Proceduri Speciale In Cazul Unor Infractiuni Flagrante

Capitolul I. PROCEDURII SPECIALE IN CAZUL UNOR INFRACȚIUNI FLAGRANTE

1.1. Noțiunea de infracțiune flagrantă

1.2. Cazurile de aplicare a proceduri speciale de urmărire penală și judecare a unor infracțiuni flagrante

1.3. Cazurile când nu se aplică procedura specială

1. PROCEDURII SPECIALE IN CAZUL UNOR INFRACȚIUNI FLAGRANTE

1.1. Noțiunea de infracțiune flagrantă

Evoluția fenomenului criminalității, la nivel național și european, aflată în legătură de cauzalitate directă și cu criza economică din ultimii ani, impune, în mod derizabil și imperativ, adaptarea reglementărilor și procedurilor în domeniu, la modalitățile și formele tot mai evoluate ale fenomenului infracțional, astfel încât să se reușească crearea efectivă a acelui spațiu de securitate și justiție, necesar asigurării ordinii sociale în statele europene, plecând tocmai de la premisa că securitatea internă și externă constituie două fețe ale aceleiași monede [1, p.86].

În viața socială pot fi săvârșite fapte care vătămează sau pun în pericol interesele membrilor societății, fie că aceste interese aparțin colectivității în ansamblu, sau numai unora dintre ei. Toate aceste fapte, întrucât tulbură ordinea socială, sunt antisociale, însă nu pot fi caracterizate ca infracțiuni decât în măsura în care sunt incriminate prin legea penală și sancționate cu o pedeapsă.

În teoria dreptului penal și în diferite legislații infracțiunea este determinată, în general, din două puncte de vedere:

– ca fenomen social;

– ca fenomen juridic.

Se știe că orice infracțiune este o faptă socială care, pe de o parte, datorită materialității și rezonanței sociale tulbură ordinea socială, iar pe de altă parte exprimă o anumită poziție a făptuitorului față de societate, fiind, cu alte cuvinte, un act de conduită socială.

Considerarea infracțiunii ca fenomen juridic, facându-se abstracție de caracterul său social, conduce, în mod necesar, la o definiție formală a infracțiunii, pentru că aceasta reflectă, în mod exclusiv, evidențierea juridică a faptei penale (incriminarea și pedeapsa), iar nu conținutul său real (atingerea adusă unor valori sociale ocrotite de lege).

În contrast cu definițiile formale ale infracțiunii, Codul Penal în vigoare al RM[2], pornind de la caracterul social al faptelor penale, dă o definiție materială, în care, fară a se omite aspectul juridic, accentul este pus pe pericolul infracțiunii, adică pe actul unei conduite umane de a vătăma sau de a pune în pericol valori esențiale ale vieții esențiale[3].

În art. 14 Codului Penal al RM infracțiunea se definește ca „o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penal” (alin. (1).

Reieșind din prevederile Codului Penal al RM, putem concluziona că o faptă devine infracțiune în cazul în care întrunește anumite trăsături, are anumite caracteristici bine reliefate ca să prezinte pericol social, este săvârșită cu vinovăție, este prevăzută de legea penală și este susceptibilă de pedeapsă penală.

Aceste trăsături sunt comune tuturor infracțiunilor și se deosebesc de alte forme de ilicit[4]. Conform prevederilor Codului Penal, infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale (art.14 CP RM). Este, așadar, necesară analiza noțiunii de infracțiune, datorită consecințelor deosebite, din punctul de vedere al săvârșirii unei asemenea fapte; intervenirea răspunderii penale ce constituie forma cea mai gravă a răspunderii juridice.

Săvârșirea oricărei infracțiuni activează dreptul și obligația organelor judiciare – în calitate de reprezentanți ai autorității – de a desfășura toate activitățile și de a lua toate măsurile legale, pentru a asigura restabilirea ordinii de drept încălcată, implicit pedepsirea autorului. Cu atât mai mult, comiterea unui act ilicit, în condiții de flagranță, justifică atât dreptul statului de a interveni prompt, cât și necesitatea unei reglementări speciale a urmăririi și judecării lor, având în vedere particularitățile specifice acestui gen de fapte, profundul impact social negativ, necesitatea restabilirii încrederii justițiabililor și descurajarea comportamentelor similare pe viitor. Din aceste considerente, în asemenea circumstanțe, regulile obișnuite de procedură trebuie înlocuite cu dispoziții concrete, în scopul constatării de îndată și strângerii imediate a probelor, care ulterior ar putea deveni greu accesibile. Altfel spus, în asemenea situații, circumstanțele în care a avut loc infracțiunea fac mai ușoară probațiunea, excluzând aproape cu desăvârșire posibilitatea oricăror erori judiciare [5].

Termenul de flagrant derivă din participiul flagrant tis al verbului latin flagro – flagrare și din punct de vedere etimologic înseamnă „a arde”, sens în care noțiunea de „flagranță” semnifică prinderea făptuitorului în ,,focul” acțiunii sale sau imediat după săvârșire [6].

Noțiunea de flagrant din punct de vedere juridic semnifică în sens larg, o infracțiune descoperită în momentul comiterii și care folosit în context juridic sugerează o contextualitate temporară referitoare la momentul comiterii infracțiunii și prinderea presupusului autor. Literatura de specialitate cunoaște și termenul „flagrant delict” scos din legislația română, care a înlocuit termenul „delict” cu cel de „infracțiune”, argumentând, că nu se mai justifică folosirea expresiei vechi.

O definiție a infracțiuni flagrante o găsim și la marele teoretician român T. Pop “infracțiunea este flagrantă când infractorul este prins asupra faptei, sau curând după aceea și este ne-flagrantă când de la comitere până la descoperirea a trecut un timp oarecare”. S-a instituit un fel de procedură extraordinară (mai sumară și mai rapidă) față de procedura ordinară privitoare la infracțiunile ne-flagrante. În fond, fiecare infracțiune este flagrantă în momentul când se comite, după care apoi încetează de a mai fi. Important însă este de a ști, în care moment este constatată infracțiunea și dacă agentul a fost sau nu în stare de flagrant delict[8]. Descoperirea presupune că a fost constatată fapta în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Legea referindu-se la săvârșirea infracțiuni se înțelege prin această sintagmă săvârșirea oricăreia din faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.

În limbajul juridic a Republicii Moldova, noțiunea de flagrant delict este definită prin conținutul art. 6 CPP RM punctul 10) prin care se înțelege – „infracțiune descoperită în momentul săvârșirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat”. Astfel, infracțiunea flagrantă este o infracțiune evidentă vizibilă, vădită prin faptul că toate elementele unei infracțiuni sânt cunoscute și făptuitorul este prins (reținut de organele de stat competente sau de victimă, de martori oculari ori alte persoane) în “focul” acțiunii sale sau imediat după aceea. Unde, sintagma “sau înainte ca efectele ei să se fi consumat”, presupune situația unei tentative de infracțiune realizate prin contracararea unei fapte penale și prinderea făptuitorului. Prin urmare infracțiunea flagrantă poate apărea sub forma unei infracțiuni consumate sau neconsumate reieșind din dispozițiile art. 25 CP RM[9].

Autoarul consideră infracțiunea flagrantă nu numai că este descoperită în momentul săvârșirii dar și cu condiția prinderii făptuitorului fie în momentul săvârșirii fie imediat după săvârșire. Starea de flagranță poate avea loc și cazul prinderii numai a unui participant (autor, organizator, instigator, complice), iar dacă în timpul stabilit de procuror nu vor fi identificați și reținuți ceilalți coparticipanți procedura se va desfășura în ordinea generală[10].

Reglementarea juridică a categoriilor de infracțiuni flagrante a impus și unele proceduri speciale de cercetare și judecare.

Reglementarea procedurii speciale pentru unele infracțiuni flagrante răspunde, în primul rând, unor interese de ordin procesual, deoarece în asemenea cazuri se întăresc condițiile aplicării principiului celerității, a operativității în procesul penal. Pe de altă parte, această procedură grăbește restabilirea ordinii de drept care a fost încălcată și contribuie la sporirea rolului educativ al procesului penal, cu condiția ca scurtarea duratei activității judiciare să nu aducă atingere garanțiilor care asigură drepturile procesuale ale părților și buna realizare a actului de justiție, respectarea principiilor fundamentale a procesului penal, pe întreaga durată a desfășurării sale, fiind obligatorie[11].

Din punct de vedere evolutiv putem menționa că introducerea unei proceduri speciale mai rapide și operative s-a manifestat în dreptul englez cu mai mult de două secole în urmă. Astfel, procedura curților de poliție din 1750, instituită mai întâi la Londra și apoi în alte centre aglomerate ale Angliei, scoate din jurisdicția lentă a curților de jurați infracțiunile mai mici, dându-le în soluționare sumară a judecătorului. Asemenea procedură a fost preluată de legislația franceză în anul 1863 cunoscută sub denumirea de Legea micului parchet, care cuprindea reglementări speciale pentru situațiile când infracțiunea a fost comisă în flagrant, iar sancțiunea prevăzută de lege pentru acea infracțiune era închisoarea. Potrivit acestei legi, orice inculpat prin asupra faptei în materie de delict era condus îndată la procuror, care-i ia interogatoriu și poate sa-l ducă imediat la instanță, iar în lipsa de audiență poate sa-l citeze la judecată pentru a doua zi. Procedura sumară (simplificată) efectuată de judecătorul magistrat este larg răspândită în procesul penal anglo-saxon Anglia SUA în baza informației depuse de poliție[12].

Analizând procesul penal sovietic în anii 1966-1985 ajungem la concluzia că acesta se desfășură în formă simplificată protocolară pentru infracțiunile de huliganism fără consecințe agravante și furtul în proporții mici din proprietatea de stat și obștească. Excluderea acestor categorii de cauze din procedura generală a fost condiționată de caracterul evident al acestor infracțiuni și de constatarea fără dificultăți a circumstanțelor necesare, precum și de voința legiuitorului să micșoreze intervalul de timp dintre momentul săvârșirii infracțiuni și aplicarea pedepsei penale. Asemenea procedură prevedea 5 zile pentru ca organele de cercetare să stabilească circumstanțele săvârșirii infracțiuni și persoana infractorului fără declanșarea procesului penal și fără efectuarea acțiunilor de urmărire penală. Se admitea numai cercetarea la fața locului și reținerea infractorului pentru o durată de 72 ore. Infracțiunea se constata prin întocmirea unui proces-verbal la care se anexau lămuririle făptuitorului și ale altor persoane,precum și alte documente (certificate, caracteristici). Daca făptuitorul era reținut de organul de cercetare penală trebuia să pregătească toate materialele și să le înainteze cu sancțiunea procurorului până la expirarea la expirarea termenului de 72 de ore. În caz contrar, continua strângerea materialelor cu eliberarea făptuitorului până la expirarea termenului de 5 zile ori se declanșa procesul penal în condițiile proceduri generale. În asemenea procedură făptuitorul nu era pus sub învinuire, dar lua cunoștință de materialele cauzei și era trimis în fața judecătorului care intenta procesul penal prin încheiere adopta soluția trimiterii în judecată. După adoptarea acestei hotărâri era posibilă recunoașterea victimei infracțiunii în calitate de parte vătămată sau parte civilă. Judecarea acestor cauze se făcea în termen de 5-10 zile[13].

În 1985 procedura este modificată sub denumirea „Forma protocolară de pregătire prejudiciară a materialelor” care s-a extins și asupra altor categorii de cauze fiind totodată prevăzute 10 zile pentru pregătirea prejudiciară și 10 zile pentru examinarea cauzei în instanța de judecată. De la infractor de către organul de cercetare penală se lua un angajament în scris de a se prezenta la citație organelor de cercetare penală și instrucție și de a le pune la curent în caz de schimbare a domiciliului.

Reținerea persoanei și aplicarea măsurilor preventive până la trimiterea cauzei procurorului era inadmisibilă. Dacă făptuitorul era reținut, atunci organul de cercetare penală era obligat să declanșeze procedura penală în condiții generale.

În perioada 1994-2003 procedura protocolară se extinde în continuare pentru alte categorii de cauze penale, depășind circa 70 de componențe de infracțiuni flagrante. Ca rezultat al acestor modificări și completări, procedura protocolară avea următoarele particularități:

a) Organul de cercetare penală stabilește faptul săvârșirii infracțiunii și vinovăția făptuitorului în decurs de 10 zile fără a intentă proces penal și fără a efectua actele de urmărire penală;â

b) În cazul primirii materialelor de la organul de cercetare penală, declanșarea procesului se dispune de către procuror, care pune persoana sub învinuire prin ordonanță și trimite cauza în judecată cu acest act fără a întocmi rechizitoriu;

c) Măsurile preventive pot fi aplicate doar de procuror la primirea materialelor cauzei de la organul de cercetare penală, până atunci făptuitorul i se ia obligația de prezentare la citație și înștiințare despre schimbarea domiciliului.

La etapa actuală, Codul de procedură penală al Republicii Moldova în art. 513 alin. (1) susține că „Se consideră flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvîrșirii ei”.

Codul ne propune și alte condiții de flagrant în alin. (2) (art.513 CPP RM): „Este, de asemenea, flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvîrșire, este urmărit de victimă, de martori oculari sau de alte persoane ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte care ar da temei de a-l presupune participant la infracțiune” La cele expuse, rezumăm că alin. 2 al art. 513 CPP RM prevede două situații a formei asimilate infracțiunii flagrante – infracțiunea cvasi-flagrantă. Aici termenul “imediat” presupune timpul neîntrerupt de urmărire a făptuitorului de către victimă sau alte persoane după părăsirea locului infracțiunii de către acesta.

Prin termenul “aproape de locul comiterii” presupune situația depistării nemijlocite de către agenții de poliție a făptuitorului în condiții bazate pe temeiuri rezonabile de a presupune că acesta a săvârșit o infracțiune în raza teritorială controlată de către aceștia, stabilindu-se cu ușurință locul infracțiunii. În vocabularul de specialitate această procedură specială este cunoscută și sub denumirea de procedură urgentă, majoritatea dispozițiilor derogatorii polarizându-se în jurul unei sporite manifestări a principiului operativității, scurtarea duratei activității judiciare nu trebuie să aducă atingerea garanțiilor care asigură drepturile procesuale ale părților și nici bunei realizări a actului justiției.

Având în vedere momentul în care a fost descoperită infracțiunea flagrantă în literatura de specialitate autorilor români se arată că asemenea infracțiune au forme tipice și forme asimilate. De asemenea, legea prevede (alin. (2) că orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor, iar organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal, în care consemnează declarațiile învinuitului și dispune reținerea sa ceea ce implică cunoașterea făptuitorului din primul moment al descoperiri faptei sau imediat după săvârșirea ei. Prin expresia descoperirea infracțiunii în momentul săvârșirii, legiuitorul a înțeles surprinderea făptuitorului în timpul comiterii faptei (art.513 CPP RM).

De exemplu, doi inspectori de sector din cadrul Poliției Municipiului Chișinău la data de 14 august 2012 în jurul orelor 21.00 aflându-se în serviciul de patrulare au surprins pe cetățeanul Popov. C. în vârstă de 19 ani, în timp ce sustrăgeau din magazinul „Dacia” în interiorul căruia pătrunse prin efracție, diferite obiecte. Prin expresia imediat după săvârșire, legiuitorul a înțeles descoperirea și prinderea făptuitorului cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii[14].

Această apropiere în timp nefiind determinată de legea în mod uniform pentru toate situațiile ce se pot ivi în practică, ea urmează să stabilească de la caz la caz de către organele judiciare pe baza datelor concrete ale fiecărei cauze. Din dispozițiile art. 513 din CPP, rezultă că este de asemenea flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor imediat după săvârșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune. Urmărirea făptuitorului, imediat după săvârșirea faptei, înseamnă urmărirea acestuia din momentul în care a părăsit locul infracțiuni. Potrivit art.513 alin.(2) este de asemenea considerată flagrantă și infracțiunea a cărui făptuitor imediat după săvârșire: este urmărit de persoana vătămată (constatând furtul persoana vătămată a coborât din autobus și a urmărit pe făptuitor care a recunoscut furtul față de martorii oculari sau de strigătul public), ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiuni cu arme instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.

În aceste cazuri infracțiunea este denumită de unii autori quasi-flagrantă pentru că, deși nu îndeplinește cerințele flagranței, descoperirea ei în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire se afla în condițiile în care făptuitorul a fost văzut și urmărit după descoperirea infracțiunii sau a fost în circumstanțe la (locul infracțiunii cu arme instrumente sau obiecte) care duc la concluzia că a participat la săvârșirea infracțiuni. Într-adevăr, urmărirea făptuitorului de persoana vătămată care-l acuză de comiterea infracțiuni, martori oculari care l-au văzut săvârșind infracțiunea sau de strigătul public, adică de reacția cetățeanului imediat după săvârșirea infracțiunii, constituie suficiente dovezi care să confirme învinuirea ce i se aduce. Strigătul public este atenționarea de alarmare sau de ajutor la care apelează cei care au observat comiterea infracțiunea sau se aflau în apropierea locului săvârșirii infracțiuni. Acesta atenționare poate consta în folosirea unei expresii ca: ajutor! prindeți hoțul!

Astfel, ca exemplu autorul face analiză următoarea situație, în ziua de 4 septembrie 2012 în jurul orelor 10.00 ceț. P. V. din orașul Orhei, aflându-se în magazinul alimentar din localitate, a observat cum un tânăr pe care nu-l cunoștea, profitând de neatenția vânzătoarei de la raionul de mezeluri, a luat din sertarul casei de marcat mai multe bancnote de 50 lei încercând să părăsească magazinul din fugă.

