Procese Definitorii ale Modelului Uniunii Europene
LUCRARE DE LICENȚĂ
Tema: PROCESE DEFINITORII ALE MODELULUI UNIUNII EUROPENE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. PREZENTAREA UNIUNII EUROPENE
Uniunea Europeană – constituire, origine și precursori
Misiunea Uniunii Europene. Obiective și piloni
Tratatele fondatoare ale Uniunii Europene – scurt istoric
Structura instituțională a Uniunii Europene
CAPITOLUL 2. PROCESUL DE EXTINDERE
Premisele și criteriile de aderare
Extinderea Uniunii Europene – concept și semnificații
Istoricul procesului de extindere. Etapele extinderii
Perspectivele unei viitoare extinderi. Uniunea Europeană dincolo de 27 de state membre
Politica Europeană de Vecinătate
CAPITOLUL 3. INTEGRAREA EUROPEANĂ – PROCES CONTINUU ȘI DINAMIC
Conceptul de integrare europeană
Aspecte instituționale ale integrării economice. Integrarea economică și integrarea politică
Adâncirea integrării
CAPITOLUL 4. CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
STUDIU DE CAZ: Aderarea României
ANEXE
CAPITOLUL 1
PREZENTAREA UNIUNII EUROPENE
Uniunea Europeană – constituire, origine și precursori
Ideea unității europene
Uniunea Europeană, în forma în care este astăzi, nu a fost niciodată unită, iar istoria sa este caracterizată prin fragmentare, conflicte și schimbari permanente ale granițelor politice. Ea luat naștere de-a lungul mai multor etape istorice, concretizarea ei fiind rezultatul unor acumulări treptate.
Încercări de unificare a națiunilor Europei au fost numeroase de-a lungul istoriei continentului. Dorința unei astfel de uniuni i-a preocupat cu multă vreme înainte pe gânditorii și oamenii politici ai Antichității. Scopul acestor “State Unite ale Europei” era, într-o primă abordare, acela de a găsi o soluție pentru evitarea conflictelor dintre statele continentului.
Prima mare unificare europeană s-a realizat in jurul anului 800, sub Carol cel Mare, reunind teritoriile Frantei, Germaniei, Italiei, Austriei și Poloniei de azi. În epoca romană, ideea păcii europene, Pax Romana, avea în vedere unificarea întregii , dar sub dominație romană. Această unificare la nivel politic s-a realizat prin forță și a fost sortită eșecului, odata cu pacea de din 843, care a dus la împărțirea Imperiului Franc. (Dupa moartea lui Ludovic I cel Pios in 840, fii săi au pornit un război pentru succesiune, încheiat prin Pacea de la Verdun din 843, care a avut ca rezultat împărțirea Imperiului Franc astfel: partea orientală lui Ludovic, partea centrală lui Lothar, iar partea de vest lui Francisc cel Pleșuv.) Pax Romana a fost treptat înlocuită de Pax Christiana, bazată pe ideea universalismului creștin. Marea schismă din dus însă la ruperea acestei unități, accentuându-se rivalitățile politice.
În Evul Mediu au apărut, în diverse perioade, tot felul de idei legate de unitatea europeană, ca soluție pentru asigurarea păcii pe continent. Au fost elaborate o serie de proiecte pacifiste. Pierre Dubois (Avocat și procuror francez a trăit se pare între anii 1250-1320), în De recuperatione Terrae Sanctae, cerea o reformă a Bisericii, un învățământ laic și propunea organizarea unei federații europene care să aibe în centru un organism format din oameni înțelepți, credincioși și bogați, pentru a fi feriți de corupere. (Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional european, Editura Olimp, București, 1999, p. 24). Marele poet italian Dante Aligheri, în De monarchia (1303), preconiza o soluție de tip federalist a Europei, o pace universală prin subordonarea monarhilor europeni unui conducător suprem, unei unice și legitime autorități. În 1464, George Podebrady, regele Boemiei, a pus bazele unei efemere adunări a prinților creștini de pe continent, intitulată Concregatio Concordiae. Proiectul prevedea convocarea unei Diete și a unei Adunări de regi și prinți creștini, în scopul asigurării păcii. Deși a încercat să înlăture amenințarea turcească, în continuă expansiune spre centrul Europei, proiectul nu a putut fi aplicat. În 1589, Albericus Gentilis propune și el un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, iar în 1652, olandezul Hugo Grotius pune bazele unei asociații internaționale a principilor crestini. Emeric Croce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, publica, în 1623, „Le Nouveau Cynée”, lucrare în care propune organizarea păcii internaționale prin arbitraj; o adunare permanentă ar avea în acest scop sediul și ar permite deopotrivă menținerea păcii și dezvoltarea schimburilor economice, propunând ca schimbul internațional să se facă pe baza unei monede unice. Aceasta a fost, se pare, prima idee de acest gen din lume.
În anul 1645, Maximillien de Bethune, ministru al regelui Henry al-IV-lea, plecând de la neînțelegerile confesionale între catolici și protestanți, propune un plan politic de organizare a Europei pe baze federaliste, având în componență cele 14 state principale: Franța, Anglia, Spania, Lombardia, Danemarca, Suedia, Ungaria, Polonia, Boemia, Statele Papale, cantoanele Elveției, Belgia, Veneția, alte state italiene, în timp ce Rusia, considerată încă de pe atunci un stat semiasiatic, putea fi primită în federație doar ca simplă aliată. Principele federației nu putea fi ales de două ori consecutiv și nici din aceeași familie. Adunarea electivă a acesteia trebuia să cuprindă 66 de membri reînnoiți din 3 în 3 ani, se înființau 6 consilii regionale numite tribunale de arbitraj, pentru judecarea diferitelor pricini confesionale. Se fixa un efectiv de 75.000 de oameni pentru armata federației al căror singur scop era de a-i alunga pe turci din Europa. Toate aceste idei le-a grupat în lucrările Sages et regales economies d'Etats domestiques, politiques et militaires d'Henri le Grand și în Le grand desseign, pe care le putem considera ca prime reflecții metodologice cu privire la unificarea europeană.
William Penn, legislatorul viitoarei Pennsylvanii propune în al său Eseu pentru pacea actuala și viitoare a Europei, ca reprezentanții europeni să fie reuniți într-o Dietă, deciziile ar fi luate cu o majoritate de trei pătrimi – incontestabila atingere a suveranitaților – și, mai ales, ele ar putea fi efectiv sancționate, Dieta fiind dotată cu o forța armată. La inceputul secolului al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre, în Proiectul pentru a face pacea permanentă în Europa (1713), schițează imaginea unui Senat european care ar avea competențe legislative și judiciare. Filosoful german Immanuel Kant lansează, în 1785, ideea unei „Societăți a Națiunilor” pe baza unui „Stat de Drept” internațional. Acesta pornea de la premisa că pacea în Europa ar putea fi asigurată de o federație de state, unite într-o comunitate constituită pe modelul republican și supusă unor legi comune.
În lucrarea Plan al unei păci universale și eterne, redactat în 1789, dar publicat abia în 1839, Jeremy Bentham introduce o idee nouă, care va fi confirmată adesea în epoca contemporană, cea a presiunii opiniei publice internaționale. Bentham sugerează, de fapt, crearea unei Diete care s-ar limita să ofere „avize” și să emită „opinii” în probleme de interes comun, presupunându-se că opinia publică internaționala ar fi suficientă pentru a înscrie aceste „avize” în realitate. Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabilă de către Frederic al II-lea, regele Prusiei. J. J. Rousseau vedea o „republică europeană” numai dacă monarhii își vor abandona natura lor „lacomă și belicoasă” iar popoarele se vor emancipa și ca urmare vor deveni mai înțelepte. Unul din pionerii dreptului internațional, Emmerich Vattel scria că Europa constituie un sistem politic, un corp format printr-o multitudine de relații și interese și că toate acestea fac din statele continentului „un fel de republică ale cărei membre, cu toate că sunt independente, sunt unite” prin intermediul interesului comun „pentru a menține ordinea și libertatea”. Contele de Saint-Simon a expus în Despre reorganizarea societății europene sau despre necesitatea și mijloacele de a reuni popoarele Europei într-un singur corp politic, pastrând fiecăruia independența sa națională utilitatea pe care ar avea-o instituirea unui „parlament european”. El propunea o construcție europeană având drept fundament alianța dintre Franța și .
Perioada de convulsii care a urmat Revoluției franceze a dus la apariția mai multor proiecte de integrare europeană, unele rămase la stadiu ideatic, altele ajungând la niște realizări efemere.
Napoleon I a pus sa de cuceriri tot sub semnul unității europene. Iată cum vedea Napoleon situația Europei dacă nu ar fi intervenit dezastrul din din Rusia: „Pacea de desăvârșea și încheia expedițiile mele războinice. Pentru marea cauză era sfârșitul hazardului și începutul securității. Un orizont nou, lucrări noi, urmau să se desfășoare, pentru bunăstarea și prosperitatea tuturor. Sistemul european era întemeiat; trebuia doar să fie organizat. Satisfăcut în privința acestor mari probleme, liniștit din toate părțile, aș fi avut și eu un congres și o sfântă alianță. Sunt idei care mi-au fost furate. În această reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat în familie despre interesele noastre și am fi avut o altă greutate în fața popoarelor”. El ar fi pus în aplicare la nivelul întregului continent European următoarele: un cod european, o curte de casație europeană care să îndrepte greșelile pentru toți, aceeași monedă sub înfățișări diferite, aceleași greutăți, aceleași legi. Spunea el: „În acest fel, în curând Europa ar fi format cu adevărat un singur popor și fiecare, oriunde ar fi călătorit, s-ar fi găsit tot timpul în patria comună”.
În cadrul Congresului de din 1849, Victor Hugo expune idealul unificării în câteva idei ce se vor dovedi de viitor. El spune că va veni o zi când războiul se va dovedi absurd și imposibil, pentru că atât francezii cât și rușii, italienii, englezii, germanii, toate națiunile vor constitui "fraternitatea europeană". Tot el susținea că Europa se va îndrepta spre un comerț liber și neîngrădit de bariere statale, în timp ce ideile și valorile vor fi deschise.
În 1878, juristul elvețian Johann Kaspar Bluntshchli avansează ideea unei confederații a statelor europene, condusă de un consiliu federal cuprinzând delegați ai tuturor statelor europene și un Senat, însumând delegații parlamentare din partea tuturor statelor membre ale confederației.
După 1919 reapare ideea de unitate europeană, iar prima organizație ce își propune cooperarea internațională, securitatea și apărarea păcii va fi Societatea Națiunilor înființată în 1919 – al cărei președinte a fost, în două rânduri, strălucitul diplomat român Nicolae Titulescu. Refuzul SUA de a recunoaște existența acestei organizații a făcut ca eficacitatea ei să fie redusă, iar contradicțiile franco-britanice, ca și pretențiile revizioniste ale unor state i-au micșorat și mai mult șansele de reușită. Cu toate acestea, Societatea Națiunilor a marcat un prim pas important spre ideea europeană. Și gânditori romantici români, precum Nicolae Balcescu, Ion Ghica, Dumitru Brătianu , C. A. Rosseti, au susținut la rândul lor aceeași idee europeană.
Precursor important al Uniunii Europene, Contele Richard Coundenhove-Kalergi, născut la Tokyo, în 1894, dintr-un tată ambasador al Austro-Ungariei și o mamă japoneză, publica , în 1922, manifestul Paneuropa în care arată: „Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbușire”. În viziunea sa, Europa unită putea exista doar ca o asociație de state libere, o confederație, care să aibe un fundament economic franco-german, idee ce urma să fie transpusă mai târziu în creearea primei comunități europene – Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului. În 1926, el reunește congresul constitutiv al Uniunii Paneuropene, la care iau parte 2000 de persoane, printre care și mari personalități politice și academice.
Inițiativa cea mai spectaculoasă a epocii a fost cea luată de ministrul de externe francez Aristide Briand în cadrul Societății Națiunilor, când, la 7 septembrie propus Adunării Generale a Societății Națiunilor să creeze, între statele europe, dintr-un tată ambasador al Austro-Ungariei și o mamă japoneză, publica , în 1922, manifestul Paneuropa în care arată: „Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbușire”. În viziunea sa, Europa unită putea exista doar ca o asociație de state libere, o confederație, care să aibe un fundament economic franco-german, idee ce urma să fie transpusă mai târziu în creearea primei comunități europene – Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului. În 1926, el reunește congresul constitutiv al Uniunii Paneuropene, la care iau parte 2000 de persoane, printre care și mari personalități politice și academice.
Inițiativa cea mai spectaculoasă a epocii a fost cea luată de ministrul de externe francez Aristide Briand în cadrul Societății Națiunilor, când, la 7 septembrie propus Adunării Generale a Societății Națiunilor să creeze, între statele europene, o legătura federală, dar fără să se aducă atingere suveranității acestor state, propunere în urma căreia Aristide Briand a primit sarcina să prezinte un memorandum asupra „organizării unui regim de uniune federală europeană”. Răspunsurile guvernelor la acest document prezentat la 1 mai 1930 au fost prudente, iar în unele cazuri chiar negative.
Apariția și evoluția Comunităților Europene
Divizarea Europei după al Doilea Razboi Mondial a readus ideea unității în prim-plan. Artizanii primelor proiecte de unificare dupa 1945 au fost Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide De Gasperi, Paul-Henri Spaak, Winston Churchill și nu în ultimul rând Jean Monnet. Cu prilejul unei conferințe din Zürich, pe 19 septembrie 1946, Churchill propunea constituirea unor State Unite ale Europei, spunând: „Noi trebuie să creăm ceva de genul Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura și acele state care o doresc și o vor”. În 1948 se desfășoara Congresul de , prezidat de Winston Churchill. Cei 800 de delegați participanți recomandă crearea unei Adunări Europene Deliberative și a unui Consiliu Special European, care să aibă în atribuții pregătirea integrării economice a țărilor europene. Delegații cer și adoptarea Cartei Drepturilor Omului și înființarea unei Curți de Justiție care să asigure aplicarea Cartei.
Odată cu lovitura de stat comunistă de și blocada Berlinului instituită de sovietici, lansarea de către americani a „politicii de îndiguire a comunismului” (containement policy) și a Planului Marshall de refacere a Europei postbelice – marchează începutul „războiului rece” între lumea occidentalî, dominatî de SUA și cea răsăriteană, dominată de URSS.
La 5 iunie 1947, la o cuvântare ținută din Harvard, George Marshall propunea un plan de reconstrucție europeană, primul de acest fel conceput de SUA și destinat aliaților europeni din al doilea război mondial. Planul Marshall pornea de la aprecierea că europenii aveau nevoie imediat de un ajutor din afară și că se cuvenea ca Statele Unite să acorde acest ajutor gratuit. Ajutorul consta în echipamente industriale și capital pentru refacerea și modernizarea economiei țărilor europene. Planul Marshall s-a concretizat în “Legea privind Reconstrucția Europei”, adoptată de Congresul american, la începutul anului 1948 și care prevedea un fond de 4 milioane dolari, ca ajutor. În scopul gestionării acestui ajutor, în 1948 se pun bazele Organizației Europene de Cooperare Economică (OECE), formată din 17 state vest-europene și având sediul , care a devenit în 1960 Organizație pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Obiectivul OCDE îl reprezintă expansiunea statelor membre, creșterea nivelului de trai și dezvoltarea comerțului internațional prin formularea de reglementări comune. La începutul anilor ’90, OCDE a sprijinit tranziția țărilor din Europa Centrală și de Est către economia de piață.
În 1949 se vor înființa două organisme ce vor marca viitorul politic și economic al Europei; este vorba de Organizația Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), creată la inițiativa SUA pentru a asigura securitatea și protecția Europei Occidentale față de o posibilă amenințare sovietică, și de Consiliul Europei, iar din 1950 începe practic construcția Uniunii Europene.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO/CECA/ECSC)
Prima Comunitate Europeană, CECO (în lb engleza: European Coal and Steel Community – ECSC, în lb franceza: Communauté Européenne du Charbon et de l’Acier) a apărut la inițiativa lui Jean Monnet, președintele Organizației Natționale a Planificării din Franța, considerat părintele fondator al Comunităților Europene. Acesta a imaginat un nou model de integrare ce a stat la baza creării CECO, dar și a CEE și a Euratom.
