Procese Fundamentale ale Europenizarii. Administratia Publica Si Procesul de Europenizare

Introducere

„Uniunea Europeană contează”: aceasta este afirmația a cărei substanță va ghida, nemijlocit, demersul analitic al prezentei lucrări – un studiu ce-și propune să urmărească mijloacele prin care actorul comunitar contribuie la repoziționarea actului public în statele membre și candidate deopotrivă. Numind procesul de alterare a ordinii naționale, europenizare, două perspective vor fi avute în vedere: una circumscrisă exclusiv spațiului comunitar și particularizată de normele și cutuma Uniunii Europene (europenizarea prin adâncire), și o alta, asupra căreia vom insista, limitată ariei candidatelor la integrare [în Uniune] (europenizarea prin extindere).

Prezentarea punctelor de vedere relevante teoriei impactului Comunității asupra alternativelor de schimbare etatică va fi urmată de studiul administrației publice în context comunitar, un domeniu destul de sensibil ca dezbatere, dar propus întocmai pentru nuanțarea suplimentară a tipologiei europenizării.

În cele din urmă, accentuând dualitatea evoluției comunitare actuale – adâncire și extindere, vom conclude că modelele de re-formare propuse de Uniune la nivel administrativ, deși legitimate în aparență exclusiv de imperativul unității în diversitate, susțin teza unei posibile convergențe, sensibil contestată însă în doctrina contemporană.

Lucrarea este structurată în două secțiuni: „Procese fundamentale de europenizare” și „Spațiul Administrativ European” și șapte subcapitole (Conceptul de schimbare și geneza Europenizării; Procesul de europenizare în contextul Comunității Europene. Cadru de analiză; Abordări teoretice ale procesului de europenizare; Forme și tipuri de europenizare; Administrația publică și procesul de europenizare. Implicații teoretice; Pârghii și instrumente de europenizare. Cazul administrației publice; Practici ale europenizării: reforme administrative contemporane) și valorifică, în cazul materialului semnat de D.C. Iancu, cercetarea doctorală (2003 – prezent), coordonată științific de Prof. dr. L. Matei.

SECȚIUNEA 1

„PROCESE FUNDAMENTALE ALE EUROPENIZĂRII”

Procesul de europenizare în contextul Comunității Europene. Cadru de analiză

Dincolo de obiectivele pur intenționale, purtătoare ale unui bogat înțeles politico-ideologic, actorul internațional cel mai vizibil Europei (și deci, și României), în plan instituțional, este Uniunea Europeană. Fără a intra într-o dezbatere dedicată subiectului socializării entităților purtătoare (încă) a atributului suveranității, în contextul relațiilor pricinuite de procesul comunitar de extindere, vom asuma pe parcursul prezentului demers influența directă a organizației supranaționale mai sus citate asupra ansamblului de norme, practici și valori naționale specifice statelor europene.

1.1. Definiții de lucru

Cu aproximativ un deceniu în urmă, Conzelman (1998:5) considera că „ideea potrivit căreia influența Uniunii Europene asupra politicii interne a statelor membre se realizează cu deosebire prin intermediul unei « presiuni » directe a Comisiei, aparține unui model demodat de conceptualizare a Comunității și a proceselor politice din interiorul său. A diferenția între sferele „supranaționale” și cele „interne” și a ne întreba ce tipuri de presiune sunt exercitate în sus și în jos (de exemplu, între Comunitate și statele membre) nu sunt atitudini menite să încurajeze progresul demersurilor analitice.” Deloc surprinzător însă, științele sociale dezbat încă pertinența tezei respinse mai sus, contribuind astfel la amplificarea confuziilor conceptuale privind procesul de europenizare.

Într-o încercare de a sistematiza noțiunea în discuție, Radaelli (2003) îl invocă pe Sartori (1991) și al său gradualism:

[…] identificabil atunci când diferențele calitative sunt înlocuite de cele cantitative. Cum nu putem distinge între pisici și câini, vom vorbi despre diferite grade de pisici-câini. Metafora europenizării ca un continuum îngreunează distincția dintre pisici și câini. Fără granițe, ea devine aproape imposibil de definit. (Radaelli, 2003:32)

Aproape imposibil căci, folosind instrumentele aceluiași Sartori, Radaelli (2003:33-34) va opta pentru deconstrucția conceptului analizat, arătând că :

Europenizarea nu este convergență – relația dintre cele două fiind de proces – (posibilă) consecință;

Europenizarea nu este armonizare, lăsând spațiu de manifestare principiului diversității;

Europenizarea nu este integrare politică și în fine, că:

Europenizarea nu este formulare de politici publice comunitare.

Grabbe (2003:310 et seq.), la rându-i, optează pentru definirea negativă a procesului de europenizare, afirmând că nu este:

O teorie a extinderii comunitare; și nici

Singura cauză a reformelor – de cele mai multe ori, ambele surse de evidențiere a europenizării – Guvernele naționale și Uniunea – având interese în susținerea argumentului „panaceului” reprezentat de spațiul comunitar (Radaelli, 2000).

În aceeași perspectivă, Schimdt (2001) [în Howell, 2004:8)], opune europenizarea integrării europene, constatând că cea din urmă include construcția și formularea, la nivel comunitar a politicilor publice europene prin intermediul interacțiunilor dintre actorii naționali și cei infranaționali. În schimb, europenizarea presupune studiul impactului politicilor publice europene asupra structurilor interne unui stat (care, într-adevăr, la un punct, vor ajunge să influențeze poziția membrului Comunității la nivelul decizional comunitar).

Pe de altă parte, Olsen (2002) [în Howell, 2004:8)] vede integrarea europeană deseori similară europenizării, de vreme ce o numește pe cea din urmă: a) schimbare la nivelul granițelor teritoriale externe; b) instituție de guvernare dezvoltată la nivel supra-național; c) influență sau impunere a supra-naționalului la nivel național și sub-național; d) export al procedurilor de guvernare și al politicilor publice specifice Uniunii Europene dincolo de granițele Uniunii Europene; și e) proiect de natură politică menit să intensifice unificarea Uniunii Europene.

În fine, C. Radaelli în interpretarea lui Bugarič (2006:205) asumă că integrarea europeană presupune transferul de suveranitate către nivelul european, iar europenizarea descrie consecințele funcționării instituțiilor comunitare.

Sintetizând, pentru prezentul demers, europenizarea va fi considerată un proces de: (a) construcție; (b) difuziune; și (c) instituționalizare a regulilor și procedurilor formale și informale, a paradigmelor politicilor publice și a credințelor și valorilor comune, mai întâi definite și consolidate în procesul de formulare a politicilor publice europene, și mai apoi încorporate în logica domestică a membrilor spațiului comunitar (Radaelli, 2003:30) și a statele candidate la integrare.

1.2. Studiul Europenizării

Pentru Comunitate, europenizarea trimite la dinamism, imbroglio și prea puțin determinism. Cu o concentrare analitică profundă, conceptul în discuție accentuează (Featherstone, 2003: 19-20):

adaptarea contextului instituțional, în sens larg, la diferite nivele politice, ca răspuns la dinamica integrării;

scoaterea pe piață a Europei Centrale și de Est;

apariția unor rețele de politici și comunități transnaționale noi;

imitarea prin transfer, a politicilor publice naționale și infranaționale;

schimbările cognitive, discursive și identitare, urmări ale dezvoltării comunitare, ce alterează politicile publice etatice; și,

restructurarea oportunităților strategice aflate la îndemâna actorilor interni.

Studiul său empiric întâmpină însă mai multe dificultăți: în primul rând, politica internă este cel mai adesea factorul predominant de schimbare națională. Astfel, granițele dintre cauză și efect, variabilă dependentă sau independentă devin confuze [T. Borzel (2001) în Bulmer / Radaelli (2004:3). În al doilea rând, atribuirea schimbării exclusiv Uniunii Europene nu este întotdeauna ușoară, de vreme ce și globalizarea apare deseori ca un factor de modificare a comportamentelor naționale (în sens extins).

Cele două slăbiciuni metodologice mai sus citate nu vor afecta însă argumentul nostru, de vreme ce nodul gordian al cauzalității schimbării interne a statelor membre și candidate în raport cu Uniunea nu va fi avut în vedere. Vom asuma însă că cel puțin pentru actorii membri ai Comunității, legislația comunitară reprezintă un tip special de cereri externe, la care răspunsul este, de cele mai multe ori, imperativ (Andersen, 2004:17-18) și conform unor general acceptate și comun formulate modele, standarde sau aranjamente instituționale. Posibile „pachete de soluții” alternative, acestea din urmă înlocuiesc formele instituționale naționale considerate desuete cu minim efort și dezbateri politice (Andersen, 2004:21).

O atare perspectivă este cea descrisă de curentul instituționalist, care în varianta sociologică, admite că procesul de socializare a statelor cu normele internaționale, în vederea internalizării lor în plan domestic, se realizează prin instituționalizare și acomodare [Risse (1999: 530)]. Alături de acestea, două alte mecanisme pot fi citate:

impunerea forțată a normelor, negocierea strategică și adaptarea instrumentală – perspectivă dezvoltată de teoria alegerii raționale (Buchanan, 1969; Olson, 1971; Elster, 1986); și,

dezvoltarea unei conștiințe morale, argumentarea, dialogul și persuadarea – mecanism propus ca răspuns la atitudinea de tip „talking the talk” pentru motive instrumentale, ce se transformă în angajament sincer pentru cauză.

Pentru a nu cădea în capcana interogării continue asupra tipurilor de presiune exercitate în sus și în jos, în interiorul spațiului comunitar [Conzelmann, supra 2.1], vom concluziona – adaptarea și modificarea comportamentelor și practicilor instituționale aparținând statelor membre, sub presiunea ori influența forțelor reprezintă o primă, și cât se poate de puțin subtilă formă de europenizare.