În urma celor observate, cet. P. V. a început să strige: Hoțul! Prindeți hoțul! Mai mulți cetățeni alertați de aceste strigăte l-au urmărit pe tânăr, reușind sa-l prindă, după o urmărire de cca. 50 m. predându-l apoi organului de poliție. În ceea ce privește surprinderea aproape de locul comiterii infracțiunii, legiuitorul se referă la faptul că cel surprins în apropiere de locul faptei și datorită obiectelor aflate asupra sa, duce la concluzia că este participant la infracțiune. Și în aceste situații, prevăzute în art.513 alin.2 CPP se va ține seama de apropierea în timp a momentului urmăririi ori a surprinderii făptuitorului de momentul comiterii infracțiunii. Legea nefixând nici de această dată un anumit termen, așa cum am mai arătat, acest lucru rămâne la organul judiciar, având în vedere împrejurările concrete în care a fost descoperită și fapta și făptuitorul. Din conținutul prevederilor legale prezentate, rezultă că starea de flagrant nu se poate stabili pe baza elementului obiectiv al faptei fiind necesară, totdeauna și prezența făptuitorului în lipsa acestuia infracțiunea neputând fi considerată flagrantă. Nu poate fi însă quasi-flagranță, atunci când după un anumit timp, făptuitorul este recunoscut întâmplător de persoana vătămată de martori ca fiind acela care ar fi comis infracțiunea sau care ar fi găsit întâmplător, la o verificare de rutină, cu arme, instrumente sau alte obiecte care ar fi putut folosite la comiterea infracțiuni. Legea cere pentru flagranță ca făptuitorul să fie urmărit sau surprins ceea ce presupune o acțiune care să fie aproape de momentul comiterii infracțiunii și să ducă la presupunerea că el este persoana care s-a implicat în săvârșirea infracțiunii[15].

Unii teoreticienii străini G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, au făcut și o altă clasificare, de exemplu, tripartidă

1. flagranța propriu-zisă, ce implică o simultaneitate sau cvasimultanietate între comiterea și constatarea infracțiuni;

2. flagranța prin prezumție – legea prezumă flagranța când într-un timp foarte apropiat de săvârșirea infracțiunii individual bănuit este urmărit de oprobiul public și care are asupra sa obiecte sau prezintă urme, indici de natură a fi participat la săvârșirea infracțiuni;

3. flagranța prin asimilare, de exemplu situația descoperirii unui cadavru a cărui cauză este suspectă sau necunoscută;

Alții împart infracțiunile flagrante în:

– infracțiuni propriu-zis flagrante, care cuprind cele două cazuri legale;

– infracțiuni considerate flagrante;

– infracțiuni asimilate infracțiunilor flagrante.

Examinând cele de mai sus putem concluziona în primul caz, infracțiunea se produce, făptuitorului este surprins în acțiune sau în săvârșire unui act interzis (de exemplu poliția vine în timpul atacului unei bănci). Se pune întrebarea de a ști dacă pentru a fi flagrantă trebuie să fie deschisă, exteriorizată sau parțial exteriorizată? Dacă marele număr de infracțiuni continue care sunt pe cale să comită, dar nu au nici un semn exterior pot fi flagrante? De exemplu, cei ce dețin, ascund obiecte interzise sau de proveniență ilicită (portul de arme prohibite, deținerea de stupefiante tăinuirea unor obiecte furate). Răspunsul pe care la-u dat teoreticienii a fost afirmativ. Deținerea acestor arme poate face poate face obiectul unei percheziții ordonate pentru ca un delict flagrant care este pe cale să se producă. În acest caz se ține seama de noțiunea intrinsecă a flagranței și de consecințele pe care le poate antrena.

În al doilea, infracțiunea tocmai sa produs (perioada de flagranță nu trebuia să depășească 40 ore). În al treilea caz, infracțiunea considerată ca flagrantă, este când bănuitul este urmărit de oprobiul public având asupra sa obiecte instrumente, sau urme de natură a-l considera participant la săvârșirea infracțiuni, la un nivel foarte apropiat de momentul săvârșirii infracțiuni. În momentul când se face percheziția trebuie ca făptuitorul să fie găsit în posesia lor.

Acestei ultime situații a fost asimilată și apelul făcut de proprietarul unei case cheamă autoritățile pentru a constata o infracțiune ce a fost comisă. O anchetă de flagranță poate fi deschisă pentru un furt descoperit de victimă de la întoarcerea dintr-o lungă absență a acestuia dar cu condiția că persoana bănuită să fie arestată, să prezinte urmele infracțiunii într-un termen care să depășească 24 ore de la comiterea infracțiunii. [16]

O anchetă specială este ancheta morții suspecte, unii autori francezi cum este Jean Pradel au afirmat căutarea cauzelor morții suspecte poate fi făcută în cadrul anchetei infracțiunii flagrante, dacă este cert că victima a murit ca urmare a unei infracțiuni. Doctrina care a tratat ancheta morții suspecte ca anchetă flagrantă a fost aspru criticată, afirmându-se că nu întotdeauna cadavrul poate fi rezultatul unei infracțiuni. Verificarea identității judiciare este posibilă dacă un indiciu poate să stabilească o legătură între o persoană și infracțiunea comisă. Verificarea identității în cadrul anchetei infracțiunii flagrante nu se confundă cu verificarea preventivă ce poate avea loc pentru a preveni săvârșirea unei infracțiuni împotriva persoanei sau a bunurilor, deoarece la infracțiunea flagrantă aceasta s-a produs, pe când în al doilea caz se încearcă prevenirea.[17, p.329].

1.2. Cazurile de aplicare a proceduri speciale de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante

În literatura de specialitate a autorilor români V. Dangoroz, N. Volonciu, I. Neagu se disting două regimuri diferite aplicabile în cazul infracțiunilor flagrante unor infracțiuni flagrante li se aplică procedura obișnuită cu unele derogări în privința efectuării anumitor activități procesuale, iar altor li se aplică un regim procesual special derogatoriu de la procedura de drept comun, cum este cel care ne preocupă. Această procedură specială prevăzută de art.466 Cod procedură penală român se aplică numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ trei condiții.

Infracțiunea să fie flagrantă indiferent dacă îndeplinește cerințele propriu-zise sau ale cvasi-flagranței. Cu privire la această condiție facem trimitere la considerațiile precedente.

Infracțiunea să fie pedepsită cu închisoarea mai mare de 3 luni și de cel mult 5 ani, precum și formele agravante ale acestor infracțiuni. La stabilirea acestor limite de pedeapsă sa avut în vedere că aplicarea procedurii urgente nu se justifică în cazul unor infracțiuni de minimă importanță, sancționate cu amendă sau cu închisoarea până la 3 luni, dar nici de prea mare graviditate: pedepsite cu pedeapsa închisori mai mare de 5 ani întrucât pentru acestea trebuie să existe garanțiile procedurii obișnuite. S-a mai susținut că, în cele mai multe cazuri, infracțiunile pedepsite cu închisoarea mai mare de 5 ani au conexiuni cu alte infracțiuni, ceea ce impune o desfășurare obișnuită a procesului penal, în asemenea situații, procedura de urgență putând dăuna bunei rezolvări a cauzei.

În legătură cu sensul noțiuni de „forme agravante” ale infracțiunilor menționate instanța a constatat că procedura de urgență se aplică infracțiunilor sancționate de lege cu închisoare mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani, chiar și în cauze în care aceste infracțiuni sunt săvârșite în condiții ce determină încadrarea lor într-o infracțiune agravantă conform prevederilor din partea specială a codului penal sau ale altor legi speciale și care atrag sancțiuni ce depășesc 5 ani închisoare[18].

Prin proiectul de lege din 2001 se propune modificarea art.466 Cod procedură penală a României în sensul majorări limitelor de pedeapsă mai mare de 1 an și de cel mult 12 ani.

Infracțiunea trebuie să fie săvârșită în anumite localități prevăzute de lege. Cod de procedură penală, are în vedere trei situații și anume: săvârșirea infracțiunii flagrante în municipii și orașe ținându-se seama de aglomerație care se poate produce și de frecvența faptelor penale comise în asemenea localități: în mijloace de transport în comun târguri, porturi, aeroporturi, gări, situate în afara municipiilor și orașelor, dar care presupun o anumită aglomerație și în orice loc aglomerat, permanent sau temporar cum ar fi o întrunire, o competiție sportivă sau o ceremonie religioasă desfășurată în afara orașelor.

Aplicarea proceduri speciale infracțiunilor flagrante săvârșite în locuri aglomerate se justifică prin aceea că aceste locuri se săvârșesc mai ușor și mai frecvent infracțiuni încât o reacție represivă constituie în oarecare măsură și un mijloc de prevenire acestor infracțiuni [19].

Existența unei proceduri speciale privind urmărirea și judecarea în cazul infracțiunilor flagrante la noi în Republica Moldova a fost generată de situația particulară a descoperiri infracțiunii și anume în momentul comiterii acesteia sau imediat după săvârșire.

Având în vedere aceste particularități, probațiunea este mult mai ușoară, datele cu privire la comiterea infracțiuni fiind furnizate de persoanele care au asistat sau au luat cunoștință în mod direct de consecințele acesteia. Simplificarea procedurii în cazul urmăririi și judecării infracțiunilor flagrante duce în mod firesc și la desfășurarea într-un ritm rapid a procesului penal, mai accelerat decât în cazul procedurii obișnuite, motiv pentru care acesta este cunoscut și sub denumirea de procedură urgentă. Această simplificare și comprimare a procedurii în cazul infracțiunilor flagrante este justificată de condițiile comiterii și reținerii infractorului, împrejurări care înlătură aproape complet posibilitatea unei erori judiciare. Se apreciază că această procedură este una sumară, considerându-se însă că prin derogările existente nu se aduce atingerea minimului de garații necesare pentru justa soluționare a infracțiunilor flagrante.

Astfel potrivit alin.(1) al art.513 din CPP se consideră flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii ei. Pct.10) al art.6 din CPP definește delictul flagrant ca infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat. Ultima definiție include și situația unei tentative neconsumate. Conform alin.(2) al art. 513 din CPP este, de asemenea, flagrantă infracțiunea al cărui făptuitor, imediat sau după săvârșire, este urmărit de victimă, de martori oculari sau de alte persoane ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme instrumente sau orice alte obiecte care ar da temei de a-l presupune participant la infracțiune. La toate cele trei situații prevăzute de art.513 din CPP, care determină caracterul flagrant al infracțiuni, se prezumă că autorul este prins în „focul acțiuni” sau imediat după aceea.

Astfel, infracțiunea flagrantă este o infracțiune evidentă, vizibilă, vădită prin faptul că toate elementele unei infracțiuni sunt cunoscute și făptuitorul este prins (reținut de organele de stat competente sau de victimă, de martor ori alte persoane). Starea de flagranță poate avea loc și în cazul prinderii numai a unui participant (autor, organizator, instigator, complice), iar daca în timpul stabilit de procuror nu vor fi identificați și reținuți ceilalți coparticipanți, procedura se va desfășura în ordinea generală.

Potrivit alin.(1) al art.514 din CPP procedura urgentă, completată cu dispozițiile generale ale Codului de procedură penală, se aplică în cazuri de infracțiuni flagrante ușoare, mai puțin grave sau grave.

Nu este suficient ca infracțiunea să fie flagrantă și să fie ușoară, mai puțin gravă sau gravă (pedeapsa prevăzută de lege penală să nu depășească 15 ani de închisoare) pentru desfășurarea procedurii urgente. Astfel conform alin (2) al art. 514 din CPP asemenea procedură nu se aplică în cazul infracțiunilor săvârșite de minori, precum și în cazul concursului de infracțiuni, dacă una sau mai multe infracțiuni săvârșite de aceeași persoană nu sunt flagrante[20].

În cazul săvârșirii unei infracțiuni flagrante de către mai multe persoane, dintre care cel puțin una este minoră și este posibilă disjungerea cauzei, pentru cei majori se va efectua procedura urgentă, pentru minori procedura generală, cu derogările și completările prevăzute de art.474-487 din CPP.RM. În literatură de specialitate a autorilor români observăm o cercetare diferită în comparație cu cea a Republici Moldova este diferită. Dacă în cursul urmăririi penale a unei infracțiuni flagrante se descoperă că făptuitorul (bănuitul) a mai săvârșit o altă infracțiune ne-flagrantă, procedura de urmărire a ambelor infracțiuni este generală, iar disjungerea cauzelor este inadmisibilă.

Pentru a fi aplicată procedura specială privind urmărirea penală și judecarea unor infracțiuni flagrante, autori români interpretează în felul următor. Trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții;

– infracțiunea să fie flagrantă;

– pentru infracțiunea respectivă să fie prevăzută pedeapsa închisori mai mare de 3 uni și cel mult 5 ani, precum și în cazul formelor agravante ale acestor infracțiuni;

– infracțiunea să fie săvârșită într-un loc anumit loc; municipii sau orașe, în mijloace de transport în comun, târguri aeroporturi porturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale arătate mai sus, precum și orice loc aglomerat.

Prima condiție, constatând în stare de flagranță se consideră a fi îndeplinită în cazul în care organul judiciar constată incidența dispozițiilor care au analizate anterior. Cea de a doua condiție se referă la pedeapsa pe care legea o prevede pentru infracțiunea respectivă. Astfel legiuitorul a limitat procedura aplicarea procedurii speciale numai la o anumită categorie de infracțiuni, și anume la cele sancționate de lege cu închisoarea mai mare de 3 luni și de cel mult 5 ani, precum și la formele lor agravante[21].

Excluderea infracțiunilor sancționate cu pedeapsa mai mică de 3 luni are drept temei gradul scăzut de pericol social, ceea cu nu ar justifica aplicarea procedurii speciale. În ceea ce privește infracțiunile pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 5 ani, care au un grad ridicat de pericol social, cazuri în care de regulă și probațiunea este mai complexă s-a considerat că soluționarea într-un timp scurt ar putea genera erori judiciare. Modul de redactare al art.466 CPP al României a generat însă și controverse în ceea ce privește formularea precum și formele agravante ale acestora infracțiuni, sancționate cu închisoarea mai mare de 3 luni și de cel mult 5 ani. Unele instanțe au considerat că formularea se referă la infracțiunile pentru care se prevede o pedeapsă între limitele prevăzute de lege, și anume mai mare de 3 luni și de cel mult 5 ani, dar care săvârșesc în împrejurările prevăzute și care constituie circumstanțe agravante legale sau judiciare. Alte instanțe au considerat că formularea se referă la cazurile în care infracțiunile sancționate în formă simplă cu închisoarea între limitele prevăzute de lege sunt săvârșite în condiții ce duc la încadrarea lor într-o infracțiune calificată sau într-o formă agravantă conform codului penal, partea specială sau altor legi speciale și care atrag pedepse ce pot depăși 5 ani închisoare. În această situație, pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, printr-o decizie de îndrumare, a considerat ca legală ce-a de a doua soluție[22].

Astfel,s-a decis că procedura specială de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante se aplică infracțiunilor sancționate de lege cu închisoare mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani, chiar și în cazul în care aceste infracțiuni sunt săvârșite în condiții ce determină în cadrarea lor într-o infracțiune calificată sau într-o formă agravantă conform prevederilor din partea specială a Codului penal din alte legi speciale și care atrag, astfel sancțiuni ce depășesc 5 ani închisoare.

Se motivează că, deși în lege nu se arată că limitele indicate în dispoziții se referă la formele simple ale infracțiunilor, totuși, din faptul că în același text se menționează că procedura specială se aplică și formele agravante ale acelorași infracțiuni, rezultă în mod evident că aceste limite se referă la formele simple. Infracțiunile sancționate de lege în formă simplă cu închisoarea în limitele arătate pot fi săvârșite însă în anumite condiții agravante, prevăzute în mod expres în partea specială a Codului penal sau în legi speciale, altele decât cele prevăzute căpătând astfel o formă agravantă sau devenind infracțiuni calificate. La aceste condiții agravante, care califică o infracțiune prin prevederea lor într-un alt text sau care agravează o infracțiune prin menționarea lor în același text de bază, se referă prin noțiunea formele agravante ale aceleiași infracțiuni[23].

Noțiunea nu se referă la circumstanțele agravante deoarece acestea sunt luate în considerare la individualizarea pedepsei atât în cazul în care s-a reținut forma simplă sau agravantă a unei infracțiuni, cât și în cazul în care s-a reținut o infracțiune calificată, ceea ce înseamnă că ele nu sunt de natură să agraveze infracțiunea, ci numai pedeapsa sa ce urmează să fie aplicată. Astfel s-a decis că infracțiunea de tâlhărie nu poate fi urmărită și judecată potrivit proceduri speciale deoarece nu sunt prevăzute condițiile de infracțiune de tâlhărie este pedepsită prin lege cu închisoarea mai mare de 5 ani, iar pe de altă parte, acesta nu este o formă agravantă a unei infracțiuni, a căreia formă simplă să fie sancționată cu închisoarea de până la 5 ani.

De asemenea, faptul că printre infracțiunile flagrante concurente săvârșite de inculpat este și una care urmărirea penală se efectuează de procuror, nu înlătură aplicarea dispozițiilor speciale cu privire la urmărirea infracțiunilor flagrante. Aplicarea dispozițiilor speciale privind urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, în ultima perioadă, a fost mult restrânsă, fapt datorat modificărilor repetate în materie penală, mai ales prin legea Codului penal, prin care maximul special al pedepselor a fost mărit depășind la majoritatea infracțiunilor pragul de 5 ani pentru o formă simplă prevăzută.

Cea de treia condiție prevăzută de lege în aplicarea dispozițiilor speciale privind infracțiunile flagrante se referă la locul săvârșirii, care trebuia să fie la mijlocul de transport comun, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale sus menționate precum și în orice loc aglomerat. Din redactarea textului cu privire la îndeplinirea acestei condiții, rezultă condiționarea aplicării procedurii speciale de comiterea infracțiunii într-un loc aglomerat, fapt sugerat atât de natura sau destinația locurilor enumerate, cât și de precizarea făcută în finalul textului precum și orice loc aglomerat. Aplicarea procedurii flagrante cu această condiționare, poate fi explicată de faptul că asemenea locuri aglomerate constituie un cadru favorizat care ușurează comiterea infracțiuni, situație demonstrată și static și în care și reacția organului judiciar, precum și aplicarea unei sancțiuni, trebuie să fie cât mai rapide.

