Procesul Civil
Cuprins
Introducere ……………………………………………………………………………………………………………..02
Capitolul 1. Procesul civil
1.1. Instituțiile participante la proces………………………………………………………………………….09
1.2. Cererea de chemare în judecată………………………………………………………………………….14
Capitolul 2. Dovezile în procesul civil
2.1. Noțiunea și regimul juridic al dovezilor……………………………………………………………….17
2.2. Condițiile generale de administrare și admisibilitate a dovezilor…………………………..21
Capitolul 3. Dovada cu înscrisuri
3.1. Noțiunea și categoriile de dovezi reglementate de Codul de procedură civilă…………..23
3.2. Clasificarea înscrisurilor …………………………………………………………………………………..24
Capitolul 4.Proba testimoniară
4.1. Noțiunea mărturiei……………………………………………………………………………………………..32
4.2. Reglementarea juridică și derularea probei testimoniare………………………………………..34
4.3. Ascultarea ,reascultarea și confruntarea martorilor……………………………………………….36
Capitolul 5. Mărturisirea,interogatoriul,prezumțiile și expertiza,
mijloace de probă în procesul civil
5.1. Mărturisirea sau recunoașterea…………………………………………………………………………..37
5.2. Instituția juridică a interogatorului……………………………………………………………………..38
5.3. Instituția juridică a prezumțiilor…………………………………………………………………………..40
5.4. Instituția juridică a expertizelor în procesul civil……………………………………………………42
Concluzii………………………………………………………………………………………………………………….44
Spețe………………………………………………………………………………………………………………………..57
Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………62
Introducere
Acțiunea civilă nu se identifică cu cererea de chemare în judecată și nici nu se reduce la aceasta, cererea fiind doar un element al acțiunii civile. Este important de precizat că în orice proces civil se intersectează două acțiuni civile: acțiunea reclamantului și acțiunea pârâtului. După natura litigiului acțiunilor civile,acestea se clasifică în două mari categorii,și anume acțiuni patrimoniale și acțiuni extrapatrimoniale.
a) Acțiuni patrimoniale: sunt reprezentate de acele acțiuni al căror litigiul îl reprezintă un bun patrimonial și care pot fi evaluabile în bani.
b) Acțiuni extrapatrimoniale: reprezintă acele acțiuni civile al căror litigiu îl reprezintă bunuri nepatrimoniale ,fiind neevaluabile în bani.
Importanța clasificării constă în faptul că uneori competența materială sau de atribuțiune a instanței judecătorești se determină nu numai în raport cu natura litigiului ci și, în subsidiar, în raport de valoarea pretențiilor deduse judecății (pretențiile sub 2 miliarde sunt atribuite judecătoriei, iar cele peste 2 miliarde se atribuie tribunalului; în materie comercială pretențiile peste 10 miliarde se atribuie tribunalului, iar cele peste această limită se atribuie Curții de Apel). Drepturile care fac obiectul acțiunilor extrapatrimoniale sunt, în principiu, indisponibile, neputând fi transmise altora. De asemenea aceste drepturi sunt, de regulă, imprescriptibile. Tot caracteristic acestor acțiuni este faptul că nu pot fi exercitate prin subrogație, adică nu pot fi exercitate prin acțiunea oblică a creditorului sau prin acțiunea pauliană.
Dovezile, sau probele au o importanța semnificativă pentru că un drept care nu poate fi dovedit, nu are nici un efect, practic acesta este un drept care practic nu există ,idem non esse aut non probar,(un drept nedovedit este ca și inexistent). A dovedi un anumit drept înseamnă a-l face să existe dacă nu ca adevarat, cel puțin ca unul probabil. Incidența probelor este generală pentru că are aplicare în toate speciile dreptului (patrimoniale cât și nepatrimoniale).
În sens larg, prin probă se înțelege acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit fapt, prin care se tinde la formarea convingerii magistratului în ce privește existența drepturilor și obligațiilor civile, rezultatul obținut prin folosirea mijloacelor de probă.În general, prin probe sau dovezi vom înțelege acele mijloace de convingere cu ajutorul cărora se stabilește existența sau inexistența unui fapt juridic sau unui act juridic din care izvorăsc drepturi sau obligații.Putem da următorul exemplu: un cumpărător înainte de a contracta cere vânzătorului dovada proprietății bunului său; un comerciant cere clientului său dovada capacității sale; un notar cere prezumtivului moștenitor dovada calității sale; un polițist cere unui pieton dovada identității sale (identitatea este o noțiune de drept civil) etc.
Întotdeauna, într-un proces, judecătorul este acela care trebuie convins prin probele administrate. Trebuie subliniat că probațiunea este strict limitată la elementele de fapt ale litigiului. Astfel, judecătorul va aduce dreptul, iar părțile vor furniza faptele, adică probele (da mihi facta dabo tibi jus). Legea – așa cum vom arăta – nu trebuie dovedită deoarece judecătorul este considerat a o cunoaște (jura novit curia).
Tradițional, procedura civilă își propune a rezolva litigiul așa cum acesta este prezentat de către părți; de aceea se spune că „procesul civil este treaba părților”, judecătorul având o poziție de neutralitate. Procedura civilă este așadar de tip acuzatorial. În stare pură, o procedură acuzatorială este orală, publică și contradictorie.
Dimpotrivă, procedura penală care are ca scop apărarea intereselor generale ale societății este de tip inchizitorial, ceea ce înseamnă că judecătorul are un rol activ în conducerea procesului și în admiterea probelor; în stare pură, o procedură inchizitorială este scrisă, secretă și necontradictorie.
S-a observat însă că în epoca contemporană procedura penală se face din ce în ce mai acuzatorială (atât în faza judecății, cât și a cercetării) și invers, procedura civilă devine din ce în ce mai inchizitorială. Această tendință a procedurii civile se explică prin nevoia de celeritate a rezolvării litigiilor și pentru a da judecătorilor puterea de a dejuca manevrele și tertipurile părților. Materia probelor este reglementată în mai multe acte normative. Astfel:
Noul cod civil , reglementează la art. 1499 mijloacele de dovadă a plății menționând în acest sens că dovada plății se face cu orice mijloc de probă.
Totodată,Noul cod civil,la art.1558, referitor la măsurile conservatorii ,de protecție a drepturilor creditorilor prevede că aceștia pot lua toate măsurile necesare pentru asigurarea dovezilor în cauza respectivă.
Codul comercial cuprinde, de asemenea, în art. 46-48 o serie de dispoziții speciale referitoare la dovada "obligațiilor comerciale" referindu-se la probe ca: registrele comercianților, facturile acceptate, corespondența părților etc.
Codul de procedură civilă reglementează administrarea probelor și următoarele mijloace de probă:dovada cu martori (mărturia), expertiza, probele materiale și cercetarea la fața locului (art.167-225 și 235-241)
O serie de dispoziții referitoare la probațiune se întâlnesc în cuprinsul unor legi speciale care derogă în anumite privințe de la dispozițiile de drept comun în materie. Scindarea reglementării probelor în acte normative ținând, unele de dreptul material, iar altele de dreptul procesual, a generat o controversă privind apartenența materiei la ramura dreptului civil sau la ramura dreptului procesual civil. Opinia pe care o împărtășim, este aceea a includerii instituției dovezilor ( a probelor) în dreptul procesual atât în cel civil cât și în cel penal.
Obiectul dovezilor îl constituie actele sau faptele juridice generatoare de drepturi și obligații. Altfel spus, obiectul probei este constituit din toate faptele, toate evenimentele care au relevanță juridică.
Așadar, numai faptele juridice (în sens larg) generatoare de drepturi și obligații, formează obiectul dovezilor. Normele de drept nu pot constitui obiectul probei deoarece ele nu trebuie dovedite, ci trebuie să fie cunoscute de instanță; părțile nu trebuie decât să le invoce, indicând instanței care anume norme cred ele că trebuie să se aplice în cazul dat, fără a trebui să facă dovada conținutului normativ al textului invocat deoarece, pe de o parte, este presupus că judecătorul cunoaște legea iar, pe de altă parte, legile fiind publicate, toată lumea este obligată a le cunoaște (nemo censetur ignorare legem). Prin excepție, atunci când instanța ar urma să aplice într-o speță o lege străină, existența și conținutul legii străine trebuie să fie dovedite.
Se susține că faptele negative nu pot sau nu trebuie să fie dovedite. Această susținere este valabilă numai în privința faptelor negative indefinite.
(nu trebuie să dovedesc că nu am fost niciodată într-o anumită localitate).
În cazul unor fapte negative determinate, dovada lor se poate face și trebuie făcută prin dovada faptului pozitiv contrar.
Exemplu: pot dovedi că nu eu am săvârșit un fapt păgubitor anume dovedind -de pildă, cu ștampilele de intrare-ieșire de pe pașaport – că în ziua respectivă mă aflam în străinătate ( în Serbia ,deoarece este stat extra–comunitar ,căci în statele membre se poate călători cu Cartea de identitate ) și că, deci, nu pot fi eu autorul acelei fapte.De cele mai multe ori este însă suficient să se afirme un fapt negativ, rămânând în sarcina celeilalte părți să dovedească ea, faptul pozitiv contrar din care ar rezulta dreptul său.De exemplu: dacă am făcut din eroare o plată nedatorată și cer restituirea ei, este suficient să dovedesc efectuarea plății și să afirm că nu eram dator, rămânând în sarcina celui ce a primit plata să facă dovada raportului juridic în temeiul căruia eram dator să fac acea plată, pentru ca el să o poată păstra.
De asemenea, nu trebuie dovedite nici faptele, actele sau împrejurările pe care legea le prezumă.Exemplu: nu trebuie dovedită paternitatea copilului născut în timpul căsătoriei deoarece legea prezumă că soțul mamei este tatăl copilului.
Nu trebuie dovedite nici faptele notorii, cunoscute de toată lumea, fiind necesar câteodată să se dovedească tocmai notorietatea faptului. În general, nu trebuie dovedite nici faptele necontestate (asupra existenței cărora părțile sunt de acord), dar judecătorul poate impune dovedirea acestor fapte atunci când apreciază că părțile s-au pus de acord asupra necontestării lor în scopul de a frauda legea sau de a frauda interesele unei terțe persoane.
Sarcina probei, adică obligația de a dovedi existența actului sau faptului juridic generator de drepturi și obligații, revine, în primul rând, reclamantului sau, altfel spus, celui care invocă dreptul sau obligația respectivă.
Potrivit Codului de procedură civilă cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, așadar, actori incumbit probatio (sarcina probei incumbă reclamantului).
Odată făcută de către reclamant dovada actului sau faptului juridic din care s-a născut dreptul său, sarcina probei trece de partea pârâtului dacă acesta vrea să opună reclamantului fie unele vicii sau obstacole, care au împiedicat nașterea dreptului pretins, fie alte acte sau fapte juridice care au restrâns, modificat sau chiar stins dreptul dovedit de reclamant (reus in excipiendo fit actori). De exemplu, debitorul poate dovedi că și-a plătit datoria înfățișând o chitanță sau posesorul imobilului poate dovedi că el este adevăratul proprietar deoarece l-a dobândit prin uzucapiune. La rândul său, reclamantul poate să vină și el cu alte „propuneri” invocând, de pildă, viciile actelor sau faptelor dovedite de pârât.
Sarcina probei se inversează însă în cazul prezumțiilor legale, în sensul că faptele prezumate de lege sunt considerate dovedite în folosul celui ce invocă prezumția, trecând pe seama celeilalte părți sarcina de a face dovada contrară (în cazul în care nu este vorba de o prezumție absolută, irefragabilă).Deși sarcina probei se repartizează între părțile litigiului, și judecătorul are un rol activ în probațiune, art. 130 din Codul de procedură civil dispune în alin. 2 că „Judecătorii sunt datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor”, dând părților „un ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor”, iar art. 129 alin. 2 din C. pr. civ. prevede că judecătorul „va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc”.Sarcina probei poate antrena un risc pentru una din părți. Astfel, în cazul în care cu toate eforturile făcute nici una din părți nu a reușit să formeze convingerea judecătorului, procesul va fi pierdut de cel care ar fi trebuit să facă dovada afirmațiilor sale.
Condițiile generale de admisibilitate a dovezilor ( probelor)
Pentru a fi admisibilă orice probă trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
a. să fie legală adică să nu fie oprită de lege. Legea interzice uneori dovada contrară unei prezumții legale absolute;
b. să fie verosimilă, adică să nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile, contrare legilor naturii;
c. să fie utilă, adică să nu tindă la dovedirea unor fapte incontestabile sau a unor împrejurări prezumate absolut de lege;
Exemplu: este inutil ca pârâtul să-și dovedească dreptul său de proprietate asupra unui imobil dacă reclamantul a făcut deja dovada dobândirii acelui imobil prin uzucapiune.
d. să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu litigiul. Exemplu: într-un proces de granițuire – de stabilire pe teren a limitei despărțitoare între două proprietăți vecine – dovadă că soția proprietarului vecin a avut un copil „din flori” nu este pertinentă pentru că nu are nici o legătură cu obiectul litigiului.
e. să fie concludentă, adică să fie de natură a contribui la soluționarea litigiului;
Pentru a fi concludentă, orice probă trebuie să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu litigiul dat; însă nu orice probă pertinentă este și concludentă, ci numai aceea care poate aduce o contribuție oarecare la soluționarea litigiului.
Convențiile asupra probelor. Codul civil și Codul de procedură civilă stabilesc o serie de reguli privitoare la admisibilitatea, administrarea și aprecierea probelor. Aceste reguli nu au, în general, un caracter imperativ, ci unul dispozitiv, îngăduind părților să deroge prin convenție de la regulile prevăzute de lege.
Convențiile asupra probelor sunt acorduri de voință prin care părțile se abat de la normele legale ale probațiunii judiciare, fie într-un proces în curs de judecată, fie în vederea unui eventual proces viitor.
Nici un text de lege nu interzice părților să încheie asemenea convenții, așa încât, în principiu, ele sunt valabile dacă îndeplinesc condițiile generale de valabilitate a convențiilor (art. 1166 și urm. Noul cod civ.). Neexistând nici un text de lege care să impună respectarea unor condiții speciale de formă, aceste convenții sunt consensuale, deci sunt valabile indiferent de formă, cu condiția să poată fi dovedite în fața instanței de judecată.
În literatura juridică și în practica judiciară s-a considerat, în general, că sunt valabile și trebuie respectate convențiile încheiate de părți asupra probelor, cu excepția celor prin care s-ar îngreuna dovedirea adevăratelor raporturi juridice dintre părți și cu excepția celor prin care s-ar încălca unele dispoziții legale imperative ori ordinea publică sau bunele moravuri. Așadar, sunt valabile atât convențiile privitoare la sarcina probei sau la obiectul acesteia, cât și cele privitoare la admisibilitatea, administrarea sau la puterea doveditoare a probelor, dacă prin aceste convenții nu se aduce atingere rolului activ al judecătorului, nu se restrânge sfera probelor admisibile, nu se limitează puterea de liberă apreciere a judecătorului cu privire la probele administrate.În conformitate cu prevederile art. 167 C. proc.civ.:
“(1)dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii ,afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere .
(2) Ele vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.
(3) Dovada și dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putiință în același timp.
(4) Când dovada cu martori a fost încuviințată ,dovada contrară va fi cerută sub pedeapsa decăderii în aceeași ședință ,dacă amândouă părțile sunt de față.
(5) Partea lipsă la încuviințarea dovezii este obligată să ceară dovada contrarie la ședința următoare ,iar în caz de împiedicare ,la prima zi când se înfățișează.
