Procesul de Creditare a Persoanelor Juridice In Sistemul Bancar Romanesc

INTRODUCERE

Schimbările în plan economic, social și politic care au survenit în ultimii paisprezece ani au drept scop redirecționarea societății românești spre standarde, norme și principii occidentale. În plan economic aceste schimbări sunt concretizate prin adoptarea economiei de piață specifică capitalismului.

Având în vedere însăși proveniența etimologică a acestui cuvânt putem spune că baza societății spre care ne îndreptăm este capitalul iar strângerea, utilizarea, valorificarea și înmulțirea sa constituie, fie că ne place să recunoaștem sau nu, motorul acestei societăți.

Datorită faptului că în societatea românească postdecembristă nu existau surse private de capital, cel puțin nu într-un cuantum îndestulător, nevoia de capital s-a direcționat spre instituțiile financiare specializate, respectiv băncile.

Lipsa de experiență în relațiile de tip capitalist a afectat pe toți agenții economici inclusiv instituțiile bancare. Acest lucru se poate distinge și din numărul relativ mare de prăbușiri si scandaluri în care au fost pomenite numele unor bănci. Intrarea pe piața bancară a unor nume importante din sectorul bancar internațional a atras după sine și o modificare a întregului sistem bancar românesc. Principiile moderne implementate de bănci de renume, rezultate în urma sutelor de ani de experiență, precum și obligativitatea respectării aquis-ului comunitar au dus la o modificare a mentalității și metodelor de lucru din sistemul bancar.

Nevoia crescândă de capital dar și de servicii bancare specializate și profesionaliste au condus la dezvoltarea rapidă a acestui sector, caracterizat prin dinamism și relații concurențiale acerbe.

Expresia bancară a nevoii de capital a agenților economici o constituie creditul. Dacă banul constituie “sângele care irigă economia” atunci putem spune că și creditul la rândul său este perfuzia care ajută agenții economici să depășească anumite momente mai delicate sau să accelereze dezvoltarea lor într-un ritm susținut.

Redimensionarea sectorului bancar s-a produs pe toate cele trei coordonate adică la nivelul cererii de produse și servicii bancare, la nivelul ofertei de produse și servicii bancare și la nivelul numărului de ofertanți de pe această piață.

Putem spune că baza conceptuală a creditării a avut o nevoie imperioasă de schimbare deoarece noul volum al acestei piețe presupune noi modalități de triere a clienților, de prelucrare a datelor și de urmărire în timp a evoluției creditelor.

Această modificare se poate distinge atât la nivelul politicilor de creditare a băncilor cât și la nivel legislativ.

În urma modificării considerabile a volumului pieței de credit din România a apărut nevoia unei standardizări a ciclului de creditare pentru a putea menține controlul asupra datelor și riscurilor ce presupun acest proces.

Totodată eficiența a devenit unul din obiectivele de bază ale creditării deoarece agilitatea pieței impune tot mai mult acest lucru.

Constatarea problemelor din ultimii ani duce la concluzia că organizarea cât mai bună și stabilirea cu exactitate a pașilor ce trebuiesc urmați sunt soluțiile așteptate.

Nu doar coordonatele dezvoltării impun stabilirea unor reguli clare de urmat ci și dinamica forței de muncă din acest sector. Acomodarea noilor veniți cu rigorile activității de creditare se poate face mult mai ușor prin asimilarea unui circuit cu reguli cât se poate de clare, în care atât părțile de analiză financiară cât și cele de analiza nonfinanciară să fie cât mai clar explicitate.

Scopul urmărit este acela de a elimina pe cât posibil sincopele din activitatea de creditare și de a reduce riscul.

Având în vedere că rezultatul final al unei acțiuni este tot cea ce contează în activitatea economică contemporană putem extrapola modalitatea de abordare a ciclului de creditare si asupra activității tuturor agenților economici. Identificarea clientului, modalitatea de a intra cu el în contact, evaluarea intereselor reciproce, constituirea unei baze contractuale solide, respectarea înțelegerilor făcute, îmbunătățirea relațiilor economice și monitorizarea acestora sunt repere ale băncilor (implicit ale departamentelor de creditare) precum și ale tuturor agenților economici.

Ținta comună atât a băncii reprezentată prin departamentul de credite cât și a clientului este aceea de a eficientiza cât mai mult această relație, prin urmare a stabili cu exactitate toți pașii necesari într-un demers de obținere a unui credit precum și drepturile și îndatoririle ulterioare.

Din experiența acumulată în departamentul de credite al Alpha Bank România S.A. Sucursala Sibiu pot spune că nu costurile și documentația necesară obținerii unui credit constituie elementul cel mai dezagreabil pentru clienți ci lipsa informării corecte cu privire la acestea.

Prin urmare capitolele ce urmează vor încerca să creeze o imagine sintetică asupra procesului de creditare a persoanelor juridice, parcurgând toate etapele sale și concluzionând cu un studiu de caz ce aplică toți pașii prezentați.

Primul capitol prezintă elemente teoretice legate de creditare.

Capitolul doi prezintă pas cu pas procesul de creditare încercând să descrie cât mai bine toate etapele. Modalitatea de abordare a procesului de creditare este una practică, din punctul de vedere al desfășurării efective a acestui proces.

Capitolul trei încearcă să creeze o imagine asupra problemelor și capitolelor care trebuiesc dezbătute într-o analiză de credit. Informațiile ce sunt necesare analizei sunt împărțite în două categorii : informații cu caracter economico-financiar și informații cu caracter nonfinanciar.

În capitolul patru se face referire la o altă etapă importantă a procesului de creditare și anume aprobarea creditului. Din acest capitol reiese importantul rol al analistului de credite, acela de mediator între interesele clientului și interesele băncii.

Capitolul cinci încearcă să prezinte succint modalitatea de întocmire a contractelor și a anexelor la acestea. Mai sunt amintite și câteva elemente juridice deosebit de importante pentru asigurarea garanțiilor aferente creditului.

Monitorizarea creditului este prezentată în cadrul capitolului șase. Aceasta reprezintă puntea de legătură dintre actuala colaborare cu clientul și posibila viitoare colaborare. Este totodată și mijlocul cel mai eficient de a înlătura o mare parte a riscului creditului deoarece depistarea la timp a problemelor se poate dovedi salvatoare.

Capitolul șapte este un preambul al studiului de caz, prezentând produsele și serviciile pe care Alpha Bank România S.A. le oferă clienților săi persoane juridice.

În fine, capitolul șapte este un studiu de caz care prezintă întreg procesul de creditare pentru o mai bună înțelegere a etapelor prezentate. Acest studiu de caz este elaborat după un caz real și este conceput conform normelor și metodologiei Alpha Bank România S.A.

CAPITOLUL 1

CREDITAREA – ELEMENTE DE TEORIE

Având în vedere obiectul prezentei lucrări este absolut necesară prezentarea principalelor elemente care definesc activitatea de creditare. Aceste elemente constituie o bază pentru dezvoltarea ideilor legate de ciclul de creditare a persoanelor juridice în sistemul bancar românesc, cu exemplificare printr-un studiu de caz al unei societăți comerciale solicitante a unui credit la Alpha Bank România S.A.

1.1. CREDITUL – SEMNIFICAȚIE, COMPONENTE ȘI TIPOLOGIE

Etimologic cuvântul “credit” este de origine latina “creditum-creditare”, care înseamnă “a crede” sau “a avea încredere”. Această origine a noțiunii de credit scoate în evidență un element psihologic absolut indispensabil existenței unei operațiuni de credit: încrederea.

În general creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare.

Elementele creditului sunt:

– schimbul în timp

– subiecții raportului de credit: – debitor

– creditor

– promisiunea de rambursare

– scadența (momentul rambursării creditului)

– dobânda ( prețul creditului)

Raporturile de credit sunt deosebit de vaste în dimensiunea și diversitatea lor. În economia de piață există mai multe tipuri de credit:

Creditul comercial – presupune acordarea de credit sub formă de marfă, în urma unei înțelegeri între creditor (vânzător care are interes să își vândă marfa) și debitor (cumpărător care nu dispune momentan de resurse bănești).

Creditul bancar – presupune acordarea de credite, sub formă bănească; obligatoriu pentru acest tip de credite este ca unul din subiecții raportului de credit să fie banca (fie în calitate de debitor – este creditată de titularii de depozite, fie în calitate de creditor – prin împrumuturile acordate clienților săi, statului, altor bănci).

Creditul obligatar – reprezintă o grupă a operațiilor de credit cu existență seculară care se referă la relațiile de credit în care partenerii sunt instituțiile statale sau întreprinderile economice în calitate de debitori, care emit obligațiunile, în această calitate, pe de o parte, și creditorii, subscriitori și deținători ai acestor obligațiuni, care își angajează astfel capitalurile, în vederea obținerii astfel a unui venit sigur sub formă principală de dobânzi.

Creditul ipotecar – este creditul destinat activității imobiliare și prezintă una din cele mai importante categorii de credit din sistemul național în economia de piață, economie care cultivă și dezvoltă, sprijină și susține, proprietatea individuală.

Creditul de consum – este creditul pe termen scurt sau mijlociu, acordat persoanelor individuale destinat a acoperi costul bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare și servicii, sau pentru recreditarea creanțelor contractate în acest scop.

Raporturile de credit se desfășoară în mod necesar pe două planuri:

procesul de mobilizare a capitalurilor disponibile în situația în care creditorul este deținătorul de disponibilități, iar depozitar, banca. Acest raport este în mod necesar prealabil.

procesul de distribuire a capitalurilor disponibile în care utilizatorii în calitate de debitori, recurg în mod necesar la bănci comerciale.

1.2. CREDITUL BANCAR – CONCEPT, TRĂSĂTURI

Creditul bancar este operațiunea prin care cel împrumutat (debitorul) ia în stăpânire imediată resurse (bani) în schimbul unei promisiuni – angajament de rambursare viitoare, însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează banca.

Creditul băncii este un credit pe bani.

El constă pentru bancă în a pune la dispoziția unui întreprinzător un anumit capital pentru un timp determinat, în vederea producției de bunuri sau circulației de mărfuri.

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul dintre parteneri este banca, iar relațiile între bancă și parteneri se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal sub formă de dobânzi.

Creditul bancar are următoarele trăsături:

subiectele raporturilor de credit:

creditorul (banca)

debitorul :

o persoană juridică (o întreprindere)

o persoană fizică

statul

promisiunea (angajamentul ) de rambursare – constituie un element esențial al raportului de credit și necesar, în consecință, angajarea unei garanții.

riscul de rambursare – constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorată conjuncturii, dificultăților sectoriale sau deficiențelor debitorului. Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic debitorul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte: umane (competență moralitate); economice (situația națională, internațională, cadrul profesional); financiare ( situația financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare); juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi). Pentru a diviza riscurile se poate colabora cu alte instituții de credit. Principalul mijloc de prevenire a riscului rămâne totuși legat de procedura de garantare a împrumutului.

riscul de imobilizare – survine la bancă, sau la deținătorul de depoziest tip de credite este ca unul din subiecții raportului de credit să fie banca (fie în calitate de debitor – este creditată de titularii de depozite, fie în calitate de creditor – prin împrumuturile acordate clienților săi, statului, altor bănci).

Creditul obligatar – reprezintă o grupă a operațiilor de credit cu existență seculară care se referă la relațiile de credit în care partenerii sunt instituțiile statale sau întreprinderile economice în calitate de debitori, care emit obligațiunile, în această calitate, pe de o parte, și creditorii, subscriitori și deținători ai acestor obligațiuni, care își angajează astfel capitalurile, în vederea obținerii astfel a unui venit sigur sub formă principală de dobânzi.

Creditul ipotecar – este creditul destinat activității imobiliare și prezintă una din cele mai importante categorii de credit din sistemul național în economia de piață, economie care cultivă și dezvoltă, sprijină și susține, proprietatea individuală.

Creditul de consum – este creditul pe termen scurt sau mijlociu, acordat persoanelor individuale destinat a acoperi costul bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare și servicii, sau pentru recreditarea creanțelor contractate în acest scop.

Raporturile de credit se desfășoară în mod necesar pe două planuri:

procesul de mobilizare a capitalurilor disponibile în situația în care creditorul este deținătorul de disponibilități, iar depozitar, banca. Acest raport este în mod necesar prealabil.

procesul de distribuire a capitalurilor disponibile în care utilizatorii în calitate de debitori, recurg în mod necesar la bănci comerciale.

1.2. CREDITUL BANCAR – CONCEPT, TRĂSĂTURI

Creditul bancar este operațiunea prin care cel împrumutat (debitorul) ia în stăpânire imediată resurse (bani) în schimbul unei promisiuni – angajament de rambursare viitoare, însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează banca.

Creditul băncii este un credit pe bani.

El constă pentru bancă în a pune la dispoziția unui întreprinzător un anumit capital pentru un timp determinat, în vederea producției de bunuri sau circulației de mărfuri.

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul dintre parteneri este banca, iar relațiile între bancă și parteneri se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal sub formă de dobânzi.

Creditul bancar are următoarele trăsături:

subiectele raporturilor de credit:

creditorul (banca)

debitorul :

o persoană juridică (o întreprindere)

o persoană fizică

statul

promisiunea (angajamentul ) de rambursare – constituie un element esențial al raportului de credit și necesar, în consecință, angajarea unei garanții.

riscul de rambursare – constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorată conjuncturii, dificultăților sectoriale sau deficiențelor debitorului. Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic debitorul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte: umane (competență moralitate); economice (situația națională, internațională, cadrul profesional); financiare ( situația financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare); juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi). Pentru a diviza riscurile se poate colabora cu alte instituții de credit. Principalul mijloc de prevenire a riscului rămâne totuși legat de procedura de garantare a împrumutului.

riscul de imobilizare – survine la bancă, sau la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate. Din acest motiv rezultă necesitatea administrării judicioase a depozitelor și creditelor de către bănci, angajarea de credite pe baza hârtiilor de valoare, mobilizarea efectelor ( la piața monetară prin rescont și alte operațiuni). De regulă creditele care se acordă prin bănci angajează fonduri ce nu aparțin băncii. Drept urmare banca trebuie să gestioneze eficient fondurile ce i-au fost încredințate, să-și întărească poziția de creditor prin garanții personale și reale.

termenul de rambursare – reprezintă o trăsătură specifică creditului, care are o mare varietate : de la termene foarte scurte ( 24 de ore – termen practicat de bănci pe piețele monetare) și până la termene de 30 de ani pentru împrumuturi privind construcții de locuințe. Termenul de rambursare se clasifică astfel:

scurt ( până la 1 an)

mediu ( între 1 și 5 ani)

lung ( peste 5 ani)

dobânda – este o caracteristică esențială a creditului reprezentând prețul creditului. Se stabilește în convenția de credit, este de obicei negociabilă, poate varia mult fiind puternic influențată de inflație.

tranzacția sau acordarea creditului – este un act de mare importanță, în vederea căruia banca trebuie să-și asigure o bună informare și documentare pentru prevenirea riscului.

consemnarea și transferabilitatea – acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate , prin înscrisuri, instrumente de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate. Esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respective dreptul băncii de a i se plăti suma angajată. Prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanței, respective dreptul de a încasa suma înscrisă în instrumentul de creditare, precum și veniturile accesorii. În practica bancară, transferabilitatea are un rol important, deoarece permite asigurarea utilizării fluxurilor firești de constituire și utilizare a capacităților temporare disponibile.

1.3. IMPORTANȚA CREDITULUI BANCAR

Pentru a stabili cât mai exact rolul creditului bancar în economie și importanța sa, trebuie stabilite în primul rând funcțiile pe care acesta le îndeplinește.

Funcția distributivă a creditului este aceea care mobilizează resursele bănești disponibile la un moment dat în economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de finanțare.

Disponibilitățile bănești se referă la surplusurile de capital de circulație aflate temporar sub formă inactivă în conturile întreprinderilor deschise la bănci, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare dar și la sumele economisite de populație pentru diferite scopuri și depuse la casele de economii sau la băncile comerciale, care si-au lărgit și diversificat operațiunile.

Oferind întreprinzătorilor toate aceste disponibilități, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului, punând astfel în mișcare forțele economice latente și contribuind în felul acesta la creșterea avuției reale a societății. Deci băncile, prin creditarea agenților economici, transformă economiile sterile în capitaluri productive.

Operativitatea asigurată procurării de noi capitaluri dă posibilitatea existenței unei elasticități mai mari în economie, pe ansamblul ei, favorizând orientarea cât mai rapidă a investițiilor spre ramurile și activitățile mai rentabile, asigurând o mai mare capacitate de adaptare la cerințele pieței interne și externe și contribuind pe această bază la creșterea eficienței marginale a capitalului. Tot prin funcția sa distributivă, creditul participă la creșterea gradului de centralizare și concentrare a capitalului.

O importanță deosebită o are creditul în procesul de transformare a economiilor în investiții. Așa cu arată economistul englez L.M. Keynes, într-o economie de piață dezvoltată, ecuația fundamentală în realizarea echilibrului macroeconomic este S=I, unde S reprezintă economiile și investițiile.

Economisirea necontinuată de investire constituie însă o tezaurizare și reprezintă un factor dezechilibrant, deprimant pentru economie, ducând-o la recesiune, cu toate consecințele sale. Nu orice individ poate fi întreprinzător, nu își poate asuma riscurile investitorului, neavând calitățile necesare, iar dacă le are este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital. Creditul este cel care pune la îndemâna întreprinzătorului capitalul necesar asigurând astfel transformarea economiilor, altfel sterile, în investiții. De aceea creditul este un important factor al creșterii economice.

Prin faptul că la acordarea creditului prin bănci este verificat modul cum urmează să fie utilizată suma primită de către întreprinzător, creditul joacă un rol de diminuare a inițiativelor păguboase, nerentabile.

Oferind posibilitatea accesului la credit a oricărui întreprinzător care, prin intențiile sale funcționale, fundamentate riguros, prezintă garanția sumelor primite (garanții reale), creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovației ceea ce favorizează concurența, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.

Creditul mai are și importanta funcție de emisiune monetară.

După ce, prin intervenția ideii de credit s-a ajuns la moneda fiduciară, adică biletele de bancă, prin intermediul unor solide instituții de credit s-au creat alături de acestea, multiple alte instrumente și tehnici de plată (viramentul, cecul) care au dus la diminuarea folosirii numerarului și la creșterea în mari proporții a monedei scripturale. Prin aceasta s-a asigurat și importanta reducere a cheltuielilor cu circulația banilor, noile tehnici și instrumente de plată oferite de existența creditului făcând față în cele mai bune condiții creșterii exponențiale a volumului tranzacțiilor economice.

Reglând dimensiunile cererii și ofertei de mărfuri prin creditarea consumului, pe de o parte și a stocurilor, pe de altă parte, creditul contribuie, pe lângă alți factori la asigurarea stabilității prețurilor.

Prin însuși natura sa, creditul, contribuie la creșterea vitezei de rotație a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a fondurilor.

Creditul, al cărui cost este dobânda, contribuie prin reglarea ratei dobânzii la stăvilirea fenomenului de inflație. El este cel mai modern mijloc de ajustare macroeconomică (exemplul impulsionării economiei americane prin scăderea nivelului ratei dobânzii).

Prin finanțarea consumului și prin crearea unor instrumente și tehnici, creditul a devenit o prezență indispensabilă în viața populației în orice țară civilizată (creditul de consum, creditul ipotecar, etc.).

Creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor economice internaționale, prin diferitele sale forme, mai ales în comerțul exterior, cu predilecție pentru stimularea exportului și pentru derularea normală a acțiunilor de import-export.

Nu în ultimul rând trebuie subliniat rolul pe care îl are creditul în finanțarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul, sub forma creditului public.

