se finalizează, va fi convocată o nouă C.I.G., în anul 2004, pentru a dezbate aceste probleme și pentru a aduce tratatelor eventualele modificări. Conferința nu se va putea opune extinderii Uniunii Europene, statele candidate care au încheiat negocierile de aderare cu Uniunea Europeană vor fi invitate să participe la această Conferință, celelalte state având numai statutul de observator.

Concluzionând, apreciem faptul că reformele de la Nisa au pregătit structura instituțională a Uniunii Europene pentru extindere prin aderarea a noi state, însă este în mod cert, necesară o dezbatere mai largă și profundă în legătură cu viitorul Uniunii Europene.

Astfel, Nisa devine un moment de referință în evoluția construcției comunitare, așa cum, în anul 1993, o astfel de importanță a dobândit-o „momentul Maastricht”, când s-au pus bazele Uniunii Europene, prin intrarea în vigoare a Tratatului semnat în 1992, dar și „momentul Amsterdam”, din 1999, când a intrat în vigoare un nou Tratat, având o importanță sensibil similară.

Tratatul de la Nisa oferă posibilitatea extinderii Uniunii Europene, ceea ce transformă Consiliul european din decembrie 2000, cel mai lung din istoria europeană (patru zile), într-un eveniment istoric. Declarația privind viitorul Uniunii este clară în această privință: Tratatul „deschide calea extinderii Uniunii” și, o dată ratificat, „vor fi avute în vedere schimbările instituționale necesare extinderii Uniunii”.

Secțiunea a II-a

Tratatul de la Atena

Cea de a cincia extindere a Uniunii Europene s-a produs prin aderarea, la 1 mai 2004, pe baza Tratatului semnat la Atena pe 16 aprilie 2003, a încă 10 state, și anume: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Aceasta a fost cea mai mare extindere din istoria Comunităților, respectiv a Uniunii Europene, și a provocat îngrijorări, legate mai ales de nivelul redus de dezvoltare al țărilor aderente.

În concluzie, trebuie observat că, de la constituire, până la Tratatul de la Maastricht, Comunitățile au cunoscut o dezvoltare caracteristică, marcată de apropierea parțială a celor trei Comunități, de mai multe extinderi geografice și de revizuirea Comunităților operată prin Actul unic european, în 1986, care introduce în plus cooperarea în domeniul politicii externe și recunoaște principalul organ de cooperare politică, și anume Consiliul European. începând cu Tratatul de la Maastricht (1992) Comunitățile Europene sunt înglobate în Uniunea Europeană, fără a-și pierde însă caracteristicile și identitatea juridică. între Comunități, în special Comunitatea Europeană ( a se observa că sigla C.E.E. a fost înlocuită cu CE.) și Uniunea Europeană, care cuprinde în plus politici și forme de cooperare interioare și exterioare Comunităților1, există legături complexe. Tratatul de la Amsterdam, din 1997, îmbunătățește sistemul Uniunii Europene, atât prin modificări privind organizarea și funcționarea instituțiilor, cât și prin trecerea unor domenii extracomunitare în Comunitatea Europeană și prin reglementarea comunitară, în mod parțial, a cooperării în domeniile justiției și afacerilor interne.

În fine, Tratatul de la Nisa lărgește domeniul comunitar, perfecționează cooperarea, și pune bazele reorganizării sistemului comunitar, în vederea următoarelor extinderi ale Uniunii.

CAPITOLUL V

TRATATUL INSTITUIND O CONSTITUȚIE

PENTRU EUROPA

Succesul C.I.G. pentru adoptarea Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, concretizat la 17 și 18 iunie 2004, a fundamentat ideea că adoptarea unei Constituții europene va prezenta cu siguranță un pas important pentru ca U.E. – în formatul său extins – să devină un actor global. În condițiile în care adoptarea unei Constituții este de natură să aprofundeze în mod decisiv integrarea politică la nivelul Uniunii, prin dispariția „tradiționalilor” piloni (pilonul comunitar, politica externă și de securitate comună și cooperarea în materie penală a justiției și poliției.

Conștienți că Europa este un continent purtător de civilizație: locuitorii săi, veniți în valuri succesive de la începuturile umanității, au dezvoltat aici în mod progresiv valorile care stau la baza umanismului: egalitatea oamenilor, libertatea, respectarea rațiunii.