Încheierea prin care se încuvințează dovezile va arăta faptele ce vor trebui dovedite ,precum și mijloacele de dovadă încuviințate pentru dovedirea lor.Administrarea dovezilor se va face în ordinea statornicită de instanță. De reținut este faptul că dacă una dintre părți renunță la dovezi,cealaltă parte poate să și le însușească.Codul de procedură civilă prevede următoarele dovezi ca mijloc de probă ce poate fi utilizat de una dintre părți pentru a- și dovedi nevinovăția :
dovada cu înscrisuri ,prevăzută la art. 172- 176 Cod procesual civil;
dovada cu martori sau proba testimoniară
La aceste mijloace de probă Codul de procedură civilă mai adaugă și reglementează expertiza (art.201-214) și cercetarea la fața locului (art.215-217).
Vom analiza în cele ce urmează principalele mijloace de probă reglementate de către Codul procesual civil a acestuia.
Capitolul 1.
Procesul civil
1.1.Instituțiile și persoanele participante la proces
La activitatea de soluționare a pricinilor civile și de punere în executare a hotărârilor pronunțate în aceste cauze, participă următoarele instituții :
– instanța de judecată;
– părțile implicate în proces ;
– reprzentarea părților în proces;
– participarea procurorului în anumite cauze civile ;
a.) Instanța de judecată
În sens larg – desemnează organul împuternicit de lege să soluționeze un conflict între părți. Sunt instanțe toate organle jurisdicționale înființate de lege, atât instanțele judecatorești cât și organele de jurisdicție ori cu activitate jurisdicțională din afară sistemului instanțelor judecătorești.
Într-un înțeles mai restrâns – un anumit grad de jurisdicție. Un litigiu este în prima sau ultima instanță, instanța de apel sau recurs etc.
În înțelesul cel mai restrâns – desemnează completul de judecată.
b. Părțile implicate în procesul civil
Părțile implicate în procesul civil sunt persoanele care îndeplinesc condițiile generale pentru exercițiul acțiunii civile și între care s-a legat raportul juridic dedus judecății, iar nu reprezentanții lor legali sau convenționali.
Părților inițiale li se mai pot adăuga pe parcursul procesului și terțe persoane care intervin din proprie inițiativă sau sunt introduse forțat de reclamant, pârât sau chemat în garanție.Nu întotdeauna calitatea de parte revine titularului dreptului. Lega recunoaște legitimare procesuală și altor persoane sau organe.
Procesul civil presupune existența a două părți cu interese contrarii: reclamant-pârât; apelant-intimat, revizuent-intimat etc. Este însă posibil ca mai multe persoane să fie împreună reclamante sau pârâte, dacă obiectul pricinii este o obligațiune comună ori dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză.
În acest caz există o coparticipare procesuală.Pentru existența coparticipării procesuale nu trebuie să existe identitate de obiect sau cauză, ci este suficient ca între obiect și cauză să existe o strânsă legatură.
Clasificări:
Coparticipare procesuală subiectivă există atunci când există pluralitate de persoane cu aceleași interese;
Coparticiparea procesuală obiectivă = conexarea a două sau mai multor cereri, cu condiția să nu fie aceleași părți în toate cererile.
Coparticipare procesuală activă, pasivă sau mixtă – după cum în proces sunt mai mulți reclamanți și un singur pârât, un singur reclamant și mai mulți pârâți etc.
Coparticipare procesuală facultativă = regula.
Coparticipare procesuală necesară sau obligatorie = în general pârâții și, în cazul când se atacă un contract chemarea în judecată a ambelor părți este o necesitate. De asemenea, la succesiune când trebuie cuprinși toți copii în viață, descendenții premurienților etc.
Efectele coparticipării
Fiecare coparticipant își exercită și își asumă drepturile și obligațiile procesuale specifice poziției sale procesuale. Renunțarea la judecată, achiesarea, tranzacția săvârșite de unul dintre participanții la proces vor produce efecte numai cu privire la persoana sa, neputând fi extinse și asupra celorlalți.
Excepție face cazul când între coparticipanți există raporturi de solidaritate sau indiviziune, când efectele se întind și asupra coparticipanților.
Coparticipanții pot avea un singur reprezentant, caz în care se va comunica o singură copie de pe cererea de chemare în judecată, sau întâmpinare.
Actele de procedură ale coparticipanților sunt supuse unei singure taxe de timbru.
Dacă sunt mai mulți reclamanți sau pârâți, vor fi obligați să plătească cheltuielile judiciare în mod egal, proporțional sau solidar
c.) Reprezentarea părților în proces
Reprezentarea legală – intervine în cazul persoanei fizice lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă: părinți, tutore, curator.
Reprezentarea convențională – are la bază acordul dintre parte și reprezentant, acord în temeiul căruia reprezentantul îndeplinește actele de procedură în numele și pe seama părții.
În mod obișnuit reprezentarea părților în procesul civil este permisă, cu excepții ca: interogatoriu, divort, etc.
Reprezentarea prin mandatar neavocat
Dacă cererea de chemare în judecată este facută de mandatar, în cerere trebuie menționat acest lucru, cu indicarea numelui și caliății mandatarului. Justificarea calității de reprezentant se face cu procură care se alatură cererii în original sau copie legalizată. Procura – trebuie dată pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau reprezentare în judecată, dupa cum poate fi pentru amandouă. Un mandat general, pentru orice litigiu este nul, cu excepția cazurilor când mandatarul nu are domiciliul în țară sau procura este dată unui prepus. Trebuie facută în scris sub semnatură legalizată. Dreptul de reprezentare poate fi dat și verbal, în instanța și consemnat în închieierea de ședință.
Punerea de concluzii de către mandatar – mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepția consilierului juridic.
Aceasta se referă la punerea de concluzii în fond. 3 excepții: când mandatarul este doctor sau licențiat în drept, soț sau rudă până la gradul IV; la judecătorie când mandatarul este soț sau rudă gradul IV; când dreptul de reprezentare izvorăște din lege sau dispoziție judecatorească.
Magistratul poate fi reprezentat de un alt magistrat sau asistat de un avocat, în fața secțiilor disciplinare ale Consiliului Superior al Magistraturii.
Reprezentarea prin avocat
Avocatul reprezintă partea în temeiul unui contract de asistență juridică, încheiat în formă scrisă de avocat și clientul sau mandatarul său. În baza acestui contract, avocatul se legitimează prin procură avocațială, aceasta poate fi „procura” la care se referă Codul. În contractul de asistență este prevazută întinderea puterilor pe care clientul le oferă avocatului. Dacă nu se prevede altfel avocatul poate să săvârșească orice act, specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru apararea intereselor clientului său.
În ceea ce privește actele de dispoziție și avocatul are nevoie de procură specială, dacă în contractul de asistență juridică nu s-a precizat expres că poate face astfel de acte. Avocatul care a participat la o fază a procesului poate declara orice cale de atac împotriva hotărârii date.
Reprezentarea convenționala a persoanelor juridice
Persoanele juridice sunt reprezentate fie de avocat, fie de consilier juridic. Consilierul juridic în activitatea sa asigură consultanță și reprezentarea autorității sau instituției în serviciul căreia se află, ori a persoanei juridice în care se află în raport de muncă, avizează și contrasemnează actele cu caracter juridic.
Reprezentarea asigurată de consilierul în proprietate industrială
Activitatea de consilier în proprietate industrială constă în acordarea de asistență de specialitate în domeniul proprietății industriale și reprezentarea persoanelor fizice și juridice române sau străine interesare în fața Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, precum și față de terți în procedurile reglementate.
În fața instanțelor judecătorești aceștia sunt condiționați de a avea calitatea de avocat sau consilier juridic.
Dacă reprezentantul nu face dovada calității sale, instanța poate acorda un termen pentru împlinirea lipsurilor. Dacă lipsurile nu se împlinesc, cererea va fi anulată.
Lipsa calității de reprezentant se invocă pe calea excepției (de preocedura). Ea poate fi invocată în orice stare a pricinii, dar nu direct în căile de atac întrucât sancțiunea este nulitatea relativă iar aceasta nu poate fi invocată pentru prima oara în căile de atac.
Titularul dreptului poate ratifica actele făcute de cel care nu avea calitatea de reprezentant.
Sancțiunea nulității intervine numai în situația în care cererea de chemare în judecată a fost facută de reprezentant în numele titularului și nu de titular personal deoarece într-o asemenea situație, partea doar s-ar consemna ca fiind absentă, nu s-ar anula cererea.
d.) Participarea procurorului în anumite cauze
Procurorul este parte în proces în sens procesual și nu material. În același timp el își păstrează calitatea de organ care veghează la respectarea legii în activitatea de judecată.
Formele participării procurorului la procesul civil
În cazul în care procurorul a pornit acțiunea, titularul dreptului va fi introdus în proces în calitate de reclamant. Acesta va putea să renunțe la judecată sau la dreptul subiectiv, să facă o tranzacție, sau, dacă procurorul intenționează să retragă acțiunea, poate să ceară continuarea judecății.
Participarea procurorului la judecata procesului civil
Poate pune concluzii în orice proces, în orice fază a procesului, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertății cetățenilor, chiar și atunci când procesul are ca obiect drepturi cu caracter strict personal.
Atunci când participă la procese acesta poate ridica excepția de neconstituționalitate.
În anumite cauze participarea procurorului și punerea de concluzii este obligatorie,astfel : punerea și ridicarea interdicției, declararea dispariției și a morții pe cale judecatorească, exproprierea, adopția, controlul averii demnitarilor etc.
Procurorul financiar participă în mod obligatoriu la judecarea cauzelor rezultate din activitatea Curții de Conturi apărând interesele financiare ale statului în domeniul de competență stabilit de lege.
În cazul participării procurorului la judecata în pricinile unde aceasta este obligatorie, lipsa concluziilor acestuia atrage nulitatea hotărârii deoarece completul nu a fost legal constituit.
1.2. Cererea de chemare în judecată
Cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual al litigiului, atât sub aspectul obiectului litigiului, cât și sub aspectul participanților la judecată.
După părerea prof. I. Deleanu prin introducerea cererii se determină componența obiectivă (litigiul) și componența subiectivă (părțile în litigiu). Instanța, pe temeiul art. 129, aln. ultim, C.pr.civ., trebuie să se pronunțe omnia petita.. În siutațiile în care legea reglementează o competență teritorială alternativă, adică posibilitatea reclamantului de a alege între mai multe instanțe, prin introducerea cererii de chemare în judecată la o anumită instanță se consideră că alegerea sa e facută în mod irevocabil. Prin introducerea acestei cereri, dreptul elegat (dedus în judecată) devine un drept litigios și, dacă legea nu interzice expres, este posibil retractul litigios, adică posibilitatea pârâtului de a răscumpara creanța de la creditor prin plata sumei pe care acesta a plătit-o.
Prof. I. Deleanu consideră că, deși în doctrină se mai utilizează și termenul “existență” în loc de termenul “afirmare”, acesta din urmă este cel corect, deoarece existența dreptului sau interesului legitim se verifică la sfârșitul judecății prin darea hotărârii judecătorești (aceasta afirmare se verifică prin administrarea de probe).
Nici un act de procedură nu poate fi făcut de parte dacă nu justifică un interes. Acest interes trebuie să întrunească câteva condiții:
a) Trebuie să fie un interes juridic, adică consacrat și ocrotit prin normele dreptului.
b) Să fie un interes legitim, adică sa fie conform cu normele de conviețuire socială și cu normele morale.
c) Interesul să fie născut și actual. Un interes care încă nu s-a născut sau un interes eventual nu poate justifica executarea unei acțiuni. Totuși, art. 110, C.pr.civ. menționează câteva situații când, deși interesul încă nu e actual, cererea de chemare în judecată e, în principiu, admisibilă:
O cerere facută pe cale principială pentru asigurarea dovezilor în perspectiva unui viitor proces.
În cazul unui contract de locațiune, cererea facută pentru predarea bunului închiriat atunci când se va împlini termenul locațiunii.
O cerere facută, chiar înainte, pentru executarea unei obligații alimentare, la termenul când această obligație va deveni scadentă.
Președintele instanței, la solicitarea părții, poate să dea curs unei cereri dacă prin întârzierea judecării ei partea ar suferi un prejudiciu.
d) Să fie personal și direct
Interesul trebuie să aparțină aceluia care exercită acțiunea civilă, iar foloasele sau neajunsurile exercitării acțiunii să se răsfrânga doar asupra lui. Numai uneori legea permite exercitarea acțiunii în numele altuia (Ex: Exercitarea acțiunii civile de către procuror în condițiile art. 45, C.pr.civ., exercitarea acțiunii de către o organizație sindicală în numele și ăn interesul unui dintre membrii organizatiei).
e.) Existența calității procesuale
De regulă, acțiunea se exercită de titularul dreptului, astfel că el este cel ce are calitatea procesuală. Uneori însă, în cazurile prevăzute de lege, au calitate procesuală moștenitorii și creditorul chirografar. De asemenea, acțiunea poate fi exercitată prin mandatar, fie legal, fie convențional sau, în condițiile art. 45, C.pr.civ., acțiunea poate fi exercitată și de către procuror, dar numai dacă aceasta privește pe un minor, un interzis sau un dispărut. În legatură cu prevederile art. 45, C.pr.civ., Curtea Constituțională s-a pronunțat într-o decizie, în sensul că ele sunt neconstituționale pe temeiul prevederilor din Constituție, procurorul putand introduce și alte acțiuni civile decât cele din acest articol, mai puțin însă cele strict personale. Totuși, în ciuda faptului că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și opozabile erga omnes, prin OUG 138/2000 și prin OUG 59/2001 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, textul art. 45 (1), C.pr.civ. a ramas același. De asemenea, în mod paradoxal, majoritatea judecătorilor au spus că aceste prevederi sunt constituționale, deși acestea sunt neconstituționale, limitând atribuțiile procurorului. Pot avea calitate procesuală și alte autorități, în condițiile prevăzute de lege (Ex: Autoritatea tutelară). Uneori, legea restrânge calitatea procesuală numai la anumite persoane (numai soțul sau numai soția pot introduce acțiunea de divorț sau, în condițiile art. 54, C.fam., doar soțul poate introduce acțiunea în tăgada paternității). S-a pus problema, în legatură cu o decizie a Curții Constituționale nr. 349/2001, în concordanță cu o hotărâre a CEDO din 27 octombrie 1994, prin care s-a decis că prevederile art. 54, C.fam. (potrivit căruia acțiunea în tăgada paternității poate fi exercitată de soțul mamei) sunt constituționale numai în măsura în care în cerere se recunoaște acest drept și mamei și copilului. Prof. I. Deleanu consideră că această este o decizie revoluționară. În acest caz se pune problema termenului în care poate fi exercitată o acțiune în tăgadă de către mamă sau de către copil (pentru tata acest termen este de 6 luni de la momentul luării la cunoștință).
Astfel, există două opinii: Termenul de 6 luni se referă la un drept al prezumatului tată de a face tăgada și că, în condițiile deciziei Curții Constituționale, trebuie să ne gândim la dreptul mamei și al copilului ca la un drept de altă materie. Astfel, nu sunt aplicabile prin extrapolare prevederile art. 54, C.fam. Se consideră că, printr-o astfel de acțiune, se urmărește de fapt să se pună în concordanță o realitate sau o stare de fapt referitoare la acel copil cu actele de stare civilă (are ca scop stabilirea reală a filiației). De aceea, prof. I. Deleanu consideră că această acțiune în tăgada paternității trebuie să fie imprescriptibilă. De asemenea, el consideră că instanțele judecătorești trebuie să aplice deciziile Curții Constituționale fără nici un fel de rezervă.
Capitolul 2.
Dovezile în procesul civil
2.1.Noțiunea și regimul juridic al dovezilor
Dovezile, sau probele au o importanța semnificativă pentru că un drept care nu poate fi dovedit, nu are nici un efect, practic acesta este un drept care practic nu există. Incidența probelor este generală pentru că are aplicare în toate speciile dreptului (patrimoniale cât și nepatrimoniale).
