Procesele de Brosare Copertare Si Finisare a Productiei Poligrafice

Politehnica

Procesele de Brosare Copertare Si Finisare a Productiei Poligrafice

Byadmin ianuarie 1, 2024

1. Procesele de broșare – copertare.

Evoluție și tendințe

Considerații generale privind procesele de broșare-copertare și finisare a producției poligrafice

Scurtă prezentare a evoluției istorice a proceselor de broșare-copertare

Elementele componente ale cărților broșate, cărților legate, revistelor și buletinelor

Clasificarea edițiilor de carte și a revistelor după criterii tehnologice

Modele structural-funcționale de broșare-copertare și finisare ale produselor poligrafice

Considerații generale privind procesele de broșare-copertare și finisare a producției poligrafice

Procesele de realizare a produselor poligrafice în cadrul întreprinderilor poligrafice sunt determinate de alternanța lucrărilor pe parcursul următoarelor etape:

pregătirea către imprimare;

realizarea formelor poligrafice;

imprimarea tirajului;

finisarea produselor imprimate.

Numărul, componența și succesivitatea operațiilor tehnologice vor varia în funcție de caracterul, tipul produselor imprimate, destinația, condițiile de întreținere și exploatare, materialele utilizate precum și de influența altor factori. Cert este faptul că, aceste materiale doar la etapa finală când sunt transformate în produse finite obțin un aspect comercial. Pentru toate tipurile de produse poligrafice etapa de finisare constituie o etapă complexă și de durată. Excepție face doar producția de ziare, care după imprimare nu necesită prelucrare suplimentară de finisare, reieșind din posibilitățile tehnice ale mașinilor de imprimat ce favorizează constituirea ziarelor din suprafețele imprimate. Lucrările artistice imprimate, reproducerile lucrărilor plastice, afișele, pliantele, cărțile poștale sunt supuse retezării, tăierii din toate părțile și dacă este necesar finisarea în rezultatul căreia se produce modificarea caracterului suprafeței reproducerii – lăcuire, laminare, gravare.

Etichetele, ambalajele, accidențele sunt supuse în cadrul procesului de finisare diferitor procedee. Decizia privind aplicarea unora din ele este determinată de destinația produselor și a cerințelor impuse privind aspectul comercial al lor. Cea mai largă utilizare o au metodele ce constituie reproduceri ale artelor vizuale (crearea suprafețelor decorative și de protecție, acoperire cu diferite materiale etc.) cumulate de realizarea crestăturilor, perforărilor și altor tipuri de finisare.

Edițiile de carte și revistă ce ocupă cel mai important loc în produsele poligrafice, după imprimare vor fi supuse unor procese de finisare complexe numite procese de broșare-copertare. Aceste procese presupun formarea blocurilor de carte din elementele componente ale ediției numite fascicule, coaserea, introducerea în copertă și tăierea.

Lucrările de broșare-copertare pot fi divizate în:

procese de broșare,

procese de copertare.

Prin procese de broșare se subînțelege ansamblul de lucrări ce asigură transformarea colilor de tipar în blocuri de carte sau a lucrărilor de obținere a edițiilor cu introducerea în copertă.

Procesele de legare presupun ansamblul lucrărilor de prelucrare a blocurilor de carte, realizarea copertelor, inclusiv prezentarea grafică și introducerea blocului în copertă.

Delimitarea dintre procesele de broșare și copertare nu este bine determinată, variind de la proces la proces și de la produs la produs. Spre exemplu: tăierea în trei părți în cazul edițiilor de tiraj mic este atribuită ca componentă procesului de broșare, iar tăierea blocurilor de carte după încleierea și uscarea lor este considerată operație de legare, deși deosebiri tehnologice esențiale de realizare a lor nu sunt. Unii autori [1, 3, 4, 5] consideră procesele de broșare-copertare drept lucrări caracteristice procesului de finisare, numindu-le procese de finisare.

Alți autori [2] susțin că, esența acestor procese este totuși diferită. Astfel, ei argumentează cu certitudine că, procesele de broșare-copertare conduc la formarea ediției de o construcție prestabilită încă în faza de concepție a produselor, constituită din câteva componente și elemente, iar procesele de finisare sunt extinse asupra producției gata în coli. În vederea asigurării produselor caracteristici dimensionale dorite și a conturului necesar, transpunerea imaginii auxiliare și modificarea caracteristicilor de suprafață a reproducerilor se recurge la acoperirea suprafețelor și modificarea facturii.

Procesele de broșare-copertare sunt extinse pe larg în fabricația unei game sortimentale de produse poligrafice foarte variată în special în cele din grupa de produse de papetărie. Realizarea tuturor produselor din această grupă de produse parcurg următoarele etape de broșare-copertare:

tăiere;

fălțuire;

adunarea fasciculelor fălțuite;

fixarea elementelor;

constituirea blocului;

realizarea copertelor, lăcuirea, laminarea;

introducerea blocului în copertă și fixarea lui;

presarea;

tăierea în trei părți a blocului;

aplicarea supracopertelor imprimate.

Scurtă prezentare a evoluției istorice a proceselor de broșare-copertare

Istoria evoluției scrisului denotă faptul că, procesele de broșare-copertare au apărut cu mult înaintea apariției cărții.

Cele mai vechi cărți egiptene – sulurile de papirus erau constuite din coli de papirus încleiate între ele. Textul era reprodus pe papirus cu cerneală roșie sau neagră cu ajutorul unor bețișoare ascuțite, după care papirusul era rulat, în final obținându-se sulurile ce se păstrau în cutii speciale realizate din piele sau lemn.

Ceva mai târziu, manuscrisele aveau nu numai formă de sul ci erau reprezentate și de coli de papirus fixate între ele prin șireturi, legături, fâșii de piele etc. Apariția a astfel de manuscrise a generat apariția primei lucrări tehnologice definită „fixare” a colilor între ele sau „coasere” [3].

Papirusul din Egipt este adus mai târziu în Europa, unde timp îndelungat este utilizat în calitate de material de bază pentru cărțile manuscrise.

În sec. II î. e. n. odată cu evoluția meseriei de prelucrare a pieilor naturale își face apariția un nou material ce servea drept suport pentru scris – pergamentul. Primele manuscrise reproduse pe pergament erau la fel reprezentate de suluri, dar spre deosebire de papirusuri marginile acestuia erau tăiate, netezite cu piatră ponce (rocă magmatică, foarte ușoară, de culoare albă sau cenușie, formată prin întărirea bruscă a lavei, folosită ca abraziv), uneori fiind chiar vopsite.

Astfel, utilizarea pergamentului generează apariția lucrărilor de copertare cu tăierea în trei părți, prelucrarea marginilor tăiate, vopsirea marginilor.

Grecii antici și romanii, pe lângă pergament utilizau și dipticuri. Acestea erau reprezentate de două plăci din lemn, os sau metal fixate între ele. Dipticurile serveau drept agende și erau utilizate pentru notițele de fiecare zi. În sec. IV î. n. H. importanța dipticurilor ca materiale ce serveau drept suport pentru scris se reduce considerabil; ele fiind utilizate în calitate de scoarțe pentru cărți. Pornind de la faptul că, dipticurile nu puteau servi ca suporturi de scris pentru cărți și erau utilizate doar în scopuri de utilizare temporară, cel mai important material pentru realizarea cărților rămânea a fi pergamentul. În scurt timp însă sulurile de pergament sunt înlocuite de manuscrise de o nouă formă constituite din coli aparte. Cartea ia o formă patrulateră, imagine menținută și până astăzi.

Procesul de realizare a noilor cărți manuscrise se deosebea esențial de cel al cărților tip „sul”. Noua tehnologie a determinat necesitatea apariției noilor operații de: fălțuire (plierea colilor) și adunarea în fascicule, formarea blocurilor din fascicule, fixarea fasciculelor între ele în bloc cu tendoane animale.

Pentru o fixare mai bună a colilor pergamentului și asigurarea rezistenței formei cotorului, cotorul blocului inițial se încleia, după care se usca și se rotungea. Prelucrarea ulterioară a blocurilor de carte din pergament includea tăierea în trei părți a blocului și acoperirea cu bronz a secțiunii. Toate lucrările remarcate privind prelucrarea blocului de carte sunt atribuite procesului de legare.

După cum se menționase, în calitate de scoarțe – copertă a cărților erau utilizate dipticurile sau scoarțele realizate din lemn, os sau metal. Inițial caracteristicile dimensionale ale scoarțelor erau la fel ca și a colilor din pergament care serveau drept pagini ale lucrării. Mai târziu pentru asigurarea protecției marginilor cărții, dimensiunile scoarțelor au fost modificate prin supradimensionarea lor, astfel, încât din trei părți ale blocului să se profileze bine canturile. Pe cotorul cărților se aplicau fâșii din tifon ce determinau crearea unor reliefe transversale ce acopereau cusăturile ce fixau fasciculele.

În vederea asigurării rezistenței la uzură și exploatare a cărților, scoarțele erau prevăzute cu sisteme de închidere din piele și elemente metalice. Aceste lucrări au determinat evoluția proceselor de copertare prin apariția operațiilor de confecționare a scoarțelor și ornamentarea decorativă a lor.

Scoarțele din lemn ale cărților au avut o aplicabilitate mult mai mare. Astfel pe ele se întindea piele naturală (safian) și diverse tipuri de materiale textile – brocart, catifea, etc. În evoluția prelucrării lor modalitățile de decorare au luat o altă incursiune: suprafețele de marochin (safian) erau acoperite prin presare cu suprafețe peliculizate din aur, ceea ce a determinat apariția unei noi operații tehnologice – imprimare prin gravare.

Evoluția fabricației de hârtie influențează creșterea numărului de copii de cărți manuscrise și contribuie la evoluția proceselor de broșare-copertare. În același timp se reduce realizarea cărților introduse în coperte luxoase și sunt tot mai extinse cărțile a căror realizare estetică este mai accesibilă după preț și mai avantajoasă ca tehnologie de obținere.

Reîntorcându-ne evolutiv la procesele de broșare-copertare [3], utilizarea tendoanelor și a pieilor pentru fixarea blocurilor este înlocuită cu șireturi și ațe, iar scoarțele din lemn sunt înlocuite cu cele din carton.

În sec. XIX sunt întreprinse o serie de încercări de modernizare a proceselor de broșare prin înlocuirea fixării caietelor cu ață cu fixarea caietelor prin metoda de coasere mecanică. Pentru prima dată această metodă a fost implementată în Anglia, unde în calitate de adeziv a fost utilizată o substanță de cauciuc în amestec cu petrol. Pielea pentru copertare este înlocuită cu noi materiale de copertare: colencor și înlocuitori de piele.

Elementele componente ale cărților broșate, cărților legate, revistelor și buletinelor

Conform datelor din literatura de specialitate [2, 5, 7], a standardelor în vigoare în domeniul poligrafic și pornind de la principalele produse ce se finisează în procesele de broșare-copertare se vor prezenta în continuare elementele componente ale acestora dimensionate în elemente ale:

cărților broșate;

revistelor și buletinelor;

cărților legate.

Cartea broșată este o lucrare tipărită, formată din unul sau mai multe fascicule, fixate între ele. Acestea formează blocul cărții și sunt îmbrăcate într-o copertă flexibilă din carton sau din hârtie de obicei imprimată.

Cărțile broșate pot fi diferite, variind funcție de anumite criterii în raport cu așezarea fasciculelor în bloc și deosebindu-se ca:

carte broșată adunată prin intercalarea fasciculelor unul în altul (fig 1.1. a);

carte broșată adunată prin suprapunerea fasciculelor unul peste celălalt (fig 1.1. b).

Cartea broșată constituită din fascicule intercalate în aceiași succesivitate de realizare este intercalată și de copertă. Copertă este fixată cu clame din sârmă sau capse metalice concomitent cu toate fasciculele și întreaga broșură este tăiată în trei părți (atât fasciculele cât și coperta).

Cartea broșată constituită din fasciculele suprapuse și fixate între ele formând blocul, este acoperită cu coperta ce se lipește de bloc doar la cotorul acesteia. Tăierea în trei părți se realizează după lipirea copertei, adică tăierea concomitentă a blocului căierea concomitentă a blocului cu coperta.

După gradul de ieșire a coperții cărțile broșate pot fi:

cărți broșate fără cant cu copertă și bloc tăiate concomitent (fig. 1.2 a);

cărți broșate ce prezintă canturi la copertă (fig. 1.2. b).

Cartea broșată fără cant este determinată de adeziunea copertei de cotor și de suprafața de 5-10 mm a primei și ultimei file a blocului și pentru acest caz tăierea se face în trei părți în același timp pentru bloc și copertă.

Broșura cu cant este carte broșată la care coperta depășește mărimea blocului cu 3-4 mm pe fiecare latură (cu excepția cotorului). Pentru acest caz tăierea blocului în trei părți se face înainte de introducerea în copertă.

Copertele lipite ale cărților broșate funcție de modul de lipire sunt dimensionate în:

cărți cu două biguri;

cărți cu patru biguri.

Bigul reprezintă adâncitura în cartonul copertei care permite îndoirea acesteia fără plesnirea lui.

Pentru cazul când coperta este lipită doar de cotor, ea va avea două biguri, distanța dintre ele fiind egală cu lățimea cotorului cărții.

Pentru cazul când coperta se lipește de prima și ultima filă a blocului, pe o distanță de 5-10 mm în afară de cele două biguri care marchează cotorul copertei se mai realizează două biguri care marchează locul până unde se lipește coperta pe fețele blocului și deci locul unde se deschide coperta cărții (pe ambele fețe ale blocului).

Pentru toate cazurile cotorul cărții broșate este drept. Pe lângă fasciculele blocului cartea broșată poate să conțină planșe, hărți lipite, anexe cu imagini, etc. Uneori copertele cărților broșate sunt acoperite cu supracoperte ce au clape – element cu ieșituri marginile cărora sunt îndoite în interior. În asemenea cazuri, cartea broșată este realizată întotdeauna cu cant.

Revistele și buletinele sunt titluri editoriale ale unor lucrări periodice, soluționarea conceptuală a cărora este determinată de destinație, conținut, prezentare grafică, format și proces de finisare. Ele realizându-se prin aceleași metode extinse asupra cărților broșate descrise mai sus.

Cartea legată – lucrare tipărită, formată din mai multe fascicule fixate între ele și îmbrăcate cu așa-numita scoarță, de regulă rigidă, realizată din mucava, pânză și hârtie. Cartea legată este constituită din bloc și scoarță (fig. 1.3.).

Blocul cărții legate este format din fascicule imprimate (coli tipărite și fălțuite) și fixate între ele. Astfel, blocul cărții este realizat din elemente exterioare și interioare (fig. 1.3.):

cotorul, unul din laturile pe care se face fixarea fasciculelor și care poate fi drept, rotunjit sau cu falț (3);

forzațurile, două file de patru pagini din care una este lipită de prima și una de ultima fasciculă a blocului, servind la fixarea blocului de scoarță (5);

tifonul la cotor ce servește la fixarea blocului de scoarță (6);

capitalbandul, bentița coloră, lipită la capetele blocului, utilizată pentru fixarea mai bună a fasciculelor între ele, având și rol decorativ (4);

semnul de carte, reprezentând o bentiță fixată cu un capăt în partea de sus a cotorului blocului, servind la marcarea locului unde cititorul s-a oprit cu studierea cărții (7);

tăieturile blocului, reprezentând latura superioară (de sus) (14), de picior (de jos) (13) și din fața blocului (17). Tăietura din față în funcție de forma cotorului blocului va fi dreaptă sau concavă. În unele cazuri una sau toate tăieturile cărții se vopsesc; fie cu scop decorativ, fie ca mijloc de prevenire a murdăririi tăieturilor;

piciorul blocului – latura de jos a blocului în zona cotorului (16).

Elementele interioare ale blocului sunt fasciculele și planșele lipite sau intercalate. Planșele lipite pot fi fixate în exteriorul fasciculelor prin lipire la cotor, fie în interior pe oricare din file. Planșele intercalate, formate din patru pagini, fie că îmbracă fascicula, fie că se intercalează în interiorul acesteia.

Coperta cărții legate poate fi rigidă sau flexibilă în funcție de materialul din care este confecționată. Ea se compune din două fețe de mucava (9) îmbrăcate în pânză sau hârtie peste tot (copertă întreagă numită și copertă 1/1 pânză sau 1/1 hârtie) sau îmbrăcată cu pânză la cotor și cu hârtie pe fețele ei (copertă compusă numită și 1/2 pânză). Între cele două mucavale coperta are în interior o fâșie de carton mai subțire numită rădăcina sau piciorul cotorului copertei (11-16), fiind mai mare decât blocul de carte formând canturile cărții legate.

Copertele (scoarțele) pot fi realizate și din materiale plastice (policlorură de vinil), obținându-se prin presare; fiind moi, rigide și mai puțin rigide.

În vederea protecției cărților legate și în special a copertei, cât și pentru o prezentare grafică specială la unele lucrări scoarțele se îmbracă în supracopertă. Aceasta se fixează pe scoarță prin clapele sale ce se introduc prin îndoire sub fețele copertei.

Clasificarea edițiilor de carte și a revistelor după criterii tehnologice

Caracteristicile de bază ale edițiilor ce le caracterizează multicriterial din aspect tehnologic cu influență decisivă asupra optimizării conceperii procesului de broșare-copertare sunt remarcate prin: (fig. 1.4.) [2]

volumul ediției;

tirajul ediției;

durata de utilizare;

frecvența utilizării;

condițiile de utilizare a ediției;

segmentul de utilizatori pentru care este predestinată ediția.

Volumul ediției în funcție de obiectivele ce îl determină este exprimat prin coli de autor, coli editoriale, coli fizice, coli convenționale imprimate, precum și coli de hârtie.

În vederea broșării-copertării cu succes a ediției este necesară cunoașterea înălțimii blocului ediției, apreciat în milimetri (mm). Evaluarea dimensională a înălțimii blocului poate fi realizată utilizând micrometru sau poate fi determinată prin metoda analitică de calcul. Pentru evaluarea economică este bine ca volumul ediției să fie apreciat prin numărul de pagini (Npag.bl.) ce poate fi determinat prin relația:

Npag.bl.=Vct·F [1.4.1]

unde: Npag.bl. – numărul de pagini în bloc;

Vct – volumul ediției în coli de tipar;

F – fracțiunea colii de hârtie.

În raport cu volumul ediției cărțile și broșurile sunt dimensionate în următoarele clase principale (tabelul 1.4.):

ediții de volum mic;

ediții de volum mediu;

ediții de volum considerabil;

ediții de volum mare.

Tabel 1.4.

Clasificarea edițiilor după criteriul de volum în dependență

de înălțimea blocului

Tirajul ediției constituie numărul total de unități ale ediției, stabilite de către editură spre editare în procesul de pregătire a manuscrisului pentru editare cu implicații asupra stabilirii tipurilor de mijloace tehnice necesare în procesele de broșare-copertare.

Specialiștii din domeniu consideră tirajul ediției:

mic când acesta se va extinde până la 15.000 unități;

mediu – 15.000-50.000 unități;

mare – 50.000-200.000 unități;

în masă – > 20.000 unități (fig. 1.4.).