Din analiza textului reiese că procedura specială se aplică infracțiunilor flagrante săvârșite numai în municipii și orașe, fiind excluse deci comunele și satele, iar, mijloacele de transport în comun, târguri poduri aeroporturi sau gări procedura specială se aplică, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale indicate adică municipiilor sau orașelor. Aplicarea proceduri speciale, ținând cont de condiția privind locul săvârșirii infracțiuni, urmează a fi apreciată, în funcție de datele concrete, de organele judiciare. Astfel furtul flagrant se consideră în cazul când persoana vătămată căreia i se sustrăsese din buzunar o sumă de bani în timp ce se afla în tramvai, constatând lipsa banilor la coborârea din mijlocul de transport, i-a urmărit imediat pe cei bănuiți de săvârșirea faptei, care au recunoscut față de ea săvârșirea sustragerii. În consecință, în mod legal judecata s-a desfășurat după procedura specială[24].

Succinta privire asupra procedurilor speciale în materie penală reglementează în codurile altor state, practica legislativă din cele mai multe țări a cunoscut așa numitele „proceduri speciale” de urmărire și judecată în cele acele cazuri în care există factori care ar justifica urgentarea desfășurări procesului penal, garanții speciale în vederea ocrotirii unor categorii de infracțiuni, solemnitatea corespunzătoare inculpaților cu funcții de răspundere în stat. Ca urmare a apărut practica legiferării unor proceduri speciale, cu elemente derogatorii de la procedura obișnuită. Așa s-a procedat în cele mai multe dintre statele europene cu regulile de competență privitoare pe demnitari, pe militari, pe magistrați, cu regulile privind asistența juridică obligatorie a militarilor în termen sau în termen redus, a celor deținuți sau internați medical, a celor care nu-și pot face singuri apărarea[25].

În continuare vom analiza Codul de procedură penală francez în vigoare sunt cuprinse în cadrul procedurilor speciale; procedura contumacelui, a falsului în caz de dispariția a pieselor unei proceduri privind pe membrii de guvern și pe reprezentații puterilor străine, privind pe judecători, recuzarea infracțiunilor de audiență comisie în fața curților și tribunalelor. De asemenea, sunt reținute ca proceduri speciale cele privind crimele și delictele comise de magistrați și anumiți funcționari, cele privind infracțiunile comise în afara teritoriului republicii, cele privind protecția minorilor. În Franța există proceduri speciale de judecată a demnitarilor în fața Înaltei Curți de Justiție și la Curtea de Siguranță a Statului precum și judecătorii și tribunale pentru minori curți cu jurați pentru minori și o secție specială pentru minori la curțile de apel. În schimb, procedura de judecată a militarilor este reglementată de Codul Justiției Militare din 1965. Reglementarea aparte o au crimele și delictele flagrante cu împărțirea flagranței în flagranță propriu-zisă, prin prezumție și prin asimilare, cu puteri crescânde date poliției judiciare și procurorului. De astfel, în cazul Parchetului de pe lângă Tribunalul de Mare Instanța din Paris există 12 secții din care unele se ocupă de crime și delicte flagrante, delicvență juvenilă și protecția minorilor, falsuri furt și sustrageri. Reglementările din Codul de procedură penală francez reține ca situație particulare, restricțiile aduse proceduri flagrante cu privire la persoane.

– statutul diplomatic consular ce cuprinde și organizațiile internaționale ce au sediul în Franța de exemplu UNESCO, OCDE, Interpol, Consiliu Europei, OACI (Organizația Aviației Civile Internaționale)

– șeful statului și membrii guvernului

– adunarea parlamentară

– universități și locuri de cultură[26].

În studiului și analiza Codul de procedură penală german, procedurile speciale sunt tratate privind ordinul de sancționare, procedura măsurilor asiguratorii, procedura confiscării speciale, de sancționare pecuniară a persoanelor morale (juridice). O situație aparte o reprezintă procedura ordinului de sancționare în cazul unei persoane care a săvârșit o faptă de gravitate redusă (art.407-412 Codul de procedură penală germană), când procurorul sau judecătorul aplică sancțiunea fără a se mai ajunge în fața instanței prin procedura obișnuită. Există și posibilitatea unei tranzacții între făptuitor și procuror sau judecător în ai aplica ordinul de sancțiune ca o alternativă la procesul public; sancțiunea constatând în amenzi, avertisment, suspendarea permisului de conducere, indisponibilizări.

Minorilor li se aplică o procedură prevăzută într-o lege specială. Acesta lege prevede instanțe speciale, având în vedere că aceștia nu au discernământul unui adult. Legea prevede reglementări aparte pentru tinerii între 18-21 ani, care deși sunt majori totuși se consideră că uneori pot avea manifestări judecătorești. În acest caz, judecătorul hotărăște dacă tânărul între 18-21 ani va fi judecat ca un minor sau ca un adult, având în vedere gradul de pericol social al faptei, modul de săvârșire comportarea tânărului înainte și după săvârșirea faptei. Procedura de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante nu este cuprinsă în cadrul procedurilor speciale, deși are reglementare aparte[27].

În Codul de procedură penală austriac sunt menționate ca proceduri speciale

– procedura minorului (art.39, 282, 283, 254, 465),

– exercitarea jurisdicției penale asupra soldaților în timp de pace (art.499-506)

– procedura grațieri (art.507-513).

În procedura prevăzută de art.499-506 se precizează că soldații în timp de pace se supun aceleași legi ca și civili iar judecarea lor urmează aceeași procedură. Ordinul superiorului sau condițiile speciale de executare nu exonerează de răspundere. Daca pentru fapta săvârșită pedeapsa aplicată este sub 6 luni și împotrivă militarului s-a luat o măsură disciplinară procesului nu se mai pornește iar dacă pedeapsa este între 6 luni și 2 ani, instanța poate aprecia poate aprecia dacă mai pornește sau nu procesul. Procedura grațierii este dispusă de Președintele Republici la recomandarea guvernului federal. Cererea se adresează Ministerului Federal de Justiție. Decretul de grațiere emis de Președinte Republici este contrasemnat de ministrul federal de justiție. Hotărârea asupra cererii de grațiere se comunică instanței de fond care a pronunțat condamnarea.[28].

1.3. Cazuri când nu se aplică procedura specială

Datorită unor considerente ce țin de îndeplinirea actelor procesuale și procedurale, cu atingerea scopului lor, legiuitorul a exclus anumite cazuri de aplicare a procedurii flagrante. Astfel, sunt exceptate de la aplicarea procedurii speciale infracțiunile săvârșite de minori, având în vedere atât starea psihică și fizică specială a acestora, cât și obligația prevăzută de lege pentru organele judiciare de a efectua anumite activități, care necesită o perioadă de timp. Procedura urgentă de urmărire și judecare a unei infracțiuni flagrante se aplică în cazul unor infracțiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 15 ani inclusiv. Procedura prevăzută de prezentul capitol nu se aplică în cazul unei infracțiuni flagrante dacă cel puțin unul dintre participanți la momentul săvârșirii nu împlinise vârsta de 18 ani, și disjungerea cauzei nu este posibilă. În cazul disjungerii cauzei pentru cei adulți este aplicabilă procedura specială prevăzută, iar pentru minor va fi aplicată procedura generală cu completările și derogările prevăzute la articolele 474-487 CPP. Dacă în cursul urmăririi penale a unei infracțiuni flagrante se descoperă că făptuitorul (bănuitul) a mai săvârșit o altă infracțiune, ne-flagrantă, procedura de urmărire a ambelor infracțiuni este generală, iar disjungerea cauzelor este inadmisibilă.

Procedura prevăzută de art.514 alin 2 nu se aplică în cazul infracțiunilor săvârșite de minori, precum și în cazul concursului de infracțiuni, dacă una sau mai multe infracțiuni săvârșite de aceeași persoană nu sunt flagrante. Perioada scurtă de desfășurare a procesului penal nu poate oferi făptuitorului minor, aflat datorită vârstei într-o situație specială, posibilitatea de a se apăra și coopera la aflarea adevărului. Pe de altă parte, potrivit procedurii speciale, în cauzele cu minori este obligatorie efectuarea unor activități care nu se pot realiza pe o perioadă scurtă, prevăzută de lege în cazul infracțiunilor flagrante[29].

Procedura în cauzele privind minorii are specificul său determinat de particularitățile subiectului infracțiunii, cât și a altor minori implicați în procesul penal. Legislația procesual-penală a Republicii Moldova este în concordanță cu normele internaționale referitoare la drepturile copilului. Se cere de menționat în acest sens Convenția ONU privind Drepturile Copilului din 20.11.1989, adoptată la Adunarea generală a Națiunilor Unite, care a intrat în vigoare la 20 septembrie 1990, iar pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993. Convenția Europeană privind exercitarea drepturilor copilului din 25.01.1996 de la Strasbourg, Ansamblul de Reguli Minime ale Națiunilor Unite pentru Administrarea Justiției Juvenile din 1985 (Regulile de la Beijing); regulile Națiunilor Unite privind protecția minorilor privați de libertate din 1990, Principiile Națiunilor Unite pentru prevenirea delincvenței Juvenile din 1998 ( directivele de la Riyadh).

Convenția ONU privind Drepturile Copilului recunoaște că copilul are nevoie de o protecție specială și de îngrijiri speciale, în primul rând de o protecție juridică potrivită. Articolul 1 al Convenției stabilește că prin copil se înțelege orice ființă umană cu vârsta sub 18 ani. Articolul 37 al Convenției obligă statele de a asigura ca nici un copil să nu fie supus la tortură, la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Pentru infracțiuni comise de persoane sub 18 ani, nu vor fi pronunțate nici o pedeapsă capitală, nici închisoare pe viață fără posibilitate de liberare. Nici un copil nu va fi privat de libertate în mod ilegal sau arbitral. Arestarea, detenția sau întemnițarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea și se va folosi numai ca măsură extremă și pentru cea mai scurtă posibilă perioadă de timp; orice copil privat de libertate va fi tratat cu omenie și cu respectul datorat demnității persoanei umane și de o manieră care să țină seama de nevoile persoanei de vârsta sa; orice copil privat de libertate va avea acces rapid la asistența juridică sau la orice altă asistență corespunzătoare, inclusiv dreptul de a contesta legalitatea privării sale de libertate în fața unui tribunal sau unei alte autorități competente. Articolul 40 al Convenției ONU privind drepturile copiluluidin 20.11.1989 adoptată la Adunarea Generală a Națiunilor Unite, recunoaște oricărui copil suspect, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale, dreptul de a fi tratat într-un mod de natură să favorizeze simțul său de demnitate și al valorii personale, să întărească respectul său pentru drepturile omului și libertățile fundamentale ale acestora și să țină seama de vârsta sa ca și de necesitatea de a promova reintegrarea copilului și asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate. Articolul 40 al Convenției ONU privind drepturile copiluluidin 20.11.1989 adoptată la Adunarea Generală a Națiunilor Unite în continuare asigură și alte principii cum ar fi neretroactivitatea legii penale, prezumția de nevinovăție, dreptul de a fi informat prompt și direct de acuzațiile care i se aduc; examinarea cauzei fără întârziere de autoritatea sau instanța competentă, independentă și imparțială, după o procedură echitabilă, conform prevederilor legii, în prezența asistenței legale, sau a oricărei alte asistențe corespunzătoare sau în prezența părinților săi sau a reprezentanților legale, să nu fie constrâns să depună mărturii sau să mărturisească că este vinovat, să aibă dreptul la apel, să fie asistat de către interpret, să i se respecte viața privată. O altă prevedere destul de importantă a articolului 40 al Convenției ONU privind drepturile copiluluidin 20.11.1989 adoptată la Adunarea Generală a Națiunilor Unite este obligația statelor de a promova adoptarea de legi, proceduri, crearea de autorități și instituții special concepute pentru copiii suspectați, acuzați sau declarați că au fi comis încălcări ale legii penale și în special: vor stabili o vârstă minimă sub care copiii vor fi presupuși de a nu avea capacitatea de a încălca legea penală; vor lua măsuri de fiecare dată când este posibil și de dorit pentru a trata acești copii fără a se recurge la procedura judiciară cu condiția ca garanțiile omului și garanțiile reale să fie deplin respectate. Convenția Europeană privind exercitarea drepturilor copilului stabilește că obiectul Convenției vizează să promoveze în interesul superior al copiilor drepturile lor, să îi acorde drepturi procedurale și să faciliteze exercitarea lor având grija ca ele să poată ei înseși sau prin intermediul altor organe sau persoane să fie informați sau autorizați să participe la procedurile care îi interesează în fața autorităților judiciare[30].

Articolul 5 al Convenției ONU privind drepturile copiluluidin 20.11.1989 adoptată la Adunarea Generală a Națiunilor Unite stabilește că părțile trebuie să examineze oportunitatea de a recunoaște drepturile procedurale suplimentare ale copiilor, sau procedurile referitoare la copii în fața unei instanțe judiciare și în special:

dreptul de a cere să fie ajutat de către o persoană respectivă la alegerea sa pentru a îi ajuta să exprime opinia lor;

dreptul de a cere ei înseși sau prin intermediul altor persoane sau organe desemnarea unui reprezentat distinct, în cazurile respective-a unui avocat;

dreptul de a desemna propriul său reprezentant;

dreptul de a exercita toate sau o parte din prerogativele unei părți în asemenea procedură.

Ansamblul Regulilor Minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori (regulile de la Beijing) adoptate prin Rezoluția 40/33 din 29.11.1985 a Adunării Generale a Națiunilor Unite prevede niște principii generale referitoare la justiția pentru minori constatând în partea I, paragraful 1, punctul 1.4. că justiția pentru minori face parte integrală din procesul de dezvoltare națională a fiecărei țări, în cadrul general al justiției sociale pentru toți tinerii, contribuind astfel, în același timp, la protejarea drepturilor și la menținerea păcii și a ordinii în societate. Punctul 1.6. serviciul de justiție pentru minori trebuie să fie sistematic controlate și coordonate în vederea îmbunătățirii și perfecționării competenței persoanelor, a felului de a se apropia de subiecți, precum și a atitudinilor față de aceste persoane.

Articolul 12 al Convenției ONU privind drepturile copiluluidin 20.11.1989 adoptată la Adunarea Generală a Națiunilor Unite stabilește că pentru a se achita mai bine de funcțiile lui, ofițerii de poliție care se ocupă frecvent sau exclusiv de minori sau care se consacră, mai ales prevenirii delicvenței juvenile, trebuie să primească o instruire și o formație specială. În marile orașe ar trebui să fie create în acest scop servicii speciale. În Principiile Națiunilor Unite pentru prevenirea delicvenței juvenile (Principiile de la Riyadh, adoptate prin Rezoluția 45/112 din 14 decembrie 1998 se specifică că guvernele vor elabora și vor aplica proceduri și legi specifice pentru promovarea drepturilor și bunăstarea tinerilor. (punctul 52). Nici un copil sau tânăr nu va fi subiect al unor măsuri corecționale, dure sau degradante, ori pedepse acasă la școală sau în orice altă instituție.

Comitetul de miniștri al Consiliului Europei a adoptat la 24 septembrie 2003, Recomandarea Rec 2003 (20) cu privire la noile modalități de tratare a delicvenței juvenile și rolul justiției juvenile. În punctul 7, Comitetul de Miniștri consideră că este necesară continuarea extinderii spectrului de alternative susceptibile să substituie condamnarea normală. Aceasta trebuie să facă parte din procedura ordinară, să respecte principiul proporționalității, să reflecte interesele minorului, să fie aplicabile în cauzele în care responsabilitatea este liber acceptată. Punctul 11 determină că, reflectând tranziția mai îndelungată spre maturitate, trebuie să fie posibil pentru tinerii cu vârsta de până la 21 de ani să fie tratați într-o manieră compatibilă celei utilizate în cazul minorilor de vârstă mai fragedă, primii fiind supuși acelorași intervenții atunci când judecătorul este de părerea că ei nu sunt suficient de maturi pentru a fi trași la răspundere deplină pentru acțiunile comise similar adulților. Punctul 13 stabilește că statele trebuie să elaboreze instrumente de evaluare a riscului pe care îl prezintă persoanele în sensul recidivei, pentru ca natura, intensitatea și durata intervențiilor să fie proporțională riscului comiterii repetate a infracțiunilor în viitor, dar să fie conformate și necesitățile infractorului, evitând acțiunea neglijentă față de principiul proporționalității. În caz de necesitate, autoritățile trebuie încurajate să ofere informație, dar întotdeauna în conformitate cu legislația care protejează confidențialitatea informației. Punctul 14 determină că fiecare etapă procesual-penală trebuie să se încadreze în limitele stricte pentru a evita tergiversarea și pentru a asigura o reacție cât mai rapidă posibil față de infracțiunile comise de minori. În tot cazul măsurile menite să grăbească înfăptuirea justiției și să mărească eficiența acesteia trebuie să fie echilibrate cu noțiunea de termen rezonabil al procesului. Punctul 17 determină că ori de câte ori este posibil în cazul bănuiților minori se vor aplica alternative la detenție, așa ca plasarea minorilor la rude și stimularea familiilor sau centrelor de plasament să ia minorul. Privarea de libertate nu trebuie să fie niciodată utilizată în calitate de pedeapsă iminentă, ca formă de intimidare sau să servească drept substituit al protecției copilului sau a măsurilor de sănătate[31].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, recunoaște de mult timp că dreptul la un proces echitabil enunțat de convenție, se aplică atât copiilor, cât și adulților. În cazul NORTIER vs. Regatul Unit din 19 iulie 1992, Comisia a considerat neacceptabilă sugestia că copiii judecați pentru o infracțiune penală nu ar trebui să beneficieze de garanțiile unui proces echitabil enunțate în articolul 6. În cazul K vs. Regatul Unit din 16 decembrie 1999, Curtea consideră că este esențial de a soluționa cazul unui copil acuzat de infracțiune, într-un mod care ar ține pe deplin cont de vârsta sa, maturitatea și capacitățile pe plan intelectual și emotiv și de a adopta măsuri menite să favorizeze înțelegerea procedurii și participarea sa la aceasta. În consecință, vorbind despre un copil mic, acuzat de o infracțiune gravă, care are o repercusiune gravă asupra mijloacelor mass-media și asupra publicului Curtea a considerat că procesul trebuia să fi fost desfășurat într-un mod care să reducă în măsura posibilității intimidarea și inhibarea acelui acuzat. În aceeași cazurile SINTH și HUSSAIN vs. Regatul Unit (21 februarie 1996), CEDO a sugerat că condamnarea unui minor la privațiunea de libertate pe viață, fără posibilități de eliberare anticipată ar putea crea probleme cu privire la articolul 3 (interzicerea torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante)[32].