La 9 mai, ministrul de externe al Franței, Robert Schuman a prezentat planul care îi poarta numele în cadrul unei Declarații a Consiliului de Miniștrii al Franței (Salonul Orologiului din Quai d’Orsay), în care explică clar motivele și dorința de a trăi împreună în Europa: „Noi întindem mâna inamicilor de ieri, nu pentru iertare, ci pentru a construi împreună Europa de mâine”. Acesta propunea plasarea cărbunelui și oțelului Franței și Germaniei sub o înaltă autoritate comună, care stabilea și libera circulație a celor două producții. Planul Schuman, inspirat de Jean Monnet, este acceptat fără rezerve de Germania, Italia, Franța și cele trei țări din – Belgia, Olanda și Luxemburg. (Belgia, Olanda și Luxemburg s-au constituit din 29 mai 1947 într-o uniune vamală numită Benelux.). Astfel, la 18 aprilie 1951, , reprezentanții celor șase state au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Tratat încheiat pe o durată de 50 de ani, ce a intrat în vigoare la 24 iulie 1952. Sediul provizoriu a fost stabilit 10 februarie 1953 se deschide Piața Comună pentru cărbune, iar la 10 mai 1953 cea pentru produse siderurgice.
Tratatul de conferea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului o structură instituțională proprie. Cele patru instituții, supranaționale, aflate în componența CECO sunt (Gui Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire général, 8 édition, Ed. Dalloz, Paris, 2001, p. 2):
Înalta Autoritate – instituție independentă, supranațională, ce reprezintă interesele Comunităților Europene; Jean Monnet a fost primul președinte;
Consiliul Special al Miniștrilor – organ interguvernamental care apără interesele statelor membre;
Adunarea Parlamentară – reprezintă interesele popoarelor statelor membre; îi este încredințat controlul politic al Înaltei Autorități și l-a avut ca prim președinte pe Paul Henri Spaak;
Curtea de Justiție – instituție jurisdicțională ce asigură autoritatea dreptului în limitele teritoriale ale celor 6 state semnatare ale Tratatului.
Tratatul CECO a încetat la data de 23 iulie 2002. Conform Deciziei Reprezentanților guvernelor statelor membre reunite în cadrul Consiliului (Decizia nr. 234/2002/CECA a Reprezentanților guvernelor statelor membre reunite în cadrul Consiliului din 27 februarie 2002 cu privire la consecințele financiare ale ieșirii din vigoare a Tratatului instituind CECA și de Cercetare a cărbunelui și oțelului), la 27 februarie 2002, „toate elementele patrimoniului activ și pasiv al CECO, așa cum exista la 23 iulie 2002, sunt administrate de Comisia Europeană în numele statelor membre, începând cu 24 iulie 2002. Sub rezerva oricărei creșteri sau diminuări care poate să intervină ca urmare a operațiunilor de lichidare, valoare netă a acestor elemente, așa cum apare în bilanțul CECO la 23 iulie 2002, este considerată ca patrimoniu destinat cercetării în sectoarele legate de industria cărbunelui și oțelului și denumit «CECO în lichidare». După închiderea lichidării, patrimoniul este denumit «Bunuri ale Fondului de cercetare a cărbunelui și oțelului»” (art. 1 din Decizia nr. 234/2002/CECA)
Înființarea CECO a fost cea dintâi mare realizare a unei Europe Unite, permițând reintegrarea Germaniei în Europa și reconstrucția economică a acesteia. Cu toate că Tratatul CECO a fost semnat pentru o durată de 50 de ani, prima Comunitate Europeană a intrat în declin în urma regresului puterii economice a cărbunelui și oțelului în favoarea petrolului.
Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom)
Problemele militare și, în special, războiul din Coreea au condus la semnarea la 27 mai 1952, , a Tratatului Comunității Europene de Apărare (CEA). Proiectul CEA a fost abandonat ca urmare a refuzului Adunării Naționale Franceze de a-l ratifica. Prin acordurile de din anul 1954, odată cu aderarea Republicii Federale Germane și a Italiei de (semnat la 17 martie 1948 de către miniștrii de externe ai Belgiei, Franței, Olandei, Luxemburg, Marii Britanii), organizația este redenumită – Uniunea Europei Occidentale (UEO).
Eșecul înregistrat în politica de apărare, a determinat țările vest-europene să caute un alt domeniu, respectiv cel economic. La inițiativa oamenilor de stat din Benelux, Paul Henri Spaak, Jean Beyen și Joseph Bech, în iunie 1955, , s-a decis continuarea drumului început. Un comitet interguvernamental, sub președenția lui P. H. Spaak (Paul-Henri Spaak era la acea vreme ministrul de externe al Belgiei) urma să elaboreze un raport „referitor la posibilitățile unei uniuni economice generale, cât și la o uniune în domeniul nuclear”. Raportul Spaak, adoptat de cei 6 miniștri ai statelor semnatare ale Tratatului CECO la 29 mai 1956, , deschide calea unor negocieri ce conduc la semnarea a două tratate. Așa s-a ajuns ca, la 25 martie 1957, să fie semnate, , Tratatele privind crearea a două noi Comunități: Comunitatea Economică Europeană (CEE), care viza realizarea unei piețe comune și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) vizând utilizarea energiei nucleare în scopuri pașnice și dezvoltarea unei puternice industrii nucleare.
Tratatele de au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Perioada 1959- fost dominată de concretizarea obiectivelor Tratatului de instituire a CEE, atât economice, cât și politice.
În plan economic, angajamentele imediate prevăzute în conținutul Tratatului, preluate din raportul Spaak, vizează crearea unei uniuni vamale, înlăturarea restricțiilor vamale, libera circulație a serviciilor și o politică agricolă comună, cu o puternică unitate a producției care să pemită o expansiune continuă, o stabilitate crescută, o creștere accelerată a nivelului de viață, în condițiile unui regim comun și ale armonizării legislațiilor. (O. Manolache, Tratat de drept comunitar, Ed. a V-a, Ed. C. H. Beck, București, 2006, p.6) În acest scop, Tratatul prevede mai întâi crearea unei piețe comune la nivelul celor 6 state, care să aibă caracteristicile unei piețe naționale, prin:
realizarea unei uniuni vamale care să presupună: libera circulație internă a mărfurilor și protecția externă printr-un tarif vamal comun;
libera circulație a factorilor de producție (a persoanelor, a întreprinderilor, a serviciilor, a capitalurilor);
protecția liberei concurențe.
Tratatul CEE prevede de asemenea atât armonizarea politicilor economice generale cât și dezvoltarea politicilor sectoriale comune în special în: agricultură, transporturi, relații comerciale cu statele terțe. Eliminarea taxelor vamale intercomunitare și suprimarea contingențelor cantitative au fost programate pe o perioada tranzitorie de 12 ani. Perioada a fost însă redusă cu 18 luni, ceea ce a permis să se constate realizarea Uniunii Vamale la 1 iulie 1968. De aceea, între 1968 și 1993, CEE a fost cunoscută mai ales sub denumirea de „Piața Comună”.
Scopurile politice ale Tratatului CEE sunt precizate în Preambulul acestuia, potrivit căruia, cele 6 state semnatare se declară „angajate în stabilirea fundamentelor unei Uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei”. (Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire général, 8-ème édition, Ed. Dalloz, Paris, 2001, p. 3)
În plan instituțional, cele două tratate de preiau modelul Tratatului CECO, însă într-o structură mai puțin deschisă caracterului supranațional. Din această perspectivă, în doctrina de specialitate s-a precizat că ,,prin mecanismul instituțional și decizional pe care-l prevăd elementele supranaționale să fie măcar în aparență contracarate”. (Brândușa Ștefănescu, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 24)
Art. 7 din cele două Tratate constituie pentru cele două organizații un sistem instituțional propriu, dupa cum urmează:
câte o Comisie – instituție având atribuții executive;
câte un Consiliu – instituție legislativă;
câte o Adunare – instituție cu atribuții de control politic;
câte o Curte de Justiție – având competențe în domeniul jurisdicțional.
Odată cu semnarea a celor două Tratate, a fost adoptată și Convenția cu privire la instituțiile comune, anexată Tratatului instituind CEE, cele trei Comunități (CECO, CEE și Euratom) având o Adunare Parlamentară și o Curte de Justiție comună – Curtea de Justiție a Comunităților Europene.
Deși unificarea instituțională a început odată cu intrarea în vigoare a Tratatelor de , până la 1 iulie 1967, Comunitățile Europene dispuneau de o Înaltă Autoritate și două Comisii, precum și de un Consiliu Special de Miniștrii și două Consilii. Prin Tratatul de din 8 aprilie 1965 (denumit și Tratatul de fuziune, a intrat în vigoare la 1 iulie 1967) au fost inființate un singur Consiliu și o Comisie unică, unificând astfel executivele și legislativele. Odată cu intrarea în vigoare a acestui Tratat, este certă existența a trei Comunități, fiecare având personalitate juridică distinctă.
Concluzionând, Comunitățile Europene au luat naștere prin încheierea unor tratate internaționale ce au avut drept rezultat apariția primelor mecanisme instituționale în dreptul internațional public (Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Ed. Actami, București, 2000, p. 14)
De European de Uniunii Europene
Uniunea Europeană de azi constituie rezultatul unei evoluții, a unei construcții de- a lungul a peste cinci decenii. Această perioadă n-a fost lipsită de momente de criză (precum cea dintre 1962 și 1969 din timpul generalului de Gaulle, revenit la președinția Franței), însă, de fiecare dată, au existat personalități care au făcut ca aceste momente să fie depășite, iar, cel mai important, cooperarea între statele membre pentru a găsi soluții provocărilor cu care Uniunea s-a confruntat, nu a lipsit nici ea. Toate aceste soluții aveau nevoie de o bază juridică, de unde a decurs și nevoia modificării Tratatului de din 1957.
Construcția Europeană ca organism supranațional economic trebuia completată cu dimensiunea politică. Acest lucru se realizează la 17 și 28 februarie 1986 (la 17 februarie 1986 9 dintre cele 12 state membre au semnat , urmând să fie semnat și de celelalte 3, la 28 februarie, ), prin semnarea de către șefii de stat sau de guvern ai statelor membre a Actului Unic European (AUE) (a intrat in vigoare la 1 iulie 1987 și a stabilit data de 1 ianuarie pentru realizarea Pieței unice), care adaugă cooperarea politică celei economice. Actul Unic European este rezultatul Consiliului de din decembrie 1985 și combină două instrumente diferite: primul care prevede modificarea celor trei tratate europene, iar cel de-al doilea care constituie un acord între statele membre pentru formularea și implementarea în comun a unei politici externe comune. (Pierre Mathijsen, Compediu de drept European, Ed. a VII-a, Ed. Club Europa, București, 2002, p.18). Meritul AUE constă în faptul că a relansat construcția europeană prin desăvârșirea pieței interne (art. 13 din AUE prevede că Tratatul CEE este completat cu art. care dispune: Comunitatea adoptă măsuri destinate să stabilească progresiv Piața Internă, în decursul unei perioade, expirând la 31 decembrie 1992, conform dispozițiilor din tratat; Piața internă comportă un spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată potrivit dispozițiilor din prezentul tratat) și întărirea Sistemului Monetar European (creat în martie 1979 în vederea asigurării stabilității monedelor europene și având ca unitate monetară ECU – European Curency Unit) în plan economic, iar în plan instituțional AUE a introdus extinderea votului majoritaății calificate în cadrul Consiliul UE, consacra lărgirea rolului Parlamentului European și crearea Tribunalului de Primă Instanță. Unicitatea Actului are mai ales o valoare simbolică – pentru prima oara într-un tratat internațional ratificat este menționată Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor membre.
În urma prăbușirii regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est, la trei ani și jumătate de la semnarea Actului Unic European, procesul construcției comunitare a fost relansat prin adoptarea de noi instrumente juridice care s-au concretizat în elaborarea Tratatului privind Uniunea Europeană. La 7 februarie 1972, liderii celor douăsprezece state membre ale Comunităților Europene de atunci (Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia și Spania) au semnat , în urma Consiliului European din 9-11 decembrie 1991, Tratatul ce avea să pună bazele Uniunii Europene – Tratatul de , intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul de marchează „o nouă etapă în procesul care creează o uniune din ce în ce mai stransă între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape posibil de cetățeni.” (art. 1, alin. 2)
Misiunea Uniunii Europene. Obiective și piloni
Misiunea UE. Valori și obiective
Uniunea Europeană reprezintă, prin organizare și obiective, cea mai complexă structură politică și economico-monetară a lumii. Înainte de toate, a fost un proiect politic și, apoi, unul economic.
Proiectul politic a urmărit:
menținerea păcii, a stabilității și a securității pe continent, în condițiile promovării unor valori democratice comune. Pentru țări care cunoscuseră ororile a două războaie mondiale, un asemenea obiectiv avea o importanță vitală;
lărgirea spațiului de securitate, acordându-se sprijin transformărilor democratice în țările din Europa Rasariteană și tranziției acestora spre economia de piață prin împingerea spre est a granițelor externe ale Uniunii;
obținerea unei relative independențe politice față de Statele Unite, ca urmare a creșterii forței sale economice și comerciale.
Componenta economică a acestui proiect a vizat crearea cadrului necesar – prin Piața Internă, Uniunea Economică și Monetară, Politica Agricolă Comună – pentru realizarea unei creșteri susținute, care să asigure ridicarea nivelului de trai și a calității vieții, coeziunea economică și socială ca factor esențial al stabilității interne a țărilor membre.
Uniunea se bazează pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept, principii care sunt comune statelor membre. (art. 6 din TUE).
Structura UE potrivit Tratatului de
Tratatul de este cel care a introdus, pentru prima dată, conceptul de Uniune Europeană. Conform acestuia, UE este descrisă ca fiind compusă din trei piloni: Comunitățile Europene, Politica externă și de securitate comună (PESC) și Justiția și afacerile interne (JAI). Tratatului de (Tratatul de de modificare a Tratatului privind UE și a Tratatului de instituire a Comunității Europene este primul tratat adoptat în cadrul UE cu 27 de state membre, semnat la data de 13 decembrie 2007; în prezent este blocat prin respingerea sa prin referendum de Irlanda) a transformat pilonii în politici ale UE.
Primul pilon: Comunitățile Europene
Odata cu instituirea UE, prin Tratatul de , Comunitatea Economică Europeană a devenit Comunitatea Europeană (Titlul II, art. G), iar Tratatul instituind CEE s-a transformat in Tratatul de instituire a CE, modificare ce a rezultat în urma trecerii CEE de la o Comunitate economică la o uniune politică. De asemenea s-au modificat și unele denumiri ale instituțiilor. Astfel, începând cu anul 1993, Consiliul Comunităților Europene a devenit Consiliul Uniunii Europene, Comisia Comunităților Europene s-a numit Comisia Europeană, iar Curtea de Conturi (înființată în octombrie 1978) este de atunci Curtea Europeană de Conturi.
Comunitatea are drept misiune de a asigura dezvoltarea armonioasă, echilibrată și durabilă a activitaților economice, mărirea nivelului de protecție socială, egalitatea dintre barbați și femei, creșterea durabilă și neinflaționistă, un înalt grad de competitivitate și convergență a performanțelor economice, mărirea nivelului de protecție a mediului înconjurător, a calității vieții, a coeziunii economice și sociale și a solidarității între statele membre. Comunitatea realizează aceste obiective, în limitele competențelor care-i sunt conferite, prin stabilirea unei piețe unice și măsuri conexe (stabilite prin art. 3 din TCE), precum și prin instaurarea unei politici economice și a unei monede unice (art. 4 din TCE).
Acțiunea Comunității trebuie să respecte principiul proporționalității și, în domeniile ce nu relevă din competența sa exclusivă, principiul subsidiarității (art. 5 din TCE).
Primul pilon constituie forma cea mai avansată a comunitarismului.
Potrivit art. 3 din TCE, în vederea atingerii scopurilor menționate în art. 2, Comunitatea Europeană are stabilite următoarele obiective:
înlăturarea obstacolelor dintre statele membre, care constau în: taxe vamale și restricții cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor sau în alte măsuri care au același efect;
politica comercială comună;
piața internă caracterizată de suprimarea barierelor dintre statele membre, care ar îngrădi libera circulație a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor;
măsuri privind intrarea și libera circulație a persoanelor de pe piața internă;
politica comună, în domeniul agriculturii și al pescuitului;
politica comună în domeniul transporturilor;
un regim care să asigure libera concurență pe piața internă;
armonizarea legislațiilor naționale, în măsura necesară funcționării pieței comune;
politica în domeniul social bazată pe un fond social European;
întărirea coeziunii economice și sociale;
politica comună în domeniul mediului înconjurător;
consolidarea competivității industriei comunitare;
promovarea cercetării și dezvoltării tehnologice;
încurajarea realizării și dezvoltării tehnologice;
încurajarea realizării și dezvoltării rețelelor transeuropene;
contribuție la realizarea unui înalt nivel de protecție a sănătății publice;
contribuție la educarea și formarea tineretului, precum și la dezvoltarea culturii statelor membre;
politica comună în domeniul cooperării pentru dezvoltare;
contribuție la întărirea protecției consumatorilor;
măsuri în domeniul energiei, al protecției civile și al turismului;
asocierea statelor și teritoriilor de peste mări în vederea sporirii schimburilor și continuarea în comun a eforturilor de dezvoltare economică și socială.