Acestea au fost avantajele creditului în cazul în care este utilizat în conformitate cu cerințele sale și ale echilibrului economic general. În caz contrar acesta poate deveni periculos și păgubos pentru economie.

Cel mai mare pericol îl constituie folosirea sa abuzivă, determinată de iluzia că prin sine însuși creditul reprezintă avuție.

Supercreditarea duce la grave dezechilibre economice, monetare, generând atunci când ia proporții inflație.

De asemenea, utilizarea creditului pentru finanțarea unor activități economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibrul structural în economie, la disproporții între ramurile și sectoarele ei de activitate.

O folosire abuzivă a creditului poate stimula și o exacerbare a operațiunilor speculative, o creștere a capitalului fictive care pot ajunge la crahuri financiare. Un exemplu în acest sens îl constituie politica deosebit de permisivă în acordarea de credite ipotecare în Franța, în urmă cu ceva ani, care a dus la o creștere exagerată a prețurilor la imobile. La un moment dat cererea de imobile a fost saturată și peste noapte oferta a devenit colosală. Prețul imobilelor a scăzut dramatic, garanțiile băncilor ajungând sub nivelul creditelor acordate. Întreaga economie franceză a avut de suferit de pe urma acestui fenomen de scăpare de sub control a creditului ipotecar.

Nu trebuie omise nici probleme presupuse de utilizarea creditului, în special pentru bănci, care neluate în calcul, pot provoca prăbușirea în lanț a sistemului bancar, cu consecințe foarte grave pe plan economic, social și politic.

1.4. CATEGORII DE CREDITE

1.4.1. În funcție de perioada de acordare:

credite pe termen scurt – orice operațiune de creditare pe un termen ce nu depășește 12 luni. Caracteristic pentru acest tip de credit este faptul că se rambursează la scadență cu excepția cazurilor când facilitatea este prelungită. Dobânda pentru creditele pe termen scurt variază și în funcție de destinația creditului și se plătește de către beneficiarul creditului conform convenției de credit lunar, trimestrial sau la scadența stabilită în cadrul contractului.

credite pe termen mijlociu – împrumuturi a căror durată este de la 1 la 5 ani. Se acorda pentru activitatea de import-export, pentru activitatea de investiții. Rambursarea acestui tip de credit se face în rate lunare sau trimestriale.

credite pe termen lung – sunt împrumuturi a căror durată este mai mare de 5 ani. Se acordă pentru investiții pe termen lung, cu durată de folosință îndelungată, spre exemplu creditele pentru construcție de locuințe.

Creditele pe termen mijlociu și lung implică adesea rambursarea eșalonată, fapt ce însemnă că, pe parcurs, la termene stabilite (lunar, trimestrial, etc.), o dată cu plățile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din capital.

Suma de rambursat (R) reprezintă în ultimă instanță două componente: principal (P) + dobândă (d):

R = P + d

Creditul acordat de bancă trebuie să fie pe o durată relativ scurtă, mai întâi datorită originii fondurilor pe care banca le întrebuințează care provin de obicei din depozitele atrase, apoi, deoarece siguranța rambursării unui credit este invers proporțională cu durata acestuia.

Banca trebuie să se asigure că rambursarea va fi făcută cu certitudine la scadență, deoarece în caz contrar sunt afectate propriile angajamente luate față de cei care i-au încredințat fondurile spre păstrare.

1.4.2. În funcție de titularul creditului:

credite acordate persoanelor fizice – sunt mai ales credite de consum care se acordă pe termene diferite. Acest tip de credite presupune existența unor garanții certe, iar nivelul dobânzii percepute este uniformizat de-a lungul perioadei de creditare. Se întâlnesc mai multe forme ale creditului acordat peroanelor fizice:

credit pentru construcții, achiziții sau renovări de locuințe – sunt credite pe termen lung de obicei cu garanții ipotecare. Această formă de credite aduce băncii venituri din dobânzile percepute și comisionul inițial plătit de debitor la acordarea acestui credit și deci, la întocmirea, respective aprobarea dosarului de creditare. Dobânda percepută se plătește de obicei lunar. Dacă debitorul dorește și are posibilitatea să ramburseze creditul într-un interval de timp mai scurt, trebuie să suporte penalități ( comision de rambursare în avans).

credite pentru cumpărări de automobile – de obicei garanția pentru aceste credite o constituie automobilul cumpărat însă mai pot fi constituite și alte tipuri de garanții ( certificate de depozit, cash collateral, garanții imobiliare). Termenul de rambursare a creditului este în general 2-5 ani.

creditul pentru studii – nu este un credit profitabil pentru bănci și are o pondere mică în portofoliul de creditare. Se acordă pentru întreținerea studenților pe perioada studenției și ar trebui să acopere total sau parțial taxele școlare.

linii de credit pentru cărțile de credit – sunt acordate în urma stabilirii bonității fiecărui client. Banca stabilește un anumit plafon debitor până la care se onorează plățile făcute prin cardul de credit, chiar dacă nu există disponibil în cont. Această formă de creditare s- a dezvoltat mai mult datorită ușurinței folosirii instrumentelor de plată și pentru că, pentru soldul debitor chiar în cadrul plafonului, se percep dobânzi foarte mari. Majoritatea clienților alimentează periodic conturile în așa fel încât debitele nu apar decât rareori. Cum dobânda percepută pentru aceste debite reprezintă venitul băncii, a fost necesară introducerea unei tarifări explicite a serviciilor efectuate de bancă pentru client.

credite pentru persoane juridice – în general trebuie să satisfacă numai nevoile temporare ale firmelor, să suplinească insuficiența temporară a capitalului lichid al agenților economici, deoarece, în caz contrar ar degenera într-o simplă vărsare de fonduri. Capitalul unui agent economic se împarte normal în două părți: una reprezentând fondurile care i-au servit la constituirea întreprinderii și care sunt mobilizate în cursul exploatării și una ce reprezintă fondul de rulment care este fără încetare absorbită și reînnoită prin succesiunea cumpărărilor și vânzărilor. Or, tocmai aceste fonduri de rulment le creditează banca, pentru a le reînnoi și a le duce la nivelul necesar, când acesta este insuficient pentru a face față cheltuielilor productive.

avansurile în cont curent sau credite de casă/trezorerie reprezintă raporturile de credit întemeiate pe o deplină cunoaștere a activității întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament. În fapt aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil și greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanție veridică. Aceste credite nu au termen de rambursare. De obicei acordarea acestor credite este întemeiată pe depozite compensatorii. Funcția acestor depozite decurge, într-un sens din faptul că întreprinderile își păstrează toate disponibilitățile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesitățile unor întreprinderi prin însăși redistribuirea depozitelor lor în cont curent constituite la alte întreprinderi. Pe de altă parte, existența permanentă a depozitelor compensatorii însemnă pentru bancă o reducere a resurselor utilizate, iar pentru întreprindere un mijloc de păstrare a solvabilității. Deoarece ele se bazează pe principalele resurse ale băncii nivelul dobânzii este mai ridicat, stabilit de regulă în corelație cu dobânda de piață și în mod obișnuit utilizarea suplimentară aduce băncii un comision în plus.

linia de credit (de preferință confirmată este o modalitate generală de acordare a creditelor. Această modalitate de acordare a creditelor presupune, fie efectuarea creditării prin cont curent, fi prin deschiderea unui cont separate de împrumut. Ea permite accesul clientului debitor la sume a căror valoare să se înscrie într-un anumit plafon maxim, aprobat de bancă. Creditul acordat în cont curent se face în urma unei cereri aprobate de către bancă, în limitele unui plafon stabilit de aceasta. Mărimea acestui plafon depinde de mai mulți factori din care putem menționa poziția întreprinderii pe piață, natura activității desfășurate de aceasta, rezultatul analizelor efectuate de către inspectorii băncii la unitățile economice respective.

creditele speciale servesc pentru finanțarea subscrierii de titluri de credit și pentru finanțarea agenților de bursă. În România această categorie de credit este aproape inexistentă în momentul de față, acest domeniu aflându-se în curs de dezvoltare. Va lua amploare probabil în momentul în care nivelul tranzacțiilor la bursă va înregistra un nivel mult mai ridicat iar concurența va deveni mult mai acerbă în toate domeniile economice.

creditele pe stoc se acordă pe baza unei garanții explicite, respectiv stocul de mărfuri în depozit. Modalitatea efectivă de creditare o reprezintă creditele de risc, creditele de casă mobilizate și îndeosebi creditele pe documente warant. Warantul este documentul care atestă existența mărfurilor într-un depozit general. Acest document permite transferarea proprietății prin mențiuni făcute pe o parte a documentului respectiv pe recipisa warant. Warantul în sine este documentul utilizat pentru obținerea și garantarea creditului și poate fi utilizat ca un efect de comerț. Deci prin mențiunea făcută pe warant se transmite creanța constituită prin gajarea mărfii și dreptul de a dispune ca atare asupra mărfurilor gajate. El asigură creditorului garanția asupra mărfurilor și posibilitatea recuperării creditului acordat. Având în vedere posibilitatea scăderii prețurilor, nivelul creditului este diminuat în raport cu valoarea garanției, asigurându-se o marjă în favoarea băncii.

1.4.3. În funcție de destinație:

A. Credite productive : – pentru activitatea curentă

– pentru investiții

Creditele pentru activitatea curentă sunt în general credit pe termen scurt (până la 1 an) și se acordă agenților economici pentru desfășurarea activității curente.

Cuprind toată gama de credite (pe gaj de mărfuri, efecte de comerț, ipotecă) și sunt acordate pentru sprijinirea efortului agenților economici. Creditul se acordă pe o perioadă stabilită, iar rambursarea se face integral la scadență, dobânda calculată achitându-se lunar.

Creditele pentru investiții se acordă pe termen mijlociu, sunt destinate construirii de locuințe, construirea de obiective industriale, achiziția de echipamente, etc.

În cazul acestor credite, mai mult ca oricând, banca joacă rolul de consultant financiar al întreprinzătorului.

Acest tip de credite are un coeficient mare de risc și presupune calcule de actualizare, precum și de eficiență a investițiilor. Rambursarea acestui credit se face conform contractului de credit; în general plata se face în tranșe (de preferat regresive) cu plata lunară a dobânzii aferente.

Controlul bancar se va face în toate fazele: în faza proiectării, în faza construcției, în faza exploatării.

Garanția materială a acestui credit este însăși investiția plus alte bunuri aparținând agentului economic.

B. Creditele consumative

Sunt creditele pe termen scurt sau cel mult mijlociu, acordate persoanelor individuale și sunt destinate să acopere costul bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare și servicii, sau pentru recreditarea creanțelor în acest scop.

1.4.4. În funcție de calitatea lor:

A. Credite performante

Reprezintă pentru bancă acea categorie de credite în curs de execuție, a căror durată de acordare nu este expirată iar debitorii și-au achitat în momentul respectiv toate datoriile față de bancă.

Derularea lor se face în conformitate cu prevederile înscrise în contractul de credit din punct de vedere al garanțiilor, iar în cazul creditelor explicite agentul economic utilizează creditul în scopul solicitat.

Dobânda pentru acest tip de credit este cea înscrisă în contract, iar banca, prin prevederile acestuia, o poate modifica în raport cu dobânda pieței și rata inflației.

Pentru creditele pe termen lung și mijlociu, condiția necesară pe care trebuie să o îndeplinească creditul pentru a fi considerate credite performante este ca toate tranșele de rambursare a creditului (inclusiv dobânda) să fie achitate la zi.

B. Credite nerambursate la scadență

Reprezintă creditele neachitate la termenele stabilite prin contractul de credit. În cazul în care debitorul nu-și achită la timp obligațiile, creditul rămas se trece într-un cont separat, de credite restante, dobânda corespunzătoare acestora fiind majorată.

Pentru lichidarea acestui tip de credite, banca fie că urmărește debitorul în instanță pentru valorificarea garanțiilor materiale fie, în urma unui contract cu debitorul, prelungește contractul de credit (în schimbul unor noi garanții).

CAPITOLUL 2

PREZENTAREA CICLULUI DE CREDITARE

Ciclul de creditare poate fi prezentat printr-o succesiune de pași meniți să ușureze procesarea și luarea deciziilor în activitatea de creditare.

De la primul contact cu clientul și până la rambursarea în totalitate a creditului etapele sunt următoarele:

ETAPA 1 – primul contact cu clientul

acest prim pas poate fi un telefon, o vizită planificată cu ajutorul departamentului de marketing sau o discuție preliminară la sediul băncii.

dacă este posibil (datele culese sunt suficiente) se întocmește un “call report”

dacă clientul este eligibil acesta este programat pentru o a doua întâlnire la sediul băncii și este rugat să aducă situațiile financiare.

dacă clientul nu este eligibil acesta este respins și procesul este oprit.

dacă întâlnirea a fost planificată și existau înainte de aceasta informații cu privire la eventualitatea solicitării unui împrumut atunci discuțiile pot demara direct conform Etapei 2.

ETAPA 2 – primul interviu cu clientul (acesta aduce situațiile

financiare)

înainte de interviul programat sună clientul pentru confirmare; amintește-i să aducă situațiile financiare.

dacă clientul nu vine la interviu sună-l.

când clientul vine la sediul băncii cu situațiile financiare trebuie să-i câștigi în primul rând încrederea.

pune întrebări legate de firmă și de domeniul de activitate al acesteia.

discută despre proiectele de viitor ale firmei precum și despre nevoile financiare ale acesteia.

analizează rapid situațiile financiare și caută semnele de întrebare cu privire la acestea.

dacă toate informațiile par să fie în regulă oferă-i clientului o cerere de credit și o listă cu toate actele care consideri că sunt necesare ; oferă-i explicații cu privire la modalitatea de completare a acestora.

stabilește o data la care cererea de credit să fie returnată completată.

dacă nu se ajunge la o înțelegere clientul este respins și ciclul se încheie.

ETAPA 3 – încurajarea clientului și prelucrarea situațiilor financiare

clientul va suna pentru informații suplimentare (cum să completeze formularele).

poți suna la firmă să vezi în ce stadiu de completare se află formularele.

analizează situația firmei pe baza documentelor care le-a adus clientul în etapa anterioară.

pregătește-ți întrebările pe care trebuie să le pui managerilor și contabilului firmei cu privire la situațiile financiare analizate, având în vedere domeniul de activitate al firmei.

ETAPA 4 – clientul revine cu cerea de credit

este posibil ca după câteva telefoane date de analistul de credite clientul să nu apară cu actele completate; în acest caz este recomandat să se facă o vizită la firmă pentru a clarifica situația și planurile ambelor părți.

dacă clientul aduce cererea de credit se verifică rapid și analizează împreună cu clientul dacă cererea și anexele la aceasta au fost completate corespunzător

se discută în detaliu despre proiectul care se dorește a fi finanțat.

dacă toate datele sunt completate atunci se dă cererii un număr de înregistrare.

stabilește împreună cu clientul o dată în care să vizitezi sediul firmei și garanțiile oferite în vederea creditului.

subliniază că trebuie să fie și contabilul de față.

dacă cererea de credit nu a fost completată corespunzător atunci oferă explicații cu privire la punctele greșite și stabilește un nou termen de returnare a acesteia.

ETAPA 5 – analiza (într-o primă fază)

analiza financiară (având în vedere noile informații).

analiza bugetului de venituri și cheltuieli (dacă este cazul).

prima formă de propunere spre aprobare a cererii de credit.

pregătește o listă de întrebări pentru vizita pe teren.

ETAPA 6 – vizita la client

vizitează locul unde se desfășoară activitatea firmei și locul unde se află garanțiile oferite.

discută cu clientul pe baza întrebărilor pregătite.

încercă să găsești răspunsuri la toate întrebările.

discută cu contabilul pentru a putea finaliza analiza financiară.

acum deții toate informațiile; dacă totul est în regula treci la etapa următoare.

dacă ceva nu este în ordine pune capăt discuțiilor.

ETAPA 7 – finalizează analiza

bazându-te pe informațiile culese în timpul vizitei ar trebui să îți ajungă pentru finalizarea analizei.

dacă totuși mai sunt anumite aspecte care ar trebui clarificate fă o listă cu toate întrebările și sună clintul pentru a cere lămuriri.

nu cere clintului să mai vină la bancă decât dacă este absolute necesar.

ETAPA 8 – procesul de obținere a aprobării din partea băncii

cererea de credit trebuie să fie aprobată de Comitetul de credite al Sucursalei.

dacă este aprobat și valoarea sa este în competența sucursalei treci la etapa următoare.

dacă valoarea este mai mare trimite cererea și Comitetului de credite din Centrală.

dacă cererea a fost respinsă informează clientul care au fost motivele refuzului.

dacă cererea a fost aprobată cu unele condiții suplimentare informează clientul care sunt acestea; dacă le acceptă treci la pasul următor dacă nu încetează procesul.

ETAPA 9 – semnarea contractelor și utilizarea creditului

analistul de credite împreună cu juristul pregătește contractile de credit și anexele la acestea.

clientul semnează contractile.

clientul începe folosirea creditului.

analistul de credite verifică destinația banilor și monitorizează utilizarea creditului.

ETAPA 10 – monitorizarea

în cazul creditelor analistul de credit îl va suna lunar pe client cu două zile înainte de plata ratei.

după utilizarea creditului se vor face vizite la client cel puțin trimestrial și totodată I se vor cere situațiile financiare.

pentru a putea monitoriza mai bine desfășurarea creditului atașează la dosarul e credit o fișă cu monitorizarea acestuia.

nu considera monitorizarea o pierdere de timp ci privește-o ca pe șansă de a depista la timp anumite probleme și riscuri la care poți interveni cu soluții.

rezultatul monitorizării vor fi niște rapoarte atașate la dosarul de credit.

Având în vedere pașii prezentați mai sus se poate cristaliza structura ciclului de creditare. Astfel, împărțind acest ciclu de creditare putem distinge patru mari etape:

Analiza firmei.

Aprobarea creditului.

Întocmirea contractelor și a anexelor la acestea.

Monitorizarea creditului.

CAPITOLUL 3

ELEMENTE COMPONENTE ALE ANALIZEI FIRMELOR CARE SOLICITĂ CREDIT

Analiza firmelor care solicită credit se face prin evaluarea cât mai multor informații din surse cât mai diversificate. Natura informațiilor este de doua feluri:

nonfinanciară

financiară.

Informațiile cu caracter nonfinanciar se refera la informații generale privind istoricul firmei, acționariatul, conducerea, istoricul cu instituția de creditare, analiza SWOT a firmei, analiza riscului, analiza proiectului pentru care este cerută finanțarea și nu în ultimul rând analiza garanțiilor și evaluarea lor.

Informațiile cu caracter economico-financiar se bazează pe bilanțurile și balanțele prezentate de firmă, în urma cărora se calculează o serie de indicatori ai lichidității, solvabilității, rentabilității, etc. precum și întocmirea de proiecții cu privire la necesarul și consumul de resurse financiare de care are nevoie firma. Totodată se caută înțelegerea cât mai profundă a elementelor înregistrate în conturile din situațiile financiare și căutarea răspunsurilor la problemele ridicate de așa numitele “semne de exclamare”.

3.1. INFORMAȚII CU CARACTER NONFINANCIAR

Informațiile cu caracter nonfinanciar constituie de obicei partea cea mai delicată a analizei unei de cereri de credit a unei firme din două motive simple. Pe de o parte este vorba de greutatea obținerii acestui tip de informații iar pe de altă parte este vorba de greutatea procesării acestui tip de informație. Dacă la procesarea informației cu caracter financiar cunoștințele teoretice sunt suficiente, la procesarea informațiilor nonfinanciare experiența este cheia obținerii căii optime.