Plenul Curții Supreme de Justiție, în hotărârea sa nr. 37 din 12 noiembrie 1997 “Despre practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației în cadrul examinării cauzelor privind infracțiunile săvârșite de către minori (în continuare “Hotărârea Plenului nr. 37) menționează asupra importanței acestei proceduri speciale care are menirea de a proteja drepturile minorului în conflict cu legea. Regulile speciale prevăzute de legislația procesual-penală în ceea ce privește cauzele privind minorii sunt determinate de varietățile psihofiziologice sociale, și alte calități ale persoane care nu au atins vârsta majoratului. Aceste reguli prevăd anumite garanții suplimentare și anumite mecanisme de asigurare a drepturilor, intereselor legale ale persoanelor minore.

Particularitățile procedurii speciale, prevăzute de CPP.RM constă în faptul că normele Capitolului I, al Titlului III se referă nu numai la delicvenții minori, ci la orice minor implicat în sfera justiției penale. Acest pas înainte în legislația procesual-penală e remarcat prin faptul că sunt necesare garanții procesuale nu numai delicventului minor dar oricărui minor implicat într-o cauză penală, fie ca victimă, fie ca martor. Aceste reguli se aplică în toate cazurile penale, indiferent de gravitatea infracțiunii când la momentul comiterii infracțiunii persoana nu a împlinit vârsta de 18 ani. În scopul realizării Regulilor de la Beijing, în scopul realizării articolului 12 și articolului 22 al regulilor de la Beijing în ceea ce privește asigurarea profesională și competentă a persoanelor oficiale implicate în activitatea de prevenire a delicvenței juvenile și tratament al delicvenților minori, rămâne actuală până în prezent permanenta ridicare a calificării și specializarea ofițerilor de urmărire penală, a procurorilor și a judecătorilor.

Aspectele deosebit de importante a reglementării actuale sunt îndreptate spre asigurarea și întărirea garanțiilor procesuale ale minorilor, asigurarea participării apărătorului, psihologului, pedagogului, a termenului de audiere. Nerespectarea cerințelor în ceea ce privește asigurarea cu apărător se consideră încălcare esențială a legii de procedură penală. (Hotărârea nr.37.) Circumstanțele care urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii, circumstanțele suplimentare care sunt incluse în obiectul probațiunii în cazurile cu minori au sarcina de a asigura ocrotirea acestor persoane de un eventual abuz al statului și o învinuire neîntemeiată cât și de a asigura ca orice măsură aplicată față de minor să fie proporțională faptei comise de către acesta. Circumstanțele stabilite vor asigura cercetarea multilaterală sub toate aspectele a cauzei penale pentru o hotărâre pe cât de posibil de echitabilă.

După cum este menționat la punctul 1 al articolului 475 CPP.RM o deosebită importanță se acordă constatării vârstei delicventului minor. Aceasta este important pentru a stabili personalitatea bănuitului și învinuitului, pentru a constata dacă este persoana pasibilă de atragere la răspundere penală la momentul comiterii infracțiunii, adică dacă a împlinit vârsta de 14 sau 16 ani; De a aplica corect legislația procesual-penală reieșind din necesitatea aplicării unei proceduri speciale în cauzele cu minori; De a lua în considerație calitățile social-psihologice ale personalității la efectuarea anumitor acțiuni procesuale,inclusiv asigurarea participării pedagogului, reprezentantului legal și alte particularități[33].

Analizând Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 37 punctul 6, instanța judecătorească este obligată să ia măsuri pentru constatarea exactă a vârstei, luna, anul, nașterii minorului. Se consideră că persoana a atins vârsta anumită nu în ziua nașterii ci începând cu ziua următoare. La constatare vârstei de către expertiza medico-legală ziua nașterii inculpatului urmează să fie ultima zi a acelui an, care este numit de experți, iar în cazul constatării vârstei prin numărul minimal și maximal de ani, judecata urmează să reiasă din vârsta minimală a acestei persoane presupusă de expertiză.

Documentul oficial prin care se constată vârsta, este certificatul de naștere, pașaportul străin care se poate înmâna de la naștere, sau buletinul care poate fi obținut începând cu 16 ani. Reieșind din aceste considerente doar aceste documente pot confirma vârsta și nu altele care confirmă personalitatea sau declarațiile victimei, martorilor, reprezentanților legali. În caz când apar dubii în privința autenticității documentului oficial, care confirmă vârsta minorului, obligator se dispune expertiza medico-legală, în fața experților punându-se chestiunile dacă persoana examinată a atins la data respectivă, (data, anul ), 14, 16 sau 18 ani. Expertiza medico legală nu poate constata dacă persoana prezentată pentru expertiză a atins vârsta dezvoltării psihologice, deoarece acesta este obiectul unei alte expertize.

Punctul 16 al Regulilor de la Beijing stabilește că în toate cazurile, cu excepția micilor infracțiuni, înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie definitivă, prealabilă condamnării, antecedentele minorului, condițiile în care el trăiește și circumstanțele în care a fost comis delictul, fac obiectul unei anchete mai temeinice, astfel încât să fie ușurată sarcina autorității competente de a judeca chestiunea în cauză.

Rapoartele de anchetă socială sunt prevăzute de articolul 385, alineatul 1, punctul 7 pentru toate cauzele penale inclusiv și pentru adulți. Cu atât mai mult, în cauzele cu privire la minori, acestea constituie un ajutor indispensabil în cea mai mare parte.

Constatarea datelor ce țin de condițiile în care trăiește și se educă minorul, nivelul psihic de dezvoltare și alte circumstanțe care caracterizează personalitatea sunt necesare pentru cercetarea sub toate aspectele a stării fizice și psihice a minorului, a nivelului dezvoltării intelectuale și morale, a caracterului lui. Datele privitor la condițiile în care s-a format personalitatea minorului sunt necesare pentru a constata motivul infracțiunii, circumstanțele care au contribuit la comiterea infracțiunii, cât și pentru a asigura reintegrarea lui în societate și evitarea comiterii altor infracțiuni[34].

La constatarea condițiilor în care trăiește și este educat minorul trebuie de luat în considerație și împrejurările de educare sau circumstanțele de educare din familie, locul de muncă al părinților, dacă are învinuitul o oarecare proprietate, salariul, relațiile între părinți și membrii familiei. În același moment sunt stabilite și condițiile și locul de învățătură a minorului, reușita, comportamentul, prietenii, aplicarea sau nu a unor măsuri educaționale și motivul aplicării. Dacă minorul a părăsit locul de muncă sau a fost eliberat sau a fost exmatriculat din școală, este necesar de stabilit motivele unor asemenea măsuri ale administrației, inclusiv dacă s-au respectat drepturile minorului la eliberare. În cazul când minorul este angajat într-o instituție privată este necesar de a stabili și faptul dacă activitatea pe care o prestează minorul este legală, spre exemplu, dacă minorul nu este implicat în comercializarea băuturilor spirtoase, a confecțiilor din tutunărit. În același moment este necesar de a stabili care este cercul prietenilor sau cunoscuților și care ar putea din aceștia să influențeze negativ asupra comportamentului minorului. În cazul când se va constata că minorul consumă băuturi alcoolice sau psihotrope este necesar de stabilit momentul în care a început consumul, care sunt dozele de consum, cine l-a implicat în consumarea acestor substanțe, din ce surse minorul procura aceste substanțe.

Este necesar de a analiza minuțios comportamentul minorului în trecut. În acest sens o deosebită importanță o are constatarea faptului dacă minorul a comis mai multe infracțiuni, care infracțiuni și când, la ce vârstă, de câte ori a fost condamnat și care pedepse i-au fost aplicate, în cazul când a fost condamnat la închisoare este necesar de constatat care a fost comportamentul minorului în locul de detenție, dacă a fost eliberat înainte de termen. Dacă minorul a fost atras la răspundere administrativă, este necesar de constatat motivul și contravenția concretă. Dacă minorul și-a ispășit pedeapsa într-o închisoare este necesar de constatat dacă la eliberare au fost luate măsuri pentru reintegrarea lui în societate și din ce motive aceste măsuri nu au avut rezultate pozitive.

Plenul Curții Supreme de Justiție în hotărârea nr. 37 indică expres că în cauzele din categoria infractorilor minori urmează să fie minuțios cercetate motivele și scopul săvârșirii infracțiunii de către minor, urmând să fie indicate în sentință în mod obligatoriu.

La examinarea cauzelor privind infracțiunile săvârșite în grup să se contate rolul și gradul de participare la crimă a fiecărui inculpat minor și în sentință să se expună clar de săvârșirea căror acțiuni criminale este recunoscut vinovat.

Ținând cont de pericolul social sporit al acțiunilor persoanelor adulte care au atras minorul la activitatea criminală și altă activitate anti-socială este necesar ca judecătoriile să cerceteze minuțios materialele cauzei nu numai referitor la învinuirea înaintată minorului, dar și la rolul persoanei adulte în atragerea minorului în activitatea criminală sau la săvârșirea altor acțiuni anti-sociale ( punctul 11al Hotărârii nr. 37).

La examinarea cauzei este necesar de a analiza și caracterul relațiilor între maturi și minori, deoarece aceste date pot avea o importanță esențială în constatarea rolului maturului în infracțiune și influența acestuia asupra minorului.

Ținând cont de faptul că persoana care a împlinit vârsta de 18 ani poate fi trasă la răspundere penală pentru atragerea minorilor în activitatea criminală este necesar de a dovedi dacă adultul a conștientizat faptul că atrage minorul în activitatea criminală.

Luând în considerare faptul că influența psihică sau fizică se consideră ca o circumstanță atenuantă este necesar ca la urmărirea cauzei penale să se constate dacă nu a fost o asemenea influență, cât și, dacă se va constata, caracterul acestei influențe. Aceeași situație este și în cazul când sunt date că minorul este într-o dependență materială față de major. Pentru recunoașterea acestei circumstanțe ca atenuantă este necesar de a constata că această constrângere sau dependență a avut loc real, iar însăși acțiunile minorului sunt constrânse deoarece voința acestuia era influențată de acțiunile ilegale ale majorului.

În cauzele din această categorie, urmează să fie minuțios cercetate motivele și scopul săvârșirii infracțiunilor de către minor, urmând să fie indicate în sentință în mod obligator. La examinarea cauzelor privind infracțiunile săvârșite în grup este necesar să se constate rolul și gradul de participare la crimă a fiecărui inculpat minor și în sentință să se expună clar de săvârșirea căror acțiuni criminale este recunoscut vinovat (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 9). Dispunând de date care sunt mărturii ale faptului despre aceea că învinuitul, inculpatul minor este arierat este necesar ca organele de urmărire sau judecătorești, să practice mai amplu efectuarea expertizei de către specialiști în domeniul psihologiei copiilor și adolescenților (psiholog, asistent social, pedagog), pentru a verifica asemenea chestiuni cum sunt – constatarea unor semne de arierat la învinuitul, inculpatul minor, putea el să-și dea seama de sensul acțiunilor sale concrete; putea oare învinuitul, inculpatul, luând în considerație particularitățile lui individuale, să înțeleagă circumstanțele care au importanță în cauză. Influențează oare particularitățile individuale ale învinuitului, inculpatului asupra justeței mărturiilor lui. Aceste întrebări pot fi adresate pentru soluționare și expertului psihiatru.

Pentru clarificarea acestor circumstanțe urmează a fi audiați părinții minorului, pedagogii, educatorii lui și alte persoane care ar putea comunica date necesare, a cere documentele respective, și a efectua alte acte de urmărire și judiciare. Ținând cont de gradul de deficiență mintală, precum și de caracterul pericolului social al infracțiunii săvârșite de adolescent, instanța judecătorească, poate să se limiteze la aplicarea față de el a măsurilor de constrângere cu caracter educativ ce nu constituie pedeapsă penală (hotărârea Plenului nr. 37, punctul 7).

În cazuri de necesitate se mai poate dispune o expertiză complexă psihologico-psihiatrică. Este rațional de a dispune expertiza complexă în cazuri când dezabilități este determinată de oligofrenie, infantilismul psihofizic, sau sindromul . În toate aceste cazuri expertiza constată dacă minorul suferă de o boală psihică. Dacă se constată o asemenea împrejurare se soluționează chestiunea privind responsabilitatea. Dacă nu se constată este necesar ca în raportul experților să se indice motivele unei asemenea dezabilități.

În cadrul expertizei trebuie să se constate și particularitățile caracterului minorului, intereselor, deprinderilor, stării sănătății, exprimarea diferitelor particularități a psihicului (impulsivitate, tendință de a fantaza, sugestibilitate, caracter de imitație). Aceste împrejurări au de asemenea o importanță esențială la individualizarea responsabilității și pedepsei[35].

În al doilea caz când nu se aplică procedura specială în cazul infracțiunilor flagrante este „concursul de infracțiuni” se consideră concurs de infracțiuni săvârșirea de către o persoană a două sau mai multor infracțiuni dacă persoana nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele și dacă nu a expirat termenul de prescripție de tragere la răspundere penală, cu excepția cazurilor când săvârșirea a două sau mai multor infracțiuni este prevăzută în articolele părții speciale a codului penal în calitate de circumstanță care agravează pedeapsa. Concursul de infracțiuni poate fi real și ideal. Concursul real există atunci când persoana, prin două sau mai multe acțiuni (inacțiuni), săvârșește două sau mai multe infracțiuni. Concursul ideal există atunci când persoana săvârșește o acțiune (inacțiune) care întrunește elementele ale mai multor infracțiuni. Pentru existența concursului de infracțiuni sunt valabile condițiile care rezultă din definiția legală a pluralități de infracțiuni, descrise la art. 32 CP[36].

Se consideră pluralitate de infracțiuni săvârșirea a două sau a mai multor infracțiuni în același timp sau la intervale diferite de timp de aceeași persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele sau dacă a săvârșit o infracțiune după pronunțarea sentinței dar înainte de executarea, completă a pedepsei. Astfel pluralitatea de infracțiuni se prezintă sub următoarele forme; concursul de infracțiuni, formă prevăzută prin conținutul art. 33 CP și recidivă, formă consacrată în art.85 CP. Formele pluralități se aseamănă prin condiția săvârșirii a două sau a mai multor infracțiuni și prin unicitate subiectului și se deosebesc prin existența sau inexistența unei hotărâri definitive de condamnare între faptele ce constituie pluralitatea de infracțiune în cazul concursului de infracțiuni sunt săvârșite două sau mai multe infracțiuni, înainte ca infractorul să fi fost condamnat definitiv pentru vreuna din ele iar în situația recidivei infracțiunile sunt separate printr-o condamnare definitivă[37].

Examinând textului legii, există concurs ideal în cazul în care printr-o acțiune (inacțiune) săvârșită de aceeași persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc și a urmărilor pe care le-a produs întrunește elementele mai multor infracțiuni. Drept exemplu de concurs ideal de infracțiuni poate servi împrejurările în care o persoană a aruncat o grenadă asupra unor colaboratori de poliție în incinta unei încăperi în care se aflau și alte persoane. Acțiunea acestei persoane a fost încadrată ca atentat la viața colaboratorului poliției, distrugerea sau deteriorarea intenționată a bunurilor, tentativa de omor asupra a două sau mai multor persoane cu mijloace periculoase pentru viața mai multor persoane art. 27-145 alin 3 lit. a) și k) CP. Astfel în structura concursului ideal se vor reuni fapte consumate și activități, infracționale neconsumate. Sub aspect subiectiv, infracțiunile pot fi intenționate ari toate din imprudență, sau unele intenționate și altele din culpă. De exemplu cumulul ideal al unui autor săvârșit intenționat și din imprudență există în cazul în care o persoană prin aceeași împușcătură săvârșește și omorul din imprudență al altei persoane.

Pentru prezența concursului ideal de infracțiuni este caracteristică prezența unei singure acțiuni (inacțiuni) comune pentru conținutul a două sau mai multor componențe de infracțiuni și prezența a două sau mai multe urmări prejudiciabile care se află în legătură cauzală cu această acțiune (inacțiune). Concursul real de infracțiune există în cazul în care o persoană prin acțiuni (inacțiuni) distincte în baza unei rezoluții sau forme de vinovăție separate săvârșește, două sau mai multe infracțiuni prevăzute de diferite componențe de infracțiune.

Particularitățile concursului real rezidă faptul că acțiunile sunt comise prin diferite acțiuni (inacțiuni) de sine stătătoare, care apar în mod succesiv sau simultan dar în baza unor forme de vinovăție sau rezoluții separate va exista un concurs real și în cazul comiteri a două sau mai multor infracțiuni simultane sau succesive, între infracțiunile respective existând o legătură de conexitate care poate fi de două tipuri Conexitate de scop și Conexitate efect.

Conexitatea de scop apare când se săvârșește o infracțiune în scopul de a ușura săvârșirea altei infracțiuni de exemplu, se săvârșește o infracțiune de fals pentru ca apoi, cu ajutorul falsului, să se săvârșească o infracțiune de delapidare.

Conexitatea de efect privește cazul în care se săvârșește o infracțiune pentru tăinuirea unei alte infracțiuni săvârșite de exemplu un omor se săvârșește pentru ascunderea unei alte infracțiuni de sustragere, omor[38].

CAPITOLUL II: URMĂRIREA PENALĂ A UNOR INFRACȚIUNI FLAGRANTE

2.1 Constatarea infracțiuni

2.2 Verificarea materialelor de urmărire penală de către procuror

2.3 Medierea în cazurile infracțiunilor penale

2. URMĂRIREA PENALĂ A UNOR INFRACȚIUNI FLAGRANTE

Constatarea infracțiuni

Prin constatarea infracțiunii se înțelege acțiunea necesară pentru aflarea adevărului, cuprinzând toate activitățile efectuate de către organul de urmărire penală cu ocazia deplasării la fața locului. Organul de urmărire penală, deplasându-se la fața locului cu ocazia constatării infracțiunilor flagrante, trebuie să înfăptuiască următoarele acțiuni:

prezentarea calității și luarea măsurilor de întrerupere a activităților ilicite;

acordarea primului ajutor persoanelor vătămate;

stabilirea și identificarea martorilor oculari prezenți la fața locului;

identificarea făptuitorului luarea măsurilor de reținere a acestuia;

efectuarea percheziției corporale a făptuitorului;

efectuarea cercetării la fața locului și luarea măsurilor privind ridicarea corpurilor delicte descoperite la fața locului;

audierea martorilor oculari, a victimelor și a făptuitorului (bănuitului);

fixarea rezultatelor constatării infracțiunii flagrante în procesul-verbal de constatare a infracțiuni flagrante.