Al doilea pilon: Politica externă și de securitate comună – PESC
Pilonul II are caracter interguvernamental.
Înainte de constituirea UE, relațiile dintre statele membre se desfășurau în cadrul „cooperării politice europene” (CPE, lansată în anul 1970 și extinsă prin AUE), ce consta în consultări periodice ale miniștrilor afacerilor externe și în contactele permanente dintre administrațiile lor. Odată cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politică dintre statele membre este ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadru instituțional specific. Prin Trataul de , șefii de stat și de guvern ai statelor membre au convenit să realizeze o politică externă și de securitate comună, ale cărei obiective sunt prevăzute în Titlul V, art. 11:
apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței și integrității Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite;
consolidarea securității Uniunii sub toate formele;
menținerea păcii și consolidarea securității internaționale în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, precum și cu pincipiile Actului final de (1975) și cu obiectivele Cartei de (1990), care a fost consolidată prin crearea Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (1994);
promovarea cooperării internaționale;
dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor și libetăților fundamentale ale omului.
Al treilea pilon: Cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne
(după intrarea în vigoare a Tratatului de , noua denumire a acestui pilon a fost „Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală”)
Cooperarea în domeniul judiciar a fost creată cu scopul de a oferi cetățenilor un nivel ridicat de protecție într-un spațiu de libertate, securitate și justiție, prin elaborarea unei acțiuni comune a statelor membre. (Titlul VI, art. 29) și acoperă următoarele domenii:
politica comună de azil;
politica de imigrare;
trecerea frontierelor externe ale Comunității și intensificarea controlului acestora;
lupta împotriva terrorismului, criminalității, traficului de droguri și fraudei internaționale;
cooperarea judiciară civilă și penală;
cooperarea polițienească prin crearea Oficiului european de poliție (EUROPOL), care să dispună de un sistem de shimb de informații între polițiile naționale.
Tratatele fondatoare ale Uniunii Europene – scurt istoric
Tratatul de instituind CECO/CECA – 1951 (intrat în vigoare în anul 1952)
La 18 aprilie 1951, , 6 state europene (Germania, Franța , Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda) au semnat Tratatul instituind prima Comunitate Europeană – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Tratatul a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Următoarele evenimente, au marcat instituirea Tratatului CECO, astfel :
– declarația lui Schuman din 10 iunie fost urmată de negocieri deschise ;
– la 20 iunie avut loc tot o Conferință care a avut ca scop elaborarea Tratatului instituind CECO;
– la 18 aprilie fost semnat CECO;
– la 25 iulie 1952 Tratatul CECO (Primul Președinte al Înaltei Autorități a fost Jean Monnet, el și-a ținut prima reuniune la 10.08.1952; Roxana Munteanu, Drept European, Ed. Oscar Print, București, 1996, p. 28) a intrat în vigoare, după ratificarea acestuia de cele 6 state: Franța, Italia, R.F. Germania, Belgia, Olanda și Luxemburg.
Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 ani. La 10 februarie 1953 se deschide Piața comună, pentru cărbune, iar la 10 mai 1953, pentru produse siderurgice.
Tratatul de transferă de la statele membre un anumit număr de competențe – cu puteri de decizie – către instituțiile comunitare, create de acesta. Ca și Tratatele europene ulterioare (C.E.E. și C.E.E.A.), Tratatul C.E.C.O. reprezintă mai mult decât un acord internațional clasic, deoarece a creat instituții independente de autoritățile publice naționale și le-a înzestrat cu drepturi suverane în domeniile legislativ, administrativ și judiciar, drepturi care le-au fost transferate de la statele membre . Cele 4 instituții create de Tratatul C.E.C.O. sunt următoarele :
– Înalta Autoritate – organ cu pronunțat caracter supranațional. Are responsabilitatea de a administra piața comună a cărbunelui și oțelului ,,în care să domnească libera circulație și libera concurență” – obiectiv al Tratatului – scop în care are puteri decizionale pe care le exercită atât asupra statelor membre cât și asupra întreprinderilor de sector.
– Adunarea parlamentară – căreia îi este încredințat controlul politic al Înaltei Autorități.
– Consiliul Special de Miniștri – garantează că Înalta Autoritate acționează în strânsă legătură cu guvernele naționale.
– Curtea de Justiție – asigură autoritatea dreptului în limitele teritoriale ale celor 6 state ce au semnat Tratatul.
Tratatul de reprezintă un prim pas pe calea integrării europene, un model de integrare juridică, instituțiile C.E.C.O. pregătind instituțiile celor două comunități create ulterior – C.E.E. și C.E.E.A. Integrarea realizată prin crearea C.E.C.O. n-a putut fi extinsă și pe plan politic dat fiind nereușita – din anii 1953, 1954 – a două noi propuneri de cooperare mai strânsă a celor 6 state sub forma Comunității europene de apărare (Este vorba despre proiectul de Tratat semnat la 27 mai 1952 – între statele semnatare ale Tratatului C.E.C.O. – pentru instituirea unei Comunități europene de apărare. Tratatul a fost ratificat în anul 1954 de statele membre C.E.C.O.cu excepția Franței care a refuzat să participle la dezbateri – la 30.08.1954.- ceea ce a determinat abandonarea proiectului. Acest fapt a condus, prin încheierea acordurilor de din 23.10.1954, la crearea Uniunii Europei Occidentale (U.E.O.) și la aderarea la 6.05.1955 a R.F.G. de Nord (N.A.T.O.)) și a Comunității politice europene.
Tratatele de instituind CEE și CEEA/EURATOM – 1957 (intrate în vigoare în anul 1958)
În urma Conferinței de din 1-3 iulie 1953, miniștrii de externe ai celor șase state membre CECO au hotărât extinderea sistemului realizat în cadrul CECO și la alte domenii economice. Astfel, la 25 martie 1957, , au fost semnate două tratate: Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, care avea ca principal obiectiv realizarea unei piețe comune generale care să reproducă pe cât posibil caracteristicile unei piețe naționale, și Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, cu scopul formării și dezvoltării unei industrii nucleare europene. Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de către RF Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda (Marea Britanie nu a semnat tratatele, desi a participat la negocieri) și au fost incheiate pentru o durată nelimitată.
Tratatul de instituind CEE
Obiectivele CEE au fost stabilite în Art. 2 din Tratatul de instituire, acestea fiind:
– realizarea unei piețe comune și apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre;
– promovarea unei dezvoltări armonioase a activităților economice în ansamblul Comunității;
– extinderea continuă și echilibrată;
– stabilitatea crescută;
– creșterea accelerată a nivelului de trai;
– fundamentarea unor relații mai strânse între statele membre.
Obiectivele Tratatului CE (Inițial numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunității Economice Europene; Tratatul de l-a amendat eliminând, printre alte lucruri, cuvintele "Economic" atât din numele Comunității cât și al Tratatului) au fost mereu completate și îmbunătățite de-a lungul timpului datorită caracterului evolutiv și dinamic al procesului de construcție comunitară. Principalul scop urmărit era însă integrarea economiilor statelor membre, lucru ce reiese chiar din preambulul Tratatului, care se referă la necesitatea de a întări unitatea economică, de a asigura dezvoltarea armonioasă a acestora prin reducerea decalajului dintre diferitele regiuni și sprijinirea acelora mai puțin favorizate.
Aceste prevederi au însă un caracter general, iar pentru a funcționa era nevoie de un fundament juridic. Astfel crește semnificativ rolul Curții Europene de Justiție, care a concluzionat (CJCE, hotărâre din 24 ianuarie 1991, Alsthom/Sulzer, C-339/89): "Art.2 al Tratatului descrie misiunea CEE. Obiectivele enunțate de această dispoziție sunt legate de existența și funcționarea Comunității, iar realizarea lor trebuie să fie rezultatul stabilirii pieței comune și a apropierii progresive a politicilor economice a statelor membre, care sunt, de asemenea, scopuri a căror realizare constituie obiect esențial al Tratatului. Aceste obiective, care au inspirat înființarea Comunității și, îndeosebi, cele de promovare și dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul Comunității nu pot avea ca efect crearea de obligații juridice în sarcina statelor membre și nici de drepturi în folosul particularilor. (la nivel comunitar, termenul de "particular" desemnează persoanele fizice și juridice)"
Potrivit Tratatului, CEE se sprijină atât pe o piață comună cât și pe apropierea progresivă a politicilor economice a statelor membre. Tratatul nu ne oferă o definiție a pieței comune, însă Curtea de Justiție o definește ca fiind un spațiu economic unificat, lipsit de obstacole interne, în cadrul căruia vor trebui realizate, în mod progresiv, uniunea vamală și uniunea economică. (CJCE, hotărârea din 24 octombrie 1973, Schluter/Hauptzollamt Lorrach, C-9/73)
Art 3 TCEE stabilește măsurile pe care trebuie să le adopte instituțiile pentru a realiza obiectivele prevăzute în art. 2 și anume:
– art 3, lit.e se referă la politica comună în domeniul transporturilor;
– art 3, lit.f stabilește necesitatea asigurării liberei concurențe;
– art 3, lit.i prevede instituirea Fondului Social European.
Tratatul de instituind CEEA/Euratom
Dacă Tratatul CEE a creat o integrare economică globală, Tratatul CEEA a avut un obiectiv sectorial – acela al energiei atomice civile, esențial pentru creșterea economică europeană. Scopul Comunității era acela de a contribui să la pregătirea și dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare, exclusiv pentru aplicații civile ale acestora.
Tratatul se referă și la cooperarea în sectorul de cercetare, de difuzare a cunoștințelor tehnice în materie nucleară, civilă, de protecție sanitară și de securitate civilă atât pentru personalul din domeniu cât și pentru populație; are prevederi și în ceea ce privește coordonarea investițiilor.
Euratom-ul nu a devenit însă ce s-a sperat. Sectorul energiei nucleare nu a urmat drumul industriilor grele ale cărbunelui și oțelului, de integrator economic natural al Europei. Schimbarea esentială pe care a adus-o constă în realizarea de acțiuni comune de către toate țările membre ale CEE. Pentru ca aceste acțiuni comune să fie posibile, a fost necesară adoptarea unor reguli comune, ce trebuie urmate de toate țările membre, precum și înființarea unor instituții comune care să supravegheze aplicarea regulilor.
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) – Tratatul de – 1992 (intrat în vigoare în anul 1993)
Căderea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Răsărit a determinat regândirea structurii Comunităților Europene. În acest scop au loc în decembrie 1990, , două Conferințe Interguveramentale, una privind Uniunea Economică și Monetară, cealalată privind Uniunea Politică. Rezultatul acestor conferințe a constat în semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană la 7 februarie 1992, (orășel olandez, aflat la granița dintre Olanda și Belgia), de către cele 12 state membre ale Comunităților Europene (Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia și Spania). Ratificarea Tratatului a întâmpinat însă o serie de obstacole în Danemarca, unde au avut loc două referendumuri populare (Danemarca a respins inițial Tratatul, însă cel de-al doilea referendum s-a încheiat cu un vot pozitiv), precum și în Germania și Marea Britanie, unde au fost necesare acțiuni în instanță (În Germania și Marea Britanie a fost nevoie să se verifice dacă prevederile Tratatului nu sunt în contradicție cu constituțiile acestor state. Tratatul a fost ratificat și de către aceste două state member însă abia după deciziile favorabile ale Curților Supreme de aici). Toate acestea au întârziat intrarea în vigoare a Tratatului, fapt ce a avut loc la 1 noiembrie 1993.
Documentul are o structură complexă. Pe lânga Preambul, acesta include șapte titluri. Titlul I conține dispozițiile comune referitoare la cei trei piloni ai Uniunii Europene: pilonul comunitar, politica externă și de securitate comună, cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne. Titlurile II, III și IV conțin modificările și completările aduse Tratatelor instituind Comunitatea Europeană (Anterior, Comunitatea Economică Europeană), Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Titlul V este consacrat “politicii externe și de securitate comună” și introduce noi dispoziții referitoare la aceasta. Titlul VI cuprinde dispozițiile privind cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne (JAI), iar prevederile finale se regăsesc în Titlul VII.
Conform Tratatului, Uniunea Europeană reprezintă “o nouă etapă în procesul care creează o uniune din ce în ce mai stransă între popoarele Europei” și, așa cum este precizat în Titlul I, art. A, Uniunea nu înlocuiește ci “este fondată pe Comunitățile Europene completate prin politicile și formele de cooperare instaurate prin prezentul Tratat”. Tot aici este stabilită și misiunea Uniunii ce constă în “organizarea într-un mod coerent și solidar a relațiilor între statele membre și între popoarele lor”.
Prezentul document stabilește noile obiective ale Uniunii care se extind de la realizarea pieței comune, obiectivul inițial al Comunității, la consolidarea legitimității democratice a instituțiilor, introducerea unei uniuni economice și monetare, la creșterea eficienței instituțiilor, dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunității și nu în ultimul rând la instituirea unei politici externe și de securitate comune.
Tratatul de instituie Uniunea Europeană, ce are la bază trei piloni.
Pilonul 1 este reprezentat de Comunitățile Europene și înglobează Comunitatea Europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Euratom. Se manifestă în următoarele domenii: uniunea economică și monetară, piața internă, politici structurale, domeniul social, cercetare, relații comerciale externe, transporturi. Aduce următoarele modificări:
– instituirea cetățeniei europene;
– se extinde gama politicilor comune în șase noi domenii (politica industrială, cultură, tineret, protecția consumatorului, educație și pregătire profesională, rețele trans-europene) și se consolidează cele deja existente (politica socială, politica de mediu, cercetarea și dezvoltarea tehnologică, coeziunea economică și socială);
– continuarea extinderii rolului Parlamentului European privind nominalizările Comisiei și introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei;
– crearea Uniunii Economice și Monetare.
Pilonul 2 instaurează Politica Externă și de securitate comună (PESC) prevazută în Titlul V al Tratatului privind Uniunea Europeană și are caracter interguvernamental. Se pun astfel bazele unei cooperări între statele membre, UE având o politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe și de securitate.
Pilonul 3 este reprezentat de cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne (JAI) și acoperă următoarele domenii: politica de azil, politica de imigrare, trecerea frontierelor externe și controlul acestora, condițiile de circulație a resortisanților din terțe țări pe teritoriul statelor membre, combaterea fraudei de dimensiuni internaționale, lupta împotriva imigrației și împotriva toxicomaniei, cooperarea judiciară civilă și penală, cooperarea vamală și cooperarea polițienească.
Concluzionând, crearea Uniunii Europene prin Tratatul de a însemnat un pas înainte spre unificarea politică și economică a Europei.
Structura instituțională a Uniunii Europene
Conform art. 13 din Tratatul de , “Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a continuității politicilor și a acțiunilor sale”.
Principalele instituții ale Uniunii Europene care formează structura de bază a acesteia sunt următoarele: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi.
Parlamentul European reprezintă cetățenii Uniunii Europene (art. 14 alin. (2) TUE precizează: “Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri”), fiind singura instituție ai cărei membrii sunt aleși prin vot direct universal, din cinci în cinci ani, de către cetățenii statelor membre.
A fost înființat prin Tratatele fondatoare ale Comunităților Europene, fiind denumit la vremea respectivă “Adunare”. (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) avea o Adunare Comună, care s-a transformat, după crearea celorlalte două comunități, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), în Adunarea Parlamentară Europeană).
Parlamentului European are trei roluri esențiale: dezbate și adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul, monitorizează alte instituții europene pentru a se asigura că acestea funcționează în mod democratic și stabilește bugetul UE, alături de Consiliu.
Funcția legislativă. În cadrul Uniunii Europene, puterea legislativă este deținută de către Parlamentul European, alături de Consiliul Uniunii Europene (Potrivit art. 14 alin. (1) TUE, Parlamentul European exercită împreuna cu Consiliul funcțiile legislativă și bugetară). Funcția legislativă constă în 4 proceduri de decizie, după cum urmează:
– consultarea simplă este cea mai veche procedură de decizie, reglementată prin Tratatul de instituire a CE din 1957. Parlamentul European are în cadrul acestei proceduri doar un rol consultativ, puterea de decizie revenind Consiliului;
– cooperarea, reglementată prin Actul Unic European din 1987, sporește puterea legislativă a Parlamentului, astfel că acesta poate transmite propunerea legislativă în cauză la o a doua lectură, pe care Consiliul nu o poate respinge decât în unanimitate.
– codeciza, introdusă prin Tratatul de , stabilește un mecanism comun de luare a deciziilor, Parlamentul și Consiliul Uniunii Europene adoptând împreună legile. Se întărește astfel capacitatea de decizie a Parlamentului și se consolidează legătura dintre Parlament, Consiliu și Comisia Europeană.