În sens larg, prin probă se înțelege acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit fapt, prin care se tinde la formarea convingerii magistratului în ce privește existența drepturilor și obligațiilor civile, rezultatul fiind obținut prin folosirea mijloacelor de probă.În general, prin probe sau dovezi vom înțelege acele mijloace de convingere cu ajutorul cărora se stabilește existența sau inexistența unui fapt juridic sau unui act juridic din care izvorăsc drepturi sau obligații civile.
Putem da următorul exemplu: un cumpărător înainte de a contracta cere vânzătorului dovada proprietății bunului său; un comerciant cere clientului său dovada capacității sale; un notar cere prezumtivului moștenitor dovada calității sale; un polițist cere unui pieton dovada identității sale (identitatea este o noțiune de drept civil) etc.
Întotdeauna, într-un proces, judecătorul este acela care trebuie convins prin probele administrate. Trebuie subliniat că probațiunea este strict limitată la elementele de fapt ale litigiului. Astfel, judecătorul va aduce dreptul, iar părțile vor furniza faptele, adică probele.Legea – așa cum vom arăta – nu trebuie dovedită deoarece judecătorul este considerat a o cunoaște (jura novit curia).
Tradițional, procedura civilă își propune a rezolva litigiul așa cum acesta este prezentat de către părți; de aceea se spune că „procesul civil este treaba părților”, judecătorul având o poziție de neutralitate. Procedura civilă este așadar de tip acuzatorial. În stare pură, o procedură acuzatorială este orală, publică și contradictorie.
Dimpotrivă, procedura penală care are ca scop apărarea intereselor generale ale societății este de tip inchizitorial, ceea ce înseamnă că judecătorul are un rol activ în conducerea procesului și în admiterea probelor; în stare pură, o procedură inchizitorială este scrisă, secretă și necontradictorie.
S-a observat însă că în epoca contemporană procedura penală se face din ce în ce mai acuzatorială (atât în faza judecății, cât și a cercetării) și invers, procedura civilă devine din ce în ce mai inchizitorială.
Această tendință a procedurii civile se explică prin nevoia de celeritate a rezolvării litigiilor și pentru a da judecătorilor puterea de a dejuca manevrele și tertipurile părților. Materia probelor este reglementată în mai multe acte normative. Astfel:
Noul cod civil , reglementează la art. 1499 mijloacele de dovadă a plății menționând în acest sens că dovada plății se face cu orice mijloc de probă.
Totodată, Noul cod civil,la art.1558, referitor la măsurile conservatorii ,de protecție a drepturilor creditorilor prevede că aceștia pot lua toate măsurile necesare pentru asigurarea dovezilor în cauza respectivă.
Codul comercial cuprindea, de asemenea, în art. 46-48 o serie de dispoziții speciale referitoare la dovada „obligațiilor comerciale” referindu-se la probe ca: registrele comercianților, facturile acceptate, corespondența părților etc.
Art.250 din Codul de procedură civilă ,referitor la obiectul probei și mijloacele legale de probă prevede: „Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri ,martori ,prezumții ,mărturisirea uneia dintre părți făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloace materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege. Codul de procedură civilă reglementează administrarea probelor și următoarele mijloace de probă: dovada cu înscrisuri la art.265 și următoarele, proba cu martori (mărturia) la art.309 și următoarele, prezumțiile, la art.327 și următoarele, expertiza la art.330 și următoarele,mărturisirea, la art.348 și următoarele .
O serie de dispoziții referitoare la probațiune se întâlnesc în cuprinsul unor legi speciale care derogă în anumite privințe de la dispozițiile de drept comun în materie. Scindarea reglementării probelor în acte normative ținând, unele de dreptul material, iar altele de dreptul procesual, a generat o controversă privind apartenența materiei la ramura dreptului civil sau la ramura dreptului procesual civil. Opinia pe care o împărtășim, este aceea a includerii instituției dovezilor (a probelor) în dreptul procesual atât în cel civil cât și în cel penal.
Obiectul dovezilor îl constituie actele sau faptele juridice generatoare de drepturi și obligații. Altfel spus, obiectul probei este constituit din toate faptele, toate evenimentele care au relevanță juridică.
Potrivit art.254 Cod de procedură civilă: (1) Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege.
(2) Dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului, în afară de cazurile în care:
1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea;
3. partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecății;
5. există acordul expres al tuturor părților.
(3) în cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiași aspect pentru care s-a încuviințat proba invocată.
(4) în cazul amânării, pentru motivele prevăzute la alin. (2), partea este obligată, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a administra proba încuviințată:
a) să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea probei, când se cere proba cu martori;
b) să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, dacă s-a încuviințat proba cu înscrisuri;
c) să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviințarea acestei probe, în cazurile în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
d) să depună dovada plății cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5 zile de la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanță potrivit dispozițiilor art. 331 alin. (2) C.proc.civ., dacă s-a încuviințat proba expertizei.
(5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.
(6) Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.
Așadar, numai faptele juridice (în sens larg) generatoare de drepturi și obligații, formează obiectul dovezilor. Normele de drept nu pot constitui obiectul probei deoarece ele nu trebuie dovedite, ci trebuie să fie cunoscute de instanță; părțile nu trebuie decât să le invoce, indicând instanței care anume norme cred ele că trebuie să se aplice în cazul dat, fără a trebui să facă dovada conținutului normativ al textului invocat deoarece, pe de o parte, este presupus că judecătorul cunoaște legea iar, pe de altă parte, legile fiind publicate, toată lumea este obligată a le cunoaște (nemo censetur ignorare legem). Prin excepție, atunci când instanța ar urma să aplice într-o speță o lege străină, existența și conținutul legii străine trebuie să fie dovedite.
De asemenea, nu trebuie dovedite nici faptele, actele sau împrejurările pe care legea le prezumă.Exemplu: nu trebuie dovedită paternitatea copilului născut în timpul căsătoriei deoarece legea prezumă că soțul mamei este tatăl copilului.
Nu trebuie dovedite nici faptele notorii, cunoscute de toată lumea, fiind necesar câteodată să se dovedească tocmai notorietatea faptului.
În general, nu trebuie dovedite nici faptele necontestate (asupra existenței cărora părțile sunt de acord), dar judecătorul poate impune dovedirea acestor fapte atunci când apreciază că părțile s-au pus de acord asupra necontestării lor în scopul de a frauda legea sau de a frauda interesele unei terțe persoane.
Sarcina probei, adică obligația de a dovedi existența actului sau faptului juridic generator de drepturi și obligații, revine, în primul rând, reclamantului sau, altfel spus, celui care invocă dreptul sau obligația respectivă.
Potrivit art.249 din Codul de procedură civilă ,cel ce face o susținere în cadrul procesului trebuie să o dovedească, așadar, actori incumbit probatio (sarcina probei incumbă reclamantului).
Odată făcută de către reclamant dovada actului sau faptului juridic din care s-a născut dreptul său, sarcina probei trece de partea pârâtului dacă acesta vrea să opună reclamantului fie unele vicii sau obstacole, care au împiedicat nașterea dreptului pretins, fie alte acte sau fapte juridice care au restrâns, modificat sau chiar stins dreptul dovedit de reclamant. De exemplu, debitorul poate dovedi că și-a plătit datoria înfățișând o chitanță sau posesorul imobilului poate dovedi că el este adevăratul proprietar deoarece l-a dobândit prin uzucapiune. La rândul său, reclamantul poate să vină și el cu alte „propuneri” invocând, de pildă, viciile actelor sau faptelor dovedite de pârât.
Sarcina probei se inversează însă în cazul prezumțiilor legale, în sensul că faptele prezumate de lege sunt considerate dovedite în folosul celui ce invocă prezumția, trecând pe seama celeilalte părți sarcina de a face dovada contrară (în cazul în care nu este vorba de o prezumție absolută, irefragabilă). Sarcina probei poate antrena un risc pentru una din părți. Astfel, în cazul în care cu toate eforturile făcute nici una din părți nu a reușit să formeze convingerea judecătorului, procesul va fi pierdut de cel care ar fi trebuit să facă dovada afirmațiilor sale.
2.2. Condițiile generale de administrare și admisibilitate a dovezilor ( probelor)
Referitor la condițiile generale de administrare a dovezilor, art. 260 Cod de procedură civilă prevede următoarele :
„(1) Administrarea probelor se va face în ordinea stabilită de instanță.
(2) Probele se vor administra, când este posibil, chiar în ședința în care au fost încuviințate. Pentru administrarea celorlalte probe se va fixa termen, luându-se totodată măsurile ce se impun pentru prezentarea martorilor, efectuarea expertizelor, aducerea înscrisurilor și a oricăror alte mijloace de probă.
(3) Probele vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel.
(4) Dovada și dovada contrară vor fi administrate, atunci când este posibil, în aceeași ședință.
(5) Dacă s-a dispus o cercetare la fața locului, aceasta se va efectua, când este cazul, mai înainte de administrarea celorlalte probe.
(6) Când proba cu martori a fost încuviințată în condițiile prevăzute la art. 254 alin. (2), din Codul de procedură civilă, dovada contrară va fi cerută, sub sancțiunea decăderii, în aceeași ședință, dacă amândouă părțile sunt de față.
(7) Partea care a lipsit la încuviințarea dovezii este obligată să ceară proba contrară la ședința următoare, iar în caz de împiedicare, la primul termen când se înfățișează.
Administrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu dispune altfel. Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara localității de reședință a instanței, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o instanță de același grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanță de același grad. În cazul în care felul dovezii îngăduie și părțile se învoiesc, instanța care administrează proba poate fi scutită de citarea părților.
Când instanța care a primit comisia rogatorie constată că administrarea probei urmează a se face în circumscripția altei instanțe, va înainta, pe cale administrativă, cererea de comisie rogatorie instanței competente, comunicând aceasta instanței de la care a primit însărcinarea.
Instanța însărcinată prin comisie rogatorie va proceda la administrarea probelor în prezența părților sau, chiar în lipsă, dacă au fost legal citate, având aceleași atribuții ca și instanța sesizată, în ceea ce privește procedura de urmat.
După ce s-a efectuat administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanța sesizată, dacă este cazul, va fixa, din oficiu, termen pentru continuarea cercetării procesului sau, după caz, pentru dezbaterea fondului.
Pentru a fi admisibilă orice probă trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
a. să fie legală adică să nu fie oprită de lege. Legea interzice uneori dovada contrară unei prezumții legale absolute;
b. să fie verosimilă, adică să nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile, contrare legilor naturii;
c. să fie utilă, adică să nu tindă la dovedirea unor fapte incontestabile sau a unor împrejurări prezumate absolut de lege;
Exemplu: este inutil ca pârâtul să-și dovedească dreptul său de proprietate asupra unui imobil dacă reclamantul a făcut deja dovada dobândirii acelui imobil prin uzucapiune.
d. să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu litigiul, să privească obiectul litigiului;
Exemplu: într-un proces de granițuire – de stabilire pe teren a limitei despărțitoare între două proprietăți vecine – dovadă că soția proprietarului vecin a avut un copil „din flori” nu este pertinentă pentru că nu are nici o legătură cu obiectul litigiului.
e. să fie concludentă, adică să fie de natură a contribui la soluționarea litigiului;
Pentru a fi concludentă, orice probă trebuie să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu litigiul dat; însă nu orice probă pertinentă este și concludentă, ci numai aceea care poate aduce o contribuție oarecare la soluționarea litigiului.
Convențiile asupra probelor. Codul civil și Codul de procedură civilă stabilesc o serie de reguli privitoare la admisibilitatea, administrarea și aprecierea probelor. Aceste reguli nu au, în general, un caracter imperativ, ci unul dispozitiv, îngăduind părților să deroge prin convenție de la regulile prevăzute de lege.Convențiile asupra probelor sunt acorduri de voință prin care părțile se abat de la normele legale ale probațiunii judiciare, fie într-un proces în curs de judecată, fie în vederea unui eventual proces viitor.Nici un text de lege nu interzice părților să încheie asemenea convenții, așa încât, în principiu, ele sunt valabile dacă îndeplinesc condițiile generale de valabilitate a convențiilor (art. 1166 și urm. N.C.civ.). Neexistând nici un text de lege care să impună respectarea unor condiții speciale de formă, aceste convenții sunt consensuale, deci sunt valabile indiferent de formă, cu condiția să poată fi dovedite în fața instanței de judecată.
În Codul de procedură civilă,art.256,referitor la convențiile asupra probelor ,prevede că sunt valabile și trebuie respectate convențiile încheiate de părți asupra probelor, cu excepția celor care privesc drepturi de care părțile nu pot dispune , a celor care fac imposibilă ori didicilă dovada actelor sau faptelor juridice ,ori după caz ,contravin ordinii publice sau bunelor moravuri. Așadar, sunt valabile atât convențiile privitoare la sarcina probei sau la obiectul acesteia, cât și cele privitoare la admisibilitatea, administrarea sau la puterea doveditoare a probelor, dacă prin aceste convenții nu se aduce atingere rolului activ al judecătorului, nu se restrânge sfera probelor admisibile, nu se limitează puterea de liberă apreciere a judecătorului cu privire la probele administrate.
Capitolul 3.
Dovada cu înscrisuri
3.1. Noțiunea și categoriile de dovezi reglementate de Codul de procedură civil
Dovezile, sau probele au o importanța semnificativă pentru că un drept care nu poate fi dovedit, nu are nici un efect, practic acesta este un drept care practic nu există ,idem non esse aut non probar, (un drept nedovedit este ca și inexistent). A dovedi un anumit drept înseamnă a-l face să existe dacă nu ca adevarat, cel puțin ca unul probabil. Incidența probelor este generală pentru că are aplicare în toate speciile dreptului (patrimoniale cât și nepatrimoniale).
În sens larg, prin probă se înțelege acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit fapt, prin care se tinde la formarea convingerii magistratului în ce privește existența drepturilor și obligațiilor civile, rezultatul obținut prin folosirea mijloacelor de probă.În general, prin probe sau dovezi vom înțelege acele mijloace de convingere cu ajutorul cărora se stabilește existența sau inexistența unui fapt juridic sau unui act juridic din care izvorăsc drepturi sau obligații.
Putem da următorul exemplu: un cumpărător înainte de a contracta cere vânzătorului dovada proprietății bunului său; un comerciant cere clientului său dovada capacității sale; un notar cere prezumtivului moștenitor dovada calității sale; un polițist cere unui pieton dovada identității sale (identitatea este o noțiune de drept civil) etc.
Întotdeauna, într-un proces, judecătorul este acela care trebuie convins prin probele administrate. Trebuie subliniat că probațiunea este strict limitată la elementele de fapt ale litigiului. Astfel, judecătorul va aduce dreptul, iar părțile vor furniza faptele, adică probele.Legea – așa cum vom arăta – nu trebuie dovedită deoarece judecătorul este considerat a o cunoaște (jura novit curia).
Tradițional, procedura civilă își propune a rezolva litigiul așa cum acesta este prezentat de către părți; de aceea se spune că „procesul civil este treaba părților”, judecătorul având o poziție de neutralitate. Procedura civilă este așadar de tip acuzatorial. În stare pură, o procedură acuzatorială este orală, publică și contradictorie.
Dimpotrivă, procedura penală care are ca scop apărarea intereselor generale ale societății este de tip inchizitorial, ceea ce înseamnă că judecătorul are un rol activ în conducerea procesului și în admiterea probelor; în stare pură, o procedură inchizitorială este scrisă, secretă și necontradictorie.