Modificările survenite în ultimul timp în structura organizatorică a societăților bancare tind să elimine cât mai mult intervenția subiectivă a omului din ciclul de desfășurare a activităților bancare. Casierii sunt înlocuiți de ATM-uri, serviciile oferite de ofițerii de cont sunt accesabile de pe telefonul mobil sau de pe calculatorul personal prin intermediul unei linii securizate de internet. Înlocuirea oamenilor din procesul de acordare a creditelor este însă imposibilă tocmai datorită necesității prelucrării datelor calitative cu privire la subiecții creditului.

Grupând pe capitole mari informațiile cu caracter nonfinanciar putem distinge următoarele grupe:

informații generale

istoricul cu instituția de creditare

analiza SWOT a firmei

analiza riscului

analiza proiectului pentru care este cerută finanțarea

analiza garanțiilor și evaluarea lor

3.1.1. INFORMAȚII GENERALE

În partea de “Informații generale” a referatului de credit sunt completate date referitoare la numele firmei solicitante, tipul de persoană juridică, fata înființării firmei. Totodată se caută să se stabilească dacă firma respectivă face parte sau nu din cadrul unui grup. Prin grup se înțelege mai multe firme care au un acționar comun, fie el persoană fizică sau juridică.

Sunt prezentate totodată și activitățile pe care le desfășoară firma solicitantă.

Acest lucru este deosebit de important, constituind baza întregii analize. Spre exemplu, dacă firma acționează în domeniul comerțului, o serie de întrebări legate de adaosul comercial practicat, furnizorii de marfă, structura clienților și modalitatea de încasare, volumul stocurilor, caracterul perisabil sau neperisabil al mărfurilor, trebuie să-și găsească răspunsul.

Este de asemenea prezentat nivelul capitalului social. Chiar dacă în cadrul realității economice românești firmele nu sunt obișnuite să-și crească capitalul social, prezența unui nivel ridicat al acestuia constituie un semnal pozitiv pentru analistul de credit.

Identificarea din această fază a unor firme care au acționariat comun sau identic cu firma solicitantă de credit poate constitui un avantaj deoarece luarea drept co-debitori sau garanți a firmelor respective poate diminua considerabil riscul creditării.

Un alt capitol important este constituit de calitatea acționariatului și managementului firmei solicitant de credit. În cazul acționariatului este deosebit de importantă pondera acțiunilor pe care le posedă fiecare asociat, vârsta pe care o au asociații și pregătirea lor. La fel și în cazul managementului, punându-se însă accentul pe pregătirea și experiența lui. Totodată, un punct în plus îl poate constitui faptul că acționariatul cu managementul se confundă. Aceasta denotă o implicare masivă a acționarilor, lucru ce diminuează din riscul acordării creditului. La acest capitol se mai ia în discuție și existența sau inexistența succesorilor în eventualitatea de nedorit în care actuala conducere nu își mai poate continua activitatea. Chiar dacă nu există oameni pregătiți să ducă mai departe activitatea firmei, creditul se poate acorda însă acest risc trebuie cunoscut din timp și asumat.

În cadrul secțiunii de informații generale un punct central de discuție îl constituie poziția pe piață a firmei, oportunitățile și obiectivele pe care aceasta le are.

Punctul de pornire pentru această discuție îl reprezintă istoria firmei și descrierea activității și evoluției pe care aceasta a avut-o. Se menționează când a fost înființată firma, dacă acționarul a mai avut și altă firmă înainte și dacă a avut care era obiectul ei de activitate. Se descrie pe larg care este domeniul de activitate al firmei precum și care sunt produsele sau serviciile pe care le comercializează. Trebuiesc menționate de asemenea amănunte legate de procesul de producție, de livrare și de comercializare. În acest sens constituie puncte de interes modul în care se desfac produsele pe piață (dacă firma are propriul departament de desfacere sau apelează la firme de distribuție) și modul cum sunt livrate produsele (transportul este asigurat de firmă, de firma de distribuție sau de client).

Atuurile pe care firma solicitantă de credit le are pe piață pot constitui un avantaj important pentru aceasta. Întrebarea de bază care trebuie să fie pusă este: de ce ar dori clienții să cumpere de la firma solicitantă de credit și nu de la concurenții acesteia? Care crede clientul că este motivul pentru care poate rezista pe piață?

La fel de bine trebuie discutat și aspectul menținerii acestor avantaje precum și a competitivității firmei. Trebuie determinat dacă există preocupare pentru îmbunătățirea acestor criterii.

Sezonalitatea activității sau vânzărilor este și ea un element cheie în analiza creditului. Acest factor determină modalitatea de rambursare care este cea mai potrivită pentru compania respectivă. Spre exemplu, un distribuitor de băuturi răcoritoare are vârful vânzărilor în lunile mai-octombrie. Drept urmare este de preferat ca ratele de rambursare a creditului să înregistreze un nivel mai ridicat în aceste luni iar în lunile mai slabe din punct de vedere al vânzărilor ratele să fie mai mici.

Modalitatea de plată a furnizorilor și de încasare a vânzărilor constituie un alt subiect de studio. Influența inflației se face sau nu simțită asupra vânzărilor și implicit asupra profitului. Dacă de exemplu plățile către furnizori și încasările sunt făcute în aceeași valută se presupune că există o protecție împotriva inflației. Există și varianta nefericită când datorită condițiilor pieței, producătorul nu poate să aplice la rândul său creșterea de preț pe care a impus-o furnizorul de materii prime. În aceste cazuri producătorul trebuie să-și diminueze profiturile pentru a putea rezista pe piață.

În continuarea analizei se menționează cei mai importanți furnizori precum și ponderea pe care aceștia o au în total (conturile 40x). Mai sunt menționate valutele ce trebuiesc achitate precum și care sunt termenele de plată. De reținut este și de când a început relația economică dintre parteneri și dacă există surse alternative de furnizori.

Tot la capitolul furnizori mai trebuie stabilit cine asigură transportul materiilor prime (clientul sau furnizorul).

Clienții firmei constituie un alt capitol care trebuie de asemenea foarte bine tratat. La fel ca și în cazul furnizorilor, se amintește numele clienților. Niște nume sonore, cunoscute pe piață și recunoscute ca fiind companii serioase, pot ridica prestigiul firmei solicitante de credit. Acest lucru poate duce la creșterea încrederii în firma respectivă și mai ales în capacitatea sa de rambursare a creditului. Ponderea fiecărui client în totalul clienților indică dacă firma depinde numai de unul sau câțiva clienți, fapt destul de periculos pentru bunul mers al companiei. Cu cât baza de clienți este mai mare cu atât și riscul ca activitatea respectivă să nu meargă bine este mai mic. Există și posibilitatea ca firma să lucreze numai cu unul sau un număr restrâns de clienți dar în acest caz trebuie analizate și firmele respective. În cazul în care este vorba de companii multinaționale sau de leaderi pe piață, firme cu un bun renume, atunci riscul se diminuează deja considerabil.

Competiția este un alt capitol deosebit de important în ceea ce privește informațiile generale referitoare la solicitantul de credit. Este imperios necesar să se identifice care sunt principalele firme competitoare pe piață. Acest lucru presupune capacitatea de a stabili obiectiv care este poziția reală a firmei pe piață și în ce măsură este capabilă să facă față concurenței. Trebuiesc reliefate avantajele de care dispune firma în competiție cu celelalte firme precum și, mai ales, care sunt proiectele de viitor care vor asigura prosperitatea, progresul și existența companiei. Una din întrebările pe care și le pune analistul de credit este: avantajul firmei este unul real, solid sau unul conjunctural ? Aflarea răspunsului în a doua jumătate a întrebării constituie un semn de exclamare puternic pentru bancă.

Poate cel mai greu de găsit tip de informație necesară unei analize de credit este informația de la o parte terță. Prin parte terță se înțelege o persoană fizică sau juridică, client sau furnizor al firmei solicitante care să fie cât mai puțin influențată de factori colaterali și care să-și exprime opinia în legătură cu firma solicitantă de credit. Acest tip de informație este deosebit de important deoarece în restul analizei majoritatea informațiilor provin direct de la client și implicit pot fi influențate și filtrate prin prisma nevoii acestuia de a obține creditul. Informația din parte unui terț este practice informația din mediul real de lucru al clientului și poate surprinde cel mai bine realitatea privind desfășurarea activității firmei. Spre exemplu se pot obține informații de acest fel de la clienți ai companiei solicitante de credit care au deschis cont la aceeași bancă. Prin întrebări nu neapărat directe putem afla dacă firma respectivă este un partener de încredere, dacă și-a onorat la timp contractile, dacă calitatea bunurilor sau serviciilor a fost corespunzătoare sau nu, dacă s-a comportat cu profesionalism și în spiritul de afaceri. Obligatoriu de menționat este opinia analistului privind sursa de informație.

La finalul rubricii de informații generale este prezentat un scurt referat despre vizita analistului de credit la sediul firmei. Se descrie cât mai bine cu putință felul în care arată clădirile vizitate, de ce facilități dispun aceste clădiri, mărimea lor precum și locația unde se află. De asemenea trebuie menționat dacă spațiile sunt închiriate sau proprietatea firmei la fel dacă utilajele de producție aparțin sau nu clientului.

Este important de văzut dacă actuala locație poate asigura dezvoltarea ulterioară a firmei astfel încât aceasta să poată prospera. Starea echipamentelor precum și utilitatea lor trebuiesc foarte atent studiate mai ales în vederea unei posibile viitoare folosiri a lor drept garanție.

Nu numai starea și funcționarea mijloacelor fixe este importantă. Nivelul activității la ora vizitei precum și modul de organizare și desfășurare a producției sunt deopotrivă importante. De aceea este bine ca vizita să se facă la o oră de vârf și nu după program când aceste amănunte nu pot fi observate.

Impresia personală joacă un rol hotărâtor în luarea deciziei de creditare și de aceea la momentul plecării trebuie să avem o imagine de ansamblu asupra afacerii respective. Este de reținut faptul că pe toată durata vizitei este bine să punem cât mai multe întrebări persoanei care ne însoțește (de obicei proprietarul sau persoana care știe cel mai bine mersul firmei), fără a deveni prea insistenți și ascultând cu atenție răspunsurile primite.

După toate aceste informații cu caracter general se concluzionează cu cele mai importante aspecte pe care analistul crede de cuviință să le sublinieze și să le marcheze drept puncte de reper în vederea luării unei decizii de creditare sau nu a firmei solicitante.

3.1.2. ISTORICUL CU INSTITUȚIA DE CREDITARE

Acest capitol al analizei de credit este unul mult mai important de cât s-ar părea la prima vedere.

Pentru a demonstra acest lucru trebuie să ne ancorăm mai întâi în realitatea pieței bancare din România. Pe această piață se află în prezent un număr de bănci ce crește în continuu. Concurența este poate mai prezentă în acest domeniu decât în oricare altul iar acest lucru se poate vedea din greutatea cu care băncile își găsesc clienți importanți pe piață. Atragerea unui client care vine și solicită un credit este nu numai un motiv de bucurie dar totodată și un motiv de reflexie asupra motivului pentru care acesta se adresează băncii respective.

Astfel se pune legitima întrebare “ de ce ? ” mi se adresează mie și nu unei alte instituții. Răspunsurile pot fi foarte variate însă întotdeauna trebuie să existe unul.

Având în vedere că în ziua de astăzi aproape oricine este deja implicat într-o relație cu cel puțin o bancă, este interesant de știut dacă clientul solicitant mi se adresează mie, ca bancă a lui sau mie, pentru că dorește să ascundă ceva din trecutul său sau a fost respins de concurență.

Ideal este să fie deja clientul meu, să avem deja împreună un istoric, și să continuăm această relație printr-un nou produs, un credit. De aceea, faptul că solicitantul de credit are deschis cont și a lucrat prin banca la care a făcut solicitarea cu mult timp înainte de a depune cererea de creditare, constituie un element deosebit de solid în favoarea sa. Totodată pentru banca respectivă ar trebui să constituie un element de onoare și de responsabilitate, rezolvarea problemei clientului său.

Analiza poate merge apoi mai adânc, încercându-se să se determine care este importanța clientului respective prin prisma operațiunilor efectuate. În acest scop de real ajutor este sistemul informatic și bazele de date proprii băncii.

Importanța clientului nu este stabilită numai prin prisma veniturilor pe care le aduce băncii ci și prin prisma importanței sale pe piață și a verigii pe care acesta o reprezintă pe piață. Spre exemplu banca poate avea o strategie prin care să atace un anumit sector de activitate considerat că se va dezvolta pe viitor. Sosirea unui client care solicită credit din respectivul domeniu de activitate sau dintr-un domeniu conex, constituie un bun prilej pentru bancă să încerce abordarea domeniului respective.

În finalul acestei secțiuni se trage o concluzie cu privire la colaborarea solicitantului de credit cu banca.

3.1.3. ANALIZA S.W.O.T.

Analiza S.W.O.T. a firmei se face pentru a cristaliza informațiile de la punctele anterioare. Gruparea informațiilor este făcută după cum urmează:

Punctele tari și punctele slabe se referă la firma care solicită creditul iar oportunitățile și amenințările se referă la ramura de activitate în care acționează compania.

Acest tip de analiză, care alătură părțile pozitive cu cele negative are menirea de a balansa decizia acordării sau neacordării creditului în funcție de puterea factorilor prezentați.

Discutarea factorilor expuși se face în comitetul de credite.

3.1.4. ANALIZA RISCULUI

Analiza riscului este deosebit de importantă în cadrului referatului de credit prezentat comitetului de credite.

Există patru criterii după care se evaluează riscul:

Riscul de valută

Riscul legat de domeniul de activitate

Riscul de rambursare a creditului

Riscuri legate de norme de protecție a mediului

Riscul de valută presupune riscul legat de influențarea bunului mers al afacerii de către fluctuațiile de curs valutar. Acest lucru se poate întâmpla mai ales la firmele de import-export care sunt vulnerabile la modificarea cursurilor valutare. Trebuiesc amintite neapărat valutele în care se încasează și în care se plătește marfa.

Riscul legat de domeniul de activitate se referă la obligativitatea analistului de credite de a prezenta cât mai în detaliu activitatea firmei și modul de desfășurare a activității acesteia. Este foarte important de știut dacă firma lucrează în domeniul activităților de comerț, de producție sau în domeniul serviciilor. Pentru fiecare din acestea se pretează un anumit gen de analiză și se pun întrebări suplimentare diferite. Spre exemplu, dacă firma activează în domeniul producției atunci este discutat riscul legat de produsele fabricate și de competitivitatea acestor produse pe piață. Dacă firma activează în domeniul serviciilor atunci se discută riscul legat de pierderea competitivității pe piață datorată factorilor endogeni (lipsa de specializare, neaplicarea metodelor și soluțiilor de ultimă oră) și exogeni ( deschiderea de noi firme concurente în același spațiu de activitate a firmei, probleme cu caracter social-politic, lipsa de încredere în serviciile propuse, înrăutățirea situației economice a clienților fapt ce poate duce la reconsiderarea pozițiilor acestora privind nevoile strict necesare).

Riscul de rambursare a creditului se referă la capacitatea firmei de a plătii băncii dobânda pe creditul acordat și de a rambursa în totalitate suma împrumutată. Se calculează estimativ profitul care va fi generat de investiția finanțată și capacitatea acestuia de a acoperi datoriile firmei.

Riscurile legate de normele de protecție a mediului sunt stabilite în primul rând după punctajul în funcție de industrie. Acest punctaj diferențiază ramurile industriei în funcție de potențialul nociv al acestora și de riscul ambiental pe care îl dețin. Totodată există și o serie de activități care prin convenție nu se finanțează (în special activitățile legate de construirea, perfecționarea sau studiul armelor și tehnicii de luptă).

În cadrul aceluiași capitol trebuie menționat dacă firma a obținut toate autorizațiile din partea organelor abilitate necesare desfășurării activității. Impactul proiectului asupra mediului, deficiențele și avantajele acestuia precum și recomandările făcute de analistul de credite firmei pentru îmbunătățirea standardelor de mediu sunt de asemenea obligatoriu de amintit.

3.1.5. ANALIZA PROIECTULUI DE INVESTIȚIE

În cadrul acestui capitol se discută în primul rând despre necesitatea, din perspectiva firmei, de a face investiția propusă spre finanțare. Întrebarea de bază în cadrul întregii analize este: DE CE?

De ce dorește această investiție?

De ce vrea să o facă în acest moment?

De ce consideră că îi va aduce profituri suplimentare?

Dacă deține resursele necesare de a face investiția de ce apelează la ajutorul băncii?

Important de știut este și modalitatea de determinare a fondurilor necesare. Nu este de ajuns ca o firmă doar să ceară o anumită sumă de bani pentru un proiect ci este necesar ca suma respectivă să fie justificată cât mai bine posibil prin devize estimative efectuate de către o terță parte, cât mai imparțială posibil. De obicei este cerută părerea specialiștilor din toate domeniile implicate în investiția respectivă.

Fiecare poziție din proiectul total de investiție este explicitată prin costul total al acesteia, contribuția firmei la acest cost și suma solicitată băncii. Aceste proporții sunt prezentate și la nivel structural.

În continuare se detailează sursele proprii de finanțare ale firmei și modalitatea în care își aduce contribuția la proiect. Această contribuție poate fi exprimată prin nivelul de executare a proiectului până în momentul respective, o sumă de bani depozitată la bancă până la demararea proiectului, dovedirea prin acte de proprietate a achiziției unei părți din utilajele necesare, etc.

3.1.6. ANALIZA GARANȚIILOR ȘI EVALUAREA LOR

Garanția este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice metodă, instrument sau angajament accesoriu contractului de împrumut, pus la dispoziția sau emis în favoarea băncii, în virtutea contractului încheiat, în măsură să asigure banca de realizarea certă a drepturilor garantate, respectiv recuperarea sumelor împrumutate (inclusiv dobânzile), în cazul nerambursării acestora de către debitor.

Pornind de la această accepțiune dată garanției, obligația din contractul de împrumut este obligația principală. În virtutea ei, clientul este obligat să ramburseze ratele scadente și dobânzile aferente la termenele convenite. Garanția cerută suplimentar de bancă dă naștere unei a doua relații, secundare. dacă obligația inițial asumată nu a fost îndeplinită, banca apelează la executarea garanției.

În practică există multe tipuri de garanții, fiecare tip având caracteristici și utilizări proprii și necesitând o documentare specifică pentru a permite băncilor să beneficieze de drepturile pe care aceste garanții le conferă.

Băncile solicită clienților garanții în preocuparea lor de a reduce riscul de creditare, respective de rambursare a sumelor datorate.

Cel solicitat să ofere o garanție suplimentară băncii, privind îndeplinirea obligației de rambursare a creditului are, în principiu, două alternative:

poate garanta cu bunuri materiale, imobile, terenuri, sau active financiare pe care le pune la dispoziția băncii, sub forma ipotecii, gajului depozitului bancar etc., acestea fiind denumite garanții reale

poate apela pa o terță persoană – numit garant, care să-și asume obligația că va achita datoria (sau va despăgubi bănește banca), în cazul în care cel pentru care garantează (debitorul, clientul băncii) nu își îndeplinește obligația asumată prin contractul de împrumut. Instrumentul garantării poate fi în acest caz scrisoarea de garanție bancară, avalul cambial, fidejusiunea, etc., acestea făcând parte din garanțiile personale.

Indiferent de tipul garanției (reală sau personală), aceasta trebuie să răspundă anumitor cerințe de bază:

existența unui patrimoniu independent de relația contractuală, suficient de mare și cert în timp, pentru a acoperi obligația garantată;

garanția să fie astfel concepută încât să asigure băncii dreptul și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;

banca, în calitate de beneficiar al garanției, să aibă asigurată posibilitatea de a transforma garanția în bani, rapid și fără pierderi. Altfel spus, garanția să aibă un grad ridicat de lichiditate, dacă trebuie executată în cazul în care clientul nu își rambursează datoria.