În caz de necesitate se dispune constatarea tehnico-științifică și medico-legală sau efectuarea expertizei.

Potrivit alin.(1) al art.515 din CPP.RM în cazul infracțiunii flagrante,organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la fapta săvârșită, declarațiile bănuitului, dacă acesta acceptă să le facă și declarațiile celorlalte persoane audiate. După caz, pot fi administrate și alte probe care se consemnează în proces-verbal.

Victima sau martorii oculari ai unei infracțiuni flagrante care au prins făptuitorul în condițiile art.168 din CPP.RM sesizează oral sau în scris prin plângerea ori denunț organul de urmărire penală potrivit art. 263 din CPP.RM

În cazul în care organul de urmărire penală, nemijlocit, a depistat în flagrant a depistat săvârșirea sau pregătirea de infracțiune și a prins făptuitorul, întocmește un raport care, la fel ca sesizările cetățenilor, este înregistrat imediat conform ordinului procurorului general, ministrul afacerilor interne, directorul general al Departamentului Vamal, directorul Centrului Național Anticorupție și directorul Serviciului de Informații și Securitate din 26.08.2003 nr.124 „Cu privire la evidența unică a infracțiunilor, a cauzelor penale și a persoanelor care au săvârșit infracțiuni[39].

La înregistrarea infracțiunii este necesar a se lua în vedere că făptuitorul este prins în flagrant și adus la organul de urmărire penală, atunci înregistrarea infracțiuni se efectuează imediat, dar nu mai târziu de trei ore de la momentul aducerii persoanei la organul de urmărire penală, iar în cazul când fapta pentru comiterea căreia persoana a fost reținută nu este înregistrată în modul corespunzător, persoana se eliberează imediat conform prevederilor alin.(3) al art. 166 din CPP.RM

În orice caz de prindere în flagrant delict făptuitorul este adus la organul de urmărire penală și recunoscut în calitate de bănuit în funcție de circumstanțele cazului în conformitate cu alin. (1) al art. 63 din CPP.RM fie prin proces-verbal de reținere, fie prin aplicarea unor măsuri preventive neprivative de libertate de de către procuror la demersul organului de urmărire penală, fie prin ordonanța organului de urmărire penală de recunoaștere a persoanei în calitate de bănuit cu luarea de obligație în scris de a se prezenta la organul de urmărire penală potrivit art.198 din CPP.RM Bănuitului i se înmânează în scris informația despre drepturile și obligațiile acestuia prevăzute de art.64 din CPP.RM Procesul-verbal se întocmește și se aduce la cunoștința persoanelor audiate, conform dispozițiilor art. 260 și 261 din CPP.RM împreună cu celelalte materiale se prezintă procurorului imediat, dar nu mai târziu de 12 ore de la momentul întocmirii (alin.(2) al art. 515 din CPP). Procesul-verbal de constatare a infracțiuni flagrante are o dublă funcționalitate, el constituie, în primul rând, actul de începere a urmăriri penale pentru infracțiunea constatată și trebuie confirmat de procurorul care conduce urmărirea penală conform alin. (3) al art. 274 din CPP, iar în al doilea rând, servește ca mijloc de probă prin declarațiile și constatările din cuprinsul său.

Legislatorul nu limitează în timp termenul de întocmire a procesului-verbal de constatare a infracțiuni flagrante de către organul de urmărire penală. Acesta va depinde de circumstanțele cauzei și de faptul dacă a fost sau nu reținută persoana bănuită. Un loc important în procesul-verbal îl ocupa constatările personale ale organului de urmărire penală. Cu ocazia deplasării la fața locului se va face precizare despre ceea ce se constată personal în momentul ajungerii la fața locului, și anume circumstanțele depistate, amplasarea obiectelor, urmele și poziția la fața locului. Circumstanțele anterioare sosirii la fața locului vor fi detaliate după mărturiile celor care au asista la aceste situații. Se va ține cont de faptul că conținutul procesului-verbal urmează să rezulte clar ce anume sa constatat personal organul de urmărire penală și ce alte împrejurări au fost descrise prin declarațiile martorilor, victimei și ale bănuitului. Dacă în procesul-verbal au fost consemnate aceste declarații nu mai este necesar audierea suplimentară a persoanelor (declarații separate) în afara cazurilor când aceasta s-ar impune în scopul aflării adevărului prin depoziții suplimentare. Cu ocazia ascultării martorilor, victimei și consemnării declaraților acestora în procesul-verbal, se vor respecta prevederile referitoare la această activitate conform procedurii obișnuite martorilor li se vor explica drepturile și obligațiile prevăzute de art. 90 din CPP, iar victimei conform art. 312, 313 din CP.RM De asemenea se vor îndeplini în mod corespunzător prevederilor Codului de procedură penală referitoare la ascultarea bănuitului, prevăzute de art.104 din CPP.RM

Înainte de definitivarea procesului-verbal, acesta va fi citit bănuitului și celorlalte persoane audiate, căror li se vor aduce a cunoștință că pot completa declarațiile și pot face obiecții cu privire la conținutul declaraților făcute. Semnătura persoanei care întocmește procesul-verbal si a persoanelor care au participat la efectuarea acțiunilor de urmărire penală se pune pe fiecare pagină a procesului-verbal. După întocmirea procesului-verbal, dacă din cuprinsul acestuia nu rezultă suficiente date pentru soluționarea corectă a cauzei, organul de urmărire penală poate strânge alte probe. Se pot audia și alte persoane, dacă cunosc împrejurările despre săvârșirea faptei și nu au putut fi ascultate cu ocazia întocmirii procesului-verbal.

Astfel procesul-verbal de constatare a infracțiuni flagrante se întocmește în condițiile prevăzute de art. 260 din CPP.RM consemnându-se de regulă rezultatele următoarele procedee probatorii: 1) cercetării la fața locului ; 2)examinării corporale 3) percheziții corporale și ridicării de obiecte și documente; 4) audierea martorului; 5) audierea victimei; 6) audierea bănuitului. Raportul întocmit potrivit art.289 din CPP privind terminarea urmăriri penale și procesul-verbal de constatare a infracțiuni flagrante și alte probe imediat, dar nu mai târziu de 12 ore de la momentul întocmirii și 24 de ore de la reținerea bănuitului în cauzele unde este reținut și nu a fost eliberat trebuie să fie prezentate de către organul de urmărire penală procurorului corespunzător. Prin urmare, când făptuitorul este reținut, procesul-verbal de constatare infracțiuni flagrante urmează a fi întocmit în decurs de 24 ore din momentul reținerii. În cazul când bănuitul i s-a aplicat o măsură preventivă neprivativă de libertate sau obligarea în scris de a se prezenta la organul de urmărire penală, termenul întocmirii procesului-verbal poate fi mai mare de 24 de ore din momentul aducerii făptuitorului la organul de urmărire penală. În caz când bănuitul este reținut în legătură cu prinderea în flagrant delict se întocmește procesul-verbal de constatare a infracțiuni flagrante. Dacă ar fi să aplicam elemente de drept comparat între R. Moldova și România cu privire la constatarea infracțiuni autorii noștri autohtoni au expus o formulare mai amplă care am redato în rândurile de mai sus. Însă luând în considerare că legislația R. Moldova diferă de cea a României vom expune în continuare câteva aspecte specifice.

Procesul-verbal îndeplinește o dublă funcționalitate, el constituie, în primul rând actul de începere a urmăririi penale pentru infracțiunea constatată iar în al doilea rând servește ca mijloc de probă, prin declarațiile și constatările consemnate în cuprinsul său. Noțiunea. Constatare infracțiunii flagrante este deoarece, potrivit legii este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul comiterii ori imediat după săvârșire constatarea infracțiuni flagrante înseamnă prinderea făptuitorului momentul și locul comiterii faptei cât mai aproape de momentul săvârșirii. Caracterul. Ca și cercetarea la fața locului, constatarea infracțiunii flagrante este un procedeu probatoriu prin care se administrează mijloacele de probă necesare aflării adevărului în cauză, cu toate că nu este un mijloc de probă prin ea însăși, constatarea infracțiuni flagrante capătă caracter de categorie juridico-penală, iar procesul-verbal în care se materializează rezultatele acesteia devine, ca orice înscris are legătură cu fapta, mijloc de probă. Aceasta este, de astfel rațiunea pentru care această activitate este inclusă în categoria mijloacelor de probă. Funcția. Constatarea infracțiunii flagrante oferă posibilitate organului de cercetare penală de a descoperi fapta infracțională și pe autorul ei în momentul comiterii ori imediat după aceasta, de administra rapid toate probatoriile necesare în vederea dovedirii vinovăției și tragerii la răspunderea penală. Scopul. Printre scopurile constatării infracțiunii flagrante, menționăm:

împiedicarea consumării activității ilicite:

prinderea făptuitorului în momentul comiterii faptei ori la moment cât mai apropiat de acesta:

strângerea tuturor probelor care atestă existența infracțiunii dovedesc vinovăția făptuitorului:

despăgubirea urgentă a persoanei vătămate și restabilirea situației anterioare:

asigurarea la răspundere penală a infractorului la moment cât mai apropiat de cel săvârșirii infracțiunii:

prevenirea săvârșirii în viitor a unor fapte de natură penală

aplicarea unei proceduri speciale de urmărire și judecată condițiile expres prevăzute de lege.

Condițiile. Normele procesuale penale disting două regimuri diferite aplicabile în cazul infracțiunilor flagrante. Dacă în cazul infracțiunilor flagrante ce urmează procedurii obișnuite, condițiile sunt cele comune tuturor mijloacelor de probă cazul infracțiunilor flagrante cărora li se aplică procedura specială de urmărire și judecată trebuie realizate cumulativ următoarele condiții.

infracțiunea să fie flagrantă. Trebuie de precizat că este considerată flagrantă și infracțiunea al cărui făptuitor, imediat după săvârșire faptei, este urmărit de persoana vătămată, martorii oculari sau strigătul public, precum și în situația în care făptuitorul este surprins aproape de locul săvârșirii infracțiunii, având asupra lui arme instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune;

infracțiunea să fie pedepsită cu închisoarea mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani, precum și în cazul formelor agravante ale acestor infracțiuni;

infracțiunea să fie săvârșită într-un anumit loc; în municipii sau orașe, mijloace de transport comun.[40]

Valoarea probatorie. Deși, în principiu se admite că acest procedeu probatoriu are aceeași valoare cu a celorlalte probatorii administrate în cauză, opiniez că procesul-verbal de constatare a infracțiunilor flagrante-ca mijloc de probă scris – are o valoare probatorie deosebită pentru următoarele argumente. Procesul-verbal conține toate datele legate de acțiunile desfășurate de făptuitor înainte, momentul intervenției, precum și rezultatul activității ilicite desfășurate, inclusiv măsurile preluate pentru întreruperea activității infracționale. Cu prilejul constatării în flagrant a infracțiunii este identificat autorul ei, nefiind necesare alte măsuri de identificare, urmărire și prindere. Tot cu această ocazie, organele de cercetare penală procedează la efectuarea percheziției corporale, asupra bagajelor și mijlocului de transport folosit de infractor, consemnând în procesul-verbal rezultatul acestor activități. Bunurile ce au survenit la săvârșirea infracțiunii, au fost destinate acestui scop ori sunt produsul faptei sunt ridicate, în unele cazuri restituite imediat persoanei vătămate nefiind necesară efectuarea percheziției, a ridicării de obiecte și înscrisuri toate acestea fiind consemnate la procesul-verbal. Indiferent de procedura ce urmează a fi aplicată constatând infracțiunea flagrantă, organele de cercetare penală recurge la efectuarea cercetări la fața locului în vederea descoperirii urmelor și obiectelor ce au legătură cu cauza, în felul acesta probând atât existența infracțiunii cât și vinovăția în cauză.[41]

În toate cazurile, dar mai ales atunci când se folosește procedura specială de urmărire și judecată în cuprinsul procesului-verbal sunt consemnate declarațiile învinuitului sau inculpatului, ale martorilor și persoanei vătămate, nemaifiind necesară ascultarea lor ulterioară. Argumentele invocate pledează în favoarea ideii potrivit căreia, pe de o parte constatarea infracțiunii flagrante înglobează o serie de activități și procedee de probațiune distincte, iar pe de altă parte, procesul-verbal conține un volum de mijloace de probă, nominalizate în cuprinsul aceluiași act. Cu alte cuvinte, colaborarea întregului material probatoriu se realizează cu prilejul unei singure activități, fapt ce-i conferă o valoare probatorie deosebită.

Aceasta s-ar putea rezuma la reguli generale și speciale; Reguli generale. Cum ar fi, este interzis ca organele de cercetare penală să determine o persoană să săvârșească sau să continue comiterea unei infracțiuni, în scopul obținerii unor probe de vinovăție. Organele de cercetare penală trebuie să recurgă la constatarea infracțiunii flagrante numai în situația în care nu există altă modalitate de întrerupere a acesteia. În cazul infracțiunii flagrante căruia îi este aplicabilă procedura specială de urmărire și judecată, procesu-verbal de constatare constituie actul prin care se dispune începerea urmăriri penale potrivit dispozițiilor legii procesuale penale. În cazul folosirii procedurii speciale de urmărire și judecată, reținerea învinuitului este obligatorie, după identificarea făptuitorului, este obligatorie efectuarea percheziției corporale, această activitate extinzându-se asupra bagajelor și a mijloacelor de transport. În toate cazurile în care în urma infracțiunii constatată flagrantă au rămas urme și obiecte materiale la locul faptei se impune efectuarea cercetării la fața locului după reguli cunoscute. După 24 ore, organul de cercetare penală sesizează procurorul în vederea emiterii mandatului de arestare a învinuitului și punerii în mișcare a acțiunii penale. Când procurorul a emis mandatul de arestare, dar a restituit cauza organul de cercetare penală este obligat să continue cercetarea și să înainteze dosarul, odată cu învinuitul în cel mult 3 zile de la arestarea acestuia, în caz contrar, cercetarea penală făcându-se după procedura obișnuită.

Reguli speciale. În raport cu specificul fiecărei cauze se pot desprinde următoarele reguli speciale. Posibilitatea efectuării percheziției domiciliare fără autorizație procurorului, obligația organului de cercetare penală în cazul infracțiunilor pentru care legea cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate de a constata săvârșirea infracțiunii chiar în lipsa acestei plângeri. Dreptul oricărei persoane de a prinde pe făptuitor și a-l conduce în fața autorităților. Aplicarea procedurii speciale de urmărire și judecată deși se bucură de imunitate parlamentară, deputatul poate fi reținut și supus percheziției în caz de infracțiune flagrantă. În acest caz ministrul justiției este obligat să informeze neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. Acesta înseamnă că organul de cercetare penală imediat după ce a procedat la reținerea și percheziționarea unei astfel de persoane trebuie să înștiințeze despre aceasta. Ministerul Justiției, arată fapta comisă, împrejurările săvârșirii ei și motivele ce au impus luarea masurilor menționate. Sublinierea se impune având în vederea că în celelalte cazuri deputatul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Stabilirea modului de săvârșirea a infracțiunii, de exemplu în cazul furturilor din locuințe, magazine, vagoane de marfă, trebuie intervenit în momentul în care autorii au intrat în posesia bunurilor ce formează obiectul infracțiunii, timp ce în cazul furturilor din autovehicule se recomandă intervenția după ce făptuitorul a realizat acțiunile de pornire ale motorului.[42]

2.2 Verificarea materialelor de urmărire penală de către procuror

Procedura dată are un rol de verificare a acțiunilor precedente efectuate în urmărirea penală a unor infracțiuni flagrante, cu această funcție de control este instituit procurorul. Fiind conștienți de faptul că procedura de urmărire penală diferă de la un stat la altul în continuare vom face comparație între țara noastră, R. Moldova și România făcând diferențele de drept comparat a Codul de procedură penală a ambelor țări. Mai întâi vom face unele caracteristice la unele aspecte la procedura penală a R. Moldova care prevede următoarele.

Procurorul primind materialele de urmărire penală, verifică corespunderea lor prevederile legale și, dacă sunt probe suficiente, pune, conform dispozițiilor art. 281, 282 din CPP.RM. care prevăd următoarele. Dacă după examinarea raportului organului de urmărire penală și a materialelor cauzei, procurorul consideră că probele acumulate sunt concludente și suficiente, el emite o ordonanță de punere sub învinuire a persoanei. Ordonanța de punere sub învinuire trebuie să cuprindă: data locul întocmirii; de către cine a fost întocmită; numele, prenumele, ziua, anul, și locul nașterii persoanei puse sub învinuire, precum și alte date despre persoana care au importanță juridică în cauză; formularea învinuirii cu indicarea datei, locului, mijloacelor și modul lui de săvârșire a infracțiunii și consecințele ei, caracterul vinei, motivele și semnelor calificative pentru încadrarea juridică a faptei, circumstanțele în virtutea cărora infracțiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii sau tentativei de infracțiune, mențiunea despre punerea persoanei respective sub învinuire în calitate de învinuit în această cauză conform articolului, aliniatului și literei articolul din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracțiunea comisă.[43]

În cazul în care învinuitul este tras la răspundere pentru săvârșirea mai multor infracțiuni au fost săvârșite și articolele, aliniatele sau literele articolelor care prevăd răspunderea pentru aceste infracțiuni.