În acest moment, perspectiva circumscrisă relației dintre Comunitate și statele membre, devine evidentă: europenizarea există și se manifestă în virtutea unui contract (acceptul de aderare – din partea Uniunii, respectiv, acceptul de integrare – din partea statului), prin care drepturile și obligațiile părților sunt clar stabilite. Logica invocată, cea contractuală, este intenționată – Uniunea și statele ce o alcătuiesc recunoscând principiul cooperării drept unul fundamental. „Uniunea Europeană rămâne [însă] un actor autoritar în relația cu statele membre” (Kassim, 2003:84), explicându-se astfel presiunea resimțită de acestea din urmă atunci când nevoia armonizării sensibilizează prioritățile naționale.

Cărei mize răspunde legitimarea presiunii adaptative comunitare asupra contextului intern al statelor membre? Un posibil răspuns este adâncirea Uniunii – stabilizarea diversității sale prin căutarea unui punct de echilibru (iar nu de convergență ori uniformitate). Pornind de la această ipoteză, perspectiva în care europenizarea este echivalentă impactului Europei asupra ordinii interne a statelor membre va fi considerată – europenizare prin adâncire. Ei îi va fi opusă, europenizarea prin extindere, desemnând specificul interacțiunii dintre Comunitate și candidatele sale la integrare. Pentru cele două sintagme nou introduse, guvernarea (a cărei continuă decantare semantică este ușor de apreciat) va oferi cadrul general de analiză (pe larg tratat în secțiunea următoare).

2. Abordări teoretice ale procesului de europenizare

2.1. Europenizarea ca nou tip de guvernare

Proces, conduită ori mod de conducere favorizând modulele îndeplinirii obiectivelor și obținerii profitului, guvernarea – în sensul său managerial, pledează pentru maximizarea beneficiilor și minimizarea costurilor, prin atenuarea birocrației organizaționale și implementarea unui stil managerial articulat, participativ. Relativ recent inclus în preocupările științelor sociale, conceptul în discuție se află așadar încă în stadiul de limpezire a sensurilor posibile; căci dacă originea cuvântului pare a trimite la cde europenizare

2.1. Europenizarea ca nou tip de guvernare

Proces, conduită ori mod de conducere favorizând modulele îndeplinirii obiectivelor și obținerii profitului, guvernarea – în sensul său managerial, pledează pentru maximizarea beneficiilor și minimizarea costurilor, prin atenuarea birocrației organizaționale și implementarea unui stil managerial articulat, participativ. Relativ recent inclus în preocupările științelor sociale, conceptul în discuție se află așadar încă în stadiul de limpezire a sensurilor posibile; căci dacă originea cuvântului pare a trimite la constituționalismul clasic, pentru ca mai apoi să fie reinventat în cadrul teoriei economice a firmei, la începutul anilor ’90 a fost teoretizat ca o extensie a procedurilor de decizie colectivă, aplicându-se, cu preponderență, ariei relațiilor internaționale. Toate acestea culminând cu interpretările actuale, ce echivalează guvernarea cu mecanismele de gestiune a unui sistem social și acțiunile centrate pe asigurarea securității, prosperității, coerenței, ordinii și continuității sistemului (Casteigts, 2004:146).

Astăzi, sectorul public încetează a mai reprezenta actorul exogen singular, ce impune printr-un proces exclusiv, norme sistemice de funcționare economică și socială; el se alătură, în schimb, întreprinderilor, indivizilor, organizațiilor non-profit și societății civile, devenind endogen unui ansamblu economic și social cu granițe confuze, locale, naționale ori supra-naționale (Barge, 2002:9).

Specificul guvernării rezidă în implicarea, în sfera prin tradiție, guvernamentală a procesului decizional a unor terți (actori non-statali, deseori reprezentanți ai sectorului terțiar ori ai societății civile) (Mayoukou, 2003:11 et seq.) Astfel, acțiunea publică, fie ea locală, națională ori supranațională este responsabilizată, căci discursul eficienței ar fi unul superficial, nesecondat fiind de argumentul guvernării. În mod tradițional reglementator și prestator de servicii publice, statul își restrânge, sub greutatea propriului mandat, aria de implicare în treburile publice, alegând calea orientării și ghidării acțiunii colective (Mayoukou, 2003:13).

Spre deosebire de guvern, o instituție capabilă să-și domine mediul și susceptibilă de a executa și decide fără acordul prealabil al unor terți, guvernarea desemnează o structură instituțională de putere, integrată într-un mediu larg și complex, imposibil de dominat [P. Ricordel (1997) în Huron / Spindler (1998:92)].

În aprecierea lui Stoker (1998: 17-28):

guvernarea presupune intervenția mai multor actori ce nu aparțin în totalitate sferei guvernamentale;

în contextul guvernării, limitele și responsabilitățile pentru politicile sociale și cele economice sunt mai puțin clare;

guvernarea înseamnă interdependența dintre puterile instituțiilor asociate întru acțiunea colectivă;

guvernarea presupune rețele între actori autonomi;

guvernarea ca principiu ce nu ține de puterea reglementatoare a Statului.

Cum Comunitatea nu are un guvern în sensul clasic și nici o entitate executivă aleasă, deci nu deține în sens tradițional, autoritate coercitivă și nici legitimitate democratică, conceptul de guvernare îi este util operaționalizării activității. Urmare și a difuziei de competențe de la nivel statal, Uniunea își gestionează, după modelul clasicelor entități „condiționate de suveranitate”, propriul laborator social de experimente legislative, instituționale ori valorice.

În acest sens, devine oportună, de pildă, citarea măsurilor prin care în 2000, sub imperativul implicit al unei „culturi bazate pe serviciu” și al unui „guvern deschis”, executivul comunitar recunoștea nevoia îmbunătățirii dialogului cu societatea civilă și a consolidării formelor parteneriale existente,

[…] urmând o abordare mai puțin centralizată și completând mai eficient instrumentele politice cu cele non-legislative […] prin intermediul… [unei mai bune] implicări, deschideri, politici și reglementări, …., al unei guvernări globale și a unor instituții refocalizate (COM, 2001: 4-5)

Iată astfel cum, într-un cadru flexibil, permeabil alterărilor, Uniunea Europeană influențează sau presează statele membre ori candidate, modificându-le normativ (dar nu exclusiv normativ), ordinea internă.

Europenizarea ca proces de creare a rețelelor de politici publice

Potrivit interpretărilor lui Rhodes (1997:36 et seq.), rețelele de politici publice apar ca urmare a interconectării organizațiilor la nivelele supranaționale și/sau infranaționale, preponderent din nevoia de resurse. Formulată sub umbrela unei teorii a dependenței în termeni de resurse, rețeaua de politici asumă astfel că:

orice organizație depinde de alte organizații în termeni de resurse;

pentru a-și atinge obiectivele, organizațiile schimbă resurse;

deși procesul decizional intra-organizațional este restricționat de influența organizațiilor terțe, coaliția dominantă deține cel puțin, o parte de putere discreționară. Sistemul de apreciere al coaliției dominante influențează adeziunea la anumite categorii de relații și trierea resurselor (eventual) necesare;

coaliția dominantă angajează strategii în cadrul regulilor cunoscute ale jocului, pentru a reglementa procesul de schimb;

efecte ale obiectivelor organizaționale și ale potențialului relativ de putere al acestora sunt variațiile resimțite la nivelul puterii discreționare. Potențialul relativ de putere este produsul resurselor fiecărei organizații, al regulilor jocului și al procesului de schimb inter – organizațional.

Proveniența actorilor implicați în procesele decizionale devine ca atare substanțial relevantă, reamintind că polul tradițional de gestiune a acțiunii publice se multiplică. În această notă, europenizarea poate fi plasată în contextul general de evoluție a ordinii politicilor publice, desemnând intensificarea schimburilor de resurse intra-organizaționale la nivelul diferitelor paliere administrative din spațiul comunitar. Un atare înțeles aduce Uniunea Europeană în prim planul modificărilor proceselor decizionale de tip clasic și oferă legitimitatea eventualelor acțiuni de reformare națională.

Implicații pentru studiul administrației publice

Considerarea europenizării ca proces creator a unui nou tip de guvernare sau de angajare a resurselor organizaționale naționale (în sens larg) are în mod implicit consecințe pentru dimensiunea analizei spațiului administrativ endogen și exogen structurii etatice tradiționale. Pentru a relua argumentele de mai sus, structura instituțională europeană este caracterizată (nu în mod exhaustiv) de o fragmentare a procesului decizional și de multiplicarea polilor de putere. În acest sens , Kassim (2000) introduce teza cooperării inter-statale, profund relevantă pentru aria administrației publice:

„În fața cererilor și provocărilor comune, statele membre vor răspunde, foarte probabil, în mod similar [….]. [Și cum] metodele Uniunii presupun forme distincte de participare….[iar] guvernele trebuie să respecte regulile, procesele și normele comunitare, plasarea, la nivel național, a aranjamentelor instituționale necesare integrării devine inevitabilă”.

În opinia lui Agh (2004:5-6;13), se vor contura astfel trei posibile triunghiuri parteneriale:

la nivel comunitar, triunghiul va fi format ca urmare a relaționării dintre instituțiile Uniunii cu cele ale statului membru la nivel național și infranațional – „cel mai important cadru de politică publică creionat la nivel comunitar în sens primar, a fost cel al politicii de coeziune, incluzând noțiunea de parteneriat administrativ național, regional și local” [M. Brusis (2002) în Agh (2004:7)];

la nivel național, compus din stat, angajatori și angajați (dimensiune clasică, rigidă, dar semnificativă în termenii capacității instituționale interne);

la nivel infranațional, urmare a interacțiunii dintre instituțiile locale (incluzând aici și eventualul palier regional) și actorii sociali și politici, organizați la rându-le, sub forma unor rețele de politici publice (capacitate instituțională de reprezentare a intereselor de-a lungul liniei orizontale a europenizării).

