.procesul Civil Si Caile de Atac
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROCESUL CIVIL ȘI CĂILE DE ATAC ÎN PROCESUL CIVIL
SECȚIUNEA I
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL CIVIL
1.1. Noțiunea și rolul procesului civil
Orice colectivitate umană, indiferent de poziționarea sa în timp și spațiu, își creează pe parcursul evoluției sale, anumite ierarhii de valori larg acceptate și relativ reflectate de membrii acesteia. Odată cu apariția formelor evoluate de organizare socială, au apărut instituții, care să vegheze la conservarea și apărarea acestor valori în cadrul relațiilor umane, ajungându-se la elaborarea unor norme de drept. Aceste norme instituie o anumită ordine socială – ordinea de drept.
Încălcarea acestor norme juridice reclamă intervenția statului prin organele sale de specialitate, la nevoie recurgând la forța de constrângere. Așadar, numai statului îi revine dreptul și respectiv sarcina de a înfăptui justiția. Și acest lucru este realizat prin desfășurarea unei activități forte complexe, de către organele de stat competente, cu participarea părților interesate, pentru a soluționa stările de conflict apărute între membrii societății sau chiar între aceștia și autoritățile publice. Această activitate complexă formează conținutul procesului civil.
Termenul de proces derivă din cuvântul latin processus care semnifică înaintare, progres. În vorbirea curentă prin cuvântul progres se înțelege o
succesiune de operații, de stări sau fenomene prin care se efectuează o lucrare; evoluție, dezvoltare; acțiune. În sens juridic, termenul semnifică un litigiu aflat sub incidența normelor juridice, activitatea desfășurată în scopul soluționării lui, succesiunea de acte și fapte pe care le implică declanșarea, întreținerea și finalizarea acestei activități, raporturile ce se stabilesc între toți cu care, în forme și de pe poziții specifice, concură la desfășurarea activității procesuale.
Procesul civil poate reprezenta „orice conflict sau neînțelegere între două sau mai multe persoane, care face obiectul unei acțiuni civile deschise în fața unui organ de jurisdicție”. O definiție larg acceptată de autorii de drept procesual civil prezintă această instituție ca fiind activitatea desfășurată de către instanță, părți, organe de executare și alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecății și executării silite a hotărârilor sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.
Conceptul de „proces civil” nu trebuie confundat cu cel de „procedură civilă”, care însumează ansamblul formelor și condițiilor prevăzute de lege privitoare la organizarea și funcționarea organelor de jurisdicție, la modul de judecată și soluționare a cauzelor civile și la executarea hotărârilor sau altor acte
cărora li se atribuie calitatea de titluri executorii. Procedura civilă definește totalitatea normelor după care se conduce și soluționează procesul civil.
După cum am precizat, activitatea desfășurată în cadrul procesului civil, de către organelor de specialitate, reprezintă o formă de intervenție a statului în viața socială, atunci când ordinea de drept este încălcată, când apar conflicte de interese în circuitul civil, fiind încălcate sau contestate drepturi subiective, protejate juridicește. De aici se pot desprinde funcțiile procesului civil.
Conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească „instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime, deduse judecății”. Apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor se poate realiza doar într-un „stat de drept, democrat și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate” – art. 1 alin. 3 din Constituția României. Rolul procesului civil, în primul rând, este acela de a proteja aceste valori constituționale menționate mai sus.
Așadar, pe cale judiciară nu se valorifică numai drepturile și interesele civile, în sens subiectiv, ci și dreptul însuși, în mod obiectiv, consacrat în normele juridice, căci normele juridice civile nu pot fi încălcate „fără să se încalce și drepturile civile subiective și, invers, nu se poate încălca un drept civil subiectiv fără ca, în același timp, să se încalce și norma juridică prin care este recunoscut și afirmat ca atare”.
Deci, procesul civil este un mijloc procedural prin care se înfăptuiește justiția, iar aceasta este cea mai importantă garanție a democratizării unei societăți. Fără autoritate judecătorească autentică, credibilă și eficientă, nu este posibilă nici o democrație reală.
1.2. Structura procesului civil
Procesul civil, în desfășurarea sa, parcurge două mari faze: judecata și executarea silită.
Prima fază poate cuprinde judecata în primă instanță și judecata în căile de atac.
Judecata în primă instanță parcurge, de regulă, trei etape: etapa scrisă, etapa dezbaterilor și etapa deliberării și pronunțării hotărârii. Fiecare dintre aceste etape are obiective proprii. Etapa scrisă începe cu cererea de chemare în judecată, care este actul de procedură prin care partea interesată (reclamantul) supune judecății o pretenție pe care o formulează împotriva unei alte părți (pârât). Acesta din urmă poate să răspundă printr-o întâmpinare, care este un alt act de procedură scris, prin care pârâtul se apără împotriva pretenției reclamantului. Se poate întâmpla ca pârâtul să renunțe la atitudinea sa defensivă și să formuleze pretenții proprii față de reclamant, prin intermediul unei cereri reconvenționale. Etapa scrisă are ca scop stabilirea cadrului procesual, în ceea ce privește obiectul și părțile, precum și informarea reciprocă a părților despre pretențiile și mijloacele lor de apărare, care, în același timp, sunt aduse la cunoștința instanței. Însă judecătorul nu poate soluționa litigiul numai pe baza afirmațiilor făcute independent de fiecare parte, fiind necesară o a doua etapă, cea a dezbaterilor în ședința de judecată, ce are ca scop formarea convingerii judecătorului cu privire la raportul juridic dintre părți.
Această etapă este foarte complexă și se desfășoară, de regulă, la mai multe termene de judecată, dând posibilitatea părților să-și susțină în mod real și contradictoriu pretențiile și apărările, să-și administreze probele, să le analizeze și să pună concluzii. După încheierea dezbaterilor, urmează etapa deliberării și pronunțării hotărârii.
Prin epuizarea acestor etape se finalizează judecata în primă instanță, de fond, însă partea nemulțumită de hotărârea primei instanțe poate declanșa etapa apelului. Apelul este o cale de atac, suspensivă de executare și devolutivă adică provoacă o nouă judecată de fond în fața instanței de apel. Hotărârile pronunțate de această instanță, precum și hotărârile date fără drept de apel, pot fi atacate, de partea interesată, prin intermediul recursului. Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, deoarece nu se judecă pricina pe fond, ci hotărârea atacată cu recurs. Poate exista și o altă etapă, recurgându-se la o altă cale extraordinară de atac (contestația în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii, recursul în anulare), ce privesc hotărârile definitive sau irevocabile. Judecata oricărei căi de atac parcurge, la rândul ei, cele trei etape ca și în cazul judecății în primă instanță, aceasta din urmă reprezentând dreptul comun în materie, în sensul că dispozițiile ce reglementează judecata de primă instanță, în măsura în care nu sunt incompatibile, se vor aplica și în cadrul judecății în căile de atac.
Cea de-a doua fază, a execuției silite, intervine în cazul susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forței de constrângere a statului și în cazul altor titluri executorii, dacă debitorul nu își execută de bună voie obligația.
Executarea silită reprezintă procedura prin intermediul căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, obligă, cu ajutorul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-și execută de bună voie obligația ce decurge dintr-un asemenea titlu, de a o aduce la îndeplinire în mod silit.
Sediul materiei privind executarea silită este reprezentat de Cartea a V-a, art. 371-580 C. proc. civ.. Se observă faptul că legiuitorul a reglementat în detaliu aspecte privind obiectul executării silite, modul de sesizare a organului de executare, când se poate exercita executarea silită, contestația la executare, urmărirea silită asupra bunurilor și altele.
Este de reținut legalitatea urmăririi silite, asigurată prin controlul instanței și prin supravegherea exercitată de procuror. Așadar, rolul instanței nu încetează în această fază; ea trebuie să controleze permanent activitatea organului de executare, arbitrând totodată interesele părților în conflict.
Nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă ambele faze; dacă debitorul își execută de bună voie obligația sau când hotărârea judecătorească nu este susceptibilă de executare silită (de exemplu, hotărârile pronunțate în cererile în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, cele prin care se respinge cererea în chemare în judecată etc.), cea de-a doua fază va lipsi. Este posibil însă să existe numai faza executării silite, atunci când creditorul pune în executare un alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească (de exemplu, un act autentic notarial, o cambie etc.).
Uneori, nici faza judecății nu parcurge toate etapele: fie că nu are loc dezbaterea, deoarece reclamantul renunță la judecată sau lasă cererea în nelucrare și se perimă, fie că nu are loc deliberarea întrucât părțile sting litigiul printr-o tranzacție, fie că hotărârea pronunțată nu este atacată prin intermediul căilor de atac.
Totalitatea fazelor și etapelor pe care le parcurge procesul civil constituie, în ansamblu, sistemul procesului civil, care poate diferi chiar în cadrul aceluiași tip de proces, de la o legislație la alta, întrucât el dă expresie particularităților și condițiilor concrete ale fiecărei legislații.
SECȚIUNEA A II-A
NOȚIUNEA, NECESITATEA ȘI IMPORTANȚA
CĂILOR DE ATAC ÎN PROCESUL CIVIL
Căile de atac reprezintă mijloace procedurale prin care se poate cere și obține anularea sau reformarea (totală sau parțială) a unei hotărâri judecătorești; ele apar ca un remediu contra eventualelor erori ce se pot strecura într-o hotărâre, uneori chiar contra nedreptății dintr-un act jurisdicțional.
Începuturile reglementării căilor de atac nu coincid cu cele ale dreptului procesual; în momentele inițiale ale evoluției dreptului, existența unor astfel de remedii procesuale nici nu putea fi concepută. Pe atunci, justiția avea un caracter accentuat religios, fiind considerată ca o expresie a divinității, iar hotărârile adoptate de judecători erau apreciate ca infailibile. Odată cu laicizarea justiției, au fost instituite și mijloace procedurale necesare pentru remedierea hotărârilor greșite.
În dreptul roman, regula res judicata pro veritate habetur (lucrul judecat se consideră adevărat) guverna opera de înfăptuire a justiției de către judecători; dar această regulă a fost interpretată în sensul că sentința judecătorului nu este adevăr, ci ține loc de adevăr, fiind întemeiată pe considerațiuni politice și sociale.
Această regulă fundamentală nu putea avea o aplicare absolută, deoarece sentințele judecătorești, fiind opera de concepție și decizie intelectuală a omului, nu pot fi absolut perfecte. De aceea, s-a considerat necesar ca o hotărâre pronunțată în urma unei judecăți, să fie controlată de o altă instanță superioară, pentru a putea permite îndepărtarea erorilor săvârșite de judecătorii primei instanțe.
Reglementaivind executarea silită este reprezentat de Cartea a V-a, art. 371-580 C. proc. civ.. Se observă faptul că legiuitorul a reglementat în detaliu aspecte privind obiectul executării silite, modul de sesizare a organului de executare, când se poate exercita executarea silită, contestația la executare, urmărirea silită asupra bunurilor și altele.
Este de reținut legalitatea urmăririi silite, asigurată prin controlul instanței și prin supravegherea exercitată de procuror. Așadar, rolul instanței nu încetează în această fază; ea trebuie să controleze permanent activitatea organului de executare, arbitrând totodată interesele părților în conflict.
Nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă ambele faze; dacă debitorul își execută de bună voie obligația sau când hotărârea judecătorească nu este susceptibilă de executare silită (de exemplu, hotărârile pronunțate în cererile în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, cele prin care se respinge cererea în chemare în judecată etc.), cea de-a doua fază va lipsi. Este posibil însă să existe numai faza executării silite, atunci când creditorul pune în executare un alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească (de exemplu, un act autentic notarial, o cambie etc.).
Uneori, nici faza judecății nu parcurge toate etapele: fie că nu are loc dezbaterea, deoarece reclamantul renunță la judecată sau lasă cererea în nelucrare și se perimă, fie că nu are loc deliberarea întrucât părțile sting litigiul printr-o tranzacție, fie că hotărârea pronunțată nu este atacată prin intermediul căilor de atac.
Totalitatea fazelor și etapelor pe care le parcurge procesul civil constituie, în ansamblu, sistemul procesului civil, care poate diferi chiar în cadrul aceluiași tip de proces, de la o legislație la alta, întrucât el dă expresie particularităților și condițiilor concrete ale fiecărei legislații.
SECȚIUNEA A II-A
NOȚIUNEA, NECESITATEA ȘI IMPORTANȚA
CĂILOR DE ATAC ÎN PROCESUL CIVIL
Căile de atac reprezintă mijloace procedurale prin care se poate cere și obține anularea sau reformarea (totală sau parțială) a unei hotărâri judecătorești; ele apar ca un remediu contra eventualelor erori ce se pot strecura într-o hotărâre, uneori chiar contra nedreptății dintr-un act jurisdicțional.
Începuturile reglementării căilor de atac nu coincid cu cele ale dreptului procesual; în momentele inițiale ale evoluției dreptului, existența unor astfel de remedii procesuale nici nu putea fi concepută. Pe atunci, justiția avea un caracter accentuat religios, fiind considerată ca o expresie a divinității, iar hotărârile adoptate de judecători erau apreciate ca infailibile. Odată cu laicizarea justiției, au fost instituite și mijloace procedurale necesare pentru remedierea hotărârilor greșite.
În dreptul roman, regula res judicata pro veritate habetur (lucrul judecat se consideră adevărat) guverna opera de înfăptuire a justiției de către judecători; dar această regulă a fost interpretată în sensul că sentința judecătorului nu este adevăr, ci ține loc de adevăr, fiind întemeiată pe considerațiuni politice și sociale.
Această regulă fundamentală nu putea avea o aplicare absolută, deoarece sentințele judecătorești, fiind opera de concepție și decizie intelectuală a omului, nu pot fi absolut perfecte. De aceea, s-a considerat necesar ca o hotărâre pronunțată în urma unei judecăți, să fie controlată de o altă instanță superioară, pentru a putea permite îndepărtarea erorilor săvârșite de judecătorii primei instanțe.
Reglementarea română actuală a sistemului căilor de atac permite atât un control judiciar ierarhic, cât și posibilitatea ca însăși instanța să poată reveni asupra unei hotărâri proprii, să o poată retracta dacă este greșită, bineînțeles în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.
Ca o justificare a necesității căilor de atac este și faptul că nu toate elementele cauzei și, respectiv, probele se cunosc întotdeauna la prima judecată, ci pot fi descoperite mai târziu, după judecata în primă instanță. Tot în același sens, trebuie menționat și faptul că, prin intermediul căilor de atac, se realizează funcția de îndrumare a instanțelor superioare față de cele inferioare lor.
S-au exprimat, însă, și păreri contrare, care neagă necesitatea existenței căilor de atac, susținând că un singur grad de jurisdicție ar fi suficient. Potrivit
acestora, căile de atac ar duce la prelungirea procesului, la cheltuieli mai mari în sarcina justițiabililor dar și a statului, la o scădere a încrederii justițiabililor în actul de justiție, la o slăbire a responsabilității judecătorilor primei instanțe. Un alt argument ar fi posibilitatea, probată deja, ca hotărârile pronunțate în căile de atac să fie mai puțin bune decât hotărârile atacate.
Existența și dreptul la exercitarea căilor de atac au o mare importanță pentru toți subiecții procesului civil: părți, instanță, procuror.
Părților din proces li se asigură condițiile pentru realizarea drepturilor deduse în justiție, prin posibilitatea de a se plânge unor organe de judecată, împotriva hotărârilor pe care le consideră greșite și de a obține reformarea acestor hotărâri. Aceste greșeli pot fi cauzate chiar de părți, care, prin denaturările și reticențele lor, nu au informat corect pe judecători ori nu s-au apărat bine și complet, fiind lipsiți de asistență juridică și de cunoștințe de specialitate.
De asemenea, existența căilor de atac și posibilitatea de a le exercita constituie o garanție a dreptului de apărare, dă certitudinea părților că dreptul lor nu este compromis prin pronunțarea unei hotărâri nelegale și netemeinice, ceea ce le întărește încrederea în justiție și le determină să aibă o poziție activă în cadrul procesului. Dreptul la apărare este instituit prin art. 21 și art. 128 din Constituție; primul prevede dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar art.128 – dreptul părților interesate și al societății, reprezentată prin Ministerul public, de a exercita împotriva oricărei hotărâri judecătorești căile de atac prevăzute de lege.
Pentru procuror, exercițiul căilor de atac este mijlocul practic pentru a-și îndeplini sarcinile ce-i revin ca organ al statului, de a veghea la respectarea legii în cauzele ce se judecă de instanțele judecătorești, de a apăra ordinea de drept,
precum și drepturile și libertăților cetățenilor. În cazul în care procurorul constată pronunțarea de către instanța de judecată a unei hotărâri nelegale, nu poate interveni direct pentru anularea actului jurisdicțional, dar prin intermediul căilor de atac, va sesiza fie instanța care a dat hotărârea, fie o instanță superioară și va solicita pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice – art. 45 alin. 5, teza 1 C. proc. civ. prevede expres „procurorul poate, în condițiile legii, să exercite căilor de atac împotriva oricăror hotărâri”. Unele căi de atac pot fi folosite doar de către Procurorul general, din oficiu sau la propunerea Ministerului Justiției; acestea sunt recursul în interesul legii și recursul în anulare.
Posibilitatea de a recurge la căile de atac constituie o garanție împotriva arbitrarului judecătoresc, deoarece constrânge pe judecători să pună toată grija în opera de judecată, în strângerea materialului probator, în motivarea convingătoare și completă a soluției la care s-a oprit, preocupări care ar putea fi mai slabe atunci când ar ști că hotărârea pe care o pronunță nu va putea fi contestată.
Ca o concluzie, se poate spune că existența căilor de atac influențează pozitiv și chiar garantează calitatea actului de justiție.
SECȚIUNEA A III-A
CONTROLUL JUDICIAR ȘI CONTROLUL JUDECĂTORESC
ÎN PROCESUL CIVIL
Controlul judiciar reprezintă o instituție a dreptului procesual, fiind într-o strânsă legătură cu dreptul la exercitarea căilor de atac.
Controlul judiciar poate fi definit ca fiind „dreptul și obligația pe care le au, în cadrul unui sistem judiciar, instanțele judecătorești superioare de a verifica, în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești inferioare lor, și de a casa sau modifica acele hotărâri ce sunt greșite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale și temeinice.
Controlul judiciar este legat de unul din principiile fundamentale de organizare judecătorească, cel al ierarhizării instanțelor și are ca scop să asigure calitate hotărârilor judecătorești și să îndrepte erorile săvârșite.
Sintagma „control judiciar” a fost folosită și într-o accepție mai largă, incluzând și situațiile în care controlul se exercită asupra unor hotărâri ale organelor din afara sistemului judiciar sau asupra unor acte administrative obișnuite.
Astfel, pentru a se evita unele confuzii, a fost creată o nouă instituție procesuală, distinctă de cea a controlului judiciar, și anume aceea de „control judecătoresc” care și-a găsit deja consacrare în literatura de specialitate. Există câteva argumente care justifică această distincție.
O primă diferențiere este aceea că prin controlul judiciar se controlează hotărâri judecătorești, în timp ce, pe calea controlului judecătoresc, se exercită controlul asupra unor acte ce emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar.
O a doua distincție constă în faptul că, spre deosebire de controlul judiciar, considerat omogen, controlul judecătoresc are un obiect eterogen, vizând atât acte cu caracter jurisdicțional –hotărâri, cât și acte administrative fără caracter jurisdicțional.
O altă notă distinctivă se referă la instanțele care efectuează controlul și la mijloacele procedurale diferite prin care se declanșează controlul judiciar și respectiv, controlul judecătoresc. Controlul judiciar se realizează de către
tribunale, curți de apel și Curtea Supremă de Justiție, pe calea apelului, recursului și recursului în anulare. În schimb, controlul judecătoresc intră, de obicei, în competența judecătoriilor și se declanșează prin mijloace procedurale
specifice cum sunt: contestația și plângerea, iar în unele cazuri, acțiunea. Totuși, în unele situații, controlul judecătoresc se poate declanșa pe calea recursului; este cazul controlului exercitat de Curtea Supremă de Justiție, când se atacă în fața Secției de contencios administrativ actele administrative jurisdicționale, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicționale (art. 4 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ). Mijlocul procedural al acțiunii poate fi folosit atât în materia contenciosului administrativ, cât și în alte cazuri determinate de lege, cum ar fi: acțiunea în anularea actelor materiale (art. 100 din Legea nr. 36/1995) și acțiunea în anularea hotărârilor arbitrale (art. 364 C.proc. civ.).