Procurorul în decurs de 48 ore, va verifica corespunderea materialelor de urmărire penală prevederile legale și va controla dacă nu există circumstanțe care exclud urmărirea penală, prevăzute de art. 275 din CPP.RM care prevede circumstanțele care exclud urmărirea penală. Urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată și va înceta în cazurile în care: nu există faptul infracțiunii, fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracțiune, fapta nu întrunește elementele infracțiunii, cu excepția cazurilor când infracțiunea a fost săvârșită de o persoană juridică, a intervenit termenul de prescripție sau amnistia, a intervenit decesul făptuitorului, lipsește plângerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art. 276 numai în baza plângerii acesteia sau plângerea prealabilă a fost retrasă. Și în urma verificări există circumstanțe care au fost enumerate la art. 275 CPP.RM și dacă sunt probe suficiente pune bănuitul sub învinuire conform art. 281, 282 din CPP.RM asigurându-i învinuitului toate drepturile prevăzute de procedura obișnuită.[44]

Procesul-verbal de constare a infracțiunii flagrante și toate materialele acumulate sunt prezentate învinuitului și apărătorului de către procurorul care duce urmărirea penală conform art. 293, 294 din CPP. După acesta procurorul întocmește rechizitoriul și dispune trimiterea cauzei în judecată conform competenței înainte de exprimare termenului de reținere a bănuitului de 72 ore, cu demers către instanța de judecată de luare a măsurii preventive-arestării învinuitului, dacă există temeiuri care să justifice această propunere. Dacă consideră că nu sunt temeiuri care să justifice această propunere. Dacă consideră că nu sunt temeiuri pentru ținerea sub arest a învinuitului, îl eliberează printr-o ordonanță și aplică altă măsură preventivă. În cazul în care procurorul consideră că nu sunt suficiente probe de a pune sub învinuire și temeiuri de a înceta procesul penal, el printr-o ordonanță dispune continuarea urmăriri penale conform alin. (2) al art. 516 din CPP, indică ce acțiune de urmărire penală urmează să fie efectuate și fixează termenul redus de urmărire penală până la 10 zile, calculându-se din momentul recunoașterii făptuitorului în calitate de bănuit.

Dacă urmărirea penală nu se va încadra în termenul de 10 zile, atunci se va trece la procedura obișnuită și procurorul va prelungi termenul urmăririi penale până la 30 de zile. La fel se va produce privitor la aplicarea măsurii preventive.

Dacă procurorul a dispus continuarea urmăriri penale și făptuitorul este reținut, iar temeiul de eliberare lipsește, procurorul decide și asupra aplicării măsurii preventive în condițiile art. 307 din CPP, înaintând un demers judecătorului de instrucție pentru aplicarea arestării preventive sau aplică o măsură preventivă neprivativă de libertate potrivit alin. (3) al art. 516 din CPP. Deci pentru a se desfășura procedura specială în cazurile când făptuitorul a fost reținut, urmărirea penală trebuie efectuată în termen de 3 zile (72 ore) din momentul întocmirii procesului-verbal de constare a infracțiunii flagrante. În cazul când procurorul consideră că nu sunt suficiente probe pentru a pune persoana sub învinuire, urmărirea penală continuă, fixându-se de către procuror un termen de 10 zile pentru a termina urmărirea penală conform proceduri speciale. În cazul depășirii acestuia termen se va trece la procedura obișnuită.[45].

În cazul când bănuitul este reținut și s-a dispus urmărirea penală, arestarea preventivă nu poate depăși 10 zile din momentul reținerii, aplicându-se dispozițiile art.307 din CPP.RM În cazul când bănuitul nu a fost reținut sau a fost eliberat, măsura preventivă neprivativă de libertate aplicată de procuror nu va depăși 10 zile.

Trimiterea cauzei în judecată se face potrivit art. 297 din CPP.RM Cauza penală trimisă în judecată în condițiile alin. (1) al art. 516 din CPP.RM ca avea mențiunea necesară pentru a evidenția că este cazul unei proceduri speciale.

La verificarea materialelor urmăririi penale a unei infracțiuni flagrante procurorul, dacă stabilește că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 510 din CPP, poate dispune suspendarea condiționată a urmăririi penale conform art. 511 din CPP.[46]

Activitățile necesare soluționări oricărei cauze penale sunt reglementate de prin ansamblul dispozițiilor procesual penală. În literatura de specialitate a României procedura specială de urmărirea penală a unor infracțiuni flagrante este interpretată puțin diferită de cea a R. Moldova și prevede următoarele.

În cadrul proceduri urgente întâlnim anumite particularități și în ceea ce privește măsurile de prevenție. În acest sens potrivit art. 468 Codul de procedură penală a României reținerea învinuitului este obligatorie [47]

La sesizarea organelor de cercetare sau din oficiu, procurorul poate emite mandat de arestare a învinuitului. Din această reglementare se degajează concluzia că arestarea învinuitului nu este obligatorie, luarea acestei măsuri de prevenție fiind lăsată la latitudinea procurorului.

Procurorul, în ipoteza în care apreciază că sunt suficiente dovezi pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune în mod obligatoriu arestarea inculpatului. Așadar, în cadrul procedurii urgente reținerea învinuitului și arestarea inculpatului sunt obligatorii, spre deosebire de procedura de drept comun, unde aceste măsuri de prevenție se dispun numai dacă organele competente apreciază că sunt necesare în vederea desfășurării normale ale procesului penal. Este legală judecarea unei infracțiuni flagrante de furt după procedura prevăzută în Codul de procedură penală, chiar dacă ordonanța de reținere a inculpatului a fost emisă în ziua următoare celei în care s-a săvârșit fapta și a avut loc descoperirea ei, atâta vreme cât celelalte acte ale cauzei procesu-verbal încheiat de organul de urmărire, conform art. 467 Cod de procedură penală a României în care au fost consemnate cele constatate cu privire la fapta săvârșită și referatul de terminare a urmăriri penale – rezultă că totuși, învinuitul a fost reținut îndată după comiterea infracțiunii.[48]

În cazul în care procurorul a dispus arestarea învinuitului și a restituit cauza organelor de cercetare, acesta din urmă sunt obligatorie să continue cercetarea și să înainteze dosarul procurorul odată cu învinuitul cel mai târziu în 3 zile de la arestarea acestuia.

Legea prevede că în situația în care nu s-a putut efectua complet cercetarea în termen de 3 zile de la arestarea învinuitului continuarea cercetării penale se face potrivit dispozițiilor procedurii obișnuite. În ipoteza în care procesul penal continuă să se desfășoare după procedura obișnuită și nu sunt alte temeiuri care să justifice menținerea arestării, cel arestat va fi pus în libertate în mod obligatoriu.[49]

O problemă cu care practica judiciară s-a confruntat a constat în aplicarea sau nu a dispozițiilor procedurale privind asistența juridică obligatorie, pentru perioada reținerii învinuitului. Unele instanțe au rezolvat problema afirmativ, considerând că asistența juridică este obligatorie atât în cazul învinuitului arestat chiar în altă cauză, dar și atunci când învinuitul este reținut de organul de urmărire penală în cadrul procedurii pentru urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante. Alte instanțe, reprezentând opinia majoritară, au hotărât că dacă cercetarea penală a infracțiunilor flagrante se face în timp ce făptuitorul este reținut fără a fi pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa, dispozițiile privind asistența juridică obligatorie, nu sunt aplicabile[50].

Soluția însă a fost aplicată criticată pe motiv, pe motiv că asistența juridică este obligatorie potrivit art. 171 alin. (2) Cod de procedură penală a României numai pentru învinuitul sau inculpatul arestat, iar aceste prevederi nu pot fi extinse și la învinuiții aflați în stare de reținere, chiar dacă este vorba de infracțiuni flagrante. Se motivează că măsura reținerii durează numai 24 ore, ceea ce face ca neexercitarea funcțiilor apărării într-un interval atât de scurt să nu fie de natură a prejudicia interesele făptuitorului. În acest sens sa ținut cont și de dificultățile inerente desemnării apărătorului, convocării lui și exercitării sarcinilor sale într-o perioadă atât de scurtă[51].

În literatura de specialitate au fost prezentată și opinia contrară în sensul că prezentarea materialului de urmărire penală trebuie efectuată în toate cauzele în care se dispune trimiterea în judecată, inclusiv atunci când cercetarea s-a desfășurat după regulile procedurii speciale pentru infracțiunile flagrante[52].

Autorul are ca prin argument faptul că prin citirea procesului-verbal de constare nu se înlocuiește instituția prezentării materialului de urmărire penală, nici chiar atunci când învinuitul sau persoanele ascultate nu au făcut completări sau obiecțiuni și cu atât mai mult în cazul când sunt solicitate probatorii sau se formulează diverse cereri.

Încheierea acestui proces-verbal se face imediat după constatare flagrantă a faptei iar până la dispunerea trimiterii în judecată, prin emiterea rechizitoriului se va scurge o perioadă de timp în care în dosar pot apărea și alte acte – despre a căror existență învinuitul ar trebui să aibă cunoștință pentru a-și formula apărarea. Susținătorii acestei opinii au precizat că necesitatea prezentării materialului de urmărire penală după rezolvarea problemelor ridicate prin obiecțiile învinuitului sau ale altor persoane audiate în procesul-verbal și pentru care s-au desfășurat anumite activități de cercetare și după încheierea acestuia act constatator apare evidentă.

În situația prevăzută procurorul după emiterea mandatului de arestare a învinuitului restituie cauza organului de cercetare care este obligat să completeze urmărirea penală și să înainteze dosarul în cel mult 3 zile de la data luării măsuri preventive. Această restituire își are menirea tocmai pentru administrarea unor noi acte de procedură penală, a strângerii unor noi probe, a desfășurării unor activități specifice fazei de urmărire penală cum ar fi: efectuarea de percheziții, efectuarea unor recunoașteri, a obiectelor corp delict, efectuarea unor inventare sau verificări ale gestiunii stabilirea valorii unui prejudiciu. Toate acestea trebuie aduse la cunoștința învinuitului arestat căruia i se oferă astfel posibilitatea de a formula noi cereri de apărare.

Faptul că Codul de procedură penală nu se precizează obligativitatea ca procurorul să prezinte materialul de urmărire penală nu înseamnă nu înseamnă că înainte de a dispune trimiterea în judecată acesta nu trebuie să aducă la cunoștința învinuitului întreg materialul probator și încadrarea juridică reținută, mai ales că pe parcursul cercetării au putut interveni situațiile mai sus enumerate.

Un ultim argument prezentat de susținătorii acestei opinii a fost cel legat de faptul că cercetarea în cazul infracțiunilor flagrante se face în toate cazurile cu privare de libertate.

Se impune delegarea unui apărător din oficiu iar ca garanție în plus pentru valorificarea dreptului de apărare se consideră necesară prezentarea materialului de urmărire penală în prezența apărătorului.

Autoritatea în fața căreia, trebuie să fie condus făptuitorul poate fi un organ judiciar sau orice autoritate de stat care va sesiza de îndată organul de urmărire competent.

În cazul cercetării unei infracțiuni flagrante după procedura urgentă lipsește instituția prezentării materialului de urmărire penală ca fiind înlocuită în momentul în care organul de cercetare citește învinuitul precum și persoanele ascultate verbal[53].

2.3 Medierea în cazurile infracțiunilor penale

Justiția restaurativă este îndreptată, în primul rând, spre problemele victimei promovând o nouă viziune asupra problemei privind soluționarea conflictelor penale. Filosofia și practica justiției restaurative se fundamentează pe valori mai vechi cu privire la iertare, promovate de Biblie. O nouă formă acest concept ia în a doua jumătate a sec. XX, fiind legat de experimente ce țin de repararea prejudiciului și împăcarea între victimă și făptuitor.

Dacă inițial conceptul de justiție restaurativă era identificat cu repararea prejudiciului, în prezent acestuia îi sunt conferite noi conotații și dimensiuni, prezentînd un interes deosebit pentru reprezentații sistemului de justiție.

Prin proces restaurativ se înțelege “orice proces în care victima și infractorul, și cînd este cazul, orice alte persoane sau membrii ai comunității afectați de infracțiune participă împreună în mod activ la rezolvarea problemelor create de infracțiune în general cu ajutorul unui mediator”.Aspectele istorice ale justiției restaurative sau a medierii sunt urmatoarele: Existența a patru versiuni absolut diferite, formulate concret, a istoriei acestui proces, ne sugerează două concluzii importante. În prima etapă, denotă faptul că procesul de mediere nu este monolitic, ci unul pluralist, care include variate abordări practice cu diverse efecte. Într-o etapă aprofundată, existența diferitelor versiuni ne sugerează că, deși toți concep justiția restaurativă drept o modalitate de realizare a unor importante sarcini personale și sociale, opiniile privind ordinea priorităților acestora se împart. Aceste descrieri, de asemenea, prezintă și argumentează diverse scopuri ale procesului de mediere care, din punctul de vedere al diferitelor grupuri de persoane, nu sunt echivalente ca prioritate. Astfel, expunerea versiunilor procesului ar constitui o modalitate relevantă de a demonstra diversitatea practicii de mediere, precum și de a defini componentele valorice și selectarea acestora, care constau în modul de abordare. Rezumatul celor patru versiuni, expus în continuare, este redat în modul în care fiecare dintre ele ar fi prezentată de către însuși autor sau de către unul dintre adepții opiniei sale.

Prima versiune stipulează: „Procesul de mediere este un instrument puternic de satisfacere a necesităților umane ale părților și de diminuare a suferințelor în conflictele interpersonale. Grație flexibilității caracterului neformal și principiului consensual, medierea dezvăluie toate aspectele problemei cu care s-au confruntat părțile. Nefiind limitată de categorii juridice sau reguli, aceasta poate contribui la transformarea conflictului într-o problemă care trebuie soluționată în comun de către părți”.

În comparație cu procesele juridice formale sau tradiționale, potrivit versiunii a doua, medierea are un caracter neoficial și se manifestă printr-o activitate bazată pe interese reciproce, fapt ce poate diminua atât cheltuielile economice, cât și eforturile emoționale depuse pentru soluționarea conflictelor. Astfel, aplicarea medierii a asigurat participanților la litigiu o economie personală atât în aspect economic, cât și psihologic. De asemenea, în numeroase cazuri, grație substituirii procesului judiciar prin mediere, s-a obținut economisirea mijloacelor sociale.

„Medierea contribuie la echitatea socială potrivit versiunii a treia, prin faptul că oferă o modalitate eficientă de consolidare a oamenilor prin interese comune și, astfel, creează relații și structuri mai durabile. Importanța rezidă în faptul că, în societatea noastră, indivizii care nu sunt întruniți în grupuri sunt mai expuși exploatării, pe când organizarea eficientă a comunităților poate limita o asemenea exploatare și poate asigura echitatea socială. Medierea poate sprijini structura organizatorică a comunităților prin câteva metode. Grație capacității de a aborda problema dintr-o altă perspectivă și a se axa pe interesele comune, medierea poate ajuta oamenii, care se consideră adversari, să sesizeze un context mai larg în care au un dușman comun. Ca rezultat, medierea poate consolida poziția celor slabi, ajutându-i să constituie alianțe.

Conform versiunii a patra, „potențialul unic al medierii constă în capacitatea acesteia de a transforma caracterul interacțiunii din cadrul conflictului în așa mod, încât însuși conflictul să poată consolida atât participanții la litigiu, cât și societatea a cărei parte sunt. Datorită caracterului neoficial și principiului consensual, medierea le va da posibilitate părților să identifice problemele și scopurile în propria lor viziune, astfel confirmând importanța acestor probleme și sarcini în viața părților. Mai mult decât atât, medierea poate susține părțile în adoptarea unei decizii privind metodele – și chiar oportunitatea – de aplanare a litigiilor. Ea ajută părțile să-și mobilizeze propriile resurse în vederea soluționării problemelor și atingerii scopurilor. Medierea deja utilizează (fie și într-o anumită măsură) acest potențial al procesului ca să ajute părțile conflictuale să-și consolideze capacitatea de a activa în circumstanțe nefavorabile de orice gen, și nu doar în cauza actuală, ci și pe viitor, în orice situații. Participanții la mediere încep să-și aprecieze mai mult propriile capacități, să se mizeze pe propriile forțe, încrederea în sine crește. Această componentă a procesului este denumită extinderea capacităților personale[54].

Medierea penala în Republica Moldova și particularitațile medieri penale sunt următoarele.

Este necesar de remarcat că medierea penală poartă un caracter specific diferit de alte tipuri de mediere. De acest raționament s-a condus și legiuitorul moldovean în Legea cu privire la mediere, plasând-o într-o secțiune separată. Legea stabilește o procedură de mediere extrajudiciară. Potrivit art.32 alin.(5) al alegii menționate, procesul de mediere este reglementat, pe lângă Legea cu privire la mediere, de Codul penal, Codul de procedură penală, Codul de Executare și alte acte normative. Chiar dacă potrivit art.32 alin.(6) al Legii cu privire la mediere, procesul de mediere nu substituie procesul penal, sunt necesare norme respective și în Codul de procedură penală ce ar reglementa procedura de transmitere a cauzei penale serviciului de mediere, actele întocmite de către serviciu și valabilitatea acestora în procesul penal[55]. S-a arătat că medierea penală apare ca un mod procesual de reglementare a litigiului penal, printre și alături de alte căi procedurale care permit ca un conflict penal să fie orientat spre tratament consensual, sub egida unui judecător, pentru a căuta o soluție negociată a procesului, acceptabilă și acceptată, susceptibilă de a fi convenită de judecător. Medierea are efecte mai pronunțate dacă se utilizează în faze incipiente ale procesului, pe cât se poate, cu implicarea părților în acțiuni procesuale, evitând astfel efectul psihologic negativ care îl lasă acestea asupra persoanelor, îndeosebi asupra minorilor. De asemenea, restaurarea, pe cât se poate de urgent, a unui drept încălcat este un obiectiv determinant în justiția restaurativă; în așa mod, cu cât mai repede părțile vor găsi numitor comun, cu atât victima va obține o reparație echitabilă. Ajungem la concluzia că rolul ofițerului de urmărire penală în aspect de utilizare a instituției medierii este semnificativ. Importantă este și economia de resurse în cazul efectuării medierii pe cât se poate de urgent după producerea conflictului penal. De remarcat că în procesul dat apare un nou subiect procesual – mediatorul, care însă are atribuții decizionale limitate, neavând autoritatea de a lua o hotărâre, asigurând doar un dialog între părți. Așadar, decizia în toate cazurile aparține părților. Medierea vizează drepturile părților care în primul rând sunt perturbate de infracțiune, în comparație cu ordinea socială stabilită.