– avizul, procedură introdusă prin Actul Unic European, conferă Parlamentului cele mai ample puteri legislative. Prin urmare, măsurile pot fi adoptate numai dacă Parlamentul European își dă acordul. Se aplică în domenii precum avizarea Acordurilor de Asociere cu țările terțe, aderarea unui stat și sancțiunile împotriva statelor membre în cazul încălcării drepturilor fundamentale ale omului.
Controlul democratic asupra celorlalte instituții europene. Parlamentul European își exercită această funcție prin aprobarea numirii președintelui Comisiei Europene și a comisarilor (Art. 14 alin. (1) TUE), are dreptul de a solicita demisia Comisiei Europene (Comisia Santer a demisionat, pentru prima dată în istoria Uniunii Europene, la 16 martie 1999), prin votul unei moțiuni de cenzură și examinează rapoartele pe care Comisia le redactează. Pe lângă acestea, membrii Parlamentului analizează petițiile primite din partea cetățenilor și formează comisii de anchetă.
Funcția bugetară. Bugetul UE este stabilit anual de către Parlament și de către Consiliul Uniunii Europene, la propunerea Comisiei. Parlamentul poate adopta bugetul, îl poate respinge sau poate propune modificări ale sumelor alocate sau ale repartizării acestora în anumite secțiuni ale bugetului. Bugetul Uniunii Europene intră în vigoare doar după ce este semnat de către președintele Parlamentului, de regulă, în luna decembrie.
Activitatea Parlamentului se desfășoară în trei orașe diferite. Secretariatul General se află , sesiunile plenare au loc, o săptămână pe lună, , cu sesiuni suplimentare , iar comisiile parlamentare se întrunesc
Consiliul Uniunii Europene (a nu se confunda cu Consiliul Europei, organizație internațională, de sine stătătoare, și nici cu Consiliul European, instituție având caracter politic) reprezintă interesele statelor membre și este principalul organism decizional și legislativ al Uniunii Europene.
A fost înființat prin tratatele institutive, în anii 1950, purtând denumiri diferite: Consiliul Special de Miniștri (Tratatul instituind CECO) și Consiliul (Tratatele de instituind CEE și Euratom). După unificarea instituțiilor (prin Tratatul de , cunoscut și sub denumire de Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică) a fost cunoscut sub numele de Consiliul de Miniștri. Tratatul de îi schimbă denumirea în Consiliul Uniunii Europene, urmând ca după intrarea în vigoare a Tratatului de (1 decembrie 2009) acesta să fie cunoscut drept Consiliul.
Conform art. 16 alin. (2) TUE, "Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite drept de vot"). Președinția Consiliului este deținută, prin rotație, de statele membre și are rolul de a organiza și prezida reuniunile și de a veghea la coerența și la continuitatea procesului de decizie.
Consiliul îndeplinește șase funcții principale. Îndeplinește o funcție legislativă, împreună cu Parlamentul European, coordonează politicile economice ale statelor membre, încheie acorduri internaționale între UE și alte state sau organizații internaționale, aprobă bugetul alături de Parlamentul European, elaborează politica europeană și de securitate comună (Pilonul al doilea al Uniunii Europene) și coordonează cooperarea polițienească și juridică în materie penală. (Pilonul al treilea al UE)
Sediul Consiliului Uniunii Europene este , în Belgia (Clădirea Justus Lipsius), o serie de reuniuni având loc și
Comisia Europeană a fost înființată prin Tratatul de din 1957 și este una dintre cele mai importante instituții ale Uniunii Europene, alături de Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European. Este o instituție cu rol executiv, independentă de guvernele naționale, care reprezintă și apără interesele Uniunii Europene.
Îndeplinește patru funcții principale:
Deține dreptul de inițiativă legislativă în elaborarea actelor normative din cadrul politicilor europene, în colaborare cu grupuri de interese, cu organismele consultative (Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor) și solicită opinia guvernelor și parlamentelor naționale (Comisia aplică principiul subsidiarității, conform căruia trebuie propusă o acțiune la nivelul UE numai dacă se consideră că problema respectivă nu poate fi rezolvată eficient prin acțiuni întreprinse la nivel local, regional sau național), precum și a unor comitete și grupuri de experți.
Constituie organul executiv al Uniunii Europene. Comisia este responsabilă pentru punerea în aplicare a legislației Uniunii Europene, pentru coordonarea politicilor comunitare și pentru gestionarea bugetului anual al Uniunii.
Este „Gardianul” tratatelor. Comisia veghează la aplicarea dispozițiilor Tratatelor și a deciziilor luate în cadrul acestora. Comisia verifică dacă statele membre pun în aplicare și respectă legislația Uniunii. În cazul în care un stat membru nu își îndeplinește vreuna dintre obligațiile care îi revin, în conformitate cu tratatele, Comisia poate emite un aviz motivat, adresând o scrisoare oficială Guvernului respectiv, iar dacă statul respectiv nu ia măsuri de îndreptare a situației, Comisia poate sesiza Curtea de Justiție.
Reprezintă Uniunea Europeană la nivel internațional și este autorizată de către Consiliu să deschidă și să conducă negocieri cu țările candidate, statele terțe sau cu organizații internaționale. ( art. 17 alin. (1) TUE prevede: "Cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevzute în tratate, aceasta – Comisia- asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale")
Cartierul general al Comisiei Europene este (Clădirea Berlaymont), în Belgia, dar aceasta are și birouri asemenea, Comisia are reprezentanțe în statele membre și delegații în statele candidate, precum și în statele terțe.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Potrivit art. 19 alin. (1) TUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate.
Curtea de Justiție, constituită prin Tratatul de din 1952, este instituția jurisdicțională care veghează la respectarea dreptului comunitar, soluționând disputele dintre statele membre, instituții, societăți comerciale și persoane fizice. La rândul lor, persoanele fizice, întreprinderile sau organizațiile pot aduce un caz în fața Curții de Justiție, atunci când consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituție europeană. Este constituită din judecători asistați de avocați generali, numiți pe baza acordului comun al guvernelor statelor membre, pentru o perioadă de șase ani, cu posibiltatea de reînnoire a mandatului. Președintele Curții este ales de către judecători din rândul membrilor acestora.
În sprijinul Curții de Justiție s-a înființat, în 1989, Tribunalul de Primă Instanță, care se ocupă de acțiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi și anumite organizații, permițând Curții de Justiție să se concentreze asupra interpretării uniforme a legislației comunitare. Tribunalul este format din cel puțin un judecător reprezentant al fiecărui stat membru.
Tribunalul Funcției Publice (Tribunal specializat) a fost înființat la sfârșitul anului 2004 pentru a judeca litigii între Uniunea Europeană și funcționarii săi. Este compus din șapte judecători și este atașat Tribunalului de Primă Instanță.
Curtea Europeană de Conturi a fost înființată, la cererea Parlamentului, prin Tratatul de semnat în 1975, iar prin Tratatul de a devenit instituție a Uniunii Europene. Rolul său este acela de a îmbunătăți gestiunea financiară a Uniunii și de a prezenta rapoarte cu privire la folosirea banilor publici. Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicționale. În cazul descoperirii unor nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente sunt informate pentru a lua măsurile necesare. (Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF)). Tot în atribuțiile curții intră și asistarea Parlamentului European și a Consiliului în exercitarea funcției de control privind executarea bugetului.
Curtea de Conturi are sediul și este formată din câte un membru din fiecare a Uniunii, desemnat de Consiliu pentru un mandat de 6 ani ce poate fi reînnoit. Președintele Curții este ales de către membrii acesteia pentru un mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit.
Uniunea Europeană dispune și de alte instituții și organisme interinstituționale specializate precum: Banca Centrală Europeană, Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE), Comitetul Economic și Social European, Comitetul Regiunilor, Banca Europeană de Investiții, Ombudsmanul European, Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor, Oficiul pentru Publicații, Oficiul European pentru Selecția Personalului, Școala Europeană de Administrație, la care se adaugă numeroase agenții specializate și organisme descentralizate.
Atribuțiile și responsabilitățile tuturor acestor instituții sunt prevăzute în tratate, precum și regulamentele și procedurile pe care instituțiile Uniunii trebuie să le respecte.
CAPITOLUL 2
PROCESUL DE EXTINDERE
Premisele și criteriile de aderare
Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a statului de drept. (potrivit art. 2 TUE). Conform art. 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), orice stat european care respectă principiile mai sus menționate poate candida pentru obținerea statutului de membru al Uniunii Europene.
În urma prăbușirii regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Răsărit, la sfârșitul anilor '80, majoritatea statelor din această zonă au vazut în Uniunea Europeană un sprijin atât politic, cât și economic.
Perspectiva unei noi extinderi nu a fost respinsă de către Uniune, ci dimpotrivă, a fost văzută ca o mare oportunitate de consolidare a procesului construcției europene. Extinderea urma să se realizeze în timp, presupunând eforturi deosebite din partea Uniunii din cauza numărului mare al statelor candidate precum și a diferențelor eonomice și sociale dintre acestea și statele membre. De asemenea, o viitoare extindere presupunea și un efort financiar deosebit din partea Uniunii.
Astfel, cu prilejul Consiliului European de din iunie 1993, Uniunea a stabilit un set de 3 criterii pentru aderare – așa-numitele „ criterii de ” – pe care statul solicitant trebuie să le îndeplinească înainte ca negocierile de aderare să demareze și anume:
Criteriul politic – presupune ca candidată să dispună de instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului, respectarea și protecția minorităților;
Criteriul economic – se referă la existența unei economii de piață funcționale, precum și la capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii;
Criteriul legislativ – constă în capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru și, în special, adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare și adoptarea normelor, standardelor și politicilor comune care alcătuiesc corpul legislativ al UE – acquis-ul comunitar.
Acestor criterii li s-au mai adăugat încă două și anume:
statul respectiv să aparțină continentului european;
UE stabilește momentul aderării statului respectiv, indiferent de momentul îndeplinirii criteriilor de
Implementarea hotărârilor adoptate presupunea însă o strategie de preaderare ce a fost adoptată ulterior în cadrul Consiliului European de din decembrie 1994, strategie ce avea drept scop pregătirea țărilor candidate pentru statutul de membru al Uniunii Europene. Această strategie a fost îmbunătațită ulterior în cadrul Consiliului European de din decembrie 1997 și presupunea:
relații structurale cu instituțiile Uniunii: Consiliul European, Consiliul de Miniștri, Parlamentul European și Comisia Europeană;
pregătirea pentru integrarea în Piața Internă a Uniunii, în conformitate cu Cartea Albă (document elaborat de o instituție comunitară, ce conține mãsurile și acțiunile de întreprins în vederea atingerii unui obiectiv important al Uniunii Europene, într-un anumit domeniu de activitate – în cazul de față este vorba de pregãtirea țãrilor asociate în vederea integrãrii lor în Piata Internã a Uniunii) elaborată de Comisia Europeană;
asistență financiară prin Programul PHARE (a apărut în 1989 ca instrument financiar de sprijin pentru Ungaria și Polonia, fiind apoi, cu ocazia Consiliului European de din 1994, extins spre restul statelor candidate din Europa Centrală și de Est);
dezvoltarea acordurilor europene.
Procedura de aderare a fost definită, în principal, în art. 49 al Tratatului de asupra Uniunii Europene.
Startul oficial al procesului de aderare este dat în momentul în care candidată adresează cererea de aderare Consiliului, acesta urmând să decidă dacă acceptă sau nu candidatura. Decizia este luată în baza unui aviz pe care Comisia Europeană îl elaborează evaluând situația fiecărei țări în raport cu criteriile de aderare (Consiliul European de din stabilit obligația Comisiei Europene de a realiza o evaluare a solicitărilor de aderare a statelor candidate precum și o analiză a consecințelor extinderii Uniunii). Pe baza acestei evaluări, Comisia Europeană emite o recomandare privind eventuala începere a negocierilor de aderare.
În urma deciziei unanime a Consiliului, negocierile de aderare pot fi începute între țara candidată și toate statele membre. Negocierile au caracter interguvernamental, de aceea sunt conduse de către Președintele Consiliului și nu de către Comisie, și se desfășoară la nivel de miniștri și ambasadori. Înainte de începerea efectivă a negocierilor, Comisia și țara candidată, în cadrul unui exercițiu comun cunoscut sub denumirea de examinare analitică (screening), stabilesc nivelul de pregătire al țării candidate.
În cadrul negocierilor de aderare, legislația Uniunii Europene este împărțită în 35 de capitole tematice. Fiecare stat candidat pregătește și prezintă Comisiei Europene documente de poziție pentru fiecare captiol. La rândul ei, Comisia întocmește propriile documente de poziție, pe care le înaintează Consiliului, acesta dând Comisiei un mandat de negociere. Negocierile se desfășoară individual, cu fiecare stat candidat în parte, iar ritmul lor depinde de nivelul de aplicare a reformelor și de gradul de aliniere al fiecărei țări la legislația comunitară. Astfel, durata negocierilor poate varia și chiar dacă negocierile cu mai multe țări candidate demarează în același timp nu înseamnă că vor fi finalizate simultan. De-a lungul întregului proces, Comisia informează Consiliul și Parlamentul European prin rapoarte de evoluție ale statelor candidate și documente strategice periodice, având în vedere analiza relațiilor cu Uniunea și respectarea condițiilor politice și economie fixate de către Consiliul European, precum și progresele candidaților în aplicarea acquis-ului comunitar. Încheierea unui capitol înseamnă că negocierile au fost finalizate provizoriu; negocierile de aderare se încheie definitiv odată cu încheierea celor 35 de capitole.
După încheierea negocierilor, care se poartă cu toți membrii Uniunii și cu Comisia, se semneaza un tratat de aderare ce conține toate măsurile tranzitorii și termenele, precum și măsurile financiare și eventualele clauze de salvgardare. Pentru a intra în vigoare, respectivul tratat trebuie ratificat de către statele membre, Parlamentul European și statul candidat. Odată cu semnarea tratatului de aderare, statul candidat devine stat în curs de aderare până în momentul în care aderă și devine stat membru. Procedurile de ratificare dureaza în medie între 1 1/2 și 2 ani. Un stat în curs de aderare beneficiază de privilegii provizorii și poate obține „statutul de observator activ” pe lângă organele și agențiile Uniunii, ceea ce înseamnă că își poate exprima punctul de vedere, dar nu poate vota.
Extinderea Uniunii Europene – concept și semnificații
In ceea ce priveste extinderea Uniunii Europene, Stefan Fule, -comisar european pentru extindere si politica de vecinatate, spunea “Politica de extindere a UE face din Europa un loc mai sigur și mai stabil, ne oferă șansa de a deveni mai puternici și de a ne promova valorile și ne permite să ne asumăm rolul de actor global pe scena mondială”, in aceste cuvinte regasim o parte din semnificatiile extinderii. Mai departe vom incerca sa descoperim si alte semnificatii, fara a crede ca vom putea epuiza subiectul.
În anii '90, după căderea Zidului Berlinului și democratizarea țărilor din Europa Centrală și de Est, extinderea a devenit o prioritate fundamentală a Uniunii Europene. http://ec.europa.eu/economy_finance/international/enlargement/index_ro.htm
În decursul evoluției sale, Uniunea Europeană a cunoscut două procese esențiale: adâncirea integrării, proces despre care voi vorbi pe larg intr-un viitor capitol al lucrării, și extinderea sau lărgirea. Deși inițial au fost considerate antagonice, s-a dovedit că aceste două procese nu sunt incompatibile ci se stimulează reciproc. Astfel, “cea mai bună aprofundare este extiderea” (BĂRBULESCU, Iordan Gheorghe, UE. Politicile extinderii, Editura Tritonic, Bucuresti, 2006, p.12).
Extinderea este un proces sui generis ce se referă la aderarea, pe parcursul timpului, a noi state la spațiul comunitar. Bazele juridice ale acestui proces le găsim în art. 49 și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Timp de jumătate de secol, Uniunea Europeană a urmărit să reunească națiunile și popoarele Europei care suportaseră consecințele celui de-al II-lea Război Mondial. Procesul de extindere a UE a pornit din dorința clară de a crea premisele necesare unei „uniuni cât mai strânse a popoarelor europene”. A fost una dintre cele mai importante și mai reușite politici, care au contribuit la o mai bună integrare a continentului european prin mijloace pașnice și au determinat extinderea zonei de stabilitate și prosperitate la noi membri. Dat fiind faptul că Uniunea este deschisă oricărei țări europene care îndeplinește criteriile democratice, politice și economice pentru dobândirea calității de membru (principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a statului de drept. (potrivit art. 2 TUE)), extinderea este un proces dinamic. Extinderile succesive au întărit democrația, au conferit securitate Europei și au sporit potențialul său comercial și de creștere economică.
Un proces de extindere a Uniunii Europene administrat cu grija duce la extinderea pacii, democratiei, a principiului statului de drept si a prosperitatii în Europa.