În unele situații, controlul judecătoresc este dublat de controlul judiciar.
Având în vedere toate aceste precizări, controlul judecătoresc poate fi definit ca fiind „dreptul și obligația pe care le au instanțele judecătorești de a verifica, în cazurile, în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia, ori numai legalitatea unor acte – cu sau fără caracter jurisdicțional – care emană de la organele ce nu fac parte din sistemul judiciar, fie că sunt sau nu organe cu activitate jurisdicțională”.
Existența notelor distinctive dintre cele două forme de control nu înseamnă că între acestea nu este și o strânsă legătură; ea rezidă în realizarea controlului de către instanțele judecătorești, după o procedură restabilită de lege, întemeiată pe reguli asemănătoare . De asemenea, în toate cazurile se exercită un control asupra legalității hotărârilor sau actelor emise de organele respective, iar uneori și asupra temeiniciei acestora.
SECȚIUNEA A IV-A
CONTROVERSA CU PRIVIRE LA NUMĂRUL
GRADELOR DE JURISDICȚIE
Problema controversată a existenței dublului sau triplului grad de jurisdicție în sistemul nostru procesual civil mai stăruie încă și astăzi.
Pentru o perioadă anterioară anului 1993, în acest sens, o prezentare succintă este realizată de prof. I.Stoenescu și S.Zilberstein; se poate urmări, totodată, și opinia acestora vizavi de problema enunțată.
În tratatele de procedură vechi, anterioare anului 1948, se vorbește de principiul dublului grad de jurisdicție, în sensul că procesul civil se judecă de două instanțe ordinare – prima instanță de fond și instanța de apel. Controlul judiciar se exercita, în primul rând, pe calea apelului, al cărui specific era devolutiv, deci nu era vorba de un control judiciar simplu, adică de o instanță a cărei sarcină să fie verificarea legalității și temeiniciei hotărârii atacate, ci acest control judiciar era alterat de împrejurarea că părțile aveau dreptul să vină cu noi mijloace de apărare, cu probe și susțineri noi, ceea ce provoca rejudecarea procesului, de obicei, într-un cadru lărgit. Hotărârea dată în apel era supusă controlului judiciar al unei a doua instanțe superioare, pe calea recursului, deci în fapt existau trei grade de jurisdicție. Totuși, se vorbea în acest sistem de principiul dublului grad de jurisdicție, în sensul că recursul era considerat ca o cale extraordinară de atac. Prin modificarea Codului de procedură civilă din februarie 1948, apelul a fost păstrat ca primă cale ordinară de atac, recursul a fost declarat și el cale ordinară de atac, introducându-se astfel, principiul triplului grad de jurisdicție. De la 1 august 1952, prin suprimarea apelului, s-a introdus principiul dublului grad de jurisdicție.
Se poate desprinde ideea că acești autori – că în condițiile posibilității realizării controlului judiciar, prin intermediul unei căi ordinare de atac (cea a apelului) și a unei căi extraordinare de atac (recursul) – în fapt, existau trei grade de jurisdicție.
Această situație clară, conturată în 1952, a existat până la reintroducerea apelului în legislația noastră procesuală, prin Legea nr. 59/1993, când a reînceput vechea controversă. Aceasta a pornit de la expunerea de motive la proiectul Legii pentru organizarea judecătorească, când se arăta: „Un progres vădit pe calea democratizării justiției îl constituie instituirea triplului grad de jurisdicție în marea majoritate a proceselor, prin crearea curților de apel”. Prin înființarea acestora din urmă, s-a revenit la sistemul creat de Codul din 1948 și existent până în 1952, când era consacrat principiul triplului grad de jurisdicție, apelul și recursul fiind ambele căi ordinare de atac. În expunerea de motive la proiectul Legii de modificare a Codului de procedură civilă din 1993, în mod surprinzător, se spune că Legea pentru organizarea judecătorească nr. 92/1992 ar fi consacrat principiul dublului grad de jurisdicție; cu toate acestea, Legea nr.59/1993 înscrie recursul în Codul modificat sub titlul „Căi ordinare de atac”, calificare ce este greșită din mai multe considerente.
Problema a fost, în parte, clarificată odată cu modificările ulterioare aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, recursul fiind inclus în categoria căilor extraordinare de atac. Caracterul extraordinar al recursului, recunoscut acum și printr-o corectă încadrare legală, a reprezentat argumentul forte folosit de autori în justificarea existenței dublului grad de jurisdicție. Astfel, se arată că existența unei căi de atac nu înseamnă adăugarea automată a încă unui grad de jurisdicție, ci trebuie examinate motivele pentru care se poate exercita calea de atac respectivă, eventualele condiții de admisibilitate, dacă operează o devoluțiune integrală, dacă se suspendă de drept executarea silită.
Din această perspectivă, se poate spune că, în sistemul nostru procesual civil, există numai două grade de jurisdicție, o judecată în primă instanță și o judecată în apel, prin care se realizează și un control în privința legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, la care se adaugă și un control suplimentar de legalitate realizat pe calea recursului, dar care nu constituie un al treilea grad de jurisdicție. Așadar, nici una dintre căile extraordinare de atac nu reprezintă un alt grad de jurisdicție.
Sunt, însă, unii autori care aderă la opinia prof. I.Stoenescu și S.Zilberstein, considerând că, chiar dacă se vorbește de principiul dublului grad de jurisdicție (motivat de faptul că recursul este o cale extraordinară de atac), în fapt există trei grade de jurisdicție.
CAPITOLUL II
CLASIFICAREA CĂILOR DE ATAC ȘI REGULILE COMUNE PRIVIND FOLOSIREA ACESTORA
SECȚIUNEA I
CLASIFICAREA CĂILOR DE ATAC
1.1.Precizări prealabile
Sistemul căilor de atac în legislația noastră procesuală civilă, de-a lungul evoluției sale a suportat dese și repetate modificări. Ultimele modificări ce prezintă interes, întrucât reprezintă actuala legislație în vigoare, în această materie, sunt aduse prin Legea nr. 59/1993 și, relativ recent, prin O.U.G. nr.138/2000 publicată în M.Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000 și O.U.G. nr.59/2001 publicată în M.Of. nr. 217 din 27 aprilie 2001.
Codul român actual de procedură civilă reglementează următoarele căi de atac: apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în anulare și recursul în interesul legii. Principalele modificări aduse prin Legea nr. 59/1993 se referă la reorganizarea căilor ordinare de atac, prin reintroducerea apelului și restructurarea recursului; s-a desființat recursul extraordinar și a fost înlocuit de două recursuri speciale: recursul în anulare și recursul în interesul legii. Calificarea, prin această lege, a recursului drept cale ordinară de atac a fost criticată de unii autori de drept procesual civil, însă această eroare a fost îndreptată prin adoptarea O.U.G. nr. 138/2000 care, prin prevederile art. 1, pct.106, include recursul în categoria căilor extraordinare de atac. De altfel, la acest aspect se va mai reveni în prezenta lucrare.
Pe lângă căile de atac, prevăzute de Codul de procedură civilă, mai există și alte căi de atac prevăzute în acte normative cu caracter special; în acest caz, ele reprezintă mijloace procedurale folosite pentru declanșarea controlului judecătoresc, despre care s-a menționat în secțiunea precedentă.
Căile de atac reglementate în Codul de procedură civilă pot fi clasificate după mai multe criterii, cele mai cunoscute în literatura de specialitate fiind următoarele grupări: căi de atac ordinare și căi de atac extraordinare, căi de atac de reformare și căi de atac de retractare, căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive, căi de atac suspensive de executare silită și căi de atace nesuspensive de executare silită.
1.2. Căi de atac ordinare și căi de atac extraordinare
Această clasificare, considerată de unii autori fundamentală, are drept criteriu de bază condițiile de exercitare a căilor de atac.
O cale de atac este ordinară dacă poate fi exercitată de oricare dintre părțile din proces, pentru simplul fapt că partea respectivă este nemulțumită de hotărârea pronunțată. Așadar, motivele de exercitare a unei căi ordinare de atac nu sunt limitate prin lege, însă, dacă se dorește suprimarea acesteia, trebuie să existe o dispoziție legală expresă în acest sens.
În prezent, legislația noastră în materie procesuală civilă reglementează o singură cale ordinară de atac – apelul (Titlul IV al celei de-a II-a Cărți a Codului de procedură civilă). Înainte de octombrie 2000, se încadra în această categorie și recursul, calificare acceptată doar în parte de unii autori; este vorba de recursul reglementat de art. 3041, care viza hotărâri nesusceptibile de apel și care putea fi exercitat pentru orice motiv.
Căile extraordinare sunt acelea care pot fi exercitate numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege. Codul actual de procedură civilă consacră Titlul V din Cartea a II-a căilor de atac extraordinare, incluzând în această categorie recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în anulare și recursul în interesul legii. Deci, caracteristica comună a căilor extraordinare de atac constă în condițiile restrictive în care pot fi exercitate, dar aceste condiții au unele aspecte particulare specifice fiecărui tip dintre aceste căi de atac. Sub acest aspect, o notă particulară este oferită de recursul în interesul legii, care poate fi exercitat doar dacă unele chestiuni de drept au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești. Între căile extraordinare de atac există deosebiri semnificative și în ceea ce privește subiectele care le pot exercita și instanțele competente a le soluționa.
Această clasificare prezintă importanță practică datorită câtorva aspecte. În primul rând, executarea silită a hotărârii este suspendată pe durata termenului în care poate fi exercitată calea de atac ordinară și pe timpul judecării acesteia, în timp ce căile de atac extraordinare nu au, în principiu, efect suspensiv. În al doilea rând, cât timp este deschisă calea de atac ordinară, nu se poate recurge la o cale de atac extraordinară. De asemenea, în unele situații, calea de atac extraordinară devine inadmisibilă, dacă partea interesată putea să invoce motivul respectiv prin intermediul căii de atac ordinare și nu a făcut-o; de exemplu, dacă a expirat termenul de apel, hotărârea primei instanțe devine nu numai definitivă ci și irevocabilă (art. 377 alin. 2, pct. 2 C. proc. civ), nemaiputând fi recurată.
1.3. Căi de atac de reformare și căi de atac de retractare
Această clasificare tradițională are la bază distincția care se făcea între opoziție – cale de atac ordinară, desființată din anul 1943 – și apel, prima fiind de competența aceleiași instanțe care a pronunțat hotărârea atacată, iar cea de-a doua judecându-se de o instanță ierarhic superioară.
Căile de atac de reformare sunt considerate acelea care se soluționează de către o instanță ierarhic superioară, prin intermediul lor, realizându-se controlul judiciar al hotărârilor judecătorești. Sunt căi de atac de reformare apelul, recursul, recursul în anulare și recursul în interesul legii (ultima din acestea nefiind menționată de toți autorii, deoarece nu este considerată o veritabilă cale de atac).
Căile de atac de retractare sunt cele care se adresează, spre a fi soluționate, instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Trebuie menționat că, prin căile de atac de retractare, se invocă împrejurări, limitativ prevăzute de lege, care nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii atacate, astfel încât, instanța nu își controlează propria hotărâre, ci judecă unele aspecte noi. Aceste căi de atac sunt revizuirea și contestația în anulare.
O situație aparte este în cazul revizuirii pentru contrarietate de hotărâri. care poate fi atât cale de atac de reformare cât și de retractare. Astfel, dacă hotărârile provin de la aceeași instanță sau de la instanțe situate în circumscripția teritorială a unei singure instanțe (ierarhic superioară), este de competența instanței ierarhic superioară, iar dacă hotărârile provin de la instanțe situate în circumscripții teritoriale deosebite, competența aparține instanței ierarhic superioară primei instanțe ce a pronunțat hotărârea; în aceste situații, revizuirea este cale de atac de reformare. Numai în cazul în care cea de-a doua hotărâre potrivnică a fost pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este o cale de atac de retractare, deoarece va fi judecată de către instanța supremă (art. 32, pct. 7 C. proc. civ.).
1.4. Căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive
Criteriul distinctiv al acestei clasificări este întinderea atribuțiilor instanțelor competente să se pronunțe asupra căilor de atac exercitate și asupra procesului.
O cale de atac este devolutivă dacă antrenează o rejudecare în fond a pricinii, în întregul ei, fără restricții în privința administrării probelor. Această rejudecare a fondului se realizează numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acțiune și în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac. Calea de atac devolutivă tipică, în sistemul nostru actual, este apelul. El permite o nouă judecare a cauzei, atât sub aspectul problemelor de fapt stabilite de prima instanță, cât și asupra dezlegării date problemelor de drept.
Există controverse în privința stabilirii caracterului devolutiv sau nedevolutiv al celorlalte căi de atac. Recursul, în întregime, este, potrivit unor autori, o cale de atac nedevolutivă, asemenea celorlalte căi de atac extraordinare. Referitor la acestea, caracterul nedevolutiv se raportează la calea de atac propriu-zisă, iar nu la rejudecarea pricinii ca efect al admiterii căii de atac respective. Astfel, ca urmare a casării unei hotărâri, de regulă, are loc o rejudecare a fondului, în condițiile stabilite de art. 312-316 C. proc. civ. (poate fi casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată sau altei instanțe competente); admiterea unei contestații în anulare duce la anularea hotărârii atacate și la rejudecarea fondului, ori a recursului, sau a motivului de casare omis; admiterea unei cereri de revizuire, pentru majoritatea motivelor prevăzute de art. 322 C. proc. civ., are ca efect o rejudecare a pricinii. O altă argumentare a faptului că aceste căi extraordinare de atac nu se includ în categoria căilor devolutive, chiar dacă conduc la o nouă judecată de fond, este că rejudecarea fondului are loc în alte condiții decât cele ale primei judecăți; de exemplu, în prezența părții care nu fusese legal citată, sau la instanța competentă, ori judecata privește un capăt omis.
Există alte păreri, potrivit cărora și recursul are un caracter devolutiv, în condițiile art. 3041 C. proc. civ., când sunt recurate hotărâri ce nu pot fi atacate cu apel, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele, fără a se limita la motivele de casare prevăzute în art. 304 C. proc. civ.
1.5. Căi de atac suspensive și căi de atac nesuspensive de executare silită
Această clasificarea vizează numai hotărârile susceptibile de executare silită și are drept criteriu distinctiv efectele pe care le produce declanșarea căii de atac asupra posibilităților de declanșare imediată a executării silite.
În sistemul procesual în vigoare, apelul se înfățișează ca o cale de atac tipică de executare silită. Astfel, termenul de apel și apoi judecarea apelului suspendă de drept executarea silită, potrivit art. 284 alin. 5 C. proc. civ.: „Apelul declarat în termen suspendă executarea hotărârii de primă instanță, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege”. Deci, pot fi situații când hotărârea se bucură de execuție vremelnică, împrejurări în care apelul nu mai este suspensiv, însă instanța de apel poate să încuviințeze suspendarea execuției vremelnice, numai cu darea unei cauțiuni, al cărui cuantum este fixat de instanță.
Celelalte căi de atac – recursul, recursul în anulare, contestația în anulare și revizuirea – sunt, în principiu, căi de atac nesuspensive de executare. În mod excepțional, și recursul poate fi o cale de atac suspensivă de executare, atunci când are ca obiect pricini privitoare la strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare fixă (art. 300 alin. 1 C. proc. civ.). în asemenea situații, efectul suspensiv de executare se produce de drept, adică în temeiul legii, fără să fie necesară o cerere formală în acest sens, din partea recurentului. Potrivit art. 300 alin. 2, instanța sesizată cu judecarea recursului poate dispune, le cerere și cu motivarea de rigoare, suspendarea executării hotărârii recurate și în alte cazuri decât cele arătate anterior. Este prevăzută și depunerea unei cauțiuni stabilită prin încheiere judecătorească. O.U.G. nr. 138/2000, prin art. 1 pct. 108, a abrogat alin. 4 al art. 300 C.proc.civ., care prevedea ca, în cazuri urgente, președintele instanței de recurs să poată dispune, la cerere, suspendarea executării, fără citarea părților, chiar înainte de primirea dosarului.
De asemenea, în mod excepțional, „instanța poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiția dării unei cauțiuni” (art. 325 teza 1 C. proc. civ.). același lucru este prevăzut și de art. 3191 teza 1 C. proc. civ. în cazul contestației în anulare.
1.6. Alte clasificări propuse în literatura de specialitate
a) Pornindu-se se la constatarea că orice cale de atac tinde a repune în discuție un lucru greșit judecat (cel puțin așa pretinde cel care introduce calea de atac), se face o distincție între greșeala de judecată în drept (care presupune că norma juridică nu a fost corect aplicată la situația de fapt stabilită, fie că regula juridică este deformată, fie că faptele sunt inexact calificate) și greșeala de judecată în fapt (care presupune o eroare în constatarea existenței faptelor, ori o apreciere greșită a oportunității sancțiunii în acele situații în care legea conferă judecătorului o putere discreționară), precum și o distincție între greșeala de judecată cu privire la fondul pretenției (când eroarea vizează raționamentul jurisdicțional) și greșeala de judecată cu privire la formă (când vizează nerespectarea formelor procedurale). O greșeală de judecată în fapt constituie, în același timp, o greșeală de judecată în fond, însă o greșeală de judecată în drept poate rezulta din încălcarea unei reguli de fond, dar și a unei reguli de formă.
Aceste precizări prezintă o importanță practică de necontestat, însă ele nu duc decât la o delimitarea a apelului (ca o cale de atac ce are vocația generală de a sancționa orice greșeală de judecată, fie în fapt sau în drept, fie referitoare la fond sau la formă) de celelalte căi de atac (care permit sancționarea numai a unor anumite categorii de greșeli de judecată). Mai mult, în sistemul nostru procesual civil, unele motive de revizuire nu presupun greșeli de judecată (de exemplu, nu îi este imputabil instanței faptul că a pronunțat hotărârea în baza unui înscris declarat ulterior fals, ori că obiectul pricinii a pierit după ce a fost pronunțată hotărârea, că partea a fost împiedicată să se prezinte la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurarea mai presus de voința ei), iar motivul contestației în anulare prevăzut de art. 318 alin. 1 C. proc. civ. nu vizează o greșeală de judecată propriu-zisă, ci o confundare a unor elemente importante sau a unor date materiale.
b) Căi de atac de anulare și căi de atac de „reformare”. Se arată că instanța sesizată cu o cale de atac de anulare nu poate să anuleze (caz în care hotărârea nu soluționează litigiul în fond) sau să refuze anularea hotărârii atacate; în cazul căilor de atac de reformare se rejudecă pricina, hotărârea ce se va pronunța urmând a substitui direct hotărârea atacată.
Termenul de „reformare” este utilizat într-un alt sens decât cel indicat la clasificarea anterioară, întrucât se acceptă că aceeași instanță poate să reformeze propria hotărâre. Opoziția „anulare–reformare” este în strânsă corelație cu opoziția „element de fapt – element de drept”, deoarece anularea este determinată numai de o eroare de drept, în timp ce reformarea vizează fie elemente de fapt, fie elemente de drept. Prin această clasificare, se dorește o delimitare a recursului (cale de anulare) de celelalte căi de atac (considerate căi de reformare). Însă, în unele situații, și instanța de recurs statuează în fapt, după cum, uneori, apelul poate duce doar la anularea hotărârii apelate (când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea puterii de lucru judecat, dacă s-a prescris dreptul de a obține condamnarea pârâtului etc.). De asemenea, prin revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, se poate cere numai anularea ultimei hotărâri.
c) În funcție de caracterul ierarhic al căilor de atac, se delimitează apelul și recursul, pe de o parte, de celelalte căi de atac, pe de altă parte. Autorii care folosesc această clasificare nu sunt de acord cu clasificarea în căi de atac de reformare și căi de atac de retractare, însă cele două clasificări se suprapun.
d) Clasificarea în căi de atac generale (apelul și recursul) și căi de atac speciale (celelalte căi de atac) se pare că pornește de la constatarea că, în practică, apelul și recursul sunt cele mai frecvent folosite, astfel încât ea nu prezintă importanță decât din punct de vedere statistic.
e) Căi de atac comune și căi de atac speciale. Această clasificare are drept criteriu distinctiv titularii dreptului de a exercita căile de atac. O cale de atac este comună atunci când poate fi exercitată de părți sau procuror. Când acest drept aparține doar unui anumit subiect de drept, ne aflăm în prezența unei căi de atac speciale. Căile de atac comune sunt apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea iar cele speciale sunt recursul în interesul legii și recursul în anulare care pot fi exercitate numai de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.