Concluzionând, în lumina europenizării, administrația publică va fi analizată ca un sistem deschis, permeabil, bazat pe logica partenerială specifică polilor decizionali multipli.

3. Forme și tipuri de europenizare

Afirmam la începutul demersului nostru că pentru statele din Europa geografică (cel puțin), Comunitatea deține o poziție dominantă în planul interacțiunilor directe. Când sfera de analiză este limitată însă la relațiile pe care Uniunea le stabilește cu statele sale membre ori candidate, impactul (juridic, politic, economic ori social) pe care actorul supranațional în discuție îl exercită asupra ordinii interne etatice devine evident. În acest context și urmând doctrina, vom distinge între europenizarea prin adâncire și cea prin extindere.

3.1. Europenizarea prin adâncire

Aria de analiză a acestei forme de interacțiuni dintre palierul comunitar și cel național se circumscrie exclusiv spațiului delimitat de granițele Uniunii. Europenizarea prin adâncire va fi privită prin urmare ca interacțiunea bilaterală dintre Comunitate și statele sale membre și va viza integrarea dinamicii economice și politice a Comunității Europene în logica organizațională națională a formulării de politici publice (Ladrech,1994:69).

La întrebarea „cum interacționează Uniunea cu membrii săi?”, indirect și nu total original au răspuns Knill și Lehmkuhl (1999): [Uniunea Europeană interacționează cu membrii săi, prin:]

a) prescrierea de modele comunitare și preluarea lor de statele membre (integrare pozitivă). Într-o atare situație, europenizarea se bazează pe existența unei a priori adecvări instituționale naționale (de exemplu: politicile europene în domeniul mediului);

b) alterarea unei stări de fapt și inducerea schimbării la nivel național (integrare negativă), situație în care europenizarea este sinonimă alterării structurilor domestice in raport cu distribuția de putere și resurse între actorii implicați (de exemplu: regulile piaței unice); și

c) promovarea unor valori noi, ce induc așteptări din partea actorilor statali și modifică astfel preferințele acestora (integrare cadru). Europenizarea devine aici procesul de adaptare instituțională rezultat în urma schimbării strategiilor interne după noile orientări naționale.

La aceste instrumente, Töller (2004) adaugă un al patrulea:

d) inacțiunea comunitară (tradusă prin lipsa unei reglementări clare), care are uneori drept efect ocolirea procedeelor legale tradiționale (pasibile de eventuale și viitoare restricții comunitare) și optarea reglementării prin apelul la cooperarea informală.

Uniunea Europeană exercită așadar asupra statelor membre presiuni de adaptare, oferind uneori modele stricte, sugestii de repoziționare a balanței de putere inter- și intra-statale ori principii ale unei intuite (mai rar, dovedite) bune practici comunitare. În funcție de stimulii primiți, statele membre reacționează. Börzel și Risse (2000:11) vorbesc în acest sens despre:

absorbție – prezentă când statele membre își aliniază politicile, fără însă a efectua modificări de substanță (schimbare minoră);

acomodare – posibilă când alinierea politicilor și comportamentelor naționale nu modifică esența ordinii interne (Héritier 2001) (schimbare moderată);

transformare – survenită atunci când modelele instituționale și comportamentale vechi sunt înlocuite cu altele mai noi (schimbare majoră), iar Radaelli (2003:37 et seq.) adaugă:

inerția – lipsa totală a oricărei schimbări; și

suprimarea – întâlnită atunci când politica națională devine „mai puțin” europeană decât înaintea intervențiilor comunitare.

Încadrarea reacțiilor naționale într-una dintre aceste tipologii este însă dificilă: nu pentru că identificarea unor eventuale stări de inerție sau transformare ar fi imposibilă, ci fiindcă stabilirea unei relații cauzale directe între modificarea etatică și presiunea comunitară este anevoioasă (Featherstone, 2003). În al doilea rând, demersurile de clasificare a eventualelor reacții interne trebuie însoțite de rezerva autolimitării impuse inițial: efectele studiate reprezintă exclusiv perspectiva modificărilor naționale și deci asumă, relația unilaterală: Uniune – stat membru.

3.2. Europenizarea prin extindere

Definită ca impactul Uniunii asupra ordinii interne a statelor candidate la aderare, europenizarea prin extindere trimite la o relație asimetrică dintre agentul condiționării (Comunitatea) și subiectul acesteia (candidatul), perspectiva sa de analiză fiind una din nou, de sus în jos. Aceasta deoarece raporturile procesului de aderare sunt stabilite clar de strategia exclusivă practicată de Comunitate (F. Schimmelfennig în Linden 2002: 12-15): pentru candidate, „nimic nu este hotărât până când nu este stabilit totul”.

În ciuda preambulului de diferențiere între cele două procese naturale specifice creației comunitare (adâncirea și extinderea), europenizarea prin extindere poate împrumuta instrumentarul procesului prin adâncire și tipologia efectelor interacțiunii deja prezentate. Se va reține însă faptul că modelele, valorile ori bunele practici comunitare sunt vizibile candidatelor prin intermediul capitolelor de negociere (din acquisul comunitar), a discursurilor de încurajare ori sancționare a conduitelor naționale, prin programele de accesare a fondurilor comunitare de pre-aderare ori sesiunile de twinning instituțional. Statele candidate apar astfel mai degrabă în postura unor “consumatoare” și mai puțin a unor “producătoare” de europenizare, posibilitatea reală de influențare a procesului integrator manifestându-se exclusiv (și în varianta optimistă) prin modificarea tempo-ului acestuia, iar nu a conținutului său (Papadimitriou, 2002:7).

Deși măsură a europenizării prin extindere, relația asimetrică și incertă dintre Uniune și statele candidate nu privește exclusiv spațiul extra-comunitar: condițiile impuse în seama aspirantelor la titlul „european” influențând indirect și comportamentul intra-comunitar. Fără a contrazice distincția realizată la începutul demersului („adâncire” / „extindere”), dar negând separarea deplină dintre cele două (deja discutate) dimensiuni ale europenizării, ipoteza mai sus formulată va constitui subiectul analizei ce urmează; o analiză concentrată asupra capacității administrative de implementare a acquis-ului comunitar și a unuia dintre efectele acesteia (mai degrabă teoretice, decât practice): amplificarea europenizării administrației publice.

În acest context, cea de-a doua parte a prezentului material va face trimitere la Spațiul administrativ european, unul din instrumentele de impact al Comunității asupra ordinii interne a statelor membre și candidate deopotrivă și influența acestuia asupra doctrinei administrative naționale.

SECȚIUNEA 2

„SPAȚIUL ADMINISTRATIV EUROPEAN”

Administrația publică și procesul de europenizare. Implicații teoretice

„Nici un European nu poate fi în exil complet în Europa” [Edmund Burke (1976), în Borneman / Fowler (1997:490)].

1.1. Dimensionări conceptuale

Treizeci și două de națiuni europene diferite vorbesc șaizeci și șapte de limbi diferite (fără a număra dialectele). Ele folosesc totuși o monedă unică (Euro), cântă același imn la arborarea unui steag comun, aleg un singur Parlament și sunt apărate de o singură Curte de Justiție. Europenii învață în universități europene (grație procesului de la Bologna), citesc ziare europene (The European), joacă fotbal european (în Liga Campionilor Europeni) și văd filme europene (la Cannes). Sunt însă europenii și clienți ai aceleiași administrații (eventual și nu necesar, la rându-i standardizată?)

Prudența de care fie și un debutant în cercetarea științifică ar trebui să dea dovadă oferă tentația unui răspuns negativ, al cărui argument, creionat pe scurt, privește evoluția principiului suveranității: Pe parcursul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, nu numai că administrațiile publice ale statelor națiune nu erau expuse – la nivel organizațional, ori din perspectiva eficienței și a capacității generale de acțiune, ci nu cunoșteau nici competiția inter-etatică. Singura excepție, căci exista una, era reprezentată de eventualitatea nefastă a unui conflict militar și echivala, în consecință cu încălcarea evidentă a suveranității. În aceste condiții, interacțiunile statale administrative rămâneau limitate, iar teza convergenței lor, cel puțin inoportună, dacă că nu chiar stranie. Mai târziu, în ciuda creșterii permeabilității granițelor (rezultat al cedării voluntare de către stat, a unei părți din mai vechile sale prerogative), administrarea afacerilor publice naționale continuă să reprezinte apanajul exclusiv al actorului etatic.

Totuși (anticipând astfel răspunsul pozitiv la întrebarea din primul paragraf), după criza din 1929 și emergența noilor structuri cooperative occidentale (între 1973-1974), sistemul tradițional al statului națiune intră în criză, transformând astfel iremediabil, substanța principiului suveranității [S. Cassese (2002) în D’Orta (2003:3)]. Din acest moment, prima fază a schimburilor de experiență în domeniul administrativ se va consuma sub imperativele spontaneității, informalului și voluntariatului (D’Orta, 2003:5). Apariția noului management public, ca măsură a reformelor administrative europene și maturizarea ireversibilului drept administrativ european, produs legal și jurisprudențial al triunghiului instituțional Bruxelles (Parlamentul European) – Strasbourg (Curtea Europeană de Justiție) – Luxembourg (Consiliul European) sunt numai două dintre exemplele de practici intra și inter-administrative care au permis ca numai târziu de iulie 2002, Comitetul pentru Administrație Publică al Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite să adopte un Raport ce statua că:

„Realizarea obiectivelor de dezvoltare definite în Declarația Mileniului de Națiunile Unite depinde într-o măsură considerabilă de eficacitatea sistemelor administrației publice și ale guvernării în general. […] Întărirea capacităților sectorului public […] joacă un rol fundamental în facilitarea accesului general la globalizare” (în D’Orta, 2003:6).