Extinderea este proiectul cel mai ambitios întreprins de UE: el reprezinta, de fapt, reunificarea continentului european, divizat în urma ultimului razboi mondial. Au existat în trecut si alte valuri ale extinderii într-o Europa divizata, dar actualul proces de extindere ajuta la îndeplinirea visului parintilor fondatori ai UE: o Europa unita si libera.
Extinderea UE a adus avantaje în egală măsură oamenilor din vechile și din noile state membre.
Din perspectivă economică, extinderea a generat oportunități de export și investiții și, implicit, mai multe locuri de muncă pentru cetățenii vechilor state membre, în timp ce nivelul de trai din noile state membre s-a îmbunătățit.
Extinderea a contribuit la consolidarea democrației, la întărirea stabilității și securității pe continentul nostru. O Uniune Europeană extinsă are o pondere mărită în abordarea problemelor de importanță majoră precum schimbarea climatică sau criza financiară internațională. Uniunea Europeană este astăzi nu doar mai mare, ci și mai puternică, mai dinamică și mai diversificată cultural. http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/publication/screen_mythfacts_a5_ro.pdf
Extinderea genereaza crestere.
Istoricul procesului de extindere. Etapele extinderii
Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare început în 1951 de șase țări: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda, care au întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și, ulterior, în 1957, Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. În anii ’90, după căderea Zidului Berlinului și democratizarea țărilor din Europa Centrală și de Est, extinderea a devenit o prioritate fundamentală a Uniunii Europene.
De-a lungul timpului, celor șase state fondatoare li s-au alăturat alte douăzeci și unu de state în cinci valuri de extindere: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie (1 ianuarie 1973); Grecia (1 ianuarie 1981); Portugalia și Spania (1 ianuarie 1986); Austria, Finlanda și Suedia (1 ianuarie 1995); Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria (1 mai 2004); Bulgaria și România (1 ianuarie 2007) (Dan Vătăman, Istoria Uniunii Europene, București, Editura Pro Universitaria, 2011, pp. 33-34.)
În prezent, există cinci țări recunoscute oficial ca state candidate la aderare: , Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Islanda, Muntenegru și Turcia. De asemenea, Consiliul European le-a oferit tuturor țărilor din Balcanii de Vest – , și și Kosovo (cf. rezoluției Consiliului de Securitate al ONU) – perspectiva aderării , într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.
Europa celor Nouă
La 22 decembrie 1972, , patru state semnează Tratatul de aderare – Marea Britanie, Irlanda, Norvegia și Danemarca. Norvegia n-a ratificat Tratatul, ca urmare a referendumului negativ din 24 septembrie 1972. Marea Britanie a întâlnit și ea dificultăți. Inițial, considerând proiectul Tratatului CEE ca fiind prea integrationist, aceasta a refuzat să participe la primele inițiative comunitare și a luat inițiativa creării Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS), cu un grad de integrare inferior față de cel al pieței comune. Ulterior, revizuindu-și pozițiile, Marea Britanie a depus candidatura pentru aderare în două rânduri (1961 si 1967), urmată de Irlanda, Danemarca și Norvegia. Însă de fiecare dată s-a lovit de refuzul Generalului Charles de Gaulle. Negocierile de aderare cu Marea Britanie au fost declanșate numai după demisia Generalului de Gaulle de la președinția Frantei, lucru ce a avut loc în 1969.
Astfel, începând cu 1 ianuarie 1973, Marea Britanie, Danemarca și Irlanda devin membre ale Comunităților Europene.
Doctrina juridică a denumit aderarea celor trei state ca fiind o „primă lărgire a Comunităților Europene” (Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire général, 8éme édition, Ed. Dalloz, Paris, 2001 p.5). Prin această „primă lărgire s-a consacrat principiul că aderarea se realizează fără repunerea în cauză a sistemului” (Roxana Munteanu, Drept European, Ed. Oscar Print, București, 1996 p.80: Fiecare nouă lărgire însă crează tensiuni în procesul de integrare datorită caracterului eterogen al intereselor statelor.), aceasta însemnând că acceptarea sistemului comunitar presupune acceptarea legislației adoptate de instituțiile Comunităților.
Europa celor Douăsprezece
Fiind realizată prima extindere spre Nord, se cerea ca următoarea lărgire să fie spre Sud. Grecia, Spania și Portugalia rămăseseră în afara Comunității din pricina regimurilor nedemocratice. Odată cu instalarea guvernelor democratice în aceste țări, ele au formulat cererile de aderare: Grecia – la 12 iunie 1975, Portugalia – la 28 martie 1977 și Spania – la 28 iulie 1977).
Cea de-a doua lărgire a Comunităților a avut loc la 1 ianuarie 1981, odată cu aderarea Greciei. (Grecia este primul stat care semnează un Acord de Asociere cu Comunitățile Europene, la 9. 07. 1961). Deși nu îndeplinea condițiile economice, iar Comisia Europeană a elaborat un Aviz negativ în acest sens, Grecia a fost primită din rațiuni politice, pentru sprijinirea evoluțiilor democratice de după dictatura coloneilor.
A treia lărgire s-a efectuat la 1 ianuarie 1986, odată cu aderarea Spaniei și Portugaliei. Negocierile de aderare au progresat lent, întinzându-se pe o perioadă de nouă ani. Spaniei i-au fost acordate perioade tranzitorii de șapte ani pentru industrie și 10 ani pentru agricultură și pescuit. Tratatele de aderare a celor două state iberice au fost semnate la 12 iunie 1985, pentru a intra în vigoare la 1 ianuarie 1986.
Aderarea Greciei, Spaniei si Portugaliei a consolidat prezența Comunității în Europa de Sud, dar în același timp s-a accentuat decalajul economic dintre statele membre.
Europa celor cincisprezece
Înainte de a vorbi despre următoarea extindere, trebuie menționat faptul că există și un caz unic de extindere fără negocieri de aderare propriu-zise. Este vorba de Republica Democrată Germană (RDG), denumită acum „Landurile din Est”, care a fost integrată în octombrie 1990, ca urmare a unificării cu Republica Federală Germania (RFG) (La 28 aprilie avut loc un Consiliu European special (Irlanda) unde s-a căzut de acord asupra unei poziții comune cu privire la unificarea Germaniei și cu privire la relațiile Comunității cu țările din Centrul și Estul Europei). Acest moment este considerat mai degrabă ca o „semi-lărgire”, RDG nefiind considerată un nou stat membru, ci un efect al unificării. De menționat este și faptul că integrarea RDG s-a realizat exclusiv pe cheltuiala RFG, care a devenit astfel cea mai mare putere europeană.
Trecând la ce-a de-a patra extindere, aceasta s-a realizat la 1 ianuarie 1995, prin aderarea a Austriei, Finlandei și Suediei. Tratatele si actele de aderare au fost semnate cu ocazia Consiliului de din 24-25 iunie 1994. Aderarea acestora fusese pregătită cu ocazia reuniunii Consiliului European de din decembrie 1992, unde s-a decis ca de la începutul anului 1993 să se inceapă negocierile de aderare cu Austria, Finlanda și Suedia.
Europa celor 25+2
În ceea ce priveste contextul general al extinderii Uniunii Europene după anii '90, în Europa, am putea spune că el a fost unul cu totul special.
Evenimentele petrecute în această perioadă au schimbat istoria. Ideea unei noi extinderi, către estul și centrul Europei nu a fost respinsă, ci dimpotrivă, a fost privită cu interes ca șansă de a realiza "o Europă Integrată de la Atlantic la Urali", cum se exprima cu ani în urmă preedintele francez de Gaulle.
A existat, totuși, un consens, acela că lărgirea către Est va fi posibilă, dar într-un orizont de timp mai îndepărtat, nedefinit, după îndeplinirea de către posibilile noi candidate a unor criterii bine definite asupra cărora UE avea să se pronunțe abia în 1993, la Consiliul European de la Copenhaga. Evoluția în timp a condus la o alunecare treptată a dezbaterilor și negocierilor din sfera monitorizării cantitative în cea a evaluării calitative.
Uniunea Europeană, a fost ea însăși, pe parcursul anilor '90, protagonista unor transformări semnificative. Pe de o parte, Uniunea Europeană se găsea la finalul perioadei de tranziție al celui deal doilea și al treilea val de lărgire. Protagoniștii acestor extinderi, spre Sud, au fost Grecia (1981), Spania și Portugalia (1985-1986), țări cu nivel de dezvoltare inferior nivelului mediu comunitar și a căror integrare în structurile grupării sa dovedit costisitoare. De asemenea, reunificarea Germaniei, produsă la începutul anilor 90, a necesitat eforturi în plan financiar, nu numai din partea statului german dar și din partea comunității europene.
Tratatul de la Maastricht din 1992 a redefinit prioritățile UE. Acțiunile UE se canalizează spre adâncirea integrării, și acest fapt este evident pe tot parcursul anilor '90. În tot acest deceniu, eforturile statelor membre au fost direcționate spre crearea condițiilor pentru aplicarea unor politici sectoriale unice, accentuarea interdependențelor și îndeplinirea criteriilor de convergență stabilite prin Tratatul de la Maastricht ca premise esențiale pentru realizarea obiectivului extrem de ambițios, cel al realizării Uniunii Economice și Monetare. Costurile pe termen scurt asociate tuturor acestor proiecte de cretere a coeziunii europene erau deja estimate drept mari, consecina fiind mărirea ponderii asigurate criteriului costuri beneficii în cadrul evaluării deciziilor politice care aveau să urmeze.
Lărgirea spre Est a fost și continuă să rămână un subiect extrem de dezbătut în mediile din Uniunea Europeană. Nici un alt val de lărgire anterior nu sa bucurat de o asemenea atenție. Fenomenul este explicabil. Condițiile și premisele lărgirii spre Est sunt total diferite decât cele în care sa discutat și sa realizat oricare dintre extinderile anterioare.
În primul rând, extinderea spre Est presupunea aderarea, întrun interval redus de timp, a unui număr foarte mare de state: 12 țări din Europa Centrală și de Est (printre care și România), la care se adauga Turcia a cărei situație este una particulară față de cea a celor dousprezece (ideea aderării Turciei a fost ulterior reanalizată).
Acest fapt a implicat, din partea UE, eforturi deosebite care însumează: procesul de monitorizare a performanțelor țărilor candidate pe linia îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga, începerea simultană a negocierilor de aderare cu cele 12 țări (proces extrem de dificil datorită dinamicii diferite și problematicii specifice a fiecăreia dintre țările candidate), eforturi financiare suplimentare pentru susținerea procesului de tranziție și a programelor de preaderare a candidaților.
De asemenea, fundamentele acestei lărgiri au fost, în mare măsură, diferite față de celelalte extinderi, fiind primordial ancorate în sfera deciziei politice.
Primul val al lărgirii UE, concretizat prin aderarea Angliei, Irlandei și Danemarcei, a avut la bază, în primul rând, rațiuni economice, legate de potențialul economic al noilor membri și de diminuarea concurenței dintre aceste state, aflate în afara grupării, și țările din interiorul UE.
Al doilea val, concretizat în aderarea unor țări din Sudul continentului cu un nivel de dezvoltare și potențial economic net inferior UE, a fost determinat, în principal, de considerații geopolitice legate de atenuarea tensiunilor dintre Spania și Anglia și de întărirea flancului sudic al NATO.
Al treilea val de lărgire din 1995 care a avut ca rezultat aderarea Austriei, Suediei și Finlandei, a fost determinat de rațiuni legate de întărirea forței economice a UE, atenuarea concurenței în interiorul grupării și de nevoia de protecție și de întărire a capacității concurențiale a participanților la grupare, față de SUA și Japonia. Al treilea val de lărgire poate fi considerat consecința firească a evoluțiilor înregistrate în Spațiul Economic European (realizat în anii '80 între Uniunea Europeană și AELS, organizație printre ai cărei membri se regăseau și cele trei state).
Conform Tratatului de la Roma, nu există limite geografice sau alte restricții care să interzică unui stat participarea la UE, singura condiție pentru a deveni membru UE fiind aceea ca statul candidat să împărtăească valorile europene. Extinderea spre estul Europei este o experiență cu totul nouă și pentru UE, care îi va selecta noii membri din afara AELS (candidații tradiționali) și pare a avea la bază inclusiv rațiuni politice și de natură sentimentală.
După aproape șase decenii de evoluție marcate de cinci valuri succesive de extindere, Uniunea Europeană de astăzi reprezintă un model de succes bazat pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, aceste valori fiind comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.
Beneficiile semnificative în planul securității și al prosperității care izvorăsc din statutul membru al Uniunii au făcut ca de-a lungul timpului o serie de state europene să-și dorească integrarea, perspectiva aderării ajutându-le să se angajeze în reforme ample pentru îndeplinirea condițiilor impuse de democrația pluralistă și economia de piață.
Având convingerea că extinderea servește deopotrivă interesele Uniunii și pe cele ale țărilor care doresc să adere, contribuind în acest fel la stabilitatea, dezvoltarea și prosperitatea întregii Europe, factorii de decizie europeni au considerat a procesul de extindere al Uniunii trebuie să continue, dar nu oricum. În acest sens, statele implicate în procesul de aderare trebuie să adopte reforme politice și economice, scopul fiind acela de a aduce aceste state la standardele europene în toate domeniile acoperite de tratatele pe care se bazează UE, ceea ce ar sprijini Uniunea în realizarea propriilor obiective într-o serie de domenii-cheie pentru redresarea economică și creșterea durabilă, cum ar fi energia, transporturile, protecția mediului și eforturile de a face față schimbărilor climatice.
Astfel, Uniunea Europeană manifestă deschidere față de ideea aderării oricărei țări europene democratice, care dispune de o economie de piață și de capacitatea administrativă necesară pentru a gestiona drepturile și obligațiile care decurg din statutul de membru. Pentru ca viitoarea extindere a Uniunii să reprezinte un succes, statelor candidate și potențial candidate li se aplică o serie de condiții riguroase, posibilele date de
aderare ale acestora depinzând de progresele înregistrate în reformele politice și economice, fiecare țară fiind evaluată în funcție de propriile merite.
Totodată, succesul politicii de extindere depinde de câștigarea sprijinului cetățenilor, atât al celor din statele membre UE, cât și al celor din țările candidate și potențial candidate fiind esențial ca opinia publică să aibă convingerea că viitoarele aderări sunt bine pregătite și că fac obiectul unor condiții riguroase.
În ansamblu, viitoarea extindere a Uniunii Europene depinde în mare parte de capacitatea dovedită a țărilor care doresc să adere de a-și asuma obligațiile asociate calității de stat membru, aceasta necisitând reforme durabile, precum și adaptări legislative și instituționale credibile și convingătoare.
Drept urmare, trecerea la etapele următoare ale procesului de aderare se va realiza în momentul în care țările în cauză vor îndeplini standardele stabilite, inclusiv cele legate de democrație, statul de drept și drepturile și libertățile fundamentale.
2.4 Perspectivele unei viitoare extinderi. Uniunea Europeană dincolo de 27 de state membre
Uniunea Europeană de astăzi este rezultatul unui proces de integrare și extindere aflat în continuă evoluție, proces care a contribuit la stabilitatea, dezvoltarea și prosperitatea întregii Europe, reprezentând, astfel, unul dintre cele mai importante fenomene pe care le-a cunoscut continentul european.
Dacă inițial procesul de integrare urmărea prezervarea păcii și eliminarea pericolului unui nou război, ulterior s-au evidențiat numeroase avantaje ale creșterii cooperării între statele europene.
Prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre s-a urmărit promovarea unei dezvoltări armonioase a activităților economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele membre. Astfel, intensificarea cooperării între statele membre ale Comunităților Europene a condus la obținerea unor beneficii semnificative, nu numai pe planul securității, ci și al prosperității.
Forța de atracție a construcției comunitare a făcut ca și alte state europene să-și
dorească integrarea, perspectiva aderării ajutându-le să se angajeze în reforme ample
pentru îndeplinirea condițiilor impuse de democrația pluralistă și economia de piață. Drept urmare, începând cu anul 1990, în urma schimbărilor majore petrecute în
Europa Centrală și de Est, statele din această zonă au văzut în Uniunea Europeană un punct de sprijin, iar în procesul de integrare europeană, o șansă pentru relansarea lor în plan economic.
Pe de altă parte, consecventă obiectivelor ambițioase promovate prin Tratatul de la Roma și prin Actul Unic European, Uniunea Europeană era preocupată de adâncirea
integrării, acest fapt fiind evident pe tot parcursul anilor '90.
În acest sens, factorii de decizie europeni au manifestat un adevărat consens în ceea ce privește posibilitatea lărgirii Uniunii Europene, desigur într-un orizont de timp și după îndeplinirea de către statele candidate a unor criterii bine definite. Cele cinci valuri de extidere ale construcției comunitare au necesitat o serie de modificări aduse tratatelor, de fiecare dată fiind necesară o reformă care să permită absorbția noilor membri, precum și abilitatea instituțiilor Uniunii de a funcționa corespunzător în continuare. De asemenea, având în vedere că în majoritatea cazurilor statele care au aderat au avut un nivel de dezvoltare inferior nivelului mediu comunitar, fiecare extindere a Uniunii a necesitat eforturi în plan financiar atât din partea Uniunii, cât și din partea statelor care au aderat.