SECȚIUNEA A II-A
REGULI COMUNE PRIVIND EXERCITAREA
CĂILOR DE ATAC ÎN PROCESUL CIVIL
Atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară s-au conturat, de-a lungul timpului, o serie de reguli generale privitoare la instituirea și exercitarea căilor de atac. În continuare, vor fi examinate cele mai semnificative dintre acestea.
2.1. Existența unei hotărâri judecătorești pe care legea să o declare susceptibilă de a fi atacată
Căile de atac presupun existența unei hotărâri judecătorești, despre care partea interesantă afirmă că ar conține unele greșeli sau o injustiție. Rezultă că obiectul căilor de atac nu mai este pretenție concretă a reclamantului (ca în cazul cererii de chemare în judecată), ci chiar hotărârea judecătorească atacată. Este însă necesar ca legea să declare hotărârea respectivă susceptibilă de exercițiul căilor de atac, sau cel puțin al uneia dintre acestea. Regula este că orice hotărâre judecătorească poate fi atacată prin intermediul căii de atac ordinare, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege, în timp ce căile de atac extraordinare pot fi exercitate numai împotriva hotărârilor stabilite prin lege.
În principiu, hotărârile primei instanțe (nedefinitive), pot fi atacate cu apel, dacă nu suntem în prezența unei situații în care legea a suprimat dreptul de apel (cum ar fi art. 247 alin. 4 C. proc. civ. care prevede că hotărârea instanței în caz de renunțare la dreptul pretins, prin care se respinge cererea în fond, se dă fără drept de apel; art. 273 C. proc. civ.: „Hotărârea care consfințește învoiala părților se dă fără drept de apel”). Cât privește încheierile de ședință, acestea nu pot fi apelate în principiu, decât odată cu hotărârea prin care se rezolvă fondul pricinii în întregul său (art. 282 alin. 2 C. proc. civ.). împotriva hotărârilor date fără drept de apel, precum și a hotărârilor date în apel (care nu sunt însă irevocabile) se poate exercita recursul. Hotărârile sunt definitive sau irevocabile pot fi atacate pe calea revizuirii. Contestația în anulare poate fi formulată numai împotriva hotărârilor irevocabile.
2.2. Manifestarea de voință a părții interesate, în sensul exercitării căii de atac
Această regulă constituie o formă de manifestare a principiului disponibilității, specific procesului civil.
Folosirea căilor de atac fiind o facultate pusă la îndemâna celor interesați, cei care le exercită trebuie să-și manifeste în mod expres voința în acest sens și să arate și motivele pentru care consideră hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică. Deci, instanța competentă să soluționeze eventuala cale de atac nu se poate sesiza din oficiu, ci este necesar ca o parte sau chiar mai multe să își manifeste expres voința prin intermediul unei cereri scrise, respectând condițiile impuse de lege. Calea de atac poate fi exercitată și de către procuror (art. 45 alin.5 teza 1 C. proc. civ.), ori de alte organe sau persoane cărora legea le recunoaște calitatea procesuală.
2.3. Legalitatea căilor de atac
Legalitatea căilor de atac este un principiu deosebit de important și a cărui aplicare este incontestabilă în orice sistem procedural. Instituirea căilor de atac este o problemă de interes general și ea vizează determinarea mijloacelor procedurale ce pot fi exercitate pentru reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.
Această regulă impune ca, în afara căilor de atac prevăzute de lege, să nu se poată folosi alte mijloace procedurale în scopul de a obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Acest lucru reiese și din prevederile înscrise în art.128 din Constituție, ce consacră dreptul părților și al Ministerului public de a folosi căile de atac „în condițiile legii”.
Menționarea, din eroare, în dispozitivul hotărârii, a posibilității folosirii unei căi de atac pe care legea nu o acordă, nu creează părții dreptul de a formula împotriva hotărârii calea de atac respectivă, deoarece căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt determinate de lege, iar nu de instanța de judecată. În schimb, chiar dacă instanța a omis să treacă în dispozitiv mențiunea că hotărârea este susceptibilă de a fi atacată prin intermediul unei căi de atac, partea va putea exercita calea de atac prevăzută de lege. Aici, trebuie menționată și importanța practică deosebită pe care o reprezintă dispozițiile art.84 C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.
Reguli asemănătoare de interpretare se vor folosi și în cazul în care în unele hotărâri se vor trece, din eroare, alte momente de la care curge termenul de apel sau recurs, după caz, deoarece în toate situațiile, aceste termene vor fi calculate de la pronunțarea hotărârii sau de la comunicarea acesteia în funcție de cum se dispune prin lege.
Părțile au la dispoziție acele căi de atac care erau prevăzute de lege în momentul pronunțării hotărârii. Modificarea dispozițiilor procedurale, în această materie, nu poate afecta dreptul de a ataca hotărârea cu o anumită cale de atac, căci acest drept s-a născut chiar în momentul pronunțării hotărârii atacate.
2.4. Ierarhia căilor de atac
Potrivit acestei reguli, nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac, atâta timp cât este deschis exercițiul căii ordinare de atac. Aplicarea concretă a acestei reguli ridica o serie de dificultăți, în condițiile anterioare modificărilor aduse, prin O.U.G. nr. 138/2000, Codului de procedură civilă, când recursul era considerat cale ordinară de atac.
O hotărâre susceptibilă de apel nu poate fi atacată decât prin intermediul acestei căi de atac. Împotriva unei hotărâri definitive, care nu a devenit încă irevocabilă, se poate exercita recursul sau revizuirea (potrivit art. 322 C.proc.civ.), nu însă și contestația în anulare. Contestația în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătorești rămase irevocabile (art. 317 alin. 1 C. proc. civ.).
Ca o cerință a acestei reguli este și faptul că, împotriva aceleiași hotărâri, nu pot fi exercitate, concomitent, calea de atac ordinară și o cale de atac extraordinară.
Legea prevede, în unele cazuri, în mod expres, inadmisibilitatea unei căi de atac, dacă partea interesată a avut la îndemână o altă cale de atac. Este cazul raportului dintre contestația în anulare de drept comun (obișnuită), pe de o parte,
și apelul, precum și, cu unele derogări, recursul, pe de altă parte (art. 317 C.proc.civ.) și cazul raportului dintre apel și recurs (art. 299 și art. 377 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ.). În acest sens, s-a decis, în mod constant, că recursul nu poate fi exercitat atâta timp cât partea are la dispoziție calea ordinară a apelului.
În privința căilor extraordinare de atac, legea nu prevede o succesiune în exercitarea lor, astfel că revizuirea poate fi exercitată înaintea contestației în anulare sau invers.
Principiul ierarhiei căilor de atac decurge din modul de organizare a instanțelor judecătorești într-un sistem piramidal.
2.5. Unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac
Dreptul de exercita o cale de atac este, în principiu, unic și se epuizează odată cu exercitarea lui. Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de două ori de una și aceeași cale de atac. În caz contrar, excepția puterii lucrului judecat va putea fi invocată de cel interesat sau de instanță, din oficiu, spre a anihila calea de atac inadmisibilă. Regula enunțată are în vedere chiar ipoteza în care termenul pentru declararea căii de atac nu s-ar fi împlinit la data formulării celei din urmă cereri.
Trebuie menționat că această regulă este aplicabilă numai în cazul apelului și recursului, nu și în cazul celorlalte căi extraordinare de atac. Așadar, dacă o parte formulează mai multe cereri de apel sau dacă o hotărâre este apelată de mai multe părți, apelurile urmează a fi conexate și judecate împreună (art.289 alin. 4 C. proc. civ.).
În ceea ce privește căile extraordinare de atac – revizuirea și contestația în anulare –, datorită specificului lor, se pot exercita, în unele cazuri, în mod repetat. De exemplu, calea revizuirii poate fi folosită în cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. O a doua cerere de revizuire este admisibilă pentru un alt motiv cum ar fi cel al condamnării unui martor, judecător sau expert, pentru o infracțiune în legătură cu pricina respectivă. Se observă că, din acest punct de vedere, dispozițiile privitoare la revizuire nu cuprind restricții exprese. O a doua cerere de revizuire ar putea fi respinsă pentru motivul decăderii din termenul de exercitare a acestei căi de atac.
Potrivit dispozițiilor exprese ale art. 321 C.proc.civ., contestația în anulare poate fi exercitată, în mod repetat, numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestații. Textul este oarecum neclar, deoarece toate cele
patru motive de contestație în anulare (prevăzute de art. 317 alin. 1 și art. 318 alin. 1 C. proc. civ) sunt concomitente; textul trebuie interpretat în sensul că se referă la cunoașterea motivelor, iar nu la existența lor, în caz contrar, rămânând o dispoziție legală ce nu își găsește niciodată aplicarea.
2.6. Neagravarea situației părții în propria cale de atac
Principiul neagravării situației părții în propria cale de atac, exprimat prin adagiul latin non reformatio in pejus, presupun ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se înrăutățească situația față de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar.
Codul român de procedură civilă nu a consacrat acest principiu, în mod expres, așa cum au făcut-o în Codul de procedură penală, prin dispozițiile art.372 alin. 1. Instituționalizarea acestui principiu în legea de procedură civilă s-a realizat în urma modificării și completării Codului de procedură civilă, prin O.U.G. nr. 138/2000. Astfel s-a recunoscut prin lege ceea ce era unanim acceptat în doctrină și practică judiciară.
În absența operării principiului non reformatio in pejus, părțile, cunoscând posibilitatea înrăutățirii situației lor, ar putea fi determinate să renunțe la atacarea hotărârii, pentru a nu-și asuma un risc, chiar dacă hotărârea este nelegală și netemeinică. Ar dispărea astfel una din garanțiile dreptului de apărare al părților, care constă și în aceea că, după ce instanța de judecată a pronunțat hotărârea, partea care o consideră greșită poate să ceară verificarea ei de către o
instanță superioară. Așadar, principiul non reformatio in pejus constituie o garanție a respectării dreptului de apărare al părților și vine în întâmpinarea unui interes general, acela ca, prin declanșarea controlului judiciar, să nu rămână în ființă hotărâri nelegale și netemeinice și să se ajungă la stabilirea adevărului și la aplicarea corectă a legii în principiile deduse judecății.
Pentru a ști dacă se poate deroga de la acest principiu sau dacă părțile pot conveni asupra înlăturării lui, trebuie stabilit dacă este vorba de o regulă de ordine publică sau de interes privat. După cum am menționat anterior, acest principiu răspunde atât interesului părților cât și celui de ordin general, interesând nu numai părțile procesului, ci și societatea. Însă, cât privește partea nemulțumită, nimic nu o împiedică ca, după ce și-a manifestat dreptul de a ataca hotărârea, să renunțe la aplicarea acestui principiu, prin acceptarea unei soluții a instanței de control judiciar, care, în final, ar putea duce la înrăutățirea situației juridice a părții. Acest aspect rezultă din actuala reglementare a art. 296 C.proc.civ., potrivit căreia apelantului nu i se poare crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, afară de cazul în care el consimte la aceasta. În acest sens, anterior unei reglementări exprese, în doctrină s-a considerat că principiul non reformatio in pejus nu are caracter de ordine publică, recurentul sau, după caz, apelantul, putând renunța la aplicarea lui.
Principiul non reformatio in pejus se aplică în toate acele situații în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunțată. Situația este, însă, diferită în cazul exercitării căii de atac și de partea adversă, de procuror sau de o terță persoană îndreptățită să o exercite; în acest caz se poate ajunge la înrăutățirea situației părții în raport cu situația stabilită de prima instanță. Această situație este justificată în literatura de specialitate cu motivarea că, de data acesta, controlul judiciar este bilateral, instanța fiind investită plenar, iar egalitatea părților și contradictorialitatea exclude beneficiul ce decurge din exercitarea solitară a respectivei căi de atac. Dar, practic, în situațiile menționate nu are loc o veritabilă înrăutățire a situației părții în propria cale de atac, ci în calea de atac exercitată de partea adversă sau de alt subiect al procesului. De altfel, în asemenea situații, în principiu, calea de atac formulată de parte este respinsă, instanța de control judiciar admițând calea de atac exercitată de partea adversă.
S-a pus problema dacă își găsește aplicabilitate principiul non reformatio in pejus în cazul exercitării căii de atac de către procuror. Soluția la care s-a ajuns este următoarea: „în cazul în care procurorul a declarat recurs în favoarea uneia din părți, instanța, admițând acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotărârea în defavoarea acelei părți. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procurorul ar fi transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea căii de atac, precum și recursul declarat inițial într-un recurs în favoarea celeilalte părți”. Această soluție este valabilă, bineînțeles, și în cazul apelului.
Dacă procurorul recurge la exercitarea unei căi de atac pentru a solicita desființarea unei hotărâri judecătorești, pronunțate cu nesocotirea unor norme de ordine publică, deci nu pentru a folosi uneia din părți, este de la sine înțeles că, în acest caz, nu este operabil acest principiu.
Principiul non reformatio in pejus își poate extinde efectele și asupra altor participanți procesuali decât cei care au exercitat calea de atac. Este cazul coparticipării procesuale necesare sau obligatorii reglementate de art. 48 alin. 2 C. proc. civ., situație în care se aplică principiul dependenței procesuale și a coparticipanților.
În continuarea acestui principiu, s-a statuat că „în cazul obligațiilor solidare, precum și al obligațiilor indivizibile, exercitarea căii de atac a recursului de către unul din coparticipanții la proces le va folosi și celorlalți, în sensul că efectele admiterii recursului se vor extinde și la părțile care nu au declarat recurs, sau al căror recurs a fost respins fără a fi fost soluționat în fond”. Situația este asemănătoare și în cazul soluționării unor cereri incidente, aflate într-o legătură indisolubilă cu acțiunea principală, cum ar fi cererea de chemare în garanție.
Limitele aplicării principiului non reformatio in pejus sunt trasate de prevederile art. 296 C. proc. civ.: când partea însăși consimte la înrăutățirea situației sale în propria cale de atac și când sunt aplicabile dispozițiile art. 293 sau 2931. deci, aplicarea acestui principiu este limitată la existența în cauză a unui apel incident sau a unui apel provocat (art. 293 și art. 2931 C.proc. civ.).
S-a remarcat faptul că se naște o situație de conflict atunci când se pune problema priorității dintre aplicarea principiului analizat și aplicarea excepțiilor sau nulităților absolute. Astfel, pentru a nu se încălca acest principiu ce trebuie respectat în soluționarea căilor de atac, în practica judiciară, se ajunge la situația paradoxală, în care sunt păstrate hotărâri nelegale, în a căror pronunțare s-au nesocotit dispoziții imperative, menite să asigure o securitate socială și juridică. Având în vedere că acest principiu nu protejează doar interesul particular, rațiunea respectării lui privind și sfera interesului general, se cer a fi prioritare în aplicare excepțiile și nulitățile absolute.
În concluzie, se poate spune că principiul non reformatio in pejus are o aplicabilitate generală în soluționarea tuturor căilor de atac aflate la dispoziția părților, cunoscând însă limitele prevăzute de însuși textul art. 296 C. proc. civ.. Se consideră necesar ca aplicarea acestui principiu să fie îngrădită printr-o reglementare expresă în acest sens, pentru cazurile când se constată încălcarea legii în pronunțarea unei hotărâri judecătorești, creându-se posibilitatea îndreptării erorilor judiciare prin invocarea excepțiilor absolute.
CAPITOLUL III
APELUL – SINGURA CALE ORDINARĂ DE ATAC
ÎN PROCESUL CIVIL
SECȚIUNEA I
REGLEMENTAREA, DEFINIREA ȘI CARACTERELE JURIDICE ALE APELULUI
1.1. Reglementarea și definirea apelului
Instituția apelului, cu forme variate, se găsește în aproape toate legislațiile, începând cu cele mai vechi timpuri și până astăzi. Lucrul, de altfel, nu e de mirat, când ne gândim că justiția omenească, ca tot ce est omenesc, este indubitabil supusă greșelii, și că sentimentul neîncrederii pe care îl poate inspira deciziile sale, este în cazul condamnatului un sentiment natural.
S-a discutat mult asupra originii acestei instituții. Sunt păreri după care instituția apelului ar fi existat chiar în cele mai vechi legislații, deoarece în toate timpurile și la toate popoarele, diferiți legiuitori, preocupați de ideea perfecțiunii în materie de drept, au căutat, ca prin anumite garanții, să înlăture pe cât posibil consecințele erorii, ignoranței sau injustiției judecătorilor. După alte păreri, apelul ar fi având o dată mai recentă, și n-ar fi apărut decât atunci când împricinații, exasperați de parțialitatea și reaua credință a judecătorilor, sau de insuficiența legislației, au început să recurgă la „capul statului”, ca la o ultimă instanță, pentru rezolvarea diferendelor.
Oricare ar fi originea apelului, sunt de necontestat, astăzi, utilitatea și eficacitatea acestuia.
În reglementarea actuală, apelul își are sediul materiei în art. 282-289 din Titlul VI, Capitolul I din Codul de procedură civilă, fiind reintrodus prin Legea nr. 59/1992 privind modificările aduse acestui Cod.
Apelul este mijlocul procedural prin care partea nemulțumită de hotărârea primei instanțe sau procurorul solicită instanței ierarhic superioară, în condițiile prevăzute de lege, reformarea hotărârii atacate.
Unii autori, pornind de la definiția dată apelului în legislația franceză, adaugă în definiție și faptul că, prin intermediul apelului, se poate cere, uneori, doar anularea hotărârii atacate. Se pare că nu este necesar să se rețină acest aspect în definiție, deoarece noțiunea de reformare include și simpla anulare a hotărârii.
Codul nostru de procedură civilă nu dă o definiție a apelului, dar aceasta nu este sarcina legiuitorului ci, în principal, a doctrinei. Cu toate acestea, unele legislații procesuale manifestă preocupare pentru definirea unor căi de atac, împrejurare care are meritul de a înlătura orice speculații doctrinare. Definiția dată apelului în doctrina noastră este una de maximă generalitate, dar ea cuprinde toate elementele esențiale ale unei căi de atac: subiectele, obiectul și scopul apelului.
Apelul constituie o formă de manifestare a acțiunii civile, un mijloc procedural ce intră în conținutul acesteia, și, ca urmare, dreptul de apel reprezintă o componentă a dreptului la acțiune, cu toate consecințele ce decurg de aici. Aceasta înseamnă că, pentru exercițiul dreptului de apel, trebuie îndeplinite condițiile generale de exercitare a dreptului la acțiune (interesul, calitatea procesuală, capacitatea procesuală) la care se mai adaugă și unele condiții speciale (de exemplu, partea să nu fi renunțat expres sau tacit la dreptul de apel, să nu fie o hotărâre nesusceptibilă de apel, satisfacerea condițiilor privitoare la taxele de timbru etc.).
1.2. Caracterele juridice ale apelului
Apelul este o cale de atac ordinară, devolutivă, de reformare și suspensivă de executare.
Evidențierea caracterelor juridice ale apelului decurg din analiza efectelor procedurale produse de introducerea acestei căi de atac.
Apelul este o cale ordinară de atac pentru că poate fi exercitată de oricare dintre părțile din proces, pentru simplul motiv că partea respectivă este nemulțumită de hotărârea pronunțată. De aceea, instanța este datoare să dea calificare corectă cererii, chiar dacă titulatura dată de părți acesteia este greșită.
Apelul este o cale de atac de reformare, deoarece are drept efect învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei care a dat hotărârea apelată. Din momentul sesizării sale, instanța de apel dobândește dreptul, dar și obligația de a proceda la soluționarea cauzei.
Caracterul devolutiv și suspensiv de executare necesită o tratare mai detaliată.
A. Caracterul devolutiv al apelului. Aplicarea regulilor tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum
Cuvântul devolutiv provine de la latinescul devolo, voli, volutum care înseamnă a transmite ceva de la o persoană la alte. În materia căilor de atac, prin devoluțiune se înțelege transmiterea dreptului de a judeca de la un judecător de grad inferior la un judecător de grad superior; deci efectul devolutiv al unei căi de atac constă în „reînnoirea” sau „reeditarea” judecății. Acest efect presupune posibilitatea părților de a supune judecării în apel litigiul dintre ele, în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în primă instanță.
Legiuitorul a acordat efect devolutiv apelului, din mai multe considerente, pentru care: necesitatea unei reeditări a judecății de teama parțialității primei jurisdicții; speranța că a doua jurisdicție, ierarhic superioară și în principiu colegială, va fi mai calificată în exercitarea unui control asupra legalității hotărârii atacate; uniformizarea jurisprudențială urmărită a fi realizată de o curte supremă nu se poate concepe decât dacă calea ordinară de atac a apelului are un caracter devolutiv.