Convinși că Europa reunită de acum încolo intenționează să continue pe această traiectorie de civilizație, de progres și prosperitate, pentru binele tuturor locuitorilor săi, inclusiv cei mai fragili și mai defavorizați, că dorește să rămână un continent deschis către cultură, cunoaștere și progres social, și că dorește să aprofundeze caracterul democratic și transparent al vieții sale publice și să acționeze în favoarea păcii, justiției și solidarității în lume.

Astfel, inspirată din dorința cetățenilor de a construi un viitor comun, această Constituție instituie Uniunea Europeană, căreia statele membre îi conferă competențe pentru atingerea obiectivelor comune.

Uniunea dispune de un cadru instituțional unic care are drept scop:

urmărirea obiectivelor Uniunii;

promovarea valorilor sale;

servirea intereselor Uniunii, ale cetățenilor săi și ale statelor membre.

Uniunea Europeană dispune de un cadru instituțional format din:

Parlamentul European;

Consiliul European;

Consiliul de Miniștri;

Comisia Europeană;

Curtea de Justiție.

Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul de Miniștri, funcțiile legislativă și bugetară, precum și funcțiile de control politic și consultative, conform condițiilor stabilite prin Constituție. Parlamentul European alege președintele Comisiei Europene.

Parlamentul European este ales prin vot universal direct de către cetățenii europeni, prin scrutin liber și secret, pentru un mandat de 5 ani. Numărul membrilor nu depășește șapte sute treizeci și șase. Reprezentarea cetățenilor europeni este asigurată în mod proporțional degresiv, cu stabilirea unui prag minim de patru membri pentru fiecare stat membru.

În cadrul îndeplinirii misiunilor sale, Parlamentul European poate să constituie, la cererea unui sfert din membrii săi, o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără să aducă atingere atribuțiilor conferite prin Constituție altor instituții sau organisme, acuzațiile de infracțiune sau de administrare defectuoasă privind aplicarea dreptului Uniunii, cu excepția cazului în care faptele sunt pe rol în cadrul unei instanțe și pe perioada cât continuă procedura jurisdicțională.

Modalitățile de anchetă se stabilesc printr-o lege europeană a Parlamentului European, care hotărăște, din proprie inițiativă, după aprobarea Consiliului de Miniștri și a Comisiei.

Parlamentul European numește Mediatorul European care este abilitat să primească plângeri din partea oricărui cetățean al Uniunii, ale oricărei persoane fizice sau juridice care are reședința sau sediul social într-un stat membru, precum și plângerile referitoare la cazurile de administrare defectuoasă în acțiunile instituțiilor, organismelor sau agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție în exercitarea funcțiilor sale jurisdicționale.

În fiecare an, Mediatorul European prezintă un raport Parlamentului European cu privire la rezultatele anchetelor.

Parlamentul European organizează o sesiune anuală în a doua zi de marți a lunii martie. De asemenea Parlamentul poate să se întrunească în sesiune extraordinară, la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului de Miniștri sau a Comisiei.

Dacă în Constituție nu se prevede altfel, Parlamentul hotărăște cu majoritate de voturi, cvorumul fiind stabilit prin regulamentul de procedură.

Actele Parlamentului se publică în condițiile prevăzute de Constituție și de regulamentul său propriu.

Parlamentul European dezbate, în ședință publică, raportul general anual care îi este prezentat de Comisie.

Dacă Parlamentul European este sesizat cu o moțiune de cenzură pe care o adoptă cu o majoritate de 2/3, Comisia trebuie să renunțe la funcțiile sale. Comisia va continua să se ocupe de problemele curente până la înlocuire.