Formatul ediției este formatul delimitat dimensional în trei părți după tăiere, deseori exprimat prin formatul colii de hârtie și fracțiunea colii. Aceasta are o deosebită importanță în stabilirea caracteristicilor dimensionale ale ediției, controlul calității produselor realizate precum și pentru planificarea fabricației în faza de concepție la stabilirea mijloacelor de fabricație implicate în fabricația acestora.

Toate formatele de bază și auxiliare ale producției de carte și reviste, reglementate de standardul ГОСТ 5773-76 sunt structurate în:

formate mici: 70×90/128-60×90/32;

formate medii: 60×108/32-75×90/16;

formate mari: 70×100/16-84×108/8.

Cele mai avantajoase sunt considerate formatele medii frecvent utilizate în producția de carte și revistă și pentru care sunt planificate în mare parte mijloacele de fabricație poligrafice.

La lansarea edițiilor de alte formate necorespunzătoare posibilităților tehnologice ale utilajelor se recurge la utilizarea mijloacelor de fabricație pe operații; în cazuri de excepție – la lucrări manuale.

Pentru anumite ediții de format mic cum au demonstrat cercetările întreprinse de către B. M. Mordovin și alți cercetători este posibilă lansarea tirajelor cu prelucrarea dubletelor (când din coala de hârtie se obțin două fascicule identice), tripletelor, cuartetelor.

Durata de exploatare a unei ediții este determinată în special de destinație și condițiile de exploatare (utilizare) în conformitate cu care și este concepută soluționarea constructivă a acesteia precum și materialele capabile să-i asigure durata vieții planificată.

Funcție de continuitatea utilizării, edițiile sunt clasificate în trei grupe:

I grupă – ediții ce au o durată redusă de exploatare (1-2 ani);

II grupă – ediții ce au o durată medie de exploatare (6-8 ani);

III grupă – ediții ce au o durată îndelungată de exploatare (>100 ani).

Această dimensionare are un caracter provizoriu, pentru că nu sunt considerați unii factori ca: frecvența de utilizare, particularitățile de utilizare (lectura integrală sau selectivă), condițiile de întreținere și păstrare, lectură în călătorie, la domiciliu sau bibliotecă etc. Din aspect teoretic aceste criterii importante practic nu sunt cercetate datorită complexității lor, rămând astfel a fi o problemă pentru viitor.

Segmentul de utilizatori al edițiilor este determinat de destinația lor și este apreciat de editură după caracterul informațional al ediției.

Dimensionarea existentă a edițiilor după grupe de cititori cel mai frecvent este realizată după criteriul de vârstă, acesta nefiind considerat de către unii specialiști drept un criteriu definitoriu, pentru că asupra pregătirii utilizatorului pentru lectură, asupra deciziei lui privind aprecierea ediției influențează o multitudine de factori psiho-sociali. În același context, nu poate fi neglijat procesul de accelerare a evoluției societății care a condus la implementarea unor proceduri ce au complicat identificarea legităților entităților valorice.

Analiza surselor bibliografice specializate în domeniu [2] au condus la clasificarea edițiilor în raport cu criteriul segmentului de utilizatori în următoarele grupe: (fig. 1.4.)

I grupă – ediții pentru copii mici (utilizatori neinițiați);

II grupă – ediții pentru copii de vârstă preșcolară mică (utilizatori foarte puțin inițiați);

III grupă – ediții pentru copii de vârstă preșcolară mare (utilizatori mai inițiați);

IV grupă – ediții pentru copii de vârstă școlară mică;

V grupă – ediții pentru copii de vârstă școlară mare;

VI grupă – ediții pentru adolescenți (elevi ai liceelor, colegiilor, școlilor polivalente);

VII grupă – ediții pentru tineri și utilizatori cu experiență în utilizarea literaturii (studenți ai instituțiilor superioare de învățământ și maturii);

VIII grupă – ediții pentru specialiștii în domeniu (cercetători științifici, manageri ai firmelor producătoare, etc.).

Modele structural-funcționale de broșare, copertare și finisare ale produselor poligrafice

Modelele structural-funcționale de broșare, copertare și finisare ale produselor poligrafice se compun dintr-un număr mai mare sau mai mic de operații, complexitatea, modalitatea și succesivitatea cărora variază în funcție de tipul produselor și care pot fi urmărite în figurile ce urmează (fig.1.5-1.12).

Fig. 1.4. Clasificarea edițiilor de carte și revistă după criterii tehnologice de optimizare a proceselor de legare-copertare

Fig. 1.5. Model structural-funcțional de broșare, legare și finisare

a cărților legate cu coaserea blocului

Fig. 1.6. Model structural-funcțional de broșare-legare și finisare

a cărților legate fără coaserea blocului

Fig. 1.7. Model structural-funcțional de broșare, legare și finisare

a cărților broșate cu coperta lipită

Fig. 1.8. Model structural-funcțional de broșare, copertare și finisare

a cărților broșate prin intercalare

Fig. 1.9. Model structural-funcțional de broșare, copertare și finisare

a revistelor cu volum de până la 64 pagini

Fig. 1.10. Model structural-funcțional de broșare, copertare și finisare

a revistelor cu volum ce depășește 64 pagini

Unele din etapele modelului structural-funcțional pot fi omise sau repetate funcție de tipul produsului și exigențele impuse de către client.

Fig. 1.11. Model structural-funcțional de broșare, copertare și finisare a registrelor

Fig. 1.12. Model structural-funcțional de broșare, copertare și finisare a albumelor

Mic dicționar explicativ specializat

Pergament – produs ce servea drept suport pentru scris obținut ca rezultat a prelucrării pieilor naturale animale. Prima apariție este remarcată în centrul Asiei în orașul Pergam care de fapt i-a și conferit numele acestui suport pentru scris.

Diptic – (în l. greacă diptykhos, ceea ce înseamnă „pliat în două”) – lucrare, operă compusă din două părți.

Cașerare – operația de acoperire prin lipire a feței unei coli de hârtie sau de carton cu o coală de hârtie superioară sau cu o foaie de celofan și frecarea cu o perie sau cârpă moale.

Ainșlag – formarea exactă a colțurilor copertei.

Șreguire – rotunjirea marginilor mucavalelor în exterior, curățându-se ulterior cu glasspapier (hârtie abrazivă).

Subiecte pentru verificarea cunoștințelor

Esențe ale procesului de broșare-copertare.

Definirea procesului de broșare.

Definirea procesului de copertare.

Geneza procesului de broșare-copertare.

Evoluția istorică a proceselor de broșare-copertare.

Clasificarea produselor poligrafice.

Elemente ale edițiilor de carte și caracteristicile lor.

Clasificarea edițiilor de carte și a edițiilor periodice după criterii tehnologice.

Definirea noțiunii de „volum al ediției”.

Tirajul ediției. Clasificarea și caracteristici.

Formate ale ediției.

Durata de exploatare a unei ediții. Clasificare și caracteristici.

Clasificarea edițiilor de carte după segmentul de utilizatori.

Succesivitatea tehnologică de broșare, copertare și finisare a cărților legate cu coaserea blocului.

Broșarea, copertarea și finisarea cărții legate fără coaserea blocului.

Broșarea, copertarea și finisarea cărții broșate cu coperta lipită.

Broșarea, copertarea și finisarea cărții broșate prin intercalare.

Broșarea, copertarea și finisarea revistelor cu volum până la 64 pagini.

Broșarea, copertarea și finisarea revistelor ce depășesc volumul de 64 pagini.

Broșarea, copertarea și finisarea registrelor.

Broșarea, copertarea și finisarea albumelor.

Bibliografie

Dicționar enciclopedic ilustrat. Editura Cartier, Chișinău, 1999.

Nestor M. N., Radu C.. Manualul editorului. Editura Didactică și pedagogică, București, 1970, 206 pag.

Niță E., Mărculescu M.. Tehnologie poligrafică. Editura Didactică și pedagogică, București, 1981, 157 pag.

Schuwer Philippe. Tratat practic de editare. Editura Amarcord, Timișoara, 1999.

Standardul ГОСТ 16447-70 «Издания. Основные виды. Термины и определения.»

Трубникова Г.Г. Технология брошюровочно-переплетных процессов, Москва «Книга», 1987, 494 стр.

Воробьев Д.А., Дубасов А. И., Жуков И. А., Козлов О.Н. Брошюровочно-переплетные процессы. Москва, «Книга», 1979, 368 стр.

2. TEORII ALE DEFORMĂRII MATERIALELOR

UTILIZATE ÎN PROCESELE DE BROȘARE–COPERTARE

2.1. Polimerii utilizați în procesele de broșare-copertare și caracteristicile lor

2.1.1. Condiții impuse unui compus macromolecular pentru a fi transformat în fibre

2.1.2. Implicații ale polimerilor în procesele de broșare-copertare și caracteristicile lor

2.2. Deformații ale polimerilor înalți

2.2.1. Deformațiile reversibile de elasticitate

2.2.2. Deformațiile înalt elastice

2.2.3. Deformațiile plastice

2.3. Fenomene de relaxare în polimeri

2.4. Caracterul fenomenelor la deformarea sistemelor poroase microneomogene

2.1. Polimerii utilizați în procesele de broșare-copertare și caracteristicile lor

Cea mai mare parte a materialelor poligrafice sunt formate din catene macromoleculare, care la rândul lor sunt alcătuite dintr-un număr de grupe de atomi identice numite unități structurale, sau verigi elementare legate între ele prin legături covalente – legături intramoleculare.

Numărul unităților care se repetă indică gradul de polimerizare al compusului macromolecular considerat. Compușii macromoleculari se formează în natură sau se sintetizează chimic din unul sau mai mulți componenți cu masa moleculară mică, numiți monomeri.

2.1.1. Condiții impuse unui compus macromolecular pentru a fi transformat în fibre

Pentru a forma fibre predestinate obținerii hârtiei, compușii macromoleculari trebuie să întrunească în principal următoarele condiții:

să fie de o anumtă structură;

să posede un anumit grad de polimerizare;

să conțină grupe de atomi capabile să formeze legături intermoleculare (intercatenare);

să posede așa numitul „paralelism molecular”;

să se topească sau să se dizolve fără a se descompune, sau a se degrada.

Structura compușilor macromoleculari

Compușii macromoleculari destinați fibrelor se pot clasifica după:

structura catenei principale;

tipul unităților structurale din catena macromoleculară, respectiv numărul monomerilor participanți la sinteza compusului respectiv;

forma geometrică a catenelor.

În funcție de structura catenei, compușii macromoleculari se împart în:

carbocatenari – sunt acei compuși a căror catenă principală este formată din atomi de carbon;

heterocatenari – sunt acei compuși a căror catenă principală conține pe lângă atomii de carbon și alte elemente chimice.

În funcție de tipul unităților structurale, compușii macromoleculari se împart în: homopolimeri și copolimeri.

Homopolimerii, sau simplu polimerii sunt compușii macromoleculari sintetizați dintr-un singur tip de monomer, a căror structură schematică poate fi prezentată astfel:

– A – A – A – A – A – A – A – A –

Copolimerii sunt compușii macromoleculari sintetizați prin copolimerizarea a două sau mai multe tipuri de monomeri de compoziții chimice diferite.

Frecvent întâlniți, sunt copolimerii binari și ternari. Copolimerizarea a patru sau mai mulți monomeri este utilizată foarte rar.

Copolimerii binari, funcție de ordinea alternanței și de dispunerea spațială a merilor pot fi: statistic alternanți neuniform, statistic alternanți uniform, blocopolimeri și copolimerii grefați.

Copolimerii statistic alternanți neuniform sunt copolimerii în care unitățile structurale ale monomerilor sunt dispuse neregulat în lungul lanțului principal:

– A – B – A – A – A – B – B – A –

Copolimerii statistic alternanți uniform sunt copolimerii în care unitățile structurale ale monomerilor sunt dispuse regulat în lungul lanțului principal:

– A – B – A – B – A – B – A – B –

Bloccopolimeri sunt copolimerii în care catenele sunt formate din segmente lungi dintr-un monomer care alternează cu segmente ale altui monomer:

– (A)a – (B)b – (A)c – (B)d –

Copolimerii grefați au o structură ramificată; catena principală este formată din polimerul de bază (A) de care se grefează verigi din alt polimer (B):

În funcție de forma geometrică a catenelor macromoleculare, polimerii destinați obținerii fibrelor pot avea diferite structuri (fig. 2.1)

Polimerii cu structură liniară (fig. 2.1.a) se caracterizează printr-un grad mare de asimetrie (raportul dintre lungimea și grosimea macromoleculei) și un înalt grad de orientare, ceea ce favorizează apariția a numeroase legături intermoleculare, deci realizarea unei împachetări compacte. Toate acestea au repercusiuni favorabile asupra caracteristicilor fizico-mecanice ale fibrelor. Asemenea polimeri sunt cei mai indicați pentru fibre.

Polimerii cu structură ramificată (fig. 2.1b) se prezintă sub forma unor lanțuri lungi cu ramificații laterale. Se caracterizează printr-un grad de asimetrie redus, ceea ce împiedică orientarea macromoleculelor și împachetarea compactă a acestora. Din acest motiv întotdeauna rezistența polimerilor ramificați este mai mică decât a polimerilor liniari.

Polimerii cu ramificații voluminoase nu sunt indicați pentru fibre deoarece ramificațiile împiedică orientarea, ordonarea și împachetarea compactă a catenelor macromoleculare.

Polimerii cu structură în rețea sau spațiali (fig. 2.1.c) sunt formați din lanțuri macromoleculare legate între ele prin legături covalente transversale. Spre deosebire de polimerii liniari și cei ramificați, polimerii cu structură în rețea nu se dizolvă și nu se topesc fără descompunere. De aceea, asemenea polimeri nu pot fi transformați în fibre.

Cu toate acestea există fibre naturale (lâna), sau chimice (polialcoolvinilice stabilizate față de apă, carbon, etc.) în care se află polimeri cu structură în rețea. Fibrele chimice cu o asemenea structură se obțin prin filarea polimerilor liniari sau ramificați care apoi se supun reticulării prin procedee specifice.

Gradul de polimerizare influențează prelucrabilitatea polimerilor în procesul de filare și determină caracteristicile fizico-chimice ale fibrelor.

Procesul de filare se desfășoară normal, dacă gradul de polimerizare este cuprins între anumite limite. Astfel, polimerii cu grad mic de polimerizare nu se pot fila, iar filarea celor cu grad mare de polimerizare este greoaie, uneori chiar imposibilă, datorită creșterii excesive a vâscozității topiturii sau soluției de filare.

Proprietățile mecanice ale fibrelor sunt, de asemenea, determinate în mare măsură de gradul de polimerizare. Astfel, rezistența mecanică a fibrelor crește odată cu creșterea gradului de polimerizare, dar numai până la o anumită valoare a acestuia.

Pentru a explica fenomenul menționat, considerăm doi polimeri cu grade de polimerizare diferite, dar care, sub acțiunea unor solicitări mecanice se distrug prin ruperea legăturilor intermoleculare, nu prin ruperea catenelor (fig. 2.2).

Numărul legăturilor intermoleculare este dependent de lungimea catenelor, respectiv de gradul de polimerizare. Între catenele polimerului b (fig. 2.2.b) se formează mai multe legături intermoleculare, comparativ cu numărul legăturilor formate la polimerul a (fig. 2.2.a), din care cauză rezistența acestuia este mai mare.

Așadar, până la o anumită valoare, creșterea gradului de polimerizare determină creșterea rezistenței mecanice, fapt datorat creșterii numărului de legături intermoleculare. La un anumit grad de polimerizare (specific fiecărui polimer) suma energiilor intercatenare devine egală cu suma energiilor intracatenare. Mărimea gradului de polimerizare peste această valoare nu determină creșterea rezistenței mecanice, deoarece ruperea polimerului se produce prin ruperea catenelor.

Din acest punct de vedere este de dorit ca gradul de polimerizare să fie cât mai mare, dar mai mic decât cel care determină ruperea catenelor.

Gradul optim de polimerizare, specific fiecărui polimer, trebuie astfel stabilit, încât să confere fibrelor caracteristicile dorite și totodată să asigure polimerului o bună prelucrabilitate în procesul de filare.

De menționat și influența polidispersiei asupra proprietății fibrelor. Polidispersia mare, adică o variație mare a gradului de polimerizare, are influența negativă atât asupra prelucrabilității polimerului cât și asupra proprietăților fibrelor.

Grupele de atomi capabile să formeze legături intermoleculare (legături de hidrogen, Van der Waals, ionice, etc.) sunt strict necesare să fie prezente în compoziția polimerilor destinați fibrelor. Foarte multe fibre conțin grupe polare cum ar fi: – OH; – COOH; – NH2. Asemenea grupe de atomi contribuie la stabilirea legăturilor între catenele vecine, la formarea zonelor ordonate și conferă totodată fibrelor o bună higroscopicitate și o afinitate tinctorială corespunzătoare.

Paralelismul molecular presupune posibilitatea catenelor de a se orienta în lungul axei fibrei în timpul formării acesteia. Această condiție este strict necesară deoarece, numai astfel se creează posibilitatea realizări unei structuri compacte, ceea ce se reflectă favorabil în proprietățile fizico-mecanice ale fibrelor.

Topirea sau dizolvarea polimerului fără descompunere sau degradare este o cerință obligatorie deoarece transformarea polimerului în filamente nu se poate realiza decât prin aducerea acestuia în stare de mobilitate.

În funcție de destinația fibrelor polimerii constituienți trebuie să îndeplinească și alte condiții cum ar fi: stabilitate la apă, lumină, temperatură, stabilitatea chimică, etc.

2.1.2. Implicații ale polimerilor în procesele de broșare-copertare și caracteristicile lor

În procesele de broșare-copertare la nivelul multor operații tehnologice prelucrarea semifabricatelor se realizează pe baza deformării materialelor utilizate pentru prelucrarea revistelor și edițiilor de carte. Cu referință către acestea se poate specifica fălțuirea fasciculelor, fundamentată pe deformațiile apărute la îndoirea succesivă a colilor în cadrul operațiilor de presare a fasciculelor caietelor și ale blocurilor de carte.

În procesul tehnologic sunt implicate diferite materiale polimerice ce sunt structurate în două grupe:

polimeri carbocatenari – polimeri a căror catenă principală este formată din atomi de carbon – polivinilclorhidric. Specific acestor materiale le este constituirea structurală densă, lipsa porilor și macrocapilarelor;

polimeri heterocatenari – hârtia, cartonul utilizat pentru broșare, textilele din bumbac pentru coperte, ață etc. Acestei grupe de materiale le este caracteristică constituirea structurală mai puțin densă cu multipli pori și capilare.

Caracteristicile cele mai importante proprii polimerilor cu structura catenară sunt specificate prin:

masa moleculară și structura polimerilor, ce determină caracteristicile dimensionale ale macromoleculelor;

flexibilitatea macromoleculelor, dependentă de constituirea lor structurală și de forțele de interacțiune intermoleculară și intramoleculară.