În principiu, devoluțiunea este totală, completă. Ea este însă limitată de două reguli, exprimate prin adagiile: tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum.
Prima regulă restrictivă – tantum devolutum quantum apellatum – constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale care se aplică și în fața instanțelor de control judiciar ordinar. Ea exprimă ideea că instanța ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel. Prin urmare, instanța de apel nu se poate pronunța asupra altor motive decât acelea cuprinse în cererea de apel.
Devoluțiunea poate fi totală sau parțială, în funcție de voința exprimată de apelant în cererea sa de apel. De exemplu, reclamantul care a introdus o cerere de chemare în judecată împotriva mai multor pârâți, poate ca, prin apelul declarat împotriva hotărârii ce i-a respins cererea respectivă, să reafirme pretențiile sale numai față de unii dintre pârâții de la prima instanță; dacă au fost formulate mai multe capete de cerere și prima instanță le-a admis pe unele și pe celelalte le-a respins, reclamantul are interes să le apeleze numai pe cele respinse, iar pârâtul numai pe cele admise, așa încât devoluțiunea va apărea numai în privința unora din pretențiile deduse judecății primei instanțe.
Atunci când apelantul nu precizează că limitează efectul devolutiv la anumite aspecte judecate în prima instanță, ori când această limitare nu rezultă din cererea de apel, se va admite că devoluțiunea operează pentru toate problemele de fapt și de drept deduse judecății. În situația în care apelantul critică numai o problemă dezlegată prin hotărârea primei instanțe, dacă de aceasta depinde și soluția dată unei alte probleme, devoluțiunea se va întinde și cu privire la cea expres criticată. Sunt anumite situații în care apelul nu prezintă efect devolutiv. Uneori, apelantul nu urmărește să aibă loc o rejudecare a fondului, ci doar ca instanța de apel să anuleze hotărârea primei instanțe, mai exact să respingă cererea de chemare în judecată în baza unei excepții procesuale peremptorii; de exemplu, când prin cererea de apel se invocă prescripția dreptului de a obține condamnarea pârâtului, puterea de lucru judecat, lipsa reclamației administrative prealabile într-un litigiu de contencios administrativ etc. Alteori, deși ar putea avea loc o rejudecare a fondului în instanța de apel, legea prevede că doar se desființează hotărârea atacată, iar pricina se trimite spre rejudecare primei instanțe, ori instanței competente sau organului de jurisdicție competent (art. 297 C. proc. civ).
A doua regulă restrictivă – tantum devolutum quantum indicatum – exprimă ideea că efectele apelului nu se pot resfrânge decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Aceasta înseamnă că, prin intermediul apelului, nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Această regulă are o justificare deplină. Instanța de apel realizează un control judiciar asupra hotărârii atacate, iar acest control nu poate avea în vedere alte pretenții sau elemente care nu au format obiectul primei judecăți. În caz contrar, s-ar încălca în mod grav principiul dublului grad de jurisdicție.
Această regulă este consacrată de art. 294 C. proc. civ., care, în alin. 1, arată că, în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, însă excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate noi.
După cum se poate observa, textul de lege vizează elementele esențiale ale acțiunii civile și ale judecății în primă instanță, fiind instituit principiul inadmisibilității modificării elementelor menționate.
În primul rând, se observă că art. 294 alin. 1 C. proc. civ. interzice schimbarea în apel a calității părților. Noțiunea de calitate nu este folosită în articolul menționat numai într-un sens strict procesual, ci cu importante conotații de drept material. De exemplu, reclamantul care a revendicat un imobil în calitate de moștenitor nu-și va putea modifica această calitate, susținând în apel că a dobândit bunul în calitate de cumpărător. Sunt situații în care se păstrează calitatea procesuală a părților, însă se poate schimba poziția procesuală a acestora de la judecata din primă instanță.
În ceea ce privește obiectul cererii, legea nu îngăduie schimbarea, în nici un mod a pretențiilor deduse în fața primei instanțe. O astfel de schimbare ar conduce la privarea părților de beneficiul celor două grade de jurisdicție. O situație deosebită apare în cazul majorării sau diminuării pretențiilor direct în fața curții de apel.
Legea declară inadmisibilă și schimbarea cauzei în apel; deci partea interesată nu poate schimba temeiul juridic al acțiunii. De exemplu, se consideră că a fost modificată cauza dacă la prima instanță s-a reclamat o anumită sumă cu titlul de depozit, iar în apel s-a invocat împrumutul: dacă reclamantul a introdus o cerere de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală și apoi în apel și-a întemeiat pretențiile pe răspunderea civilă contractuală; în cazul în care reclamantul introduce o cerere de constatare a nulității unei donații pentru vicii de formă iar în apel solicită anularea pentru vicii de consimțământ, cauzele de nulitate fiind diferite.
O altă dispoziție restrictivă a art. 294 C. proc. civ. interzice cererile noi în apel. Această prevedere a legii trebuie interpretată în sensul că nu pot fi formulate în apel pretenții care nu au fost supuse judecății primei instanțe. Legiuitorul nu folosește termenul de pretenții noi, ci pe acela de cereri noi, fără a se arăta în ce constă o cerere nouă. Referirea la cererea de chemare în judecată nu vizează numai actul de procedură prin care s-a declanșat litigiul, ci trebuie extinsă la toate actele de procedură care au natura juridică a unei cereri de chemare în judecată (de exemplu, la cererea reconvențională, cererea de arătare a titularului dreptului real etc.).
Se consideră o cerere nouă, atunci când se schimbă obiectul, calitatea părților sau cauza cererii originale. În practică, se poate confunda uneori cauza cererii care, în materie de procedură este fundamentul juridic sau motivul de drept pe care ea se întemeiază, cu mijlocul de apărare, adică elementele prin care părțile susțin sau combat cererea. De aici, greutatea în a răspunde dacă ne găsim în prezența unei cauze noi și deci a unei cereri noi, sau numai în fața unui mijloc nou de apărare. Prof. G.Tocilescu a propus, pentru a distinge cererile noi de mijloace noi, din punct de vedere al cauzei, criteriul următor: „Dacă cauza cererii noi poate forma între părți baza unei acțiuni căreia să nu i se poată opune excepțiunea lucrului judecat, atunci cauza constituie cerere nouă. În cazul contrar, cauza este un mijloc nou care se poate propune pentru prima oară în apel”. Potrivit altor păreri, această distincție se poate face în funcție de înțelesul sub care fundamentul juridic al cererii a fost prezentat și dezbătut înaintea primei instanțe, totul reducându-se la o chestiune de apreciere de la o speță la alta.
De la regula potrivit căreia operează numai pentru problemele judecate de instanța care a pronunțat hotărârea apelată, legea prevede o serie de excepții.
Art. 294 alin. 1 C. proc. civ. stabilește că în apel pot fi invocate pentru prima oară „excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare”, întrucât acestea nu sunt considerate cereri noi. Textul are însă o redactare defectuoasă în ceea ce privește sintagma „alte asemenea mijloace de apărare”. Din coroborarea dispozițiilor acestui articol cu cele ale art. 292 C. proc. civ. , rezultă că nu este limitată posibilitatea folosirii mijloacelor de apărare în fața instanței de apel, numai la cele invocate la prima instanță, ci se poate uza de mijloace de apărare și dovezi arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare; „instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri” (art. 292 alin. 1 teza 2 C. proc. civ.).
În ceea ce privește excepțiile procesuale, trebuie făcută o precizare: numai excepțiile absolute pot fi ridicate direct în apel. În cazul unei excepții relative, partea interesată este obligată, sub sancțiunea decăderii, să invoce în termenul prevăzut de lege înaintea primei instanțe (la prima zi de înfățișare ce a urmat neregularității și înainte de a se pune concluzii de fond), iar dacă excepția a fost respinsă sau instanța a omis să se pronunțe asupra ei, o va putea reitera în apel. În mod excepțional și o excepție relativă poate fi invocată direct în apel, anume când partea interesată nu a avut posibilitatea să o ridice în fața primei instanțe; de exemplu, neregularitățile referitoare la hotărârea pronunțată sau cererea nelegală la termenul când a avut loc judecata.
O a doua categorie de excepție de la principiul analizat este prevăzută de art. 294 alin. 2 C. proc. civ. care dispune că, în apel, „se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe” și „se va putea solicita compensația legală”. De exemplu, pârâtul apelează hotărârea prin care s-a admis cererea în revendicare a
unui imobil, formulată împotriva sa, cât și capătul accesoriu, prin care pârâtul a fost obligat să restituie fructele culese până în momentul dării hotărârii. Reclamantul-intimat poate să ceară instanței de apel să-l oblige pe adversarul său și la restituirea fructelor pe care acesta le-a cules după pronunțarea hotărârii primei instanțe și până la data pronunțării hotărârii în apel.
Referitor la competența legală, aceasta poate fi invocată în apel indiferent de momentul la care a operat, deci chiar și atunci când a intervenit după pronunțarea hotărârii apelate. (Legea nu face nici o distincție în acest sens, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă). De exemplu, reclamantul pretinde de la pârât să-i restituie o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o. La judecata în primă instanță, pârâtul se apără susținând că nu a împrumutat de la reclamant nici o sumă de bani. Pierzând, pârâtul face apel, opunând de data aceasta compensația legală. În cererea de apel, arată că și reclamantul îi datorează o sumă de bani, de exemplu, din vânzarea către acesta a unui bun. În cazul în care pârâtul-apelant probează această susținere, instanța de apel va constata că a operat compensația legală, deci va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamant împotriva pârâtului.
Alte excepții de la regula că devoluțiunea operează numai în limita a ceea ce s-a judecat în primă instanță sunt prevăzute în alte texte din Codul de procedură civilă. De exemplu, în materia divorțului, art. 609 C. proc.civ. dispune că pârâtul poate face cerere reconvențională direct în apel, dacă motivele despărțeniei s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanță și în timp ce judecata primei cereri se află în apel. Aceasta este o normă specială, derogatorie de la dreptul comun.
Referitor la problema controversată care se referă la împrejurarea dacă părțile, în baza principiului disponibilității, pot conveni ca în apel să se
primească și să se judece cereri noi, în contra prescripțiilor legale. În literatura veche, s-a susținut că părțile se pot înțelege de bună voie să pună în discuție cereri noi în instanța de apel, motivând că această posibilitate ar decurge și dintr-un principiu al simetriei drepturilor procedurale, în sensul că s-ar impune atâta vreme cât părțile pot renunța anticipat la calea apelului. La acest moment, problema pusă în discuție este tranșată în sensul că dispozițiile art. 294 alin. 1 și art. 292 C. proc. civ. sunt de ordine publică, astfel că normele au un caracter imperativ, părțile neputând deroga de la ele. Instanța nu poate da o asemenea autorizare, ba mai mult, este obligată să invoce din oficiu excepția de inadmisibilitate a unei pretenții noi în apel. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost alta, ar fi trebuit să o exprime clar, neechivoc, derogările de la regula analizată trebuind să fie expres prevăzute de lege.
B. Caracterul suspensiv de executare silită a apelului
Hotărârea primei instanțe nu poate fi executată silit cât timp este susceptibilă de apel și nici pe perioada judecării apelului. Termenul de apel suspendă de drept executarea silită, iar acest efect suspensiv este continuat prin introducerea, în termen, a cererii de apel.
Efectul suspensiv de executare al apelului nu a fost consacrat, până la modificarea Codului de procedură civilă prim O.U.G. nr. 138/2000, într-un text expres de lege. Totuși, existența unui asemenea efect decurgea din chiar natura căii de atac a apelului, iar unele texte ale Codului de procedură civilă conduceau, pe cale de interpretare, la aceeași concluzie. Este vorba de dispozițiile art. 278-279 C. proc. civ., care precizează când hotărârile judecătorești sunt executorii vremelnic. Per a contrario, toate celelalte hotărâri pronunțate în primă instanță nu sunt executorii, calea de atac a apelului având, cu alte cuvinte, un caracter suspensiv de executare. Orice îndoială în această privință a fost înlăturată prin art. 284 alin. 5 C. proc. civ., text introdus prin actul normativ menționat, și potrivit căruia: „Apelul declarat în termen suspendă executarea hotărârii de primă instanță, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege”.
S-a pus problema, în doctrină, dacă un apel neregulat întocmit are efect suspensiv de executare. Au fost exprimate păreri pro și contra, ultimele fiind argumentate prin faptul că, dacă nu s-ar recunoaște condiția enunțată (de regularitate a introducerii apelului), partea interesată ar putea declara un apel doar în mod formal, respectiv pentru a obține suspendarea executării hotărârii, ce este de natură să încurajeze reaua-credință. Însă, există mai multe argumente care conduc la concluzia că efectul suspensiv de executare, fiind o trăsătură definitorie a hotărârilor susceptibile de apel, nu poate fi, în principiu, condiționat. Argumentul principal rezidă chiar în imposibilitatea de a stabili a priori dacă apelul este neregulat introdus, acest lucru trebuind să fie constatat ulterior de instanța de apel prin hotărâre. Dispozițiile art. 284 alin. 5 C. proc. civ. sunt însele un considerent în acest sens, de vreme ce nu instituie nici o condiție specială pentru ca efectul suspensiv de executare să devină operant, cu o singură excepție, anume aceea ca apelul să fie declarat în termen. Această excepție nu poate fi extinsă, pe cale de analogie, și la alte neregularități procedurale. Prin urmare, numai apelul introdus peste termen nu mai poate beneficia de efectul suspensiv de executare.
În cazul în care apelantul a achiesat expres sau tacit la hotărârea pronunțată împotriva sa, efectul suspensiv de executare a apelului nu se produce.
Sunt situații în care hotărârea se bucură de executare vremelnică, așa cum prevăd art. 278-279 C. proc. civ., apelul nemaiavând caracter suspensiv de executare. Dar și în aceste cazuri, la cerere, instanța de apel poate să încuviințeze suspendarea execuției vremelnice, numai cu dare de cauțiune, al cărei cuantum îl va fixa instanța (art. 280 C. proc. civ.).
SECȚIUNEA A II-A
CONDIȚIILE DE FOND ȘI DE FORMĂ
ALE APELULUI
2.1. Condițiile de fond ale apelului
Codul de procedură civilă nu reglementează în mod distinct și special condițiile de exercitare a apelului, însă ele pot fi desprinse din dispozițiile procedurale care constituie sediul acestei materii – art. 282-298 C. proc. civ.
Apelul reprezintă exercițiul unui drept procesual care determină, astfel cum am arătat, soluționarea cauzei într-o fază superioară a procesului civil. Pentru exercitarea apelului sunt necesare a fi întrunite condițiile de exercitare a acțiunii civile și anume: să se afirme existența unui drept subiectiv civil, să se justifice interesul de a apela la serviciul justiției, părțile să aibă capacitate procesuală și să se justifice calitatea procesuală a părților. În legătură cu persoanele îndreptățite să exercite calea de atac a apelului, apar unele aspecte particulare. Alte condiții de fond ale apelului se referă la hotărârile ce pot forma obiectul acestuia și la termenul în care poate fi exercitat.
A. Hotărârile susceptibile de apel și instanța competentă a soluționa apelul
Hotărârile susceptibile de apel, precum și instanța competentă a-l soluționa sunt determinate, în mod explicit, de art. 282 C. proc. civ. Primul alineat al acestui articol arată că: „Hotărârile date în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel”.
Regula este că toate aceste hotărâri menționate pot fi atacate cu apel, indiferent dacă prin ele se soluționează sau nu fondul, deoarece apelul este calea de atac obișnuită ce permite judecarea cauzei în fața unei instanțe superioare în al doilea grad de jurisdicție.
Există și situații când judecătoriile și tribunalele, deși judecă în primă instanță potrivit dreptului comun, pronunță hotărâri nesusceptibile de a fi apelate; de exemplu, hotărârile care consfințesc învoiala părților (art. 273 C.proc.civ.; hotărârile prin care se constată renunțarea la dreptul subiectiv (art.274 alin. 4 C. proc. civ.), hotărârile pronunțate asupra conflictelor de competență (art. 22 alin. 5 C. proc. civ.); hotărârile pronunțate asupra strămutării procesului civil (art. 40 alin. 4 C. proc. civ.), cu mențiunea că acestea sunt sustrase oricărui control judiciar.
Aria hotărârilor susceptibile de apel a fost mult restrânsă în urma modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000. Potrivit art. 2821 alin. 1 C. proc. civ., text introdus prin actul normativ menționat anterior, nu sunt supuse apelului „hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, obligații de plată a unei sume de bani sau de predare a unui bun mobil, în valoare de până la 200 milioane lei inclusiv, acțiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările de stare civilă, luarea măsurilor asiguratorii, precum și în alte cazuri prevăzute de lege”. Aliniatul al doilea al aceluiași articol prevede că: „Hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel”.
Justificarea restrângerii dreptului de a exercita apelul constă în interesul redus al litigiului, caracterul provizoriu al unor măsuri sau chiar simplitatea unor procese.
Hotărârile de primă instanță pronunțate de judecătorie sau tribunal sunt apelabile, indiferent de soluția pronunțată și indiferent dacă ele sunt executate sau nu. Hotărârile executate silit, chiar și cele executate de bună voie pot fi apelate. Executarea unei hotărâri vremelnică sau provizorie, nu conferă acesteia autoritate de lucru judecat, ea putând fi întoarsă în situația anulării titlului executor, consecință a promovării apelului.
Fac obiectul apelului hotărârile de primă instanță, indiferent dacă despre dreptul de a apela s-a făcut sau nu vorbire în hotărârea atacată, sau dacă această cale de reformare a fost corect individualizată în dispozitiv.
Cu privire la posibilitatea atacării cu apel a încheierilor premergătoare, potrivit art. 282 alin. 2 C. proc. civ., „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afara cazului când prin ele s-a întrerupt cursul judecății”; se consacră, deci, regula inadmisibilității atacării separate cu apel a încheierilor premergătoare.
Art. 282 alin. 3 C. proc. civ. prevede că „apelul împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare”. Din dispozițiile acestor alineate, se poate desprinde și ideea că, în cazul în care hotărârea primei instanțe este inapelabilă , același caracter îl vor avea și încheierile premergătoare pronunțate în cauza respectivă.
Referitor la instanța competentă a soluționa cererea de apel, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 282 alin. 1, art. 2 pct. 2 și art. 3 pct. 2 C. proc. civ. Potrivit acestora, judecata apelului este de competența tribunalului, dacă se referă la o hotărâre pronunțată în primă instanță de către judecătorie, și de competența curții de apel, dacă apelul se exercită împotriva unei hotărâri pronunțată în primă instanță de către tribunal. Se observă că instanța supremă nu are competența de a soluționa apeluri.
Tot ca o condiție ce se impune a fi respectată pentru valabilitatea apelului este corecta compunere a instanței. În acest sens, art. 17 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească (lege care a suportat unele modificări) precizează că apelurile se judecă în complet format din doi
judecători. În cazul în care aceștia nu pot ajunge la un acord asupra hotărârii, se va constitui un complet de divergență, prin includerea președintelui sau vicepreședintelui instanței ori a altui judecător desemnat de președinte, complet ce va pronunța hotărârea în cazul dat.
Normele care prevăd compunerea instanței au caracter imperativ, astfel încât greșita compunere poate fi invocată de oricare din părți, procuror sau instanță din oficiu. Dacă reaua compunere se invocă pe calea apelului sau recursului și excepția este întemeiată, hotărârea va fi casată în vederea rejudecării, cu îndrumări obligatorii date instanței de rejudecare cu privire la compunerea legală.
B. Subiectele apelului
Codul de procedură civilă conține prevederi sumare cu privire la subiectele apelului, referindu-se doar la aspecte particulare în această materie. În privința subiectelor apelului sunt aplicabile dispozițiile și regulile de drept comun privitoare la exercitarea acțiunii civile.
Există un principiu potrivit căruia subiecte ale apelului pot deveni numai părțile în proces. Totuși, în anumite condiții, apelul poate fi exercitat și de alte persoane care pot justifica un interes, precum și de către procuror.