În pofida acestor dificultăți, extinderile succesive nu au împiedicat dezvoltarea în profunzime a edificiului comunitar, statele membre urmărind cu consecvență obiectivele
propuse.
În contextul unei Uniuni extinse la 27 de state membre, având convingerea că extinderile succesive au reprezentat un succes atât pentru Uniunea Europeană, cât și pentru statele membre care au aderat, contribuind în acest fel la stabilitatea, dezvoltarea și prosperitatea întregii Europe, liderii statelor membre au considerat că acest proces trebuie să continue, reușita viitoarei extinderi asigurând Uniunii posibilitatea să răspundă mai bine la numeroasele provocări cu care se confruntă.
În prezent procesul de extindere a Uniunii Europene este în derulare, cu cinci state candidate: Croația, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Islanda, Muntenegru, Turcia și patru state potențial candidate: Albania, Bosnia și Herțegovina, Serbia și Kosovo, in continuare analizand progresele inregistrate de acestea si pasii pe care i-au facut pentru a adera la UE.
Croația
Croația a făcut progrese constante în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de aderare, ceea ce a permis ajungerea în stadiul final al negocierilor de aderare. Negocierile de aderare s-au încheiat cu prilejul Conferinței interguvernamentale de la Bruxelles, din 30 iunie 2011, ocazie cu care statele membre ale UE au convenit să încheie capitolele de politică rămase în curs de negociere, inclusiv în două domenii cheie: sistemul judiciar și drepturile fundamentale, precum și politica în domeniul concurenței15.
Totodată, statele membre au convenit că, până la data aderării, Comisia va monitoriza îndeaproape îndeplinirea de către Croația a angajamentelor asumate în cadrul negocierilor și continuarea pregătirilor acesteia pentru asumarea responsabilităților de stat membru al UE în momentul aderării. La finalul Conferinței interguvernamentale s-a preconizat semnarea Tratatului de aderare cu Croația în termen de șase luni, în urma formulării unui aviz oficial de către Comisie, a primirii acordului Parlamentului European și a adoptării unei decizii de către Consiliu.
Drept urmare, la 12 octombrie 2011, Comisia Europeană a emis un aviz favorabil privind aderarea la Uniunea Europeană a Republicii Croația16, solicitând, totodată, Croației să facă în continuare eforturi în vederea alinierii la acquis și a consolidării capacității sale administrative, inclusiv prin înregistrarea de progrese durabile în ceea ce privește reforma administrației publice.
De asemenea, la 1 decembrie 2011, Parlamentul European a aprobat aderarea Croației la Uniunea Europeană, însă a cerut oficialilor din Zagreb să rezolve mai multe probleme, printre care se numara sistemul juridic, si sa continue lupta impotriva coruptiei si crimei organizate.17
Următorul pas în procesul de aderare a fost semnarea tratatului de aderare de către Croația și statele membre UE în cadrul Consiliului European din 8-9 decembrie 2011. Se estimează că procesul de ratificare de către parlamentele tuturor celor 27 de state membre
ale UE se va încheia până la sfârșitul lunii iunie 2013, permițând astfel ca intrarea în vigoare a tratatului și aderarea Croației la Uniunea Europeană să aibă loc la 1 iulie 2013.
Până atunci, Croația trebuie să continue punerea în aplicare a reformelor și să consolideze capacitățile dezvoltate în cursul negocierilor de aderare. Comisia va monitoriza îndeaproape modul în care Croația își va îndeplini toate angajamentele asumate și va continua pregătirile pentru a-și asuma responsabilitățile care îi revin în calitate de membru în momentul aderării. Monitorizarea va viza în special angajamentele asumate de Croația în următoarele domenii: sistemul judiciar și drepturile fundamentale, justiție, libertate și securitate, precum și politica în domeniul concurenței.
În cazul în care vor fi identificate aspecte problematice în cadrul procesului de monitorizare și Croația nu le va remedia, Comisia va adresa autorităților croate, dacă va fi
necesar, scrisori de avertizare timpurie și va putea propune Consiliului să ia toate măsurile necesare încă înainte de aderare. În plus, la fel ca și în cazul celui de al cincilea val de extindere, tratatul de aderare cuprinde o clauză generală de salvgardare economică, o clauză de salvgardare privind piața internă și o clauză de salvgardare în domeniul justiției, libertății și securității. În plus, Croația ar trebui să continue să joace un rol activ în cooperarea regională din Balcanii de Vest, motiv pentru care Comisia așteaptă cu interes punerea în aplicare a Acordului de arbitraj privind frontierele, semnat de Slovenia și Croația la 4 noiembrie 2009, la Stockholm, anunțând că va sprijini înființarea și funcționarea tribunalului arbitral, conform dispozițiilor respectivului acord. Totodată, Comisia a salutat declarația guvernului croat potrivit căreia sprijină celelalte țări din regiune în vederea aderării la UE și a încurajat Croația să soluționeze înainte de aderare celelalte probleme bilaterale nerezolvate cu țările vecine, recomandând liderilor politici să evite declarațiile și măsurile care ar putea pune sub semnul întrebării importanța reconcilierii sau gravitatea crimelor de război.18
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei continuă să îndeplinească în mod suficient criteriile politice și, ca urmare a reformelor considerabile din 2009, s-au înregistrat noi progrese, chiar dacă într-un ritm inegal, în ceea ce privește reforma Parlamentului, a poliției, a sistemului judiciar, a administrației publice și protecția minorităților.
Drept urmare, sunt necesare eforturi suplimentare în ceea ce privește dialogul dintre actorii politici, reforma sistemului judiciar și a administrației publice, combaterea corupției, libertatea de exprimare și la îmbunătățirea mediului de afaceri. De asemenea, este esențială menținerea unor relații de bună vecinătate și găsirea, sub egida ONU, a unei soluții negociate și acceptate de ambele părți privind problema denumirii acestei țări19.
În ceea ce privește chestiunile regionale și obligațiile internaționale, țara a continuat să coopereze pe deplin cu Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPII). În luna iulie 2011, parlamentul a adoptat o interpretare autentică a legii privind amnistia, conform căreia amnistia ar trebui să se aplice persoanelor suspectate în toate cauzele care nu vor fi judecate de TPII. În ceea ce privește Curtea Penală Internațională, acordul bilateral privind imunitatea încheiat cu Statele Unite nu respectă poziția comună și principiile directoare ale UE în această privință și, în consecință, este necesar ca țara să se alinieze la poziția UE.
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a continuat să participe activ la inițiativele de cooperare regională, inclusiv la Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP), Consiliul de cooperare regională (CCR) și Acordul central european de comerț liber (CEFTA). Având în vedere că Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a continuat să își îndeplinească angajamentele care îi revin în temeiul Acordului de stabilizare și de asociere (ASA), Comisia a propus trecerea la a doua etapă a asocierii prevăzută în ASA și anume deschiderea negocierilor de aderare, dar până în prezent, Consiliul nu a adoptat încă o poziție cu privire la recomandarea Comisiei.
Considerând că trecerea la următoarea etapă a procesului de aderare a acestei țări va fi benefică pentru ritmul reformelor și pentru climatul relațiilor interetnice și va avea un impact pozitiv asupra regiunii, în comunicarea sa din octombrie 2011, Comisia și-a menținut propunerea de a trece la a doua etapă a asocierii prevăzute de ASA și a încurajat Consiliul să adopte fără întârziere o decizie în acest sens.
c) Islanda
Având în vedere că Islanda are o îndelungată tradiție în ceea ce privește democrația și buna guvernanță, precum și faptul că această țară este membră a Spațiului Economic European (SEE) din 1994 și al spațiului Schengen din anul 2001, în anul 2010 a fost lansat procesul de aderare a Islandei la Uniunea Europeană. Astfel, ca urmare a recomandării Comisiei formulată în avizul acesteia din 24 februarie 2010, Consiliul European a decis, la 27 iunie 2010, deschiderea negocierilor cu acest stat.
Pe data de 26 iulie 2011, a fost adoptat Cadrul de negocieri al Uniunii, acesta prezentând principiile, conținutul și procedurile ce conduc negocierile cu Islanda, pregătind astfel terenul pentru viitoarele discuții cu privire la aderare dintre Islanda și UE.
Prima conferință interguvernamentală cu privire la aderarea Islandei la Uniunea Europeană a avut loc la Bruxelles în data de 27 iulie, deschizând oficial negocierile cu acest stat, fiind demarate negocierile pentru 11 din cele 35 de capitole de negociere.
Primul raport privind progresele înregistrate de Islanda, adoptat la 9 noiembrie 2010, a confirmat informațiile cuprinse în avizul Comisiei din februarie 2010 potrivit cărora Islanda îndeplinește criteriile politice, fiind o democrație funcțională, cu instituții solide și cu tradiții de democrație reprezentativă adânc înrădăcinate. Sistemul judiciar din această țară este consolidat, iar magistrații au un nivel foarte ridicat. În ceea ce privește drepturile omului și protecția minorităților, Islanda continuă să respecte drepturile fundamentale și să asigure un nivel ridicat de cooperare cu mecanismele internaționale menite să asigure protecția drepturilor omului. În aviz au fost, totuși, identificate o serie de probleme, însă raportul confirmă faptul că Islanda a luat măsuri pentru a le rezolva. Deși raportul arăta că au fost înregistrate progrese satisfăcătoare, se sublinia faptul că persistă incertitudini și provocări de natură economică, iar Islanda va trebui să îndeplinească obligațiile care îi revin, precum cele identificate de Autoritatea AELS de Supraveghere în temeiul Acordului privind Spațiul Economic European.
Cel de-al doilea raport de țară, adoptat la 12 octombrie 2011, reliefează progresele înregistrate de Islanda în demersul său de aderare la Uniunea Europeană.
Astfel, în ceea ce privește criteriile politice, Islanda a înregistrat bune rezultate în protejarea drepturilor omului și asigurarea unui înalt nivel de cooperare cu mecanismele internaționale de protecție a drepturilor omului, subliniindu-se faptul că aderarea Islandei
la UE va consolida și mai mult rolul Uniunii de promotor și apărător la scară mondială al drepturilor omului și libertăților fundamentale. În plus, a demarat un proces de revizuire a
Constituției islandeze care vizează sporirea garanțiilor democratice, întărirea sistemului de control și echilibru, îmbunătățirea funcționării instituțiilor statului și o mai bună definire a rolului și competențelor acestora. Dacă în primul raport se sublinia necesitatea unor eforturi semnificative pentru a se asigura faptul că cetățenii Islandei sunt informați
corespunzător cu privire la implicațiile aderării la Uniunea Europeană, în cel de-al doilea se ia act cu satisfacție de faptul că o mare parte din islandezi sunt în favoarea continuării negocierilor de aderare, și ca urmare a sprijinului acordat de guvern unei dezbateri în cunoștință de cauză și echilibrate cu privire la procesul de aderare și implicarea societății
islandeze în dezbaterile publice privind calitatea de membru al UE.
În ceea ce privește criteriile economice, din raport reiese că Islanda poate fi considerată o economie de piață funcțională. Cu toate acestea, problemele cu care se confruntă sectorul financiar și restricțiile impuse circulației capitalurilor constituie încă o piedică în calea alocării eficiente a resurselor. Pe termen mediu, Islanda ar trebui să poată face față presiunilor concurențiale și forțelor pieței din Uniune, cu condiția să continue să rezolve problemele structurale cu care se confruntă în prezent prin politici macroeconomice și reforme structurale corespunzătoare.
În conformitate cu metodologia primului raport privind progresele înregistrate, capacitatea Islandei de a-și asuma obligațiile asociate calității de stat membru au continuat să fie evaluate în lumina participării sale la Spațiul Economic European (SEE) și ținând seama de derogările acordate în conformitate cu SEE, precum și cu legislația UE care nu intră în domeniul de aplicare a Acordului privind SEE. Nivelul general de pregătire în vederea alinierii la acquis-ul UE rămâne bun, în special datorită participării Islandei la Spațiul Economic European.20
d) Muntenegru
Muntenegru a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană la 15 noiembrie 2008, iar la 23 aprilie 2009 Consiliul UE a invitat Comisia Europeană să-și prezinte avizul privind cererea de aderare formulată de Muntenegru. După cum reiese din avizul Comisiei din 9 noiembrie 2010 cu cu privire la cererea Muntenegrului de aderare la Uniunea Europeană21, aderarea Muntenegrului ar avea un impact general limitat asupra politicilor Uniunii Europene și nu ar afecta capacitatea Uniunii de a-și menține și aprofunda dezvoltarea, motiv pentru care Comisia a recomandat Consiliului să acorde Muntenegrului statut de țară candidată. La data de 14 decembrie 2010 Consiliul a prezentat o serie de concluzii privind extinderea, acestea fiind adoptate la reuniunea Consiliului European din 16-17 decembrie 2010, ocazie cu care s-a convenit să acorde Muntenegrului statutul de țară candidată.
La 12 octombrie 2011, Comisia Europeană a adoptat Strategia de extindere și principalele provocări în perioada 2011-2012, document din care reiese că Muntenegru a făcut progrese în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor politice stabilite de Consiliul European de la Copenhaga în 1993, obținând rezultate globale satisfăcătoare, în special răspunzând priorităților esențiale identificate în Avizul Comisiei din 201022. Cadrul legislativ și instituțional a fost îmbunătățit pentru a consolida activitatea parlamentului cadrul electoral, profesionalismul administrației publice și depolitizarea funcției publice, independența și responsabilizarea sistemului judiciar, politica anticorupție, libertatea presei și cooperarea cu societatea civilă.
Muntenegru și-a intensificat eforturile pentru a obține rezultate în combaterea corupției și a criminalității organizate.
S-au luat măsuri pentru a îmbunătăți punerea în aplicare a politicilor de combatere a discriminării, pentru a garanta statutul juridic al persoanelor strămutate și pentru a asigura respectarea drepturilor lor. În practică însă, grupurile vulnerabile fac în continuare obiectul discriminării. Muntenegru a continuat să joace un rol constructiv în regiune și să pună în aplicare în mod corespunzător Acordul de stabilizare și de asociere.
În ceea ce privește criteriile economice, Muntenegru a înregistrat progrese suplimentare către o economie de piață funcțională ca urmare a progreselor realizate în stabilizarea sectorului bancar și în menținerea unei politici fiscale relativ prudente, consolidând astfel stabilitatea macroeconomică. Drept urmare, Muntenegru ar trebui să poată face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii pe termen mediu, cu condiția să remedieze deficiențele structurale existente prin punerea în aplicare
a programului său de reformă.
e) Turcia
Deși Turcia este de mult timp implicată în procesul de aderare la Uniunea Europeană, ritmul progreselor în îndeplinirea condițiilor de aderare este foarte scăzut. Negocierile de aderare au avansat, chiar dacă destul de lent, acestea ajungând într-o etapă solicitantă, în care Turcia trebuie să își intensifice eforturile pentru a îndeplini condițiile stabilite.
În ceea ce privește criteriile politice, potrivit rapoartelor privind progresele înregistrate de Turcia, reformele constituționale adoptate la 12 septembrie 2010 au creat condițiile necesare pentru realizarea de progrese într-o serie de domenii, cum ar fi sistemul judiciar și drepturile fundamentale. Aceste modificări corespund unor priorități din cadrul parteneriatului de aderare, dar cu toate acestea, redactarea și adoptarea reformelor constituționale nu au fost precedate de un proces de consultare la care să fi participat partide politice și societatea civilă în general. În consecință, este esențială punerea în aplicare a acestui pachet de modificări în conformitate cu standardele europene și într-un mod transparent și cu participarea tuturor părților interesate.
În ceea ce privește criteriile economice, Comisia Europeană a apreciat că Turcia este o economie de piață funcțională, care ar trebui să poată face față pe termen mediu presiunii concurențiale și forțelor pieței din Uniune, cu condiția să continue aplicarea programului său global de reformă în vederea eliminării deficiențelor structurale. În linii generale, Turcia și-a îmbunătățit capacitatea de asumare a obligațiilor asociate calității de stat membru, realizând progrese, câteodată inegale, în majoritatea domeniilor. Astfel, alinierea este avansată în anumite domenii, cum ar fi libera circulație a mărfurilor, drepturile de proprietate intelectuală, politica antitrust, energia, politica privind întreprinderile și industria, protecția consumatorilor, statisticile, rețelele transeuropene, precum și știința și cercetarea. Trebuie continuate eforturile de aliniere în domenii precum mediul, dreptul societăților comerciale, achizițiile publice, dreptul de stabilire și libera circulație a serviciilor. De asemenea, este deosebit de important ca Turcia să își îmbunătățească, în majoritatea domeniilor, capacitatea administrativă de aplicare a acquis-ului.