Masa moleculară și structura polimerilor au o influență deosebită asupra caracteristicilor mecanice ale produselor poligrafice. Odată cu sporirea masei moleculare crește rezistența la diferite solicitări ale polimerilor, crește temperatura de topire și fierbere a substanțelor. Unele substanțe cu masă moleculară mare (celuloza, anumite tipuri de mase plastice) nu pot trece în stare plastică chiar și la temperaturi înalte, iar chimic se distrug în rezultatul distileriei.

Interacțiunile intermoleculare ale polimerilor au implicații semnificative asupra caracteristicilor fizico-mecanice, în special asupra celor de rezistență la diverse solicitări.

Din punct de vedere fizic, rezistența corpurilor solide marcată prin rezistența la distrugere este caracterizată de mărimea forțelor de interacțiune între elementele lor componente: atomi, molecule.

Cele mai importante tipuri de legături între molecule sunt legăturile covalente polare, deși în polimeri influențe deosebite o au forțele de interacțiune intermoleculare. Dacă forțele intermoleculare conduc la constituirea moleculelor alungite, atunci interacțiunile intermoleculare sunt orientate asupra creării lanțurilor din aceste molecule.

Către forțele intermoleculare se referă și forțele Van der Waals (electrostatice, inductive și dispersionale) la fel și cele de hidrogen.

Intensitatea forțelor Van der Waals depind semnificativ de distanțele dintre molecule și de temperatură, dependență ce poate fi urmărită în relația [2.1]:

[2.1]

unde: EMB – energia interacțiunii intermoleculare, J;

Po',Po'' – momentele auxiliare ale moleculelor, K·m;

l – distanța dintre dipolii moleculelor, m;

k – constanta lui Boltzmann (k=1,38066·10-23 J·K-1);

T – temperatura absolută (termodinamică), K.

Conform acestei relații, energia de interacțiune intermoleculară se reduce semnificativ odată cu creșterea distanței dintre molecule și a temperaturii pentru că, acțiunea termică (la temperaturi înalte) limitează posibilitatea de orientare a moleculelor și conduce la slăbirea legăturilor între ele.

La acționarea asupra polimerului cu forțe de acțiune exterioare, se poate produce deformarea moleculelor sau deplasarea lor în raport una față de alta. Deplasarea relativă a moleculelor una față de alta este contracarată de forțele Van der Waals. Legăturile intermoleculare similare cu legăturile de hidrogen conduc la stabilirea legăturilor între catenele vecine, la formarea zonelor ordonate ceea ce asigură un modul înalt de rigiditate.

Caracteristicile mecanice ale polimerilor sunt influențate și de prezența plastifianților și apei. Componentul micromolecular întrepătrunzând între moleculele polimerului, le împinge (mărind distanța între ele), slăbește legăturile intermoleculare în același timp contribuind la plastifierea lor. Plastifiantul nu numai că contribuie la creșterea plasticității polimerilor, dar și influențează asupra unor caracteristici de rezistență a lor. Acțiunea concomitentă a apei și a temperaturii ridicate pot conduce la modificarea structurală a polimerilor: ruperea legăturilor între unele grupele lanțurilor macromoleculare și formarea lor în alte grupe.

Una din caracteristicile principale ale polimerilor carbocatenari de care sunt legate importante caracteristici termomecanice și de relaxare este cea de flexibilitate a macromoleculelor.

Flexibilitatea macromoleculelor reprezintă capacitatea lanțurilor macromoleculare de a-și modifica conformația în rezultatul mișcării energiei intermoleculare (micro-browniană) sau sub acțiunea forțelor mecanice exterioare, argumentată de faptul că, lanțurile monomerice la interacțiunea termică se rotesc în jurul legăturilor covalente simple. Orice modificare a conformației macro-moleculelor este determinată de o serie de mișcări de rotație elementare similare, în timp ce gradul de libertate a întoarcerilor este limitat de interacțiunea catenelor laterale ale lanțurilor vecine. Unghiul de variație φ, în limitele în care verigile lanțului pot realiza mișcări de rotație (fig. 2.3), denotă caracteristica de rigiditate a macromoleculelor polimerului.

Structura carbocatenară a catenei principale a lanțului macromolecular conduce la fel la apariția altor caracteristici specifice remarcate prin difuzia atomilor și moleculelor. Cel mai simplu modul macromolecular este lanțul constituit din catene-compuse reprezentate de circa 25 atomi de carbon. Compușii moleculelor polimerilor se mișcă mai mult sau mai puțin independent unul față de altul, însă libertatea totală a lor este împiedicată de legătura lor cu lanțul molecular. Din acest motiv, difuziunea polimerilor amorfi are loc în esență prin intermediul deplasării prin salturi între noua stare de echilibru nu a întregii molecule, ci doar a unui segment al lanțului. Indiferent de condițiile create, acestea pot totuși provoca modificarea formei inițiale ale moleculelor (mișcarea microbrowniană), deplasarea treptată a centrului de greutate (mișcarea macrobrowniană). Asupra procesului de mișcare micro și macrobrowniană o influență deosebită o au acționarea forțelor exterioare și temperaturii ridicate.

Mișcarea browniană orientată creată de acționarea forțelor exterioare determină o difuziune impusă ireversibil.

La temperaturi înalte procesul de difuziune se produce foarte repede. Aceasta este explicat prin faptul că, acționarea termică este însoțită de creșterea numărului golurilor în structura moleculară și a accelerării acțiunii catenelor, astfel ele vor depăși mai ușor potențialul obstacolul la deplasarea printre golurile create.

Difuziunea polimerilor este determinată de sistemul molecular al deformațiilor plastice și înalt plastice.

2.2. Deformații ale polimerilor înalți

Cu toată diversitatea lucrărilor realizate în cadrul operațiilor de broșare, copertare și finisare, marea majoritate a acestor operații studiate din punctul de vedere al fenomenelor ce au loc se includ, în principal în două categorii de fenomene:

de natură mecanică – de deformare a materialelor;

de natură chimică – de încleiere (adeziune).

Deformația corpului solid [3] reprezintă modificarea formei, caracteristicilor dimensionale ale unui corp sub acțiunea forțelor exterioare, variații de temperatură, câmp magnetic, etc.

Astfel, componentele corpului până la deformare au o anumită dispunere relativă în structura lui, după aplicarea unor sarcini, forțele acestea își modifică poziția.

Deformațiile corpurilor cristaline și a celor amorfe (joase molecular) sunt caracterizate prin elasticitate momentană sau prin elasticitate și plasticitate.

Deformațiile polimerilor amorfi într-un interval mare de variație a temperaturii structural sunt constituite din:

deformații reversibile de elasticitate εel;

deformații înalt plastice instantanee εîel;

deformații ireversibile εi.

Deformația totală a polimerului poate fi apreciată prin relația:

εp=εel+εîel +εi [2.2]

Marcând εel+εîel prin εr (deformație reversibilă), obținem:

εp= εr +εi [2.3]

unde: εr – deformația reversibilă, m.

Polimerii amorfi în funcție de temperatură se pot afla în trei stări:

solidă – temperatura mai coborâtă decât temperatura de solidificare Ts;

înalt elastică – temperatura mai mare ca temperatura de solidificare Ts, însă mai coborâtă ca temperatura de fluiditate Tf;

stare plastică (vâscozitate) – temperatură mai ridicată ca cea a temperaturii de fluiditate.

Deformațiile de elasticitate la polimerii amorfi se manifestă doar când acestea sunt în stare solidă (temperatura mai coborâtă ca Ts). La temperaturi mai ridicate de Ts, dar mai coborâte ca temperatura de fluiditate sunt manifestate în mod special deformațiile înalt elastice (deoarece deformația de elasticitate este foarte mică) și mai ridicată ca temperatura de fluiditate.

În continuare este prezentată structura moleculară de constituire a deformațiilor nominalizate.

2.2.1. Deformațiile reversibile de elasticitate

Deformațiile reversibile de elasticitate sunt deformațiile, apărute la acționarea forțelor exterioare determinate prin viteza de aplicare a forțelor ce dispar după înlăturarea lor deplasându-se cu viteza sunetului ca rezultat a interacțiunii forțelor intermoleculare.

Mărimea acestor deformații depind de mărimea sarcinii ce acționează asupra unui material (fig. 2.4).

În cazul în care sarcina ce acționează pentru producerea deformării este mică, între valoarea sarcinii există o relație liniară (segmentul OA pe fig. 2.5a). O astfel de relație liniară are loc doar până la o anumită valoare a sarcinii ce acționează pentru producerea deformării limită care se numește limită de proporționalitate (punctul A din fig. 2.5b).

Până la această limită deformarea care are loc se numește deformare momentană și ea se caracterizează prin faptul că, deformarea dispare imediat după ce sarcina încetează să acționeze (deformarea dispare instantaneu). Peste această limită, adică la o valoare mai mare a sarcinii care acționează pentru producerea deformării are loc o așa numită deformație elastică.

Deformațiile reversibile sunt descrise de legea lui Guc.

Abordate la nivel de structură moleculară deformațiile reversibile sunt caracterizate prin modificarea distanțelor între atomi și molecule. Departajarea componentelor de la starea de echilibru are loc doar în limitele acționării forțelor intermoleculare de atracție, ordinea dispunerii lor rămânând aceiași.

La acționarea unei sarcini asupra unui corp, aceasta este transmisă de la o moleculă la alta, forța ei fiind reprezentată de cumularea tuturor forțelor de respingere a moleculelor nu numai a celor din preajmă ci și a celor dispuse la periferii. La orice valoare a sarcinii de acționare oricât de mică ar fi, se manifestă deformația reversibilă de elasticitate.

Deformației de elasticitate îi sunt specifice valori absolute minime în raport cu caracteristicile dimensionale ale corpului și cu valorile mari ale modulului de elasticitate.

Principalele legități ale deformațiilor de elasticitate sunt specifice corpurilor solide (cristalice și molecular joase), ele deosebindu-se prin caracterul lor de echilibru.

Dacă trecerea oricărui corp de la starea inițială până la cea finală (deformarea) s-ar produce momentan, atunci în acest corp s-ar menține constant starea de echilibru. Însă, în materialele polimerice în care limita variației temperaturii este foarte mare o astfel de stabilitate a stării de echilibru nu este observată.

În polimerii deformați starea perfectă de echilibru este obținută după un anumit interval de timp, ceea ce denotă existența deformațiilor înalt elastice.

2.2.2. Deformațiile înalt elastice

Deformațiile înalt elastice sunt deformațiile reversibile ce dispar după un timp mai îndelungat după întreruperea acționării sarcinii. Ele fiind determinate de structura specifică a materialului privind posibilitatea de creare a deformațiilor.

Deformațiile înalt elastice sunt dependente și de timpul de acționare a sarcinii asupra materialului. În prima perioadă de acționare a sarcinii, se observă o deformație momentană a materialului urmată prin creșterea timpului de obținerea unei deformări elastice. După întreruperea acționării sarcinii materialul încearcă să revină la forma inițială. Dacă timpul de acționare a sarcinii este redus ceea ce conduce doar la obținerea unor deformări momentane, odată cu întreruperea acționării sarcinii are loc restabilirea instantanee a formei materialului.

Dacă timpul de acționare a sarcinii este de lungă durată și conduce la obținerea unor deformări elastice, timpul de revenire a materialului la forma inițială va fi mai îndelungat după întreruperea acționării sarcinii.

Interdependența dintre mărimea deformației și timpul de acționare a sarcinii poate fi urmărită în fig. 2.5b. În această figură, segmentul OA reprezintă deformarea instantanee (momentană), iar segmentul AB – deformarea elastică. Ambele deformări s-au produs în timpul t1 cât a acționat sarcina. Segmentul AB este descris de relația:

γ= γ0(1-l -t/Tr) [2.4]

Segmentul BC reprezintă momentul în care are loc revenirea materialului la forma inițială după întreruperea sarcinii în limitele deformării instantanee (momentane). Segmentele OA și BC trebuie să fie egale. Segmentul CD reprezintă revenirea materialului la forma inițială în limitele deformării elastice în timpul t1 – t2.

Deformația suportată de segmentul BD este descrisă de relația:

γ= γ0·l -t/Tr [2.5]

unde: γ0 – deformația inițială creată de acționarea sarcinii forței exterioare, m;

γ – deformația stabilită după înlăturarea sarcinii de acționare, m;

t – timpul de acționare a sarcinii, s;

Tr – perioada (timpul) de relaxare, s.

Structura moleculară în cazul deformațiilor înalt elastice este caracterizată nu de modificarea distanțelor între elementele corpului, cum au loc în deformațiile elastice reversibile, ci de modificarea echilibrului conformației verigilor macromoleculelor polimerului.

Timpul mare necesar revenirii deformațiilor înalt elastice este explicat de faptul că, lanțurile moleculare lungi ale polimerului își modifică forma foarte încet, timpul întârziat de revenire crește proporțional în funcție de lungimea lanțului molecular. Deformările elastice, pe lângă dependență de timpul de acționare depind și de o serie întreagă de alți factori, ca temperatură, umiditate etc.

Astfel, cu cât temperatura este mai mare, la valori egale ale sarcinii cu care se acționează deformările elastice se obțin mai repede.

În concluzie se poate constata, că o deformare reversibilă reprezintă de fapt suma deformărilor momentane și a celor elastice.

Dacă are loc o deformare elastică relativ ireversibilă, în condițiile unei hârtii cu grad redus de umiditate, odată cu umidificarea hârtiei deformarea devine reversibilă.

2.2.3. Deformațiile plastice

Deformațiile ireversibile [3] care se produc numai într-un singur sens se mai numesc și deformări plastice. Când timpul de acționare a sarcinii asupra unui material este mare, la început se produce o deformare momentană, apoi una elastică, dacă timpul de acționare a sarcinii crește apare deformarea plastică. Fenomenul se datorează deplasării lanțurilor moleculare ale materialului între ele fără modificarea distanțelor. În rezultat forțele intermoleculare de interacțiune nu se modifică, ceea ce lipsește forțele care determină întoarcerea moleculelor la potențialul inițial.

Deformațiile plastice apar sau în rezultatul acționării sarcinii ce depășește limitele de rezistență a substanței, sau a temperaturii înalte, când polimerul se află în stare de vâscozitate – una din stările fizice principale ale polimerilor amorfi în care acționarea asupra corpurilor polimerici cu o sarcină mecanică conduce la generarea deformațiilor ireversibile.

Limitele între stările înalt elastice și cele vâscoase sunt dependente de temperatură, presiune și timpul de acționare a sarcinii.

Trecerea polimerului în stare de vâscozitate are loc la temperatura aproape de temperatura de fluiditate. La temperaturi înalte polimerii se comportă la fel ca și lichidele, iar la temperaturi joase – la fel ca și corpurile solide cu modulul de deplasare G. Cu creșterea tensiunii se produce coborârea temperaturii fluidității polimerului.

Deformația plastică evoluiază în timp și viteza ei de evoluție depinde de vâscozitatea corpului, caracterizat de coeficientul de vâscozitate η.

Comportamentul substanțelor lichide se supune dependenței lui Newton.

[2.6]

unde: γ – viteza de curgere, m/s;

η – vâscozitatea dinamică, Pa·s.

Deformația plastică și distrugerea sunt strâns legate între ele, ea fiind dependentă de forțele de deplasare a tangentelor τd, ruperea – de tensionarea normală τ.

În cazul când deformarea plastică a unui material este mare, se poate produce chiar distrugerea acestuia.

Umiditatea are o influență foarte mare asupra tipului de deformare ce se obține. Astfel, la o umiditate relativă a aerului de 60-65% hârtia și cartonul au o plasticitate redusă, care scade odată cu micșorarea umidității și crește cu mărirea acesteia.

Cunoașterea fenomenelor de deformare a materialelor ce au loc în procesul de finisare contribuie la optimizarea parametrilor procesului tehnologic. Astfel, în cazul unor operații ca fălțuitul, se obțin deformări elastice și uneori deformări elastice întârziate, datorate timpului scurt de formare a îndoiturii, respectiv timpului scurt de acționare a sarcinii (presiunii) în decursul căruia se formează îndoitura. De regulă, după un anumit interval de timp, îndoitura începe să revină la forma inițială. Cum aceasta este un fenomen negativ, pentru prelucrarea în continuare după fălțuire, fasciculele îndoite sunt supuse presării.

Pentru a consolida deformarea, este necesar un anumit interval de timp pentru presare și o anumită sarcină de pretensionare asupra materialului îndoit.

Aceleași rezultate pot fi obținute fie prin mărirea timpului de presare cu păstrarea constantă a pretensionării, fie prin pretensionare mai puternică într-un timp mai scurt. Timpul și forța de pretensionare vor fi diferite, pentru diferite tipuri de hârtie, la obținerea aceluiași rezultat.

2.3. Fenomenele de relaxare în polimeri

Prin relaxare, în sens larg, se înțelege procesul de trecere treptată a sistemului fizic din starea de neechilibru a forțelor de acționare în starea de echilibru.

Se deosebește relaxare a tensiunilor și relaxare a deformațiilor.

Relaxarea tensiunilor este manifestată prin reducerea tensiunilor în sistemul fizic într-un anumit interval de timp la deformare constantă. Spre exemplu, dacă în polimerul – model supus acționării unei sarcini, se menține constantă deformația apărută, atunci tensionarea după un interval de timp se va micșora, explicată prin trecerea treptată succesivă a sistemului la o stare de echilibru nouă.

Relaxarea deformațiilor – revenire treptată la formele și caracteristicile dimensionale inițiale ale corpului după înlăturarea sarcinilor.

Asigurarea stării de echilibru a sistemului de deformare este sugestiv reprezentată de relația Maxwel, ce exprimă dependența între tensiune și timp:

τ=τ0· l -t/Tr [2.7]

unde: τ0 – efortul (tensiunea) inițial, apărut în urma acționării sarcinii, Pa;

τ – efortul (tensiunea) remanent (rămasă) după încetarea acționării sarcinii, Pa;

l – baza logaritmilor naturali (l= 2,718);

t – timpul de acționare a sarcinii, s;

Tr – perioada de timp de relaxare, s.

Perioada de relaxare – reprezintă timpul în decursul căruia tensionarea în corpul deformat se micșorează de l ori.

Din relația 2.7 este evident că, efortul remanent τ depinde de perioada de relaxare Tr și timpul de acționare a sarcinii t. Dacă perioada de relaxare este mică și t are valori finale, atunci τsd practic tinde către zero, lipsește tensiunea interioară și sistemul se află în stare de echilibru.

Perioada de relaxare constituie o caracteristică de deformare a polimerilor destul de comodă. Asupra mărimii perioadei de relaxare influențează structura macromoleculară a polimerului, forțele intermoleculare și interioare de interacțiune, temperatura. Cu creșterea dimensională a moleculelor polimerului și a forțelor de acționare, perioada de relaxare crește și ea.

Polimerii diferiți după caracteristicile lor au perioade de relaxare diferite.

La temperatura de 1820C procesele de relaxare decurg foarte încet, extinzându-se uneori pe parcursul a câteva ore, zile, chiar și luni. Considerând perioada mare de relaxare, unii polimeri se apropie de starea de echilibru foarte încet practic niciodată neajungând la starea de echilibru.