Subiectele principale și indispensabile ale apelului sunt părțile – reclamantul și pârâtul care și-au disputat un drept în fața primei instanțe și care au posibilitatea să se plângă împotriva hotărârii de fond. Partea care declară apel va purta denumirea de apelant, iar partea adversă pe aceea de intimat. Trebuie menționat că dreptul de a exercita apelul îl are și succesorii în drepturi ai părților, precum și persoanele sau organele cărora legea le recunoaște legitimitatea procesuală activă, alături de titularii drepturilor, atunci când au sesizat instanța de fond (de exemplu, autoritatea tutelară, atunci când a introdus
cererea de chemare în judecată, nu și atunci când este citată în proces pentru a fi ascultată). În aceste cazuri, titularul dreptului poate și el declara apel dacă cererea de chemare în judecată a fost introdusă de un asemenea organ căruia legea îi recunoaște legitimare activă. De asemenea, au această calitate terții care au intrat în proces din inițiativa lor sau a reclamantului și pârâtului. Totuși, în cazul intervenientului accesoriu, art. 56, C. proc. civ. prevede expres că apelul sau recursul făcut de el se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs.
În cazul coparticipării procesuale, apelul poate fi declarat de către oricare dintre coparticipanți, dar numai pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul regimul juridic al litisconsorțiului este dominat de principiul independenței procesuale. Situația este definită doar în cazul coparticipării procesuale obligatorii sau necesare, împrejurare în care efectele apelului se extind și asupra celorlalți coparticipanți.
Este necesar ca partea ce declară apel să justifice și un interes în exercitarea acestei căi de atac; este o condiție generală, necesară pentru îndeplinirea oricărui act procedural. Prin urmare, partea care a avut câștig de cauză în fața instanței de fond, în sensul că i s-au admis în întregime pretențiile, nu poate îndeplini această condiție pentru exercitarea apelului.
În urma modificărilor aduse Codului de procedură civilă, prin O.U.G. nr.138/2000, intimatul care nu a declarat inițial apel, are posibilitatea de a adera la calea de atac exercitată de partea potrivnică. Este vorba de apelul incident, instituție ce prezintă două finalități importante: menținerea unui echilibru în situația juridică a părților și împiedicarea introducerii unor apeluri în scop de
șicană, oferindu-i intimatului posibilitatea de a solicita și el reformarea hotărârii atacate. Art. 293 alin. 1 teza finală C. proc. civ. precizează că aderarea la apel se poate face până la prima zi de înfățișare. Următorul alineat al aceluiași articol prevede că: „Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel prevăzută al alin. 1 rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel principal”. Așadar, momentul când intervine aderarea la apel prezintă efecte juridice importante.
Prin O.U.G. 138/2000, a fost introdus în Codul de procedură civilă art. 2931, care reglementează instituția „apelului provocat”. Acesta este, de fapt, tot un apel incident, a cărui existență nu este posibilă în absența apelului principal. Prin intermediul acestei căi de atac (instituit prin art. 2931), în caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după îndeplinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă aceasta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale în proces. De exemplu, în ipoteza admiterii în parte a acțiunii principale și tot în parte a cererii de chemare în garanție formulate de pârât împotriva unui terț, reclamantul declară apel, fiind nemulțumit de recunoașterea numai parțială a pretențiilor sale. La rândul său, chematul în garanție declară apel împotriva pârâtului, arătând că nu datorează nimic, având interesul formării unei astfel de căi de atac pentru situația în care s-ar admite apelul principal și s-ar repune în discuție – datorită legăturii ei indisolubile și dependenței de cererea principală – soluționarea chemării în garanție.
Apelul nu poate fi exercitat în cazul în care partea a renunțat în mod expres la această cale de atac (art. 283 C. proc. civ.). Doctrina a atribuit același
efect și achiesării tacite atunci când ea este indubitabilă, în sensul voinței părții de a adera la hotărâre. În legătură cu această problemă, s-a exprimat și un alt punct de vedere, potrivit căruia achiesarea la hotărâre poate fi numai expresă.
Se impune a fi făcute câteva precizări în legătură cu terțele persoane introduse în proces. Sunt două cazuri: cel al terțelor persoane introduse în proces în condițiile art. 49-66 C. proc. civ., care dobândesc calitatea de părți și, în virtutea acesteia, ele sunt îndreptățite să exercite calea de atac a apelului; a doua situație privește acele persoane care nu au participat la judecata în fața primei instanțe și, deci, care nu au avut calitatea de părți. În mod excepțional, și acestor terțe persoane li se recunoaște dreptul de a exercita apelul. Aceste excepții se referă la: moștenitorii ce dobândesc legitimare procesuală în condițiile art. 285 alin. 1 C. proc. civ.; creditorii chirografari, când debitorul neglijează valorificarea drepturilor sale (art. 974 C. proc. civ.); dobânditorii cu titlul particular ai unor drepturi sau bunuri ce formează obiectul litigiului, dacă transmiterea a avut loc după pronunțarea hotărârii de fond și mai înainte de expirarea termenului de apel; de asemenea, în materie necontencioasă, potrivit art. 236 din C. proc. civ., apelul poate făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezbaterea pricinii.
Dreptul de a folosi căile de atac este recunoscut în mod expres și procurorului, prin art. 45 alin. 5 C. proc. civ. și art. 128 din Constituție.
Legea nu condiționează dreptul procurorului de participarea sa la judecata de fond, astfel că poate declara apel indiferent dacă a avut sau nu poziția de parte la prima instanță. De asemenea, legea nu restrânge dreptul procurorului la apel nici în cazul acțiunilor cu caracter stric personal.
S-au exprimat opinii diverse în legătură cu limitarea dreptului procurorului în exercitarea căilor de atac. Acest drept trebuie să reprezinte un
mijloc eficient de garantare a legalității și, în același timp, nu trebuie să limiteze nici inițiativa părților în acele domenii în care libertatea de a dispune de drepturile lor nu poate fi cenzurată.
Actuala reglementare, adusă prin O.U.G. nr. 138/2000, poate constitui un cadru juridic adecvat pentru o participare moderată a procurorului în faza căilor de atac. Nici o tendință nu trebuie absolutizată, întrucât este posibil ca și în acțiunile cu caracter strict personal să se ajungă la nesocotirea unor interese publice. Așadar, și în cazul acțiunilor cu caracter strict personal, dreptul procurorului de a exercita căile ordinare de atac își poate găsi justificare, dar numai în acele împrejurări în care a fost nesocotită ordinea de drept ori au fost încălcate drepturile și libertățile cetățenilor.
C. Termenul de apel
O condiție sine qua non pentru valabila introducere a apelului o constituie respectarea termenului prevăzut de lege pentru declanșarea acestei căi de atac.
Potrivit art. 284 alin. 1 C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. De la această regulă există și excepții, atât în ceea ce privește durata termenului, cât și în ceea ce privește punctul de pornire a termenului de apel; de exemplu, termenul de apel împotriva hotărârii de divorț este de 30 de zile (art. 619 alin. 1 C. proc. civ.) și termenul de apel, în materie necontencioasă, curge de la pronunțare pentru cei care au fost de față.
Comunicarea hotărârii poate fi înlocuită, sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de apel, și cu un act echivalent, aplicându-se principiul echipolenței. Aplicarea acestui principiu este limitată la trei situații prevăzute de lege și anume:
când hotărârea nu a fost comunicată înainte de pornirea executării silite, comunicare făcută odată cu somația va constitui punctul de plecare al termenului de apel (art. 284 alin. 2 C. proc. civ.);
când partea face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta din urmă se consideră comunicată la data depunerii cererii de apel (art. 284 alin. 3 C. proc. civ.);
când „termenele încep să curgă și împotriva părții care a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o” (art. 102 alin. 2 C. proc. civ.).
Termenul de apel, fiind un termen imperativ și de decădere, curge continuu, fără să fie susceptibil de întrerupere și suspendare. Această regulă cunoaște, totuși, unele excepții.
Două excepții sunt prevăzute de art. 285 și art. 286 C. proc. civ. și se referă la moartea părții care are interes să facă apel și la moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. În primul caz, se va face din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părții, fără să se arate numele și calitatea fiecărui moștenitor, urmând ca termenul de apel să înceapă să curgă din nou de la această comunicare. Pentru moștenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruți, ori în caz de moștenire vacantă, termenul de apel va curge numai din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu. Pentru ca moștenitorii să nu aibă rezerve în exercitarea căii de atac, în art. 285 alin. 3, se precizează că apelul nu constituie prin el însuși un act de acceptare a moștenirii. Dacă a intervenit moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea, se va face o nouă comunicare părții, la domiciliul ei, și de la această dată termenul de apel va începe să curgă din nou.
Un alt caz de întrerupere este prevăzut de art. 103 C. proc. civ., care permite părții ce nu a exercitat calea de atac în temeiul prevăzut de lege, din cauză că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voința sa, să o execute în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în același termen fiind necesar să se arate și motivele împiedicării.
Codul de procedură civilă cuprinde o reglementare distinctă în privința termenului de apel pentru procuror. Potrivit art. 284 alin. 4 C. proc. civ.: „Pentru procuror termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea hotărârii”. Textul citat consacră regula potrivit căreia pentru procuror termenul de apel curge de la pronunțare. Această soluție pornește de la premisa că procurorul, datorită funcției și poziției sale, are posibilitatea de a se informa asupra conținutului hotărârilor pronunțate. Procurorul nu participă la activitatea de judecată, când apreciază că o atare participare este lipsită de interes și, într-o atare împrejurare, este logic ca termenul de apel să curgă de la pronunțarea hotărârii. Situația este diferită în cazul în care procurorul a participat la activitatea judiciară în cauza respectivă. În acest caz, el este parte în proces și este supus aceluiași tratament ca și cel prevăzut de lege pentru reclamant și pârât.
Termenul de apel este considerat un termen imperativ și absolut, astfel că nerespectarea lui atrage sancțiunea iremediabilă a decăderii. Excepția de tardivitate poate fi invocată de partea interesată, de procuror, dar și de instanță din oficiu. Apelul introdus cu nerespectarea termenului prevăzut de lege va fi respins ca tardiv. Hotărârea instanței de fond se definitivează astfel pe data expirării termenului de apel, iar nu pe data respingerii acestuia ca tardiv.
2.2. Condițiile de formă ale apelului
Potrivit art. 287 C. proc. civ., așa cum a fost modificat de O.G. nr.13/1998 și O.U.G. nr. 59/2001, cererea de apel trebuie să cuprindă: „1. numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar. Dacă apelantul locuiește în străinătate va arăta domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; 2. arătarea hotărârii care se atacă; 3. motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul; 4.dovezile invocate în susținerea apelului; 5. semnătura”.
1. Cu privire la elementele indicate la pct. 1din art. 287 C. proc. civ., ele reprezintă cerințe necesare pentru corecta identificare a părților, persoane fizice sau juridice. Apelantul trebuie să indice numele părților, mai ales în situația în care la judecata în primă instanță au fost mai multe părți. În cererea de apel, apelantul poate să indice o eventuală schimbare a părților, arătate în textul de lege. Aceste cerințe de formă prevăzute la pct. 1 alin. 1 din art. 287 C. proc. civ. nu sunt sancționate, în caz de nerespectare, cu nulitatea cererii de apel.
2. Spre deosebire de judecata în fața instanței de fond, la apel obiectul cererii îl constituie hotărârea primei instanțe care trebuie individualizată prin indicarea instanței care a pronunțat-o, a numărului sentinței date și a datei pronunțării, eventual și a numărului dosarului. În legătură cu cerința vizând hotărârea care se atacă, se poate observa că legea nu stabilește elementele de identificare, dar în mod firesc trebuie menționată instanța care a pronunțat-o cât și numărul și data pronunțării. S-a decis, însă, că nu se poate anul apelul, chiar dacă nu se arată numărul ei sau data acestuia, cu condiția ca cererea să cuprindă elemente suficiente care să permită cu certitudine identificarea hotărârii apelate.
Nearătarea hotărârii care se atacă este sancționată în mod expres în art.287 alin. 2 C. proc. civ. cu nulitatea.
3. Motivele de fapt și de drept reprezintă elemente importante ale cererii de apel, deoarece determină cadrul în care se va desfășura activitatea procesuală
în fața instanței de apel. Motivarea apelului este importantă sub dublu aspect: pe această cale se aduc la cunoștință instanței motivele de nemulțumire ale apelantului față de hotărârea atacată, iar intimatul este pus în situația de a-și putea formula în mod judicios și în timp apărarea.
Cât privește cerința de a arăta în cerere motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în prima instanță sau arătate în cererea de apel și în întâmpinare (art. 292 C. proc. civ.).
Instanța de apel va fi obligată să examineze toate motivele invocate de apelant prin cererea sa; ea nu poate refuza discutarea acestor motive, pe considerentul că ele au fost analizate și de prima instanță, care le-a respins ca nefondate.
Este de preferat ca motivele să fie prezentate de apelant într-o formă clară și precisă, astfel încât instanța să poată reține cu exactitate adevăratele temeiuri ale nemulțumirii apelantului. Totuși, indicarea greșită a unui text de lege, ca motiv de drept, nu poate atrage nulitatea apelului, o atare eroare putând fi rectificată și oral în instanță.
Motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul trebuie menționate în cererea de apel sau până la prima zi de înfățișare, apelantul nu va putea cere amânarea cauzei pentru depunerea motivelor de apel. Dacă motivele nu au fost invocate în aceste condiții, apelantul decade din dreptul de a le mai invoca, dar apelul nu va fi anulat sau respins ca nemotivat, deoarece, părțile pot să se folosească în fața instanței de apel de motivele invocate în prima instanță.
Tot în legătură cu aceste motive de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, trebuie analizată și situația în care termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii atacate. Având în vedere că în cererea de apel trebuie arătate nemulțumirile față de hotărârea primei instanțe, se naște întrebarea dacă partea respectivă va putea face acest lucru, atât timp cât nu cunoaște hotărârea în întregul ei, deoarece critica acesteia se face și în raport de considerente. Din reglementarea actuală, în cazul în care termenul de apel curge de la pronunțare, trebuie să facă demersuri pentru a cunoaște hotărârea și a motiva apelul până la prima zi de înfățișare, soluție ce nu pare a fi cea mai potrivită. Este de preferat ca situația să fie rezolvată prin analogie, ca și în cazul recursului, unde prin art.303 alin. 2 C. proc. civ. se permite ca termenul pentru depunerea motivelor de recurs să se socotească de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.
4. Probele administrate în primă instanță produc efecte, atât față de cauză, cât și față de părți, atât în favoarea cât și în sarcina acestora, fără ca cel care dorește a se prevala de ele în apel să mai aibă obligația de a le menționa în cerere.
Este necesară arătarea noilor dovezi de care apelantul dorește a se servi în susținerea apelului, pentru a putea fi aduse și la cunoștința intimatului; astfel, acesta din urmă nu va fi pus în imposibilitatea de a-și pregăti apărarea.
Dovezile invocate în susținerea apelului, când se referă la proba cu martori și cu înscrisuri, trebuie aliniate, potrivit art. 287 alin. 3 C. proc. civ., la cerințele art. 112 pct. 5 din același cod. Deci, apelantul va trebui să indice în cererea de apel dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, dacă apelantul se folosește de proba cu martori, el va trebui să indice în cererea de apel și elementele necesare pentru identificarea și citarea acestora în instanță. Dacă se folosește proba cu înscrisuri, va alătura la cererea de apel câte o copie după fiecare înscris pentru câți intimați sunt, precum și una pentru instanță. Aceste cerințe apar doar dacă dovezile respective nu au fost folosite și în fața primei instanțe.
Trebuie menționat că art. 138 C. proc. civ. este aplicabil și în cazul apelului; astfel, dovezile care nu au fost propuse în cererea de apel, în întâmpinare și nici la prima zi de înfățișare, vor putea fi încuviințate în cazurile prevăzute limitativ de acest articol.
Indiferent de situațiile ivite cu privire la administrarea probelor, cererea de apel nu poate fi respinsă ca nedovedită, deoarece partea va putea invoca dovezile susținute în primă instanță; numai că nearătarea la termen a acestor dovezi (cu excepția cazurilor prevăzute la art. 138) atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a le mai folosi.
5. În ceea ce privește semnătura, condiție esențială a valabilității apelului, ea poate fi îndeplinită în tot cursul judecății, mai puțin în situația când ea este invocată de intimat. În atare împrejurări, apelantul va trebui să-și semneze cererea cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar dacă este prezent, în chiar ședința în care a fost invocată nesemnarea.
Dacă apelantul nu va semna cererea de apel, aceasta va fi sancționată cu nulitatea.
O altă condiție ce trebuie îndeplinită pentru valabilitatea cererii de apel este timbrarea acesteia, sub sancțiunea nulității.
CAPITOLUL IV
RECURSUL – CALE EXTRAORDINARĂ
DE ATAC
SECȚIUNEA I
SEDIUL MATERIEI. DEFINIȚIA ȘI
CARACTERELE RECURSULUI
Recursul este calea de atac prin care partea interesată sau procurorul solicită, în condițiile prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri judecătorești dată fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicțională.
În prezent, sediul materiei pentru această cale de atac îl reprezintă Capitolul I al Titlului V – „Căile extraordinare de atac” din Cartea a II-a a Codului de procedură civilă.
De-a lungul timpului, recursul a suportat diverse încadrări în legislația noastră procesuală. Sistemul nostru judiciar a fost organizat până în anul 1952, pe baza Legii nr. 18/1948, sub forma existenței a două grade de jurisdicție – judecata în primă instanță și judecata în apel – alături de care mai subzistau anumite căi de atac de reformare care nu puteau fi însă exercitate decât în anumite condiții și numai pentru motive determinate. Asemenea căi de atac au fost calificate drept căi extraordinare de atac. Printre aceste căi extraordinare de atac, se număra și recursul în casație, reglementat până în anul 1948 numai de legile Curții de Casație. Prin modificarea din 1948, recursul a fost introdus în Codul de procedură civilă ca o cale ordinară de atac, alături de apel, pentru ca,
începând din 1952, să rămână până în 1993 singura cale ordinară de atac. Legea nr. 59/1993 a reintrodus în sistemul nostru procesual apelul și a reglementat recursul, după modelul din 1948, ca a doua cale ordinară de atac. Această calificare legală nu corespunde însă cu conținutul reglementării însăși, deoarece, pe de o parte, motivele de recurs sunt limitativ prevăzute de lege (art. 304 C.proc.civ.) și vizează, ca regulă, numai legalitatea, iar, pe de altă parte, recursul nu suspendă executarea de drept a hotărârii susceptibile de a fi recurate decât în mod excepțional, în cazuri anume prevăzute de lege. Pentru aceste motive, prin O.U.G. nr. 138/2000, Capitolul II – „Recursul” al Titlului IV –„Căile ordinare de atac” din Cartea a II-a a devenit Capitolul I – „Recursul” al Titlului V – „Căile extraordinare de atac” din Cartea a II-a.
Așadar, în prezent, recursul trebuie caracterizat ca o cale de atac comună, extraordinară, de reformare, nedevolutivă și, în principiu, nesuspensivă de executare silită, prin care se exercită controlul de legalitate de către instanța ierarhic superioară asupra hotărârilor pronunțate de instanța de apel.
Recursul este o cale de atac comună, adică el se află la dispoziția părților din proces; firește că, în temeiul art. 45 C. proc. civ., în condițiile legii, recursul poate fi exercitat și de către procuror.
Recursul este o cale extraordinară de atac, în sensul că, pe de o parte, pot face obiectul acestuia numai anumite hotărâri definitive și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, iar pe de altă parte, pot constitui motive de recurs numai cele arătate expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., fără a fi permisă, în principiu, producerea de noi probe.
Recursul este o cale de atac de reformare deoarece se adresează unei instanțe superioare în scopul exercitării controlului judiciar și al casării hotărârii nelegale sau netemeinice.
Un alt atribut important al recursului este acela că reprezintă o cale de atac nedevolutivă, întrucât, în principiu, nu determină o rejudecare în fond a cauzei. De la această regulă există o singură excepție; potrivit art. 3041, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, conform legii, nu poate fi atacată pe calea apelului, nu este limitat de motivele prevăzute la art. 304 C. proc. civ., instanța având posibilitatea de a examina cauza „sub toate aspectele”. În această situație se poate vorbi chiar de efectul devolutiv al recursului.
În principiu, recursul nu este suspensiv de executare, însă, prin art. 300 alin. 1 C. proc. civ., se arată în mod expres și limitativ că recursul suspendă executarea hotărârii numai în cazurile privitoare la strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare fixă.