Oricât de tentată ar fi, în acest moment, dezvoltarea unei perspective de analiză a unității prestațiilor administrative sub imperiul unei asumate convergențe (de ce nu, chiar globale), prezentul demers se va încadra în limitele metodologice dictate de prudență. Astfel, la întrebarea: sunt europenii clienți ai aceleiași administrații, vom răspunde folosind ca singur instrument de analiză, spațiul administrativ european.

Limitele unei asemenea tentative sunt evidente: înseși conceptele fundamentale analizei pot genera confuzii. Un exemplu în acest sens este oferit de administrația publică, de vreme ce „oamenii au cu toții un sens al administrației publice” [Rosenbloom (1989) în Matei (2000:153)].

Definită deopotrivă ca activitate și structură organizatorică menită să execute legea într-un stat de drept, administrația publică trimite deseori la „utilizarea teoriilor și a proceselor manageriale, politice și juridice în vederea realizării mandatelor guvernării legislative, executive și judecătorești, și pentru asigurarea reglementărilor și serviciilor atât pentru societate, în ansamblul său, cât și pentru segmentele acesteia” (Alexandru, 1999:67). În cazul discursului normativ – strategic asumat în acest studiu însă, dimensiunea vizată a sintagmei în discuție va fi cea materială.

În al doilea rând, opțiunea de prezentare exclusivă a unui instrument de impact comunitar asupra ordinii interne a statelor membre / candidate este una atent analizată de autoare, procesul de europenizare a administrației publice fiind suficient de vag ca interpretare științifică încât încercarea de a fi exhaustivi să eșueze. În acest sens și pentru clarificarea demersului, vom avea în vedere principiile administrative generale și instrumentul care le conține (spațiul administrativ european), ce vor asista încercările noastre de a explicita criteriul birocratic formulat de Uniune la Madrid, în 1995.

În al treilea rând, un alt obstacol ce se conturează este acela al tentației de a stabili în mod direct și nemijlocit, o relație cauzală între schimbările sugerate de Uniune fie și informal, prin intermediul unui asumat standard administrativ și modificările naționale de ordine internă. Esența lipsei de oportunitate a unei atari deducții este cel mai bine formulată (deși fără această intenție explicită) de un fost oficial, implicat în procesul de aderare al Ungariei la structurile comunitare:

„Dacă poporul unui stat vrea democrație, atunci pre-condițiile democrației trebuiesc stabilite în interesul națiunii și nu la cererea unei puteri externe.” (Zsuffa, 2005:1).

Acesta este de altfel și sensul atribuit evaluării calitative a impactului europenizării asupra capacității administrative naționale: Uniunea Europeană contează într-adevăr în procesul de reformă publică, însă variația influenței sale reale trebuie analizată cu precauție, pentru a nu vicia însuși conceptul democrației suverane.

1.2. Administrația publică și europenizarea

Pentru evidențierea mecanismului de impact comunitar asupra ordinii administrative a statelor membre / candidate, analiza ce urmează se va concentra asupra procesului de europenizare prin extindere. Un prim motiv pentru această opțiune este oferit de momentul apariției spațiului administrativ european – strâns legat de recent încheiatele proceduri de aderare ale statelor Europei Centrale și de Est (valul I: 2004; Valul II: 2007). Un al doilea trimite la implementarea principiilor parte integrantă a sintagmei sus menționate, vizibilă în cazul candidatelor (infra secțiunea 3).

Astfel, concurente în „cursa aderării”, candidatele la integrare au avut și continuă să aibă ca miză desăvârșirea pregătirii în vederea atingerii pragului minim necesar includerii în Comunitatea Europeană, respectând regulile antrenamentului, de cele mai multe ori, unilateral reglementate de Uniune. Aderarea echivalează prin aceasta, contractării de modele exogene de schimbare – instituțională și / sau valorică, iar europenizarea, procesului de adecvare a citatelor modele, ordinii interne a candidatelor [Radaelli (2000:4), Wincott (2003:282), Andersen (2004:3)].

Firește, o atare discuție ridică cel puțin două semne de întrebare: presupune existența unui grad de neconformitate cu minimul necesar, o Uniune autoritară în raport cu statele candidate?

Răspunsul pare (în virtutea practicilor curente) mai degrabă, afirmativ (Grabbe, 2003:318), deși imaginea Comunității ca organizație care învață nu este una mistificată, iar practicile anterioare ale extinderii nu confirmă o atare apreciere (Granell, 1995: 118 et seq.). Motivația alegerii făcute rezidă însă, pe de-o parte în faptul că pentru actuala etapă de lărgire, statele candidate au avut obligația de a transpune, în contextul unei relații asimetrice de putere cu Uniunea Europeană, acquis-ului comunitar înainte de integrare (situație diferită de cea întâlnită la aderarea Austriei, Finlandei și Suediei posterior Acordurilor de asociere EFTA – European Free Trade Association) și s-au aflat sub imperiul clauzei de salvgardare – în mod curios considerată de Parlamentul European drept (numai) „un răgaz la alinierea la piața internă a Comunității (2005/2028(INI), punctul 22). În plus, continuarea presiunilor post-semnare a Tratatului de aderare (COM 2005-534, punctul 3.2.) prin enumerarea posibilelor instrumente de penalizare a comportamentelor neadecvate (de exemplu: scrisori de atenționare a decidenților politici, întâlniri la nivel înalt, rapoarte de monitorizare, etc.) validează justețea unei ipoteze conform căreia Bruxelles-ul beneficiază în continuare de putere de coerciție și de influență (mecanismul „carrots and sticks”) în raporturile sale cu candidatele, stare de fapt imposibil de contrabalansat de o eventuală și reală posibilitate de ripostă.

Pe fundalul ritmului accelerat al ajustărilor (pentru adaptarea la cerințele pieței unice, Greciei i-au trebuit cu mult mai mult de zece ani – termenul aplicabil României și Bulgariei); al deschiderii spre influența comunitară, explicabilă din prisma anilor petrecuți sub influența comunistă și al multiplicării cerințelor din Agenda de integrare [Grabbe (2003:306-307) și Verheijen (1998:24)], cea din urmă extindere a Uniunii Europene, pentru care și criteriile de la Copenhaga au fost reinterpretate, apare particularizată de asimetria, complexitatea și rapiditatea alinierii la pretențiile comunitare.

2. Pârghii și instrumente de europenizare. Cazul administrației publice

2.1. Istoricul europenizării administrației publice

În 1993, Consiliul European de la Copenhaga stabilea pentru statele din Europa Centrală și de Est, condițiile de acces la statutul de membru al Comunității Europene (punctul 7.A.iii):

1. instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul față de minorități și protecția acestora;

2. o economie de piață funcțională, precum și capacitatea de-a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii; și

3. capacitatea de a-și asuma obligațiile ce decurg din calitatea de membru al UE, inclusiv aderarea la țelurile uniunii politice, economice și monetare.

În același an, intra provizoriu în vigoare Acordul European (sub forma unui Interim Agreement) – act încheiat între Comunitate și statele candidate, care la articolul 98 statua că: „Părțile vor promova cooperarea între autoritățile administrației publice, inclusiv prin intermediul programelor de schimb, pentru a îmbunătăți nivelul de cunoaștere comună a structurii și funcționării sistemelor lor”. Noua orientare avea de altfel să fie confirmată un an mai târziu de Carta Albă privind Pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru Integrarea în piața internă a Uniunii, care fără a fi parte a procesului de aderare, enumeră la punctul 5.6, sub capitolul „Asistență tehnică specializată”, câteva dintre pârghiile prin intermediul cărora europenizarea devine posibilă:

asistență la evaluarea costurilor și beneficiilor diferitelor etape de aproximare legislativă;

acces direct și rapid la legislația și jurisprudența europeană și la serviciile de traducere;

consultanță din partea experților juridici și tehnici pe probleme de interpretare normativă, legiferare sau analiză sectorială a politicilor comunitare;

informații referitoare la mecanismele de implementare și control existente în statele membre;

programe de schimb instituțional și Programul TAIEX (Oficiul de Asistență Tehnică și de Schimb de Informații);

asistență financiară PHARE și cea oferită de programe precum Erasmus, Socrates sau Leonardo da Vinci.

Doi ani mai târziu, în 1997, Consiliul de la Luxemburg lansa procedura de extindere – „un proces comprehensiv, inclusiv și continuu, ce va avea loc în etape” și organizează strategia consolidată de pre-aderare, prin care Acordurile Europene rămân „baza relațiilor Uniunii cu statele aplicante”, dar Parteneriatele devin „elemente cheie ale strategiei de pre-aderare consolidate, mobilizând într-un singur cadru toate formele de asistență către țările candidate” (punctele 14 și 16 ale Concluziilor Consiliului de la Luxemburg). Tot acum, în sprijinul adoptării acquis-ului, sunt recunoscute rolurile complementare ale asistenței financiare și screening-ului („strategia întărită de pre-aderare va fi însoțită de o studiere analitică a acquis-ului Uniunii pentru fiecare stat candidat în parte”).

Sintetizând, pârghiile europenizării prin extindere, așa cum reies ele din documentele comunitare strategice ale Consiliilor Europene sunt:

1. Acquis-ul comunitar, desemnând ansamblul de drepturi și obligații comune ce se aplică tuturor statelor membre ale Uniunii Europene și cuprinzând totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituțiilor comunitare, acțiunile și politicile comunitare:

conținutul, principiile și obiectivele politice cuprinse în Tratatele originale ale Comunităților Europene (CECO, CEE, CEEA) și în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht și Tratatul de la Amsterdam);

legislația adoptată de către instituțiile comunitare pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii și recomandări);

jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene [și deci și principiile Spațiului Administrativ European – Peretó (2005:2)];

declarațiile și rezoluțiile adoptate în cadrul Uniunii Europene;

acțiunile și poziții comune, convențiile semnate, rezoluțiile, declarațiile și celelalte acte adoptate în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună și a cooperării din domeniul Justiției și Afacerilor Interne;

acordurile internaționale la care este parte Comunitatea Europeană, precum și cele încheiate între statele membre ale Uniunii cu referire la activitatea acesteia.