Măsurând temperatura sau mărimea sarcinii de acționare, procesul de relaxare poate fi dirijat. În dependență de condițiile de deformare a polimerului se poate produce sau modificarea formei lanțului macromolecular, regruparea moleculelor sau desfășurarea concomitentă a lor.

2.4. Caracterul fenomenelor la deformarea sistemelor poroase microneomogene

Din considerațiile teoretice privind deformarea sistemelor poroase solide, din componența cărora fac parte și materialele pentru broșare-copertare: cartonul, hârtia, materialele textile și altele, reiese că, rezistența sistemelor de acționare a sarcinilor depind de caracteristicile sistemelor poroase microneomogene și de numărul punctelor de contact (puncte de contact cu fibrele celulozice vecine, componentele substanțelor de umplutură, etc.) prin intermediul cărora se produce acționarea sarcinii.

Cu cât numărul punctelor de contact este mai mare, cu atât mai mare rezistență la deformare va opune sistemul respectiv și cu atât mai mici vor fi deformațiile.

Numărul punctelor de contact la deformarea corpurilor poroase nu este constant, ci se modifică sub acțiunea sarcinilor exterioare. Indiferent de aceasta, cum consideră G. I. Pocrovschii [1], este posibilă manifestarea a două procese paralele ce oferă rezultate necontradictorii în acest sens. Inițial, la mărirea sarcinii de acționare, porozitatea sistemului se poate micșora, ceea ce va condiționa creșterea numărului de puncte de contact și simplificarea sistemului. Ulterior, sub acțiunea forțelor interioare ale sistemului sunt posibile diverse mișcări și forme de distrugere la manifestarea cărora numărul punctelor de contact se micșorează și respectiv se reduce rezistența sistemului.

Sub acțiunea sarcinilor mici deformarea înclină prioritar a se produce, în funcție de reducerea volumului și doar treptat are loc deplasarea laterală.

Procesul de distrucție a legăturilor sub acțiunea sarcinilor (forțelor) exterioare poate fi ireversibil, ceea ce determină producerea deformației remanente. La unele valori maximale ale forțelor de acționare se produce distrugerea sistemului.

Deformarea de comprimare a sistemelor poroase se produce în baza micșorării volumului lor și a lărgirii laterale nesemnificative, de aceea coeficientul Puasson pentru materialele poroase cu componență de celuloză (carton, hârtie) este foarte mic (~ 0,025); contracția acestor materiale este determinată de apropierea fibrelor una de alta și reducerea porilor din aceste fibre.

Dat fiind că, cartonul și hârtia este constituită din o complexitate de legături (celulozice și hemicelulozice), deformațiile lor trebuie abordate din punct de vedere al dispunerii deformațiilor substanțelor supramoleculare. Cum se menționase anterior, la deformarea acestor componente forțele exterioare pot genera modificări a distanțelor între elementele componente, modificarea conformației moleculelor (îndoire, curbare), mișcare (deplasare) ireversibilă (regruparea) a moleculelor însăși și a constituirilor structurale.

Procese asemănătoare pot avea loc și în alte materiale poroase și fibroase ce conțin celuloză.

Astfel, deformația remanentă de contracție a materialelor poroase microneomogene trebuie să fie urmată de:

reducerea volumului, în baza apropierii fibrelor și a sporirii densității lor;

distrucția parțială a fibrelor la tensionări corespunzătoare;

regruparea ireversibilă a moleculelor;

modificări structurale a moleculelor sub acțiunea pretensionării, temperaturii, umidității și a timpului de acționare.

Subiecte pentru verificarea cunoștințelor

Condiții impuse unui compus macromolecular pentru a fi transformat în fibre.

Structura compușilor carbocatenari.

Structura compușilor heterocatenari.

Compuși macromoleculari homopolimeri.

Compuși macromoleculari copolimeri.

Bloccopolimeri.

Gradul de polimerizare al polimerilor.

Grupele de atomi capabile să formeze legături intermoleculare.

Paralelismul molecular.

Deformații ale polimerilor înalți.

Deformații plastice ale polimerilor. Clasificare.

Deformațiile reversibile de elasticitate.

Deformațiile înalt elastice.

Deformații plastice.

Fenomenele de relaxare în polimerii.

Caracterul fenomenelor la deformarea sistemelor poroase microneomogene.

Bibliografie

Воробьев Д. В., Дубасов А. Н., Жуков И. А., Козлов С. Н.. Брошюровочно-переплетные процессы, Москва «Книга», 1979.

Gribincea Valeria, Bordeianu L. Fibre textile. Proprietăți generale. Editura Performantica, Iași, 2002.

Dicționar Enciclopedic Ilustrat. Editura CARTIER, Chișinău, 1999

Bibliografie

Воробьев Д. В., Дубасов А. Н., Жуков И. А., Козлов С. Н.. Брошюровочно-переплетные процессы, Москва «Книга», 1979.

Gribincea Valeria, Bordeianu L. Fibre textile. Proprietăți generale. Editura Performantica, Iași, 2002.

Dicționar Enciclopedic Ilustrat. Editura CARTIER, Chișinău, 1999

3. Pregătirea și tăierea colilor

Considerații generale privind caracteristicile hârtiei recepționate pentru broșare-copertare

Noțiuni privind coala de hârtie, fracțiunea colii, formatul ediției și coala de tipar

Coala de hârtie pentru fălțuit și elementele ei

Bătutul colilor, factori de influență asupra exactității și productivității bătutului colilor

Cerințe impuse colilor de hârtie preliminar bătutului.

Unghiul de așezare a colilor de hârtie

Bătutul colilor. Factori de influență asupra exactității bătutului colilor

Controlul și numărarea colilor imprimate

Tăierea topului din coli

3.6.1. Tăierea topului din coli

3.6.2. Esența fenomenelor ce se produc la tăiere

3.6.3. Factori de influență definitorii asupra exactității tăierii

Exactitatea tăierii

Sarcina de acționare

Înălțimea topului de hârtie

Tipul hârtiei

Umiditatea hârtiei

Forma cuțitului

Ascuțirea cuțitului

Unghiul de ascuțire al cuțitului

Factori de influență asupra frecvenței înlocuirii cuțitului și a fiabilității marzanului

Considerații generale privind caracteristicile hârtiei recepționate pentru broșare-copertare

O deosebită importanță în procesul de pregătire o prezintă caracteristicile materialelor implicate în procesele de broșare-copertare.

Pornind de la faptul că, cel mai uzual material pentru realizarea produselor poligrafice este hârtia, în cadrul acestui capitol se vor prezenta caracteristicile cu cea mai semnificativă implicație pentru procesele de broșare-copertare.

Hârtia implicată în procesele de broșare-copertare, a fost structurată după predestinația sa în raport cu tipul de imprimare în hârtie pentru:

tiparul înalt,

tiparul ofset,

tiparul adânc.

Toate tipurile de hârtie utilizate în tiparul înalt, offset și adânc sunt evaluate calitativ prioritar pentru conformitate optimală la broșare-copertare după caracteristicile lor în caracteristici ce țin de (fig. 3.1.):

compoziția fibroasă;

caracteristici geometrice:

stabilitate dimensională,

densitate de suprafață,

planietate a suprafeței,

greutate a 1m2,

grosime a hârtiei,

uniformitate a grosimii hârtiei,

caracteristici fizice:

higroscopicitate:

permeabilitate la apă,

absorbție,

porozitate,

pH-ul (grad de aciditate și alcalinitate);

opacitate,

gradul de alb,

transparență;

proprietăți electrice:

încărcare electrostatică;

caracteristici mecanice:

tenacitate:

rezistență la tracțiune,

rezistențaăla rupere,

rezistență la solicitări repetate (fălțuit).

Abordată după compoziția structurală, hârtia este constituită din materiale de bază și auxiliare.

Drept material de bază este considerată pasta de hârtie ce prezintă în sine fibre lemnoase mărunțite neomogene și neuniforme.

Hârtia de calitate înaltă are drept material de bază în compoziția sa și alte tipuri de materiale numite materiale auxiliare din componența cărora fac parte:

materialele de umplutură;

substanțele de încleiere și de creștere a rezistenței hârtiei;

coloranții.

Materialele de umplutură conferă hârtiei proprietăți bune de imprimare și o bună opacitate.

Substanțele de încleiere asigură creșterea rezistenței hârtiei în stare umedă.

Coloranții sunt utilizați pentru nuanțarea culorii sau colorarea intensă a hârtiei.

Densitatea de suprafață a hârtiei este determinată de densitatea dispunerii fibrelor pe o unitate de suprafață, caracteristică direct proporțională greutății unui m2 de hârtie.

În procesul de fabricație a hârtiei, fibrele se ordonează în hârtie, astfel încât, în final orientarea lor să corespundă cu direcția de mișcare a benzii de hârtie în cadrul procesului de obținere a ei.

Hârtia, fie ea în rulou sau tăiată în coli este caracterizată de două direcții: direcția de fabricație (longitudinală) și direcția transversală.

Pe direcția de fabricație hârtia este mai rezistență, pe direcția transversală hârtia are valori mai mari ale întinderii și contracției. De aici și faptul că, pe direcția de fabricație hârtia are o stabilitate dimensională mult mai mare decât pe cea transversală.

În funcție de modalitatea de tăiere a fiecărei coli din rulou, direcția de fabricație va corespunde fie laturii lungi a colii, fie celei scurte. De regulă, direcția de fabricație corespunde laturii lungi a colii. Producătorii care se respectă indică pe topul de hârtie direcția de fabricație [3].

Direcția de fabricație a hârtiei poate fi determinată prin mai multe metode de analiză:

proba de determinare cu ajutorul unghiilor: cele două margini ale unei colii de hârtie sunt trase între unghiile degetelor mijlociu și cel gros. Pe direcția de fabricație nu sunt observate modificări esențiale, pe direcția transversală se observă o ondulare a marginii colii;

proba prin îndoire: o bucată de hârtie tăiată în forma pătrată este îndoită ușor pe ambele direcții. Se constată că, rezistența pe care o opune hârtia la îndoire pe direcția de fabricație este mai mică decât în cazul îndoirii pe direcția transversală;

Fig. 3.1.1. Caracteristici ale materialelor cu implicații

asupra procesului de broșare-copertare

proba prin rupere: coala de hârtie se rupe pe ambele direcții. Pe direcția de fabricație ruptura este dreaptă, pe cea transversală este inegală întrucât ruperea se face mai greu;

proba cu fâșiile de hârtie: dacă din aceiași coală de hârtie se taie două fâșii (ștraifuri) – fiecare pe una din cele două direcții (de fabricație – longitudinală și transversală) și se suprapun ținându-se între două degete în sus se observă că, fâșia pe direcția transversală se îndoaie ușor în jos în timp ce fâșia pe direcția de fabricație prezintă o rigiditate mai mare. Acest lucru demonstrează în ultima instanță, că rezistența la îndoire a hârtiei pe direcția de fabricație este mai mare decât pe cea transversală.

Modul cum este dispusă direcția de fabricație față de laturile colii influențează direct modul de fălțuire, astfel încât trebuie să se țină seama care este direcția de fabricație a hârtieila alegerea modului de fălțuire. Spre exemplu, la 4 pagini format normal (înalt) direcția de fabricație a hârtiei în coala ce se fălțuiește trebuie să se regăsească pe lățimea colii, moment valabil și pentru formatul oblong. La 8 pagini format normal, direcția de fabricație a colii trebuie să fie pe latura lungă a hârtiei; la fel și pentru formatul oblong, 8 pagini pe lățime.

La 16 pagini format normal, direcția de fabricație a hârtiei trebuie să se regăsească pe lățimea acesteia, la formatul oblong – invers.

Tradițional, la marcarea dimensională a formatului, se notează întâi cea mai mică dimensiune a formatului: BL (B – lățimea, L – lungimea) (fig. 3.2). Majuscula M este notată lângă dimensiunea ce coincide cu direcția de fabricație (direcția de mașină): 600840 M; 700 M1000 cm.

Unii producători, deseori utilizează altă abreviatură în marcarea direcțiilor în hârtie. Spre exemplu LG (engl.) sau SG (germ.) – direcția de fabricație corespunde laturii lungi a colii de hârtie, SG (engl.) sau BG (germ.) – direcția de fabricație corespunde laturii scurte a colii de hârtie.

În fabricația poligrafică rusă, marcarea se realizează funcție de modalitatea de tăiere a colilor din rulourile de hârtie sau bobine, cele din urmă sunt clasificate în rulouri înguste (УР – узкие рулоны) și rulouri late (ШР – широкие рулоны). În raport cu acestea, marcarea direcției de fabricație se face prin abrevierile cu care direcția de fabricație corespunde УР sau ШР.

În fabricația poligrafică autohtonă se consideră oportună marcarea conformității direcției de fabricație a colii în raport cu bobinele din care se taie cu RÎ (rulou îngust) și RL (rulou lat). (fig. 3.3)

Permeabilitatea la apă a hârtiei este determinată de capacitatea acesteia de a lăsa să treacă apa prin ea.

Permeabilitatea la apă poate fi determinată prin două metode de laborator:

metoda ploii artificiale;

metoda presiunii hidrostatice.

Pentru toate tipurile de hârtie, umiditatea hârtiei trebuie să varieze între 7-8%. Depășirea valorilor peste aceste limite conduce la complicarea activităților de fabricație cu această hârtie la diferite operații tehnologice ceea ce influențează asupra productivității și calității produselor finite.

Planietatea (netezimea) suprafeței hârtiei caracterizează starea suprafeței hârtiei conferite prin mijloace tehnice cum ar fi calandrarea care ameliorează netezimea și uniformitatea aspectului ce este determinată în mare parte de depozitarea necorespunzătoare a hârtiei. Depozitarea în încăperi prea umede sau prea uscate, nerespectarea condițiilor mediului în care se păstrează hârtia prin umiditate prea înaltă sau prea joasă conduc la modificări dimensionale ale acesteia (în special manifestate la margini), margini care se ondulează sau chiar ondularea întregii coli. Ca urmare, trecerea colilor prin mașina de fălțuit creează dificultăți mari, mai frecvent observate la mașinile cu caseta atât la intrarea colii în casetă, cât și la formarea de cute (falțuri) pe coală.

Numai o aclimatizare corespunzătoare a colilor poate să conducă la prevenirea acestor dificultăți și aceasta uneori doar parțial.

Încărcarea electrostatică a hârtiei [3] apare ca rezultat a frecării colii de hârtie de părțile metalice ale mașinii de tipar. Acest lucru se mai datorează și faptului că hârtia nu este electroconductoare și că în timpul scurt cât ea este în contact cu părțile metalice ale mașinii de tipar electricitatea statică nu are timp să se scurgă din hârtie. Ca urmare, în procesul de fălțuire, hârtia circulă greu printre mecanismele mașinii de fălțuit provocând dificultăți la fălțuirea colilor.

Hârtiile satinate sunt cele care provoacă astfel de probleme cel mai des. În plus, la aer uscat, aceste hârtii se prăfuiesc puternic.

Singura modalitate de a preveni astfel de manifestăei este utilizarea unor neutralizatoare de electricitate statică la mașinile de tipar (existente, în general, în dotarea acestora), ridicarea umidității în atelierul de imprimare, instalarea neutralizatoarelor de electricitate statică cu ionizare la mașinile de fălțuit.

În funcție de compoziție, densitate și planietate a suprafeței conform standardelor ГОСТ, hârtia a fost structurată după cum urmează:

Hârtia predestinată pentru tiparul înalt (ГОСТ 9095-73) este clasificată în:

nr. 1 de marca tip A;

nr. 1 de marca tip B;

nr. 2 de marca tip A;

nr. 2 de marca tip B;

nr. 3.

Hârtia predestinată pentru tiparul offset (ГОСТ 9094-70) este structurată în hârtie:

nr. 1 – marca tip A;

nr. 1 – marca tip B;

nr. 1 – marca tip V;

nr. 1 – marca tip G;

nr. 2 – marca tip A;

nr. 2 – marca tip B.

Hârtie pentru tiparul adânc (ГОСТ 9168-70):

nr. 1 marca tip;

nr. 1 marca tip B;

nr. 2.

Hârtia cretată structurată după predestinați, funcție de metode de imprimare se clasifică și ea în:

pentru tiparul înalt:

marca tip B;

pentru tiparul ofset:

marca tip 0:

pentru tiparul adânc:

marca tip A;

marca tip B

marca tip 0.

Cele mai bune caracteristici le posedă hârtia nr. 1. Hârtia nr. 2 cedează după caracteristici celei cu nr. 1, iar hârtia nr. 3 este obținută și predestinată doar pentru tiparul înalt și are cei mai reduși indicatori de calitate.

Uniformitatea grosimii hârtiei pe unitate de suprafață trebuie să fie uniformă, astfel încât hârtia la care grosimea variază în limitele extreme, face posibilă sporirea riscului deformării lor sub acțiunea umidității aerului mediului în care se află, precum și la contactul cu mașina de tipar și fălțuit.

În raport cu greutatea a 1 m2 de hârtie, aceasta este structurată în funcție de predestinație după tipul de imprimare în:

hârtie pentru tiparul înalt:

cu masa de 60-80 g (fără materiale de umplutură);

hârtie pentru imprimare offset:

cu masa cuprinsă între 70-240 g (cu materiale de umplutură și încleiere (cu excepția celei tip marca B), gradul de încleiere prin grosimea stratului de încleiere constituind 1,25-1,75 mm)

hârtie pentru tiparul înalt:

cu masa 1 m2 75-220 g (încleiată, grosimea stratului de încleiere constituind 0,25-0,75 mm)

Gramajul hârtiei [4] (sau greutatea a 1 m2) variază de la 25 la 200 g/m2. Pentru observări, formatul A0 (ISO), adică 8411189 mm este echivalent cu 1 m2. Sunt admise toleranțe precizate în codul de utilizare.

Începând cu greutate de 220 g/m2 – materialul poartă titlul de carton (această distincție nu este valabilă pentru hârtia de lux, destinată bibliofiliei). Dacă e util să se amintească, rezistența hârtiei variază în funcție de gramaj.

După Philippe Schuwer [4] în funcție de greutate, hârtia se clasifică în:

Hârtie cu gramaj de 25-35 g/m2 ce corespunde hârtiei tip biblie. Opacă, solidă, șifonabilă și scumpă, impune precauții la imprimare, procesul impunând atenție și acționare lentă. Sunt posibile reproduceri în autotipie și policromie.

Hârtie cu gramaj 35-55 g/m2, hârtie cretată destinată lucrărilor de referință, în special pentru enciclopedii sau dicționare cu un număr foarte mare de pagini. Este posibilă realizarea a tuturor tipurilor de reproduceri;

Hârtia de 45-65 g/m2 , hârtie de ziar, bufată sau ameliorată, hârtie de revistă necretată utilizată pentru cărți în format de buzunar (redare mediocră a autotipiilor);

Hârtia de ziar are greutatea de 49 g/m2, cea de ziar ameliorată variază între 5660 g/m2;

Hârtia de 60-80 g/m2 include:

a) hârtia bufantă (cu lemn, puțin lemn sau fără lemn) pentru cărțile de literatură și cele similare acestora. Hârtia bufantă, netratată la suprafață, este mai groasă. Greutatea ei poate varia în limitele a până la 90 g/m2, chiar mai mult. Imprimarea pe ea de autotipii și de fonduri cu raster este mediocră. Reproducerile linearelor au tendință de îngroșare.

b) hârtia cretată ușor, LWC (Light Weight Coated) sau hârtia cretată de mașină cu lemn, cu gramaj sub 70 g/m2, este foarte utilizată pentru reviste și cărți de referință ilustrate a căror greutate trebuie limitată.

c) hârtia satinată netedă, cu o calitate de finisare și un luciu inferior hârtiei cretate adevărate. Satinarea se obține supunând hârtia unei calandrări între cilindri duri de oțel alternând cu cilindri mai puțin duri de oțel. Reproducerea imaginilor color este calitativă.