Bibliografie

Literatură română

Bărbulescu Iordan Gh., Uniunea Europeană, Ed. Trei, 2001 ;

Bârsan Corneliu, Drept instituțional comunitar. Note de curs ;

Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Dreptul internațional contemporan, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București 1995;

Călinoiu Constanța, Vedinaș Verginia, Teoria funcției publice comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1999 ;

Deleanu Sergiu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Servo-Sat, Arad, 2002;

Filipescu Ion P., Fuerea Augustin, Drept instituțional comunitar european, ediția I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura Actami, București;

Fuerea A., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002;

Fuerea A., Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, București, 2003;

Fuerea A., Drept comunitar. Parte generală, Ed. Universul juridic, București, 2003;

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, ed. a II-a rev. și ad., Ed. Universul Juridic, București, 2004;

Geamănu Gr., Drept internațional public, vol. II, Ed. Didactică și pedagogică, București 1983;

Lefter Cornelia, Drept comunitar instituțional, Ed. Economică, București, 2001;

Leicu Corina, Leicu Ioan, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1996;

Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All, București 1999;

Manolache Octavian, Drept comunitar, ed. a IV-a, București, Ed. All Beck, 2003;

Marcu Viorel, Drept instituțional comunitar, Ed. Nova, București 2001;

Munteanu Roxana, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print București 1996;

Popescu Roxana Mariana, Particularități ale componenței Parlamentului european, în Revista de drept public, nr. 2/2004;

Stoica Camelia, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București 2001;

V. Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general. Tratat, Editura Lumina Lex, București, 2002;

Voicu Marin, Drept Comunitar – Teorie și jurisprudență, Ed. EX PONTO, Constanța 2002;

Zlătescu Irina Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Olimp, București 1999;

Literatură străină

Barav Ami, Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris 1993.

Boulouis J., Droit institutionnel des Communautés européennes, Paris 4-e édition, 1994.

Boulouis J., Chevallier R. M., Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes, 5-e édition, Paris 1992.

Burban J.L., ,,Le Parlement Européen’’, Paris: Presses Universitaires de France, 1997, 6-e éd;

Cartou Louis, Communautés Européennes, Dalloz, 1991.

Chevallier Roger Michel, La procedure devant la Cour de justice, în Droit des Communautés européennes.

D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris 1997.

H. G. Schermers, The European Court of first instance, în CML Rev., nr. 4, 1988.

Joseph Gand, La comosition, l´organisation, le fonctionement et le rol de la Cour, în Droit des Communautés Européennes, Larcier, Bruxelles.

J. Tillotson, European Community Law. Text, Cases and Materials, 2-nd ed., Cavendish Publishing Limited, London, 1996.

Lecourt R., L’Europe des juges, Bruxelles, 1976.

Louis J.V., Les reglements de la C.E.E., Bruxelles, 1969.

M. Chavrier, La Cour après. Le Traité d´Amsterdam: palingénésie ou palinodies, în RMCUE, nr. 441, 2000.

M. Waelbroeck, Competition, integration and economic effciency in the E.E.C. from the point of view of the private firm, în M.L.R., vol. 82, nr. 5-6, 1984.

Nicolo Catalano, Scarpa R. Principi di diritto communitario, Milan, 1984.

Pepy A., Les questions préjudicielles dans les traités de Paris et de Rome, în Cahiers de droit européen, Louvain, 1965.

Rideau Joel, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés europeennes, ediția a 3-a, L.G.D.J., Paris, 1999;

Simon Denys, Le systéme juridique communautaire, Ed. PUF, 1997 ;

Soullomiac Alain, ,, La présidence de l`Assemblée européene’’, în Revue de Droit Publique, nr. 5, 1980.

Legislație

Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).

Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958).

Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică –1965 (intrat în vigoare în 1967).

Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).

Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în 1993).

Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în 1999).

Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.

Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa adoptat la 13 iunie-10 iulie 2004.

Site-uri

Parlamentul European -www.europarl.eu.int/-

Consiliul Uniunii Europene -http://U.E..eu.int/-

EURO -www.europa.eu.int/euro/-

Întrebări și răspunsuri privind EURO -www.europa.eu.int/euro/quest/-

Tratatele Uniunii Europene -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaites/index.html-

Tratatul de instituire a Comunității europene -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaites/livre2_c.htinl-

Legislație comunitară -www.europa.eu.int/scad/-

Legislație comunitară în vigoare -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/lif/index.html-

Legislație în pregătire -www.europa.eu.int/eur-lex/en/com/index1.html-

Jurisprudență -www.europa.eu.int/jurisp/cgi-bin/from .pl?lang en/fr-

Site-ul oficial al Uniunii Europene -www.europa.eu.int-

Centrul de informare a Comisiei Europene la București -www.infoeuropa.ro-

Ministerul Integrării Europene -www.mie.ro-