2.2. Fondurile de pre-aderare: PHARE, ISPA și SAPARD

PHARE – care se axează prioritar pe consolidarea instituțională și acordarea de sprijin pentru investiții, oferind asistență structurală la nivel regional (construcție instituțională și investiții pentru coeziunea economică și socială) și finanțează măsuri în domeniul cooperării trans-frontaliere și al securității nucleare);

ISPA – ce funcționează pe baza Regulamentului Consiliului (CE) nr.1267/1999 din 21 iunie 1999 și finanțează: reabilitarea infrastructurii de mediu (modernizarea surselor de apă, sisteme de canalizare și de tratare a apelor menajere uzate, managementul deșeurilor în zonele urbane); și îmbunătățirea și modernizarea infrastructurii de transport (modernizarea drumurilor naționale, reabilitarea și modernizarea secțiunilor de cale ferată etc.); și,

SAPARD, bazat pe Regulamentul Consiliului (CE) nr.1268/99 din 21 iunie 1999), care finanțează reforma structurală în sectorul agricol și al dezvoltării rurale, precum și implementarea acquis-ului comunitar referitor la Politica Agricolă Comună și a legislației aferente.

3. Twinning-ul instituțional – Una dintre provocările esențiale pe care țările candidate trebuie să le gestioneze urmare a criteriului de aderare stabilit la Madrid (1995) este aceea a consolidării capacității administrative. În acest sens, Uniunea Europeană a propus încă din 1998 mobilizarea de resurse umane și financiare prin intermediul proceselor de twinning al administrațiilor și agențiilor. Concentrate la început pe analiza sectoarelor prioritare (agricultură, mediu, finanțe publice, justiție și afaceri interne și măsuri pregătitorii pentru introducerea fondurilor structurale), proiectele de twinning vizează acum toate ariile acquis-ului comunitar.

Si, dacă asumăm că actorii naționali sunt maximizatori strategici de utilitate interesați în maximizarea puterii și bunăstării lor și că în procesul de negociere al aderării ei schimbă informații, amenințări și promisiuni, rezultatul final depinzând de puterea relativă de negociere a fiecăruia, atunci, putem conclude că la nivel intern, modelele formale ale Uniunii sunt preluate numai dacă recompensele oferite depășesc costurile interne ale preluării modelului. Astfel, balanța cost-beneficiu va depinde de: a) importanța normei ce se cere adoptată – este ea văzută de Uniunea Europeană ca o pre-condiție pentru recompensă (de exemplu, acordarea statutului de membru)?; b) claritatea normei supuse adoptării; c) recompensă (dimensiune, timp de obținere, durată de „folosință”, etc.); d) credibilitatea Uniunii Europene; e) costurile interne ale adoptării normei; și f) oportunitatea adoptării normei.

În opinia lui Sedelmeier (2006: 147 et seq.) și relevant din prisma pârghiilor de europenizare deja identificate, mecanismul folosit cu precădere în adoptarea normelor comunitare de statele candidate ale ultimului val de extindere, a fost cel al stimulării externe prin prezentarea avantajelor statutului de membru al Comunității; procesul de învățare socială ori cel modelat de lecții anterioare contând mult mai puțin. În sprijinul acestei afirmații, pe lângă rapoartele de țară sau concluziile monitorizărilor anuale, vine și lista beneficiilor oferite de aderarea la Uniunea Europeană, care, într-o formă sau alta, s-a regăsit în discursul politic al tuturor decidenților politici din Europa Centrală și de Est: un climat politic și economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilă; o predictibilitate și o stabilitate crescute ale mediului economic; creșterea competitivității pe piața internă; dezvoltarea comerțului; accesul sporit la piețele de capital și investiții europene, la noile echipamente și sisteme informaționale; prezența agenților economici români pe o piață unică de mari dimensiuni; întărirea securității naționale prin integrarea în mecanismele PESC; dobândirea de către cetățenii români a drepturilor decurgând din acordarea „cetățeniei europene”; perspective de perfecționare profesională și acces pe piața europeană a muncii pentru cetățenii naționali.

2.3. Spațiul Administrativ European

În contextul strategiei de pre-aderare, Consiliul European de la Madrid (1995) evidenția necesitatea creării condițiilor pentru o integrare graduală și armonioasă a statelor aplicante, prin: dezvoltarea unei economii de piață, ajustarea structurilor lor administrative și crearea unui mediu economic și monetar stabil. Și cum, „la nivel comunitar, obligația executării legii europene revine Comisiei și Curții de Justiție, dar implementarea propriu-zisă depinde de existența mecanismelor naționale judiciare și administrative” (punctul 2.30 din Carta Albă privind Pregătirea țărilor asociate, 1995), „cea mai mare provocare a statelor asociate în perspectiva preluării legislației pieței interne nu stă în aproximarea legilor naționale, ci în adaptarea mașinăriei administrative și a întregii societăți la condițiile necesare implementării noii legislații. Acesta este un proces complex ce reclamă crearea ori adaptarea instituțiilor și structurilor administrative și judiciare […]”. (punctul 3.25 din Carta Albă privind Pregătirea țărilor asociate, 1995).

Formal, până în 1995, Comunitatea a omis să facă recomandări specifice vizavi de domeniul administrației publice; ea a pretins însă statelor membre și candidate deopotrivă, aplicarea eficientă a politicilor regionale comunitare și controlul eficace al utilizării fondurilor destinate acestui obiectiv, sugerând, în mod legitim, prin stimularea financiară a progreselor ori sancționarea retorică a eșecurilor, modele alternative de organizare și funcționare instituțională (Fournier, 1998:125). De altfel, trecerea în revistă a prevederilor Tratatelor comunitare constitutive [articolele 10 (ex-art.5) și 280 (ex-art.209 A) din Tratatul consolidat instituind Comunitatea Europeană, și articolul 6 (ex-art.F.1) din Tratatul consolidat privind Uniunea Europeană – citate de Bugarič (2006:201)] și ale legislației secundare (Bugarič, 2006: 209, nota 34), confirmă teza mai sus amintită.

Or, în condițiile în care:

(1) Structurile administrative rămân întipărite în contextele locale politice, culturale și economice și denotă o rezistență aparte la presiunile de schimbare (Bugarič, 2006:206) ;

(2) Administrația Uniunii este de fapt, un lanț de administrații naționale, atât de puternic pe cât cea mai slabă verigă a sa (SIGMA, 1998:13); iar,

(3) Capacitatea administrativă rămâne crucială și după obținerea statutului de membru [SIGMA (1998:11) și Metcalfe (1998:49)],

lipsa unei viziuni clare asupra administrației publice ca sistem unitar, a condus univoc, la limitarea șanselor de reușită a reformelor administrative inițiate la nivel european (Bugarič, 2006:227).

În plus, deficitul produs de agregarea (1), (2) și (3) în perspectiva exportării produsului comunitar prin extindere, a însemnat și imposibilitatea adresării formale a neliniștilor generate de condiționarea administrativă: ce obiective de reformă ar trebui să urmărească statele Europei Centrale și de Est, pentru a spori șansele unei integrări comunitare rapide? Ce fel de alternative există? În ce secvență sunt ele oportune?

În pragul unei crize identitare și la apogeul angoasei birocratice, Uniunea alege, în fine, creșterea vizibilității unui domeniu până nu demult voit neformalizat:

(a) se discută acum despre „cele mai importante așteptări comunitare” în privința prestațiilor administrative naționale:

1. administrația publică trebuie să dispună de o structură clară și un cadru coerent de relaționare cu celelalte organe ale statului;

2. autoritățile administrației publice trebuie să își desfășoare activitatea în conformitate cu legea și să se supună eventualelor controale judecătorești;

3. funcția publică trebuie depolitizată;

4. managementul bugetar al întregului sistem administrativ trebuie să fie transparent și să includă, sub aspect normativ și pragmatic, mecanisme de control eficiente;

5. activitatea administrației publice trebuie să fie deschisă publicului. Accesul la documentele și informațiile de interes public trebuie să fie liber;

6. drepturile și interesele individuale trebuie protejate și garantate prin lege, iar accesul în contencios administrativ permis ori de câte ori este cazul (Zsuffa, 2005:2-3);

(b) și se analizează pragmatismul minimului administrativ necesar statelor candidate: „[…] administrațiile publice trebuie să atingă nivele acceptabile de siguranță, previzibilitate, răspundere, transparență, eficiență și eficacitate” (Peretó, 2005:6).

Treptat, cu sprijinul Curții Europene de Justiție – agent al europenizării, Comunitatea ajunge să discute despre norme de drept administrativ european, legi comunitare reglementând procedura administrativă și funcția publică, și despre spațiul administrativ european (tabelul 1).