Hârtia de 80/90-150 g/m2 include:

a) hârtia offset VII/1, fără lemn (care poate atinge 200, chiar 240 g/m2). Această hârtie, mai compactă decât cea bufantă, are, în funcție de sortiment, o suprafață de o rigozitate neuniformă. Pentru cărți, hârtia cu un gramaj mai mare de 125 g/m2 riscă să genereze probleme de fălțuire și poate obliga la reducerea numărului de pagini pentru o fasciculă. Autotipiile în alb-negru au o bună reproducere mată, în schimb cele color sunt pale;

b) hârtia cretată mată, semimată sau lucioasă. Se disting trei categorii principale:

hârtia cretată cu lemn (cu urme de lemn, mai ales „hârtia cretată modernă”) sau hârtia cretată cu puțin lemn. MWC (Medium Weight Coated) aparține categoriei de hârtie cretată modernă de la 70 la 220 g/m2). Prezența lemnului va contribui la îngălbenire mai mult sau mai puțin rapidă. Reproducerile color „ies” bine.

hârtia creată fără lemn sau „hârtia cretată clasică” cu una sau două fețe; reprezintă partea superioară a gamei și se alege sistematic, pentru lucrările îngrijite, în care ilustrațiile au o pondere importantă.

hârtia cretată cu o față este destinată mai ales tipăririi copertelor cartonate și supracopertelor. Hârtia cretată cea mai lucioasă, „cu efect de oglindă”, destinată copertelor, se obține prin uscarea pastei de cretare cu un cilindru cromatic încălzit.

c) hârtia satinată (cf-supra);

d) hârtia bufantă (cf-supra);

e) hârtia dungată de calitate bună are imprimată pe ea urmele valțurilor și dungilor, fire de alamă ale formei, prezintă dungi mai deschise în grosimea colii (tip Canson) și adesea un filigran. Hârtia vărgată, cu preț mult mai mic se obține prin calandrarea specială, imitând adevărata hârtie vărgată;

f) hârtia color-crem: editorii englezi și americani utilizează admirabile tipuri de hârtie cretată, colorată în masă. A nu se confunda cu hârtia căreia i s-a aplicat o nuanță la suprafață, pentru a-i imita efectul;

g) hârtia pură din deșeuri reciclabile din textile (sau pură din fire) rezervată bibliofiliei, denumită „de cuvă” sau „de formă”. Tehnica de fabricație, multiseculară, produce coli cu bucata, cu margini neregulate, zdrențuite, la un preț foarte ridicat. În transparență apare filigranul, imprimarea în relief sau în adâncime a unui motiv grafic sau a unui text cu care fabricanții de hârtie din Evul Mediu își autentificau astfel producția.

h) hârtia pentru copertele cărților broșate, hârtia offset (cu greutatea >140g/m2) e potrivită pentru tipărirea de texte și linii, cartoane cretate (cu o față sau două fețe) fiind mai ales rezervate pentru reproducerile în semiton.(celofanare).

„Hârtia cromo” oferă rezultate excelente, însă expunerea sa la lumină (și la reacțiile fizico-chimice) ale celofanării (care se aplică azi mult mai bine) nu trebuie să creeze iluzii legate de perenitatea copertelor;

i) hârtia pentru paginile de gardă – hârtia decorată prin tehnici vechi și anume:

hârtia cu buline ale cărei culori imită efectul jaspului, utilizată pentru paginile de gardă ale lucrărilor scumpe. Produsă de puțini artizani și la un preț ridicat e rezervată tirajelor foarte mici, însă se poate reproduce ușor efectul în policromie;

hârtia marmorată poate reproduce la fel în policromie.

Hârtia de 160-240 g/m2 face parte din categoria semicartonului. Hârtia destinată cărților (spre ex. cea cretată de 180 g) se aseamănă cu hârtia pentru coperte (carton Bristol începând cu 170 g). Hârtia offset face parte din această categorie.

În cazul gramajelor mai mari se intră în clasa cartonului de la 3002400 g/m2 sau de la 4002400 g/m2.

Grosimea hârtiei nu trebuie confundată cu gramajul deoarece calandrarea (sau supracalandrarea) care servește la satinarea hârtiei cretate sau glazurate, asigurând o finisare mai regulată îi diminuează grosimea.

Grosimea hârtiei se apreciază în miimi de milimetri cu ajutorul micrometrului.

Transparența se apreciază privind hârtia la lumină. O transparență regulată înseamnă o hârtie de calitate. Aspectul este considerat neregulat când hârtia de calitate inferioară în fața unei surse de lumină puternice cu o lupă dezvăluie fibre cu repartizare și grosime inegală ca și zone mai deschise, alături de porțiuni mai întunecate.

Tenacitatea hârtiei implică rezistență la tracțiune mecanică, pliere, rupere, la fel ca toate celelalte caracteristici care urmează și pot fi măsurate doar în serviciul de producție. Cu cât fibrele de hârtie sunt mai lungi, cu atât rezistența sa la rupere este mai mare.

Opacitatea obținută prin adăugarea de pigmenți minerali nu poate fi apreciată perfect pe un eșantion neimprimat. Lipsa de opacitate, care lasă imprimarea să treacă pe verso este foarte pronunțată la hârtia cu gramaj redus. Din punct de vedere tehnic, adăugarea masivă de titan în pastă remediază acest defect, dar costul său ridicat îi reduce adesea utilizarea.

Gradul de alb al hârtiei în ciuda aparențelor, nu înseamnă o hârtie de calitate. Îngălbenirea rapidă a hârtiei foarte albe dovedește acest lucru: un asemenea defect, care afectează hârtia fabricată din lemn, apare mai întâi la cărțile imprimate pe hârtie bufantă, dar se constată că și enciclopediile tipărite recent pe hârtie cretată cu lemn se defectează, deși puțin mai lent. Totuși, gradul de alb al hârtiei este esențial dacă se dorește o redare fidelă a culorilor.

Multe tipuri de hârtii nu își datorează aspectul provizoriu alb decât adeziunii în mediul acid și adăugării de azuranți optici.

Producătorii de hârtie cretată oferă o gamă de alb de la 70° la 85°. Cererea de hârtie cât mai albă în ciuda prețului ridicat este totuși în ascendență.

O pastă de 90° alb se adaogă adesea la o pastă de calitate inferioară pentru a o face mai albă (exemplu: hârtia LWC, care se apropie de 75°).

Stabilitatea dimensională este inerția hârtiei la tensiunile mecanice și la umiditate. Ea depinde de compoziția pastelor.

Absorbția și porozitatea, pH-ul pastei de cretare.

Absorbția caracterizează capacitatea hârtiei de a lăsa să treacă apa prin ea.

Porozitatea reprezintă proprietatea unei hârtii de a lăsa să treacă un anumit volum de aer pe o unitate de suprafață, într-un anumit interval de timp la o presiune și la o temperatură dată.

Gradul de aciditate sau alcalinitate al soluțiilor este exprimat prin valoarea pH. Valoarea lui pH se definește cu minusul logaritmului zecimal al concentrației „c” a ionilor de hidrogen, sau al activității „a” al ionului de hidrogen

sau

Prin se înțelege concentrația ionilor de hidrogen în ioni gram pe litru de soluție.

3.2. Noțiuni privind coala de hârtie, fracțiunea colii, formatul ediției și coala de tipar

În vederea sesizării contextuale a activităților proceselor de broșare-copertare, retrospectiv se vor prezenta unitățile de măsură topometrice și noțiunile poligrafice fundamentale uzuale cu implicații inevitabile în procesele de broșare-copertare utilizate de altfel în toate procesele poligrafice.

Deci, cele mai uzuale și fundamentale unități de măsură topometrice utilizate și în procesele de broșare-copertare sunt:

coala de hârtie;

fracțiunea colii;

formatul ediției;

coala de tipar.

Coala de hârtie reprezintă coala de hârtie pentru tipar de format standard (curată sau imprimată pe o față sau pe ambele fețe). Pe fiecare coală de hârtie se pot dispune un anumit număr de coloane cu text numite pagini care determină fracțiunea colii de hârtie.

Fracțiunea colii, pe de o parte, reprezintă pe a câta parte din coala de hârtie este imprimată o pagină. Pe o față a colii de hârtie pot fi imprimate un număr diferit de pagini. Dacă coala de hârtie este imprimată pe ambele fețe, atunci fracțiunea colii se stabilește după numărul paginilor pe o față. Spre exemplu, pe o față a colii de hârtie sunt imprimate 8 pagini. Fracțiunea colii se notează 1/8.

Pe altă parte, fracțiunea colii constituie partea din coala de hârtie ce delimitează formatul ediției (produsului) până la tăiere.

Abordată din aspectul tipurilor de produse în care sunt utilizate cele mai frecvente fracțiuni ale colii de hârtie, acestea pot fi urmărite în tabelul.

Tabelul 3.1

Fracțiuni ale colii de hârtie utilizate în diferite produse poligrafice

În cazul în care pe coala de hârtie de formatul 6084 cm se imprimă 1/16 fracțiune, atunci marcarea se realizează astfel 6084/16.

Formatul ediției (produsului) caracterizează caracteristicile dimensionale ale produsului poligrafic sau ale blocului de carte după tăierea din trei părți ce determină lungimea și lățimea paginii (blocului).

Formatul paginii sau a blocului de carte este exprimat în diferite țări în diferite unități de măsură: mm, cm și inch (SUA). În marcajul formatului prima îmbinare de cifre e cea cu valori mai mici, după care se notează cea cu valorile mai mari. Pentru formatul de carte în marcaj prima referință se atribuie lățimii paginii, cea de-a doua – înălțimii paginii.

Pentru formatele tip album primul marcaj va indica lățimea ediției, cel de-al doilea – înălțimea.

În Anglia, tradițional, în marcajul formatelor edițiilor de carte prima îmbinare reprezintă înălțimea ediției, cea de-a două – lățimea ediției.

Funcție de aspectul ediției determinat de coraportul înălțime și lățime a blocului sunt utilizate următoarele noțiuni ale tipurilor de formate:

format tip carte;

format tip album;

format normal pe înălțime, format vertical sau formatul tradițional;

format oblong sau formatul orizontal-longitudinal;

formatul îngust;

formatul pătrat (fig. 3.4)

Noțiunea de format tip carte constituie sinonim a noțiunii de format normal, formatul tip album este sinonim cu noțiune de format oblong, realizate în 1/8-e, 1/16-e, 1/32-e, 1/64-e.

Formatul îngust și cel pătrat se atribuie formatelor edițiilor la divizarea lor în fracțiuni, rareori utilizate, specificate prin 1/6-e, 1/12-e, 1/18-e, 1/24-e.

La formatul normal, lungimea cotorului va fi cu minimum 20 mm mai mare decât capul produsului (linia de bază).

La formatul oblong, invers, cotorul va fi cu minimum 20 mm mai scurt decât linia de bază (capul fasciculului).

La formatul îngust, cotorul va fi cel puțin dublu decât linia de bază.

Formatul pătrat are cele două laturi ale fasciculei fălțuite aproximativ egale.

Pentru realizarea edițiilor de tipar este utilizată ca materie primă de bază – hârtia fabricată în rulou sau hârtia în coli. În țările membre ale comunității CSI formatele hârtiei, respectiv ale produselor poligrafice sunt reglementate de ГОСТ 1342-78. Standardul prevede lansarea hârtiei în rulouri cu lățimea de 60, 70, 75, 84, 90, 100, 108, 120, 126, 140 și 168 cm cu dimensiuni auxiliare coordonate de: 36, 42, 46, 51, 52, 64, 82, 105, 150 cm.

Hârtia în coli, utilizată pe larg în realizarea edițiilor de carte, revistelor se fabrică în 7 formate principale: 6084 cm, 6090 cm, 7090 cm, 7590 cm, 70100cm, 70108 cm, 84108 cm. Conform prevederilor standardului ГОСТ 1342-78 este posibilă constituirea unor formate auxiliare: 60100, 6186, 7075, 80100, 90100, 90120 cm.

Forzațurile și copertele caietelor sunt realizate din hârtie specială produsă în coli sau rulouri după formatele standard.

Pe lângă formatele menționate în fabricația de carte și album, edițiile sunt lansate în ediții de formate de bază (tab. 3.2) și de formate auxiliare.

Tabelul 3.2

Formatele de bază ale edițiilor de carte în 1/8, 1/16 și 1/32 fracțiune după standardul ГОСТ 5773-76

Conform standardului organizației Internaționale de standardizare ISO (International Organization for Standartization), a standardelor altor țări, spre exemplu DIN (Deutsche Industrie Normen) sau ГОСТ 5773-76, formatele sunt structurate în trei categorii principale:

tip A;

tip B;

tip C (tabelul 3.3).

Tabelul 3.3

Formate ale edițiilor A, B și C

Din ele pentru edițiile în copertă editate în volume mari cele mai extinse formate sunt cele tip A – formatul A4 și A5, pentru ziare – A2 și A3.

Format de bază este considerat formatul A0, care corespunde suprafeței 1 m2. Coraportul laturilor pentru fiecare tip de format este același și constituie 1:√2 sau 1:1,41, adică respectiv sunt obținute formatele 8411189 mm (A0), 10001414 mm (B0) și 9171297 mm (C0). Fiecare format ulterior reprezintă o jumătate din formatul anterior (fig. 3.5).

Sunt utilizate formate auxiliare. Spre exemplu 81162 mm (C7/6). Formatele seriei A la fel sunt potrivite pentru realizarea revistelor, produselor de papetărie, hârtiilor pentru oficiu, ghiduri etc.

Standardul ISO prevede două formate ale colilor de hârtie, din care sunt obținute pagini de format final A4 și A5 – după fălțuire și tăiere trilaterală a blocului, în ISO fiind marcate prin RA și SRA (tabelul 3.4) Unul din cele mai răspândite formate de cărți în Europa și ale formatelor colii de hârtie corespunzătoare lor sunt reglementate de standardul englez BS1413, aprobat în 1970 (tabelul 3.5)

Tabelul 3.4

Formate și fracțiuni ale colii de hârtie ale seriei RA și SRA

Tabelul 3.5

Formate ale edițiilor de carte conform standardului BS 1413

Fiecare standard al colii de hârtie are denumirea sa: spre exemplu Crown, Large, Demy, Royal și fracțiunea, ex. Octavo 8vo.

Coala de hârtie de bază este considerată cea de formatul Broadside (fig. 3.6) optimal pentru cele mai uzuale mașini de tipar.

Formatul standard Quad prezintă o coală de hârtie ce depășește de două ori caracteristicile dimensionale ale formatului Double, de patru ori formatul Broadside, de 8 ori – formatul Folio, etc. (fig. 3.6)

Analiza comparativă a formatelor specificate în ГОСТ 5773-76 cu formatele Octavo 8vo, Quarto 4to și Folio sunt echivalente fracțiunii 1/32, 1/16 și 1/8 ale formatului Quad, adică caracteristica longitudinală caracterizează diverse formate ale ediției, obținute din coli de unul și același format sau diferite formate Quad. Divizarea formatelor Octavo 8vo în fracțiuni permite elaborarea edițiilor de formate mici și miniaturale (tabelul 3.6, fig. 3.7)

Tabelul 3.6

Divizarea pe fracțiuni a colii Quad

În literatura de specialitate încă se mai întâlnesc termeni ai formatelor, care se deosebesc principial de cei abordați mai sus. Acești termeni indică asupra laturilor longitudinale ale colii de hârtie standard și a fasciculelor obținute ce posedă același format însă variază după volum. În continuare sunt prezentați unii termeni ai formatelor și a semnificației acestora (tabelul 3.7).

Tabelul 3.7

Termeni ai formatelor și semnificația lor

Analizând corelația format al colii de hârtie – fracțiune – format al ediției se poate remarca despre existența unei dependențe direct proporționale. Cu creșterea fracțiunii colii de hârtie formatul ediției se va micșora și invers, la micșorarea fracțiunii colii de hârtie formatul ediției se va mări (tabelul 3.8)

Tabelul 3.8

Corelația: format al ediției – fracțiune a colii de hârtie

După formatul colii de hârtie și a fracțiunii ei, specificate în tabelul 3.2 poate fi determinat formatul ediției: de bază și auxiliar.

Ex. 1. Stabilirea formatului ediției:

6090/16;

84108/64.

16=44; 60:4=15; 90:4=22,5. Formatul ediției va fi: 1522,5 cm.

64=88; 84:8=10,5; 108:8=13,5. Formatul ediției va fi 10,513,5 cm.

La edițiile de carte, cum se specificase anterior, lățimea este mai mică decât înălțimea. Dacă este necesară stabilirea formatului unei ediții de formatul tip album se va nota întâi dimensiunea cu valori mai mari ce indică lățimea ediției, după care se va specifica dimensiunea cu valori mai mici – indică înălțimea ediției.

Ex. 2. Este necesară determinarea formatului tip album a ediției 70100/32

32=48; 70:4=17,5; 100:8=12,5. Formatul ediției 17,512,5 cm.

Tradițional imprimarea se realizează pe ambele fețe ale colii de hârtie de un anumit format standard. În acest caz fiecare fracțiune a colii de hârtie va fi constituită din două pagini. Coala de hârtie imprimată în 1/8 fracțiune va conține 16 pagini, în 1/16 fracțiune se regăsesc 32 pagini, în 1/32 fracțiune – 64 pagini, în 1/64 fracțiune – 128 pagini.

Ex. 3. Formatul ediției este 70108/32, volumul blocului în coli de hârtie – 5. Să se stabilească volumul blocului în pagini.

Se stabilește nr. de pagini ce se încadrează într-o coală de hârtie: 32 fracțiune2=64 pagini

Se determină volumul blocului în pagini: 64 pagini5 coli de hârtie=320 pagini.

Ex. 4. Formatul unei ediții este 6090/16, volumul blocului în pagini – 288 pagini. Să se stabilească volumul blocului ediției în coli de hârtie.

Se stabilește numărul de pagini ce se încadrează într-o coală de hârtie:

16 fracțiune2=32 pagini

Se determină volumul blocului de carte în coli de hârtie: 288 pagini:32=9 coli de hârtie.

Pentru că, lansarea coloanelor la montare și a formelor de tipar este caracterizată doar de o față a colii de hârtie sau două, în faza de soluționare conceptuală și a lansării edițiilor este mai comod să se utilizeze o altă unitate topometrică-editorială numită coala de tipar.