Prin solicitarea unei garanții de o valoare considerabil mai mare decât împrumutul, o bancă își reduce capacitatea de a împrumuta. Garanțiile solicitate fiind prea mari, clienții băncii vor renunța la a mai solicita credite. Acest lucru nu numai că va limita profitul băncii, dar va însemna că banca nu va mai îndeplini un obiectiv principal al activității sale: sprijinirea prin credit a dezvoltării economice.

Deci, garanția este importantă în diminuarea riscului, dar a acesta constituie un aspect luat în considerare de creditor. Dacă activitatea pentru care se solicită creditul este îndeajuns de profitabilă și riscul este scăzut, garanția ar putea să nu mai fie necesară sau valoarea ei să fie relative scăzută.

Atunci când se solicită o garanție, de regulă, se disting trei părți implicate:

Ordonatorul garanției, care este debitorul principal. El este cel căruia partenerul de contract (de exemplu, în contractul de credit, partenerul de contract e banc ace acordă creditul) îi solicită o garanție. În consecință, ordonatorul fie oferă o garanție din propriul său patrimoniu (sub formă de gaj sau de ipotecă), fie solicită unui terț (garant) să ofere o garanție, în locul lui. De exemplu, prin avalul cambial, avalistul se angajează ca terț să plătească cambia, în cazul în care debitorul nu o plătește.

Beneficiarul garanției este cel în favoarea căruia s-a constituit garanția, în cazul nostru banca. Beneficiarul execută garanția, respective încasează banii care rezultă din vânzarea bunului, dacă debitorul principal nu și-a îndeplinit obligația asumată de a rambursa banii.

Garantul este debitorul secundar, care, în anumite cazuri, poate fi însuși debitorul principal, când garantează cu bunurile sale, sau poate fi un terț (o altă bancă, o altă firmă sau instituție) care garantează că, în cazul neîndeplinirii obligațiilor debitorului principal, va îndeplini obligația de plată sau de rambursare a sumelor.

Deci, în relația de garantare pot apare:

două persoane – beneficiarul garanției (banca) și debitorul (clientul băncii), când acesta din urmă garantează cu propriul său patrimoniu (ipotecă, gaj)

trei persoane – când debitorul apelează la o terță persoană, garantul, ca acesta din urmă să garanteze obligația lui de plată.

În ambele cazuri, beneficiarul este banca, în poziție de creditor.

3.1.6.1. ATRIBUTELE UNEI BUNE GARANȚII

Înainte de a accepta o garanție, indiferent de natura obligațiilor garantate sau instrumental de garantare utilizat, banca trebuie să aibă în vedere trei aspecte principale:

dreptul de proprietate

perfectarea contractului de garanție

valoarea garanției.

Dreptul de proprietate

Înainte ca un client să acorde drepturi asupra unui bun pe care banca îl acceptă drept garanție, acesta trebuie să aibă drept de proprietate asupra bunului respectiv. Evident, nu poate fi angajat un bun în sistemul de garantare, dacă nu este proprietatea celui ce-l oferă drept garanție.

În cazul garanțiilor reale, cum este ipoteca, este important de știut dacă nu mai există un terț care are anumite drepturi asupra bunului respectiv. În cazul ipotecii, prioritatea rangului se determină prin prioritatea datei la care aceasta a fost legal înscrisă. Acest lucru este foarte important deoarece, în caz de executare silită a debitorului (de exemplu, faliment), creditorii ipotecari sunt preferați altor creditori. Ei își recuperează banii din vânzarea bunului, în ordinea priorității rangului.

De exemplu, când se vinde un bun imobil având asupra lui mai multe ipoteci, banii se vor recupera de către creditorii ipotecari, în ordinea rangului de ipotecă pe care-l deține fiecare. Deci, va fi achitată suma creditorului care deține ipoteca de rangul I (a fost înscris primul), apoi, în ordine, cei cu ipoteca de rangul II, etc.

În consecință, băncile trebuie să urmărească permanent bunurile luate drept garanție și să cunoască eventualele ipoteci asupra bunului respectiv sau modificările din acest punct de vedere. În cazul mai multor ipoteci, valoarea bunului trebuie să fie suficient de mare ca să acopere toate datoriile garantate cu unul și același bun ipotecat.

Totodată se poate întâmpla ca alte persoane care, direct sau indirect, sunt asociate bunului ce formează obiectul garanției, să aibă anumite drepturi. Dacă, de exemplu, băncii I s-a oferit drept garanție un bloc de locuințe, chiriașii existenți pot avea drepturi pe perioada închirierii, ceea ce în caz de executare a ipotecii poate să împiedice vânzarea apartamentelor.

Acest aspect trebuie luat în considerație și atunci când o proprietate comună este utilizată pentru garantarea unui împrumut acordat numai în numele uneia dintre părți. Cel mai frecvent exemplu îl constituie situația soților care dețin, împreună o proprietate care însă este folosită drept garanție pentru o afacere dezvoltată doar de unul dintre ei. Dacă proprietarul afacerii îl constrânge pe coproprietar să semneze pentru garantarea unui credit, cu imobilul la care sunt coproprietari, acest fapt poate invalida drepturile băncii de executare a ipotecii.

Proprietarul unui bun poate fi altcineva decât împrumutatul. În practică, adesea, un terț oferă propriul său patrimoniu drept garanție pentru împrumutul acordat de bancă unui clint. De exemplu, un părinte poate garanta împrumutul acordat copilului său. Acest tip de garantare este denumit garanția unui terț.

În concluzie, în măsura în care debitorul poate separa într-o formă legală o parte din avutul său (bunuri, active financiare) pe care o pune necondiționat la dispoziția băncii, el poate fi garant. În același timp, el poate apela la un terț (care nu este legat prin raportul contractual), în măsura în care patrimonial acestuia îndeplinește condițiile cerute și amintite mai înainte.

Perfectarea contractului de garanție

Reprezintă un termen generic pentru a desemna ansamblul activităților și cerințelor impuse de lege și a căror respectare asigură băncii drepturile asupra garanției constituite.

Se disting mai multe aspecte ale perfectării unei garanții:

cunoașterea cadrului legal de folosire a garanțiilor, atât în sensul respectării legilor specifice (de exemplu codul comercial, codul civil) cât și a normelor bancare;

îndeplinirea tuturor formalităților legale pentru ca banca, în calitate de beneficiar al garanției, să aibă asigurată posibilitatea utilizării rezultatelor executării garanției (de exemplu prin vânzare) în cazul că banii trebuie recuperați;

documentele privitoare la garanție trebuie să fie astfel concepute încât să asigure băncii dreptul și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune;

constituirea (emiterea) oricărei garanții presupune anumite costuri; banca trebuie să le evalueze și să stabilească cine le suportă.

Obținerea și perfectarea unei garanții este un proces îndelungat. De aceea, banca nu trebuie să acorde un credit celui care l-a solicitat decât în momentul în care procesul de perfectare a garanției este încheiat sau destul de avansat pentru ca banca să fie sigură de posibilitatea exercitării drepturilor sale asupra garanției.

Valoarea garanției

Este important ca banca să cunoască, cu certitudine, valoarea atribuită garanției în momentul în care aprobă împrumutul. Mai mult decât atât, este necesar ca valoarea garanției să fie constantă în timp, astfel încât aceasta să nu scadă sub suma datorată (pe toată durata rambursării). Dacă apar situații în care clientul nu poate plăti suma luată cu împrumut, banca, prin executarea garanției, poate să-și recupereze în întregime banii dați cu împrumut.

Executarea garanției este termenul utilizat pentru a desemna procedura în urma căreia garanția este transformată în bani.

De exemplu, dacă garanția este un bun ipotecat sau gajat, acesta trebuie vândut; în cazul unui depozit bancar constituit la o lată bancă, trebuie efectuate anumite formalități, pentru prelucrarea și transferul depozitului.

Adesea, executarea garanției obligă banca la obținerea unei aprobări din parte tribunalului pentru acționarea în judecată a debitorului și vânzarea la licitație a bunului imobil ipotecat. Ca rezultat al acestei acțiuni, banca poate suporta cheltuieli care vor reduce beneficiul obținut din garanție (dacă astfel de cheltuieli nu au fost luate în considerație a stabilit care trebuie să fie valoarea garanției ce trebuie oferită de client).

În practică băncile calculează nivelul de acoperire asigurat de garanție, în raport cu valoarea obligației garantate. Bunurile oferite drept garanție sunt evaluate de specialiști ai băncii sau de instituții specializate. Din valoarea bunurilor astfel evaluate, băncile calculează un anumit procent care constituie valoarea garanției. De exemplu, dacă un imobil este evaluat la 800 milioane lei, iar banca va stabili – în funcție de diferite criterii – procentul din valoarea acestui, luat în considerare la stabilirea valorii garanției, la 70%, garanția se va ridica la 560 milioane lei.

Nivelul acoperirii reflectă experiența băncii în posibilitatea de a încasa cât mai mult dint-un anume tip de garanție, ca urmare a executării ei.

În stabilirea nivelului de acoperire (a mărimii procentului), banca trebuie să aibă în vedere că, în cazul în care bunul trebuie vândut, poate nu va exista cerere pentru astfel de produse sau, prin vânzarea unui stoc mare, prețul se poate reduce, fapt ce va influența negative suma ce poate fi obținută. Nivelul stocului este, de asemenea, deseori supraevaluat de clienți.

Luând în considerare toți acești factori, practica bancară demonstrează că o bancă va acorda împrumuturi, în mod normal, sub valoarea stocului menționată în ultimele situații contabile ale firmei.

În cazul executării unei garanții, banca nu trebuie să se bazeze pe posibilitatea obținerii valorii integrale a garanției, cu excepția numerarului din depozitul bancar. Numeroase garanții au valori variabile. Cele mai relevante exemple în acest sens sunt investițiile la bursa de valori (titluri de valoare) , sau depozitele în valută. Similar, prețurile terenurilor și imobilelor fluctuează. Acestea constituie alte argumente în favoarea deciziei de a se lua în considerare doar un anumit procent din valoarea unei garanții. Elementele al căror preț variază frecvent impun băncii necesitatea reevaluării periodice a garanției, chir zilnic, dacă riscul o justifică (recalcularea nivelului de acoperire).

Un alt factor, care a devenit din ce în ce mai important, privește obligațiile referitoare la proprietăți, în special la proprietățile industriale. Dacă o bancă a acceptat drept garanție o fabrică cu profil chimic, s-ar putea ca banca să trebuiască să suporte costurile privind poluarea mediului, dacă afacerea dă faliment. Cunoscând astfel de situații, băncile refuză adesea garanțiile de acest tip deoarece costurile de remediere a efectelor poluării pot fi atât de ridicate încât să ducă la falimentul băncii.

O altă problemă se referă la evaluarea garanției. În timp ce prețurile pieței pentru unele elemente (cum sunt obligațiunile sau acțiunile) pot fi simplu de obținut, evaluarea unei fabrici este ceva mai dificilă. În asemenea cazuri trebuie consultați specialiști.

Trebuie de asemenea avută în vedere orice schimbare posibilă a valorii de garanție. În timp ce obligațiunile și acțiunile sunt ușor de evaluat în orice moment, valoarea lor poate fi subiectul unor acțiuni speculative la bursă. Valoarea unor garanții fluctuează corespunzător ciclului economic general, în timp ce altele își păstrează valoarea constantă.

3.1.6.2 TIPURI DE GARANȚII

Garanțiile cele mai uzuale pot fi clasificate după cum urmează:

Dreptul de gaj general

Garanții personale

Garanții reale

Garanții reale imobiliare

Garanții reale mobiliare

1. Dreptul de gaj general

În orice sistem de drept, obligația asumată prin contract este obligația principală.

Garanția principală a creditorului este consacrată în legislație sub denumirea de drept de gaj general asupra tuturor bunurilor mobile sau imobile ale debitorului. Drept urmare “oricine este obligat personal este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare”.

Dreptul de gaj general nu presupun indisponibilizarea bunurilor ce constituie patrimonial debitorului.

Reprezintă un drept acordat de lege creditorilor nefiind necesară încheierea unui contract de garanție. Garanția este una generală însă insuficientă în caz de insolvabilitate a debitorului.

Pentru bancă garanția principală a creditorului presupune cel puțin două riscuri:

primul risc derivă din dreptul de gaj de care se bucură toți creditorii unui debitor; astfel, în cazul în care obligațiile de plată asumate de debitori sunt de valori mari și față de mai mulți creditori (de exemplu, debitorul băncii a luat credite și din altă parte), patrimonial poate deveni insuficient pentru a acoperi toate sumele datorate;

al doilea risc derivă din faptul că debitorul poate oricând înstrăina o parte sau întregul său patrimoniu, iar banca (creditorul) nu mai poate să-și recupereze creanțele.

La aceste dezavantaje se mai poate adăuga și faptul că, în cazul în care debitorul refuză să plătească, este necesară acționarea sa în judecată. Acest demers poate presupune cheltuieli însemnate și o perioadă lungă până la recuperarea banilor de către bancă; în acest timp debitorul dispune în continuare de patrimoniul său.

Garanția principală a creditorului poate fi luată în considerare de bănci numai în cazul clienților ci integritate și situație financiară foarte bună și cunoscută de bancă.

Riscurile insolvabilității debitorului pot fi evitate prin sistemul garanțiilor, care cuprinde: depozitul bancar, ipoteca, gajul, etc.

2. Garanțiile personale (fidejusiune/cauțiune)

Fidejusiunea reprezintă angajamentul pe care o altă persoană decât debitorul principal și-l ia fața de creditor, de a executa obligația, în cazul în care debitorul principal nu o face.

Aceasta ia naștere prin convenție unilaterală de obligare a fidejusorului față de creditor. În caz de neexecutare a obligației de către debitor, creditorul poate urmări direct pe fidejusor pentru realizarea creanței (nu este necesară urmărirea prealabilă a debitorului).

Există și excepții de la această regulă iar acestea sunt:

beneficiul de discuțiune (dreptul de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului). Fidejusorul poate renunța contractual la acest beneficiu;

beneficiul de diviziune (dreptul de a cere ca urmărirea să se dividă pe toți fidejusorii). La acest beneficiu se poate renunța contractual.

Interesul creditorului este de a înlătura beneficiile fidejusorului prin prevederea în contract a clauzei de solidaritate.

3. Garanțiile reale

3.1 Garanțiile reale imobiliare

– Privilegiul

– Ipoteca

PRIVILGIUL

Privilegiul imobiliar este dreptul recunoscut unui creditor de a fi preferat celorlalți creditori, chiar dacă aceștia sunt ipotecari. Pentru opozabilitate față de terți trebuie conservat prin act autentic (contractul de credit, contractul de vânzare-cumpărare) și înscris în Cartea funciară a imobilului. În caz de concurs de privilegii și ipoteci, Codul Civil acordă preferință privilegiilor.

Tipuri de privilegii imobiliare:

privilegiul vânzătorului sau constructorului unui imobil, pentru prețul neîncasat;

privilegiul împrumutătorului pentru plata imobilului către vânzător;

În caz de concurs între privilegii, ordinea de preferință stabilită de lege este : privilegiul vânzătorului urmat d privilegiul împrumutătorului.

IPOTECA

Ipoteca este una din formele de garantare cele mai utilizate. Ea servește la garantarea obligațiilor debitorului față de creditorul său printr-un bun imobil din propriul său patrimoniu, anume desemnat pe cale legală în acest scop.

Ipoteca se materializează printr-un contract de ipotecă care este un contract accesoriu la contractul de creditare.

Garantarea plății prin ipotecă constă în aceea că, dacă la scadență debitorul nu rambursează ratele și obligațiile aferente, banca creditoare în favoarea căreia a fost constituită ipoteca poate cere vânzarea bunului ipotecat, iar din suma obținută să-și acopere creanța.

În timp ce preluarea unei proprietăți, derivată din garanția principală a creditorului, este un proces lent, procedura pe care o presupune executarea ipotecii este relative simplă și directă.

De regulă, proprietățile își mențin valoarea în timp, deși, uneori, prețurile pot fluctua foarte mult într-o perioadă scurtă.

Ipoteca se poate constitui numai asupra bunurilor aflate în circuitul civil. Cel care instituie ipotecă trebuie să fie proprietar actual al bunului. Bunurile viitoare ale unui debitor nu pot forma obiectul unei ipoteci.

Există două probleme foarte importante ce trebuie luate în considerare în cazul folosirii proprietăților drept garanții. Prima este modul de evaluare. Chiar dacă se obține o evaluare profesională, evenimente neașteptate (cum ar fi cutremurele sau modificările prețurilor) pot modifica valoarea reală a garanțiilor într-un sens nedorit (deși valoarea nominală rămâne aceeași). Pentru a se evita pierderile care ar rezulta din producerea unor evenimente neprevăzute (calamități, incendii), bunurile ipotecate se asigură la o societate de asigurare, iar polița de asigurare este cesionată în favoarea băncii creditoare. Cealaltă dificultate constă în timpul considerabil necesar vânzării proprietății, mai ales pe o piață imobiliară în stagnare sau pe care se manifestă o supraofertă de imobile și o cerere scăzută.

Alte elemente ce trebuie analizate sunt: evoluția costurilor de întreținere a proprietăților, drepturile ocupanților, proprietățile închiriate în sistem leasing, situații care limitează folosire proprietății și reduce posibilitatea de vânzare.

Publicitatea ipotecii se realizează prin înscrieri la Cartea Funciară, rangul de prioritate fiind dat de momentul înregistrării (data și ora la care cererea este primită de Biroul de carte funciară). Valoarea care este înscrisă în Cartea Funciară este valoarea creanței.

Intenția de ipotecare se poate înscrie pe baza unui act autentic, are valabilitate 2 luni și rangul de prioritate al unei ipoteci.

Înscrierea conservă dreptul de ipotecă timp de 15 ani, după care se perimă. Legea nu prevede o modalitate specifică pentru amendarea unui contract de ipotecă, deci se aplică regulile dreptului comun (un contract se poate amenda prin act adițional, conform voinței părților).

Ipoteca ce se întinde asupra tuturor ameliorațiunilor ulterioare constituirii ei va asigura preferința față de creditorii care au constituit o garanție reală mobiliară asupra acestor ameliorațiuni, numai dacă ipoteca asupra ameliorațiunilor a fost înscrisă în registrele de publicitate imobiliară.

3.2. Garanții reale mobiliare

Bunurile care pot forma obiectul unei garanții reale mobiliare sunt:

stocul de bunuri fungibile și nefungibile; acestea trebuiesc evaluate la data luării în garanție iar bunurile din interiorul stocului se pot înlocui unele prin altele fără a afecta garanția; problema acestui tip de garanție o constituie necesitatea urmăriri în vederea evitării diminuării valorii garanției.

soldurile creditoare ale conturilor curente și de depozit – în acest caz respectivul cont trebuie individualizat în mod distinct.

certificatele de depozit, cecuri, bilete la ordin – legea prevede că publicitatea se poate face numai prin posesia asupra instrumentului sau prin andosarea acestuia; înscrierea la Arhiva Electronică nu este o metodă validă de publicitate.

valori mobiliare cotate și necotate, părți sociale.

universalitatea de bunuri mobile ale unui debitor – include fondul de comerț, toate bunurile mobile prezente și viitoare; acestea pot fi descrise generic în contract, detalierea făcându-se în raportul de expertiză.

drepturi de creanță garantate – există creanțe care prin destinația lor nu pot fi cesionate (sume de bani cu destinație specială de la bugetul statului); trebuie avută atenție să nu existe interdicție de cesionare în contractul de bază.

polițe de asigurare.

Forma legală prin care se iau în garanție bunurile mobile este gajul.