Un proces echitabil presupune dreptul la un judecător independent și imparțial care decide în mod echitabil public și într-un termen rezonabil în conformitate cu legea. Medierea penală nu împiedică persoana de a renunța în orice moment la această procedură și de a apela la justiția tradițională până la emiterea de către procuror a ordonanței de încetare a procesului, fie de către instanță a sentinței de încetare. Din acest moment soluția este guvernată de autoritatea de lucru judecat. Totuși, în situația când victima a fost dusă în eroare, fie în alte împrejurări care pot constitui un viciu fundamental, considerăm că procurorul este în drept să reia urmărirea. Echitatea procesului în cadrul medierii este asigurată de garanțiile procedurale prevăzute atât în Codul de procedură penală, cât și în Legea cu privire la mediere. Aceste două acte se completează și nu se exclud reciproc, ca și înseși modurile alternative de reglementare a conflictelor și procedura penală tradițională. Art.3 al Legii cu privire la mediere enumeră principiile de bază ale medierii, acestea fiind: accesul liber și egal la această procedură, principiul liberului consimțământ, al confidențialității, al imparțialității, al neutralității, al independenței și al liberei alegeri a mediatorului – principii generale pentru toate tipurile de mediere, inclusiv cea penală[56].

Art.18 CPP.RM stabilește, inter alia, că accesul publicului la ședințe poate fi interzis când, datorită unei împrejurări speciale, publicitatea ar putea să prejudicieze interesele justiției[57]. Confidențialitatea medierii asigură drepturile ambelor părți și putem constata în cazul de față că asigurarea drepturilor acestora este determinată de interesele justiției. Oricare ar fi rezultatul medierii, acesta nu poate fi obiectul relatărilor publice. După cum se menționează în art.32 alin.(8) al Legii cu privire la mediere, „nesemnarea unui acord de împăcare nu poate prejudicia situația părților”[58]. Având în vedere caracterul confidențial al medierii și în asigurarea echității procesului, în sarcina mediatorului trebuie pusă responsabilitatea de a asigura egalitatea părților, imparțialitatea sa, caracterul proporțional al obligațiilor luate de către părți. Informarea părților privind drepturile acestora în procesul de mediere rămâne a fi, de asemenea, o obligație impusă mediatorului, precum și asigurarea participării pedagogului sau psihologului când una din părți este minoră. Participarea părților în cadrul procesului de mediere determină acceptarea de către acestea a faptelor care constituie obiectul litigiului penal. În acest aspect, recunoașterea faptelor date poate afecta o altă garanție a procesului echitabil – prezumția de nevinovăție. În scopul garantării acestui principiu, Legea cu privire la mediere (art.32 alin.(7) stabilește că „faptul participării la mediere nu poate servi ca dovadă a recunoașterii vinovăției” Aceasta înseamnă atât excluderea oricărei informații din dosarul penal privind procesul de mediere în cazul eșuării acestuia, cât și excluderea oricărei informații pentru dosarul penal aflat în gestiune, fie pentru alte eventuale dosare, comunicate de părți în cadrul procesului de mediere.

O problemă controversată este și cea a respectării termenelor rezonabile ca o garanție a unui proces echitabil. Art.32 alin.(6) al Legii cu privire la mediere stabilește că procesul de mediere nu suspendă procesul penal. Dintr-o optică, este o prevedere rațională care asigură desfășurarea procesului indiferent de rezultatele medierii. Din alt punct de vedere, desfășurarea paralelă a două procese poate provoca părților o senzație de inutilitate a procesului de mediere. În acest aspect, medierea în penal nu are ca scop executarea strictă a legii, ci mai degrabă soluționarea pe cale amicală a unui conflict având conotații mai mult civile decât penale. Acest fapt semnifică un pas spre dezvoltarea elementului privat în procesul penal. Așadar efectele autorității de lucru judecat, cunoscute în procesul penal represiv, sunt înlocuite cu efectele autorității de lucru convenit. Se observă și o diversificare a misiunii serviciilor de mediere, a rolului organelor de urmărire penală a procuraturii și al instanțelor de judecată în procesul de mediere etc. Rămân a fi comune principiile de activitate a serviciilor respective, fapt condiționat de Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei R 19(99) cu privire la mediere în cauzele penale.

Procesul de mediere sau medierea propriu-zisă are loc, în sediul mediatorului. Această tradiție pornește de la faptul că birourile mediatorilor sunt amenajate pentru facilitarea dialogului dintre părți, în condiții favorabile ambelor. În același timp, părțile de comun acord pot solicita desfășurarea medierii și în alte locuri, în funcție de caz. Acestea pot fi locuri publice, spitale, școli. Mediatorul trebuie să nu împiedice alegerea locului sau să insiste asupra desfășurării medierii în sediul său, fie în alt loc. În același timp, mediatorul este liber de a alege tehnicile și metodele de efectuare a medierii. Procurorul sau organul de urmărire penală nu sunt în drept să indice o tehnică sau metodică concretă și poate interveni doar când părțile declară că medierea este ineficientă.

Procurorul sau organul de urmărire penală informează părțile, iar după caz, și mediatorul că medierea poate avea loc între două sau mai multe părți și se poate realiza de către unul sau mai mulți mediatori. De asemenea, părțile sunt informate despre faptul că pot participa personal sau prin reprezentant, iar persoanele incapabile sunt asistate obligatoriu de către reprezentantul legal. În cazurile când o persoană este minoră participă obligatoriu pedagogul, psihologul, reprezentantul legal al părții vătămate miore, al părții civile minore, reprezentantul legal al făptuitorului minor. Pe parcursul medieri, părțile pot fi asistate la cererea sau cu acceptul lor de avocat, interpret, și alte persoane. Părților li se aduce la cunoștință că pot semna un acord de împăcare.

Procurorul sau organul de urmărire penală decide asupra volumului materialelor puse la dispoziția mediatorului. La luarea hotărârii privind punerea la dispoziție a materialelor cauzei penale ambii subiecți procesuali trebuie să ia în considerație două aspecte:

În primul rând, procurorul sau organul de urmărire penală de judecată trebuie să pună la dispoziția mediatorului toate materialele care vor facilita împăcarea părților. În acest sens, este necesar acceptul părților de a pune la dispoziția mediatorului anumite materiale. Dacă părțile se vor opune referitor la punerea la dispoziția mediatorului a anumitor materiale, procurorul sau organul de urmărire penală nu vor avea dreptul de a pune aceste materiale la dispoziția mediatorului.

În al doilea rând, procurorul sau organul de urmărire penală poate din oficiu să refuze motivat prezentarea anumitor materiale dacă va considera că aceasta va prejudicia urmărirea. De regulă, toate ordonanțele procurorului se pun la dispoziția mediatorului pentru a lua cunoștință.

În legătură cu prezentarea materialelor mediatorului se întocmește un proces-verbal în care se indică lista materialelor puse la dispoziția mediatorului. Mediatorul este preîntâmpinat despre răspunderea pe care o poartă în cazul divulgării materialelor urmăririi penale. În acest sens, mediatorul prezintă o declarație în scris.

În urma medierii părțile pot încheia un acord de împăcare. Acordul de împăcare este întocmit de mediator și semnat de către părți. Cu toate că nu există o formă strictă a acordului, acesta trebuie să conțină date care confirmă decizia luată liber și conștient de ambele părți. De regulă, acordul de împăcare conține date privind: locul și data întocmirii, date despre mediator; date despre părți, inclusiv despre alte persoane; date generale despre cauza penală; organul care efectuează urmărirea

Este important ca acordul de împăcare să conțină informații despre faptul că părților le-au fost explicate drepturile și obligațiile în procesul de mediere, consecințele încheierii acordului, caracterul benevol al încheierii acordului și obligațiile părților în urma încheierii acordului. În situația când o parte își asumă responsabilitatea de a repara prejudiciul material, moral sau fizic este indicat și cuantumul despăgubirilor pe care și le-a asumat partea pentru a le transmite, cât și termenul de transmitere a despăgubirilor. De regulă, din momentul semnării acordul este executoriu dacă părțile nu vor conveni altfel. Mediatorul nu are dreptul să indice părților care trebuie să fie poziția lor sau ce despăgubiri acestea pot solicita. Totuși, când în acordul de împăcare părțile vor introduce unele prevederi care contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, mediatorul până la semnarea acordului poate solicita opinia specialiștilor în domeniul respectiv. În cazul când se va constata o asemenea eroare mediatorul trebuie să informeze părțile și de comun acord să identifice o soluție adecvată situației.

În urma încheierii acordului, acesta este prezentat de către mediator, organul de urmărire penală sau procurorului.

Procurorul sau organul de urmărire penală sunt obligați de a verifica toate aspectele încheierii acordului de împăcare, cele mai importante fiind acordul benevol și conștientizarea rezultatelor împăcării. Procurorul sau ofițerul de urmărire penală admit sau resping acordul printr-o hotărâre motivată. Respingerea acordului poate fi în situații excepționale când s-a constatat că acest acord prejudiciază drepturile unei părți, iar partea nu a conștientizat acest fapt. Procurorul sau instanța de judecată nu pot refuza acceptarea acordului pe temeiuri de oportunitate sau din alte motive. Dacă părțile după înștiințare insistă benevol și expres asupra împăcării, în cazurile prevăzute de lege, procurorul sau instanța de judecată nu au dreptul să refuze acceptarea acordului.

Încetarea procesului, care de fapt este un obiectiv al medierii poate avea loc și fără întocmirea unui acord de împăcare. Părțile pot desine stătător să înainteze o cerere de împăcare, fapt ce obligă procurorul de a emite o ordonanță de încetare a urmăririi penale.

Ca și însuși procesul penal procesul de mediere poate înceta în anumite împrejurări, fie că părțile au încheiat acord sau au refuzat la mediere, fie nu ajung la un numitor comun. Procesul de mediere poate înceta și în situația când o parte și-a pierdut calitatea sa procesuală de parte vătămată, civilă, reprezentant legal. De remarcat, că în procesul de mediere pot participa și persoanele juridice [59].

Experiența Republicii Moldova în domeniul medierii în cauze penale, activități în vederea implementării instituției medierii au fost inițiate în anul 2003, prin introducerea modificărilor în Codul Penal și Codul de Procedură Penală și odată cu crearea unui Grup de Lucru în cadrul Institutului de Reforme Penale privind implementarea alternativelor la detenție, care a elaborat proiectul de lege cu privire la mediere, activități care au fost urmate de crearea Centrului de Mediere în or. Chișinău și extinderea pilotării instituției medierii în mun. Bălți și raioanele Ungheni, Cahul, Telenești și Fălești.

Primele activități practice în domeniul medierii în cauze penale au fost inițiate în februarie 2005 odată cu crearea Centrului de Mediere în cadrul Institutului de Reforme Penale. Opt mediatori care au urmat programul de instruire în domeniul justiției restaurative, au desfășurat activități de mediere în mun. Chișinău. Activitățile desfășurate de către mediatori constau în:

desfașurarea activităților periodice de informare a organelor de urmărire penală și instanțelor judecătorești privind instituția medierii;

preluarea cazurilor pasibile de mediere de la organele de urmărire penală, sau instanțele judecătorești;

organizarea procesului de mediere;

transmiterea acordului de împăcare și a rezultatelor procesului de mediere solicintantului serviciului de mediere;

desfășurarea activităților de evaluare și monitorizare a activităților desfășurate;

desfășurarea activităților de informare a opiniei publice privind instituția medierii .

Experiența obținută în rezultatul desfășurării activităților de pilotăre a instituției medierii în cauze penale cît și interesul organelor de urmărire penală din or. Ungheni, or. Cahul, or. Fălești, or. Bălți și or. Telenești privind aplicarea instituției medierii au favorizat extinderea activităților de pilotare a medierii în sectoarele sus enumerate.

Activitățile de extindere a pilotării medierii în cauze penale în or. Ungheni, or. Cahul, or. Fălești, or. Bălți și or. Telenești au fost inițiate începînd noiembrie 2006. În fiecare sector de pilotare activitățile de mediere au fost precedate de desfășurarea atelierelor de lucru cu participarea colaboratorilor organelor de drept care au avut drept scop informarea acestora privind aplicarea medierii în justiția penală, rezultatele implementări instituției medierii și intenția extinderii implementării acestei instituții[60]

În perioada 2005-2008 către sectoarele de pilotare a serviciului de mediere au fost referite 254 cauze penale, dintre care au fost preluate 232 cazuri și în 224 de cazuri au fost organizate ședințe de mediere. În tabelul de mai jos este prezentată analiza comparativă a cazurilor mediate.

Figura 2.1. Diagrama analiza comparativă pentru anii 2005-2008 a cazurilor mediate

Distribuția cazurilor mediate pe sectoare de pilotare este prezentată în graficul de mai jos, aceasta s-ar modifica în rezultatul intensificării activităților de informare atît a colaboratorilor organelor de drept cît și populației privind instituția medierii și beneficiile soluționării conflictului prin mediere.

Figura 2.2. Diagrama distribuirea cazurilor mediate pe setoarele de pilotare a instituției medierii

Beneficiari serviciului de mediere sunt victime și faptuitori atît minori cît și adulți, în perioada sus numită 48% dintre beneficiarii au fost minori. Indiferent de faptul că în Codul Penal și Codul de Procedură Penală au fost realizate un șir de modificări care vizau infracțiunile săvîrșite de către minori, în rezultatul cărora s-a mărit numărul de articole pasibile de mediere, numărul de cazuri referite către Centrul de mediere cu implicarea minorilor nu s-a mărit.

Figura 2.3. Diagrama repartizarea pe categorii de vîrstă a beneficiarilor serviciului de mediere

Scopul ședințelor de mediere este de a întîlni părțile implicate într-un conflict penal pentru a discuta despre infracțiunea comisă, și de a crea oportunitatea pentru victimă și infractor să găsească o soluție aceptată de către ambele părți. 27% dintre cazurile mediate sau finisat cu nesemnarea acordului de împăcare, însă aceasta nu înseamnă că părțile participante la ședința de mediere nu au ajuns la un numitor comun, ci doar că făptuitorii nu au îndeplinit condițiile pretinse de către victime, de cele mai dese ori făptuitorii provin din familii social – vulnerabile și nu au resurse financiare pentru a restitui paguba pricinuită.

Figura 2.4. Diagrama rezultatul ședințelor de mediere

Procentajul cel mai înalt 63% îl înregistrează art.186 al.2, o tendință înregistrată în anul 2006-2007 este referirea cazurilor grave, unde semnarea acordului de împăcare ar fi o circumstanță atenuată.

Figura 2.5. Diagrama repartizarea cazurilor după articol

Principalul solicitatant al servicului de mediere este Procuratura, 69 % dintre cazurile mediate au parvenit de la instituția sus numită.

Figura 2.6. Diagrama instituția care a solicitat serviciul de mediere

Este importatnt de menționat colaborarea mediatorilor din r. Cahul cu Comisaritul de poliție 42% dintre cazurile mediate în r. Cahul au fost preluate de de poliție, iar semnarea acordului de împăcare a condus la încetarea urmăririi penale.

5% dintre cazurile mediate au parvenit de la făptuitori, acest lucru ne vorbește despre faptul că instituția medierii răspunde necesităților persoanelor implicate într-un conflict penal. Numărul solicitărilor parvenite de la făptuitori va crește în cazul în care vor fi desfășurate mai multe activități de informare a opiniei publice privind formele alternative de soluționare a conflictelor.

Figura 2.7. Diagrama repartizarea faptuitorilor dupa gen care au participat la procesul de mediere

Medierea este un proces, mediatorul conduce părțile prin toate etapele procesului de mediere, însă procesul de mediere diferă de la un caz la altul prin caracteristice persoanelor implicate în acest proces. Procesul de mediere cu participarea faptuitorului de gen feminin conferă un caracter aparte ședințelor de mediere caracterizate atît prin implicare maxima a făptuitorului la elaborarea soluțiilor cît și în restituirea pagubei pricinuite 98% dintre cazurile cu participarea faptuitorului de gen feminin sau finisat cu semnarea acordului de împăcare. Procesele de mediere cu implicarea părților vătămate de gen feminin au un caracter emotiv și moralizator. Partea vătămată de gen feminin este foarte activă la etapa identificarea problemelor[61]

Ținând cont de progresele înregistrate de Statele membre în folosirea medierii în cazuri penale ca pe o opțiune flexibilă, cuprinzătoare, utilă, participativă complementară sau alternativă procedurilor penale tradiționale.

Luând în considerare necesitatea de a promova participarea personală activă a victimei și infractorului și a altor persoane care pot fi afectate ca părți, ca și implicarea comunității la procedurile penale.

Recunoscând interesul legitim al victimei de a avea un cuvânt de spus în rezolvarea consecințelor victimizării lor, de a comunica cu infractorul și de a obține scuze și compensații. Luând în considerare importanța de a simula simțul de răspundere al infractorilor și de a le oferi posibilitatea practică de a se îndrepta, care poate ajuta la reintegrarea și reabilitarea lor. Recunoscând că medierea poate spori conștiința rolului important al fiecărei persoane și al comunității în prevenirea și rezolvarea infracțiunilor și a conflictelor asociate acestora, încurajând astfel efecte penale mai constructive și mai puțin represive.

Recunoscând că medierea presupune abilități speciale și necesită coduri de practică și pregătire acreditată. Luând în considerare contribuția potențial substanțială a organizaților nonguvernamentale și a comunităților locale în domeniul medierii în cazuri penale și necesitatea de a combina și coordona eforturile inițiativelor publice și private.

Respectând condițiile Convenției cu privire la protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Ținând cont de Convenția Europeană cu privire la exercitarea drepturilor copiilor, ca și de Recomandările nr. R 11 (85) privind poziția victimei în cadrul dreptului și procedurii penale, nr R 18 (87) privind simplificarea justiției penale, nr. R 21 (87) privind reacțiile sociale la delicvența juvenilă, nr. R 6 (88) privind reacțiile sociale la delicvența juvenilă în rândul tinerilor proveniți din familii de emigranți, nr. R 16 (92) privind Normele Europene referitoare la sancțiuni și măsuri comunitare, nr. R 12 (95) privind administrarea justiției penale și nr. R 1 (98) privind medierea familiei.