Coala de tipar reprezintă unitatea de măsură topometrică a unui volum editorial, echivalentă cu coala de hârtie de oricare format standard, însă imprimată după o anumită fracțiune pe o față sau pe jumătate de format, imprimată pe ambele fețe.

Termenul de „coala de tipar convențională” este utilizat în vederea posibilității exprimării volumului ediției imprimată pe coli de hârtie de format diferit în unele și aceleași unități de măsură (tabelul 3.9, 3.10).

Tabelul 3.9

Coeficienții de transformare pentru formatele de bază

Tabelul 3.10

Coeficienții de transformare pentru formatele auxiliare

Alte unități topometrice poligrafice la fel de importante utilizate și în cadrul proceselor de broșare-copertare sunt: volumul ediției (curs 1, p. 1.4), formatul ediției, tirajul ediției, volumul fasciculei, nr. de fascicule într-un bloc de carte.

Volumul unei fascicule și numărul de fascicule într-un bloc de carte – constituie caracteristici foarte importante ale semifabricatelor în procesele de prelucrare pre-press cu influențe asupra eficacității procesului, modalitatea de fixare a blocului și calitatea producției.

Numărul de fascicule Nfas într-un bloc nu depinde de formatul colii de hârtie ci este determinat de valoarea fracțiunii Nfr, volumul total al ediției sau volumul parțial în coli de tipar Vct și a numărului de pagini prevăzute într-o fasciculă Np1fas:

[3.1]

Formatul ediției – constituie formatul standard sau nestandard al colii de hârtie în mașina de imprimat ce se imprimă cu un număr delimitat de fracțiuni în dependență de formatul standard al ediției. El este delimitat maximal și minimal de formatul mașinii de imprimat, poate coincide cu formatul colii de hârtie standard, la fel și formatul colii de hârtie nestandard, indiferent de tipul formatului colii de hârtie, formatul paginii rămâne neschimbat.

Revenind la fracțiunea colilor de tipar, partea fracționară a colii de hârtie ca unitate de măsură depinde de fracțiunea colii de hârtie a formatului standard și determină volumul fasciculelor incomplete (tabelul 3.11). Cu cât este mai mare fracțiunea formatului, cu atât mai mică este partea fracționară.

Tabelul 3.11

Posibilități admisibile de fracționare a colii de tipar în părți fracționare

în dependență de fracțiunea formatului produsului

La îmbinarea blocului prin coasere, fascicula (caietul) incompletă va fi dispusă în poziție succesivă a treia sau a patra de la sfârșitul blocului ca fasciculă aparte, sau fixată de a treia fasciculă (tabelul 3.12).

Tabelul 3.12

Recomandări privind includerea fasciculelor incomplete în blocul de carte, echivalente părților fracționare ale colii de tipar

Tabelul 3.12. Continuare

3.3. Coala de hârtie pentru fălțuit și elementele ei

De la imprimare produsele poligrafice sunt aduse la broșare sub forma de coli de hârtie de format standard imprimate pe ambele fețe la mașini de tipărit pane sau rotative.

Din colile de hârtie (fig. 3.8) sunt realizate fascicule (caiete) din care ulterior se obțin blocuri de carte. Pentru a obține fasciculele, colile de hârtie preliminar sunt tăiate în părți apoi fălțuite. Astfel, fasciculele sunt obținute din părți ale colii de hârtie, numite coli pentru fălțuit. În unele cazuri drept coală pentru fălțuit servește o coală de hârtie întreagă. Dimensiunile colii pentru fălțuit depind de fracțiunea colii de hârtie și modalitățile de fălțuit – cu una, două, trei și patru îndoituri.

Rulou → Coală de hârtie → Coală pentru fălțuit → Fasciculă → Bloc de carte

↓ ↓ ↓ ↓

Tăiere Tăiere Fălțuire Adunare

și fixare

Fig. 3.8. Etape de obținere a blocului de carte

Este necesar ca fiecare coală pentru fălțuit să fie constituită din elemente ce vor contribui la ușurarea realizării operațiunilor tehnologice și a controlului calității (fig. 3.9).

În dependență de numărul de îndoituri, coala pentru fălțuit dispune de un anumit număr de fâșii de text pe ambele fețe. Spre exemplu, la fălțuitul cu două îndoituri, pe fiecare față a colii de hârtie trebuie să se regăsească 4 fâșii de text, cu 3 îndoituri – 8 fâșii, 4 îndoituri – 16 fâșii.

Fig. 3.9. Elemente ale colii pentru fălțuit

Fiecărei fâșii îi corespunde un număr de ordine succesiv numit coloncifru. Coloncifru poate fi dispus (fig. 3.10) pe câmpul superior 1, 2 sau interior 3, 4, pe centrul fâșiei 2, 4 sau în câmpul exterior 1, 3.

Prima și a treia fâșie a fiecărei coli pentru fălțuit au elemente auxiliare ce ajută la simplificarea activităților de broșare-copertare. Dintre acestea poate fi specificată signatura. Pe prima pagină a fiecărei coli la stânga sub text se amplasează signatura de bază (număr de ordine tipărit pe fiecare pagină de la începutul colii de tipar, ajutând la ordonarea finală a colilor care compun o lucrare) ce denotă numărul de ordine al colii. Pe pagină a treia sub text se amplasează signatura auxiliară cu asterix. Lângă signatura de bază se specifică norma – numele, prenumele autorului, titlul cărții și numărul comenzii. Pe prima pagină a primei coli pentru fălțuit (cel mai des aceasta este foaia de titlu) signatura și norma nu se amplasează. Signatura de bază, signatura cu asterix și norma sunt necesare pentru controlul următoarelor procese de broșare:

după signatura de bază sunt alese fasciculele (caietele) în bloc și se verifică corectitudinea completării blocului;

după signatura auxiliară cu asterix se verifică corectitudinea fălțuirii;

după normă se verifică dacă în ediție nu se regăsesc fascicule din alte ediții.

Alte elemente auxiliare se referă la semnele de control.

Semnele de control se divizează în:

semne de control a calității fălțuitului;

semne de control a calității completării.

Semnele de control ale fălțuitului sunt dispuse pe centrul câmpurilor superioare ale cotorului, cele de control a calității completării se regăsesc pe câmpul cotorului astfel încât, în raportul cu următoarea coală pentru fălțuit acestea se deplasează una față de alta cu 2-3 mm.

În jurul fiecărei fâșii de text se regăsesc patru câmpuri diferite după caracteristicile dimensionale:

câmp superior (câmp de cap) a;

câmp inferior (câmp de coadă) b;

câmp interior (câmpul de cotor)c;

câmp exterior (câmp lateral anterior) d (fig. 3.11).

Corelația caracteristicilor dimensionale ale câmpurilor în ediții joacă un rol important în prezentarea lor. Mărimea variației lor este determinată de format și tipul de produs. Astfel caracteristicile dimensionale ale câmpurilor depind de destinația produselor și cerințele impuse de prezentarea lor.

Cel mai mic câmp dimensional este câmpul de cotor, urmat în creștere de câmpul superior, apoi cel anterior. Cele mai mari dimensiuni sunt atribuite câmpului inferior. O astfel de structurare dimensională a câmpurilor asigură un bun confort psihologic la citire și utilizare a lor. Asupra confortului la citire influențează și dispunerea centrului optic al paginii ce se regăsește întotdeauna mai sus de centrul geometric, la percepția vizuală a cărții în desfășurată acesta se regăsește mai aproape de cotor, fapt pentru care câmpul inferior trebuie să fie mai mare decât câmpul de cotor.

În același context, dat fiind că textul este citit de la stânga la dreapta și de sus în jos, câmpurile mai mari dimensional (anterior și cel inferior) oferă un mic răgaz de odihnă ochilor la lectură.

Corelația dimensională existentă a câmpurilor este argumentată de faptul, că paginile cărților tradițional sunt răsfoite de colțul drept inferior, ceea ce și necesită o dimensionare mai mare a câmpurilor inferioare și anterioare în raport cu celelalte. Supradimensionarea câmpurilor este motivată și de considerațiile conform cărora marginile fâșiilor de text, textul sunt protejate de murdărire și deteriorări la utilizarea și păstrarea cărților. Dimensiunile câmpurilor sunt stabilite în raport cu tipul și predestinația produselor.

Astfel, edițiile ce servesc drept ghiduri dispun de câmpuri mai mari, ceea ce asigură posibilitatea utilizării optimale a suprafeței paginii. În manuale și edițiile populare, profesionale câmpurile sunt de dimensiuni medii.

În edițiile științifice și literatura de specialitate, culegeri de compuneri câmpurile vor avea dimensiuni mari.

Corelația dimensională a câmpurilor în raport cu destinația edițiilor poate fi urmărită în standardul ОСТ 29.62-81 ce va fi considerată la obținerea formei de tipar.

Deseori coala de tipar este confundată cu coala pentru fălțuit, sau se consideră că acești doi termeni au aceiași semnificație.

Ex. 1. Coala de hârtie de formatul 6090/16 imprimată pe ambele fețe, conține 2 coli de tipar și 2 coli de tipar convenționale. Coala pentru fălțuit (în funcție de numărul de îndoituri) în acest caz poate fi: una fălțuită din patru îndoituri, 2 fălțuite din trei îndoituri, și patru fălțuite din două îndoituri.

Ex. 2. În coala de hârtie formatul 84108/32 imprimată pe ambele fețe, se conțin 2 coli de tipar și 3,36 coli de tipar convenționale. La fălțuirea din patru îndoituri vom obține 2 coli pentru fălțuit, la fălțuirea din trei îndoituri – 4, la fălțuirea din două îndoituri – 8.

Exemplele abordate denotă că, numărul de coli de tipar și a celor pentru fălțuit coincid în cazul formatului 6090/16 și fălțuirii din trei îndoituri. În aceste condiții pe o coală de hârtie sunt dispuse două coli de tipar convenționale și 2 coli pentru fălțuit.

În cazul celorlalte formate, numărul colilor pentru fălțuit poate coincide numai cu numărul colilor de tipar. Spre exemplu, în coala de hârtie de formatul 70100/32, imprimată pe ambele fețe se conțin 2 coli de tipar doar pentru condiția fălțuirii din 4 îndoituri, numărul colilor de tipar va coincide cu numărul colilor pentru fălțuit. Coala pentru fălțuit din trei îndoituri conține 8 fracțiuni și 16 pagini (fig. 3.12).

Tabelul 3.13

Interdependența numărului de pagini în fasciculă de numărul de îndoituri la fălțuirea perpendiculară

După fig. 3.12. pe linia a se realizează prima îndoitură, pe linia b – a doua îndoitură, pe linia c – a treia îndoitură. În rezultatul fălțuirii obținem o fasciculă din 16 pagini (tabelul 3.13)

Cunoscând volumul fasciculei în pagini poate fi apreciat volumul ediției în fascicule.

Exemplu. Ediția este imprimată pe hârtia formatul 7590/16, volumul ei constituind 1 c.t. Pentru transpunerea acestui volum în fasciculă din trei îndoituri este necesar să se cunoască că fasciculă din 4 îndoituri conține 8 fracțiuni și 16 pagini, iar coala de hârtie imprimată în 1/16 fracțiune conține 16 fracțiuni și 32 de pagini. De aici:

16 f : 8 f = 2 sau 32 pag : 16 pag = 2

O coală de hârtie conține două coli de hârtie pentru fălțuire în trei îndoituri sau două fascicule în trei îndoituri. În ediție avem 7 coli de hârtie. Numărul fasciculelor din trei îndoituri sunt:

2 fascicule 7 coli de hârtie = 14 fascicule

Cunoscând volumul fasciculelor, poate fi apreciat volumul în pagini. O fasciculă în trei falțuri conține 16 pagini.

16 pag 14 fascicule = 224 pagini.

3.4. Bătutul colilor, factori de influență asupra exactității și productivității bătutului colilor

3.4.1. Cerințe impuse colilor de hârtie preliminar bătutului

3.4.2. Unghiul de așezare a colilor de hârtie

3.4.3. Bătutul colilor, factori de influență asupra exactității bătutului colilor

3.4.1. Cerințe impuse colilor de hârtie preliminar bătutului

Edițiile de hârtie imprimate ce parvin la broșare-copertare trebuie să satisfacă următoarele cerințe de bază:

să fie uniforme după contur și dispuse în pachet a câte 500 unități fiecare; fiecare pachet va fi căptușit cu hârtie. Înălțimea topului de hârtie nu va depăși 1,5 m;

să dispună de semne de control – semne de control pentru imprimare și a celor ce indică unghiul de așezare al colilor;

să fie curate, cu reproducerea clară și uniformă a imaginilor, fără trecerea pe verso; evitarea colțurilor îndoite, amprentelor de imprimare;

să se asigure conformitatea și coincidența caracteristicilor dimensionale ale câmpurilor anterioare și laterale în toate colile de hârtie, respectiv pe amble fețe ale colii de hârtie;

înregistrarea preliminară și generală corectă;

conformitatea exactității suprapunerii culorilor în imagini la imprimare;

conformitatea formatelor forzațelor și a hârtiei pentru copertă cu cerințele prestabilite de normativele ce le reglementează;

utilizarea colilor curate, neșifonate, rupte, cu margini deteriorate, colțuri îndoite și alte tipuri de defecte pentru forzațuri și copertă;

asigurarea conformității direcției de fabricație în hârtie cu latura mare a colii;

uniformitatea și omogenitatea cromatică a hârtiei (nu se admite utilizarea hârtiei de diferite nuanțe).

Cerințele impuse colilor de hârtie pentru fălțuitul ulterior al lor se divizează în:

cerințe de bază;

cerințe auxiliare.

În afară de cerințele de bază impuse colilor de hârtie cu text, imagini, forzațurilor și copertelor le sunt impuse și cerințe auxiliare. Astfel, colile de hârtie trebuie să:

dispună de semne de control – signatura principală, signatura cu asterix, normă, semne de control a calității fălțuirii pe câmpul superior și câmpul de cotor, semne de control pe câmpul de cotor pentru controlul completării;

dispună de registrul corect – ce definește poziția corectă a tiparului pe suprafețele colii de hârtie (margini albe egale), ca și poziția corectă a tiparului de pe fața colii de hârtie (fața I) raportat la tiparul de pe spatele colii de hârtie (fața II) urmărit la lumină prin coincidența suprapunerii textului de pe ambele fețe ale colii de hârtie, abaterile admise nedepășind mai mult de 1,5mm;

fie imprimate pe ambele fețe;

dispună de o așezare corectă a paginilor, poziționarea pe montaj a paginilor unui produs care are mai multe pagini, astfel încât după tipărire, fălțuire și finisare să se ajungă la o ordine corectă a paginilor. Aici trebuie considerat formatul colii de tipar, modul de fălțuire și modul de finisare.

Colilor, pe care sunt imprimate imagini, le sunt impuse următoarele cerințe:

poziționarea imaginilor va asigura în continuare tăierea pe direcția longitudinală;

corelarea dimensională a câmpurilor pe colile cu imagini va fi conformă corelației aprobate pentru acest tip de ediție.

Colile din care sunt obținute forzațurile și copertele, trebuie să repecte:

poziționarea forzațelor și copertelor pe coala de hârtie, astfel încât acestea să asigure tăierea longitudinală;

considerarea grosimii cotoarelor la obținerea copertelor pentru blocuri la adunarea fasciculelor;

considerarea dimensiunilor clapelor supracopertei ce intercalează ediția pe lângă cele ce țin de grosimea blocului de carte.

O deosebită atenție se va atribui controlului calității așezării paginilor, cunoscând tipul fălțuirii și adunării pentru care sunt predestinate colile imprimate (fig. 3.13).

Pentru a verifica corectitudinea așezării paginilor pe coala de hârtie imprimată este necesară cunoașterea principalelor reguli de așezare:

lângă prima pagină a textului peste câmpul de cotor va fi poziționată ultima pagi-nă a acestei coli pentru fălțuit;

suma colon-cifrelor paginilor megi-eșe (adiacente) după câmpul de cotor, tre-buie să fie aceiași pen-tru această coală și echivalentă cu suma coloncifrelor primei și ultimei pagini;

lângă pagina cu numărul de ordine par peste câmpul de cotor se va regăsi întotdeauna pagina cu numărul de ordine impar.

Așezarea incorectă a paginilor va conduce la încălcarea succesivității paginilor în fasciculă respectiv la crearea rebutului.

Este la fel de importantă respectarea cerințelor așezării paginilor cu imagini, forzațe și coperte cu asigurarea în continuiare a tăierii longitudinale. În cazul nerespectării cerințelor impuse la așezare în procesul de încleiere se vor crea cute ce vor reduce substanțial din calitatea produselor.

Respectarea cerințelor tehnice specificate vor asigura realizarea produselor de calitate și îmbunătățirea calității proceselor de broșare-copertare.

3.4.2. Unghiul de așezare a colilor de hârtie

Cerințele tehnice de pregătire și tăiere a colilor impun respectarea cu rigoare a poziționării marcajului unghiului de așezare al colilor de hârtie.

Unghiul de așezare a colilor de hârtie este unghiul format de latura frontală și laterală a colii de hârtie, care în procesul de imprimare ia contact cu semnele frontale și laterale ale mașinii de imprimat.

Pe câmpurile exterioare ale unghiului de așezare în procesul de imprimare sunt aplicate semnele de control reprezentate de fâșii dreptunghiulare cu lungimea de 4-6 cm. La suprapunerea colilor în top marcajele unghiului de așezare în partea frontală vor crea fâșii întunecate.

Coala tipărită trebuie așezată în mașina de tipar astfel, încât să ajungă în unghiul de așezare al mașinii de fălțuit. Unghiul de așezare al mașinii de tipar va corespunde cu cel de la mașina de fălțuit, ceea ce va asigura condiții tehnologice corespunzătoare operației de fălțuire.

Textul cules în raport cu marcajele unghiului de așezare va fi pentru toate colile dispus la aceiași distanță, ce va asigura în continuare o bună calitate a produselor în procesul tăierii.

La imprimare sunt marcate doar două laturi ale colii de hârtie. În majoritatea cazurilor când pe o coală de hârtie sunt amplasate două sau mai multe coli pentru fălțuit, semnele de control a unghiului de așezare se pot regăsi doar pe o parte a colii de hârtie și doar pe o coală pentru fălțuit. Celelalte coli pentru fălțuit vor rămâne fără marcaje. Din acest motiv este necesar să se determine unghiul de așezare al fiecărei coli pentru fălțuit. După tăierea colilor în părți unghiul de așezare al colilor poate fi determinat după coloncifre – numerele paginilor. Dacă coala este predestinată fălțuirii din două sau patru îndoituri, atunci unghiurile de așezare se determină ca unghiul format de pagina a 3-a și a 4-a a colii pentru fălțuit. Dacă coala este predestinată fălțuirii din trei îndoituri, atunci unghiurile de așezare vor fi apreciate după unghiul celei de-a cincea și a șasea pagina.

Probleme:

Ex. 1. Să se determine unghiul de așezare al celei de-a 5 coli predestinată pentru fălțuire din patru îndoituri.

A. Să se determine coloncifru ultimei pagini a celei de-a 4 coli

Pentru că fiecare coală predestinată fălțuirii din 4 îndoituri, conține 16 fracțiuni sau 32 pagini, atunci ultima pagină a colii a 4-a va fi:

32 4c = 128 pag.