S-a observat însă că în epoca contemporană procedura penală se face din ce în ce mai acuzatorială (atât în faza judecății, cât și a cercetării) și invers, procedura civilă devine din ce în ce mai inchizitorială. Această tendință a procedurii civile se explică prin nevoia de celeritate a rezolvării litigiilor și pentru a da judecătorilor puterea de a dejuca manevrele și tertipurile părților. Materia probelor este reglementată în mai multe acte normative. Noul cod civil , reglementează la art. 1499 mijloacele de dovadă a plății menționând în acest sens că dovada plății se face cu orice mijloc de probă.Totodată, Noul cod civil,la art.1558, referitor la măsurile conservatorii ,de protecție a drepturilor creditorilor prevede că aceștia pot lua toate măsurile necesare pentru asigurarea dovezilor în cauza respectivă.Codul comercial cuprindea, de asemenea, în art. 46-48 o serie de dispoziții speciale referitoare la dovada „obligațiilor comerciale” referindu-se la probe ca: registrele comercianților, facturile acceptate, corespondența părților etc. Art.250 din Codul de procedură civilă ,referitor la obiectul probei și mijloacele legale de probă prevede: „Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri ,martori ,prezumții ,mărturisirea uneia dintre părți făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloace materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.Dovezile sau probele, desemnează din punct de vedere juridic acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit fapt, prin care se tinde la formarea convingerii magistratului în ce privește existența drepturilor și obligațiilor civile, rezultatul obținut prin folosirea mijloacelor de probăCodul de procedură civilă prevede următoarele dovezi ca mijloc de probă ce poate fi utilizat de una dintre părți pentru a dovedi instanței de judecată,respectiv președintelui existența unor drepturi sau obligații civile . Fac parte din categoria dovezilor următoarele mijloace de probă :
dovada cu înscrisuri, prevăzută la art.265 C.Proc.civ.și următoarele;
proba cu martori (mărturia), sau proba testimoniară prevăzută la art.309 C.Proc.civ.;
mărturisirea sau recunoașterea ,prevăzută la art.348 C.Proc.civ.și următoarele;
interogatoriul,prevăzut de art.351 C.Proc.civ.și următoarele;
prezumțiile, prevăzută la art.327 C.Proc.civ.și următoarele;
expertiza,prevăzută la art.330 C.Proc.civ. și următoarele;
3.2.Clasificarea înscrisurilor
Art. 265 Cod de procedură civilă definește înscrisul ca fiind orice scriere sau consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic ,indiferent de suportul ei material ori modalitatea de conservare și stocare.
1.) Clasificarea înscrisurilor
Codul se procedură civilă ,reglementează mai multe forme legale a înscrisurilor,astfel:
a. ) Înscrisul autentic
Este reglementat juridic de art.269 C.proc.civ.,după cum urmează :
(1) înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului.
(2) Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter.
Referitor la puterea doveditoare a acestuia,art.270 C.proc.civ. prevede :
(1) înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii.
(2) Declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane.
(3) Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile și în cazul mențiunilor din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părților, fără a constitui obiectul principal al actului. Celelalte mențiuni constituie, între părți, un început de dovadă scrisă.
Art.271 C.proc.civ. reglementează juridic și cazurile de nulitate ale acestuia,,după cum urmează: (1) înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă ori de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu depășirea competenței este lovit de nulitate absolută, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Înscrisul prevăzut la alin. (1) face însă deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părți, iar dacă nu este semnat, constituie, între acestea, doar un început de dovadă scrisă.
b. )Înscrisul sub semnătură privată
Este reglementat de art.272 C.proc.civ. care îl definește astfel:
„Înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părților, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalități, în afara excepțiilor anume prevăzute de lege.” Referitor la puterea sa doveditoare,art.273 C.proc.civ. prevede:
(1) Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părți până la proba contrară.
(2) Mențiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părților fac, de asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte mențiuni, străine de cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început de dovadă scrisă.
Art.274 C.proc.civ. reglementează pluralitatea de exemplare ale înscrisului sub semnătură privată,după cum urmează:
(1) Înscrisul sub semnătură privată, care constată un contract sinalagmatic, are putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte părți cu interese contrare sunt.
(2) Un singur exemplar original este suficient pentru toate persoanele având același interes.
(3) Fiecare exemplar original trebuie să facă mențiune despre numărul originalelor ce au fost făcute. Lipsa acestei mențiuni nu poate fi opusă însă de cel care a executat, în ceea ce îl privește, obligația constatată în acel înscris.
(4) Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când părțile, de comun acord, au depus singurul original la un terț ales de ele.
Referitor la formalitatea “ Bun și aprobat pentru “,art.275 C.proc.civ. prevede:
(1) Înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să-i plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puțin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa „bun și aprobat pentru…", cu arătarea în litere a sumei sau a cantității datorate.
(2) Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea arătată în formula „bun și aprobat", se prezumă că obligația nu există decât pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul și formula „bun și aprobat" sunt scrise în întregime cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedește în care parte este greșeală sau dacă prin lege se prevede altfel.
Art.278 C.proc.civ. referitor la data certă a înscrisului sub semnătură privată, prevede:
(1) Data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalitățile prevăzute de lege, respectiv:
1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcționar competent în această privință;
2. din ziua când au fost înfățișate la o autoritate sau instituție publică, făcându-se despre aceasta mențiune pe înscrisuri;
3. din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public;
4. din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;
5. din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite în condițiile art. 269 C.proc.civ., precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar;
6. din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.
(2) Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, instanța, ținând seama de împrejurări, poate să înlăture aplicarea, în tot sau în parte, a dispozițiilor alin. (1) în privința chitanțelor liberatorii.
c.) Înscrisurile întocmite de profesioniști.
Art.277 C.proc.civ. referitor la înscrisurile întocmite între profesioniști prevede următoarele:
(1) Dispozițiile art. 274 și 275 C.proc.civ. nu se aplică în raporturile dintre profesioniști.
(2) Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepția cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic.
(3) Înscrisul sub semnătură privată întocmit în exercițiul activității unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său. în acest caz, data înscrisului sub semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă.
(4) Dacă înscrisul prevăzut la alin. (3) nu conține nicio dată, aceasta poate fi stabilită în raporturile dintre părți cu orice mijloc de probă.
Art. 280 C.proc.civ. referitor la registrele profesioniștilor,prevede următoarele aspecte juridice:
(1) Registrele profesioniștilor, întocmite și ținute cu respectarea dispozițiilor legale, pot face între aceștia deplină dovadă în justiție, pentru faptele și chestiunile legate de activitatea lor profesională.
(2) Registrele prevăzute la alin. (1), chiar neținute cu respectarea dispozițiilor legale, fac dovadă contra celor care le-au ținut. Cu toate acestea, partea care se prevalează de ele nu poate scinda conținutul lor.
(3) În toate cazurile, instanța este în drept a aprecia dacă se poate atribui conținutului registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să se renunțe la această probă în cazul în care registrele părților nu concordă sau dacă trebuie să atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părți.
d.) Registrele și hârtiile domestice.
Art.279 din C.proc.civ. prevede faptul că: „Registrele și hârtiile domestice nu fac dovadă pentru cel care le-a scris. Ele fac dovadă împotriva lui:
1. în toate cazurile în care atestă neîndoielnic o plată primită;
2. când cuprind mențiunea expresă că însemnarea a fost făcută în folosul celui arătat drept creditor, pentru a ține loc de titlu.”
e.) Mențiunile făcute de creditor.
Art.281 C.proc.civ. referitor la mențiunile făcute de creditor,prevede următoarele aspecte : „Orice mențiune făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu care a rămas neîntrerupt în posesia sa face dovada, cu toate că nu este nici semnată, nici datată de el, când tinde a stabili liberațiunea debitorului. Aceeași putere doveditoare o are mențiunea făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul duplicatului unui înscris sau al unei chitanțe, dacă duplicatul sau chitanța este în mâinile debitorului.”
Referitor la duplicatele și copiile de pe înscrisurile autentice sau sub semnătură privată Codul de procedură civilă reglementează la art.285 și art.286, regimul juridic al duplicatelor și al copiilor,după cum urmează:
Art. 285. Regimul duplicatelor. Duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice, eliberate în condițiile prevăzute de lege, înlocuiesc originalul și au aceeași putere doveditoare ca și acesta.
Art. 286. Regimul copiilor. (1) Copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură privată nu poate face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul original.
(2) Părțile pot să ceară confruntarea copiei cu originalul, prezentarea acestuia din urmă putând fi întotdeauna ordonată de instanță, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
(3) Dacă este imposibil să fie prezentat originalul sau duplicatul înscrisului autentic ori originalul înscrisului sub semnătură privată, copia legalizată de pe acestea constituie un început de dovadă scrisă.
(4) Copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare.
(5) Extrasele sau copiile parțiale fac dovada ca și copiile integrale sau copiile asimilate acestora, însă numai pentru partea din înscrisul original pe care o reproduc; în cazul în care sunt contestate, iar originalul este imposibil să fie prezentat, instanța are dreptul să aprecieze, în limitele prevăzute la alin. (3) și (4), în ce măsură partea din original, reprodusă în extras, poate fi socotită ca având putere doveditoare, independent de părțile din original care nu au fost reproduse.
f.) Înscrisurile pe suport Informatic
Art. 282. Noțiune. (1) Când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce aceste date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil și prezintă garanții suficient de serioase pentru a face deplină credință în privința conținutului acestuia și a identității persoanei de la care acesta emană.
(2) Pentru a aprecia calitatea documentului, instanța trebuie să țină seama de circumstanțele în care datele au fost înscrise și de documentul care le-a reprodus.
Referitor la prezumția de validitate a înscrierii datelor unui act juridic pe suport informatic art.283 din C.proc.civ. prevede:
„Înscrierea este prezumată a prezenta garanții suficient de serioase pentru a face deplină credință în cazul în care ea este făcută în mod sistematic și fără lacune și când datele înscrise sunt protejate contra alterărilor și contrafacerilor, astfel încât integritatea documentului este deplin asigurată. O astfel de prezumție există și în favoarea terților din simplul fapt că înscrierea este efectuată de către un profesionist.”
Puterea doveditoare a reproducerilor documentelor autentice este reglementată juridic de art. 284 C.proc.civ. care prevede următoarele aspecte juridice : (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, documentul care reproduce datele unui act, înscrise pe un suport informatic, face deplină dovadă între părți, până la proba contrară.
(2) Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează integritatea documentului, acesta poate servi, după circumstanțe, ca mijloc material de probă sau ca început de dovadă scrisă.
Art.287 C.proc.civ. referitor la copiile făcute pe microfilme sau pe suporturi informatice prevede următoarele aspecte juridice :
„Datele din înscrisurile autentice sau sub semnătură privată redate pe microfilme și alte suporturi accesibile de prelucrare electronică a datelor, făcute cu respectarea dispozițiilor legale, au aceeași putere doveditoare ca și înscrisurile în baza cărora au fost redate.”
g.) Înscrisurile recognitive sau reînnoltoare
Art.288 C.proc.civ. reglementează juridic înscrisurile recognitive sau reînnoitoare ,după cum urmează : „Înscrisul de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă.”
h.) Regimul altor înscrisuri
Codul de procedură civilă reglementează la art.289,alte categorii de înscrisuri care pot fi utilizate de subiecții raporturilor juridice civile în calitate de probe în proces,astfel :
„ (1) Contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând condiții generale tip, după caz, sunt considerate înscrisuri sub semnătură privată, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Dacă legea nu dispune altfel, biletele, tichetele și alte asemenea documente, utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care încorporează dreptul la anumite prestații, au forța probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt semnate.
(3) Telexul, precum și telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poștal, au fost semnate de expeditor, fac aceeași dovadă ca și înscrisul sub semnătură privată.”
Referitor la anexele unor înscrisuri,documente ce ar putea fi folosite în activitatea de dovedire a unor drepturi sau obligații civile,art.290 C.proc.civ. prevede :
„Planurile, schițele, hârtiile, fotografiile și orice alte documente anexate au aceeași putere doveditoare ca și înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură directă cu înscrisul și poartă semnătura, după caz, a părții sau a persoanei competente care a întocmit înscrisul.”
Referitor la modificările înscrisului ,art.291 C.proc.civ. prevede :
„Ștersăturile, radierile, corecturile și orice alte modificări, mențiuni sau adăugiri, făcute într-un înscris, nu vor fi luate în considerare decât dacă au fost constatate sub semnătură de cel competent să îl întocmească sau de partea de la care emană înscrisul, după caz.”
Capitolul 4.
Proba testimoniară
4.1. Noțiunea mărturiei și reglementarea ei juridică
Mărturia este relatarea făcută oral în fața instanței de către o terță persoană – alta decât părțile – numită martor, cu privire la acte sau fapte întâmplate în trecut și aflate în legătură cu pretențiile părților, despre care are cunoștință personal. Mărturiile se mai numesc și depoziții de martori, iar proba cu martori se mai numește și proba testimonială.
Pentru a putea constitui o probă, mărturia trebuie să îndeplinească – pe lângă condițiile generale de admisibilitate a probelor-și următoarele condiții specifice:
-relatarea martorului să se facă oral, în fața instanței de judecată;
-depoziția să se refere la fapte precise care au legătura cu pretențiile părților;
-martorul să cunoască personal faptele relatate, în sensul că le-a văzut, le-a auzit sau le-a perceput astfel, prin propriile simțuri; este o depoziție valabilă și așa numita „mărturie indirectă”, adică relatarea de către martor a unor fapte care i-au fost expuse sau relatate de către o altă persoană, determinată, care le-a cunoscut direct și personal; dar forța de convingere a unei asemenea mărturii este, de regulă, inferioară forței de convingere a mărturiei directe; în schimb, nu este o mărturie valabilă relatarea a ceea ce martorul „știe” din zvon public, din auzite, din ce spune lumea, fără a putea indica persoana sau persoanele determinate care i-au relatat faptele sau întâmplările respective.
Codul de procedură civilă,la art.309,reglementează proba cu martori,astfel :
(1) Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.
(2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă.
(3) În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori.
(4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care:
1. partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic;
2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310 C.proc.civ;
3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră;
4. părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună;
5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, doi, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz;
6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
(5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4).
Referitor la administrarea probei cu martori,art.311 din C.proc.civ. prevede :
„ (1) Când instanța a încuviințat dovada cu martori, ea va dispune citarea și ascultarea acestora.
(2) Înlocuirea martorilor nu se va încuviința decât în caz de moarte, dispariție sau motive bine întemeiate, caz în care lista se va depune sub sancțiunea decăderii, în termen de 5 zile de la încuviințare.
(3) Fiecare parte va putea să se împotrivească la ascultarea unui martor care nu este înscris în listă sau nu este identificat în mod lămurit.
(4) Decăderea din dreptul de a administra dovada cu martori pentru neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. 262 C.proc.civ.se acoperă dacă aceștia se înfățișează la termenul fixat pentru ascultarea lor.”
Referitor la ascultarea martorilor necitați,art.312 C.proc.civ. prevede:
„ (1) Martorii pot fi ascultați chiar la termenul la care proba a fost încuviințată.
(2) La termenul fixat pentru administrarea probei, partea va putea aduce martorii încuviințați chiar fără a fi citați.
(3) Dacă partea se obligă să prezinte martorul la termenul de judecată, fără a fi citat, însă din motive imputabile aceasta nu își îndeplinește obligația, instanța va dispune citarea martorului pentru un nou termen.”
Refuzul martorului de a se prezenta este reglementat juridic de art.313 C.proc.civ. care prevede:
„ (1) Împotriva martorului care lipsește la prima citare, instanța poate emite mandat de aducere.
(2) În pricinile urgente, se poate dispune aducerea martorilor cu mandat chiar la primul termen.
(3) Dacă, după emiterea mandatului de aducere, martorul nu poate fi găsit sau nu se înfățișează, instanța va putea proceda la judecată.”
Martorul care, din cauză de boală sau altă împiedicare gravă, nu poate veni în instanță va putea fi ascultat la locul unde se află, cu citarea părților.