De asemenea, prin art. 300 alin. 2 C. proc. civ. se prevede că „la cerere, instanța sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii recurate și în alte cazuri. Suspendarea la cerere poate fi acordată numai după depunerea unei cauțiuni ce va fi stabilită, prin încheiere, cu ascultarea părților în camera de consiliu (art. 300 alin. 3 C. proc. civ.). Instanța de recurs, pentru motive temeinice, poate reveni asupra suspendării acordate.
Recursul este o cale de atac subsecventă, în sensul că survine, de regulă, numai după judecarea apelului, adică el nu poate fi exercitat, omissio medio, trecând peste apel.
SECȚIUNEA A II-A
CONDIȚIILE DE FOND ȘI DE FORMĂ
ALE RECURSULUI
2.1. Condițiile de fond ale recursului
Așa cum am arăta cu ocazia analizării condițiilor necesar a fi îndeplinite pentru valabilitatea apelului, în primul rând se impune obligativitatea respectării condițiilor necesare pentru exercitarea acțiunii civile. Ca și în cazul apelului, condițiile de fond se referă, în esență, la hotărârile susceptibile de recurs, instanța competentă să-l soluționeze, la părțile care pot exercita recursul și la termenul de recurs. O situație particulară o reprezintă motivele de recurs, care au conotații atât asupra formei, cât și asupra fondului recursului, pe acestea nepropunându-ne a le analiza ci doar a le enumera.
A. Hotărârile susceptibile de recurs și instanța competentă a le soluționa
Spre deosebire de reglementarea din perioada 1952-1993, când recursul avea ca obiect hotărâri de primă instanță, nedefinitive, în prezent, pe calea recursului pot fi atacate numai hotărârile definitive, date fără drept de apel sau date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională.
Textul de primă referință, cât privește hotărârile susceptibile de recurs, este cel al art. 299 C. proc. civ.: „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului. Dispozițiile art. 282 alin. 2 sunt aplicabile în mod corespunzător”.
Se poate desprinde o primă categorie a hotărârilor supuse recursului, și anume, sentințele pronunțate fără drept de apel. Acestea sunt în număr redus, deoarece constituie excepția de la regula potrivit căreia hotărârile date în primă instanță pot fi atacate cu apel. Rațiunea existenței acestor excepții privește mai multe aspecte, cum ar fi: importanța redusă a interesului în conflict, urgența soluționării unor cauze. Astfel de hotărâri date fără drept de apel, susceptibile însă de recurs, sunt arătate în legea de procedură civilă sau în legi speciale. Codul de procedură civilă cuprinde următoarele asemenea hotărâri: hotărârea dată pentru rezolvarea unui conflict de competență, susceptibilă de recurs în termen de 5 zile de la comunicare (art. 22 alin. 5 C. proc. civ.); hotărârea dată în materie de perimare, prin care se constată perimarea cererii de chemare în judecată, susceptibilă de recurs în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare (art. 253 alin. 2 C. proc. civ.); hotărârea prin care cererea de chemare în judecată se respinge în fond, ca urmare a renunțării la însuși dreptul pretins (art. 247 alin.4 C. proc. civ.); hotărârea instanței judecătorești asupra acțiunii în anulare împotriva unei hotărâri arbitrale (art. 366 alin. 1 C. proc. civ.); ordonanța președințială (art. 582 alin. 1 C. proc. civ.); hotărârea prin care se consfințește învoiala părților (art. 273 C. proc. civ.) etc. Art. 2811, introdus recent în legea de procedură civilă, a adus alte câteva cazuri noi cu privire la hotărârile care nu sunt supuse apelului, pe care le-am menționat în prezenta lucrare. De asemenea, prin legi speciale, se arată expres dacă hotărârea este supusă apelului sau direct recursului (de exemplu, Legea nr. 32/1968 privind contravențiile, Legea nr. 31/1970 privind ocrotirea unor categorii de minori etc.).
Cea de-a doua categorie, și cea mai numeroasă, a hotărârilor susceptibile de recurs, este aceea a hotărârilor pronunțate în apel. În acest caz, trebuie amintit că recursul nu poate fi executat omissio medio, adică fără să se fi exercitat mai întâi calea ordinară a apelului.
Recursul poate fi exercitat indiferent dacă prin hotărârea atacată s-a rezolvat sau nu fondul cauzei ori numai un incident cu caracter procedural. Nu prezintă importanță dacă apelul a fost respins sau judecata acestuia s-a perimat, deoarece hotărârile atacate sunt doar definitive, nu și irevocabile, după cum rezultă din art. 377 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ.. Totuși s-a decis că, dacă apelul a fost anulat ori a fost respins ca tardiv sau ca nemotivat, recursul nu poate viza însăși fondul hotărârii atacate, ci numai viciile procedurale legate de anularea sau respingerea apelului pentru neregularitățile arătate.
Cât privește hotărârile pronunțate într-o contestație în anulare, revizuire sau contestație la titlu, se aplică principiul accesorium sequitur principale și deci ele vor fi nesusceptibile de recurs, numai dacă și hotărârile ce au format
obiectul acestor mijloace procesuale puteau fi atacate pe calea recursului. În cazul revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, calea de atac a recursului este deschisă nu numai dacă hotărârea ce a încălcat puterea de lucru judecat (care urma să se anuleze) este o decizie a unei instanțe de apel, ci și atunci când este o sentință de primă instanță.
A treia categorie de hotărâri susceptibile de recurs este aceea a hotărârilor pronunțate de alte organe cu activitate jurisdicțională decât instanțele judecătorești. În cazul unor asemenea hotărâri, recursul constituie forma de realizare a controlului judecătoresc. De exemplu, potrivit art. 4 din Legea nr.29/1990, actele administrative jurisdicționale pot fi atacate cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicționale.
În anumite cazuri prevăzute de lege, recursul se poate exercita și împotriva încheierilor judecătorești. În acest sens, se are în vedere regimul juridic al încheierilor premergătoare stabilit prin dispozițiile art. 282 alin. 2, 3 din C. proc. civ., în materie de apel, art. 316 din același cod, urmând să completeze că „dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs”. Așadar, încheierile premergătoare se pot ataca, în principiu, numai odată cu fondul cauzei. De la această regulă se abat încheierile prin care s-a întrerupt judecata în fața instanței de apel și care pot fi atacate separat cu recurs (art. 282 alin. 2 C. proc. civ. coroborat cu art. 316 C. proc. civ.). De asemenea, pot fi atacate separat cu recurs și încheierile prin care s-a suspendat cursul judecății, soluția arătată în prevederile art. 2441 C. proc. civ., articol ce a fost introdus recent în cod, prin O.U.G. nr. 138/2000. recursul mai poate fi exercitat și împotriva încheierilor prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.
În Codul de procedură civilă, există anumite dispoziții particulare care deschid calea de atac a recursului și împotriva altor încheieri; este cazul încheierilor prin care instanța se pronunță asupra cererilor de suspendare a executării după introducerea unei contestații în anulare, a unei cereri de revizuire, a unui recurs în anulare sau a unei contestații la executare (art. 3191, art. 325, art. 3302 și art. 403 C. proc. civ.). În toate aceste situații, art. 403 C.proc.civ. dispune că încheierea „poate fi atacată cu recurs, în mod separat”.
Potrivit art. 27 din Legea nr. 56/1993 privind Curtea Supremă de Justiție, părțile pot declara recurs la instanța supremă și împotriva hotărârilor nedefinite sau a actelor judecătorești de orice natură care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel. Din acest text rezultă că recursul special la Curtea Supremă de Justiție poate fi exercitat și împotriva încheierilor premergătoare date de curțile de apel, indiferent dacă s-a, întrerupt cursul judecării unui apel sau a unui recurs. Art. 27 din legea menționată nu acoperă situația în care s-a întrerupt cursul judecării unui recurs în fața tribunalului, și nu în fața unei curți de apel, deși, pentru identitate de rațiune, ar trebui să se recunoască și în acest caz părții interesate posibilitatea de a se plânge, eventual pe calea unui recurs la curtea de apel.
O altă lege ale cărei dispoziții procedurale speciale prevăd posibilitatea atacării cu recurs a unor categorii de încheieri, este cea privind societățile comerciale – Legea nr. 31/1990. Astfel art. 60 din acest act normativ precizează că încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice înregistrări în registrul comerțului sunt supuse numai recursului.
Există însă și unele încheieri care nu sunt susceptibile de exercițiul căii de atac a recursului.
Referitor la instanța competentă să soluționeze recursul, aceasta este, după caz: tribunalul, dacă se atacă o hotărâre pronunțată în primă instanță de judecătorie (cazul hotărârilor date fără drept de apel); curtea de apel, dacă se atacă o hotărâre pronunțată de tribunal în apel, sau o hotărâre pronunțată de tribunal în primă instanță dată fără drept de apel; Curtea Supremă de Justiție, dacă se atacă o hotărâre a curții de apel sau alte hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Este de menționat și faptul că trebuie respectată cerința cu privire la compunerea instanței ce este învestită cu soluționarea unui recurs: potrivit unor dispoziții din Legea nr. 92/1992, recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, sub sancțiunea nulității.
De asemenea, o altă condiție necesară pentru valabila introducere a recursului este cea referitoare la depunerea cererii de recurs la instanța a cărei hotărâre se atacă, sancțiunea nerespectării fiind tot nulitatea (art. 302 C. proc. civ.).
B. Subiectele recursului
În cadrul acestei teme, nu vor fi reluate aspecte care au fost analizate deja cu ocazia tratării subiectelor apelului și care se pot deduce, prin analogie, ca fiind valabile, cu adaptările ce țin de denumirea căii de atac.
În fața instanței de recurs, pot fi părți doar persoanele între care s-a legat procesul în fața instanței de fond sau de apel.
Părțile în fața instanței de recurs poartă denumirea de recurent (cel care exercită recursul) și intimat (persoana împotriva căreia se exercită recursul). Oricare dintre părți poate dobândi calitatea de recurent sau de intimat, indiferent de poziția procesuală pe care a avut-o în fața instanțelor de fond: reclamant, pârât, apelant, intimat, intervenient principal sau accesoriu etc.
Calitatea de parte la judecata care s-a finalizat cu hotărârea atacată, nu este suficientă pentru exercitarea recursului, ci trebuie îndeplinită, printre altele, și condiția interesului.
Recursul poate fi exercitat și de către terțele persoane introduse în proces pe calea intervenției voluntare sau intervenției forțate. Terțele persoane menționate pot exercita calea recursului în condițiile arătate deja cu prilejul analizei dreptului acestora de a exercita calea de atac a apelului. O situație aparte privește pe intervenientul accesoriu, întrucât recursul acestuia este condiționat de atacarea hotărârii și de partea în favoarea căreia acesta a intervenit. În caz contrar, recursul intervenientului se consideră neavenit, potrivit art. 56 C.proc.civ., soluție ce este similară, de altfel, și în cazul apelului introdus de către acesta.
Potrivit art. 45 C. proc. civ., dreptul de a exercita căile de atac este recunoscut și procurorului; așadar procurorul poate introduce recursul, indiferent dacă a participat sau nu la soluționarea cauzei în fața instanțelor de fond.
C. Termenul de recurs
Potrivit art. 301 C. proc. civ. „termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”. Textul, în teza a II-a, precizează că „dispozițiile art. 284 alin. 2-4 se aplică în mod corespunzător”.
Regula privind durata termenului este de 15 zile, dar se întâlnesc și termene mai scurte, de 5 zile, de exemplu, în cazul conflictelor de competență (art. 22 alin. 5 C. proc. civ.), al asigurării dovezilor pe cale principală (art. 238 alin. 1 C. proc. civ.); termene mai lungi, de exemplu, 30 de zile în materia divorțului. (art. 619 C. proc. civ.).
În ce privește punctul de pornire a termenului, acesta curge de la comunicarea hotărârii. Și sub acest aspect, se constată existența unor norme derogatorii de la dreptul comun, de pildă, termenul de recurs împotriva ordonanței președințiale și împotriva încheierii de asigurare a dovezilor curge de la pronunțarea hotărârii, atunci când ele s-au dat cu citarea părților (art. 582 alin.1, art. 238 alin. 1 C. proc. civ.).
În aplicarea principiului echipolenței în baza art. 102 alin. 2 C. proc.civ. și a art. 301 C. proc. civ., care face trimitere la art. 284 alin. 2-4 C. proc. civ., actul comunicării în vederea exercitării recursului este înlocuit cu alte acte echivalente. Aceste cazuri sunt:
1. Cererea adresată instanței de către o parte pentru ca hotărârea să se comunice celeilalte părți (art. 102 alin. 2 C. proc. civ.). în acest caz termenul începe să curgă de la data când s-a cerut comunicarea.
2. Comunicarea hotărârii odată cu somația de executare (art. 284 alin. 2 C.proc.civ.). utilitatea practică a acestei reguli se învederează în situația în care comunicarea nu a fost făcută dintr-o omisiune sau, fiind făcută cu încălcarea legii, partea interesată nu a aflat de existența hotărârii decât odată cu somația de executare, precum și atunci când comunicarea nu a ajuns să se facă de instanță, hotărârea pronunțată fiind executorie de drept sau ea dându-se, la cerere, cu execuție vremelnică.
3. Declararea recursului înainte de comunicarea hotărârii (art. 284 alin. 3 C. proc. civ.). Partea, introducând recurs înainte de a i se comunica hotărârea, se consideră – printr-o ficțiune admisibilă – că hotărârea i s-a comunicat la data depunerii cererii de recurs. Prin această ficțiune se evită ca actul de diligență al părții să se întoarcă împotriva ei și ca un recurs eventual greșit să-i paralizeze dreptul de a obține verificarea hotărârii de către instanța de recurs.
Art. 301 C. proc. civ., făcând trimitere și la alin. 4 al art. 284 C. proc. civ., rezultă că, pentru procuror, termenul de recurs este cel de drept comun, dar el curge de la comunicare, atunci când a participat la judecarea cauzei și de la pronunțarea hotărârii când nu a fost prezent la dezbateri. Rațiunea acestei soluții a fost prezentată în cadrul termenului de apel.
Termenul de recurs, fiind un termen de decădere, curge continuu, fără să fie susceptibil de întrerupere și suspendare. Regula enunțată cunoaște totuși unele excepții. Astfel, și în materia recursului se consideră aplicabile dispozițiile art. 285-286 C. proc. civ., care consacră posibilitatea întreruperii termenului de apel prin moartea uneia dintre părți sau prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. De asemenea, termenul de recurs se întrerupe și în cazul în care partea a fost împiedicată, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, să exercite calea de atac în termenul stabilit de lege. Nerespectarea termenului prevăzut de lege este sancționată cu decăderea părții din dreptul de a exercita calea recursului. Tardivitatea recursului se invocă în mod obișnuit de partea interesată – intimat – pe cale de excepție.
Termenul de recurs este imperativ și absolut. De aceea, se consideră, pe bună dreptate, că problema tardivității poate fi invocată și de instanță din oficiu.
Trebuie făcute câteva precizări în legătură cu dispozițiile art. 310 C.proc.civ.: „Dacă nu se dovedește, la prima zi de înfățișare, că recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen”. Din aceste dispoziții, rezultă că decăderea nu operează automat prin simpla scurgere a termenului de recurs; instanța este obligată să verifice îndeplinirea condițiilor necesare pentru pronunțarea decăderii și să statueze în acest sens, dacă se face dovada tardivității. Pe de altă parte, se observă că prevederile art. 310 C. proc. civ. instituie o prezumție de exercitare a recursului în termen. O atare prezumție se aplică doar în una din cele două ipoteze anume determinate de lege: dacă nu se dovedește tardivitatea recursului sau dacă această probă nu rezultă din dosar. Textul de lege menționat nu are doar o semnificație probatorie, ci și implicații cu privire la condițiile de valorificare ale decăderii. Prin edictarea dispoziției legale amintite, s-a urmărit invocarea excepției de tardivitate înainte ca instanța să intre în cercetarea recursului. De altfel, în literatura de specialitate, s-a remarcat că și în ipoteza în care recursul se judecă la primul termen, intimatul trebuie să ridice mai întâi excepția de tardivitate, căci dacă se intră în cercetarea cauzei, recursul urmează să fie considerat în termen.
Totuși, art. 310 C. proc. civ. reglementează o situație particulară. În mod obișnuit, problema tardivității se rezolvă pe baza actelor de la dosar. Data depunerii recursului trebuie să rezulte din însăși recipisa de predare a cererii la poștă sau din faptul înregistrării ei la instanța competentă. Textul analizat excede această ipoteză care reprezintă totuși regula. Or, în această situație, în care tardivitatea rezultă din actele de la dosar, decăderea poate fi invocată în tot timpul judecății.
Alin. 5 al art. 303 C. proc. civ. precizează că: „Președintele instanței, care primește cererea de recurs, va putea să o înapoieze părții prezente, dacă nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile”. Deși pare a fi o prelungire a termenului de recurs, în realitate, legiuitorul a avut în vedere necesitatea îndeplinirii unor cerințe formale, cum sunt neindicarea unor elemente de identificare a părților, a martorilor propuși, lipsa semnăturii și altele. Însuși textul de lege subliniază că cererea se restituie părții „pentru a fi refăcută”. Deci, legea nu are în vedere acele condiții care se referă la exercițiul recursului, ci la partea formală a acestuia.
Cât privește motivele de recurs, art. 306 alin. 1 C. proc. civ. prevede că, dacă recursul nu a fost motivat în termenul legal, acesta este nul.
Recurentul nu se va putea plânge pe calea contestație în anulare specială, prevăzută de art. 318 C. proc. civ., că nu i-au fost examinate motivele formulate tardiv, chiar dacă acestea ar fi de ordine publică. Art. 306 alin. 2 C. proc. civ. prevede, ca o excepție de la sancțiunea nulității recursului, când acesta nu a fost motivat în termenul legal, că motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu, de instanța de recurs, dar ea este obligată să le pună în dezbaterea părților. Motivele de ordine publică, acelea deci care privesc încălcarea unor dispoziții legale imperative – procesuale sau materiale – pot fi invocate de către
parte înaintea instanței de recurs, până la încheierea dezbaterilor în fața acesteia, deci și după expirarea termenului de motivare a recursului. Numai încălcarea normelor dispozitive trebuie semnalate instanței de recurs în termenul fixat de lege pentru depunerea motivelor de recurs.
2.2. Condițiile de formă ale recursului
Dispozițiile Codului de procedură civilă, care reglementează recursul, nu conțin reguli speciale cu privire la cuprinsul cererii de recurs, așa încât, se aplică prevederile art. 287 C. proc. civ. și ale art. 82 alin. 1, art. 83 C. proc. civ.. Combinând prevederile acestor articole cu cele ale art. 303 și art. 316 C.proc.civ., rezultă că cererea de recurs va cuprinde:
1. Numele, domiciliul sau reședința părților, ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar. Dacă recurentul locuiește în străinătate, va arăta domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. Dacă recurentul nu stă personal în proces, se va arăta, de asemenea, numele reprezentantului și domiciliul acestuia, alăturându-se dovada corespunzătoare.
2. Hotărârea care se atacă individualizată prin arătarea instanței care a pronunțat-o, numărul hotărârii, data pronunțării, eventual și numărul dosarului.
3. Motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază recursul.
4. Dovezile invocate în susținerea recursului.
5. Semnătura.
Aceste cerințe și consecințele nerespectării lor au fost prezentate în capitolul privitor la apel. Se impun însă a fi făcute câteva precizări referitoare la motivarea recursului.
Motivarea recursului trebuie să se supună unor cerințe impuse de lege. Mai întâi, este de remarcat că, potrivit art. 303 alin. 1 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Termenul pentru depunerea motivelor de recurs se calculează de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.
Potrivit art. 306 alin. 3 C. proc. civ., „Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”. Per a contrario, dacă motivele de recurs sunt confuze, imprecise, având un caracter general, iar dezvoltarea lor nu permite încadrarea hotărârii atacate în cadrul nici unui motiv de casare din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., această neregularitate a cererii de recurs este sancționată cu nulitatea.
Cererea de recurs, sub sancțiunea nulității, trebuie să fie timbrată. Sunt și unele situații în care recursul nu se timbrează, cum ar fi recursul declarat de procuror, recursul introdus împotriva unei hotărâri pronunțate într-o cauză pentru care nici cererea de chemare în judecată nu se timbrează.
2.3. Cauza recursului – motivele de recurs
Motivele (cauzele) de recurs sunt neregularitățile, omisiunile, erorile sau netemeinicia hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art.304 C.proc.civ. sub denumirea de motive de modificare sau casare. Deci, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmația generală că hotărârea atacată este nelegală sau netemeinică, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute limitativ de lege.