Privitor la chestiunile regionale și obligațiile internaționale, Turcia a continuat să își exprime public sprijinul față de negocierile care au loc sub egida ONU între liderii comunităților cipriote grecești și turce în vederea soluționării globale a problemei Ciprului, dar cu toate acestea, nu s-au realizat progrese în ceea ce privește normalizarea relațiilor bilaterale cu Republica Cipru.
În ciuda apelurilor lansate de Consiliu și de Comisie, Turcia nu și-a respectat obligația de a pune în aplicare integral și fără discriminare protocolul adițional la Acordul de asociere și nu a înlăturat toate obstacolele din calea liberei circulații a mărfurilor, inclusiv restricțiile privind legăturile directe de transport cu Cipru. Din acest motiv, Comisia a recomandat menținerea măsurilor adoptate Consiliul UE în decembrie 2006, care a hotărât să nu deschidă opt capitole de negociere relevante23 și să nu închidă provizoriu niciun alt capitol, atât timp cât Turcia nu-și va respecta angajamentul.
După cum reiese din Comunicarea Comisiei Europene din 12 octombrie 201124, contribuția Turciei la Uniunea Europeană într-o serie de domenii esențiale va fi pe deplin eficace doar în contextul unui proces de aderare activ și credibil, care să respecte angajamentele UE și condițiile stabilite, motiv pentru care rămâne esențial ca Turcia să își continue reformele politice corespunzătoare criteriilor de aderare. Crearea unui minister specific pentru afaceri UE reprezintă un semnal încurajator în acest sens.
Deși s-au înregistrat progrese semnificative în ultimii zece ani, sunt necesare eforturi suplimentare semnificative pentru a garanta punerea în practică a drepturilor fundamentale, în special a libertății de exprimare, a drepturilor femeii și a libertății religioase.
Faptul că Turcia a adoptat recent legislația privind fundațiile religioase, în baza căreia aceste fundații își pot recupera bunurile confiscate, este un important pas înainte. Comisia este pregătită să acorde sprijin Turciei pentru promovarea reformelor necesare, printre care se numără și un proces cuprinzător de reformă constituțională.
În urma evenimentelor din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, Turcia și-a intensificat activitatea diplomatică, reprezentând în continuare un partener constructiv în Balcanii de Vest. Fiind un stat stabil, cu instituții democratice, cu o economie în creștere rapidă și o țară candidată aflată în proces de negociere a aderării sale la UE, Turcia poate juca un rol important în proiectarea stabilității și în sprijinirea reformelor în țările vecine, care sunt, în același timp, țări vecine ale Uniunii Europene. UE aprofundează dialogul său politic cu Turcia în ceea ce privește aspectele de politică externă de interes reciproc. În acest context, este important ca acest dialog să fie o completare a procesului de aderare, în scopul unei mai bune coordonări.25
In continuare vom aborda si statele potential candidate la aderare:
Albania
Albania a făcut progrese în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor stabilite de Consiliul European de la Copenhaga în 1993 legate de stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților, precum și referitor la îndeplinirea condițiilor procesului de stabilizare și asociere, dar cu toate acestea, sunt încă necesare eforturi considerabile.
În ceea ce privește criteriile economice, Albania a atins un anumit grad de stabilitate macroeconomică. Cu toate acestea, pentru a deveni o economie de piață funcțională, Albania trebuie să continue consolidarea guvernanței, să îmbunătățească funcționarea pieței muncii, să asigure recunoașterea drepturilor de proprietate și să consolideze statul de drept. Pentru a putea face față pe termen mediu presiunii concurențiale și forțelor pieței din Uniune, Albania trebuie să își consolideze infrastructura fizică și capitalul uman și să facă reforme structurale suplimentare.
În ansamblu, bilanțul Albaniei în ceea ce privește punerea în aplicare a obligațiilor care îi revin în temeiul Acordului de stabilizare și de asociere (ASA) este pozitiv, motiv pentru care, la 9 noiembrie 2010, Comisia a adoptat Avizul cu privire la cererea Albaniei de aderare la Uniunea Europeană. În acest aviz, se arată că aderarea Albaniei ar avea un impact general limitat asupra politicilor Uniunii Europene și nu ar afecta capacitatea Uniunii de a-și menține și aprofunda dezvoltarea. În consecință, Comisia a considerat că ar trebui deschise negocierile de aderare la Uniunea Europeană a Albaniei în momentul în care această țară va fi atins gradul necesar de îndeplinire a criteriilor de aderare, îndeosebi a criteriilor politice de la Copenhaga care prevăd stabilitatea instituțiilor care garantează în special democrația și statul de drept.
b) Bosnia și Herțegovina
Bosnia și Herțegovina a realizat progrese limitate în abordarea criteriilor politice, înregistrând unele progrese legate de statul de drept, în principal în domenii precum gestionarea frontierelor și politica în domeniul migrației, ca urmare a reformelor în vederea îndeplinirii cerințelor de liberalizare a vizelor. De asemenea, s-au efectuat demersuri importante de promovare a reconcilierii și cooperării regionale, în special în ceea ce privește returnarea refugiaților.
Cu toate acestea, în ansamblu, aplicarea reformelor a fost insuficientă, iar climatul politic intern în perioada preelectorală a fost dominat de retorica naționalistă. Lipsa unei viziuni comune a liderilor politici cu privire la direcția în care se îndreaptă țara blochează reformele-cheie și împiedică progresele suplimentare pe calea spre Uniunea Europeană.
În consecință, Bosnia și Herțegovina trebuie să își intensifice eforturile destinate obținerii unui bilanț satisfăcător cu privire la punerea în aplicare a dispozițiilor Acordului interimar. De asemenea, Bosnia și Herțegovina ar trebui să ia de urgență primele măsuri în vederea alinierii Constituției sale la Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO) și în vederea îmbunătățirii eficienței și funcționării instituțiilor sale. Totodată, această țară
trebuie să fie în măsură să adopte, să pună în aplicare și să asigure respectarea legislației și normelor Uniunii Europene.
În ansamblu, punerea în aplicare a Acordului interimar a fost inegală, Bosnia și Herțegovina încălcând acordul ca urmare a neconformității cu Convenția europeană a drepturilor omului în ceea ce privește dreptul la tratament egal fără discriminare și a incapacității de a institui o autoritate de control al ajutorului de stat. Drept urmare, Comisia a subliniat necesitatea întăririi suplimentare a capacității administrative pentru a obține rezultate satisfăcătoare în aplicarea Acordului de stabilizare și de asociere (ASA).
c) Serbia
În contextul reformelor substanțiale din ultimii ani, Serbia a înregistrat progrese considerabile în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor politice legate de stabilitatea instituțiilor menite să asigure respectarea democrației, a statului de drept, a drepturilor omului și protecția minorităților, stabilite în cadrul Consiliului European de la Copenhaga
din 1993, precum și a condițiilor prevăzute în cadrul Acordului de stabilizare și de asociere (ASA).
În ceea ce privește criteriile economice, Serbia a înregistrat progrese importante în ceea ce privește crearea unei economii de piață funcționale și a dobândit un anumit grad de stabilitate macroeconomică, în ciuda crizei economice și financiare globale. Cu toate acestea, vor fi necesare eforturi suplimentare pentru restructurarea economiei și îmbunătățirea mediului de afaceri, în special prin consolidarea statului de drept și eliminarea birocrației, prin consolidarea concurenței și a rolului deținut de sectorul privat,
precum și prin găsirea unor soluții de combatere a rigidităților existente pe piața muncii.
Pentru a putea face față, pe termen mediu, presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii, Serbia trebuie să continue reformele structurale în vederea îmbunătățirii capacității de producție a economiei și a creării unui climat care să favorizeze creșterea ponderii investițiilor străine.
În ceea ce privește aspectele regionale și obligațiile internaționale, Serbia a făcut pași importanți în ceea ce privește reconcilierea în regiune, în special cu Croația și cu Bosnia și Herțegovina. Serbia a continuat să participe în mod activ la inițiative regionale, precum Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP), Consiliul de Cooperare Regională (RCC) și Acordul central european de comerț liber (CEFTA. Cu toate acestea, cooperarea regională a fost afectată de lipsa acordului între Serbia și Kosovo în legătură cu participarea Kosovo la întrunirile regionale. Drept urmare se impune convenirea cât mai curând a unei soluții acceptabile și viabile pentru participarea atât a Serbiei, cât și a Kosovo, la forurile regionale, acest lucru fiind esențial pentru o cooperare regională funcțională.
Având în vedere progresele înregistrate și înțelegând că Serbia reia dialogul cu Kosovo și se îndreaptă rapid către punerea în aplicare cu bună credință a acordurilor încheiate, la 12 octombrie 2011, Comisia a recomandat Consiliului să acorde Serbiei statutul de țară candidată și deschiderea negocierilor cu această țară în vederea aderării la Uniunea Europeană imediat ce va înregistra progrese suplimentare semnificative în îndeplinirea următoarelor priorități-cheie: măsuri suplimentare menite să asigure normalizarea relațiilor cu Kosovo, în conformitate cu condițiile stabilite în cadrul procesului de stabilizare și de asociere prin respectarea deplină a principiilor de cooperare regională favorabilă incluziunii; respectarea deplină a dispozițiilor Tratatului de instituire a Comunității Energiei; identificarea unor soluții pentru telecomunicații și acceptarea reciprocă a diplomelor; continuarea punerii în aplicare cu bună credință a tuturor acordurilor încheiate; cooperarea activă cu EULEX, pentru a permite acestui organism să își exercite atribuțiile în toate zonele din Kosovo.26
d) Kosovo
Având în vedere alineatul 17 din Rezoluția 1244 adoptată de Consiliul de Securitate al ONU, prin care acesta saluta activitatea desfășurată de Uniunea Europeană și de alte organizații internaționale pentru adoptarea unei abordări integrate asupra dezvoltării economice și stabilizării regiunii afectate de criza din Kosovo, Consiliul European de la Bruxelles din 14 decembrie 2007 a subliniat că UE este pregătită să joace un rol de conducere în consolidarea stabilității în regiune, în conformitate cu perspectiva sa europeană, și în punerea în aplicare a unei soluții care să definească statutul viitor al Kosovo.
După declararea independenței Kosovo (februarie 2008), Consiliul Uniunii Europene a luat act de declarația de independență și a subliniat că fiecare stat membru al Uniunii va decide dacă va recunoaște sau noul stat27. Totodată, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Acțiunea Comună 2008/124/PESC28 prin care a a fost instituită Misiunea Uniunii Europene de sprijinire a supremației legii în Kosovo – EULEX KOSOVO, cu rolul de a sprijini instituțiile din Kosovo, autoritățile judiciare și organismele de aplicare a legii în progresul lor către durabilitate și responsabilitate și pentru dezvoltarea și consolidarea în continuare a unui sistem judiciar multietnic independent și a unui sistem vamal și de poliție multietnic, asigurându-se că aceste instituții sunt libere de orice intervenții politice și aderă la standardele recunoscute la nivel internațional și la cele mai bune practici europene.
Consiliul European de la Bruxelles din 19-20 iunie 2008 a reafirmat angajamentul Uniunii Europene de a juca un rol principal în asigurarea stabilității în Kosovo, reamintind disponibilitatea sa de a asista dezvoltarea economică și politică în Kosovo, printr-o perspectivă europeană clară, în conformitate cu perspectiva europeană a regiunii. Cu aceeași ocazie, șefii de stat sau de guvern din statele membre UE au salutat angajamentele asumate de Kosovo privind respectarea principiilor democrației și egalității între toți cetățenii, protecția minorității sârbe și a altor minorități, conservarea patrimoniului religios și cultural, precum și prezența internațională.
După cum reiese din strategia de extindere prezentată de Comisia Europeană, în ultima perioadă Kosovo a realizat progrese în ceea ce privește criteriile politice de aderare.
Acesta și-a consolidat angajamentul față de agenda europeană și reforma politicii și a instituit un minister pentru integrarea europeană. Cu toate acestea, rămân provocări importante în ceea ce privește reforma administrației publice și statul de drept, inclusiv sistemul judiciar. Trebuie depuse eforturi suplimentare pentru a combate corupția, criminalitatea organizată și spălarea banilor. Dialogul și reconcilierea dintre comunități, precum și protecția și integrarea minorităților, în special a sârbilor kosovari, continuă să fie domenii cu privire la care persistă preocupări. În ceea ce privește criteriile economice, Kosovo a realizat progrese limitate în direcția instituirii unei economii funcționale de piață, motiv pentru care trebuie realizate reforme și investiții considerabile pentru a permite țării să facă față pe termen lung presiunii concurențiale și forțelor pieței din Uniune.
Progresul privind alinierea legislației și a politicilor din Kosovo la normele europene continuă să fie neuniform. Cadrul juridic a fost dezvoltat în continuare în domeniile vămilor, impozitării, liberei circulații a mărfurilor, statisticii, migrației, educației și combaterii terorismului. Apropierea este într-un stadiu incipient în ceea ce privețte concurența, proprietatea intelectuală, mediul, agricultura și siguranța alimentară, gestionarea integrată a frontierelor, azilul, spălarea banilor și protecția datelor cu caracter personal. Alinierea la normele europene rămâne limitată în domeniul ocupării forței de muncă și al politicilor sociale, al controlului financiar, traficului de droguri, traficului de persoane și cel al crimei organizate.
În ceea ce privește obligațiile regionale și internaționale, Kosovo și-a continuat cooperarea cu Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie. EULEX a desfășurat o serie de operațiuni, inclusiv arestări și condamnări în cazurile de crimă de război, dintre care unele includ politicieni de rang înalt, inclusiv un fost ministru. Legea privind persoanele dispărute, adoptată în luna august, constituie o evoluție importantă. Legea garantează recunoașterea dreptului familiilor de a fi informate, de a obține repararea prejudiciului suferit și prevede un statut juridic pentru persoanele dispărute. Guvernul trebuie să își intensifice eforturile legate de furnizarea de informații și resurse pentru a clarifica soarta persoanelor dispărute. Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din ianuarie 2011 a formulat acuzații grave cu privire la conflictul din 1999. EULEX a instituit un grup operativ cu sediul la Bruxelles, cu un birou de legătură la Pristina, pentru a cerceta temeiul acestor acuzații. Autoritățile cooperează cu EULEX în cadrul acestei anchete.29
Politica europeana de vecinatate.
Obiectivul politicii europene de vecinătate (PEV) constă în împărțirea, cu țările vecine, a beneficiilor care rezultă din existența UE, ceea ce contribuie la creșterea stabilității, securității și bunăstării tuturor.
Politica europeană de vecinătate își propune să prevină apariția unor decalaje între Uniunea Europeană extinsă și vecinii săi, oferindu-le acestora din urmă posibilitatea de a participa la diferite activități ale UE, printr-o cooperare mai strânsă în domeniile politic, economic și cultural.
Această inițiativă politică ambițioasă, lansată în 2003, prevede transformarea treptată a relațiilor comerciale și de cooperare tradiționale, în vederea obținerii unui grad de integrare mai ridicat între UE și țările vecine. Pe plan economic, PEV le oferă acestor țări relații comerciale preferențiale, o participare pe piața internă a UE, o legătură mai bună cu Uniunea (de exemplu, în sectoarele energiei, transportului și telecomunicațiilor), posibilitatea de a participa la anumite programe ale UE și o asistență financiară și tehnică substanțială.
Avantajele politicii europene de vecinătate
Politica europeană de vecinătate prezintă avantaje economice care pot fi considerabile. O mai mare convergență legislativă și normativă cu UE, în special în domenii importante pentru îmbunătățirea accesului pe piață, ar trebui să conducă la accelerarea investițiilor și la intensificarea ritmului de creștere economică, mai ales dacă la aceasta se adaugă un grad mai ridicat de liberalizare a comerțului, în sectorul serviciilor și al produselor agricole.
În comparație cu acordurile-cadru semnate de UE și țările vecine, PEV își asumă un rol mai important de catalizator în realizarea reformelor structurale și în aplicarea unor politici macroeconomice solide. Dar progresele concrete la acest capitol vor depinde în continuare de angajarea acestor țări în procesul de reformă.
Pentru a asigura reușita PEV, țările vecine participante vor trebui să garanteze că angajamentele asumate în cadrul acestei politici sprijină strategiile naționale de dezvoltare și corespund capacității lor instituționale și tehnice. În același timp, UE va trebui să garanteze integritatea și funcționarea concretă a pieței sale interne.