4.2. Categoria persoanelor care nu pot avea ori sunt scutiți de calitatea de martor
Nu pot fi ascultate ca martori, următoarele persoane, conform prevederilor Codului de procedură civilă, art.315 :
„(1) Nu pot fi martori:
1. rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv;
2. soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul;
3. cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți;
4. persoanele puse sub interdicție judecătorească;
5. cei condamnați pentru mărturie mincinoasă.
(2) Părțile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori șl persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1-3.”
Sunt scutite de a depune mărturie,conform prevederilor art.317 C.proc.civ. următoarele categorii de persoane :
„ (1) Sunt scutiți de a fi martori:
1. slujitorii cultelor, medicii, farmaciștii, avocații, notarii publici, executorii judecătorești, mediatorii, moașele și asistenții medicali și orice alți profesioniști cărora legea le impune să păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional cu privire la faptele de care au luat cunoștință în cadrul serviciului ori în exercitarea profesiei lor, chiar și după încetarea activității lor;
2. judecătorii, procurorii și funcționarii publici, chiar și după încetarea funcției lor, asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoștință în această calitate;
3. cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înșiși sau ar expune pe vreuna din persoanele arătate de Codul de procedură civilă ,la art. 315 alin. (1) pct. 1 și 2 la o pedeapsă penală sau la disprețul public.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1, cu excepția slujitorilor cultelor, vor putea totuși depune mărturie, dacă au fost dezlegate de secretul de serviciu ori profesional de partea interesată la păstrarea secretului, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(3) Vor putea, de asemenea, depune mărturie și persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 2, dacă autoritatea sau instituția pe lângă care funcționează ori au funcționat, după caz, le dă încuviințarea.
Codul procesual civil,al art.318,reglementează și procedura juridică de identificare a martorului,după cum urmează :
„ (1) Președintele, înainte de a lua declarația, va cere martorului să arate:
a) numele, prenumele, profesia, domiciliul și vârsta;
b) dacă este rudă sau afin cu una dintre părți și în ce grad;
c) dacă se află în serviciul uneia dintre părți.
(2) Președintele va pune apoi în vedere martorului îndatorirea de a jura și semnificația jurământului.”
Înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurământ: „Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu. În timpul depunerii jurământului, martorul ține mâna pe cruce sau pe Biblie. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinței religioase a martorului. Martorului de altă religie decât cea creștină nu îi sunt aplicabile aceste prevederi. Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare și conștiință că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu.".
Martorii care din motive de conștiință sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în fața instanței următoarea formulă:
„Mă oblig că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu".
Persoanele mute și surdo-mute știutoare de carte vor depune jurământul transcriind formula acestuia și semnând-o; persoanele hipoacuzice vor rosti jurământul, iar cele care nu știu să scrie vor jura prin semne cu ajutorul unui interpret.
După depunerea jurământului, președintele va pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă. Despre toate acestea se face mențiune în declarația scrisă.
Sunt scutiți de jurământ,conform prevederilor art.320 C.proc.civ.:
„Copiii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și cei care sunt lipsiți de discernământ în momentul audierii, fără a fi puși sub interdicție, pot fi ascultați, fără jurământ, însă instanța le va atrage atenția să spună adevărul și va ține seama, la aprecierea depoziției lor, de situația lor specială.”
4.3. Ascultarea,reascultarea și confruntarea martorilor
Referitor la procedura ascultării ,reascultării ori a confruntării martorilor, Codul procesual civil prevede :
Art. 321. Ascultarea martorului. (1) Fiecare martor va fi ascultat separat, cei neascultați încă neputând fi de față.
(2) Ordinea ascultării martorilor va fi fixată de președinte, ținând seama și de cererea părților.
(3) Martorul va răspunde mai întâi la întrebările puse de președinte, iar apoi și la întrebările puse, cu încuviințarea acestuia, de către partea care l-a propus, precum și de către partea adversă.
(4) După ascultare, martorul rămâne în sala de ședință până la sfârșitul cercetării, afară numai dacă instanța hotărăște altfel.
(5) Cu ocazia audierii, martorul va fi lăsat să-și facă liber depoziția, fără să aibă voie să citească un răspuns scris de mai înainte; el se poate servi însă de însemnări, cu încuviințarea președintelui, dar numai pentru a preciza cifre sau denumiri.
Art. 322. Reascultarea și confruntarea martorilor.
(1) Martorii pot fi din nou întrebați, dacă instanța găsește de cuviință.
(2) Martorii ale căror declarații nu se potrivesc pot fi confruntați.
(3) Dacă instanța găsește că întrebarea pusă de parte nu poate să ducă la dezlegarea procesului, este jignitoare sau tinde a proba un fapt a cărui dovedire e oprită de lege, nu o va încuviința. Instanța, la cererea părții, va trece în încheierea de ședință atât întrebarea formulată, cât și motivul pentru care nu a fost încuviințată. Mărturia se va scrie de grefier, după dictarea președintelui sau a judecătorului delegat, și va fi semnată pe fiecare pagină și la sfârșitul ei de judecător, grefier și martor, după ce acesta a luat cunoștință de cuprins. Dacă martorul refuză sau nu poate să semneze, se va face mențiune despre aceasta în încheierea de ședință. Orice adăugiri, ștersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviințate și semnate de judecător, de grefier și martor, sub sancțiunea de a nu fi luate în considerare. Locurile nescrise din declarație trebuie barate cu linii, astfel încât să nu se poată face adăugiri.
Capitolul 5.
Mărturisirea ,interogatoriul,prezumțiile și expertiza, mijloace de probă
în procesul civil
5.1. Mărturisirea sau recunoaștere
Mărturisirea este declarația unei persoane prin care aceasta recunoaște ca adevărat un fapt pe care adversarul ei își întemeiază pretențiile sale injustiție, declarație de natură a produce efecte juridice împotriva autorului ei.Așadar, mărturisirea este un act juridic unilateral și ca atare:
trebuie să emane de la o persoană capabilă și să fie neviciată;
autorul ei să poată dispune de drepturile sale;
mărturisirea este irevocabilă cumențiunea că ea poate fi retractată dacă autorul ei va putea proba că a făcut-o din eroare de fapt;
mărturisirea are caracter personal deci poate fi făcută numai de partea împotriva căreia urmează a-și produce efectele sau de un mandatar cu procură specială (avocatul părții sau juristul întreprinderii nu poate face valabil recunoașteri în numele părții având doar un mandat general).
Codul de procedură civilă,reglementează instituția juridică a mărturisirii ca dovadă a existenței drepturilor sau a obligațiilor civile,la art.348,unde definește și clasifică această instituție astfel :
„ (1) Constituie mărturisire recunoașterea de către una dintre părți, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretenția sau, după caz, apărarea.
(2) Mărturisirea este judiciară sau extrajudiciară.”
Prevederile Codului de procedură civilă cu privire la instituția mărturisirii judiciare
La art.349,Codul de procedură civilă,referindu-se la mărturisirea judiciară prevede :
„ (1) Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială.
(2) Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte și care nu au legătură între ele.
(3) De asemenea, mărturisirea judiciară nu poate fi nici revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei erori de fapt scuzabile.
(4) Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoașterea nu poate dispune.”
Prevederile Codului de procedură civilă cu privire la instituția
mărturisirii extrajudiciare
Mărturisirea extrajudiciară este reglementată de art.350 C.p.c. care o definește astfel:
„ (1) Mărturisirea făcută în afara procesului este un fapt supus aprecierii judecătorului, potrivit regulilor generale de probațiune.
Mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu martori nu este admisă.”
5.2. Instituția juridică a interogatoriului
În practica judiciară,instanțele de judecată ,prin instituția președintelui completului poate ca la cererea uneia dintre părți,sau din oficiu să cheme la interogatoriu oricare dintre părți pentru a le lua declarații consemnate în scris,declarații care vor fi semnate apoi de cei interogați. În acest sens art.351 C.proc.civ. prevede : „ Instanța poate încuviința, la cerere sau din oficiu, chemarea la interogatoriu a oricăreia dintre părți, cu privire la fapte personale, care sunt de natură să ducă ia soluționarea procesului.”
Procedura derulării interogatoriului este reglementată juridic de art.352 C.proc.civ. care prevede:
“ (1) Cel chemat în persoană va fi întrebat de către președinte asupra fiecărui fapt în parte.
(2) Cu încuviințarea președintelui, fiecare dintre judecători, procurorul, când participă la judecată, precum și partea adversă pot pune direct întrebări celui chemat la interogatoriu.
(3) Partea va răspunde fără să poată citi un proiect de răspuns scris în prealabil. Ea se poate folosi însă de însemnări, cu încuviințarea președintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.
(4) Dacă partea declară că pentru a răspunde trebuie să cerceteze înscrisuri, registre sau dosare, se va putea fixa un nou termen pentru interogatoriu.
(5) Când ambele părți sunt de față la luarea interogatoriului, ele pot fi confruntate.
Referitor la procedura interogării reprezentantului legal al persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă,art.353 C.proc.civ. prevede :
„Reprezentantul legal al unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu sau cel care asistă persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate fi chemat personal la interogatoriu numai în legătură cu actele încheiate și faptele săvârșite în această calitate.”
Desfășurarea propriu-zisă a interogatoriului
Răspunsurile la interogatoriu vor fi trecute pe aceeași foaie cu întrebările. Interogatoriul va fi semnat pe fiecare pagină de președinte, grefier, de cel care l-a propus, precum și de partea care a răspuns după ce a luat cunoștință de cuprins. Tot astfel vor fi semnate adăugirile, ștersăturile sau schimbările aduse, sub sancțiunea de a nu fi ținute în seamă. Dacă partea interogată sau cealaltă parte nu voiește ori nu poate să semneze, se va consemna în josul interogatoriului.
În cazul în care interogatoriul a fost dispus din oficiu, precum și în cazul prevăzut la art. 352 C.proc.civ. vor fi consemnate în încheierea de ședință atât întrebările, cât și răspunsurile.
Cu privire la interogarea persoanelor juridice de către instanțele de judecată,art.355 din C.proc.civ. prevede :” (1) Statul și celelalte persoane juridice de drept public, precum și persoanele juridice de drept privat vor răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica în prealabil, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă la art. 194 lit. e).
(2) Se exceptează societățile de persoane, ai căror asociați cu drept de reprezentare vor fi citați personal la interogatoriu.”
În situația în care o parte se găsește în străinătate,art.356 C.proc.civ. referitor la procedura luării interogatoriului prevede :
„ (1) Dacă prin tratate sau convenții internaționale la care România este parte ori prin acte normative speciale nu se prevede altfel, partea care se află în străinătate și este reprezentată în proces printr-un mandatar va putea fi interogată prin acesta.
(2) În acest caz, interogatoriul va fi comunicat în scris mandatarului, care va depune răspunsul părții dat în cuprinsul unei procuri speciale și autentice. Dacă mandatarul este avocat, procura specială certificată de acesta este suficientă.”
În cazul în care cel chemat la interogatoriu din motive obiective nu se poate deplasa ,ori acesta domiciliază în circumscripția unei alte instanțe de judecată,conform prevederilor art.357 C.proc.civ. se vor delega judecători delegați de președintele instanței care solicită interogatoriu sau comisii rogatorii.Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul. în acest din urmă caz, atât dovada cu martori, cât și alte probe, inclusiv prezumțiile, pot fi admise pentru completarea probatoriului.
5.3. Instituția juridică a prezumțiilor
Prezumțiile ca instituție distinctă a dovezilor în practica judiciară civilă sunt reglementate juridic de către Codul de procedură civilă ,care la art.327 le definește astfel : „ Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.”
Clasificarea prezumțiilor
Codul de procedură civilă le clasifică în două mari categorii, astfel:
prezumții legale;
prezumții judiciare;
Prezumțiile legale, sunt reglementate de art.328 C.proc.civ., astfel:
„ (1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta.
(2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.”
b.) Prezumțiile judiciare,sunt reglementate de art. 329 C.proc.civ. , astfel:
„În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.”
5.4. Instituția juridică a expertizei
Codul procesual civil,tratează instituția expertizei la art.330,prevăzând următoarele aspecte juridice:
”(1) Când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților ori din oficiu, unul sau 3 experți. Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea raportului de expertiză la instanță să aibă loc conform dispozițiilor art. 336 din C.proc.civ..
(2) Când este necesar, instanța va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate.
(3) În domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști din domeniul respectiv.
(4) Dispozițiile referitoare la expertiză, cu excepția celor privind aducerea cu mandat, sancționarea cu amendă judiciară și obligarea la plata de despăgubiri, sunt aplicabile în mod corespunzător în cazurile prevăzute la alin. (2) și (3).
(5) La efectuarea expertizei. în condițiile prevăzute la alin. (1) și (2) pot participa experți aleși de părți și încuviințați de instanță, având calitatea de consilieri ai părților, dacă prin lege nu se dispune altfel. în acest caz, ei pot să dea relații, să formuleze întrebări și observații și, dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.
Părțile sunt libere să-și desemneze experții ,dar dacă acestea nu se învoiesc asupra numirii lor,art.331 din C.proc.civ. prevede:
(1) Dacă părțile nu se învoiesc asupra numirii experților, ei se vor numi de către instanță, prin tragere la sorti, de pe lista întocmită și comunicată de către biroul local de expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidența sa și autorizate, potrivit legii, să efectueze expertize judiciare.
(2) Încheierea de numire a expertului va stabili obiectivele asupra cărora acesta urmează să se pronunțe, termenul în care trebuie să efectueze expertiza, onorariul provizoriu al expertului și, dacă este cazul, avansul pentru cheltuielile de deplasare. în acest scop, instanța poate fixa o audiere în camera de consiliu, în cadrul căreia va solicita expertului să estimeze costul lucrării ce urmează a fi efectuată, cât și termenul necesar efectuării expertizei. Tot astfel, instanța poate fixa un termen scurt pentru când va solicita expertului să estimeze în scris costul lucrării ce urmează a fi efectuată, cât și termenul necesar efectuării expertizei. Poziția părților va fi consemnată în încheiere. în funcție de poziția expertului și a părților, instanța va fixa termenul de depunere a raportului de expertiză și condițiile de plată a costurilor necesare efectuării expertizei.
(3) Dovada plății onorariului se depune la grefa instanței de partea care a fost obligată prin încheiere, în termen de 5 zile de la numire sau în termenul stabilit de instanță potrivit alin. (2). Onorariul poate fi majorat, în condițiile prevăzute la art. 339 alin. (2) C.proc.civ.
Referitor la procedura recuzării experților art.332 C.proc.civ. prevede următoarele aspecte :
„(1) Experții pot fi recuzați pentru aceleași motive ca și judecătorii.
(2) Recuzarea trebuie să fie cerută în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul ei există la această dată; în celelalte cazuri termenul va curge de la data când s-a ivit motivul de recuzare.
(3) Recuzările se judecă cu citarea părților și a expertului.”
Dispozițiile privitoare la citare, aducerea cu mandat și sancționarea martorilor care lipsesc sunt deopotrivă aplicabile experților.Dacă expertul nu se înfățișează, instanța poate dispune înlocuirea lui.Dacă experții pot să-și exprime de îndată opinia, aceștia vor fi ascultați chiar în ședință, iar părerea lor se va consemna într-un proces-verbal.
Codul de procedură civilă reglementează la art.335 modalitatea de efectuare a expertizei la fața locului :
„1) Dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului sau sunt necesare explicațiile părților, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, în care li se vor indica ziua, ora și locul unde se va face lucrarea. Citația, sub sancțiunea nulității, trebuie comunicată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de efectuare a lucrării. Confirmarea de primire va fi alăturată raportului de expertiză.
(2) Părțile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în legătură cu obiectul lucrării.