Gajul, spre deosebire de ipotecă, presupune înstrăinarea bunului și constă în remiterea de către debitor în favoarea creditorului a unui bun mobil care, în cazul în care datoria nu va fi achitată la scadență, va fi vândut și din banii obținuți se va acoperi datoria debitorului.

Contractul de gal este un contract accesoriu pentru că implică o obligație principală pe care o garantează, el urmând soarta acesteia în ceea ce privește existența și stingerea sa. Totodată este și un contract unilateral, deoarece creează obligații numai în sarcina creditorului gajist, respective de a păstra bunul și de a-l restitui după ce a fost plătit efectiv.

Alături de gajul cu deposedare, legislația din țara noastră permite și gajul fără deposedare.

3.1.6.3. EVALUAREA GARANȚIILOR

Având în vedere faptul că imobilele sunt garanțiile cele mai căutate de către bănci ( cu excepția depozitelor colaterale), discuția legată de evaluare se va concentra pe modalitatea de evaluare a imobilelor.

Proprietățile imobiliare sunt împărțite în cinci categorii, după funcțiunea dominantă: rezidențiale (locuințe), comerciale, industriale, agricole, cu scopuri speciale. Dacă utilizarea prezentă nu coincide cu destinația clădirii evaluatorul trebuie să stabilească modul în care acest fapt poate afecta valoarea proprietății. În acest caz evaluatorul estimează costurile pentru a corecta deficiențele și judeca efectele asupra valorii.

Evaluatorul întocmește descrierea clădirii luând în considerare o varietate de date specifice:

-descrierea exterioară (infrastructura, suprastructura)

-descrierea interioară (compartimentarea spațiului, elemente structurale interioare, decorații și finisaje, protecție împotriva degradării în timp și a acțiunii insectelor)

-echipamente și instalații (sisteme de țevi și conducte, instalații care folosesc energie, alte echipamente)

Evaluarea pentru garantarea împrumutului este o metodă folosită frecvent în cadrul operațiunilor de finanțare. Evaluatorii vor lua în considerare valoarea de piață atunci când evaluează un activ destinat pentru garantarea rambursării unui credit, deși în anumite cazuri se pot lua în considerare valoarea de utilizare în continuitate, valoarea de lichidare sau alte categorii de definiții ale valorii, în funcție de reglementările legale, circumstanțe sau cerințe ale părților. Totuși cei care furnizează finanțarea sunt interesați în principal de valoarea de piață.

Valoarea de piață, definită de standardele internaționale, este „mărimea estimată pentru care un activ ar putea fi schimbat la data evaluării între un cumpărător hotărât și un vânzător hotărât, într-o tranzacție echilibrată, după un marketing adecvat, în care fiecare parte a acționat în cunoștință de cauză, prudent și fără constrângeri”.

Raportul de evaluare imobiliară este un document întocmit de către persoane autorizate, în scopul stabilirii valorii de piață a imobilului pentru instituirea ipotecii bancare. Este structurat pe capitole, după cum urmează:

-în capitolul I se menționează beneficiarul evaluării, destinatarul, executantul, care poate fi o firmă specializată în acest tip de activitate și expertul evaluator care a prestat efectiv acest serviciu

-capitolul al doilea stabilește obiectivele evaluării: identificarea, relevarea și evaluarea de bunuri imobiliare în vederea instituirii ipotecii bancare asupra imobilului respectiv.

-capitolul al treilea, „Premizele evaluării”, conține elemente privitoare la titlul de proprietate asupra imobilului, vechimea clădirii, planurile topografice, conformitatea cu reglementele și restricțiile urbanistice, faptul că proprietatea este liberă de orice sarcini (nu este deja ipotecată). De asemenea, se precizează faptul că previziunile și estimările de exploatare conținute în raport sunt bazare pe condițiile actuale ale pieței și valabilitatea valorilor rezultate din rapoartele de evaluare este limitată la circa 3 luni pentru sumele exprimate în lei și 1 an pentru sumele exprimate în valută.

-în capitolul al patrulea se descrie situația juridică a imobilului, bazată pe extrasul de carte funciară

-capitolul al cincilea, „Situația din teren” conține descrierea proprietății: amplasamentul; dacă terenul este intravilan sau extravilan, dacă construcțiile sunt în stare bună, putând fi folosite sau într-o stare mai puțin bună necesitând lucrări de reparație.

-în capitolul șase se calculează valoarea tehnică a imobilului, conform normelor Corpului Experților tehnici din România și ANEVAR, obligatoriu fiind ca valoarea să fie exprimată în valuta în care se dorește a fi contractat creditul precum și în moneda națională.

-capitolul al șaptelea face estimarea valorii de piață a imobilului. Astfel valoarea sa este afectată pozitiv de poziționarea cât mai bună în spațiul geografic și de caracteristicile cât mai moderne ale formei, materialelor folosite și structurii.

3.2. INFORMAȚII CU CARACTER ECONOMICO-FINANCIAR

Analiza economico-financiară este activitatea de diagnosticare a
stării de performanță financiară a agentului economic la încheierea unui ciclu de gestiune, stabilind punctele forte și punctele slabe ale activității, în vederea fundamentării unei strategii de dezvoltare, într-un mediu concurențial.

Ca activitate practică, analiza economico-financiară are caracter permanent, indiferent că se realizează de un compartiment din interiorul agentului economic sau din afara acestuia, de bancă, de concurenți și /sau potențiali parteneri. Obiectivele urmărite nu sunt aceleași: pe de o parte se urmărește identificarea posibilităților de generare de fluxuri nete de trezorerie, pe de altă parte se urmărește echilibrul financiar realizat, la nivelul fondului de rulment, al trezoreriei nete și rentabilitatea întreprinderii la nivelul marjelor de acumulare, a capacității de autofinanțare.

Realizarea acestor obiective presupune o analiză a documentelor de sinteză contabilă – bilanțul și contul de rezultate – și a tabloului de finanțare (de fluxuri financiare).

Principalele etape în analiza economico-financiară sunt:

– analiza echilibrului financiar pe baza bilanțului;

– analiza marjelor de rentabilitate pe baza contului de rezultate;

– determinarea diagnosticului financiar al rentabilității și riscului întreprinderii;

– analiza fluxurilor financiare pe baza tabloului de finanțare.

Analiza financiară este un instrument tehnic ce utilizează informația financiară pentru a calcula elemente de fezabilitate a creditului, adică:

– gradul de profitabilitate a activității curente a clientului;

– probabilitatea ca această activitate să rămână profitabilă;

– posibilitatea rambursării creditului într-o anumită perioadă;

– posibilitatea ca o nouă investiție proiectată în cadrul activității să fie profitabilă (de regulă, pentru un proiect de investiție se solicită un credit pe termen mediu sau lung);

– mărimea riscului.

Unul dintre elementele principale ale analizei financiare este evidența contabilă ce trebuie ținută de agenții economici conform reglementărilor.

3.2.1 ANALIZA BILANȚULUI

Bilanțul este o "fotografie" a situației patrimoniale a întreprinderii, o recapitulare a ansamblului resurselor de care dispune și a modului de utilizare a acestora, la un moment dat (sfârșitul exercițiului financiar).

Patrimoniu = ansamblul bunurilor (corporale și necorporale), a drepturilor și obligațiilor ce caracterizează situația unei entități economice la un moment dat.

Entitatea economică este titular de patrimoniu și astfel bilanțul contabil se poate defini schematic:

UTILIZĂRI = RESURSE

Activ Pasiv

3.2.1.1. ANALIZA ACTIVULUI

Activul este evaluat la cost istoric sau la cost de achiziție. Orice modificare a regulilor de evaluare a activului și a datoriilor are incidență asupra situației nete. În conformitate cu noul plan de conturi, elementele de activ sunt grupate în ordinea lichidității crescătoare.

Activ: – activ imobilizat – imobilizări necorporale

imobilizări corporale

imobilizări financiare

– activ circulant – stocuri

creanțe

valori mobiliare de plasament

disponibilități

3.2.1.2. ANALIZA PASIVULUI

Elementele de pasiv sunt clasificate după originea lor. Rezultatul exercițiului figurează implicit în capitaluri proprii, în bilanțul dinaintea repartiției profitului.

Pasiv – capitaluri proprii – capital

rezerve

rezultat net

provizioane pentru riscuri și cheltuieli

datorii – împrumuturi

datorii din vânzări și servicii

datorii fiscale, sociale

datorii diverse

Se poate întocmi un bilanț înainte de repartizare, care evidențiază distinct rezultatul exercițiului și un bilanț după repartizare, în care rezultatul exercițiului este repartizat pentru diverse utilizări.

Analiza financiară se realizează pornind de la bilanțul după repartizare.

Pentru a obține bilanțul după repartizarea rezultatului este necesar mai întâi a se reprezenta modalitatea de repartizare a beneficiului:

Rezultatul exercițiului repartizat pentru:

Rezerve legale

Report din exercițiul anterior

Fond de participare a salariaților la profit

Fondul de dezvoltare

Vărsăminte la buget

Alte rezerve prevăzute de lege

Dividende

Beneficiul de reportat

Bilanțul după repartizare diferă de cel dinainte de repartizare prin:

– posturile de rezerve care sunt modificate cu noile sume alocate;

– postul "beneficiul de reportat" modificat;

– postul "rezultatul exercițiului" care dispare;

– alte datorii, ca sumă, se modifică cu cuantumul dividendelor datorate acționarilor.

3.2.1.3. CORECȚII OPERATE ÎN ACTIVUL BILANȚULUI CONTABIL

Aceste corecții vizează obținerea unor mărimi utile analizei economico – financiare:

– activul imobilizat net (corectat)

O imobilizări necorporale

O imobilizări corporale

O imobilizări financiare mai mari de un an

O cheltuieli în avans care afectează o perioadă mai mare de un an

– activul circulant

O imobilizări financiare mai mici de un an

O stocuri

O creanțe mai mici de un an

O titluri de plasament

O disponibilități bănești

3.2.1.4. CORECȚII OPERATE ÎN PASIVUL BILANȚULUI CONTABIL

Aceste corecții au ca scop construirea a trei mărimi semnificative în pasiv:

capitaluri proprii (capital social, rezerve, rezultat reportat);

datoriile pe termen mediu și lung:

O provizioane pentru riscuri și cheltuieli mai mari de un an;

– datoriile pe termen scurt:

O provizioane pentru riscuri și cheltuieli mai mici de un an.

Pe orizontală, bilanțul financiar, are două părți:

Partea superioară (imobilizări, resurse permanente) care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care îl compun.

Partea inferioară (active circulante, resurse temporare) care evidențiază, dimpotrivă, ciclul de activitate.

Din structura bilanțului financiar se desprind două reguli principale ale finanțării, respectiv nevoile permanente de alocare a fondurilor bănești vor fi acoperite din capitalurile permanente, în timp ce nevoile temporare vor fi în mod normal finanțate din resurse temporare.

Cele două părți ale bilanțului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă corelare cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea de sus, iar partea de jos reflectă echilibrul pe termen scurt.

3.2.2. CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

Contul de profit și pierderi sau contul de rezultate grupează ansamblul veniturilor realizate de întreprindere și ansamblul cheltuielilor suportate de aceasta. Făcând diferența obținem rezultatul net, veniturile și cheltuielile fiind clasificate în funcție de natura lor. Contul de profit și pierderi prezintă, într-o manieră dinamică, activitatea și rentabilitatea întreprinderii în cursul unei perioade date, în timp ce bilanțul este fotografia situației unei întreprinderi la o dată anume. Pe baza contului de profit și pierdere se poate cunoaște beneficiul pe care întreprinderea 1-a obținut, respectiv pierderea pe care a suferit-o și de ce.

Comparând conturi de rezultate succesive putem urmări, în timp, evoluția activității și rentabilității. Analiza rentabilității întreprinderii și a evoluției sale constituie pentru bancher un element major în studierea bonității clientului.

Contul de profit și pierdere sintetizează fluxurile economice, respectiv veniturile și cheltuielile perioadei de gestiune, arătând cum s-a ajuns de la starea patrimonială inițială la cea finală, reflectate în bilanț (realizează legătura dintre bilanțul inițial și cel final).

Veniturile și cheltuielile întreprinderii, aferente exercițiului în curs sau exercițiului anterior sunt înregistrate după natură și clasate în patru rubrici:

Exploatare – Financiar – Excepțional – Repartizare

Aceste patru părți constituie etapele ce permit calculul și analiza rezultatului. Ele nu sunt independente una față de alta, ci constituie împreună un ansamblu coerent.

Structura ierarhică a contului de rezultate permite determinarea mai multor nivele ale rezultatului, ceea ce implică operarea corecțiilor de evaluare patrimonială (amortismente și provizioane).

Elementele de exploatare grupează veniturile și cheltuielile de exploatare, adică tot ce ține de activitatea întreprinderii, de ciclul aprovizionare – producție – vânzare .

Venituri din exploatare – Cheltuieli pentru exploatare = Rezultatul exploatării

Cunoașterea acestui rezultat permite măsurarea rentabilității pe care o obține întreprinderea din activitatea sa:

– Care a fost nivelul vânzărilor?

– Este rentabilă activitatea?

– Rezultatul este în concordanță cu dezvoltarea activității?

Elementele financiare grupează veniturile și cheltuielile financiare, legate de finanțarea întreprinderii: dobânzi încasate sau plătite, obținute de la furnizori sau acordate clienților, diferențe de curs valutar – în plus sau în minus, venituri sau cheltuieli rezultate din cesionarea unor valori mobiliare de plasament.

Rezultatul financiar permite cunoașterea costului datoriilor pe care la suportă o întreprindere. El este legat de politica de finanțare a întreprinderii. Adăugat sau scăzut la / din rezultatul de exploatare permite cunoașterea rezultatului curent al întreprinderii. Dacă acest rezultat este pozitiv înseamnă că întreprinderea a realizat un rezultat de exploatare suficient pentru:

a acoperi costul datoriei proprii;

a fi profitabilă.

În caz contrar, întreprinderea nu este suficient de rentabilă pentru a face față datoriei pe care o are; structura sa financiară este prost echilibrată sau imobilizările sale cântăresc prea greu.

Rezultatul curent ia deci în considerație exploatarea întreprinderii(rezultatul de exploatare) și politica sa de finanțare (rezultatul financiar).

Rezultatul de exploatare ± rezultatul financiar = rezultatul curent

Acesta ne dă informații despre posibilitățile reale ale întreprinderii de a realiza beneficii, ținând cont de gradul său de îndatorare. Bancherul va studia cu mare atenție acest sold: cheltuielile financiare prea mari sunt semnul unei îndatorări excesive, ceea ce face ca întreprinderea să fie foarte sensibilă la riscul de creștere a ratei dobânzii.

Elementele excepționale – în această parte sunt înscrise veniturile și cheltuielile care nu corespund nici criteriului de exploatare, nici criteriului financiar și care nu țin de activitatea curentă a întreprinderii. Acest rezultat trebuie să aibă un caracter excepțional. Rentabilitatea unei întreprinderi nu trebuie să depindă, sau să fie absorbită, de un rezultat excepțional. Prin natura sa, partea excepțională va cuprinde elemente care nu sunt repetabile în timp. Conducătorul de întreprindere va putea astfel să considere ca excepțională o cheltuială importantă prin mărimea sumei, cheltuială care dacă ar fi înregistrată la partea de exploatare ar falsifica complet gradul de apreciere al întreprinderii.

Cheltuielile de repartizat sunt incluse în două rubrici:

participarea salariaților;

impozitul pe beneficii.

Rezultatul exercițiului provine din cele patru grupe de venituri și cheltuieli examinate mai sus, el fiind de fapt soldul acestora: sold creditor în cazul profitului și sold debitor pentru pierdere.

Rezultatul exercițiului, sub forma profitului net, reprezintă soldul final al contului de profit și pierdere, supus repartizării conform reglementărilor în vigoare.

3.2.3. SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE

Pentru a facilita lectura contului de rezultate, planul contabil a prevăzut o prezentare a acestuia sub forma de listă, care pune în evidență diferitele niveluri ale rezultatelor, permițând determinarea unor solduri de acumulări bănești potențiale, destinate să remunereze factorii de producție și să finanțeze activitatea viitoare astfel:

Rezultat de exploatare – Rezultat financiar – Rezultat curent înainte de impozitare – Rezultat excepțional – Rezultatul exercițiului.

Datorită acestui alt mod de organizare a contului de rezultate pot fi puse în evidență opt solduri, care constituie tot atâtea rezultate intermediare.

Este deci un tabel ce trebuie citit:

pe verticală pentru a putea aprecia cum se formează rezultatul și
de unde provine beneficiul sau pierderea;

pe orizontală pentru a putea identifica, dintre venituri și cheltuieli,
principalii factori ce explică rezultatul.

Prezentarea contului de profit și pierdere sub formă de listă permite analizarea rezultatului din patru unghiuri: exploatare, financiar, excepțional și rezultatul net. Tabelul soldurilor intermediare de gestiune permite completarea acestei analize prin descompunerea rezultatului în nivele intermediare:

Producție și activitate – marja comercială — valoarea adăugată -excedent brut de exploatare – rezultat curent înainte de impozitare — capacitate de autofinanțare.

Soldurile intermediare de gestiune reprezintă de fapt palierele
succesive în formarea rezultatului final. Datorita acestui tabel, bancherul
va putea afla dacă întreprinderea este rentabilă sau nu și va putea să
discearnă mai bine cauzele eventualelor dificultăți.

Din contul de rezultate reiese cifra de afaceri, adică suma vânzărilor realizate către clienți:

Vânzare de mărfuri + Producția vândută = Cifra de afaceri

Vânzările de mărfuri sunt cele realizate în cadrul unei activități de comerț. Producția vândută, în schimb, reprezintă produsele pe care întreprinderea le-a fabricat și le-a vândut.

Cifra de afaceri măsoară activitatea întreprinderii. Evoluția în timp, scăderea sau creșterea cifrei de afaceri, este un prim indiciu cu privire la activitatea întreprinderii.

Dar cifra de afaceri nu este o noțiune suficientă dacă ne interesează activitatea întreprinderii în totalitate:

se poate ca întreprinderea să fi fabricat produse ce nu s-au vândut
încă: este producția stocată,

se poate ca întreprinderea să fi produs unele bunuri destinate
satisfacerii unor necesități proprii: este producția imobilizată.

Activitatea globală a întreprinderii este deci reprezentată de vânzările de mărfuri si de producție.

Volumul activității ( producția exercițiului ) = producția vândută + producția stocată + producția imobilizată + vânzările de mărfuri

Acest sold permite măsurarea posibilităților întreprinderii de a produce și de a vinde datorită activității sale de exploatare.

Marja comercială este indicatorul fundamental de măsurare a activității întreprinderilor comerciale. Ea se poate calcula și pentru întreprinderile cu activitate dublă, de comerț și de producție. Acest sold permite măsurarea capacității unei întreprinderi de a obține o marjă (diferență) între vânzările sale de mărfuri și costul cumpărării acestor mărfuri; această marjă trebuie să permită acoperirea celorlalte cheltuieli ale întreprinderii.

Prețul de cumpărare al mărfurilor vândute (consum de mărfuri) se măsoară ținându-se cont de ce s-a cumpărat și de variația de stoc, adăugându-se ceea ce exista în stoc la începutul exercițiului și scăzându-se ceea ce rămâne în stoc la sfârșitul exercițiului. Variația de stoc va fi negativă dacă s-a consumat mai puțin decât s-a cumpărat și va fi pozitivă în caz contrar.

Marja comercială va depinde deci de:

prețurile practicate la vânzarea de mărfuri

prețurile de cumpărare a mărfurilor.