Art. 304 C. proc. civ. consacra anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr.138/2000, 11 motive de recurs, dintre care unele de neregularitate, iar altele de netemeinicie. În mod normal, ar trebui ca recursul să poată fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate a hotărârii, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului (atât în fapt cât și în drept) în apel. Totuși legea prevedea și unele motive care vizau netemeinicia hotărârii.
Motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. nu își găsesc aplicare în acele situații în care hotărârea primei instanțe dată, potrivit legii, fără drept de apel, ci se vor aplica dispozițiile art. 3041 C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziții, recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele. Aceeași situație este prevăzută de art. 73 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi. Potrivit acestui articol, „împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță se poate declara recurs jurisdicțional, care nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304 C. proc. civ., instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele”. Având în vedere dispozițiile art. 72 din Legea nr. 94/1992, potrivit cărora hotărârile instanțelor Curții de Conturi nu sunt supuse apelului, s-a apreciat că dispozițiile art. 73 din aceeași lege nu mai erau necesare.
În legătură cu prevederile art. 304 C. proc. civ., unii autori au criticat unele imperfecțiuni ale acestor reglementări. Astfel, în acest articol se regăsesc unele motive care constituie temei pentru exercitarea unor căi extraordinare de atac. Este cazul celui de-al șaselea motiv de recurs – când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut – care constituie temei de revizuire (art. 322 alin. 1 pct. 2 C. Proc .civ.). Situația este identică și în cazul celui de-al patrulea motiv de recurs – depășirea atribuțiilor puterii judecătorești – care
constituie și temei pentru exercitarea recursului în anulare (art. 330 pct. 1 C. proc. civ.). Alte imperfecțiuni legate de reglementarea cuprinsă în art. 304 C. proc. civ. se referă la existența unor motive care cuprind mai multe ipoteze, deși reprezintă același aspect de nelegalitate și interferența dintre unele motive de recurs.
Potrivit art. 304 C. proc. civ., „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere:
când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale;
când hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii;
când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe;
când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;
când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute cu sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2;
dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut;
când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;
când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia;
când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii;
când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.”
CAPITOLUL V
ALTE CĂI EXTRAORDINARE DE ATAC
ÎN PROCESUL CIVIL
CARACTERIZARE GENERALĂ
SECȚIUNEA I
CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
Contestația în anulare este calificată drept o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, de retractare, comună, și nesuspensivă de executare silită.
Contestația în anulare este o cale de atac prin intermediul căreia se cere însăși instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Această cale de atac poate fi exercitată în scopul retractării hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale, iar nu și pentru netemeinicie.
Contestația în anulare este reglementată de art. 317-321 C. proc. civ. Dispozițiile cuprinse în aceste articole consacră două forme ale contestației în anulare: contestație în anulare obișnuită și contestație în anulare specială. Diferența dintre cele două forme are ca temei obiectul, motivele și condițiile de admisibilitate diferite în care ele pot fi exercitate. Contestația în anulare obișnuită sau comună poate fi exercitată împotriva oricărei hotărâri judecătorești rămase irevocabile, în timp ce contestația în anulare specială poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs. Pentru contestația în anulare comună, art. 317 C. proc. civ. prevede două motive –
„când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cerințelor legii” și „când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență” – și două condiții de admisibilitate: hotărârea atacată să fie irevocabilă și motivele invocate să nu fi putut să fie valorificate pe căile apelului sau recursului. Această din urmă cerință trebuie examinată în corelație cu prevederile art. 317 alin. 2 C. proc. civ., potrivit cărora contestația în anulare devine admisibilă în cazul în care motivele au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără a fi judecat în fond. Pentru contestația în anulare specială, art. 318 prevede două motive – „când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale” și „când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”– și o singură condiție de admisibilitate care vizează însuși obiectul acesteia: hotărârile atacate să fie date de instanțele de recurs. Celelalte dispoziții cuprinse în art. 319-321 C. proc. civ. sunt aplicabile ambelor categorii de contestații în anulare.
În legătură cu primul motiv la care se referă art. 318 C. proc. civ., în literatura de specialitate și practica judecătorească s-a statuat că textul are în vedere erori materiale evidente, involuntare, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unor sentințe greșite. Astfel, pot constitui greșeli materiale, în sensul art. 318 C. proc. civ., respingerea greșită a unui recurs tardiv, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate, pronunțarea legalității unei alte hotărâri decât cea recurată, anularea greșită a recursului pentru lipsa motivării în timp ce recursul a fost motivat prin chiar cererea de recurs. Așadar, greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în anulare,
sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor și de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural, pe această cale nefiind admisibil să se examineze justețea soluției pronunțate.
Referitor la cel de-al doilea motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ., este de remarcat că se poate introduce contestație în anulare numai dacă instanța de control judiciar a admis în parte recursul, deci nu și în cazul unei casări totale. Această soluție se impune, deoarece, în cazul casării totale, procesul se rejudecă în întregime, așa încât nu există interes pentru a se reproșa instanței de control judiciar că a omis să examineze vreun motiv de modificare sau casare. De asemenea, trebuie precizat că acest motiv poate fi valorificat numai în ipoteza în care instanța a omis să examineze un motiv de recurs formulat în termen de către recurent, iar nu și pentru motivele de modificare sau de casare formulate tardiv sau pentru motivele pe care instanța ar fi putut să le invoce din oficiu.
Potrivit art. 319 alin. 2 C. proc. civ., contestația în anulare se poate face, indiferent de motivul pe care se bazează, „înainte de începerea executării și în tot timpul ei, până la săvârșirea ultimului act de executare”. Teza a doua a aceluiași alineat prevede că:” Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.
Două noutăți aduse relativ recent în reglementarea acestei căi extraordinare de atac sunt cele prevăzute de art. 3191 și art. 320 alin. 2 C. proc. civ.. Art. 3191, introdus prin art. 1 pct. 27 din O.U.G. nr. 59/2001, precizează că „Instanța poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiția dării unei cauțiuni”. Alineatul 2 al art. 320 C. proc. civ., modificat prin
art. 1 pct. 122 din O.U.G. nr. 138/2000, dispune obligativitatea întâmpinării care se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată.
Soluția admiterii contestației în anulare va redeschide faza controlului judiciar. Astfel, dacă s-a admis contestația pe motiv de lipsă ori necitare legală a părții ori pe considerentul că soluția instanței de recurs a fost rezultatul unei greșeli materiale, hotărârea va fi retractată și calea de atac se judecă din nou, iar în cazul în care decizia instanței de control judiciar a fost pronunțată cu încălcarea competenței absolute, după retractarea hotărârii, cauza va fi trimisă spre soluționare instanței sau organului jurisdicțional competent. Dacă s-a admis contestația deoarece instanța de recurs, respingând sau admițând calea de atac în parte, a omis să cerceteze un motiv de modificare sau casare, se va proceda numai la rejudecarea motivului care fusese omis.
Hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată, dispoziție ce constituie o aplicare a principiului accesorium sequitur principale. Rezultă, că hotărârea pronunțată într-o contestație în anulare specială este irevocabilă, deci nu mai poate fi atacată cu recurs. Pentru contestația în anulare obișnuită, hotărârea ce se va pronunța este susceptibilă de recurs, numai dacă s-a atacat (pe calea contestației în anulare) o decizie dată în apel sau o sentință pronunțată în acele materii în care dreptul de apel este suprimat de lege.
Împotriva hotărârii date într-o contestație în anulare poate fi introdusă o cerere de revizuire sau chiar o contestație în anulare, în condițiile și pentru motivele prevăzute de lege. De asemenea, hotărârea poate forma obiectul unei cereri de îndreptare a greșelilor materiale strecurate în cuprinsul ei sau al unei contestații la titlu. Trebuie amintite și dispozițiile art. 321 C. proc. civ., potrivit cărora „nu se poate face o nouă contestație pentru motive ce au existat la data celei dintâi”. Acestea trebuie interpretate în sensul cunoașterii motivelor, așa cum am mai arătat cu ocazia tratării principiului unicității dreptului de a exercita o cale de atac.
SECȚIUNEA A II-A
REVIZUIREA
Revizuirea este, ca și contestația în anulare, o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă, comună și nesupensivă de executare silită.
Caracterul extraordinar al acestei căi de atac se evidențiază, în special, prin motivele care pot fundamenta o cerere de revizuire. Aceste motive sunt expres și limitativ determinate de art. 322 C. proc. civ.. De asemenea, caracterul extraordinar al acestei căi de atac se manifestă și prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri definitive sau irevocabile.
Revizuirea este o cale de atac de retractare, adică prin intermediul ei se cere instanței să-și retracteze propria hotărâre, considerată greșită de revizuient, și să se pronunțe o nouă soluție. Un caz particular îl constituie revizuirea pentru cel de-al șaptelea motiv, respectiv pentru contrarietate de hotărâri. În acest caz, cererea de revizuire se judecă, potrivit art. 323 alin. 2 C. proc. civ., de instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice. De aceea, se consideră că nu este vorba de o retractare propriu-zisă a hotărârii, competența aparținând altei instanțe decât cea care a pronunțat respectiva hotărâre.
Revizuirea este o cale de atac nedevolutivă, acest caracter fiind evidențiat și prin alin. 3 al art. 326 C. proc. civ., introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, alineat ce prevede că „dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”.
Această cale de atac este nesuspensivă de executare silită; totuși, art. 325 C. proc. civ. conferă instanței dreptul de a dispune suspendarea executării hotărârii a cărei revizuire se cere, dar numai sub condiția depunerii unei cauțiuni. Asupra cererii de suspendare instanța se pronunță printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat.
Hotărârea atacată prin intermediul revizuirii nu este criticată în raport de materialul dosarului existent la data pronunțării acelei hotărâri, ci pe baza unor împrejurări noi, sau necunoscute de instanță la data pronunțării. Așadar, în cazul revizuirii, nu se pune problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi judecăți, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecății finalizată cu pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.
Obiectul revizuirii este determinat prin dispozițiile art. 322 C. proc. civ., care prevede că se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când se evocă fondul. Deci trebuie să fie o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul pretenției ce a fost dedusă judecății.
Art. 322 C. proc. civ. prevede limitativ și motivele de revizuire, care se caracterizată prin omogenitate, unele dintre ele cuprinzând chiar mai multe ipoteze. Se remarcă faptul că nu toate aceste motive sunt specifice revizuirii. Acestea din urmă vizează împrejurări noi, survenite după pronunțarea hotărârii și în raport cu care starea de fapt reținută de instanță nu mai corespunde realității; de exemplu, descoperirea unor înscrisuri doveditoare după pronunțarea hotărârii, condamnarea unui judecător, expert sau martor pentru o infracțiune în legătură cu pricina etc.. Alte motive de revizuire sunt determinate de nerespectarea principiului disponibilității procesuale – cazurile de extra, plus sau minus petita. Sunt prevăzute și motive de revizuire ce se întemeiază pe săvârșirea unor erori de ordin procedural; este cazul în care dispozitivul hotărârii cuprinde prevederi care nu se pot aduce al îndeplinire sau când există hotărâri definitive potrivnice. O regândire a motivelor de revizuire se impune cu deosebire în privința acelor împrejurări ce sunt reținute de actuala reglementate ca temei pentru exercitarea recursului și a recursului în anulare.
Motivele de revizuire, așa cum le prevede Codul de procedură civilă, sunt următoarele :
„1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispozițiile potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire;
2. dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut s-au nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
3. dacă obiectul pricinii nu se află în ființă;
4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății. În cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii;
5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;
6. dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii, sau cei puși sub curatelă sau consiliu judiciar au fost apărați cu viclenie de ce-i însărcinați să-i apere;
7. dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.
Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțele de recurs. În cazul în care una dintre instanțe este Curtea Supremă de Justiție, cererea de revizuire se va judeca de această instanță.
8. dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa.”
În practică este posibil ca partea să invoce două sau mai multe motive de revizuire în sprijinul cererii sale. În acest caz, se ridică problema determinării instanței competente, dacă, pentru unul dintre motivele invocate, ar fi atrasă competența unei alte instanțe (cazul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.). Într-o asemenea împrejurare, instanța superioară va soluționa motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. iar instanța de fond va rezolva cererea bazată pe celelalte motive.
Referitor la modul de soluționare a cererii de revizuire, art. 326 alin. 1 C. proc. civ. dispune că aceasta se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată; deci revizuientul va trebui să țină seama de dispozițiile art. 82-84 și 112 C. proc. civ..
Art. 326 alin. 2 C. proc. civ., așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr.138/200, aduce o dispoziție procedurală importantă, și anume obligativitatea întâmpinării care se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată.
În ceea ce privește termenul de revizuire, legea noastră procesuală instituie termene cu o durată diferită, în funcție de motivele de revizuire invocate.
Totuși, se constată existența unui termen de drept comun în această materie, care are o durată de o lună și a două termene de excepție, respectiv de 6 luni, în cazul motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 6 C. proc. civ., și de 15 zile în cazul reglementat de art. 322 pct. 8 C. proc. civ..
Art. 324 C. proc. civ., prin dispozițiile sale, determină și punctul de plecare a termenelor de revizuire care diferă de la un motiv la altul.
Codul de procedură civilă, în art. 327 alin. 1, se referă în termeni extrem de generali la soluțiile pe care le poate pronunța instanța competentă a statua asupra cererii de revizuire. Potrivit acestui text, „dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre”. Această din urmă soluție se explică prin faptul că instanța de revizuire nu este o instanță de control judiciar și deci nu poate să aprecieze care dintre hotărârile potrivnice este greșită, ci doar să constate că prin ultima hotărâre s-a nesocotit puterea lucrului judecat ce rezulta din prima hotărâre.
Art. 328 alin. 1 C. proc. civ. dispune că hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. Textul are în vedere calea de apel pe care legea permite să fie exercitată împotriva hotărârii a cărei revizuire se cere, fără a prezenta interes, dacă ea a fost exercitată sau nu. Așadar, dacă s-a solicitat revizuirea unei hotărâri ce a rămas definitivă prin neapelare sau prin respingerea ori anularea apelului în temeiul unei excepții procesuale, hotărârea ce se va pronunța este susceptibilă de apel. Hotărârea dată într-o revizuire care a avut ca obiect o decizie a unei instanțe de recurs este irevocabilă, nefiind supusă recursului. Potrivit art. 328 alin. 2 C. proc. civ., dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul.
SECȚIUNEA A III-A
RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
Fără a fi o cale extraordinară de atac propriu-zisă, întrucât nu atrage nici un efect juridic asupra hotărârilor examinate și deci asupra situației juridice a părților interesate, recursul în interesul legii este, după cum sugerează chiar numele său, acea cale de atac specială, extraordinară, de îndreptare, prin care Curtea Supremă de Justiție în secții unite asigură, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării, prin dezlegarea chestiunilor de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești.
Recursul în interesul legii, raportându-ne la legislația noastră procesuală în vigoare, a fost reintrodus prin Legea nr. 59/1993, așa cum era reglementat în Codul de procedură civilă din 1948. În prezent, sediul materiei îl reprezintă art. 329 C. proc. civ..
Plasarea recursului în interesul legii în categoria căilor extraordinare și mai ales modul său de reglementare, parțial definit de cel existent în legislația procesual-penală, a fost aspru criticată în literatura de specialitate. A fost criticat în deosebi, caracterul obligatoriu pentru instanțe al dezlegării date problemelor de drept judecate, fapt ce contravenea chiar unor dispoziții constituționale.
Modificările aduse art. 329 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 130 din O.U.G. nr. 138/2000, au păstrat în linii generale conținutul vechii reglementări, dar au suprimat caracterul obligatoriu al deciziilor pronunțate, punându-l de acord cu litera și spiritul Constituției și corelându-l, sub acest aspect, cu reglementarea similară din legislația procesual-penală. Mai mult, s-a prevăzut obligativitatea publicării deciziilor pronunțate în temeiul art. 329 C. proc. civ.. În Monitorul Oficial al României, partea I, aceste decizii nemaifiind aduse, ca înainte, la cunoștința instanțelor de către Ministerul Justiției.
Așa cum am precizat anterior, recursul în interesul legii este o cale de atac specială, deoarece legitimarea procesuală activă aparține numai procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, care poate exercita această cale de atac din oficiu sau la cererea ministrului justiției.
Exercitarea acestei căi de atac este de ordine publică și de interes public, iar părțile din proces nu intervin în această activitate deoarece decizia care se pronunță nu le afectează, față de ele își produc efectele hotărârile cu privire la care se exercită calea de atac. Deci, chiar dacă aceste hotărâri au fost atacate pe calea recursului în interesul legii, ele vor putea fi puse în executare silită, dacă este cazul, fără a interesa dezlegarea dată, de către Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție, problemei de drept ce a fost soluționată neuniform. În alte cuvinte, recursul în interesul legii nu duce la desființarea hotărârilor ce au format obiectul lui.
Referitor la obiectul recursului în interesul legii, trebuie precizat că în lipsa unor prevederi exprese, această cale de atac poate fi exercitată atât împotriva hotărârilor judecătorești definitive, cât și a celor irevocabile, doar în acest mod putându-se realiza dezideratul legii, acela de realizare a unei jurisprudențe unitare. Mai trebuie menționat că această cale de atac se poate introduce doar împotriva hotărârilor judecătorești, iar nu și împotriva unor hotărâri pronunțate de alte organe cu atribuții jurisdicționale.
Cauza recursului în interesul legii o constitui interpretarea și aplicarea neunitară a legii, indiferent că este vorba de o lege materială (substanțială) sau procesuală.
Legea noastră procedurală nu cuprinde o dispoziție privitoare la termenul de exercitare a recursului în interesul legii și, în lipsa unui termen expres, rezultă că acesta poate fi exercitat oricând.
SECȚIUNEA A VI-A
RECURSUL ÎN ANULARE
Recursul în anulare a fost reintrodus în Codul de procedură civilă, prin Legea nr. 59/1993, în prezent fiind reglementat de art. 330-3304 C. proc. civ., articole ce au suportat anumite modificări aduse prin O.U.G. nr. 138/2000 și O.U.G. nr. 59/2001.
Recursul în anulare este o cale de atac extraordinară, specială, de reformare, nedevolutivă și nesuspensivă de executare silită prin care se exercită, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, controlul de legalitate, realizat de către instanța supremă, asupra hotărârilor judecătorești rămase irevocabile.
Se poate observa din definiția prezentată, că, asemenea recursului în interesul legii, recursul în anulare are un caracter special, putând fi exercitat doar de către un subiect calificat, și anume procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției. În cazul în care, până la închiderea dezbaterilor, procurorul general își retrage motivat recursul în anulare – drept recunoscut prin art. 3304 C. proc. civ. –, părțile din proces pot cere continuarea judecății.
Recursul în anulare este o cale extraordinară de atac, deoarece legea procesuală civilă a limitat, prin art. 330, posibilitatea exercitării recursului în anulare doar pentru următoarele motive:
„1. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond ori această hotărâre este vădit netemeinică;
3. când s-au săvârșit infracțiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunțată;
4. când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale și faptul că partea, potrivit legii române, poate obține o reparație, cel puțin parțială, prin anularea hotărârii pronunțate de instanța română.”
Cel de-al doilea și cel de-al patrulea motiv au fost introduse în art. 330 C. proc. civ., în urma completării Codului prin O.U.G. nr. 138/2000.
Se poate observa că primul motiv de recurs în anulare, ce vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, este prevăzut și de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. și ca motiv de recurs, iar cea de-a doua teză a pct. 2 din art. 330 C. proc. civ. vizează un temei care se regăsește unele note distinctive și printre motivele de revizuire (art. 333 pct. 4).
Trebuie menționat și faptul că, exercitarea recursului în anulare, având ca temei „o încălcare esențială a legii”, privește doar încălcarea dispozițiilor de ordine publică, nu și a celor cu caracter relativ, și doar nerespectarea dispozițiilor de drept material, nu și a celor de drept procesual, chiar dacă acestea din urmă ar fi de ordine publică.
Art. 330 C. proc. civ. arată în mod expres obiectul recursului în anulare, și anume hotărârile judecătorești irevocabile. Se observă că, sub acest aspect, recursul în anulare are un caracter mai restrictiv decât recursul în interesul legii, care poate fi declarat și împotriva hotărârilor definitive. Nu pot forma obiect al recursului în anulare hotărârile altor organe de jurisdicție.