(3) în cazul în care una dintre părți opune rezistență sau împiedică în orice alt mod efectuarea lucrării, instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute de partea adversă cu privire la împrejurarea de fapt ce face obiectul lucrării, în contextul administrării tuturor celorlalte probe.
(4) Cheltuielile efectuate cu expertiza până la data refuzului vor fi suportate de partea care s-a opus efectuării expertizei.
(5) În mod excepțional, când aflarea adevărului în cauză este indisolubil legată de efectuarea probei cu expertiză tehnică, instanța va autoriza folosirea forței publice în scopul efectuării expertizei, prin încheiere executorie pronunțată în camera de consiliu, după ascultarea părților.”
Constatările și concluziile motivate ale expertului sau ale laboratorului ori ale institutului specializat căruia i s-a cerut efectuarea expertizei vor fi consemnate într-un raport scris, care va fi depus cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. în cazuri urgente termenul pentru depunerea raportului de expertiză poate fi micșorat. Când sunt mai mulți experți cu păreri deosebite lucrarea trebuie să cuprindă părerea motivată a fiecăruia. În cazurile anume prevăzute de lege, depunerea raportului se va face numai după obținerea avizelor tehnice necesare ce se eliberează numai de organismele de specialitate competente. Dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicție între părerile experților, instanța, din oficiu sau la cererea părților, poate solicita experților, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze.Pentru motive temeinice, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei noi expertize de către alt expert. O nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub sancțiunea decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat obiecțiuni, la termenul imediat următor depunerii răspunsului la obiecțiuni ori, după caz, a raportului suplimentar.
Concluzii
Probele au o importanța semnificativă pentru că un drept care nu poate fi dovedit, nu are nici un efect, practic acesta este un drept care practic nu există ,idem non esse aut non probar,(un drept nedovedit este ca și inexistent). A dovedi un anumit drept înseamnă a-l face să existe dacă nu ca adevărat, cel puțin ca unul probabil. Incidența probelor este generală pentru că are aplicare în toate speciile dreptului (patrimoniale cât și nepatrimoniale).
În sens larg, prin probă se înțelege acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit fapt, prin care se tinde la formarea convingerii magistratului în ce privește existența drepturilor și obligațiilor civile, rezultatul obținut prin folosirea mijloacelor de probă.
În general, prin probe sau dovezi vom înțelege acele mijloace de convingere cu ajutorul cărora se stabilește existența sau inexistența unui fapt juridic sau unui act juridic din care izvorăsc drepturi sau obligații.
Putem da următorul exemplu: un cumpărător înainte de a contracta cere vânzătorului dovada proprietății bunului său; un comerciant cere clientului său dovada capacității sale; un notar cere prezumtivului moștenitor dovada calității sale; un polițist cere unui pieton dovada identității sale (identitatea este o noțiune de drept civil) etc.
Întotdeauna, într-un proces, judecătorul este acela care trebuie convins prin probele administrate. Trebuie subliniat că probațiunea este strict limitată la elementele de fapt ale litigiului. Astfel, judecătorul va aduce dreptul, iar părțile vor furniza faptele, adică probele (da mihi facta dabo tibi jus). Legea – așa cum vom arăta – nu trebuie dovedită deoarece judecătorul este considerat a o cunoaște (jura novit curia).
Tradițional, procedura civilă își propune a rezolva litigiul așa cum acesta este prezentat de către părți; de aceea se spune că „procesul civil este treaba părților”, judecătorul având o poziție de neutralitate. Procedura civilă este așadar de tip acuzatorial. În stare pură, o procedură acuzatorială este orală, publică și contradictorie. Dimpotrivă, procedura penală care are ca scop apărarea intereselor generale ale societății este de tip inchizitorial, ceea ce înseamnă că judecătorul are un rol activ în conducerea procesului și în admiterea probelor; în stare pură, o procedură inchizitorială este scrisă, secretă și necontradictorie.
Dovezile ,sau probele au o importanța semnificativă pentru că un drept care nu poate fi dovedit, nu are nici un efect, practic acesta este un drept care practic nu există ,idem non esse aut non probar, (un drept nedovedit este ca și inexistent). A dovedi un anumit drept înseamnă a-l face să existe dacă nu ca adevarat, cel puțin ca unul probabil. Incidența probelor este generală pentru că are aplicare în toate speciile dreptului (patrimoniale cât și nepatrimoniale).
În sens larg , prin probă se înțelege acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit fapt, prin care se tinde la formarea convingerii magistratului în ce privește existența drepturilor și obligațiilor civile, rezultatul obținut prin folosirea mijloacelor de probă.
Codul de procedură civilă reglementează administrarea probelor și următoarele mijloace de probă:dovada cu martori (mărturia), expertiza, probele materiale și cercetarea la fața locului (art.167-225 și 235-241)
O serie de dispoziții referitoare la probațiune se întâlnesc în cuprinsul unor legi speciale care derogă în anumite privințe de la dispozițiile de drept comun în materie. Scindarea reglementării probelor în acte normative ținând, unele de dreptul material, iar altele de dreptul procesual, a generat o controversă privind apartenența materiei la ramura dreptului civil sau la ramura dreptului procesual civil. Opinia pe care o împărtășim, este aceea a includerii instituției dovezilor ( a probelor) în dreptul procesual atât în cel civil cât și în cel penal.
Obiectul dovezilor îl constituie actele sau faptele juridice generatoare de drepturi și obligații. Altfel spus, obiectul probei este constituit din toate faptele, toate evenimentele care au relevanță juridică.
Așadar, numai faptele juridice (în sens larg) generatoare de drepturi și obligații, formează obiectul dovezilor. Normele de drept nu pot constitui obiectul probei deoarece ele nu trebuie dovedite, ci trebuie să fie cunoscute de instanță; părțile nu trebuie decât să le invoce, indicând instanței care anume norme cred ele că trebuie să se aplice în cazul dat, fără a trebui să facă dovada conținutului normativ al textului invocat deoarece, pe de o parte, este presupus că judecătorul cunoaște legea iar, pe de altă parte, legile fiind publicate, toată lumea este obligată a le cunoaște (nemo censetur ignorare legem). Prin excepție, atunci când instanța ar urma să aplice într-o speță o lege străină, existența și conținutul legii străine trebuie să fie dovedite.
Se susține că faptele negative nu pot sau nu trebuie să fie dovedite. Această susținere este valabilă numai în privința faptelor negative indefinite.
(nu trebuie să dovedesc că nu am fost niciodată într-o anumită localitate).
În cazul unor fapte negative determinate, dovada lor se poate face și trebuie făcută prin dovada faptului pozitiv contrar.
Exemplu: pot dovedi că nu eu am săvârșit un fapt păgubitor anume dovedind -de pildă, cu ștampilele de intrare-ieșire de pe pașaport – că în ziua respectivă mă aflam în străinătate ( în Serbia ,deoarece este stat extra –comunitar ,căci în statele membre se poate călători cu Cartea de identitate ) și că, deci, nu pot fi eu autorul acelei fapte.
De cele mai multe ori este însă suficient să se afirme un fapt negativ, rămânând în sarcina celeilalte părți să dovedească ea, faptul pozitiv contrar din care ar rezulta dreptul său.
De exemplu: dacă am făcut din eroare o plată nedatorată și cer restituirea ei, este suficient să dovedesc efectuarea plății și să afirm că nu eram dator, rămânând în sarcina celui ce a primit plata să facă dovada raportului juridic în temeiul căruia eram dator să fac acea plată, pentru ca el să o poată păstra.
De asemenea, nu trebuie dovedite nici faptele, actele sau împrejurările pe care legea le prezumă.
Exemplu: nu trebuie dovedită paternitatea copilului născut în timpul căsătoriei deoarece legea prezumă că soțul mamei este tatăl copilului.
Nu trebuie dovedite nici faptele notorii, cunoscute de toată lumea, fiind necesar câteodată să se dovedească tocmai notorietatea faptului. În general, nu trebuie dovedite nici faptele necontestate (asupra existenței cărora părțile sunt de acord), dar judecătorul poate impune dovedirea acestor fapte atunci când apreciază că părțile s-au pus de acord asupra necontestării lor în scopul de a frauda legea sau de a frauda interesele unei terțe persoane.
Sarcina probei, adică obligația de a dovedi existența actului sau faptului juridic generator de drepturi și obligații, revine, în primul rând, reclamantului sau, altfel spus, celui care invocă dreptul sau obligația respectivă. Potrivit Codului de procedură civilă cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, așadar, actori incumbit probatio (sarcina probei incumbă reclamantului).
Pentru a fi admisibilă orice probă trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
a. să fie legală adică să nu fie oprită de lege. Legea interzice uneori dovada contrară unei prezumții legale absolute;
b. să fie verosimilă, adică să nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile, contrare legilor naturii;
c. să fie utilă, adică să nu tindă la dovedirea unor fapte incontestabile sau a unor împrejurări prezumate absolut de lege;
Exemplu: este inutil ca pârâtul să-și dovedească dreptul său de proprietate asupra unui imobil dacă reclamantul a făcut deja dovada dobândirii acelui imobil prin uzucapiune.
d. să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu litigiul, să privească obiectul litigiului;
Exemplu: într-un proces de granițuire – de stabilire pe teren a limitei despărțitoare între două proprietăți vecine – dovadă că soția proprietarului vecin a avut un copil „din flori” nu este pertinentă pentru că nu are nici o legătură cu obiectul litigiului.
e. să fie concludentă, adică să fie de natură a contribui la soluționarea litigiului;
Pentru a fi concludentă, orice probă trebuie să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu litigiul dat; însă nu orice probă pertinentă este și concludentă, ci numai aceea care poate aduce o contribuție oarecare la soluționarea litigiului.
Convențiile asupra probelor. Codul civil și Codul de procedură civilă stabilesc o serie de reguli privitoare la admisibilitatea, administrarea și aprecierea probelor. Aceste reguli nu au, în general, un caracter imperativ, ci unul dispozitiv, îngăduind părților să deroge prin convenție de la regulile prevăzute de lege.
Convențiile asupra probelor sunt acorduri de voință prin care părțile se abat de la normele legale ale probațiunii judiciare, fie într-un proces în curs de judecată, fie în vederea unui eventual proces viitor.
Nici un text de lege nu interzice părților să încheie asemenea convenții, așa încât, în principiu, ele sunt valabile dacă îndeplinesc condițiile generale de valabilitate a convențiilor (art. 1166 și urm. Noul cod civ.). Neexistând nici un text de lege care să impună respectarea unor condiții speciale de formă, aceste convenții sunt consensuale, deci sunt valabile indiferent de formă, cu condiția să poată fi dovedite în fața instanței de judecată.
Dovezile sau mijloacele de probă
Considerații generale. Articolul 167 C. proc.civ. prevede: “(1)dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii ,afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere .
(2) Ele vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.
(3) Dovada și dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putiință în același timp.
(4) Când dovada cu martori a fost încuviințată ,dovada contrară va fi cerută sub pedeapsa decăderii în aceeași ședință, dacă amândouă părțile sunt de față.
(5) Partea lipsă la încuviințarea dovezii este obligată să ceară dovada contrarie la ședința următoare ,iar în caz de împiedicare ,la prima zi când se înfățișează.
Încheierea prin care se încuvințează dovezile va arăta faptele ce vor trebui dovedite ,precum și mijloacele de dovadă încuviințate pentru dovedirea lor.Administrarea dovezilor se va face în ordinea statornicită de instanță. De reținut este faptul că dacă una dintre părți renunță la dovezi,cealaltă parte poate să și le însușească.
Codul de procedură civilă prevede următoarele dovezi ca mijloc de probă ce poate fi utilizat de una dintre părți pentru a- și dovedi nevinovăția :
dovada cu înscrisuri ,prevăzută la art. 172- 176 Cod procesual civi;
dovada cu martori sau proba testimoniară
La aceste mijloace de probă Codul de procedură civilă mai adaugă și reglementează expertiza (art201-214) și cercetarea la fața locului (art.215-217).
Dovada cu înscrisuri
Codul civil nu definește înscrisul în general însă cuprinde diferite reglementări în ce privește înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată și începutul de dovadă scrisă.Înscrisurile sunt declarații sau consemnări ale părților, făcute în formă scrisă, cu privire la acte sau fapte din care izvorăsc raporturile juridice dintre ele.
Consemnările pot fi scrise cu mâna, dactilografiate sau imprimate, cu orice litere sau în orice sistem de scriere, în orice limbă, pe hârtie, pânză, lemn, metal sau pe orice material, cu cerneală, tuș, creion, vopsele etc. Așa fiind, în sens juridic, sunt înscrisuri și biletele de tren sau tichetele de autobuz sau tramvai, tichetele sau fisele de garderoba, răbojurile etc. Cu înscrisurile trebuie asimilate, din punct de vedere probator, și declarațiile verbale ale părților, înregistrate pe bandă de magnetofon sau pe casete, pelicule ori discuri etc.
Clasificarea înscrisurilor se poate face după mai multe criterii. astfel:
A . În funcție de criteriul intenției cu care au fost întocmite:
a. înscrisuri preconstituite, adică consemnări făcute de părți sau de una din ele anume cu intenția de a servi ca probă a unui act sau fapt juridic; astfel sunt înscrisurile autentice și cele sub semnătură privată, răbojurile, biletele sau tichetele emise spre a servi ca mijloc de probă;
b. înscrisuri nepreconstituite, adică întocmite în alte scopuri dar care pot fi totuși folosite și ca mijloace de dovadă: registrele comerciale, diferitele însemnări casnice, mențiuni făcute de creditor pe titlul creanței sau pe chitanță, precum și simplele scrisori care fac referire la anumite acte sau fapte juridice.
B. După cum conțin sau nu semnăturile părților, înscrisurile pot fi:
a. semnate de către părți sau de către una din ele, cum sunt înscrisurile autentice, cele sub semnătură privată și scrisorile;
b. nesemnate, cum sunt răbojurile, registrele comerciale, biletele sau tichetele.
C. După scopul în care sunt întocmite înscrisurile sunt:
a. primordiale când se întocmesc cu ocazia încheierii actului juridic sau constatării faptului juridic, spre a servi ca probă;
b. recognitive când se întocmesc ulterior pentru a înlocui un înscris primordial pierdut sau pe cale de a se pierde ori distruge;
c. confirmative când se întocmesc pentru a constata și dovedi confirmarea unui act juridic anulabil.
D. Se mai face distincția între înscrisuri originale și copiile după înscrisuri originale, precum și între înscrisurile a căror putere doveditoare este prevăzută de lege și cele a căror putere doveditoare este lăsată la aprecierea instanței.
Înscrisul autentic este acel act juridic întocmit cu solemnitățile prevăzute de lege, de un funcționar public care are drept de a funcționa în locul unde actul s-a făcut. Deosebit de faptul că actul nu poate fi întocmit decât de către persoane special abilitate prin lege, redactarea sa este supusă unor multiple exigențe, în special de formă (indicarea datei, mențiuni obligatorii, semnătura funcționarului, a părților etc.).
Sunt acte autentice: înscrisurile notariale autentice, hotărârile organelor jurisdicționale, actele de stare civilă etc.
Când spunem act autentic sau act sub semnătură privată cuvântul „act” nu este luat în același sens ca pentru noțiunea de act juridic. Aici el desemnează suportul care servește la constatarea unei manifestări de voință (se spune adesea instrumentum), în timp ce actul juridic – așa cum am mai arătat – înseamnă însăși manifestarea de voință (exprimat prin termenul latin de negotium).
Cele mai multe înscrisuri autentice se întocmesc în fața unui notar public, cu procedura solemnă reglementată de Legea nr.36/1995. Mai pot autentifica înscrisuri, instanțele judecătorești, primăriile, precum și reprezentanțele diplomatice și oficiile consulare ale României în străinătate.