B. Să se stabilească coloncifru celei de-a 3 și 4 pagină a colii a 5 ce determină unghiul de așezare

128 pag + 3 pag = 131 pag.

128 pag. + 4 pag = 132 pag

În așa mod unghiul de așezare a colii a 5-a va fi determinat de unghiul format de pagina 131 și 132.

Ex.2. Să se stabilească unghiul de așezare a colii a 7-a, predestinată pentru fălțuirea din trei îndoituri. Coala pentru fălțuire din trei îndoituri conține 8 fracțiuni sau 16 pagini.

A. Să se determine coloncifru ultimei pagini a colii a 6-a.

16 pag 6c = 96 pag

B. Să se stabilească coloncifru celei de-a 5-a și a 6-a pagină colii a 7-a

96 pag + 5 pag = 101 pag

96 pag + 6 pag = 102 pag

Unghiul de așezare al colii a 7-a va fi determinat după unghiul format de pagina 101 și 102.

La fel se stabilesc unghiurile de așezare a colilor predestinate pentru un tip sau alt tip de fălțuire.

3.4.3. Bătutul colilor

Semifabricatele imprimate ce parvin în sectorul de broșare sunt reproduse sub formă de coli sau sub formă de fascicule fălțuite.

Semifabricatele imprimate sub formă de coli sunt supuse succesiv bătutului, tăierii și fălțuirii.

Bătutul colilor reprezintă nivelarea marginilor colilor în topul de hârtie după laturile reciproc perpendiculare (unghiul de așezare), pentru ca toate colile să fie apoi tăiate la aceeași dimensiune.

Bătutului îi sunt supuse nu numai colile imprimate ci și colile de hârtie albe, preliminar numărării sau tăierii.

Bătutul colilor ca operație, este determinată de deplasarea lor în raport una față de alta în sistemele de alimentare cu coli a mașinilor de imprimat. Deplasările pot varia în limitele a 2-3 mm și ele sunt remarcate și la transportare.

Bătutul colilor poate fi realizat:

manual;

mecanic.

Bătutul manual al colilor presupune apucarea unui top de 100-150 coli, de colțurile opuse astfel încât să se desprindă una de alta și între ele să pătrundă aer. Acest lucru se realizează apucând colile cu mâna dreaptă jos și cu mâna stângă de colțul din stânga sus. Colțurile se îndoaie pe direcția unul către celălalt și se adună cu mâinile. În acest timp, palmele sunt întoarse în aceleași direcții. Fără a schimba poziția mâinilor, se ridică topul de coli. În momentul ridicării, palmele se întorc în direcția opusă (fig. 3.14).

Ca rezultat, colile mișcate una față de alta se desprind și vor determina trecerea aerului, care va favoriza alunecarea unei coli față de alta și egalarea, uniformizarea poziției lor.

Apucând topul de laturile opuse se ridică și se lasă să cadă pe masă în poziție verticală, unde prin lovire colile se așează în aceeași linie.

Această cădere se repetă de mai multe ori, întâi pe latura lungă a colilor apoi pe cea scurtă (ambele formând unghiul de așezare a colilor). După bătut se va înlătura aerul dintre coli, apăsând puternic cu palma pe partea stângă a topului așezat pe masă, cu palma dreaptă se îndreaptă colile cu direcția spre margini. Apoi, operația se repetă cu mâna stângă.

Asupra calității bătutului colilor influențează un șir de factori structurați în factori cu implicații directe și indirecte.

Dat fiind că, factorii cu implicații directe sunt decisivi asupra procesului de bătut se propune doar analiza lor.

Astfel, bătutul colilor este determinat de influența a următorilor factori cu implicații directe:

formatul colilor de hârtie;

planietatea (netezimea) hârtiei;

masa unui m2 a colii de hârtie;

lipsa sau manifestarea încărcării electrostatice;

umiditatea hârtiei.

Neuniformitatea colilor de hârtie cu deplasarea uneia față de altă cu mai mult de 4 mm conduce la reducerea productivității muncii cu mult față de colile la care deplasarea s-a desfășurat în limitele a 2-3 mm. Productivitatea muncii este redusă și dacă în topul de hârtie se regăsesc coli cu marginile deformate. La mărirea formatului colii de hârtie pentru aceleași condiții tehnologice, bătutul este complicat, din acest motiv normele de timp pentru bătutul manual sau mecanic al colilor de hârtie de formate mari sunt mai mari cu 15-20 %, decât pentru colile de format mic.

Ușor și cu exactitate se bat colile de hârtie groase, netede, cu masă și densitate de suprafață mare. Colile foarte subțiri cu densitate mică de suprafață (spre exemplu, hârtia predestinată pentru țigări) sunt imposibil de a fi supuse procesului de batere, ele fiind uniformizate fiecare în parte cu ajutorul unor ace.

La umiditatea ridicată a hârtiei bătutul colilor este complicat a se realiza pentru că, aceasta reduce rigiditatea și conduce la sporirea coeficientului de frecare a hârtiei.

La umiditatea redusă (cu mai puțin de 5%) a colilor se manifestă caracteristicile de aderență în rezultatul cărora se acumulează sarcini de încărcare electrostatică.

Încărcarea electrostatică frecvent este remarcată în perioada rece a anului, când umiditatea aerului în spațiile unde se păstrează, foarte rar trec de 30 %. Aceasta înrăutățește crearea spațiilor de aer între colile de hârtie ceea ce determină manifestarea aderenței colilor una față de alta.

În vederea neutralizării sarcinilor electrostatice, mașinile pentru imprimat, tăiere a colilor și la alte mașini sunt instalați diverși neutralizatori care utilizați împreună cu jetul de aer umed aplicat colilor permit practic înlăturarea sarcinilor electrostatice.

Este importantă condiționarea aerului în spațiile în care se păstrează colile de hârtie. În condițiile de păstrare la umiditatea relativă de 60 ± 5%, umiditatea de echilibru a hârtiei va constitui 7-8 %, dificultăți de încărcări electrostatice nu se vor înregistra.

3.5. Controlul și numărarea colilor imprimate

Controlul și numărarea colilor imprimate se realizează în vederea stabilirii numărului lor exact necesar pentru evidența semifabricatelor la diferite etape ale procesului tehnologic. Operația poate fi realizată manual sau mecanic cu ajutorul dispozitivelor automate speciale.

Numărarea colilor până la batere, tradițional se realizează manual, după – cu dispozitiv automat. Productivitatea dispozitivelor automate de numărare a colilor variază între 90 000-300 000 coli de hârtie, în raport cu 8 000-9 000 coli numărate manual. Activitatea unui dispozitiv înlocuiește munca manuală a 4 operatori.

3.6. Tăierea topului din coli

3.6.1. Tăierea topului din coli

Tăierea colilor imprimate se realizează prin înjumătățirea sau tăierea formatelor uzuale standard într-un număr necesar de părți divizate de un anumit format. De obicei, pe o coală de hârtie, sunt imprimate două coli tipografice diferite sau identice. Pentru a supune fiecare coală operației de îndoire (fălțuire), este necesară o dimensionare prealabilă a colilor de hârtie prin tăiere, ceea ce și se realizează pe mașinile de tăiat cu un cuțit.

Literatura de specialitate [1, 2, 3, 5] specifică utilizarea a doi termeni proprii procesului de tăiere: tăiere și retezare.

Prin „retezare” se înțelege operația de retezare a marginilor în vederea obținerii unor coli de hârtie de formă dreptunghiulară, cu margini drepte ce ulterior vor fi supuse tăierii, în rezultat obținându-se coli de un anumit format.

Prin „tăiere” a colilor se înțelege operația tehnologică de divizare a colilor de hârtie într-un anumit număr de elemente de un anumit format.

Retezării și tăierii îi pot fi supuse colile imprimate până la fălțuire, imaginile, forzațurile, copertele, colile de hârtie, alte semifabricate.

Numărul părților (elementelor) Np în care este necesară divizarea colilor de hârtie imprimată preliminar fălțuirii se determină cu relația 3.2.

[3.2]

unde: D – fracțiunea colii;

d – numărul fracțiunilor în fasciculă;

Sch – numărul de pagini în coala de hârtie;

Sf – numărul de pagini în fasciculă.

Mașinile de tăiat sunt diversificate după:

– numărul de cuțite;

– lungimea de tăiere;

– gradul de mecanizare a operațiilor manuale;

– materialele din care sunt realizate elementele principale;

– productivitatea mașinii.

Lungimea de tăiere a mașinilor variază între 1000-2000 cm, cu o înălțime a topului de hârtie de 50-140 mm.

După gradul de mecanizare, mașinile pot fi cu acționare manuală a mecanismelor, semiautomate și automate. Încărcarea colilor în mașină și eliminarea producției tăiate se face la toate tipurile de mașini manual.

În linii generale, mașinile se compun în principal din:

suportul pe care se așează colile pentru tăiat;

mecanismul cuțitului;

mecanismul vinclului mobil (care se deplasează pe fundament și asigură poziția corectă a topului de coli în timpul tăierii);

mecanismul de presare a colilor pentru a evita deplasarea în timpul tăierii.

Topul de coli se sprijină lateral, într-un vinclu fix.

Tăierea se realizează prin declanșarea automată atât a dispozitivului de presare, cât și a cuțitului, acționate de la o transmisie electrică, care apoi revin la poziția inițială.

Sub cuțit, pe fundamentul mașinii se află un șanț transversal, în care se introduce un reglete din lemn sau material plastic, în scopul protejării cuțitului la coborârea lui și pentru a asigura și tăierea colilor inferioare din top.

Regletele din masa mașinii pe care calcă cuțitul respectiv materialul din care este confecționat și poziția sa influențează calitatea tăierii. Regleții pot fi realizați din lemn, mase plastice (capron, poliuretan, polipropilen, enoxid etc.). Până nu demult aceștea erau realizați prioritar din lemn de specii tari – mesteacăn, stejar, ș.a. Rezistența la exploatare a acestor regleți, imposibilitatea restabilirii funcționale a lor au impus identificarea noilor soluții. La moment sunt pe larg utilizați regleții din mase plastice (poliamidă, polietilenă, poliuretan, polipropilenă și smoală epoxidă), ce sunt mult mai durabili și pot fi realizați cu propriile eforturi (fig. 3.15).

În funcție de tipul materialelor plastice utilizate, regleții și susținătorii din oțel (4) pot avea formă diferită.

Astfel, regleții din poliamidă b sunt obținuți sub formă de bară (3) de forma T. Rășinile epoxidale sunt turnate în formele regleților de tip H (6), în secțiune având forma reprezentată în poziția V. Regleții din poliuretan și polietilenă g sunt realizați sub formă de bară (7), pătrați în secțiune. Cei mai uzuali la moment sunt regreții d, obținuți din polipropilenă în straturi, grosimea stratului constituind 2-3 mm dreptunghiulari în secțiune. Acești regleți nu uzează ascuțirea cuțitului și sunt simpli în realizare.

Regleții din masă plastică cu susținător din oțel sunt dispuși în canelura mesei mașinii de tăiat hârtie. În vederea sporirii termenului de exploatare a regletului sunt utilizate plăcile metalice 2, care fiind deplasate dintr-o parte a regletului în altă parte, pot împinge regletele în canelura mesei și fiecare capăt al regletelui poate fi utilizat de două ori.

Regleții uzați sunt înlocuiți cu alții noi, regleții din rășină pot fi restabiliți prin turnarea în tăieturile de la cuțit a unei componențe proaspete de rășină.

Regleții din materiale mai rezistente și poziționate corect formează mai greu zone de intrare a cuțitului, zone ce mototolesc colile inferioare ale topului ce se taie.

Mecanismul cuțitului asigură la mașinile moderne mișcarea de „ghilotină” a cuțitului. Mecanismul poate avea construcții diferite. La cele cu acționare dintr-o singură parte (fig. 3.16) suportul cuțitului (1) se deplasează datorită unui mecanism bielo-manivelă (2). În suportul de cuțit există două decupări înclinate la unghiuri diferite (α>b), în care culisează niște plăci (4) fixate însă diferit față de batiul mașinii.

Modificând poziția plăcii (4) cu ajutorul șurubului (5), se reglează paralelismul cuțitului cu masa în poziție inferioară. Modificând lungimea bielei (3) cu ajutorul piuliței (6), se reglează cuțitul cu suportul său în poziție inferioară, necesară când lățimea cuțitului se reduce datorită ascuțirii.

Mașinile de formate mai mari au acest mecanism construit din două biele de lungimi diferite.

Cuțitul – element principal al mecanismului ce prezintă o placă de oțel, zona de lucru – lama reprezentând o muchie ascuțită.

Cuțitele sunt constituite din două straturi:

– partea de bază – din oțel cu caracteristici sporite de duritate și rezistență la uzură;

– partea ascuțită îmbinată cu partea de bază prin laminarea oțelului.

Multistratificarea oțelului permite obținerea cuțitelor cu o margine ascuțită dură, rezistentă la uzură și o bază flexibilă ce se supune ușor prelucrării mecanice. Marginea ascuțită a cuțitului prezintă o suprafață cilindrică cu raza de rotunjire r=26 mm. La tăierea hârtiei cuțitul se tocește și raza poate fi mărită până la 34 mkm. Studii în această direcție demonstrează că, calitatea tăierii este destul de bună când r=1025 mkm, iar la mărirea în continuare a razei de rotunjire calitatea tăierii se înrăutățește.

Actualmente, în mașinile de tăiat cuțitul realizează mișcări asemănătoare loviturilor de sabie sau deplasărilor verticale. La mișcări tip lovituri de sabie, cuțitul se împlântă în topul de hârtie sub un unghi de 2° față de suprafața mesei, iar tăierea topului se realizează paralel suprafeței mesei. Grație acestui fapt se reduce rezistența hârtiei la tăiere (forfecare), este asigurată tăierea moderată a topului de către cuțit, sporește exactitatea și puritatea secțiunii.

La mișcarea verticală, lama cuțitului tot timpul rămâne în poziție paralelă suprafeței mesei mașinii. Această mișcare este utilizată pentru tăierea materialelor tari, unde nu este dorită deplasarea cuțitului de-a lungul liniei de tăiere ce determină uzura premeditară a cuțitului.

Mecanismul de presare poate avea construcție foarte diferită. Unele construcții sunt cu arc (la mașini de formate medii sau mici), altele sunt acționate hidraulic (la mașini de formate mari). Ultimele asigură o presiune constantă în timpul tăierii.

Mecanismul vinclului mobil poate fi cu șurub, cu bandă circulară sau hidraulic. La cele cu șurub, șurubul se poate mișca manual sau electromecanic (fig. 3.17) viteza de deplasare înapoi a vinclului este mai mare decât cea de avans (de lucru). Fixarea dimensiunii de tăiere (de la vinclu la planul de tăiere) se face cu ajutorul benzei de dimensionare (9) întinsă pe role (10 și 11).

Mecanismele cu bandă, de regulă de acționare mecanică, au inerție mare la oprire. De aceea, poziția precisă a vinclului se ține manual, cu ajutorul volantului.

Viteza mare de deplasare și fără trepte, lipsa inerției la oprirea vinclului este asigurată de mecanismele hidraulice. Mașinile cu astfel de mecanisme sunt prevăzute cu dispozitive de tăiere cu program la care este asigurată declanșarea mișcării vinclului și a cuțitului pe baza programului stabilit.

Suportul (5) al mașinilor de tăiat poate fi prevăzut cu mecanisme pneumatice, care asigură crearea unor perne de aer sub top pentru a asigura o deplasare mai ușoară a acestuia pe fundament.

Acționarea mașinilor de tăiat moderne se face cu butoane.

Tehnica tăierii

Una din mașinile tipice pentru procesele de tăiere din legătorie este cea de tăiat cu un cuțit.

Schema de principiu a acestei mașini prezentate în fig. 3.17 funcționează astfel:

Vinclul mobil (1) servește la fixarea pe masă (2) a topului de coli (T). Presa (3) presează topul de masă și îl ține presat în timpul tăierii. Cuțitul (4) efectuează tăierea, ajungând până la regletele (5), în care intră puțin pentru a se asigura astfel tăierea și ultimelor coli ale topului. Cuțitul (4) este fixat în suportul (6) care se mișcă în ghidaje. Dintre aceste elemente, cele mai importante sunt mecanismul cuțitului, presa și vinclul mobil (vezi mai sus).

În procesul de tăiere, tăietorul așează topul de coli bine bătute pe masă, împingându-l spre vinclu, de care trebuie să fie bine împins. Cu ajutorul presei mobile se stabilește poziția corectă unde urmează să se facă tăierea. Presa mobilă trebuie să cadă perpendicular pe semnul de pe coală.

Colile trebuie să intre perfect în unghiul format de cele două vincluri. Stabilirea formatului de tăiere se face prin rotirea cadranului indicator.

Se cuplează transmisia care provoacă la început o coborâre a dispozitivului de presare, apoi urmează căderea cuțitului cu revenire, după care mașina se decuplează automat.

În timpul tăierii cuțitul taie topul împingând cu partea sa înclinată, partea tăiată în afară. După tăiere, cuțitul se ridică, urmat fiind de ridicarea presei. Colile tăiate trebuie să fie perfect paralele bipedice și de dimensiunile date, iar marginea tăieturii să fie curată și netedă. Imperfecțiunile de tăiere se pot datora modului defectuos de batere a colilor în top și nefixării precise în vinclu a acestuia, cât și unor cauze legate de mașină și de felul cum se desfășoară procesul de tăiere.

Dacă se analizează unele dimensiuni din fig. 3.18, în planul orizontal și în cel vertical, pe axa de simetrie A-A1, se pot deduce de unde parvin aceste imperfecțiuni.

Pentru explicație se va numi „plan de tăiere” planul de mișcare a cuțitului (care trebuie să corespundă cu planul cuțitului) și „linie de tăiere” intersecția dintre coala ce se taie cu planul de tăiere. În mod normal, unghiurile , și din schemă trebuie să aibă fiecare 90°. În realitate, mărimea acestor unghiuri diferă prin însăși construcția, reglarea și uzarea mașinii.

Topul de coli de înălțime (h) este tăiat de cuțitul (4) sub presiunea presei (3). Sub presiune, colile de deasupra topului se încovoaie și se îndepărtează de vinclu (1). Aceasta este una din cauzele imperfecțiunilor de tăiere.

Condițiile de tăiere sunt diferite pentru diferite coli ale topului. Astfel, cuțitul încovoaie topul în mod diferit, în funcție de caracteristicile acestuia, de condițiile de tăiere și de nivelul la care se găsește fiecare coală în top. Iată de ce dimensiunea GH la colile superioare va fi diferită, respectiv mai mare decât dimensiunea G1H1 la colile inferioare. Aceasta constituie o altă cauză a imperfecțiunilor de tăiere.

La fel, asupra preciziei de tăiere influențează și faptul că unghiurile , și nu sunt egale cu 90°.

Cum cerințele minime față de precizia de tăiere sunt: deviere pe lungime maximală – 1 mm și oblicitate – 1 mm, la maximum 10 % din coli (respectiv oblicitatea maximă 0,1 %), cerințele față de precizia de funcționare a mașinii și față de deservirea acesteia sunt foarte mari.