Producția exercițiului include valoarea bunurilor și serviciilor fabricate de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare producția exercițiului va include trei elemente: producția vândută evaluată la prețul de vânzare, producția stocată și producția imobilizată evaluată la costul de producție.

Valoarea adăugată măsoară contribuția întreprinderii la îmbunătățirea valorii bunurilor și serviciilor oferite. Ea permite aprecierea eficienței factorilor de producție. Exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție (forță de muncă și capital).

Valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești din care se va face remunerarea participanților direcți sau indirecți la activitatea economică a întreprinderii:

– remunerarea muncii prin salarii, indemnizații, premii,
cheltuieli sociale;

– remunerarea statului prin impozite, taxe, vărsăminte asimilate;

remunerarea creditelor prin dobânzi și comisioane plătite;

remunerarea investițiilor prin amortismente calculate;

remunerarea capitalurilor proprii prin dividende plătite
acționarilor.

Întreprinderea, în calitate de participant direct la viața economică, va fi remunerată prin capacitatea de autofinanțare.

Bunurile și serviciile provenite de la terți corespund diferitelor tipuri de consumuri:

Consum de mărfuri sau prețul de cumpărare a mărfurilor vândute – consum de materii prime – alte consumuri (alte cumpărări și cheltuieli externe)

Contribuția întreprinderii la creșterea valorii va fi deci măsurată prin diferența dintre suma activității (Vânzări de mărfuri + Producții vândute, stocate și imobilizate) și suma consumurilor provenite de la terți.

Producție + vânzări de mărfuri – consum = valoare adăugată

Valoarea adăugată permite măsurarea performanței interne a întreprinderii și constituie o bună bază de comparație între întreprinderi ce au activități comparabile.

Cu cât întreprinderea studiată are o activitate de prelucrare mai extinsă, cu atât valoarea adăugată trebuie să fie mai mare; întreprinderile care generează cel mai înalt nivel de valoare adăugată sunt deci cele de servicii, la polul opus situându-se întreprinderile de distribuție.

Valoarea adăugată este un indicator important prin faptul că reprezintă baza de calcul pentru principalul impozit direct (TVA), iar prin agregarea ei la nivel macroeconomic se obține Produsul Intern Brut (PIB).

Excedentul brut din exploatare constituie rentabilitatea economică pe care întreprinderea o obține din exploatarea sa, după remunerarea muncii și înainte de a lua în calcul uzura imobilizărilor (amortizările), acoperirea riscurilor (provizioanele), elementele financiare, elementele excepționale și impozitul pe beneficiu.

Valoare adăugată + subvenții de exploatare – impozite și taxe – cheltuieli de personal = excedent brut din exploatare

Acest sold nu este deci influențat de politica de amortizări sau provizioane a întreprinderii, nici de politica sa de finanțare.

Excedentul brut din exploatare exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, resursa principală a întreprinderii, cu influențe hotărâtoare asupra rentabilității finale și a capacității de dezvoltare a întreprinderii.

Indiferent de activitatea întreprinderii, acest sold trebuie să fie cât mai ridicat posibil. Invers, dacă excedentul brut din exploatare este negativ, înseamnă că activitatea nu este rentabilă deoarece nu asigură acoperirea cheltuielilor cu personalul și că implicit firma nu va fi în stare să facă față cheltuielilor sale financiare decât prin creșterea gradului său de îndatorare.

Excedentul brut din exploatare permite măsurarea capacității întreprinderii de a:

rambursa capitalurile împrumutate, deoarece excedentul brut
din exploatare dă posibilitatea de a se face față cheltuielilor
financiare;

menține și dezvolta utilajul de producție, în măsura în care din
excedentul brut din exploatare sunt prelevate cotele pentru
amortizări, al căror obiectiv este de a permite retehnologizarea;

acoperi riscurile, deoarece din excedentul brut din exploatare
sunt prelevate sumele pentru provizioane privind deprecierea
unor elemente din activ și provizioanele pentru riscuri și
cheltuieli;

de a genera autofinanțarea.

Ținând cont de modul de calcul, se poate concluziona că, prin creșterea valorii adăugate, scăderea impozitelor și taxelor sau reducerea cheltuielilor cu personalul, se realizează o îmbunătățire a excedentul brut din exploatare.

Acesta este deci un sold deosebit de important pentru un analist. El măsoară eficiența economică a întreprinderii și dă posibilitatea efectuării unor comparații, pe baze omogene, între întreprinderi care nu duc aceeași politică de amortizare sau finanțare.

Rezultatul din exploatare, calculat prin diferența dintre venituri și cheltuieli de exploatare, permite măsurarea performanței industriale și comerciale a întreprinderii. Este un rezultat economic, obținut după ce se iau în calcul politicile de amortizare și de provizioane.

Rezultatul din exploatare este independent de politica de finanțare și de gradul de îndatorare al întreprinderii, deoarece el este stabilit înainte de veniturile și cheltuielile financiare și reflectă mărimea absolută a rentabilității exploatării, obținută prin deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile exploatării.

Rezultatul curent înainte de impozitare este rezultatul care decurge din activitatea normală a întreprinderii, mai exact după ce se ia în calcul impactul structurii financiare, prin intermediul cheltuielilor și veniturilor financiare.

El nu este deci perturbat de elemente excepționale sau pur fiscale, dimpotrivă, el include politica financiară și tipurile de finanțare alese.

Excedentul brut din exploatare

– amortizările și provizioanele

+ amortizări și provizioane anulate

– cheltuieli financiare
+ venituri financiare

= rezultatul curent înainte de impozitare

Rezultatul curent înainte de impozitare, majorat cu rezultatul excepțional, este repartizat între salariați (participare), stat (impozit pe beneficii) și întreprindere (autofinanțare).

Rezultatul excepțional este calculat separat, înainte de impozitare, în măsura în care el nu prezintă un caracter de rentabilitate pentru întreprindere. Ar fi desigur periculos să fie luat în calcul cu scopul de a evalua performanțele întreprinderii, deoarece prin natura sa, el nu este repetabil.

Rezultatul exercițiului este soldul rezultat din ansamblul veniturilor și cheltuielilor înregistrate în cursul exercițiului respectiv.

Rezultatul net al exercițiului exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise.

Acest profit net trebuie să fie susținut de existența unor disponibilități reale, altfel el va rămâne doar un potențial de finanțare. Profitul net urmează să se distribuie sub formă de dividende sau / și să se reinvestească în întreprindere.

3.2.4. CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE

Resursă internă care măsoară rentabilitatea globală a întreprinderii, capacitatea de autofinanțare este de asemenea surplusul monetar potențial degajat de ansamblul operațiunilor curente, pe durata exercițiului, destinat să autofinanțeze politica de investiții din exercițiile viitoare.

Capacitatea de autofinanțare se calculează pe baza excedentului brut
din exploatare (sau insuficienței brute din exploatare) ținând cont de toate
cheltuielile și toate veniturile de exploatare ce se traduc prin mișcări de
trezorerie, altfel spus cu excepția cheltuielilor ce nu presupun fluxuri
monetare, adică ieșiri din casă, precum dotările pentru amortizări și provizioane sau cheltuielile excepționale cu operațiuni de capital.

Nu sunt luate în calcul nici veniturile rezultate din cesionări ale unor elemente de activ fixe care, dacă reprezintă fluxuri monetare, nu pot fi considerate ca făcând parte din activitatea curentă a unei întreprinderi.

Capacitatea de autofinanțare se poate determina prin două metode:

a) Metoda deductivă

Excedentul brut din exploatare

– cheltuieli financiare
+ venituri financiare

+ alte venituri din exploatare

alte cheltuieli din exploatare
+ venituri excepționale

cheltuieli excepționale

participarea salariaților

impozitul pe beneficii

= capacitatea de autofinanțare a exercițiului

b) Metoda adițională

În practică, este mai simplu să se calculeze capacitatea de autofinanțare pe baza rezultatului net. Dar acest mod de calcul arată care sunt întrebuințările ce se dau capacității de autofinanțare (adică rolul său) în timp ce calculul precedent ne indică originea acestui surplus monetar.

Calculul capacității de autofinanțare pe baza rezultatului net nu are deci nici o valoare "explicativă", cu excepția impactului pe care cheltuielile și veniturile calculate îl au asupra nivelului impozitului.

Rezultatul net

+ amortismente și provizioane

câteva părți din subvenții pentru investiții virate asupra
rezultatului exercițiului

reluări asupra amortismentelor și provizioanelor

venituri din cesiunea elementelor de activ

+ valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate = capacitatea de autofinanțare a exercițiului

Semnificația capacității de autofinanțare este esențială pentru întreprindere:

ea îi permite acesteia să-și acopere riscurile, constituind
provizioane;

ea trebuie să permită întreprinderii să-și finanțeze investițiile
și dezvoltarea, în acest caz capacitatea de autofinanțare apără
independența financiară a întreprinderii;

ea trebuie să permită rambursarea creditelor acordate
întreprinderii de bănci sau de terți (împrumuturi obligatare);

acest surplus monetar va permite remunerarea asociaților (prin
intermediul distribuirii de dividende);

– capacitatea de autofinanțare permite consolidarea structurii financiare a firmei.

3.2.5. PRAGUL DE RENTABILITATE

Metoda pragului de rentabilitate (punctul critic) este o metodă de bază în analiză rentabilității pe produs și a rentabilității pe ansamblul activității, atât în faza de proiectare de noi capacități, de prognozare a activității, cât și în analiza utilizării capacităților de producție existente.

Pragul de rentabilitate, numit și punct de echilibru, marchează acea
dimensiune a producției la care cheltuielile totale sunt egale cu încasarea
din vânzarea producției (nu se obține nici profit, nici pierdere) sau altfel
formulat "valoarea vânzărilor care trebuie realizată de o întreprindere
astfel încât să-și acopere toate costurile pe o perioadă dată".

Nivelul costului de produs și mărimea ratei rentabilității sunt într-o strânsă dependență de raportul dintre cantitățile de produs fabricate și cheltuielile totale de producție.

În raport cu dinamica volumului de producție, elementele cheltuielilor de producție se grupează în cheltuieli variabile și cheltuieli fixe. Dacă cheltuielile variabile sunt constante ca mărime pe unitatea de produs (suma lor crește direct proporțional cu volumul producției), cheltuielile fixe sunt variabile pe unitatea de produs (suma lor fiind constantă, înseamnă că ele se reduc odată cu creșterea volumului producției obținute).

Această legătură dintre suma cheltuielilor de producție și cantitatea de produse ce trebuie fabricate, astfel încât din încasările obținute să se acopere toate cheltuielile, este evidențiată cu ajutorul pragului de rentabilitate.

Dacă întreprinderea nu a atins pragul de rentabilitate, înregistrează pierderi;

Dacă cifra de afaceri corespunde pragului de rentabilitate, beneficiul este nul;

Dacă volumul activității depășește pragul de rentabilitate, se obțin beneficii.

Cheltuielile variabile – variază direct proporțional cu nivelul producției la care se referă, fiind însă relativ constante pe unitatea de produs (materii prime și materiale directe, salariile personalului direct productiv etc.)

Cheltuielile fixe – independente de nivelul activității, sunt angajate în scopul funcționării normale a întreprinderii, fiind plătite chiar în absența activității (cheltuielile generale ale

întreprinderii, o parte din cheltuielile comune ale secției și din cheltuielile de desfacere).

Determinarea pragului de rentabilitate (PR) se poate obține pornind de la egalitatea ce trebuie să existe, în acest punct, între vânzări și cheltuieli.

Masa vânzărilor depinde de doi factori: cantitatea vândută (q) și prețul unitar (p):

V = pq

Dacă se are în vedere gruparea cheltuielilor fixe și variabile, suma lor totală se calculează astfel:

C = vq + F

v – cheltuieli variabile unitare

q – volumul vânzărilor

F – cheltuieli fixe totale

Pragul de rentabilitate corespunde egalității dintre venituri și cheltuieli. Deci,

V = C sau pq = vq + F sau (p – v)q = F

de unde : q = F/(p – v)

Un alt mod de a aborda problematica pragului de rentabilitate este acela care consideră că acest punct reprezintă valoarea cifrei de afaceri (vânzări) pentru care suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra costurilor variabile (diferența dintre cifra de afaceri și cheltuieli variabile).

Varianta presupune calcularea succesivă a :

– costului total

C = vq + F

– cifrei de afaceri (vânzărilor) exprimată în prețuri

V = pq

– marjei asupra costurilor variabile

M = pq – vq = (p – v)q sau M = mV

unde:

m – marja exprimată sub formă de coeficient, raportul dintre costurile variabile și cifra de afaceri – rezultatului exploatării ( diferența dintre cifra de afaceri și costul total)

B-V-C sau B = (p-v)q-F

Conform acestor relații, pragul de rentabilitate se calculează:

CAC = F/M

CAC – cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate

F – cheltuieli fixe

m – marja asupra costurilor variabile exprimată sub formă de coeficient

Această variantă de calcul scoate în evidență faptul că pragul de rentabilitate depinde de patru variabile principale:

stabilitatea cifrei de afaceri;

structura costului de producție (raport dintre cheltuieli variabile și cheltuieli fixe);

poziția întreprinderii față de pragul de rentabilitate;

nivelul cheltuielilor financiare (dobânzi de plată) ce reflectă politica de îndatorare a agentului economic.

3.2.6. PRINCIPALELE ASPECTE ECONOMICO-FINANCIARE

URMĂRITE ÎN ANALIZA DE CREDIT

Pentru o înțelegere mai bună a situației financiare în care se află firma solicitantă de credit, trebuiesc subliniate anumite aspecte evidențiate de situațiile financiare ale firmei.

În acest sens se prezintă în cadrul analizei situația sumelor care urmează a fi încasate de la clienți. Acestea sunt prezentate într-un tabel ce conține numele clientului, suma datorată, scadența acesteia, datoria curentă, precum și eventuale observații privind clientul respectiv.

Stocurile sunt și ele prezentate ca și conținut și valoare, dintre acestea materiile prime și produsele finite ocupând un rol important.

Furnizorii au de asemenea o importanță deosebită. Numele lor, suma care le este datorată, data până la care trebuie făcută plata, constituie elemente care ajută la crearea unei imagini fidele asupra modalității de desfășurare a activității firmei. Existența unor sume importante care nu au fost plătite furnizorilor poate atrage după sine un semnal de alarmă privind lichiditatea firmei.

Datoriile la bugetul statului sunt de o importanță primordială în analiza privind acordarea unui credit. Acest lucru își găsește explicația în faptul că existența unor datorii la bugetul statului poate atrage popriri pe contul curent al clientului. Dacă clientul respectiv mai are contractat și un credit în momentul popririi contului său, situația devine și mai nefericită deoarece banca are obligația conform legii să vireze sumele disponibile în cont în primul rând statului. Astfel, chiar dacă contul este alimentat în ziua scadenței creditului, banca nu poate să-i ramburseze clientului din credit deoarece are obligația să vireze suma respectivă la bugetul statului până la acoperirea sumelor din poprire.

Un alt subiect ce trebuie dezbătut în cadrul analizei de credit este cel legat de eventualele credite sau facilități de leasing pe care le are contractate clientul. În acest caz acesta este rugat să aducă documentele (contractele) de la aceste facilități pentru a se putea determina tipul facilităților contractate, suma inițială împrumutată, ratele lunare care mai sunt de plătit. De asemenea este interesant de știut dacă au existat probleme la rambursarea creditelor respective și care au fost garanțiile pe baza cărora au fost contractate creditele.

Pentru a se putea face o analiză cât mai bună bazată pe datele financiare se cere de obicei firmei solicitante de credit situațiile financiare cele mai recente (ultimul bilanț și ultima balanță) precum și corespondentele acestora din anul anterior.

În felul acesta se poate efectua o analiză comparativă care determină evoluția în timp a firmei. În acest mod sunt studiate evoluțiile în primul rând ale profitului și cifrei de afaceri. Descreșterea acestora în termeni reali (după ce este luată în calcul și inflația) este un mare semn de exclamare și necesită o explicație amănunțită.

La finalul capitolului legat de analiza financiară a firmei se concluzionează cu trăsăturile cele mai importante și definitorii pentru compania solicitantă.

CAPITOLUL 4

APROBAREA CREDITULUI, ÎNTOCMIREA CONTRACTELOR ȘI A ANEXELOR LA ACESTEA ȘI MONITORIZAREA CREDITULUI

După ce a fost analizat creditul, atât din perspectiva factorilor nonfinanciari cât și din perspectiva celor financiari, analistul de credit își definitivează dosarul de credit cu ultimele acte necesare prezentării acestuia Comitetului de Credite.

El întocmește, pe baza ultimului bilanț contabil depus și înregistrat la Administrația Financiară, situația privind clasificarea firmei conform normelor BNR.

Această clasificare cuprinde două mari părți:

prima se referă la factorii calitativi ai clasificării

a doua se referă la factorii cantitativi ai clasificării

Din rândul factorilor calitativi putem distinge pe aceia care se referă la managementul firmei, la calitatea acționariatului firmei, la poziția pe care firma o ocupă pe piață, la istoricul tranzacțional al firmei. Acest ultim element se bazează în special pe consultările în fișierele CIP, CRB și AE. În urma acestor consultări se poate stabili dacă firma mai deține sau nu credite, dacă a înregistrat restanțe la plata ratelor, dacă a avut probleme la onorarea plății biletelor la ordin sau a cecurilor. Totodată se pot vedea și mijloacele fixe au alte bunuri care au fost deja gajate în favoarea altor creditori, existând riscul suprapunerii garanțiilor.

Din rândul factorilor cantitativi fac parte o serie de indicatori dintre care amintim: lichiditatea curentă, nivelul stocurilor exprimat în zile, nivelul creditorilor exprimat în zile, nivelul debitorilor exprimat în zile, solvabilitatea firmei, profitabilitatea firmei.

La toate aceste capitole firma primește un anumit punctaj. La final este adunat punctajul și se stabilește categoria din care face parte:

între 70 și 100 de puncte categoria “Standard”

între 50 și 70 de puncte categoria “În observare”

între 30 și 50 de puncte categoria “Substandard”

între 15 și 30 de puncte categoria “Îndoielnic”

între 0 și 15 punct categoria “Pierdere”

Se întocmește și nota de constatare a garanțiilor și a activității firmei prin care analistul de credite descrie starea garanțiilor, locația lor precum și opinia personală cu privire la posibilitatea valorificării lor în cazul în care firma nu își plătește datoriile față de bancă.

Odată finalizat dosarul de credit acesta este prezentat Comitetului de Credit în vederea luării unei decizii privind acordarea împrumutului solicitat sau respingerea acestuia. Dacă decizia este favorabilă atunci se stipulează clar condițiile acordării pentru a fi comunicate clientului.

În cazul în care suma solicitată nu este în competența sucursalei, cererea de credit este aprobată la nivel local urmând a fi trimisă spre aprobare și comitetului de credite din centrală. Numai după aprobarea acestuia se poate comunica clientului aprobarea creditului.

Pe tot parcursul procesului de aprobare a creditului, analistul de credite are datoria de a-și susține clientul. Întocmirea analizei de credit presupune implicarea sa totală și totodată credința că solicitantul de credit poate deveni un viitor client. Analizând mai bine putem spune că analistul de credit este reprezentantul intereselor clientului și a intereselor băncii în același timp, având obligația de a respecta legea și normele interne.

După ce creditul a fost aprobat, următoarea etapă este întocmirea și semnarea angajamentelor de credit.

Aceste documente sunt de tip standard la fiecare societate bancară și sunt elaborate de peroanele abilitate, cu respectarea normelor juridice în vigoare.

Analistul de credite are obligația de a verifica anterior elaborării contractelor cine sunt persoanele abilitate (persoane fizice sau juridice) să semneze angajamentele respective. În acest sens el va consulta dosarul juridic al firmei și va cere actele de identitate ale persoanelor împuternicite să semneze.