Pe lângă actele juridice încheiate între părți și autentificate de organele enumerate mai sus, mai au caracterul unor înscrisuri autentice și alte acte scrise emanate de la organe de stat competente, cum sunt: actele de stare civilă; deciziile și încuviințările autorității tutelare; hotărârile judecătorești; procesele-verbale de îndeplinire a actelor de procedură etc.
Uneori, încheierea actelor juridice în formă solemnă a înscrisului autentic este cerută de lege ad validitatem, actul nefiind valabil dacă nu îmbracă această formă; alteori, forma autentică este cerută de lege ad probationem, actul fiind valabil între părți dar neputând fi dovedit (și deci neproducând efecte juridice) în fața anumitor organe ale statului decât dacă s-a încheiat în forma înscrisului autentic;
Puterea doveditoare a înscrisului autentic este superioară puterii doveditoare a altor înscrisuri tocmai datorită faptului că a fost autentificat de un agent instrumentator competent a funcționa la locul unde s-a făcut actul, cu respectarea solemnităților prevăzute de lege.
Diferitele mențiuni care pot fi cuprinse într-un înscris autentic au o putere doveditoare diferită. Astfel:
– mențiunile referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator au deplină putere doveditoare, ele neputând fi combătute decât prin înscriere în fals. Astfel sunt mențiunile despre faptele materiale săvârșite de însuși agentul instrumentator sau despre faptele materiale petrecute în fața sa și constatate prin propriile simțuri de către agentul instrumentator. Toate aceste mențiuni fac deplină dovadă până la înscrierea în fals, atât față de părțile actului juridic, cât și față de terți. Așadar sub acest aspect pentru ca un înscris autentic să fie privat de forța sa probantă trebuie să se demonstreze că funcționarul a făcut un fals; această procedură este rară, de durată și totodată poate să fie riscantă pentru cel care o inițiază;
– mențiunile care cuprind declarațiile și enunțările făcute de părți fac deplina dovadă numai până la proba contrară, deoarece agentul instrumentator nu poate să verifice și să se convingă de sinceritatea declarațiilor făcute de părți și consemnate în act. Dacă actul cuprinde și mențiuni sau declarații ale părților care nu au nici o legătură cu obiectul principal al actului, aceste mențiuni nu vor avea puterea doveditoare a unui înscris, ci doar pe aceea a unui început de dovadă scrisă .
Mărturia (proba testimonială)
Mărturia este relatarea făcută oral în fața instanței de către o terță persoană – alta decât părțile – numită martor, cu privire la acte sau fapte întâmplate în trecut și aflate în legătură cu pretențiile părților, despre care are cunoștință personal. Mărturiile se mai numesc și depoziții de martori, iar proba cu martori se mai numește și proba testimonială.
Pentru a putea constitui o probă, mărturia trebuie să îndeplinească – pe lângă condițiile generale de admisibilitate a probelor-și următoarele condiții specifice:
-relatarea martorului să se facă oral, în fața instanței de judecată;
– depoziția să se refere la fapte precise care au legătura cu pretențiile părților;
– martorul să cunoască personal faptele relatate, în sensul că le-a văzut, le-a auzit sau le-a perceput astfel, prin propriile simțuri; este o depoziție valabilă și așa numita „mărturie indirectă”, adică relatarea de către martor a unor fapte care i-au fost expuse sau relatate de către o altă persoană, determinată, care le-a cunoscut direct și personal; dar forța de convingere a unei asemenea mărturii este, de regulă, inferioară forței de convingere a mărturiei directe; în schimb, nu este o mărturie valabilă relatarea a ceea ce martorul „știe” din zvon public, din auzite, din ce spune lumea, fără a putea indica persoana sau persoanele determinate care i-au relatat faptele sau întâmplările respective.
Admisibilitatea probei cu martori. Spre deosebire de proba prin înscrisuri, care este general admisibilă pentru a se dovedi orice acte sau fapte juridice de către oricine, proba cu martori are o admisibilitate mai restrânsă. Regula generală privind restrângerea admisibilității probei testimoniale este stabilită de art. 186 C.proc.civil care prevede:
(1) Când instanța a încuviințat dovada cu martori,ea va dispune ascultarea acelora care au fost propuși prin cerere și întâmpinare.
(2) Lista martorilor se va depune ,sub pedeapsa decăderii ,în termen de 5 zile de la încuviințare.
(3) Înlocuirea martorilor nu se va încuviința decât în caz de moarte ,dispariție sau motive bine întemeiate ,în care caz lista se va depune în termenul și sub pedeapsa mai sus arătate.
(4) Decăderea din dovada cu martori pentru neândeplinirea obligațiilor ,se acoperă dacă aceștia se înfățișează în termenul socotit pentru ascultarea lor. Referitor la numărul martorilor admiși în cauzelwe civile,art.187 C.proc.civ. prevede că instanța de judecată poate mărgini numărul martorilor propuși.Împotriva martorului care lipsește la prima citare,instanța poate emite mandat de aducere. În cauze urgente,se poate dispune aducerea martorilor cu mandat chiar din primul termen.În cazuri extreme când din motive obiective martorul nu poate să se prezinte la instanța de judecată pentru audiere,martorul poate fi ascultat la locuința sa. Art. 189 C.proc.civ. prevede că nu pot fi ascultați ca martori :
1.) – rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv ;
– soțul chiar despărțit al părților;
– interzișii sau cei declarați de lege incapabili de a mărturisi;
– cei condamnați pentru jurământ sau mărturie mincinoasă.
Sunt scutiți de a fi martori,conform prevederilor art.191 C.proc.civ.:
1.- slujitorii cultelor,medicii,moașele farmaciștii,avocații,notarii publici și orice alți muncitori pe care legea îi obligă să păstreze secretul cu privire la faptele încredințate lor în exercițiul îndeletnicirii.
2. – funcționarii publici și foștii funcționari publici ,asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoștință în această calitate.
3.- cei care prin răspunsurile lor s-ar expune ei înșiși sau ar expune pe vreuna din persoanele scutite de a fi martor lao pedeapsă penală sau la dispreț public.
Înainte de a lua mărturisirea președintele va cere martorilor să arate :
a. ) numele, îndeletnicirea,locuința și vârsta;
b.) dacă este rudă sau afin cu una din părți și ce grad;
c.) dacă se află în serviciul uneia din părți;
d.) dacă este în judecată,în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna din părți.
Înainte de a fi ascultat,martorul depune următorul jurământ: „ Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu.Așa să-mi ajute Dumnezeu ”.
După depunerea jurământului ,președintele va pune în vedere martorului ,că dacă nu spune adevărul ,săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.Despre toate acestea se va face mențiune în declarația scrisă.De reținut faptul că minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ ,lui i se atrage numai atenția să spună adevărul.
Fiecare martor va fi ascultat deosebit,cei neascultați neputând fi de față.Ordinea ascultării martorilor va fi statornicită de președinte ,ținând seama și de cererea părților.
După ascultare,marorul rămâne în sala de ședință ,până la sfârșitul cercetării ,afară numai dacă instanța hotărăște altfel.
Martorul nu are voie să citească un răspuns scris,el poate cel mult,cu încuviințarea președintelui să utilizeze înscrisuri,dar numai cu privire la cifre sau denumiri.
Art.197 din Codul de procedură civilă prevede faptul că martorii pot fi din nou întrebați dacă instanța găsește de cuviință.Martorii ale căror arătări nu se potrivesc ,vor fi din nou întrebați ,fiind puși de față. Dacă instanța găsește că întrebarea pusă de parte ,nu poate să ducă la dezlegarea pricinii ,este jignitoare sau tinde să dovedească un fapt a cărui dovedire este oprită de lege ,nu o va încuviința .Instanța la cererea părții va trece în încheierea de ședință atât întrebarea cât și motivul pentru care s-a înlăturat.
Mărturia se va scrie de grefier ,după dictarea președintelui sau a judecătorului delegat ,și va fi semnată pe fiecare pagină ,și la sfârșitul ei de judecător,grefier și martor ,după ce acesta a luat cunoștiință de cuprins.Dacă martorul nu voiește sau nu poate să semneze se face vorbire despre aceasta.
Mărturisirea (recunoașterea)
Mărturisirea este declarația unei persoane prin care aceasta recunoaște ca adevărat un fapt pe care adversarul ei își întemeiază pretențiile sale injustiție, declarație de natură a produce efecte juridice împotriva autorului ei.
Așadar, mărturisirea este un act juridic unilateral și ca atare:
trebuie să emane de la o persoană capabilă și să fie neviciată;
autorul ei să poată dispune de drepturile sale;
mărturisirea este irevocabilă cumențiunea că ea poate fi retractată dacă autorul ei va putea proba că a făcut-o din eroare de fap;
mărturisirea are caracter personal deci poate fi făcută numai de partea împotriva căreia urmează a-și produce efectele sau de un mandatar cu procură specială (avocatul părții sau juristul întreprinderii nu poate face valabil recunoașteri în numele părții având doar un mandat general).
Clasificarea mărturisirii.
1.) După locul și scopul în care mărturisirea are loc se disting două tipuri de mărturisiri,e mărturisirea judiciară și cea extrajudiciară.
Mărturisirea poate fi judiciară atunci când este făcută în fața instanței judecătorești, în cursul procesului în care urmează a fi utilizată ca probă și dacă se referă la obiectul acelui proces. Mărturisirea judiciară poate fi spontană, în cazul în care este făcută din inițiativa părții, sau poate fi provocată de întrebările ce se pun în cadrul interogatorului reglementat de art. 218 și urm. C.pr. civ.
Mărturisirea este extrajudiciară atunci când este făcută în afara instanței sau chiar în fața altei instanțe decât cea care judecă litigiul în care ea ar urma să fie folosită ca probă.
2.) După modul de exprimare se distinge între mărturisirea expresă și cea tacită. Se consideră mărturisire tacită refuzul părții de a prezenta în instanță un înscris pe care îl solicită adversarul sau refuzul părții de a se prezenta ori de a răspunde la interogator (art. 174 și art. 225 C pr. civ.).
3.) După structură în doctrină se disting trei feluri de mărturisire:
– mărturisirea simplă este recunoașterea pretenției reclamantului făcută de către pârât, așa cum a fost formulată pretenția;
Exemplu: recunosc că am împrumutat de la reclamant 1.000 lei și nu i-am restituit.
mărturisirea calificată care constă în recunoașterea de către pârât a faptului invocat de către reclamant dar și a altor împrejurări strâns legate de faptul invocat, anterioare sau concomitente faptului pretins care schimbă semnificația sa juridică;
Exemplu: recunosc că am primit de la reclamant 1000 lei dar nu cu titlu de împrumut ci ca plată a serviciilor ce i-am prestat.
mărturisirea complexă care constă în recunoașterea de către pârât a faptului pretins de reclamant dar și a altei împrejurări ulterioare care anihilează pe primul;
Exemplu: recunosc că am primit de la reclamant cu împrumut 1000 lei dar i-am restituit această sumă.În unele cazuri, orice mărturisire este inadmisibilă ca probă.
Interogatoriul
În practica judiciară,instanțele de judecată ,prin instituția președintelui completului poate ca la cererea uneia dintre părți,sau din oficiu să cheme la interogatoriu oricare dintre părți pentru a le lua declarații consemnate în scris,declarații care vor fi semnate apoi de cei interogați. În acest sens art.351 C.proc.civ. prevede : „ Instanța poate încuviința, la cerere sau din oficiu, chemarea la interogatoriu a oricăreia dintre părți, cu privire la fapte personale, care sunt de natură să ducă ia soluționarea procesului.”
Procedura derulării interogatoriului este reglementată juridic de art.352 C.proc.civ. care prevede:
“ (1) Cel chemat în persoană va fi întrebat de către președinte asupra fiecărui fapt în parte.
(2) Cu încuviințarea președintelui, fiecare dintre judecători, procurorul, când participă la judecată, precum și partea adversă pot pune direct întrebări celui chemat la interogatoriu.
(3) Partea va răspunde fără să poată citi un proiect de răspuns scris în prealabil. Ea se poate folosi însă de însemnări, cu încuviințarea președintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.
(4) Dacă partea declară că pentru a răspunde trebuie să cerceteze înscrisuri, registre sau dosare, se va putea fixa un nou termen pentru interogatoriu.
(5) Când ambele părți sunt de față la luarea interogatoriului, ele pot fi confruntate.
Referitor la procedura interogării reprezentantului legal al persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă,art.353 C.proc.civ. prevede :
„Reprezentantul legal al unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu sau cel care asistă persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate fi chemat personal la interogatoriu numai în legătură cu actele încheiate și faptele săvârșite în această calitate.”
Prezumțiile
Prezumțiile ca instituție distinctă a dovezilor în practica judiciară civilă sunt reglementate juridic de către Codul de procedură civilă ,care la art.327 le definește astfel : „ Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.”Codul de procedură civilă le clasifică în două mari categorii, astfel:
prezumții legale;
prezumții judiciare;
Prezumțiile legale, sunt reglementate de art.328 C.proc.civ., astfel:
„ (1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta.
(2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.”
Art. 329 C.proc.civ. reglementează juridic prezumțiile judiciare, astfel:
„În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.”
Expertiza
Codul procesual civil,tratează instituția expertizei la art.330,prevăzând următoarele aspecte juridice:
”(1) Când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților ori din oficiu, unul sau 3 experți. Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea raportului de expertiză la instanță să aibă loc conform dispozițiilor art. 336 din C.proc.civ..
(2) Când este necesar, instanța va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate.
(3) În domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști din domeniul respectiv.
(4) Dispozițiile referitoare la expertiză, cu excepția celor privind aducerea cu mandat, sancționarea cu amendă judiciară și obligarea la plata de despăgubiri, sunt aplicabile în mod corespunzător în cazurile prevăzute la alin. (2) și (3).
(5) La efectuarea expertizei. în condițiile prevăzute la alin. (1) și (2) pot participa experți aleși de părți și încuviințați de instanță, având calitatea de consilieri ai părților, dacă prin lege nu se dispune altfel. în acest caz, ei pot să dea relații, să formuleze întrebări și observații și, dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.
Spețe
Sediul materiei: art. 186 și următoarele Cod de procedură civilă
Martorul este persoana străină de proces, care însă a receptat și memorat fapte care sunt concludente în rezolvarea unui proces civil și pe care le relatează instanței de judecată, ajutând-o la stabilirea adevărului. Mijlocul de probă nu este martorul, ci depoziția sa, mărturia, care poate fi definită ca fiind o relatare făcută de o persoană, oral, în fața instanțelor de judecată, despre un fapt trecut, precis și concludent, pe care îl cunoaște.
Proba cu martori.
Posibilitatea părții de a se opune la administrarea probei cu martori
Reclamanții ST și SV au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul RL, rezoluțiunea actului de vânzare-cumpărare încheiat, pentru neplata prețului.
În fapt, la 13.05.2009, reclamanții au transferat dreptul de proprietate asupra unui teren pârâtului, printr-un act autentic ,contra unei sume de 140 milioane lei. Deși în clauzele contractului, vânzătorii au menționat că au primit suma cerută cu titlu de preț, în timpul judecării cauzei au negat acest lucru, fapt confirmat și de martorii CI și VT, ale căror depoziții au fost reținute de instanță, în ciuda opoziției formulată de pârât cu privire la audierea martorilor. In urma administrării acestor probe, instanța a dispus admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.
Soluția instanței este greșită, căci atâta timp cât partea s-a opus la administrarea probei cu martori, judecătorul nu poate ignora opțiunea pârâtului.
Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, Decizia 1742 / A / 2011
2. Dosar nr. 623/829/2009
R O M Â N I A
JUDECATORIA PODU TURCULUI
SENTINTA CIVILA NR. 160 din 11.03.2010
Completul compus din:
PRESEDINTE : PANFIL SIMONA – CARMEN
Cu participare:
GREFIER : BRADEA ANGELICA
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect „divort” formulata de reclamanta C.D. în contradictoriu cu pârâtul C. Gh..