Planurile de acțiune ale politicii europene de vecinătate
Planurile de acțiune ale țărilor partenere se află în centrul PEV. Acestea sunt documente politice care stabilesc obiectivele strategice ale cooperării dintre țările vecine și UE. Planurile conțin, de asemenea, o listă globală de priorități pentru părțile implicate. Una dintre prioritățile majore este stimularea creșterii economice prin îmbunătățirea condițiilor care fac posibile investițiile durabile și creșterea productivității. Printre celelalte obiective politice favorabile creșterii economice, care au fost incluse în planurile de acțiune, se numără:
realizarea și menținerea stabilității macroeconomice prin aplicarea unor politici monetare și fiscale prudente
dezvoltarea cadrului pentru serviciile financiare în vederea îmbunătățirii accesului la finanțe, asigurări și alte servicii financiare importante pentru întreprinderi
eliminarea obstacolelor administrative, legislative și normative care pot împiedica înființarea și dezvoltarea întreprinderilor
garantarea siguranței în ceea ce privește drepturile de proprietate, aplicarea contractelor și protecția investițiilor
îmbunătățirea politicii în domeniul concurenței
continuarea procesului de liberalizare a comerțului
eliminarea restricțiilor privind fluxurile de capital
realizarea unor reforme instituționale și judiciare, inclusiv consolidarea capacităților
sprijinirea cercetării și dezvoltării și îmbunătățirea calității educației
combaterea corupției.
Linille generale ale PEV au fost definite pentru prima dată în comunicarea Comisiei privind „Europa extinsă”, din martie 2003. Comunicarea a fost urmată de un document strategic mai amplu publicat în mai 2004, care stabilește modalități concrete de intensificare a cooperării cu țările vizate. În raportul său de punere în aplicare din decembrie 2006, Comisia a făcut de asemenea propuneri cu privire la consolidarea acestei politici.
Politica europeană de vecinătate se aplică țărilor aflate în imediata vecinătate a UE, pe uscat sau pe mare – Algeria, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Egipt, Georgia, Israel, Iordania, Liban, Libia, Moldova, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria, Tunisia și Ucraina. Cu toate că și Rusia se află în vecinătatea Uniunii, relațiile cu această țară fac obiectul unui parteneriat strategic separat.
(http://ec.europa.eu/economy_finance/international/neighbourhood_policy/index_ro.htm ))
Elementul central al PEV este reprezentat de planurile de acțiune bilaterale convenite de către UE cu fiecare dintre parteneri. Acestea definesc un program de reforme politice și economice cu priorități pe termen scurt și mediu. UE a încheiat Planuri de Acțiune cu R. Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia și Azerbaidjan din vecinătatea estică și Israel, Iordania, Autoritatea Palestiniană, Maroc, Tunisia, Liban și Egiptul din vecinătatea sudică.
Dat fiind faptul că PEV se bazează pe acorduri existente (Acorduri de Parteneriat și Cooperare și Acorduri de Asociere în cadrul parteneriatului euro-mediteranean, PEV nu este operațională încă în cazul Libiei sau Siriei, ținând cont că astfel de acorduri nu sunt în vigoare. Pentru Belarus a fost lansat un Plan de Acțiune virtual în care se stipulează posibilitățile de colaborare UE-Belarus și condițiile pentru guvernul bielorus pentru materializarea acestei cooperări.
Finanțare
Asistență financiară pentru implementarea PEV este acordată prin Instrumentul European de Vecinătate și Parteneriat (ENPI) care totalizează 11, 2 miliarde de euro în perioada 2007-2013.
ENPI are patru componente:
bilaterală (destinate relației bilaterale între UE și fiecare stat partener și care reprezintă cea mai mare parte a fondurilor);
ENPI Inter-regional (Erasmus Mundus, TAIEX, twinning, Facilitatea de Investiții pentru Vecinătate-NIF, etc.);
ENPI Regional Est și ENPI Regional Sud (dedicate proiectelor regionale);
ENPI-CBC (destinat finanțării programelor de cooperare transfrontalieră).
În martie 2010, Comisia Europeană a decis să aloce, sub ENPI, suma de 5,7 miliarde Euro pentru finanțarea proiectelor de reformă politică și economică în statele acoperite de PEV, precum și pentru cooperarea regională, pentru perioada 2011 – 2013. Finanțarea depășește alocările din perioada precedentă (2007 – 2010), când s-au cifrat la 5,8 miliarde Euro pentru 4 ani.
Pe planul asistenței financiare pentru Vecinătatea Sudică a UE, în septembrie 2011 a fost lansat programul “SPRING” / “Support for Partnership, Reforms and Inclusive Growth” destinat susținerii proceselor de tranziție democratică în regiune, cu accent pe domeniul consolidării instituționale și creșterii economice. Valoarea totală a „anvelopei” financiare prevăzute prin acest program pentru perioada 2011 – 2012 se ridică la 350 de milioane de Euro.
Evoluții
Pentru a mări eficiența PEV în dezvoltarea relațiilor dintre UE și statele partenere și impulsionarea reformelor în statele vecine, în decembrie 2006 a fost lansată Politica Europeană de Vecinătate consolidată, fiind propusă îmbunătățirea cooperării economice și comerciale, facilitarea mobilității și gestionarea fenomenului migrator, promovarea schimburilor people-to-people, construirea unei dimensiuni tematice/sectoriale a PEV, intensificarea cooperării politice, întărirea cooperării regionale, îmbunătățirea cooperării financiare.
Direcțiile principale ale acțiunii UE în ultimii 3 ani sunt conținute în Comunicările Comune ale Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate și Comisiei Europene din martie “A Partnership for Democracy and Shared Prosperity with the Southern Mediterranean” și mai 2011 “A new response to a changing Neighbourhood” , mai 2012 “Delivering on a new European Neighbourhood Policy” și martie 2013 „Working Towards a Stronger Partnership”. Este reconfirmat angajamentul UE privind continuarea și aprofundarea procesului de asociere politică și integrare economică graduală cu statele partenere PEV, fundamentat pe principiile responsabilității comune și diferențierii pozitive („more for more”), precum și pe încurajarea avansării țărilor partenere pe calea democrației și a reformelor. Este reliefat impactul pozitiv al re-orientării și substanțializării programelor de asistență, în paralel cu disponibilizarea unor fonduri suplimentare pentru intervalul 2011-2012 din partea BEI și extinderea mandatului BERD pentru Vecinătatea sudică.
O atenție sporită a fost acordată zonei Mării Negre, prin lansarea „Sinergiei Mării Negre – o nouă inițiativă de cooperare regională”, la 11 aprilie 2007. Inițiativa își propune cooperarea în domenii vizând democrația, respectul pentru drepturile omului și buna guvernare, managementul migrației și îmbunătățirea securității, conflictele înghețate, energia, transportul, mediul, politica maritimă, comerțul, rețelele de cercetare și educație, știință și tehnologie, ocuparea forței de muncă și afaceri sociale, dezvoltarea regională. A fost lansată oficial la 14 februarie 2007 în cadrul unei conferințe la nivel înalt la Kiev. Stimulentele propuse de Comisia Europeană au fost operaționalizate, conducând la impulsionarea reformelor interne în statele partenere și la apropierea acestora de UE.
Având în vedere interesul pentru vecinătatea estică, Uniunea Europeană a creat un cadru special de cooperare cu cele șase state din această zonă: Parteneriatul Estic. Obiectivele principale ale Parteneriatului Estic vizează proiectarea în regiune a unui climat de securitate, stabilitate democratică și progres economico – social, printr-o mai puternică asociere politică și integrare economică, precum și facilitarea apropierii statelor partenere de valorile și normele UE, în conformitate cu aspirațiile și capacitatea individuală a acestora. Parteneriatul Estic a fost lansat cu ocazia Summit-ul de la Praga, la 7 mai 2009, în format UE 27 (la nivelul șefilor de stat și de guvern) și 6 reprezentanți ai statelor țintă: Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Ucraina, Republica Moldova și Belarus.
Parteneriatul Estic cuprinde două dimensiuni: bilaterală (negocierea de Acorduri de Asociere, realizarea unor Zone Cuprinzătoare de comerț liber și posibilitatea unui regim de călătorie liber de vize) și multilaterală (4 platforme tematice „Democrație, bună guvernare și stabilitate”, „Integrare economică și convergență cu politicile comunitare”, „Securitate energetică” și „Contacte între persoane”, paneluri de lucru la nivel de experți și programe pilot care permit angajarea partenerilor ca un grup, fiind vector de facilitare a schimbului de informații și experiență în procesele de tranziție, reformă și modernizare).
Politica Europeană de Vecinătate (PEV) a fost lansată pe de-o parte, în scopul de a evita crearea de noi linii de separație între UE lărgită și vecinii săi, și pe de alta, pentru a consolida prosperitatea, stabilitatea și securitatea în interiorul și în jurul UE. În acest sens, PEV abordează totodată obiectivele strategice prezentate în Strategia de securitate europeană din decembrie 2003.
http://www.mae.ro/node/1531
Conceptul de integrare europeană
Integrarea Europeană este, terminologic, un proces de integrare politică, juridică, economică (și în unele cazuri sociale și culturale) ale unor state care se află parțial sau total în Europa. Termenul de integrare europeană a apărut în primul rând prin intermediul Uniunii Europene și al Consiliului European.
Există mai multe nivele de integrare, diferite posibilități de clasificare și chiar diferite definiții ale integrării. În sensul cel mai general, integrarea se referă la unificarea unui număr de unități independente într-o unitate mai largă.
Și din punct de vedere etimologic, prin integrare înțelegem acțiunea de formare a unui întreg, prin unirea părților componente. Integrarea, în așa fel, este un proces, care ne prezintă nivelul de unitate într-un sistem.
Conform accepțiunii oferite de Concise Oxford Engish Dictionary, „integrarea este combinarea părților într-un întreg iar uniunea este un întreg, rezultat din combinarea unor părți ori a unor membri. Altfel zis: integrarea este procesul formării uniunii”.
În sens sociologic, termenul este folosit deseori pentru a desemna, fie stabilirea unei interdependențe strânse între părțile unei ființe vii, sau între membrii unei societăți, fie uniunea formată din entități multiple, sau, în planul socialului, din mai multe grupări de indivizi.
Din analiza părerilor privind sensul etimologic al termenul, ca și sensul convențional căpătat din multiplele teoretizări, reiese necesitatea distincției între integrarea din interiorul unui stat și integrarea internațională. Astfel, dacă în cazul integrării naționale ne aflăm de fapt în fața formării unei națiuni și a unui stat național, în cazul integrării internaționale, care are deja la bază noțiuni bine și îndelung formate și consolidate, atunci procesul integrării va implica cu totul alte aspecte.
O sinteză asupra acestor înțelesuri diferite permite precizarea unui punct de vedere unitar, după care integrarea ar putea fi definită, ca un proces instituționalizat sau nu, care implică un transfer treptat de competențe decizionale naționale spre un centru politic supranațional, cu intenția, de a se forma, în final, o nouă entitate politică. (Curs Integrare Europeana, autor Vasilescu Grigorie)
Aderarea la Uniunea Europeană nu înseamnă automat și integrarea în Uniune. Integrarea este un proces mult mai complex și de durată
Integrarea europeană îmbracă două aspecte: economic și politic.
Integrarea economică înseamnă, în esență, eliminarea barierelor dintre economiile statelor, urmărind reducerea sau eliminarea rolului public de frontiere economice al granițelor teritoriale cu vecinii europeni, membri ai Uniunii.
Importanța integrării economice este reprezentată de creșterea competiției între agenții economici din țările membre, care conduce la prețuri mai scăzute pentru bunuri și servicii similare, la diversificarea ofertei și la îmbunătățirea calității produselor.
Integrarea economică este, în condițiile statelor naționale, și o integrare politică. Integrarea europeană a îmbinat, de la început, procesele economice cu cele politice. Războiul rece dintre lumea Occidentală și cea Răsăriteană, amenințarea comunismului și obiectivul menținerii păcii pe continent, ca și dorința unei anumite independențe față de Statele Unite n-au fost străine de primii pași pe calea integrării economice. De altfel, chiar tentativele de dinaintea Tratatului de la Roma (1957)au avut la bază rațiuni politice: înființarea, în 1951, a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a urmărit, în principal, împiedicarea unui nou război între Franța și Germania, adică asigurarea securității continentului.
În același timp, în anii 1952 și 1953 au fost prezentate Parlamentului francez propuneri de creare a unei Comunități Europene de Apărare și a unei Uniuni Politice Europene, care însă n-au fost acceptate. În fața acestui eșec, s-a considerat că mai întâi se poate realiza integrarea economică, pentru ca mai apoi să se revină la dimensiunea sa politică. Integrarea politică a fost inițiată prin Actul Unic European, a continuat prin Tratatul de la Maastricht și urmează să fie desăvârșită prin Tratatul Constituțional al Uniunii.
Integrarea economică europeană s-a bazat pe două elemente: supranaționalitatea și punerea în comun a suveranității.
Astfel, Tratatele CECO și CEE, precum și cele trei revizuiri care le-au urmau (Maastricht, Amsterdam și Nisa) atribuie anumite competențe exclusive la nivel comunitar. Această abordare afectează suveranitatea națională, dar nu presupune o “pierdere” a suveranității. Prin “punere în comun”, suveranitatea este exercitată în comun, într-o serie de domenii convenite de membrii Uniunii. Această hotărâre elimină o barieră politică importantă pe calea integrării economice, dar poate conduce și la neînțelegeri atunci când:
– În politica internă a unui stat apar sensibilități față de costurile de ajustare ale integrării;
– Anumite țări nu doresc să accepte în întregime consecințele reglementare sau politice ale integrării pe care s-au angajat să le pună în aplicare.
Supranaționalitatea este legată de punerea în comun a suveranității. Comisia Europeană și Curtea de Justiție a C.E. sunt învestite cu puteri supranaționale. De exemplu, Comisia Europeană:
– are drept unic de inițiativă în promovarea legislației Comunității Europene, ceea ce înseamnă că, chiar dacă Consiliul de Miniștri dispune, acesta nu poate propune proiecte legislative;
– are competențe de monitorizare, în calitate de “garant al Tratatului” în privința punerii în aplicare și ca ramură executivă la nivelul Comunității Europene pentru anumite politici, precum concurența.
Un alt aspect important al supranaționalității este posibilitatea de a pierde la vot în Consiliul de Miniștri, prin majoritate simplă sau calificată. (pp18-19 Istoria si evolutia UE)
Aspecte instituționale ale integrării economice. Integrarea economică și integrarea politică
– Integrarea politică poate fi privită ca crearea unei ordini într-un sistem politic. Diferiți cercetători consideră integrarea politică ca fiind strâns legată de diferite niveluri normative, cognitive și regulatorii ale instituționalizării. În așa mod, într-un sens, integrarea politică ține de crearea sau consolidarea instituțiilor politice și a structurilor regulatorii.
În al doilea sens, ea ține de crearea normelor comune.
În cel de-al treilea sens ea ține de formarea comunităților politice și identităților politice comune.
Altă distincție poate fi făcută după nivelul integrării – în ce punct este situat proiectul integrațional, pe continuul dintre integrarea superficială (formală) și una adâncă (aprofundată). De exemplu, integrarea politică regională în forma sa cea mai slabă reprezintă cooperarea dintre state și formarea regimurilor interstatale, pe când formele mai aprofundate ale integrării țin de constituirea noilor entități politice, care au un grad de independență mai mare în raport cu statele individuale.
– Integrarea economică se manifestă, de asemenea în diferite forme:
a. O primă formă de integrare economică este Zona de comerț liber – o înțelegere dintre un grup de state de a înlătura barierele și taxările duble în relațiile comerciale reciproce. Fiecare stat păstrează relațiile sale comerciale cu non-membrii zonei.
Nivelul cel mai simplu al Zonei de comerț liber este zona preferențială de comerț – când membrii acestei zone stabilesc între ei tarife mai joase decât pentru non-membri, dar oricum, nu există liberă circulație a bunurilor.
b. O altă formă de integrare economică este Uniunea Vamală – o treaptă mai superioară zonei de liber schimb și reprezintă o înțelegere dintre state de a stabili un tarif extern comun (un nivel unic de taxare a bunurilor care ajung în Uniunea Vamală din afara ei) al taxelor vamale. Aceasta se face cu scopul de a facilita libera circulație a bunurilor pe tot teritoriul uniunii
c. Următorul pas sau cea de-a treia formă de integrare economică este Piața Unică –în care sunt eliminate obstacolele pentru libera circulație a capitalului, muncii, serviciilor și persoanelor.
d. Ultima formă de integrare economică este Uniunea Economică – în care urmărim introducerea unei valute unice și armonizarea și unificarea politicilor monetare, fiscale și sociale. Drept exemplu al aceste forme de integrare servește Uniunea Economică și Monetară din cadrul UE.
Astăzi observăm însă că diverse procese (politic, economic.) tind să converge și să se suprapună odată cu intensificarea procesului de integrare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procese Definitorii ale Modelului Uniunii Europene (ID: 129223)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.