Indicator al maturizării administrative a Comunității, „spațiul administrativ european” desemnează ansamblul politicilor și regulilor europene, ce implică rolul activ al administrațiilor naționale, în care cele din urmă sunt chemate să asigure servicii omogene ca eficiență și calitate în numele uniformității drepturilor la cetățenie și muncă în interiorul Uniunii (D’Orta, 2003:10, nota 5). În conceptualizarea SIGMA (1999), el cuprinde:

Principii ce vizează fiabilitatea și prevederea sistemelor administrației publice:

statul de drept sau obligația autorităților administrației publice de a-și desfășura activitatea în concordanță cu normele legale în vigoare, puterea discreționară a autorităților reglementatoare în aria gestionării treburilor de interes public local și/sau național neputând fi considerată, din acest punct de vedere, o încălcare a principiului în sine;

competența legală sau limitarea legală a acțiunilor autorităților publice;

proporționalitatea, ce reclamă ponderarea acțiunilor autorităților cu obiectivele ce trebuiesc aduse la îndeplinire;

echitatea procedurală – în contextul aplicării acestui principiu, pe lângă normele în vigoare, fiind avute în vedere și valorile sociale ce ar putea fi protejate (respectul pentru demnitatea persoanelor, de exemplu);

acțiunea limitată în timp a deciziilor administrative;

profesionalismul și integritatea funcționarilor activi în serviciul public, bazate pe imparțialitatea și independența profesională a agenților purtători ai autorității de stat.

Principii ce vizează transparența sistemului administrației publice:

administrația deschisă;

justificarea acțiunii administrative.

Principii ce vizează responsabilitatea sistemului administrației publice (Harlow, 2002) și care presupun asumarea de către organele purtătoare ale autorității de stat, a răspunderii pentru acțiunile sau inacțiunile realizate în organizarea executării și executarea în concret a legii.

Principii ce vizează eficiența și eficacitatea sistemului administrației publice consecințe directe ale întăririi dimensiunii statale minimaliste.

Tabelul 1: Principii ale Spațiului Administrativ European reflectate în jurisprudența Curții Europene de Justiție (1997 – 2006, sursa: www.curia.eu.int)

Constituind „un spațiu ce se naște cu propriile sale tradiții, care deși la origini sunt cele ale statelor ce formează Uniunea Europeană, în esență depășesc prejudecățile naționale” (SIGMA, 1998: 121), sistematizările SIGMA au condus la crearea unui instrument artificial și eclectic, dar eficace pentru identificarea bunelor practici europene de administrare. De aceea, recomandarea ca statele candidate să-și dezvolte propriile sisteme administrative pentru a obține fundamentarea spațiului administrativ european – în definitiv rezultat al jurisprudenței Curții Europene, deci parte a acquis-ului comunitar [SIGMA (1999) și (1999)], nu poate surprinde.

Oficial însă, SIGMA nu identifică cel de-al 32-lea capitol de negociere al acquis-ului comunitar și nici nu-i stabilește o dimensiune informală (Dimitrova, 2001: 27 et seq.). Cu toate acestea, în lumina europenizării, efectele posibile ale demersurilor sale (chiar dacă indirecte) există: au fost schițați indicatorii „criteriului birocratic” (1. capacitatea sectorială de implementare a acquis-ului; 2. dezvoltarea structurilor de coordonare a integrării europene; 3. reforma orizontală a administrației, incluzând statutul privind funcția publică și strategia pentru o reformă coerentă; 4. „capacitatea de implementare”) (Dimitrova, 2001:21-22) și dezvoltate pârghiile necesare transferului de practici relevante. În plus, a fost reaprinsă discuția convergenței administrative. Căci dacă este o certitudine că Bruxelles-ul nu poate livra (încă) un model administrativ sui generis, nimeni nu-i poate nega opțiunea deschisă de a încuraja circulația modelelor administrative și a transferului lor intra- și extra-comunitar.

2.4. Spațiul Administrativ European și Noul Management Public

Cu predilecție normativ, de vreme ce originea sa se întemeiază pe dreptul public (Lane, 2000: 195), modelul tradițional al administrației valorizează răspunderea și anticiparea, legalitatea și transparența. Pentru un stat gardian, protector al drepturilor și obligațiilor cetățenești și regulator al situațiilor de inechitate economică și socială prin autoritate (Balducci, 1996: 44-46), trecerea de la societatea parohială la cea globală a însemnat multiplicarea rolurilor etatice și asumarea unei noi funcții – aceea de producător și distribuitor al bunurilor și serviciilor publice.

Astfel, prin conștientizarea nevoii de eficientizare a prestațiilor publice, realizare a echității sociale și economisire a banilor publici, statele atașate de concepția și demersurile practice ale bunăstării, ajung la maturitate și acceptă reformarea, dând astfel substanță construcțiilor de tipul „re-modelare” ori „re-dimensionare”. Odată cu dezvoltarea intervențiilor publice și conștientizarea nevoii de competitivitate a sectorului guvernamental în raport cu cel privat, teoria planificării a înlocuit programarea detaliată, centrarea pe obiective a fost aleasă în defavoarea actului de conducere instrumental, iar autoritatea a cedat locul cooperării. În statul administrativ, managementul a devenit prin urmare, o alternativă a modelului birocratic de organizare, propunând o metodă de orientare și conducere a eforturilor unui grup de indivizi în vederea obținerii, cu minim de resurse și efort a scopurilor propuse (Newman, 1964:1).

Proces metodic și științific (Mackenzie, 1991:92-99) de organizare și coordonare a acțiunii, el stimulează schimbarea și sprijină inovația; definește reguli, norme și principii pentru a maximiza performanțele organizaționale și implică mobilitate, flexibilitate, deschidere și dinamism (Matei, 2001:28).

Astfel, de la centrarea pe nevoia de responsabilizare a factorilor decizionali, statul a asumat realitățile modernismului, recunoscând că „eficiența a devenit mai importantă decât ascultarea, eficacitatea a fost pusă mai presus de legalitate, iar flexibilitatea și adaptarea au înlocuit prevederea și răspunderea” (Lane, 2000: 197). Și, dacă structura birocratică este, prin definiție, una ce valorizează regulile și formalismul, noul management public propune un alt tip de organizație – unul mai puțin rigid, cu structură mixtă, piramidală și matricială, centrată pe realizarea obiectivelor. El accentuează, cu deosebire, nevoia de control al rezultatelor, disoluție a structurilor organizaționale de tip birocratic și descentralizare a autorității de conducere. În plus, în condițiile în care beneficiarul prestațiilor publice este perceput drept un maximizator al intereselor proprii, noul management public propune ca soluție pentru dilema orientării înspre client, introducerea, în aria acțiunii statale, a mecanismelor specifice pieței (Yamamoto, 2003:1 și Bhatta, 2003:7).

Legalitate, echitate procedurală, prevederea, alături de eficiență, eficacitate ori transparență decizională – cu alte cuvinte, principii clasice lângă principii moderne – acesta este eclectismul spațiului administrativ european, un posibil standard de evaluare a prestațiilor administrative aparținând deopotrivă statelor membre și candidate ale Comunității.

3. Practici ale europenizării: Spațiul Administrativ European în context autohton

3.1. Pârghii ale europenizării

Instituind asocierea dintre România, pe de o parte și Comunitățile Europene, pe de altă parte și „recunoscând necesitatea României de a continua și finaliza, cu asistență din partea Comunității, procesul de tranziție spre un nou sistem politic și economic care să respecte regulile statului de drept și drepturile omului, inclusiv drepturile persoanelor aparținând minorităților, să practice un sistem pluripartid, bazat pe alegeri libere și democratice și să asigure liberalizarea economică, în scopul instituirii unei economii de piață”, Acordul European a fost primul instrument formal de contact național cu procesul de extindere.

[…] Pentru România, Uniunea este mai întâi de toate poarta către o structură echilibrată și armonioasă ce organizează micro- și macrocosmosul continental sub steagul civilizației europene, o casă comună în care fiecare membru își păstrează identitatea (în DOC/97/18)

Definitivarea cadrului mecanismului europenizator (Uniune Europeană – stat candidat), și deci stabilirea relației asimetrice dintre Comunitate și stat candidat a survenit la Helsinki, în 1999, când:

Decis să contribuie la securitatea și stabilitatea continentului european și în lumina dezvoltărilor recente și a rapoartelor Comisiei, Consiliul European a stabilit […] să înceapă negocierile de aderare cu România […] (Concluzii, punctul I-10)

Din acest moment, impactul Uniunii asupra ordinii interne românești devenea clar, și operaționalizarea lui posibilă grație celor trei și deja clasice pârghii instituționale de facilitare a europenizării: acquis-ul comunitar, asistența financiară de pre-aderare și twinning-ul instituțional.

Acquis-ul comunitar

Începând din anul 2000 și până în 2004, România se va afla într-un proces constant de negociere a capitolelor acquis-ului comunitar – a se vedea tabelul 2.

Tabelul 2. Evoluția negocierilor de aderare

B. Asistența de pre-aderare

PHARE: În perioada 2000-2003 România a beneficiat de mai mult de 1 miliard Euro direcționață către îndeplinirea criteriilor politice și economice, întărirea capacității administrative, respectarea obligațiilor legate de acquis-ul comunitar și realizarea coeziunii economice și sociale (prin programe naționale, de cooperare trans-frontalieră și programe specifice). Pentru perioada 2004-2006, urmărind o abordare strategică multi-anuală, asistența financiară a Comunității se îndreaptă către programe specifice pentru sectoare cheie (administrație publică, finanțe publice, agricultură, mediu, justiție, gestionarea frontierelor, minorități, coeziune economică și socială) și programe de vecinătate cu Republica Moldova, Serbia și Muntenegru, Ucraina.

ISPA: În perioada 2000-2006, România beneficiază de finanțare ISPA în valoare de aproximativ 240 de milioane de euro pe an. Numai în perioada 2000-2003 România a încheiat 40 de memorandumuri de finanțare ISPA, în valoare de 1446 milioane euro fonduri UE, reprezentând peste 70% din totalul asistenței financiare acordate pentru intervalul amintit.