Recursul în anulare este considerat, în sistemul legislației în vigoare, ca un ultim remediu pentru desființarea unor hotărâri judecătorești irevocabile.
Termenul prevăzut pentru exercitarea recursului în anulare, este de un an, iar punctul de plecare a acestuia este diferit, în funcție de motivele prevăzute de art. 330 C. proc. civ.. Astfel, pentru primele motive indicate la pct. 1-2 din articolul menționat, termenul se calculează de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă; pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 3, punctul de plecare îl constituie data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar pentru ultimul motiv, termenul de exercitare a recursului în anulare curge începând cu data comunicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului către statul român (art. 3301 alin. 1, 2, 3 C. proc. civ.).
Potrivit actualei reglementări procedurale, după introducerea recursului în anulare, instanța poate să dispună la cererea procurorului general sau a părții interesate, suspendarea executării hotărârii atacate. Depunerea unei cauțiuni este obligatorie atunci când cererea de suspendare este formulată de partea interesată (art. 3302 alin. 1 C. proc. civ.). Următorul alineat al aceluiași articol prevede că „cererea de suspendare se poate soluționa și înainte de primul termen de judecată, în camera de consiliu, cu citarea părților și concluziile procurorului”.
Judecata recursului în anulare se face de urgență și cu precădere, participarea procurorului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, care va expune motivele recursului și va pune concluzii, precum și cu citarea părților, deoarece decizia ce se va pronunța își va produce efectele și asupra lor. La judecarea și soluționarea recursului în anulare, se aplică în mod corespunzător dispozițiile referitoare la recurs (art. 3303 alin. 1 C. proc. civ.).
CAPITOLUL VI
CONCLUZII, OBSERVAȚII ȘI PROPUNERI
DE LEGE FERENDA
A. Concluzii
Pentru ca justiția civilă să-și poartă realiza obiectivele propuse, și anume restabilirea drepturilor subiective și a ordinii de drept încălcate, este necesar ca reglementările procedurale nu numai să asigure condițiile unei bune judecăți de fond, dar și să organizeze căile de atac, prin mijlocirea cărora erorile de judecată, comise în orice fază a procesului să poate fi reparate astfel încât, fie și cu întârziere, dreptatea să triumfe.
Întrucât doctrina juridică și jurisprudența au reliefat faptul că sunt suficiente situații când se săvârșesc greșeli de judecată, este necesar ca acestea să fie înlăturate, iar acest lucru este posibil numai prin reglementarea unui sistem de căi de atac, care, în primul rând, să permită realizarea unui control judiciar de către o instanță superioară, iar în al doilea rând, să ofere posibilitatea ca însăși instanța care a pronunțat hotărârea să examineze unele împrejurări noi, în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege, care să-i permită a retracta hotărârea greșită.
Sistemul căilor de atac este instituția de drept procesual cea mai expusă intervențiilor legiuitorului, în vederea realizării unei adecvări corespunzătoare a activității de judecată la realitățile social-economice mereu în schimbare, ca și la cerințele unui stat de drept. Aceasta se poate observa ușor și în dreptul procesual civil al țării noastre, urmărind evoluția istorică a acestuia. Originea
acestui sistem se găsește undeva, în trecutul îndepărtat, pe când se încerca laicizarea justiției și de atunci, acest sistem a dăinuit, în diferite forme, până în prezent, dovadă a necesității și importanței de necontestat recunoscute de-a lungul timpului.
Dreptul de a controla hotărârile de primă instanță, prin intermediul căilor de atac, a constituit un real progres, chiar dacă au fost exprimate și opinii contrare, ce susțin că ar fi suficient un singur grad de jurisdicție.
Organizarea sistemului căilor de atac, în legislația noastră procesual-civilă actuală, are la bază o împărțire a acestora, după criteriul condițiilor de exercitare, realizată de înseși dispozițiile Codului de procedură civilă, în căi ordinare de atac – apelul – și căi extraordinare de atac – recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii și recursul în anulare. În doctrină au fost propuse mai multe clasificări privind căile de atac, în funcție de diferite criterii; astfel, sunt: căi de atac de reformare și căi de atac de retractare, după cum instanța competență a le soluționa este cea superioară ierarhic sau cea care a pronunțat hotărârea atacată; căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive, după cum determină sau nu o rejudecare a fondului pricinii; căi de atac suspensive și căi de atac nesuspensive de executare silită, în funcție de efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra posibilităților de declanșare imediată a executării silite; căi de atac comune și căi de atac speciale etc.
Tot în doctrină s-au conturat de-a lungul timpului câteva reguli generale privitoare la instituirea și exercitarea căilor legale de atac, cum sunt: legalitatea căilor de atac, organizarea acestora într-un sistem ierarhic, unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac, neagravarea situației părții în propria cale de atac.
În prezent, regimul căilor de atac poartă amprenta modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, prin O.U.G. nr. 138/2000 și O.U.G. nr. 59/2001.
O.U.G. nr.138/2000 a urmărit să înlăture unele neajunsuri și contradicții ale Legii nr. 59/1993, restructurând sistemul căilor de atac și făcându-l mai coerent și mai flexibil.
Apelul a rămas singura cale ordinară de atac și s-a restrâns considerabil câmpul său de aplicare, prin faptul că el a fost suprimat într-o multitudine de cauze (în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, obligații de plată a unei sume de bani sau de predare a unu bun mobil în valoare de până la 200 milioane lei inclusiv și în alte pricini mărunte ori de complexitate redusă). S-au introdus, totodată, reglementări noi cu privire la judecata și la formele apelului – apelul incident (art. 293 C. proc. civ.) și apelul provocat (art. 2931 C. proc. civ.).
Recursul fiind, prin natura lui, o cale extraordinară de atac, deoarece nu poate fi exercitat decât în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, a fost plasat în categoria căilor de atac extraordinare de atac; în plus, a fost abrogat motivul de casare prevăzut la pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. („când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate”) pe considerentul că rolul recursului nu mai este acela de a realiza o nouă judecată de fond, ci exclusiv de a asigura efectuarea unui control suplimentar de legalitate. Bineînțeles, trebuie avută în vedere situația de excepție prevăzută de art. 3041 C. proc. civ..
Contestația în anulare și revizuirea au suferit unele modificări impuse fie de necesitatea corelării cu alte dispoziții legale (cum e cazul abrogării alin. 2 al art. 318 C. proc. civ. devenit inutil ca urmare a introducerii distincției între hotărârile definitive și hotărârile irevocabile), fie de necesitatea clarificării și completării unor dispoziții legale (cum sunt cele referitoare la unele motive de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 4-5), fie de generalizarea obligativității întâmpinării și a posibilității de suspendare a executării hotărârii atacate numai sub condiția dării unei cauțiuni.
Recursul în interesul legii, deși a fost păstrat în cadrul căilor extraordinare de atac, a fost reconsiderat în mod radical, înlăturându-se caracterul obligatoriu al hotărârilor date de secțiile unite ale Curții Supreme de Justiție, care trebuie să se impună prin forța argumentelor, iar nu prin forța autorității.
Recursul în anulare a cunoscut o mărire a sferei motivelor de recurs făcută cu scopul de a se permite casarea hotărârilor judecătorești irevocabile prin care s-au săvârșit încălcări esențiale ale legii ce au determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, precum și a hotărârilor atacate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dacă acestea au fost date cu violarea prevederilor Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
B. Observații și propuneri de lege ferenda
Sistemul căilor de atac în procesul civil este într-o continuă perfecționare. Există și astăzi aspecte care, după opinia unor autori, trebuie clarificate, prin însuși textul de lege, pentru a nu crea neclarități și dificultăți în interpretarea și respectiv în aplicarea legii procesuale civile. Astfel pot fi făcute câteva observații, dintre care unele pot constitui propuneri de lege ferenda:
1. Dispozițiile art. 283 C. proc. civ. au ridicat o problemă în rândul autorilor de drept procesual civil, a cărei soluționare a dat naștere unor contradicții. Acest text de lege prevede că: „Partea care a renunțat expres la apel cu privire la o hotărâre nu mai are dreptul de a face apel”.
Se observă că legea interzice acest drept numai în cazul renunțării exprese la calea de atac. Însă, unii autori au atribuit același efect și renunțării (achiesării) tacite, atunci când ea este indubitabilă, în sensul voinței părții de a adera la hotărâre. Acești autori susțin că achiesarea tacită, ca motiv ce împiedică exercitarea apelului, este justificată prin aplicarea unor principii generale printre care și irevocabilitatea renunțării ca act juridic unilateral.
În legătură cu această problemă, a fost exprimat și un alt punct de vedere, potrivit căruia, în sistemul nostru actual, nu numai că renunțarea tacită nu este prevăzută, dar ea este pur și simplu înlăturată ca ipoteză, prin exprimarea expresă a legii; în consecință, potrivit actualei legi, partea care a executat de bunăvoie hotărârea sau a acceptat executarea acesteia de către cealaltă parte, sau a făcut orice alte acte din care să rezulte indubitabil voința achiesării, de vreme ce nu a renunțat expres la apel, poate ulterior, în intervalul termenului legal, să se folosească de această cale de atac.
Această soluție este prezentată însă, alături de o propunere de remediere a acestei probleme, în sensul atribuirii de efecte depline și achiesării tacite la hotărâre, dar numai printr-o dispoziție expresă a legii în acest sens.
2. În situațiile în care termenul de apel curge de la pronunțare, prin prevederile art. 284 C. proc. civ. nu rezultă dacă se acordă un nou termen pentru motivarea acestuia, spre deosebire de recurs, unde în art. 303 alin. 2 C. proc. civ. se menționează că, în situația în care după introducerea recursului se comunică hotărârea, din acest moment mai există un termen de aceeași durată pentru motivarea acestuia.
În cazul în care termenul de apel curge de la pronunțare, potrivit reglementării actuale, apelantul ar trebui să facă demersuri pentru a cunoaște hotărârea și a motiva apelul până la prima zi de înfățișare, soluție ce nu poate fi viabilă în orice caz.
Având în vedere faptul că art. 298 C. proc. civ. prevede că dispozițiile privind apelul se completează cu cele de la prima judecată în fond și nu cu cele de la recurs, nu ar putea fi acceptată aplicarea dispozițiilor art. 303 alin. 2 C. proc. civ. Totuși, în lipsa unei soluții prevăzute de lege, s-a procedat, prin analogie, la aplicarea acestor dispoziții. Considerăm că se impune, totuși, să fie rezolvată această problemă, printr-o prevedere expresă a Codului de procedură civilă, așa cum s-a procedat și în cazul recursului.
3. Textul art. 321 C. proc. civ. – „Nu se poate face o nouă contestație pentru motive ce au existat la data celei dintâi” – cuprinde o inadvertență provocată de folosirea greșită a termenului „au existat” care face practic imposibilă aplicarea dispoziției legale prevăzute de acest articol, întrucât toate cele patru motive de contestație în anulare sunt concomitente, existând încă de la data pronunțării hotărârii atacate. Pentru finalitatea aplicării dispozițiilor menționate, este necesar a fi interpretat textul în sensul că se referă la cunoașterea motivelor, iar nu la existența lor.
Se impune, totuși, o rectificare, în sensul înlocuirii termenului „au existat” cu termenul „au fost cunoscute”, pentru înlăturarea acestei inadvertențe.
4. Recursul în interesul legii este încadrat de legea noastră procesual-civilă în categoria căilor extraordinare de atac, fiind reglementat de art. 329 C. proc. civ.
Unii autori consideră că recursul în interesul legii nu este o cale de atac propriu-zisă, includerea acesteia în categoria căilor extraordinare de atac fiind o eroare preluată de Legea nr. 59/1993 din Codul de procedură civilă din 1948. Aceasta deoarece acest recurs special nu prevede ce hotărâri pot fi atacate prin intermediul său, nu are efecte utile pentru părți, ci numai rolul de a asigura o practică judiciară unitară, iar scopul său nu poate afecta stabilitatea raporturilor sociale proteguite prin hotărâri judecătorești, care au intrat deja în puterea lucrului judecat.
De aceea, raliindu-ne la opinia autorilor menționați considerăm că ar fi mai potrivit ca recursul în interesul legii să fie reglementat distinct, și nu alături de celelalte căi de atac propriu-zise.
5. Potrivit art. 27 din Legea nr. 56/1993 privind Curtea Supremă de Justiție, părțile pot declara recurs la instanța supremă și împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel. Deoarece textul menționat nu face nici o distincție, rezultă că recursul special la Curtea Supremă de Justiție poate fi exercitat și împotriva încheierilor premergătoare date de curțile de apel, indiferent dacă s-a întrerupt cursul judecării unui apel sau al unui recurs.
Art. 27 din Legea nr. 56/1993 nu acoperă situația în care s-a întrerupt cursul judecării unui recurs în fața tribunalului, iar nu în fața unei curți de apel, deși pentru identitate de rațiune, de lege ferenda s-ar impune o soluție corespunzătoare recunoscându-se părții interesate posibilitatea de a se plânge, eventual pe calea unui recurs la curtea de apel.
6. Așa cum am mai arătat, aplicarea principiului non reformatio in pejus în procesul civil face imposibilă înrăutățirea situației părții în propria cale de atac. Această regulă cunoaște unele limite – când există în cauză un apel incident sau un apel provocat, când partea consimte la înrăutățirea situației sale în propria cale de atac – limite ce au fost deja prezentate mai detaliat.
O problemă cu privire la îndreptățita aplicare a acestui principiu, se ridică atunci când în cauză pot fi invocate, pe bună dreptate, excepții absolute cum ar fi: puterea lucrului judecat, prezumția extinctivă etc., excepții care, dacă s-ar admite, ar însemna încălcarea principiului enunțat. Astfel, se naște un conflict între excepțiile absolute și principiu non reformatio in pejus, conflict ce determină derogări de la regimul juridic specific al excepțiilor absolute, în sensul că acestea nu vor putea fi invocate atunci când ar putea înrăutăți situația părții.
Așadar, pentru a nu se încălca acest principiu se ajunge la situația în care sunt păstrate hotărâri nelegale, în a căror pronunțare s-au nesocotit dispoziții imperative, menite să asigure o securitate socială și juridică.
Această soluție ni se pare a fi injustă, mai ales că, și însăși rațiunea principiului menționat depășește sfera interesului privat, în speță, al părții ce a declarat calea de atac.
În astfel de cazuri, singura posibilitate de a îndrepta erorile de judecată săvârșite, este aceea a sesizării procurorului general în vederea declanșării recursului în anulare, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ.. Și cum nu totdeauna se ajunge la o astfel de rezolvare în aceste cazuri, considerăm, raliindu-ne la opinia autoarei menționate, că se impune ca însăși legea, printr-o reglementare expresă, să dispună o limitare a aplicării principiului non reformatio in pejus atunci când sunt descoperite erori judiciare (încălcări ale legii), ce pot fi remediate prin invocarea unor excepții absolute.
BIBLIOGRAFIE
Studii cu caracter general, tratate, cursuri, monografii
B. Articole și studii de specialitate
C. Materiale de practică judiciară
=== Anexa ===
UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” IASI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
REGIMUL CĂILOR DE ATAC
ÎN PROCESUL CIVIL
ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC,
CONF.UNIV.DR.
ABSOLVENT,
– 2002 –
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROCESUL
CIVIL ȘI CĂILE DE ATAC ÎN PROCESUL CIVIL
SECȚIUNEA I. Noțiuni generale privind procesul civil…………………… 1
1.1. Noțiunea și rolul procesului civil …………………………… 1
1.2. Structura procesului civil …………………………………… 3
SECȚIUNEA A II-A. Noțiunea, necesitatea și importanța căilor de atac
în procesul civil …………………………………………………. 6
SECȚIUNEA A III-A. Controlul judiciar și controlul judecătoresc
în procesul civil …………………………………………………. 9
SECȚIUNEA A IV-A. Controversa cu privire la numărul gradelor
de jurisdicție …………………………………………………….. 12
CAPITOLUL II. CLASIFICAREA CĂILOR DE ATAC ȘI REGULILE COMUNE PRIVIND FOLOSIREA ACESTORA
SECȚIUNEA I. Clasificarea căilor de atac ……………………………….. 15
1.1. Precizări prealabile ………………………………………… 15
1.2. Căi de atac ordinare și căi de atac extraordinare ………….. 16
1.3. Căi de atac de reformare și căi de atac de retractare ……… 17
1.4. Căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive ………… 19
1.5. Căi de atac suspensive și căi de atac nesuspensive
de executare silită ………………………………………….. 20
1.6. Alte clasificări propuse în literatura de specialitate ……….. 21
SECȚIUNEA A II-A. Reguli comune privind exercitarea căilor de atac
în procesul civil ………………………………………………… 23
2.1. Existența unei hotărâri judecătorești pe care legea
să o declare susceptibilă de a fi atacată …………………… 24
2.2. Manifestarea de voință a părții interesate, în sensul
exercitării căii de atac …………………………………….. 25
2.3. Legalitatea căilor de atac ………………………………….. 25
2.4. Ierarhia căilor de atac ……………………………………… 26
2.5. Unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac …………….. 28
2.6. Neagravarea situației părții în propria cale de atac………… 29
CAPITOLUL III. APELUL – SINGURA CALE ORDINARĂ DE ATAC
ÎN PROCESUL CIVIL
SECȚIUNEA I. Reglementarea, definirea și caracterele juridice
ale apelului……………………………………………………….. 33
1.1. Reglementarea și definirea apelului ………………………… 33
1.2. Caracterele juridice ale apelului ……………………………. 35
A. Caracterul devolutiv al apelului. Aplicarea regulilor
tantum devolutum quantum apellatum și tantum
devolutum quantum iudicatum …………………………. 35
B. Caracterul suspensiv de executare silită al apelului ……. 42
SECȚIUNEA A II-A. Condițiile de fond și de formă ale apelului ……….. 44
2.1. Condițiile de fond ale apelului ……………………………… 44
A. Hotărârile susceptibile de apel și instanța competentă
a soluționa apelul ……………………………………….. 44
B. Subiectele apelului ……………………………………… 47
C. Termenul de apel ……………………………………….. 51
2.2. Condițiile de formă ale apelului ……………………………. 53
CAPITOLUL IV. RECURSUL – CALE EXTRAORDINARĂ DE ATAC
SECȚIUNEA I. Sediul materiei, definiția și caracterele recursului ……….. 58
SECȚIUNEA A II-A. Condițiile de fond și de formă ale recursului ………. 60
2.1. Condițiile de fond ale recursului ……………………………. 60
A. Hotărârile susceptibile de recurs și instanța competentă
a le soluționa ……………………………………………. 61
B. Subiectele recursului ……………………………………. 65
C. Termenul de recurs……………………………………… 66
2.2. Condițiile de formă ale recursului …………………………. 70
2.3. Cauza recursului – motivele de recurs …………………….. 71
CAPITOLUL V. ALTE CĂI EXTRAORDINARE DE ATAC ÎN
PROCESUL CIVIL – CARACTERIZARE GENERALĂ
SECȚIUNEA I. Contestația în anulare …………………………………… 74
SECȚIUNEA A II-A. Revizuirea ………………………………………… 78
SECȚIUNEA A III-A. Recursul în interesul legii ………………………… 83
SECȚIUNEA A IV-A. Recursul în anulare ………………………………. 85
CAPITOLUL VI. CONCLUZII, OBSERVAȚII ȘI PROPUNERI
DE LEGE FERENDA
Concluzii ……………………………………………………… 88
Observații și propuneri de lege ferenda ……………………… 91
ABREVIERI
R.D. – Revista Dreptul
J.N. – Revista Justiția nouă
C.D. – Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
Trib. Supr. – Tribunalul Suprem
Plen. Trib. Supr. – Plenul Tribunalului Suprem
Col. civ. – Colegiul civil
Sec. civ. – Secția civilă
Sec. com. – Secția comercială
Sec. cont. adm. – Secția contencios administrativ
Dec. – Decizia
Dec. îndr. – Decizia de îndrumare
C. proc. civ. – Codul de procedură civilă
O.G. – Ordonanța Guvernului
O.U.G. – Ordonanța de urgență a Guvernului
M.Of. – Monitorul Oficial
Ed. – Editura
E.D.P. – Editura Didactică și Pedagogică
Ed. Șt. și Enc. – Editura Științifică și Enciclopedică
Ed. Șt. – Editura Științifică
Op. cit. – Opera citată
Vol. – Volumul
Nr. – Numărul
Art. – Articolul
Pct. – Punctul
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .procesul Civil Si Caile de Atac (ID: 125468)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.