La apelul nominal facut în sedinta publica a raspuns reclamanta C.D., lipsind pârâtul C.Gh. si autoritatea tutelara Consiliul local al comunei -.
Procedura de citare legal îndeplinita.
S-a facut referatul cauzei de catre grefier, dupa care:
Instanta constata ca prin serviciul registratura s-a depus la dosar, cu adresa nr. 21 din 25.02.2010 emisa de Primaria comunei Stanisesti, ancheta sociala efectuata la domiciliul reclamantei.
Reclamanta, întrebata fiind, arata ca nu mia are alte cereri de formulat si alte probe de administrat în cauza.Nemaifiind alte cereri de formulat si alte probe de administrat în cauza instanta constata cauza în stare de judecata si acorda cuvântul reclamantei pe cererea de divort asa cum a fost precizata.
Reclamanta, având cuvântul pe fond, solicita admiterea actiunii asa cum a fost formulata si precizata. Nu solicita cheltuieli de judecata.
S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.
I N S T A N T A,
Deliberând asupra cauzei civile de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea înregistrata sub nr. 623/829/ 2009 pe rolul Judecatoriei Podu Turcului, reclamanta C. D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C. Gh. desfacerea casatoriei încheiate la data de 15.12.1982, încredintarea minorilor Sara-Mihaela si Florin-Ionel spre crestere si educare, obligarea pârâtului la plata unei pensii de întretinere în favoarea acestora si reluarea de catre reclamanta a numelui anterior încheierii casatoriei.
Cererea a fost legal timbrata cu taxa judiciara de timbru de 9 lei RON si timbru judiciar de 0,30 lei RON.
În motivarea cererii, reclamanta a aratat în esenta ca s-a casatorit cu pârâtul în anul 1982 si ca în anul 1983, acesta a parasit-o si de atunci nu a mai reluat convietuirea. A mai aratat reclamanta ca din anul 1983 a trait în concubinaj pâna în prezent cu numitul Sofronie Ion, cu care a avut cinci copii.
Reclamanta a solicitat desfacerea casatoriei din vina pârâtului.
În dovedirea cererii reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, depunând copie de pe certificat casatorie, de pe certificat nastere minori, si proba cu martori.
Pârâtul nu s-a prezentat în instanta si nici nu a formulat întâmpinare.În cauza s-a efectuat ancheta sociala la domiciliul reclamantei si cercetari privind domiciliul pârâtului.Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauza, instanta retine urmatoarele:
La data de 15.12.1992 partile s-au casatorit în localitatea Bacau, judetul Bacau, casatoria acestora fiind transcrisa si înregistrata în registrul starii civile la nr. – din 1982.
La data de – s-a nascut minora Sara Mihaela, iar la data de -, s-a nascut minorul Florin Ionel.
În cauza s-au depus înscrisuri si au fost audiati martorii Nicodim Mariea (fila 18) si Lupu Maria (fila 19).
Au fost ascultati martorii C. S.M. si C.Fl.I. în camera de consiliu, încheindu-se procese-verbale filele 32-33 dosar.
Din probatoriul administrat în cauza rezulta faptul ca practic reclamanta si pârâtul au convietuit o perioada foarte scurta de timp, aproximativ trei luni, dupa care pârâtul a parasit-o pe reclamanta si de atunci nu au mai reluat niciodata convietuirea. Despartirea în fapt din anul 1983 si pâna în prezent, a facut ca relatiile dintre soti sa fie deteriorate în astfel de masura încât continuarea casatoriei nu mai este posibila.Instanta retine ca pentru a putea pronunta divortul trebuie îndeplinite urmatoarele conditii: existenta unor motive temeinice, acestea sa fi vatamat grav relatiile dintre soti si continuarea casatoriei sa nu mai fie posibila.În cauza, instanta retine ca reclamanta a facut dovada existentei unor astfel de motive care fac imposibila continuarea casatoriei.În ceea ce priveste pe minorii C.S.M. si C. F.I., instanta va retine ca acestia sunt rezultati din casatorie, ei bucurându-se de prezumtia stabilita de art. 53 din Codul familiei, potrivit careia „copilul nascut în timpul casatoriei are ca tata pe sotul mamei.”, prezumtie care nu a fost rasturnata printr-o hotarâre judecatoreasca de tagada paternitatii.În consecinta, pe baza întregului probatoriu administrat în cauza instanta apreciaza ca rezulta culpa exclusiva a sotului pârât în destramarea raporturilor de familie, motiv pentru care, constatând ca raporturile dintre soti sunt grav vatamate, astfel încât continuarea casatoriei nu mai este posibila, în baza art. 38 C.fam, va dispune desfacerea casatoriei din vina exclusiva a pârâtului.In temeiul art. 40 C. fam., instanta va dispune ca reclamanta sa-si reia numele anterior casatoriei, acela de G..
În privinta copiilor, instanta retine ca acestia se afla în prezent în grija mamei care le pot oferi conditii optime de crestere si dezvoltare.
Având in vedere concluziile referatului anchetei sociale atasata la dosar, vârsta si interesele minorilor, profilul socio – moral al parintilor, modul în care parintii si-au exercitat drepturile si îndatoririle parintesti, instanta in temeiul art. 42 C.fam. va încredinta copiii reclamantei, aceasta putând asigura copiilor conditiile necesare unei dezvoltari fizice si psihice normale si un climat de stabilitate corespunzator interesului superior al acestora.
Intrucat potrivit art. 86 C. fam. intre parinti si copii exista o obligatie legala de intretinere care se stabileste conform art. 94 C. fam., potrivit cu nevoia celui care o cere si cu mijloacele celui ce urmeaza a o plati, instanta va obliga pârâtul sa plateasca reclamantei, in favoarea minorilor o pensie lunara de intretinere, stabilita la 1/3 din venitul minim pe economie, care este pentru anul 2010 de 600 de lei.În baza art. 274 Cod procedura civila va lua act ca reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecata..
PENTRU ACESTE MOTIVE,ÎN NUMELE LEGII HOTARASTE
Admite actiunea civila având ca obiect „divort” formulata de reclamanta
C.D., domiciliata în comuna S., satul S., judetul Bacau în contradictoriu cu pârâtul C. Gh., comuna G., satul G., judetul Bacau si autoritatea tutelara Primaria comunei Stanisesti, asa cum a fost precizata.
Desface din culpa exclusiva a pârâtului, casatoria încheiata de parti la data de 15 decembrie 1982 si înregistrata la Primaria municipiului Bacau sub nr. –15.12.1982. Reclamanta va relua numele avut anterior casatoriei, acela de -.
Încredinteaza reclamantei spre crestere si educare minorii Sara-Mihaela, nascuta la – si Florin-Ionel, nascut la data de -.
Obliga pârâtul sa plateasca în favoarea minorilor câte 100 de lei lunar, de la data introducerii actiunii pâna la majorat.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronuntata în sedinta publica, azi, 11.03.2010.
3.) Dosar Nr. 1062/R (18.06.2008)
Administrarea probei cu expertiza. Incidența art. 212 Cod procedură civilă
Potrivit art. 212 alin. 1 Cod procedura civila daca instanta nu este lamurita prin expertiza facuta, poate dispune întregirea expertizei sau o noua expertiza.
În conditiile în care cu ocazia judecarii cauzei în prima instanta, pentru evaluarea imobilului supus partajului si stabilirea sultei cuvenite reclamantului s-au efectuat trei expertize, toate având aceeasi valoare probanta, iar instanta s-a oprit doar la una dintre expertize, fara a motiva acest lucru, instanta de apel trebuia sa ordone efectuarea unei contraexpertize, la care sa participe trei experti.
Prin sentinta civila nr. 565 din 22 noiembrie 2007, pronuntata de Judecatoria Toplita, a fost admisa actiunea reclamantului S.F. formulata în contradictoriu cu pârâtii S. M. si S. O, precum si actiunea reconventionala formulata de pârâtul S. M. si, în consecinta: s-a constatat ca bunul supus împartelii îl reprezinta imobilul situat în orasul B. reclamantul si pârâtii fiind coproprietari în cote de 5/12, 5/12 si 2/12 parte; s-a stabilit ca valoarea imobilului este de 253.300 lei conform raportului de expertiza întocmit de experta K. I, s-a dispus partajarea imobilului prin atribuirea în natura pârâtilor S.M. si S.O, cu pastrarea cotelor parti avute; au fost obligati pârâtii la plata unor sulte în favoarea reclamantului de 108.042 lei S.M. si de 43.216 lei S.O. si s-au compensat cheltuielile de judecata.Pârâtul S.M. nemultumit de dezlegarea pricinii, a declarat apel, solicitând schimbarea hotarârii atacate, pentru trei motive. În primul rând, pârâtul sustine ca, în mod nelegal, prima instanta a tinut cont de dezlegarea pricinii doar de parerea unui expert, în conditiile în care, alti doi experti au fost consultati în cauza. În al doilea rând, dupa parerea pârâtului, instanta a acordat mai mult decât a cerut, deoarece sultele stabilite în sarcina celor doi pârâti depasesc valoarea cotei de 5/12 parte a reclamantului.În al treilea rând, pârâtul este nemultumit de faptul ca, la stabilirea sultei, nu s-a avut în vedere investitiile pe care le-a efectuat, pe cheltuiala sa, la imobil.
Apelul a fost admis prin decizia civila nr. 18/19 februarie 2008 si, în consecinta, a atribuit imobilul supus partajului celor doi pârâti în indiviziune, i-a obligat pe acestia la plata unei sulte de 108.042 lei, a respins cererea reconventionala ca neîntemeiata si a mentinut restul dispozitiilor hotarârii atacate.Pârâtul S.M. a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocând în principiu aceleasi critici ca si în apel.Astfel, pârâtul s-a aratat nemultumit pentru faptul ca la dezlegarea pricinii s-a tinut cont doar de unul dintre rapoartele de expertiza si a fost obligat împreuna cu cealalta în solidar la plata sultei, desi fiecare dintre pârâti au obligatie separata în acest sens.În fine, pârâtul s-a aratat nemultumit de faptul ca la stabilirea sultelor nu s-au avut în vedere cheltuielile pe care le-a facut pentru reamenajarea casei.
Intimatul S.F. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea ca, în mod corect prima instanta a avut în vedere, la stabilirea sultelor, lucrarea expertei K.I, deoarece, celelalte rapoarte de expertiza au fost efectuate pro causa si sunt departe de adevar.
Verificând decizia atacata, Curtea a constatat ca recursul este întemeiat, din urmatoarele considerente:
În fapt, reclamantul si cei doi pârâti sunt coproprietari ai imobilului supus partajului. Partile nu au contestat calitatea lor de coproprietari si nici cota detinuta de fiecare în parte.
Pentru a stabili modul de partajare a bunului comun, dupa admiterea în principiu a actiunii, prima instanta a dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru evaluarea imobilului. Ulterior, a dispus efectuarea a înca doua expertize, fara însa a motiva administrarea acestor noi probe.Ca urmare, în judecarea fondului pentru evaluarea aceluiasi imobil s-au efectuat trei expertize, toate având aceeasi valoare probanta.La solutionarea cauzei, prima instanta s-a oprit doar la una dintre expertize, fara a motiva acest lucru. Rapoartele întocmite în cauza sunt esentiale în dezlegarea pricinii, fiecare propunând valori diferite a imobilului supus partajului. Potrivit art. 212 alin.1 Cod procedura civila, instanta trebuia sa dispuna efectuarea unei expertize motivat ori, acest lucru nu s-a întâmplat.Desi pârâtul critica hotarârea primei instante si sub acest aspect, instanta de apel nu l-a analizat.
Prin urmare, Curtea a constatat ca pentru stabilirea sultelor cuvenite reclamantului s-au efectuat trei expertize, valoarea lor probanta neputând fi diferentiata. În aceasta situatie, în baza criticilor aduse în apel si, în conformitate cu dispozitiile art. 129 alin. 5 Cod procedura civila, raportat la art. 295 alin. 2 Cod procedura civila, instanta de apel trebuia sa ordone efectuarea unei contraexpertize la care sa participe trei experti.
Fiind incident motivul de recurs, prevazut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, si cum în cauza se impune efectuarea unei contraexpertize, în conformitate cu dispozitiile art. 312 alin. 3 Cod procedura civila, Curtea a casat decizia atacata si a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Harghita.În rejudecare, instanta de apel va avea în vedere ca obligatia de plata a unei sulte este individuala pentru cei doi pârâti coproprietari, suma urmând a fi determinata în raport cu cota pe care o detin.De asemenea, daca instanta de apel va ajunge la concluzia ca cei doi pârâti vor ramâne în coproprietate a imobilului supus partajului, va trebuie sa determine cota pe care o vor detine în continuare cei doi coproprietari, cu mentiunea ca devalmasia este caracteristica numai coproprietatii între soti.Pentru cheltuielile pe care pârâtul recurent le pretinde ca le-a facut la imobilul supus partajului, instanta de apel îi va pune în vedere ca, potrivit art. 1169 Cod civil, are obligatia de a le dovedi.
Bibliografie
[1.] Boroi, G.,2015„Codul de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, Editura All Beck București.
[2.] Beleiu, G.,2008,„Acțiunea civilăl”, Editura Universitară , București;
[3.] Ciobanu, V.M. , Boroi, G.,2008.„Drept procesual civil”, Editura All Beck, București;
[4.] Ciobanu, V.M. ,2007 „Considerații privind dreptul la acțiunea civilă ”, Editura Șansa,
București;
[5.] Ciobanu , V.M. ,2006„Drept procesual civil”, Editura Universitară, București;
[6.] Crișu, C.,2003 „Principiile acțiunii civile în justiție ,Drept procesual civil”, Editura
Academiei , București;
[7.] Deleanu, I.,2004,”Tratat de procedură civilă”Ed. Servo-Sat ,Arad;
[8.] Dumitru, R,2004,”Acțiunea în procesul civil”,Ed.Junimea ,Iași;
[9.] Joița , T.,2005 „Acțiunea civilă în procesul penal”, Editura Național, București;
[10.] Leș, I.,2009, „Tratat de drept procesual civil”, Editura All Beck, București;
[11.] Leș, I., 2008 „Participarea părților în procesul civil”, Editura Dacia, Cluj-Napoca;
[12.] Leș, I., 2006 „Nulitățile procedurale civile”, Editura All Beck, București;
[13.] Măgureanu ,F., 2008,„Drept procesual civil”, ediția a III-a, Editura All Beck, București;
[14.] Poenaru, E.,– 2003 „Procurorul – parte în procesul civil”, Ed. All Beck, București;
[15.] Poenaru, E., 2004„Rolul procurorului în procesul civil”, Ed. Științifică, București;
[16.] Poenaru, E.,2002,”Sancțiunile procedurale în procesul civil român”,Ed.Științifică și
Enciclopedică,București;
[17.] Pop, L.,-2011,”Tratat de procedură civilă”Ed. Lumina Lex,București ;
[18.] Stoenescu, I.,-1985 ,”Drept procesual civil”Ed. Didactică și Pedagogică București ;
[19.] Tărchilă, P. 2016,Drept civil,partea generală și Persoanele,Ed.Promun,Arad.
[20.] Legea 287/2009, de promovare al Noului cod civil român;
Declarație
Subsemnata – PAGUBĂ B. ANCA-DAIANA ,declar pe propria-mi răspundere că lucrarea de licență intitulată „ DOVEZILE ÎN LEGISLAȚIA CIVILĂ ACTUALĂ ” la disciplina Drept civil,Partea generală , îmi aparține, nu a fost plagiată, iar la întocmirea ei nu am consultat alte izvoare și materiale, în afara celor menționate la bibliografie în conținutul lucrării și în notele de subsol.
Absolventă,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procesul Civil (ID: 102564)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.