SAPARD: Planul Național pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală 2000-2006 (PNADR), reprezintă baza pentru implementarea SAPARD în România și a fost aprobat în decembrie 2000 (și revizuit în august 2003). El prevede o sumă totală de peste 2 miliarde Euro (cheltuieli publice și private), dintre care 1.113,4 milioane reprezintă numai contribuția Comunității. Patru priorități eligibile regrupate au fost luate în considerare de România: a) îmbunătățirea activităților de prelucrare și comercializare a produselor agricole și piscicole; b) dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii rurale; c) dezvoltarea economiei rurale (investiții în firmele cu profil agricol, diversificarea economică și silvicultură); d) dezvoltarea resurselor umane (îmbunătățirea formării profesionale, asistența tehnică, inclusiv studii care să sprijine pregătirea și monitorizarea programului, campanii de informare și publicitate).

C. Twining-ul instituțional

Programele de twinning în România au fost și continuă să fie finanțate prin intermediul programului PHARE. Conform datelor comunitare (disponibile în broșura on-line de informare: Twinning, 2006), România este statul candidat cu cel mai mare număr de proiecte de twinning desfășurate în intervalul 1998-2005: 191 (din 1110).

Uniunea Europeană contează așadar și în cazul României. Grație celor 31 de capitole de negociere, modelelor instituționale sugerate ca instrumente de bună practică în guvernare, asistenței financiare și tehnice acordată ca sprijin pentru reformare, monitorizării periodice și sesiunilor de consultanță și twinning, România a fost cu precădere o „consumatoare” de produse comunitare. O analiză detaliată asupra acestui din urmă aspect, este realizată în secțiunea 3.2.

3.2. Spațiul Administrativ European în România

Sub imperiul bunei guvernări (prioritate comunitară din anul 2000), reforma administrațiilor publice în statele candidate ale Europei Centrale și de Est a presupus în general, dar mai întâi de toate, depolitizarea structurilor administrative, profesionalizarea funcției publice, introducerea meritocrației în sectorul public și restructurarea sistemului administrativ (Peretó, 2005:7).

În acest sens, cazul României nu este unul atipic, cu atât mai mult cu cât, documentele de monitorizare a progresului național în vederea aderării atenționau în mod frecvent asupra:

lipsei unei legislații corespunzătoare reglementând domeniul funcției publice naționale și locale (DOC/97/18);

nevoii de profesionalizare a funcției publice și adaptare a fondurilor alocate administrației (The Comprehensive Monitoring Report on the state of preparedness for EU membership for Romania and Bulgaria [COM 2005-534, p.17];

imperativului accesului liber la documentele publice [SIGMA 2004 și 2005: Romania – Public Service and the administrative Framework Assessement];

lipsei unui cadru legislativ aplicabil alocării de resurse și responsabilități nivelelor sub-naționale de administrare [în Parteneriatul de Aderare cu România (2003/397/EC) și Rapoartele de țară, 2000:87 și 2002:87];

nevoii de consolidare a guvernării locale și regionale, prin promovarea conceptului de bună guvernare și a culturii administrative ce încurajează respectul pentru principiile etice în managementul afacerilor publice [Raportul Parlamentului European referitor la aplicația României de la deveni membră a Uniunii Europene – 2005/2028 (INI): punctul 6, p.5];

gradului insuficient de descentralizare și transparență financiară (în Rapoartele de țară din 2001, 2003, 2004 și 2005).

Astfel, și pe fundalul demersurilor de auto-evaluare (Strategia Ministerului Administrației și Internelor pentru 2005-2006 fiind aici grăitoare), faptul că obiectivele majore ale României în perspectiva integrării devin: consolidarea sistemului politic și a instituțiilor democratice și reforma administrației publice, nu este întâmplătoare.

Atingerea acestor obiective este un deziderat național, ele constituind o necesitate obiectivă si nu doar simple premise pentru integrarea în structurile europene. (Ministerul Afacerilor Externe, 2000)

Mai târziu, și sub bănuiala unei la fel de constante disponibilități către schimbare,

[…] cele mai importante principii pe care și România, în calitatea sa de stat candidat, trebuie să le respecte și să le încorporeze în toate actele normative care reglementează domeniul administrației publice sunt cele aparținând Spațiului Administrativ European (Obiectivele Ministerului Administrației și Internelor în domeniul integrării europene pentru anul 2005, în Planul de acțiuni – parte integrantă a Strategiei, aprobata prin H.G. nr. 699 / 2004).

Reamintind că valorile spațiului administrativ european erau: statul de drept; legalitatea, transparența, deschiderea, eficiența acțiunilor administrative și răspunderea autorităților administrative în gestionarea treburilor publice, și sistematizând principiile reformelor administrative românești, după cum urmează:

simpla suprapunere a produsului european, ordinii strategice a reformelor administrative naționale identifică arii largi de intersecție conceptuală.

Evident, prudența asumată încă de la începutul prezentului demersului împiedică formularea unei concluzii de tipul „schimbarea există, fiindcă Uniunea Europeană a condiționat-o”. În fapt, intenția aplicării spațiului administrativ european la contextul autohton nu a fost aceea de a numi cauza, găsind efectele, ci de a găsi măsura în care, fie și indirect, printr-un produs artificial, sistemul administrativ al unui stat candidat (la momentul 2006) este europenizat (sau, apropiat de minimul necesar acceptat de Europa).

Sintetizând: eficiență, performanță, transparență, stat de drept – sunt cuvinte cheie ale retoricii reformei administrației publice în România, și, mai mult, principii ușor de regăsit în rezultatul eclectic al spațiului administrativ european. Firește, cercetări ulterioare asupra domeniului influenței Uniunii asupra administrației publice vor nuanța ceea ce a fost succint prezentat în această parte a lucrării. Ele vor elucida, poate și dilema tipului de relație existent între impulsurile europene (mai degrabă influențe, decât presiuni) și schimbările administrative din statele candidate, judecând pertinent rolul factorilor reformatori endo- și exogeni, facilitatori ai reformei.

Bibliografie

Agh, Atilla. 2002. The Reform of State Administration in Hungary: The capacity of core ministries to manage the Europenization. ECPR Turin session, Workshop 19: Europenisation and National Political Institutions (22 – 27 martie 2002).

Agh, Atilla. 2004. „Post-Accession Meso-Politics in East Central Europe: From the Accession Deficit to the Partnership Principle”, Budapest Papers on Europeanization, no.15, „Together for Europe” Research Centre, Budapest Corvinus University.

Alexandru, Ioan. 1999. Administrația publică. București: Editura Lumina Lex.

Andersen, Svein S. 2004. The Mosaic of Europeanization. An Organizational Perspective on National Re-contextualization. ARENA Working Papers, WP 04/11, Oslo: Centre for European Studies.

Bache, Ian. 2002. Europeanisation. A Governance Approach, University of Sheffield, Department of Politics, Sheffield.

Balducci, Massimo. 1996. The European Charter of Local Self- Government and the Principle of Subsidiarity: a New philosophy in the relationship between state and local authorities – Introductory Report. Strasbourg: Council of Europe Publishing House.

Barge, Pierre. 2002. „Gouvernance et démocratie” în Apres demain, nr.446 (septembrie), pp. 8-11.

Bernard, Paul. 2006. Promoting Inter Governmental Co-operation between National and Local Authorities (The French Experience), Conference SIGMA „Public Administration Reform and Territorial Organisation: Empowering Local Governments”, Ankara februarie – martie 2006.

Bhatta, Gambhir. 2003. Post-NPM Themes in Public Sector Governance. Working Paper 17, Singapore: State Services Commission.

Bomberg, Elizabeth / Peterson, John. 2000. Policy Transfer and Europeanization: Passing the Heineken Test?, paper for the 50th Annual Conference of Political Studies Association – UK, aprilie 2000.

Borneman, John / Fowler, Nick. 1997. „Europeanization”, Annual Review of Antropology, vol.26, pp.487-514.

Börzel, Tania / Sprungk, Carina. 2003. Undermining Democratic Governance in the Member States? The Europeanization of National Decision-Making. Institute for Political Science, University of Heidelberg.

Börzel, Tanja A. / Risse, Thomas. 2000. When Europe Hits Home: Europeanization and Domestic Change, European Integration online Papers (EIoP) Vol. 4 (2000) N°15; http://eiop.or.at/eiop/texte/2000-015a.htm

Bovaird, Tony / Loeffler, Elke / Parrado, Salvador. 2006. Improving the Implementation of Good Governance (PowerPoint Presentation), Conference SIGMA „Quality Management in the Public Sector”, Vilnius martie 2006.

Bugarič, Bojan. 2006. „The Europeanisation of National Administration in Central and Eastern Europe: Creating Formal Structures Without Substance?” în W. Sadurski / J. Ziller / K. Zurek (ed.), Apres Enlargement – Legal and Political Responses in Central and Eastern Europe, Chapter 11, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute, Florence, pp.201-230.

Bulmer, Simon / Radaelli, Claudio. 2004. „The Europeanisation of National Policy?”, Queen’s Papers on Europeanisation, no.1/2004.

Cardona, Francisco. 1999. „Civil Services for the European Administrative Space”, Public Management Forum Review, vol. V, no.2, Aprilie 1999.

Casteigts, Michel. 2004. „La Gouvernance urbaine entre science et idéologie” în LeDuff, Robert / Rigal, Jean Jacques (coord). Démocratie et management local. Paris: Editions Dalloz

COM. 2001. European Governance: A White Paper. 428 final Brussels, 25.07.2001

Conzelmann, Thomas. 1998. Europeanisation of Regional Development Policies? Linking the Multi-Level Governance Approach with Theories of Policy Learning and Policy Change. European Integration online Papers (EIoP) Vol. 2 (1998) N° 4; http://eiop.or.at/eiop/texte/1998-004a.htm

D’Orta, Carlo. 2003. What Future for the European Administrative Space?, 41st Meeting of the European Directors General Responsible for the Public Administration – Opening Report, European Institute of Public Administration, Working Paper 2003/5.