Pentru a crea condiții optime de tăiere, cu devieri minime, la mașinile moderne se folosește o mișcare de „ghilotină” a cuțitului la început, în poziția inițială – superioară, cuțitul nu este paralel cu topul, ci sub un unghi oarecare. Cuțitul intră în top pe la marginea sa și ajunge să fie paralel cu topul (de fapt cu masa), abia în poziția inferioară (la terminarea tăierii).

3.6.2. Esența fenomenelor ce se produc la tăiere

Procesul de interacțune dintre presă, cuțit și topul de hârtie prezentat în fig. 3.16 este explicat prin dezvoltarea unei sarcini de acționare provocată de cuțitul cuneiform ce realizează mișcări pe direcția A-B prin presarea topului de hârtie la tăierea acestuia.

Cât de mare nu ar fi sarcina de acționare a barei de presiune prin contact P, în condiții obișnuite de lucru a mașinii, forțele proprii de pretensionare apărute sub sarcina de acționare a lamei cuțitului asupra topului de hârtie, datorită că suprafața lamei cuțitului este mică, vor fi efectiv mult mai mari decât sarcina de acționare a barei. Din acest motiv sub marginea cuțitului se creează o sarcină suficient de mare, după cele menționate de V. N. Petrov, pentru distrugerea fibrelor hârtiei, constituind circa 200 Mpa.

Marginea rotunjită a cuțitului pătrunzând la o anumită adâncime în coală, acționează ca o pană ce întinde și distruge o parte din fibre. Forțele de întindere apar și ca rezultat a îndoiturilor multiple a colilor sub marginea cuțitului. Concomitent se produce nu numai ruperea fibrelor sub lama cuțitului ci și îndepărtarea fibrelor ce nu sunt atinse de cuțit, în partea inferioară a colii formându-se așa-zisă fisură anticipată (fig. 3.16 a).

Sub acțiunea forțelor de acționare a barei de pretensionare topul de hârtie se retrage de la alimentatorul 3. Lungimea curbei MN este egală cu lungimea l, iar curbura formată nu acționează asupra exactității tăierii.

Forțele ce apar la tăierea topului de hârtie sunt prezentate de trei componente:

forța de acționare în plan vertical Pz;

forța de acționare în plan orizontal Px,;

forța de acționare în plan frontal Py, orientată perpendicular suprafeței de tăiere.

Cea mai mare forța de acționare este forța de acționare în plan vertical Pz. Forța de acționare în plan frontal Py este o forță echivalentă forțelor de reacționare a părții drepte a topului de hârtie, în condiții adecvate (exemplu, unghi mic de ascuțire a cuțitului) lama cuțitului poate fi înclinată spre partea barei de presiune prin contact și micșora exactitatea tăierii topului de hârtie.

În vederea aplicării termenilor specificați în aplicațiile cu calcule, de obicei este utilizată noțiunea de „forța de tăiere specifică” p (N/m). Asupra mărimii acestei forțe influențează tipul hârtiei ce urmează a fi supusă tăierii (caracteristicile), ascuțimea cuțitului, unghiul de ascuțire. Astfel, sarcina specifică de tăiere pentru forța de acționare verticală Pz a hârtiei predestinată pentru tiparul înalt nr.3 constituie 22 kN/m, pentru cea nr.1, pentru tiparul înalt este de 27 kN/m. La modificarea unghiului de ascuțire a cuțitului de la 11° la 24° forța Pz crește cu 25 %, iar forța Px – cu 35%.

Pe măsura uzurii lamei cuțitului (la mărirea razei marginii de tăiere r de la 4 la 36 mkm) forța specifică de tăiere crește relativ de 5 ori; mărirea în continuare a razei r poate provoca defecte ale tăierii și ale mijloacelor de tăiere.

3.6.3. Factori de influență definitorii asupra exactității tăierii hârtiei

Exactitatea tăierii hârtiei, involuntar acționează asupra exactității fălțuirii, respectiv și asupra calității produselor finite. Colile ce urmează a fi supuse tăierii și retezării trebuie să corespundă caracteristicilor dimensionale necesare, să posede colțuri drepte, să fie curate, netede, să nu aibă margini lipicioase. Colile de hârtie inferioare trebuie să aibă margini tăiate drept și curate. Abaterile admise de la caracteristicile dimensionale standardizate vor varia pe lungime și lățime în limitele de ±1 mm, pe diagonală – 0,1 % din lungimea colii. Mașinile de tăiat hârtie moderne asigură bine încadrarea în aceste limite.

3.6.3.1. Exactitatea tăierii

Exactitatea tăierii este influențată de următorii factori:

exactitatea bătutului;

exactitatea și corectitudinea așezării topului de hârtie în raport cu linia de tăiere;

modalitatea de tăiere;

tipul mișcării cuțitului;

pregătirea tehnică a mașinii;

minuțiozitatea reglării mecanismelor mașinii de tăiat;

presarea topului cu bara de pretensionare;

tipul, grosimea și umiditatea hârtiei;

înălțimea topului de hârtie;

forma de ascuțire a cuțitului;

unghiul și gradul de ascuțire a cuțitului.

Modalitatea de tăiere după „caracteristicile dimensionale constante” prestabilite din punct de vedere al exactității realizării operațiilor este prioritară tăierii cu „modificarea caracteristicilor dimensionale”. Exactitatea înaltă este asigurată de tăierea colilor de hârtie după machetă și utilizând softuri specializate tehnic cu dirijare automată.

3.6.3.2. Sarcina de acționare (forța de presare)

Cu mărirea forței de pretensionare probabilitatea de extragere a colilor de hârtie cu cuțitul de sub bară se micșorează, iar exactitatea tăierii crește. Mărirea f a acestei forțe este acceptată însă până la anumite valori (nu mai mult de 50 kN/m), deoarece cu sporirea forțelor există riscul murdării imprimărilor, ștergerii scrisului și a deteriorării colilor superioare de către bara de pretensionare.

Hârtia satinată cu greutate mare și planietate înaltă este tăiată cu exactitate la acționarea unei forțe de pretensionare de 20-25 kN/m. La tăierea hârtiei cu greutate mai mică și planietate redusă, pretensionarea trebuie să fie mai mare, pentru că la acționarea unei forțe mai mici de pretensionare colile de hârtie sunt îndoite de către cuțit și ies de sub bara de pretensionare. Utilizarea barei de pretensionare în limite de 440 kN funcție de tipul hârtiei și înălțimea topului de hârtie.

3.6.3.3. Înălțimea topului de hârtie

Cu mărirea înălțimii topului de hârtie probabilitatea extragerii colilor din top cu cuțitul de sub bara de pretensionare crește. În dependență de nivelul de dispunere a colilor în top, ele pot fi extrase la diferite înălțimi. O extragere mai frecventă a colilor este observată la distanța de 15-20 mm de la coala superioară a topului, fapt ce explică subdimensionarea colilor de hârtie din top la acest nivel în raport cu cele superioare și inferioare. Lungimea tăieturii și lățimea laturii tăiate au influențe semnificative asupra exactității tăierii.

La tăierea marginilor de dimensiuni foarte mici (0,5-1,0 mm) se produce șifonarea ei. Retezarea marginilor mici este simplificată prin mărirea forței de pretensionare a topului de hârtie și gradul de ascuțime a lamei cuțitului. Înălțimea topului de hârtie dispus pe suportul mașinii de tăiat nu va depăși înălțimea de 15-20 cm.

3.6.3.4. Tipul hârtiei

Exactitatea dimensională a tăierii colilor de hârtie este redusă la tăierea hârtiilor subțiri și a hârtiilor cu greutate mică. Mult mai exact sunt tăiate hârtiile a căror planietate este foarte mare, sunt de grosimi mari și posedă greutate mare. Momentul este explicat de faptul că, aceste tipuri de hârtie se deformează mai puțin sub acțiunea forței de pretensionare și sunt supuse mai puțin pericolului de a fi extrase de către cuțit de sub bară, cu toate că forța de acționare frontală de tăiere tradițional este nu prea mare. Pentru că coeficientul de frecare a hârtiei netede este foarte mic, partea secționată din top este ușor împinsă de teșitura cuțitului.

3.6.3.5. Umiditatea hârtiei

La mărirea umidității hârtiei se reduce rezistența ei la tăiereastfel contribuind la sporirea exactității tăierii. Dezavantajele prezentate de sporirea umidității hârtiei sunt remarcate prin mărirea coeficientului de frecare a hârtiei și complicarea deplasării părții tăiate din top cu teșitura cuțitului. Aceasta conduce la strangularea părții secționate cu teșitura cuțitului, mărirea forței de acționare frontală și reducerea exactității de tăiere.

Cea mai optimală condiție de asigurare a umidității hârtiei variază în limitele de 7-8%.

3.6.3.6. Forma cuțitului

Ascuțirea cuțitului poate fi rectilinie (fig. 3.18) sau dublu rectilinie. Mărimile optimale ale unghiului 2 și lățimea teșiturii S: 2=2°; S=2-3 mm. Din punct de vedere al reducerii forțelor de frecare dintre teșitura cuțitului și a părții secționate din top, reducerea forței de acționare frontală ce constituie forțele de tăiere și sporirii exactității tăierii se pledează pentru ascuțirea dublu rectilinie, la care întâi se șlefuiește cuțitul sub un unghi 1, apoi se realizează ascuțirea sub unghi , după care se șlefuiește cuțitul sub unghiul 2.

3.6.3.7. Ascuțirea cuțitului influențează atât precizia de tăiere, cât și forța de tăiere. Un cuțit tocit solicită o forță de tăiere mult mai mare față de cea normală și de aici o uzură prematură a mașinii și uneori defectarea ei.

3.6.3.8. Unghiul de ascuțire al cuțitului influențează asupra tocirii acestuia, de aici și asupra preciziei și forței de tăiere. Cu cât unghiul de ascuțire este mai mare cu atât tocirea lui are loc mai repede și necesită o schimbare mai frecventă. Unghiul optim de ascuțire variază între 19-22°.

3.6.4. Factori de influență asupra frecvenței înlocuirii cuțitului și a fiabilității regletelui

Frecvența înlocuirii cuțitului și a regletelui este determinat de influența unghiului, de forma de ascuțire și minuțiozitatea reglării adâncimii implantării cuțitului în reglete.

Unghiul și forma de ascuțire sunt determinate de tipul materialului ce urmează a fi supus tăierii. Astfel, există două modalități diverse de conferire a formei lamei cuțitului:

rectilinie;

dublu rectilinie (fig. 3.18).

Cele mai uzuale forme de ascuțire sunt cele rectilinii (fig. 3.18 a) care prin rezistența mare la uzură și simplitatea sa de construire asigură o bună calitate a tăierii colilor.

Ascuțirea dublu rectilinie (fi. 3.18 b) pe lângă multiplele avantaje prezintă și un șir de dezavantaje. Printre avantaje cele mai semnificative merită a fi specificate cele ce țin de asigurarea condițiilor favorabile de deplasare a părții secționate din topul de hârtie, ca dezavantaj – complexitatea obținerii unei astfel de forme de ascuțire.

La ascuțirea sub formă dublu rectilinie unghiul 1=16-18°, 2=20-22°. Caracteristicile dimensionale ale teșiturii suprafeței ascuțite A a unghiului 2=1-3 mm.

La ascuțirea sub formă rectilinie unghiul =19-22°. Alegerea unghiului de ascuțire în limitele impuse de normativele ce le reglementează depind de caracterul și caracteristicile materialelor ce urmează a fi supuse tăierii. Dacă unghiul de ascuțire a cuțitului va fi menținut valoric în limitele admisibile, atunci suprafața ascuțită (fig. 3.18 b) va deplasa partea secționată din top fără a o șifona, ceea ce asigură calitate înaltă a tăierii pe toată înălțimea topului de hârtie. Abaterile de la recomandările normate reglementate de standardele în vigoare conduc la înrăutățirea deplasării părții secționate din topul de hârtie, diminuarea exactității tăierii, reducerea rigidității lamei, uzură anticipată a cuțitului, defectare a mașinii de tăiat.

Cu referință la rigiditatea cuțitului se va specifica că, în cuțitele de formă dublă rectilinie aceasta este cu mult mai proliferată decât în cuțitele de formă rectilinie.

La secționarea hârtiei netede predestinată pentru ziare, dicționare cu masa și grosime mică se recomandă utilizarea cuțitelor cu unghi de ascuțire de 19°, la tăierea hârtiei supersatinate, groase cu greutate mare (cretată, pentru coperte, pentru forzaț, offset, pentru reproduceri, imagini) – unghiul de ascuțire =24°, la tăierea blocurilor-identice – =16°.

Ascuțirea lamei cuțitului depinde de raza de rotunjire a marginii de tăiere, unghiul de ascuțire, calitatea ascuțirii și asamblării. În mod tradițional ascuțirea cuțitului se determină vizual după calitatea tăierii topului de hârtie.

Un control riguros a ascuțirii cuțitului poate fi realizat cu dispozitivul special prin aprecierea directă după forța specifică de acționare (N/m) necesară pentru tăierea hârtiei. Pe măsura tocirii cuțitului raza de rotunjire a marginii de tăiere r se mărește brusc. Asftel la ascuțirea cuțitului O=12 kN/m, r=4 mkm, iar la O=25 kN/m, r=34 mkm.

Cu tocirea cuțitului crește forța de acționare asupra topului de hârtie, sporește probabilitatea extragerii colilor de sub bara de pretensionare, se reduce dublu exactitatea tăierii, sporește șansa de biezare (abateri de oblicitate) a colilor de hârtie. În aceiași ordine de idei se remarcă că, datorită faptului că, suprafața cilindrică a lamei tocite a cuțitului cuprinde strâns și strangulează marginile la tăierea colilor, în rezultat, colile inferioare aderă una de alta sau nu se taie definitiv, ceea ce și servește drept semnal privind necesitatea de schimbare a cuțitului ca rezultat a tocirii acestuia.

Cuțitul se tocește în mediu după 1000 tăieri, la tăierea materialelor ce conțin substanțe de umplutură (spre exemplu hârtia cretată, carton, lederin), cuțitul se tocește mult mai repede. Pentru sporirea exactității tăierii colilor de hârtie în top cuțitul este uns cu săpun sau parafină ceea ce conduce la micșorarea forțelor de frecare dintre cuțit și hârtie.

Cuțitul trebuie instalat astfel, încât în poziția lui inferioară el să interacționeze cu regletele proporțional pe toată lungimea nedepășind 0,5mm. Însă chiar și la o astfel de adâncime de interacțiune, lățimea fisurii create va fi mai mare ca grosimea unei coli de hârtie. La următoarele secționări fisura se va mări, deoarece în ea împinse de marginea cuțitului vor nimeri colile inferioare, în rezultat calitatea tăierii colilor inferioare se reduce substanțial.

Cu cât mai mare este adâncimea de implantare a cuțitului în reglete cu atât mai repede se uzează regletele și se despică, la fel de repede se tocește și cuțitul.

Fiabilitatea (durata de exploatare) regletelui depinde și de materialul din care el este realizat. Durata medie de exploatare a regletelui la activarea în două schimburi constituie pentru cele din: lemn – 1-2 zile, poliefiruretan (din cauciuc poliuretanuretan sintetic CRY-8) – 6 luni, polipropilenă – 5-8 zile.

Subiecte pentru verificarea cunoștințelor

Specificarea principalelor tipuri de hârtie pentru tipar, utilizată la realizarea produselor poligrafice.

Analiza caracteristicilor hârtiei. Criterii de clasificare a lor.

Nominalizarea metodelor de stabilire a direcției de fabricație a hârtiei.

Definirea caracteristicilor definitorii ale hârtiei pentru procesele de broșare-copertare.

Particularitățile caracteristicilor hârtiei pentru copertă și pentru forzaț de cele pentru tipar.

Definirea noțiunii de fracțiune a colii de hârtie.

Stabilirea formatului ediției până la tăiere cunoscând formatul colii de hârtie și fracțiunea lui.

Definirea noțiunii de „coala de hârtie” și „coala editorială”.

Coeficienții de transformare, modalitățile de determinare a lor.

Definirea noțiunii de „coală pentru fălțuire”.

Enumerarea elementelor componente ale colii pentru fălțuit.

Câmpurile paginii, argumentarea corelației dimensionale a câmpurilor.

Analiza corelației dintre coala de hârtie, coala editorială și coala pentru fălțuit.

Care este modalitatea de transformare a volumului ediției în coli editoriale în numărul de coli pentru fălțuit?

Cerințele impuse colilor editoriale.

Semnele de control, destinația lor pe colile imprimate.

Definirea noțiune de „unghi de așezare a colilor” și predestinația lui.

Stabilirea „unghiului de așezare a colilor” pe colile pentru fălțuit.

Specificarea factorilor de influență asupra exactității bătutului colilor.

Metodologia de control și numărare a colilor imprimate manual.

Definirea procesului de tăiere al colilor, predestinația lui.

Specificarea principalelor elemente ale mașinii de tăiat a colilor de hârtie.

Enumerarea mecanismelor ce determină procesul de tăiere a colilor de hârtie.

Nominalizaea principalelor cerințe impuse calității produselor la tăierea colilor.

Determinarea corectă a linia de tăiere.

Specificarea forțelor și modalităților de acționare a lor în cadrul procesului de tăiere.

Nominalizarea factorilor definitorii de influență asupra exactității tăierii hârtiei.

Definirea sarcinilor de acționare și factorilor ce le determină.

Influența înălțimii topului de hârtie asupra exactității tăierii hârtiei.

Umiditatea hârtiei, repercusiuni asupra exactității tăierii hârtiei.

Forma și unghiul de ascuțire a cuțitului. Influențe și predestinații.

Regletele, factorii de influență și predestinație.

Bibliografie

Воробьев Д.В., Дубасов А.И., Жуков И.А., Козлов С.Н., Брошюровочно-переплетные процессы. Москва «Книга», 1979

Трубникова Г.Г. Технология брошюровочно-переплетных процессов. Москва «Книга», 1987

Niță E. Fălțuitul. O operație deosebit de importantă în realizarea produselor poligrafice. Revista tipografilor, nr. 3, 2002, pag. 18-20

Philippe Schuwer Tratat practic de editare. Editura AMARCORD, Timișoara, 1999

Niță E., Mărculescu M. Tehnologie poligrafică. Editura didactică și pedagogică, București, 198

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Procesele de Brosare Copertare Si Finisare a Productiei Poligrafice (ID: 161537)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Procesele de Brosare Copertare Si Finisare a Productiei Poligrafice

Copyright Notice

Studiu Privind Realizarea Unor Autovehicule cu Dinamica Variabila In Constructie Modulara

Descrierea Tehnica a Navei Armada Perdana Si a Marfii Transportate

Realizarea Unui Magazin Online

Semafoare Pentru Dirijarea Circulatiei

Dezvoltare Si Implementare de Algoritmi de Reglare Pentru Platforma Experimentala Astank 2

Variator de Tensiune Continua Softswitching cu Curent de Trecere Zero Zc Comandat de Microcontroler

Copyright Notice

Similar Posts