Din punct de vedere juridic, contractul care stă la baza oricărei facilități de credit acordate este contractul de credit. Acesta este actul care adeverește existența unei relații de tip contractual între o parte care este denumită “banca” și are calitate de creditor și o parte care este denumită “client” și are calitate de debitor sau împrumutat.

Ambele părți sunt reprezentate de persoanele împuternicite conform legii sau conform procurilor notariale.

În cadrul contractului de credit sunt stipulate mai multe articole legate de condițiile pe care semnează ambele părți să le respecte.

Articolul 1 conține precizări cu privire la valoarea creditului, valuta în care este contractat creditul și perioada pe care este acordat. De asemenea se menționează faptul că durata de punere la dispoziție a fondurilor este limitată (pentru creditele de investiții în general est de până la o lună iar pentru liniile de credit de maxim un an) și că acestea trebuie utilizate exclusiv pentru finanțarea obiectului creditării care a fost aprobat de către comitetul de credite. Creditul va fi utilizat prin tragere în tranșe succesive în cazul liniilor de credit și de obicei într-o singură tranșă în cazul creditelor pentru investiții. Acestea vor fi eliberate de bancă în urma primirii de la client a cererii de tragere însoțită de documente justificative în baza cărora se solicită acest lucru (facturi fiscale, facturi proforma). Rambursarea se va face lunar, în cazul creditelor pentru investiții, în rate lunare al căror cuantum este stabilit de comun acord cu clientul. În cazul liniilor de credit dobânda la suma utilizată din linie este plătită la finalul lunii. Clientul are posibilitatea de a rambursa anticipat, total sau parțial creditul acordat pentru investiții, caz în care va plăti de obicei băncii un comision de plată anticipată. Alt tip de facilitate care conferă clientului flexibilitate este posibilitatea ca acesta să poată converti capitalul în altă valută decât cea originală, caz în care va plăti un comision de rambursare în avans calculat la soldul creditului.

Articolul 2 se regăsesc elemente privitoare la condițiile și costurile de plată. Dobânda aplicată creditului se compune din rata dobânzii de bază și o anumită marja aplicată în funcție de punctajul firmei stabilit după datele ei financiare. Pentru orice întârziere a rambursării ratei și dobânzii aferente clientul va plăti băncii o marjă majorată (care trebuie neapărat să fie mai mare cu câteva procente decât marja aplicată) care înlocuiește marja și se adaugă la rata dobânzii, calculându-se la soldul zilnic al contului de credit restant.

Articolul 3 precizează care sunt garanțiile pe care clientul le oferă băncii. Fiecare garanție este prezentată într-un paragraf separat și are la bază un contract ( de ipotecă, de cesiune de cont curent, de gaj asupra mijloacelor fixe sau asupra stocurilor, de cesiune de creanțe sau de certificate de depozit, de cesiune a polițelor de asigurare etc.) care este anexă la contractul de credit.

În funcție de garanția constituită există câteva particularități de funcționare și de activare a cestora. Spre exemplu în cazul ipotecilor banca are obligativitatea de a obține semnăturile tuturor proprietarilor de drept asupra imobilului respectiv, în caz contrar la executare nu poate valorifica în întregime bunul respectiv. Cel mai des întâlnit caz este cel în care un imobil este dobândit în timpul căsătoriei iar unul din soți nu este trecut în extrasul de carte funciară. În momentul în care se semnează contractul de ipotecă banca are obligația de a obține și semnătura soțului care nu este trecut în extrasul de carte funciară. De abea după ce este trecută ipoteca cu rangul corespunzător la cartea funciară și imobilul este asigurat (excepție fac terenurile) banca poate debloca fondurile aprobate prin credit.

În cazul luării în garanție a mijloacelor fixe, clientul are obligația de a pune la dispoziția băncii actele doveditoare asupra proprietății acestora (facturi și chitanțele aferente lor). De asemenea este obligatorie și asigurarea acestora împotriva principalelor riscuri (incendiu, cutremur, inundație, furt etc.).

Luarea în garanție a unor certificate de depozit presupune nu numai constituirea unui contract de cesiune a acestora dar și obligativitatea ca acestea să fie prezentate băncii și depuse în tezaurul acesteia.

Articolul 4 cuprinde elemente privitoare la asigurarea bunurilor pe care banca le-a lut drept garanție. Astfel, clientul are obligativitatea de a asigura imobilele, mijloacele fixe sau stocurile de materiale și marfă cel puțin la valoarea acceptată de bancă. Prin valoare acceptată se înțelege valoarea calculată în urma raportului de evaluare întocmit de un expert evaluator, la care se aplică un anumit coeficient de risc (70% în cazul imobilelor, 50% în cazul stocurilor și mijloacelor fixe). Acest coeficient de risc este impus de normele BNR pentru a spori siguranța sistemului bancar. Polița de asigurare va fi încheiată având ca unic și irevocabil beneficiar banca sau, în cazul în care a fost încheiată anterior acordării creditului va fi cesionată în favoarea băncii. Contractul de asigurare va fi încheiat pe o durată cel puțin egală cu durata de valabilitate a Contractului de Credit. Polița de asigurare cesionată va fi înregistrată de bancă în Arhiva Electronică a Garanțiilor Reale Mobiliare.

Articolul 5 menționează alte obligații ale clientului și garantului față de bancă: să nu efectueze cheltuieli care ar putea afecta capacitatea de rambursare a facilității de credit; să achite la termenele legale toate taxele și impozitele datorate statului; să permită reprezentanților băncii accesul în imobilele ipotecate și în locurile unde se află bunurile gajate în favoarea băncii în vederea verificării existenței acestora și a stării lor de conservare; să efectueze lucrările de construcție pe perioada de valabilitate a Autorizației de Construcție și să solicite prelungirea acesteia dacă se constată depășirea termenului acesteia, caz în care Autorizația prelungită trebuie prezentată băncii (în cazul creditelor acordate pentru investiții); să declare băncii orice alte credite și facilități angajate la alte bănci sau societăți financiare de credit din țară sau din străinătate și garanțiile constituite în favoarea acestora.

Articolul 6 enumeră cazurile de culpă sub incidența cărora pot cădea debitorul și co-debitorul: neachitarea datoriilor către bancă; prezentarea de documente sau informații false sau incomplete în scopul de a induce în eroare banca; folosirea sumelor în alte scopuri decât cele declarate; înstrăinarea bunurilor constituite drept garanție, diminuarea sau neconservarea valorii acestora; darea în leasing, cedarea în locație, uzufructul închirierea imobilelor ipotecate către terți, precum și orice alt transfer de drepturi cu privire la bunurile dobândite din credit sau care garanție; neasigurarea bunurilor care constituie garanții și neprelungirea poliței de asigurare pentru aceste bunuri; ipotecarea, gajarea și cesionarea în favoarea terților a bunurilor, drepturilor și creanțelor care constituie garanții la facilitățile acordate de bancă.

La apariția oricăruia din aceste cazuri banca poate declara toate obligațiile ce decurg din Contractul de Credit scadente putând debita conturile clientului deschise în evidențele băncii. În cazul lipsei disponibilităților în conturi, banca va soma clientul, acordând un termen de 30 de zile calendaristice pentru achitarea tuturor datoriilor născute din Contractul de Credit. În caz de neplată la sfârșitul acestor 30 de zile banca va trece la urmărirea silită a clientului și co-debitorului și la executarea garanțiilor constituite în favoarea sa.

Articolul 7 menționează alte clauze contractuale : Contractul de Credit și

anexele la contractul de credit precum și extrasele de cont privind orice creanță pe care banca este îndreptățită sa o recupereze de la client sau co-debitor în legătură cu facilitatea de credit constituie titluri executorii, aceștia obligându-se să nu întreprindă nimic care să împiedice recuperarea de către bancă a sumelor datorate.

Banca poate cesiona în totalitate sau doar în parte creanțele ipotecare născute din Contractul de Credit către terți, notificând clientul asupra cesiunii și indicând contul bancar în care acesta urmează să facă plata, precum și identitatea cesionarului.

Articolul 8 specifică jurisdicția sub incidența căreia intră Contractul de Credit: acest contract este guvernat de legea română

Articolul 9 prezintă elemente de confidențialitate privind contractul

Articolul 10 aduce la cunoștința clientului și co-debitorului că acest contract intră în vigoare la data semnării, dar că orice tragere se va putea efectua numai după constituirea și primirea de bancă a documentelor de garantare înregistrate conform procedurii legale și normelor bancare, care fac parte integrantă din Contractul de Credit.

Contractele de credit precum și toate anexele la acestea sunt întocmite în trei exemplare semnate de toate părțile, din care două revin băncii.

Acordarea creditului se face prin cont de disponibil din credite iar utilizarea sa trebuie urmărită pentru a se verifica destinația fondurilor conform aprobării.

Monitorizarea creditelor se referă la munca pe care o depune analistul de credit după ce sumele aprobate de către comitetul de credite au fost utilizate de către client.

Chiar dacă toate actele au fost completate în mod corespunzător și au fost prezentate băncii și actele doveditoare ale garanțiilor constituite (extrase de carte funciară, polițe de asigurare, înregistrarea în Arhiva Electronică a bunurilor mobile aduse drept garanție) munca analistului de credit nu este încheiată.

Acesta are în continuare obligația de a monitoriza activitatea clientului din două motive:

pentru a se asigura că acesta nu întreprinde nici o acțiune care ar putea să-i afecteze capacitatea de rambursare, asigurând astfel băncii returnarea sumelor împrumutate;

pentru a menține cât mai strânsă colaborarea cu acesta în vederea aprofundării colaborării dintre client și bancă.

Apariția unor probleme în activitatea unei firme pot fi depistate cu mult timp înainte ca acestea să devină de nerezolvat. Situația extremă de blocaj economic în care poate ajunge o societate comercială este de nedorit atât de către firma respectivă cât și mai ales de către bancă care se vede nevoită să-și recupereze creditul acordat.

Există însă și situații extreme când persoane rău intenționate doresc falimentarea proprie firme pentru a recupera fondurile investite în aceasta. Aceste situații sunt cele mai periculoase și trebuiesc depistate încă de la nivelul discuțiilor preliminare și a analizei.

Principalul element care nu trebui să ne scape din vedere este acela că dacă o firmă are anumite probleme nu însemnă neapărat că este un client rău platnic. Există momente în activitatea unei firme când aceasta are nevoie de un ajutor calificat. Spre exemplu, o firmă căreia îi este acordată o linie de credit pentru nevoi curente, ajunge la un moment dat în blocaj deoarece decalajul dintre creanțe și datorii este de câteva zile. Chiar dacă aceasta este o problemă care ar fi trebuit să o aibă în vedere iar responsabilitatea îi aparține în totalitate, banca poate să-i acorde o suplimetare pe o perioadă scurtă, în condițiile în care aceasta este acoperită de garanții. Refuzul clientului într-o astfel de situație pune în pericol atât colaborarea viitoare cât și întreaga activitatea a firmei și implicit capacitatea acesteia de a rambursa banii.

Studierea periodică a situațiilor financiare ale firmei constituie un bun prilej de diagnostic a nevoilor pe care acestea le are. Acesta este motivul pentru care firmele care au contractate credite sunt obligate să prezinte periodic băncii balanțele și bilanțurile.

În urma analizelor făcute asupra situațiilor financiare, analistul de credite poate identifica oportunități pentru firmă de a-și dezvolta activitatea. Aceasta este latura de consultant al băncii, calitate ce ar trebui să și-o asume odată cu cea de creditor.

Întâmpinarea nevoilor clienților este cea mai eficientă metodă de marketing. Efectul este maxim în momentul în care oferi soluții clientului și previzionezi dorințele sale.

Aceasta constituie una din cele mai eficiente metode de fidelizare a clienților, mai ales că în perioada actuală se manifestă o concurență acerbă pe piața bancară.

Vizitele periodice la sediul clientului sunt absolut obligatorii deoarece analistul de credite poate vedea cu acest prilej care este atmosfera în cadrul firmei, cum se desfășoară activitatea, cât de organizată este activitatea. Se poate de asemenea realiza o comparație între impresiile după vizita anterioară și cele după vizita curentă.

Drept urmare, monitorizarea creditului până la rambursarea sa este o prioritate, un element absolut necesar prin care se poate înlătura o mare parte din riscul creditării.

CAPITOLUL 5

STUDIU DE CAZ

CICLUL DE CREDITARE A PERSOANELOR JURIDICE

ÎN CADRUL ALPHA BANK ROMÂNIA S.A.

5.1. PREZENTAREA PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR DE CREDITARE

OFERITE DE ALPHA BANK ROMÂNIA S.A.

Alpha Bank România S.A. face parte din grupul Alpha Bank Grecia care este cea mai mare bancă cu capital privat din Grecia.

Pe lângă sutele de sucursale din Grecia aceasta mai dispune și de sucursale în Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Bulgaria, Cipru, Macedonia, Moldova și România.

Activitatea din România a Alpha Bank a început în urmă cu 10 ani sub denumirea de Banca București. Păstrându-și același acționariat (94% Alpha Bank Grecia) banca și-a schimbat doar numele în cursul anului 2000 pentru se plasa mai aproape de identitatea sa.

În decursul celor 10 ani de activitate în România, Alpha Bank, a trecut de la o politică corporativă la o politică axată te retail însă cu un puternic departament care se ocupă de clienții corporate.

Tocmai în acest spirit al dezvoltării activității de retail, Alpha Bank a fost printre primele bănci care a dezvoltat un produs destinat publicului larg și anume creditele destinate achiziționării, construcției și amenajării de locuințe.

Acest segment de credite este în continuă dezvoltare și în prezent, creditele pentru nevoi personale și creditele pentru achiziție de autoturisme fiind proaspăt lansate pe piață.

Gama de produse și servicii destinate persoanelor juridice este și ea deosebit de variată.

În acest sens putem aminti:

– creditele pentru investiții

– creditele pentru investiții pe linie de finanțare BERD

– liniile de credit pentru capital de lucru

– scrisorile de garanție bancară

– creditele curier acordate pe bază de mesaje SWIFT sau a instrumentelor de

plată confirmate

– scrisori de bonitate

Acestea sunt produsele de bază oferite clienților persoane juridice. În cadrul acestora banca manifestă o flexibilitate ridicată oferind diferite variante atractive pentru clienți.

În acest sens putem aminti liniile de credit în cadrul cărora clientul are mai multe opțiuni. Acesta poate alege o linie de credit multioption prin care poate utiliza fonduri nu numai pentru capital de lucru ci și pentru emiterea de scrisori de garanție. Acest lucru conferă un înalt grad de operativitate deoarece în momentul în care firma are nevoie de o scrisoare de garanție o poate obține pe loc fără alte aprobări și acte suplimentare.

Un alt produs de interes este linia de credit multicustomer care se adresează grupurilor de firme și care presupune posibilitatea acordării unei linii de credit garantată cu garanții comune de mai multe firme membre ale aceluiași grup și care au posibilitatea de a utiliza fonduri când acestea au nevoie. Cu alte cuvinte în loc să se acorde mai multe credite se acordă unul singur care este destinat grupului, ușurându-se astfel considerabil procesul de acordare și gestionare a facilității.

Alpha Bank a mai introdus și un alt concept inovativ, acela al unui card de credit atașat unei linii de credit. Cardul de credit poate fi folosit de persoanele autorizate de firmă, iar sumele utilizate nu trebuiesc justificate în fața băncii. Funcționarea acestui tip de facilitate este deosebit de simplă. Firmei îi este aprobată din start o limită a liniei de credit. La rândul ei, linia de credit este divizată în două părți: o parte ce conține va fi întrebuințată doar pentru capital de lucru și o parte care va fi disponibilă pe cardul de credit. Dacă la un moment dat firma consideră că nu are nevoie de suma de pe cardul de credit atunci poate renunța la aceasta, valoarea ei reîntregind linia de credit.

Scrisorile de garanție eliberate clienților pot fi pentru garantarea participării la o licitație sau pentru garantarea bunei execuții. Așa cum am arătat mai sus, o linie de credit multioption poate simplifica foarte mult acordarea acestui tip de facilitate.

Scrisorile de bonitate sunt emise de către bancă pe baza ultimei balanțe contabile, clintul asumându-și în totalitate responsabilitatea pentru veridicitatea datelor furnizate. Se calculează nivelul lichidității imediate, a solvabilității și al profitabilității și se stipulează dacă clientul respective derulează activități prin bancă și dacă au existat sau nu incidente pe parcursul colaborării bancă-client.

5.2. PROCESUL DE CREDITARE AL FIRMEI ÎN CADRUL ALPHA BANK ROMÂNIA S.A.

Pentru a exemplifica desfășurarea ciclului de creditare în paginile următoare va fi descris practic modul de acordare a unei facilități de credit firmei SC TRANSPORT EUROPA SRL SIBIU.

La mijlocul lunii martie 2004 doamna Irimie Dorina, asociat al firmei SC TRANSPORT EUROPA SRL SIBIU, a venit la sediul băncii pentru a cere relații legate de acordarea unui credit pentru achiziționarea unui tir marca DAF, în condițiile în care obiectul de activitate al firmei este transportul internațional și intern de persoane și de mărfuri, service auto și comerțul cu mărfuri nealimentare.

Din discuțiile purtate a reieșit faptul că firma este clientă a băncii de aproape doi ani și că și-a desfășurat activitatea atât prin Alpha Bank cât și prin altă bancă la care are deja contractată o linie de credit de 27.800 EUR.

De asemenea, asociata susține că nu are datorii restante la bugetul statului și că a înregistrat și profit însă într-o cotă mai redusă datorită impozitării acestuia.

Având în vedere că până în acest moment conform datelor prezentate firma se încadrează în cadrul normelor de acordare a creditelor, analistul de credit îi înmânează asociatei lista de documente necesare (Anexa 1), cererea de credit și un plan de afaceri (Anexa 2). Totodată clientul este rugat să completeze pe loc o cerere de consultare în fișierul CRB.

Se fixează de comun acord o nouă întâlnire peste două zile și se face schimb de cărți de vizită.

La a doua întâlnire, analistul de credit are deja consultate fișierele CIP, CRB și AE precum și situația juridică a firmei, pe baza dosarului juridic.

În urma cercetărilor făcute reiese că firma are într-adevăr contractat un credit și că a avut probleme cu plata unor bilete la ordin în urmă cu aproximativ un an de zile, acestea apărând în fișierul CIP.

Totodată se constată că sunt doi acționari români, cu câte 50% fiecare, soții Irimie Dorina și Irimie Ion.

Asociata aduce toate documentele cerute cu excepția rapoartelor de evaluare a garanțiilor. Se discută probleme legate de costul creditului și de garanții. Se constată că firma nu dispune de garanții suficiente în vederea acordării împrumutului estimat la 11.000 EUR.

Această problemă a apărut ca urmare a faptului că toate bunurile imobile de care dispun soții Irimie sunt deja ipotecate la banca unde au deja linia de credit. În urma discuțiilor rezultă că valoarea imobilelor deja ipotecate este mult mai mare decât valoarea linie de credit deja contractată.

Se ajunge la un acord conform căruia urmează ca un expert evaluator să întocmească un raport de expertiză asupra garanțiilor (o casă de locuit cu curte situată în orașul Sibiu și o casă cu grădină și curte în orașul Săliște). Totodată se stabilește ca și contribuție proprie a firmei la achiziționarea camionului suma de 4.500 EUR care a fost deja plătită firmei care vinde camionul conform ordinului de plată prezentat.

Până când vor fi efectuate rapoartele de expertiză ale evaluatorului, analistul de credit va analiza balanțele la 29.02.2004 și 28.02.2003.