Demetropoulou, L. 2001. “The Europeanisation of the Balkans: EU Membership Aspiration and Domestic Transformation in South Eastern Europe”, paper presented at the South Eastern Europe and EU Enlargement Conference, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, România, Septembrie 16-18.

Dimitrova, Antoaneta. 2001. Enlargement Governance and Institution Building in Central and Eastern Europe: The case of the European Union’s administrative capacity requirement. (version 2), ECPR General Conference, University of Kent, Canterbury, 6-8 septembrie.

Featherstone, Kevin / Radaelli, Claudio M. 2003. The Politics of Europeanisation. Oxford University Press, http://www.oxfordscholarship.com/oso/public/content/ politicalscience/0199252092/toc.html

Fournier, Jacques. 1998. „Governance and European Integration — Reliable Public Administration” în SIGMA: OECD, Preparing Public Administrations for the European Administrative Space (CCNM/SIGMA/PUMA(98)39). Paper 23. Paris: OECD, p.119-135.

Grabbe, Heather. 2003. “Europeanization Goes East: Power and Uncertainty in the EU Accession Process” în Featherstone/Radaelli, The Politics of Europeanization, London: Oxford University Press, p.301 – 327.

Granell, Francisco. 1995. “The European Union’s Enlargement Negotiations with Austria, Finland, Norway and Sweden”, în Journal of Common Market Studies, Vol 22, No. 1 (martie), p.117-141.

Howell, Kerry. 2004. „Developing Conceptualisations of Europeanization: Synthesising Methododological Approaches”, Queen’s Papers on Europeanization, no. 3/2004

Hughes, James / Sasse, Gwendolyn / Gordon, Claire. 2002. The Ambivalence of Conditionality: Europeanisation and Regionalisation in Central and Eastern Europe, ECPR Joint Sessions Turin, March, Workshop 4: Enlargement and European Governance

Huron, David / Spindler, Jacques. 1998. Le management public local. Paris: LGDJ

Kassim, Hussein. 2000. „The National Co-ordination of EU Policy: Must Europeanisation Mean Convergence?”, Cahiers Européens de Sciences Po, no.5.

Knill, Christoph / Lehmkuhl, Dirk. 1999. How Europe Matters. Different Mechanisms of Europeanization. European Integration online Papers (EIoP) Vol. 3 (1999) N° 7;
http://eiop.or.at/eiop/texte/1999-007a.htm

Lane, Jan – Erik. 2000. The Public Sector – Concepts, Models, Approaches (3rd edition). London: SAGE Publications.

Linden, Ronald (ed.). 2002. Norms and nannies: The Impact of International Organisations on the Central and East European States. Lanham, Md: Rowman & Littlefield.

Matei, Ani. 2000. Introducere în analiza sistemelor administrației publice. București: Editura Economică.

Matei, Ani. 2004. Spațiul Administrativ European, suport de curs, Facultatea de Administrație Publică, SNSPA, București.

Mayokou, Célestin. 2003. „Introduction” în Mayokou, Célestin / Thuillier, Jean Pierre / Albagli, Claude / Torquebiau, Emmanuel (coord.) Gouvernance du développement local. Paris: Editions L’Harmattan.

Metcalfe, Les. 1998. „Meeting the Challenges of Accession” în SIGMA: OECD, Preparing Public Administrations for the European Administrative Space (CCNM/SIGMA/PUMA(98)39). Paper 23. Paris: OECD, p.41-63.

Newman, W. H. 1964. Administrative Action. New York: Prentice Hall Englewood Hills.

Nizzo, Carlo. 2000. National Public Administrations and European Integration. SIGMA Paper, Web site: http://www.oecd.org/puma/sigmaweb

Papadimitriou, Dimitris G. 2002. Exporting Europeanization: EU Enlargement, the twinning exercise and administrative reform in Eastern Europe, ECPR, joint sessions, 22-27 April, Turin

Peretó, Francisco Cardona. 2005. „The European Administrative Space: Assessing Approximation of Administrative Principles and Practices among EU Member States”, Update Sigma: Public Administration Reform and European Integration, no.10.

Pollitt, Christopher / Bouckaert, Geert. (2000) 2004. Reforma managementului public – Analiză comparată. Chișinău : Editura Epigraf (traducere: Diana Stanciu)

Radaelli, Claudio M. 2000. „Whither Europeanization? Concept stretching and substantive change”, European Integration online Papers (EIoP) Vol. 4 (2000) N° 8,
http://eiop.or.at/eiop/texte/2000-008a.htm

Radaelli, Claudio M. 2003. “The Europeanization of Public Policy”, în Featherstone/Radaelli, The Politics of Europeanization, London: Oxford University Press, pp.27 – 56

Rhodes, R.A.W. 1997. Understanding Governance: Policy Networks, Governance, Reflexivity and Accountability. Buckingham, Philadelphia: Open University Press.

Risse, Thomas. 1999. „International Norms and Domestic Change: Arguing and Communicative Behaviour in the Human Rights Area” în Politics ans Society, vol. 27, nr. 4 (decembrie). Thousand Oaks, London, New Delphi: Sage Publications, p. 529-559.

Rivero, Jean. 2004. „Rapport de Synthèse” în Annuaire Européen d’Administration Publique, vol. XXVI (2003) – L’évolution de la Fonction Publique: vers une européanisation?, Marseille: Presses Universitaires D’Aix Marseille, p. 297 et seq.

Scharpf, Fritz W. 1997. „Européanisation et gouvernement démocratique”, în Revue Politique et Management public, vol. 15, nr. 1 (martie), p. 11 – 20.

Schmidt, Vivien. 2003. „Europeanization of National Democracies: The Differential Impact on Simple and Compound Polities”, School of Public Policy Working Paper Series, WP4, University College, London.

Sedelmeier, Ulrich. 2006. „Pre-accession Conditionality and Post-accession Compliance in the New Member States: A Research Note”, în W. Sadurski / J. Ziller / K. Zurek (ed.), Apres Enlargement – Legal and Political Responses in Central and Eastern Europe, Chapter 8, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute, Florence, pp.145-160.

Selles, Monique și Testa, Jean – Pierre. 1999. Animer, diriger une équipe. Paris: Éditions ESF.

Siedentopf, Heinrich / Speer, Benedikt. 2003. „L’espace administratif européen d’un point de vue de la science administratif allemande” în Revue Internationale des Sciences Administratives, no. 69/1 (martie), p. 9-30.

SIGMA: OECD. 1998. Preparing Public Administration for the European Administrative Space. SIGMA paper no. 23, CCNM/SIGMA/PUMA (98) 39, Paris: OECD.

SIGMA: OECD. 1999. European Principles for Public Administration. SIGMA paper no. 27, CCNM/SIGMA/PUMA (99) 44/REV1, Paris: OECD.

Snyder, Francis. 1999. „Globalisation and Europeanisation as Friends and Rivals: European Union Law in Global Economic Networks”, EUI Working Paper LAW, no. 99/8.

Spendzharova Borislavova, Aneta. 2003. „Bringing Europe In? The Impact of EU Conditionality in Bulgarian and Romanian Politics”, Southeast European Politics, vol.IV, no.2-3, Noiembrie 2003, pp.141-156.

Stoker, G. 1998. „Governance as Theory: 5 Propositions”. International Social Science Journal. Vol. 50, No.1.

Stone Sweet, A. / Fligstein, N. / Sandholtz, W. 2001. „The Institutionalisation of European Space”, în Stone Sweet / Sandholtz / Fligstein (eds.), The institutionalisation of Europe. Oxford: Oxford University Press.

Töller, Annette Elisabeth. 2004. The Europeanization of Public Policies – Understanding Idiosyncratic Mechanisms and Contingent Results. European Integration online Papers (EIoP) Vol. 8 (2004) N° 9; http://eiop.or.at/eiop/texte/2004-009a.htm

Van Keulen, Mendeltje. 2003. How „home” hits Brussels: Exploring an „input”-oriented Europeanisation research agenda, paper for ECPR General Conference, Marburg, septembrie 2003.

Van Reybroeck, Elisabeth. 2002. The Europeanisation of Flanders: The search for appropriate indicators to measure structural and cultural adaptation to the EU, Paper for PAC Conference, Panel Europeanisation of National Government, Septembrie

Verheijen, Tony. 1998. „The Management of EU Affairs in Candidate Member States: Inventory of the Current State of Affairs” în SIGMA: OECD, Preparing Public Administrations for the European Administrative Space (CCNM/SIGMA/PUMA(98)39). Paper 23. Paris: OECD, p. 16-40.

Viks, Külli. 2002. Europeanisation and Transformation of Public Administration: The Case of Estonia. Working Paper Institut für Europäische Politik Berlin and Jean Monnet – Lehrstuhl füf Politikwissenschaft, Universität zu Köln.

Wincott, David. 2003. “The Idea of the European Social Model: Limits and Paradoxes of Europeanization”, în Featherstone/Radaelli, The Politics of Europeanization, London: Oxford University Press, p.276 – 302.

Woehrling, Jean – Marie. 2005. „Judicial Control of the Administration in Europe: Progressive Construction of Common Model”, Update Sigma: Public Administration Reform and European Integration, no.10.

Yamamoto, Hiromi. 2003. „New Public Management – Japan’s Practice”. IIPS Policy Paper 293 E. Tokyo: Institute for International Policy Studies.

Ziller, Jacques. 2006. „The Impact of Enlargement on National Institutions: A Comparative and Retrospective Overview”, în W. Sadurski / J. Ziller / K. Zurek (ed.), Apres Enlargement – Legal and Political Responses in Central and Eastern Europe, Chapter 10, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute, Florence, pp.187-200.

Zsuffa, István. 2005. „What do EU Institutions Expect from Administrations of Countries wanting to join the EU?”, Update Sigma: Public Administration Reform and European Integration, no.10.