Situația poate fi prezentată sintetic în felul următor:

mii lei

Situația veniturilor și cheltuielilor:

mii lei

Prezentarea principalilor indicatori ai profitabilității:

Prezentarea principalilor indicatori ai lichidității:

Aceste tabele au scopul de a ne ajuta să aprofundăm mai bine studiul situației financiare a firmei.

La următoarea vizită a doamnei Irimie aceasta aduce evaluările celor două imobile care au următoarele valori:

– imobilul din Sibiu: – valoare evaluată 41.954 EUR

– valoare acceptată de către bancă: 70% din valoarea evaluată

= 29.367 EUR

– imobilul din Săliște: – valoarea evaluată 16.041 EUR

– valoarea acceptată: 70% din valoarea evaluată

= 11.229 EUR

În urma negocierilor se cade de comun acord ca banca să preia și linia de credit și să și acorde creditul pentru achiziția camionului. În acest sens ținând cont de valoarea totală acceptată de până acum a garanțiilor de 40.596 EUR, de suma totală a celor două credite de 38.800 EUR precum și de situația financiară a firmei care nu este una dintre cele mai fericite, banca mai acceptă ca și garanție gajul pe un camion evaluat la 32.500 EUR, cu valoarea acceptată a garanției de către bancă la 50% din valoarea evaluată adică 16.250 EUR.

Ultima garanție asupra căreia se cade de acord este cesiunea contului curent.

Din acest moment începe întocmirea referatului de credit care să susțină cererea de credit a clientului în cadrul comitetului de credite a sucursalei.

Pentru obținerea tuturor informațiilor care mai sunt necesare este o efectuată o vizită în compania doamnei Irimie pentru a vedea garanțiile și sediul firmei. Pe parcursul vizitei sunt puse toate întrebările menite să clarifice situația economico-financiară a firmei. Este de preferat ca răspunsurile să fie notate.

Scopul acestor discuții este acela de a determina punctele tari și punctele slabe ale firmei pentru a reuși întocmirea unui referat de credit cât mai convingător.

La întoarcere la sediul băncii est obligatoriu să se întocmească o notă de constatare a garanțiilor și a activității firmei în care să fie prezentate pe scurt situația acestora.

Cerea de credit înaintată comitetului de credite cuprinde următoarele elemente:

– numele firmei : SC TRANSPORT EUROPA SRL SIBIU

– numărul de înregistrare de la Registrul Comerțului: J32/1750/1994

– Codul Unic de Înregistrare : 6761322

– cursul eur/leu: 1EUR = ROL 40.400

– data comitetului: 25.03.2004

– tipul facilității: – preluare linie de credit

– credit de investiții

– valoare: – 27.800 EUR pentru linia de credit

– 11.000 EUR pentru achiziția camionului

– obiectul creditului: – linia de credit pentru capital de lucru și plăți pe cardul de

credit

– creditul de investiții pentru achiziționarea unui camion

– trageri: – multiple în cazul liniei de credit

– o singură tragere în cazul creditului

– rambursarea: – oricând pe perioada de valabilitate pentru linia de credit

– în rate lunare egale pentru credit

– valabilitatea: – 6 luni pentru linia de credit

– 18 luni pentru creditul de investiții

– condițiile de costuri

– garanțiile comun pentru ambele facilități:

– ipoteca asupra imobilului din Sibiu

– ipoteca asupra imobilului din Săliște

– gajul asupra camionului care este deja proprietatea firmei

– cesiunea contului curent

– gradul de acoperire a sumelor acordate: 147%

Al doilea document care este întocmit pentru prezentarea în fața comitetului de credite este clasificarea firmei conform normelor BNR.

Clasificarea firmei SC TRANSPORT EUROPA SRL SIBIU este următoarea:

FACTORI CALITATIVI

– Management 6 puncte

– Acționariat 9 puncte

– Poziția pe piață 3 puncte

– Comportament tranzacțional 13 puncte

____________________________________________________

Total factori calitativi 31 puncte

FACTORI CANTITATIVI

– lichiditate 1 punct

– managementul activelor 11 puncte

– solvabilitate 0 puncte

– profitabilitate 8 puncte

– capacitate de rambursare 5 puncte

___________________________________________________

Total factori cantitativi 25 puncte

Scorul total obținut este de 56 de puncte și plasează firma în categoria B “În observație”, la limita inferioară a acesteia.

Ultima document care trebuie întocmit pentru susținerea creditului este anexa la cererea de credit. Aceasta conține practic întreaga analiză și toate datele culese referitoare la firma solicitantă

În cazul firmei SC TRANSPORT EUROPA SRL SIBIU conținutul anexei la cererea de credit este următorul:

1. INFORMAȚII GENERALE

numele firmei: SC TRANSPORT EUROPA SRL SIBIU

data înființării: 1994

activități desfășurate: transport intern și internațional de bunuri și persoane

capital social: 2.000.000 lei

capital propriu: 158.245.000 lei

numele acționarilor : Irimie Dorina, 34 ani, deține 50%

Irimie Ion , 37 ani, deține 50%

este unica lor firmă, amândoi fiind implicați în activitatea ei

compania a fost înființată în 1994 dar în 1995 soții Irimie au cumpărat-o și i-au schimbat obiectul de activitate

conducerea firmei este asigurată tot de asociați care au deja 9 ani de experiență în conducerea afacerii

probleme legate de succesiune: nu sunt probleme deosebite, moartea unui asociat putând fi suplinită de celălalt asociat.

Poziția pe piață, planuri de viitor și obiective ale firmei

până la mijlocul anului 2003 firma a avut doar 2-3 clienți importanți pentru care făcea transporturi speciale e chimicale. Deoarece clienții nu plăteau la timp, câteva bilete la ordin nu au fost plătite și au fost înregistrate în CIP. Câteva zile mai târziu și acestea au fost plătite.

în ultima parte a anului 2003 firma a schimbat obiectul de activitate ca o reacție față de riscul de a depinde de un număr restrâns de clienți.

în prezent firma oferă servicii de transport intern și internațional de mărfuri.

cifra de afaceri din 2003 nu poate fi comparată cu cifra de afaceri din 2004 deoarece se referă la activități diferite.

în prezent firma deține două camioane cu remorcă și intenționează achiziționarea unui nou camion din creditul de investiții.

firma are 4 angajați dintre care 3 sunt șoferi.

sediul se află într-un spațiu închiriat însă ca planuri de viitor firma dorește să-și cumpere un sediu propriu.

compania este de mici dimensiuni. Ea este afiliată la Bursa Transportatorilor, astfel încât își poate găsi cu ușurință clienți.

firma este capabilă să transporte aproape orice fel de marfă.

compania nu este afectată de inflație deoarece prețurile sunt exprimate în EUR sau lei și sunt indexate.

influența sezonalității: lunile de vară sunt de obicei mai aglomerate.

firma a fost premiată de Camera de Comerț și Industrie din Sibiu ocupând locul 3 la secțiunea companiilor mici din domeniul transporturilor.

Informații referitoare la furnizori:

compania are în principal furnizori de piese de schimb, cauciucuri și combustibil;

plata lor se face atât în lei cât și în valută;

există furnizori alternative.

Informații referitoare la clienți:

firma lucrează pentru orice client interesat;

are clienți atât interni cât și externi;

tarifele practicate sunt indexate.

Informații referitoare la concurență:

domeniul de activitate are o concurență pe piață foarte ridicată însă cererea este de asemenea deosebit de mare;

firmele concurente oferă servicii similare la prețuri similare.

Date referitoare la vizita pe teren: au fost vizitate cele două imobile care constituie garanție pentru facilitățile acordate precum și camionul adus în garanție. Toate se află într-o stare bună și pot fi luate ca și garanție de către bancă. În urma vizitei la sediul firmei am putut constata un nivel bun de activitate, doi-trei clienți sunând chiar în timpul vizitei.

Concluzii:

conducerea este de încredere fiind puternic implicată în activitatea firmei;

firma este mică dar are un grad ridicat de flexibilitate;

intrarea rapidă în contact cu potențialii clienți prin intermediul Bursei Transportatorilor;

dezvoltarea continuă a firmei și adaptabilitatea ridicată la condițiile pieței.

2. INFORMAȚII CU CARACTER FINANCIAR

Sunt prezentate informații legate de clienți și furnizori preluate din fișa conturilor. Se întocmește un tabel separat pentru furnizori și pentru clienți în care este trecută suma, scadența și eventuale comentarii.

În mod asemănător sunt prezentate datele despre stocuri și despre datoriile la bugetul statului.

Datoriile pe termen sub 1 an de zile precum și rubrica alte datorii se referă la facilități de leasing contractate de client.

Rubrica alte active circulante cuprinde creanțe ale firmei care le are de recuperat de la bugetul statului.

Alte datorii curente sunt reprezentate de datoriile către personal legate de salarii.

Se poate de asemenea observa că există un deficit de capital de lucru datorat în special contractelor de leasing. Este de salutat inițiativa clientului de a renunța la unul din contractele de leasing. Această renunțare este de așteptat să genereze o îmbunătățire a situației financiare.

În ceea ce privește cifra de afaceri nu se poate face o comparație directă între nivelul înregistrat în 2003 și cel înregistrat în 2004 deoarece :

tipul activității a fost schimbat pentru a nu mai depinde de un număr restrâns de clienți și a reduce costurile generate de transportul de materiale chimice ;

cheltuielile cu producția vândută rămân aceleași deoarece reprezintă cheltuielile cu combustibilul însă cheltuielile generale scad deoarece transportul de substanțe chimice presupunea taxe suplimentare ;

cheltuielile generale din anul trecut mai cuprindeau și cheltuielile generate de închirierea mijloacelor de transport ; în prezent firma își desfășoară activitatea cu vehicule proprii.

Indicatorii de lichiditate nu au nivel satisfăcător iar îmbunătățirea lor ar trebui să constituie pentru firmă un obiectiv.

Concluzii :

firma nu înregistrează datorii restante la bugetul statului;

renunțarea la unul din contractele de leasing va duce la îmbunătățirea considerabilă a situației financiare a firmei ;

chiar dacă nivelul cifrei de afaceri a scăzut în comparație cu perioada anterioară, compararea lor nu este justificată deoarece între timp firma și-a schimbat domeniul de activitate ;

conform fișierului CRB firma nu a avut debite restante și a fost un bun platnic ;

în conformitate cu normele BNR firma se află în categoria B, credite în observație.

3. ANALIZA S.W.O.T.

Puncte tari Oportunități

1.Experiența și implicarea asociaților 1.Creșterea cererii de pe piață

2.Adaptabilitatea ridicată la condițiile pieței

Puncte slabe Amenințări

1.Firma este de mici dimensiuni 1.Creșterea concurenței

2.Dependența de finanțarea băncii 2.Noile reglementări ale UE

ANALIZA RISCULUI

Riscul valutar : mediu deoarece încasările sunt făcute în EUR sau lei și

sunt indexate

Riscuri generate de acționariat : mici deoarece acționarii sunt puternic

Implicați

Riscul de credit : mediu deoarece situația financiară a firmei nu este

foarte bună însă garanțiile depuse sunt deosebit de

solide

PROIECTUL DE INVESTIȚIE

Proiectul constă în achiziționarea unui camion marca DAF în valoare totală de 15.500 EUR din care contribuția firmei este de 4.500 EUR.

Studiu de fezabilitate

EUR

Creșterea vânzărilor se bazează pe creșterea numărului de camioane, prin finanțarea acordată. Clienții sunt asigurați de Bursa Transportatorilor. Toate facilitățile de leasing vor expira în luna septembrie 2004. Estimările firmei sunt că va încasa 8.000 de EUR/camion/lună. În studiul făcut am luat în calcul doar 7.200 EUR/camion/lună.

PROPUNEREA SUCURSALEI

Sucursala propune acordarea facilităților cerute.

După ce creditul a fost acordat analistul de credit întocmește contractul de credit și anexele la acesta.

Pentru fiecare facilitate de credit se întocmește un contract de credit distinct și anexe la aceste contracte tot distincte.

În cazul nostru este vorba de patru contracte de ipotecă, două de gaj asupra camionului luat în garanție și două asupra cesiunii contului curent.

Se stabilește data și ora la care doamna și domnul Irimie vor veni să semneze contractele de credit.

După semnarea contractelor banca așteaptă înscrierea ipotecilor la cartea funciară, înscrierea gajului, a cesiunii de cont curent și a polițelor de asigurare în Arhiva Electronică. Numai după aceea banca va elibera sumele conform contractelor de credit.

CONCLUZII

Procesul de creditare a persoanelor juridice este interesant atât din perspectiva funcționarului bancar cât și din perspectiva firmei care dorește o anumită formă de finanțare.

Lucrarea de față a încercat să abordeze într-o manieră cât mai logică cu putință modul în care sunt parcurse etapele procesului de creditare. Ideea de bază a fost aceea de a reuși să se explice cât mai clar posibil activitatea din cadrul departamentului de credite al unei bănci, eliminând astfel miturile și concepțiile greșite.

Coordonatele Europei capitaliste spre care ne îndreptăm, ne impune o adaptare o modalității de gândire la noile realități. Adoptarea legislației și a metodelor economice europene nu sunt de ajuns pentru o racordare reușită la principiile comunității. Pentru aceasta este imperios necesar un proces de lungă durată prin care să se facă cunoscut largului public modul de funcționare și principiile de bază ale creditării.

Capitolele mai sus prezentate cuprind cele mai importante momente și etape ale creditării, acestea fiind cu mici excepții aceleași indiferent de instituția bancară la care este solicitat creditul.

Abordarea analizei de credit trebuie să fie făcută în concordanță cu realitatea românească. Spre exemplu, într-un mediu economic în care impozitarea este excesivă este foarte greu de judecat situația economico-financiară a unei firme după profitul înregistrat. La fel și cifra de afaceri poate deveni neconcludentă în condițiile în care o mare parte a tranzacțiilor sunt făcute în economia subterană.

Drept urmare sunt necesare noi modalități de abordare a problematicii legate de creditare. Într-un mediu financiar contaminat de tranziția sălbatică spre capitalism, factorii nonfinanciari capătă o însemnătate sporită datorită nealterării mesajului care îl conțin.

Este de așteptat ca în perioada următoare să crească nivelul creditelor acordate atât persoanelor juridice cât și persoanelor fizice. Firmele vor avea nevoie sporită de finanțare deoarece vor fi obligate să facă față unei competiții acerbe din parte companiilor cu vechi tradiții și experiență din Uniunea Europeană. Pentru a face față deschiderii porților către Comunitatea Europeană, firmele românești vor fi nevoite să investească în tehnologii noi, competitive.

Concluzionând putem afirma cu tărie că rolul creditului în societatea contemporană devine din ce în ce mai important, constituind una din pietrele de temelie pe care se bazează dezvoltarea, progresul și prosperitatea.

Anexa 1

ACTE NECESARE ÎN VEDEREA SOLICITĂRII DE CREDITE

Cerere tip ștampilată și semnată;

Plan de afaceri și o scurtă prezentare a firmei;

Hotărârea AGA la care au participat toți asociații sau reprezentanții FPS si FPP privind creditul solicitat (valoare, obiect, termen) garantarea acestuia cu ipoteci și gajuri, precum si menționarea conducătorilor societății comerciale împuterniciți a semna convențiile de facilitați de credit și contractele de garanții accesorii;

Bilanțurile contabile pe ultimii 2 ani, avizate de Administrația Financiara

Raportul explicativ (de gestiune) la bilanțul contabil prezentat în ultima ședință a Consiliului de Administrație al societății si/sau in AGA si procesul verbal de aprobare a acestuia;

6. Balanțele de verificare (ultima balanță încheiată, si cea din aceeași luna a anului precedent) cu următoarele anexe:

– încasări si plați în valută (cf. bilanțului pe anul precedent);

– situația creanțelor interne si externe ale societății, detaliere cont 411 si alte conturilor de creanțe, la data balanței de verificare prezentate (nominalizare, valoare, vechime, termene si modalități de încasare a acestora, alte explicații);

situația angajamentelor de plată la data balanței de verificare prezentată (furnizori neachitați la termen, obligații de plată, pe firme , valori vechime, termene si modalități de plata etc.)

– situația stocurilor existente si vechimea lor;

7.Extrasele de cont privind conturile deschise la alte banei;

8.Situația creditelor angajate la alte bănci, conform tabel

9.Situația fluxului de numerar în lei și valută ( se întocmește pentru perioada creditării);

10.Bugetul de venituri si cheltuieli;

11.Studiul de fezabilitate la proiectele pentru investiții;

12 Proiectul contractului comercial ce face obiectul creditului;

13.Situația contractelor de desfacere a produselor la intern si extern;

14.Autorizația BNR pentru emiterea scrisorilor de garanție în valută pe termen mediu;

15.Garanții prezentate de societate:

-imobiliare : 2 exemplare din raportul de evaluare întocmit de un expert tehnic membru ANEVAR; 2 exemplare în original din extrasul CF actualizat; l exemplar din contractul de vânzare – cumpărare, donație, moștenire;

-mobiliare : 2 ex. din raportul de evaluare acte de proprietate in original NOTA: se va prezenta si lista mijloacelor fixe si lista stocurilor

Anexa 2

PLAN DE AFACERI

DATE DE IDENTIFICARE A AGENTULUI ECONOMIC

Numele firmei :

Data și numărul înregistrării la Registrul Comerțului:

Forma juridică:

* S.A. * S.R.L. * S.N.C. * S.C.A. * S.C.S

Tipul activității:

producție

construcții

comerț

comerț exterior

servicii

altele

Natura capitalului:

particular

stat

străin

mixt

Asociați, acționari principali

CONDUCEREA/PERSONALUL FIRMEI

Administratori/Conducerea executivă pe departamente

Funcție

Nume

Experiență

Studii

Personalul: număr total de angajați….. din care direct productivi…..

DESCRIEREA ACTIVITĂȚII CURENTE

Produsele/ serviciile:

Principalii furnizori:

Date tehnice cu privire la mijloacele fixe aflate în proprietatea firmei

PIAȚA DE DESFACERE

Clienții actuali și potențiali:

Concurenți actuali și potențiali:

Poziția produselor/serviciilor firmei comparativ cu cele ale concurenților:

Modalitatea de comercializare/valorificare a produselor:

Rețea proprie de magazine

Direct detailiștilor

En-gros

Export

Alte modalități

Activitatea de promovare a vânzărilor

Reclama

Publicitatea

Participare la târguri/expoziții

Pliante

Broșuri

Alte forme

DESCRIEREA PROIECTULUI PENTRU CARE SE SOLICITĂ

CREDITUL

G. GARANTAREA CREDITULUI

Bibliografie

Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel – „Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1994

Ioan Bogdan – „Management financiar bancar”, Ed. Economică, București, 2002

Vasile Dedu – „Management bancar”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996

Lucian C. Ionescu – „Băncile și operațiunile bancare”, Ed. Economică, București, 1996

Cornel Jucan – „Băncile private și mixte din România”, Casa de presă și Editură „Tribuna”, 2000

Nicolae Petria – „Monedă și credit”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2001

Teodor Roșca – „Monedă și credit”, Ed. Sarmis, Cluj-Napoca, 1996

Ion Turcu – „Operațiuni și contracte bancare”, Ed. Lumina Lex, 1994

Silvia Cernea – “Banii și creditul în economiile contemporane”, Ed. Enciclopedică, București, 1994

Maricica Stoica – “Gestiune bancară”, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Ionescu Liliana – “Analiza economico-financiară în activitatea de creditare”, Ed. IBR, București , 1999

Colectiv IBR – “Creditarea agenților economici – principii, metode, tehnici”, Ed. IBR, București, 2000

XXX – Legea bancară nr. 58/1998 cu modificările ulterioare

XXX – Norme interne Alpha Bank România S.A. privind acordarea de credite imobiliare și ipotecare