Recomandările guvernelor statelor membre să țină cont de principiile prezentate în aceste recomandări în aplicarea medierii în cazuri penale și să facă cunoscut pe cât posibil acest text.

Definiția: aceste directive se aplică oricărui proces prin care victimei și infractorului li se dau posibilitate, în cazul în care consimt liber, să participe activ la rezolvarea problemelor apărute în urma infracțiunii cu ajutorul unei terțe părți imparțiale (mediator).

Medierea: în cazuri penale trebuie folosită numai dacă părțile consimt liber. Părțile vor fi libere să-și retragă consimțământul oricând pe parcursul medierii.

Discuțiile din cadrul medierii sunt confidențiale și nu pot fi folosite ulterior, cu excepția situațiilor când există acordul părților. Medierea în cazuri penale trebuie să fie un serviciu general disponibil. Medierea în cazuri penale trebuie să fie disponibilă în toate etapele procesului justiției penale. Serviciilor de mediere trebuie să li se acorde suficientă autonomie în cadrul sistemului justiției penale.

Bazele legale: legislația trebuie să faciliteze medierea în cazurile penale. Trebuie să existe directive care definesc folosirea medierii în cazuri penale. Acestea trebuie să se adreseze în mod special condițiilor pentru trimiterea cazurilor către serviciile de mediere și rezolvare a cazurilor după mediere.

În cazul medierii trebuie aplicate garanții procedurale fundamentale: în mod special părțile trebuie să aibă dreptul la asistență juridică și, atunci când e cazul, la traducere interpretare. În plus minorii trebuie să aibă dreptul la asistență parentală.

Funcționarea justiției penale în relație cu medierea: decizia de a deferi un caz penal medierii, ca și evaluarea rezultatelor unei proceduri de mediere. Trebuie luată de autoritățile justiției penale. Înainte de a aproba medierea, părțile trebuie să fie bine informate în legătură cu drepturile pe care le au, cu natura procesului de mediere și cu posibilele consecințe ale deciziei lor. Nici victima nici infractorul nu trebuie convinse prin mijloace incorecte să accepte medierea. Reglementările speciale și garanțiile legale care se aplică în cazul participării minorilor la proceduri legale se vor aplica participării acestora la medierea în cazurile penale. Medierea nu va continua dacă oricare dintre părțile principale implicate nu este capabilă să înțeleagă semnificația procesului.

Funcționarea serviciilor de mediere: Standarde Serviciile de mediere trebuie reglementate prin standarde recunoscute. Serviciile de mediere trebuie să aibă suficientă autonomie în îndeplinirea îndatoririlor pe care le au. Trebuie stabilite standarde privind competența normei etice, ca și proceduri de selectare, pregătire și evaluare a mediatorilor. Serviciile de mediere trebuie monitorizate de un organism competent.

Calificarea și pregătirea mediatorilor: mediatorii trebuie recrutați din toate sectoarele sociale și, în general, trebuie să cunoască bine culturile și comunitățile locale. Mediatorii trebuie să fie capabili și să dea dovadă de judecată solidă și abilitățile inter-personale necesare medierii. Înainte de a prelua activitățile de mediere, mediatorii trebuie să urmeze o pregătire inițială și una multidisciplinară. Pregătirea lor trebuie să vizeze dobândirea unui înalt nivel al competenței, ținând cont de abilitățile de a rezolva conflictele, de condițiile speciale ale muncii cu victimele și infractorii și de cunoașterea sistemului justiției penale.

Rezolvarea cazurilor individuale: înainte de începerea procesului de mediere, mediatorul trebuie să fie informat despre toate elementele semnificative ale cazului și trebuie să i se înmâneze documentele necesare de către autoritățile competente ale justiției ale justiției penale.

Procesul de mediere trebuie sa se desfășoare într-o manieră imparțială, pe baza elementelor cazului și a nevoilor și dorințelor părților. Mediatorul trebuie să respecte întotdeauna demnitatea părților și să asigure că părțile se comportă respectuos una cu alta.

Rezultatul medierii: acordurile încheiate în mod voluntar de către părți. Ele trebuie să conțină numai obligații rezonabile și proporționale. Mediatorul trebuie să raporteze autorităților justiției penale măsurile luate și rezultatul medierii. Raportul mediatorului nu va dezvălui conținutul sesiunilor de mediere, nici nu va exprima vreo judecată privind comportamentul părților pe parcursul medierii.

Promovarea continuă a medierii: trebuie să existe o consultare constantă între autoritățile justiției penale și serviciile de mediere pentru dezvoltarea unei înțelegere comune. Statele Membre trebuie să promoveze cercetarea și evaluarea medierii în cazurile penale[62]

CAPITOLUL III. JUDECAREA UNOR INFRACȚIUNI FLAGRANTE

3.1. Judecarea cauzei privind infractiunile flagrante

3.2. Desfășurarea judecății

3.3. Apelul și recursul

3. JUDECAREA UNOR INFRACȚIUNI FLAGRANTE

3.1. Judecarea cauzei privind infracțiunile flagrante

Potrivit legii, în unele situații atât urmărirea penală, cît și judecata trebuie să se facă de urgență. Drept urmare, astfel de situații determină anumite derogări de la regulile de competență obișnuită. Abaterile de la regulile privind competența se mărginește la nivelul cazurilor urgente.

În ceea ce privește urmărirea penală legiuitorul a stabilit că organul de urmărire penală este obligată să efectuieze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activității organului ce le-a efectuat procurorului competent.

Textul de lege se referă la orice act de urmărire penală, atât după materie și calitatea persoanei, cît și după teritoriu. Tot astfel potrivit legi. Judecata în cauzele în care sunt arestați preventiv se face de urgență și cu precădere. Judecata se face cu precadere și atunci când uni dintre inculpați sunt deținuți în altă cauză. Când instanța găsește necesar și aceasta este posibil face în cauză aplicația dispozițiilor cu privire la disjungere.

De asemenea articolele 471-477 din Codul de procedură penală a României reglementează procedura specială de judecare a unor infracțiuni flagrante care se completează cu dispozițiile procedurii obișnuite, parcurgând câteva momente mai importante, și anume: stabilirea instanței competente, măsurile pregătitoare ședinței de judecată, judecata în primă instanță, pronunțarea și redactarea hotărârii apelului și recursului.

Președintele instanței fixează termenul de judecată, care nu poate depași 5 zile de la data primirii dosarului, dispunând totodată aducerea cu mandat a martorilor si-a parții vatamate. Inculpatul este adus la judecată. Celelante părți nu se citeză, iar participarea procurorului la judecată este obligatorie.

Instanța verifică dacă în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute pentru aplicarea procedurii speciale. Atunci când instanța constată că în cauză nu sunt întrunite aceste condiții, judecata se face potrivit procedurii obișnuite. Instanța procedează la judecarea cauzei ascultând pe inculpat, martorii prezenți, precum și persoana vatamată dacă este de față. Judecata se face pe baza acestor declarații și-a lucrărilor din dosar. Instanța poate dispune din oficiu, sau la cererea administrarea de probe noi, în acest scop ia masurile corespunzătoare pe care le aduce la îndeplinire în mod direct sau prin organele de poliție. Pentru administrarea probelor instanța poate acorda termene care în total nu trebuie să depașească 10 zile.

Când instanța se desesizează pentru incompetență sau reține cauza pentru a fi judecată potrivit procedurii obișnuite, ori amână judecarea cauzei trebuie să dispună asupra stării de libertate a inculpatului.

Instanța este obligată să se pronunțe asupra crizei în aceeași zi în care sa-u încheiat dezbaterile, sau cel mai târziu următoarele 2 zile. Inculpatul aflat în stare de deținere este adus la pronunțare. Hotărârea trebuie redactată în cel mult 24 de ore. Când inculpatul a fost pus anterior în libertate, dacă instanța pronunță pedeapsa închisorii poate dispune arestarea acestuia. Instanța este obligată a dispune punerea în libertate a inculpatului arestat în cazurile expres prevazute de lege[63].

Procedura de judecare a infracțiunilor flagrante în Republica Moldova este prevăzută de Codul de procedură penală care prevede următoarele.

Punerea pe rol a cauzelor privind infracțiunile flagrante se va efectua în termen de 5 zile de la data primirii dosarului. Prezența inculpatului, a apărătorului acestuia, a părții vătămate și a martorilor în ședință de judecată este asigurată de procuror. Judecarea cauzei se efectuiază în ordinea generală prevăzută de prezentul cod, iar dacă este incheiat acord de recunoaștere a vinovăției, se aplică procedura respectivă. Dacă în ședința de judecată, părțile solicită un termen pentru a pregăti apărarea sau pentru a prezenta probe suplimentare conform dispozițiilor art.327 CPP, care pervede următoarele. Instanța de judecată, la cererea părților, poate amâna ședința de judecată pe o periodă de până la o lună pentru ca acestea să prezinte probe suplimentare în cazul în care ele consideră că probele prezentate în instanță sânt insuficiente pentru pentru confirmarea pozițiilor lor. Probele prezentate suplimentar se cercetează în ședință de judecată în mod obișnuit. Dacă părțile nu prezintă probe suplimentare în termenul cerut, instanța soluționează cauza în baza probelor existente cest termen nu va depăși 10 zile.

În cazul în care a fost trimisă în judecată împreună cu persoana reținută în privința căruia nu a fost aplicată măsură preventivă, instanța care va judeca cauza, la demersul procurorului, va decide și asupra masurii preventive, după caz[64]

Reieșind din faptul că legislatorul a prevăzut termene reduse pentru desfășurarea acțiunilor procesuale repartizarea cauzei parvenite pentru judecare conform art.344 CPP.RM se va face de urgență dar nu în termen de până la 3 zile asa cum prevede prezentul Cod pentru procedura generală. Ședința preliminară conform art.345 CPP.RM se va face de urgență și cu prioritate, unde procurorul va asigura prezența părților.

Prezența martorilor va fi asigurată de către procuror la judecarea cauzei. La numirea cauzei privind o infracțiune flagrantă spre judecare conform art.351 CPP.RM instanța de judecată decide asupra procedurii de judecată fie a celei generale cu derogările prevăzute de articol si art.518 CPP (efectuarea unor acțiuni procesuale în termen redus) ori a proceduri speciale prevăzute de art.504-509 privind acordul de recunoaștere a vinovăție.

În cazul în care cauza a fost trimisă în judecată cu inculpatul reținut instanța de judecată va examina de urgență demersul procurorului privind aplicarea arestării preventive în cadrul ședinței preliminare prin încheiere potrivit art.351 alin7 CPP.RM

În cazul când cauza este trimisă cu inculpatul în stare de arest preventiv sau i-a fost aplicată o altă măsură preventivă instanța de judecată va examina chestiunea masurii preventive în condițiile generale prevăzute de prezentul Cod în cadrul ședinței preliminare conform art.351 alin.7 sau în cadrul judecării cauzei conform art.329 CPP.RM

Încheierea instanței de judecată privind aplicarea arestării preventive a inculpatului emise în cadrul ședinței preliminare sau a juderii cauzei privind infracțiunea flagrantă este susceptibilă de a fi atacată în teren de 3 zile în instanța ierarhic superioară cu recurs potrivit art.329 alin.2[65]

3.2. Desfășurarea judecății

Procedura de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante este o procedură propriu-zisă alcătuită, în principal, din normele procedurii obișnuite completate cu dispoziții cu caracter complementar și derogatoriu[66].

Activitatea ce se desfășoară în stadiul dezbaterilor în judecarea infracțiunilor flagrante se efectuiază în bună parte potrivit procedurii obișnuite, normele speciale instituie pentru judecarea acestor cauze fiind puține. Facând trimitere la elementul de drept comparat dintre Republica Moldova și Româniea observam unele difernțe din punct de vedere al procedural. Ele fiind următoarele. Activitatea procesuală ce se desfășoară în cazul infracțiunilor flagrante în faza de judecată este într-o oarecare măsură supusă procedurii obișnuite, urmând etapele, stadiile și momentele procesuale pe care le parcurge orice proces obișnuit.

Procedura specială de judecată este reglementată prin dispozițiile art.471-477 CPP a României care se complimentează potrivit art.466, când este cazul cu dispozițiile de drept comun. Potrivit art. 471 alin. 1 CPP a României “competența de judecată în cauzele privitoare la infracțiunile flagrante este cea obișnuită”. [67].

În privința competenței teritoriale, art. 471 alin. 2 CPP a României prevede că, pentru municipiile împărțite în sectoare, ministrul justiției poate desemna una sa mai multe judecătorii care să judece aceste cauze. În acest sens, în municipiul București sunt desemnate două judecătorii, judecătoria sectorului 3 din anul 1969 și Judecatoria sectorului 6 din anul 1990 (ord.Ministerului Justiției nr.315/1990).

Desemnarea de catre Ministerul Justiției a unei judecătorii care să soluționeze aceste cauze, nu constituie o derogare de la reguile generale de competență, ci o anumită deplasare de la instanța care are competență materială și personală obișnuită, la o altă instanță de acelaș fel și de acelaș grad. Deplasarea de competență privește numai judecătoriile, deoarece, atât instanțele militare cât și instanțele funcționează numai câte una într-un municipiu. Judecătorii desemnați sunt competenți să judece numai infracțiuni flagrante care întrunesc condițile prevăzute de art. 466 CPP a României. Judecătoria desemnată pentru a judeca infracțiunile flagrante nu reprezintă o instanță specială, ci are numai caracterul unei instanțe specializate, în sensul că ea a fost instituită în scopul unei mai bune organizări a judecății infracțiunilor flagrante, aceasta fiind necesară pentru desfășurarea unei judecăți rapide.

Masurile premergătoare efectuate în vederea pregătirii judecății infracțiunii flagrante și pentru a asigura judecata cauzei în termenul fixat sunt, cele stabilite de lege pentru o judecată, atât celor comune ambelor etape ale fazei de judecată cât și cele speciale judecății în primă instanță.

Dispozițiile în art.472 CPP a României prevăd unele măsuri procesuale și procedurale pregătitoare, speciale judecății infracțiunilor flagrantecu caracter derogatoriu sau complinitor, determinate de necesități specifice infracțiunilor flagrante.

Ședința de judecată în primă instanță prevede că președintele instanței, primind dosarul cauzei, fixează termenul de judecată, care nu poate depăși 5 zile de la data primirii dosarului. Această limitare, care nu există în procedura obișnuită este în concordanță cu dispoziția din care prevede că judecata în cauzele în care sunt arestați preventiv ( în cauzele cu infracțiuni flagrante, totdeauna inculpatul este arestat) se face de urgență cu precădere, de unde și obligația, pentru președintele instanța de judecată, ca la întocmirea listei cauzelor ce urmează a fi judecate, cauzelor cu infracțiuni flagrante să fie la începutul listei. Deși termenul de 5 zile este un termen orânduitor, președintele instanței are totuși obligația să respecte acest termen, depășirea lui fiind admisă numai în cazuri extreme. Președintele instanței este obligat să desemneze, odată cu fixarea termenului de judecată și un apărător din oficiu, dacă inculpatul nu si-a ales apărător.

Președintele instanței, odată cu fixarea termenului de judecată, dispune aducerea cu mandat a martorilor, norma specială pentru judecarea infracțiunilor flagrante care derogă de la procedura obișnuită. Necesitatea martorilor și dispunerea de la început a aducerii silite a acestora se explică prin urgență cu care trebuie să se desfășoare judecarea cauzei cu infracțiunile flagrante, admițindu-se astfel folosirea constringerii procesuale față de o persoană care nu a participat la procesul penal ca invinuit sau inculpat.

Președintele instanței trebuie să dispună aducerea inculpatului la judecată. Acestă normă constituie o apicar a normelor de drept comun, potrivit cărora aducerea inculpatului arestat la judecată în primă instanță este obligatorie, în toate cazurile de judecată. Aducerea inculpatului la judecată se face pe baza mandatului de aducere, emis de președintele instanței care a dispus aducerea acestuia. Celelalte părți nu se citează la judecarea cauzei și această dispoziție derogă de la norma care reglementeză procedura obișnuită. Părțile pot însă participa la judecată fără a fi citate.

Prezența procurorului la judecata infracțiunilor flagrante este obligatorie. Aceasta dispoziție corespunde regulii de drept comun din art.315 alin.1 CPP a României care prevede participarea obligatorie a procurorului la ședințele de judecată ale judecătorilor în cauzele în care vreunul din inculpați se află în stare de deținere, iar la ședințele de judecată ale celorlante instanțe, participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile. Nerespectarea acestei dispoziții atrage nulitatea absolută. Prezența procurorului este obligatorie la judecata infracțiunilor flagrante și atunci când inculpatul a fost lasat în stare de libertate.

Fața de cele expuse mai sus, evidențiem cu privire la această etapă procesuală câteva deosebiri fața de procedura obișnuită. În primul rând, președintele instanței priind dosarul are, obligația să fixeze termenul de judecată, care nu poate depăși 5 zile de la data sesizării instanței. În procedura obișnuită fixarea termenului de judecată se face în funcție de gradul de încărcare a agendei instanței, prioritate având cauzele în care sunt arestați.

În procedura urgentă martorii sunt aduși cu mandat în timp ce în procedura obișnuită acest lucru este posibil numai dacă, fiind citați anterior, aceștia nu s-au prezentat, iar ascultarea ori prezența lor este necesară. În procdura obișnuită, învinuitul sau inculpatu poate fi dus cu mandat chiar înainte de a fi chemat prin citație, dacă organul de urmărire penală sau instanța constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură. În procedura urgentă nu se pune o asemenea problemă, deoarece inculpatul este judecat în stare de arest.

În procedura specială, participarea procurorului la judecată este întodeauna obligatorie, chiar dacă competentă să judece este o judecătorie, în timp ce în procedura obișnuită la judecătorie procurorul participă obligatoriu numai în patru categorii de cauze penale. În procedura urgentă, părțile nu se citează în timp ce procedura obișnuită judecata nu poate avea loc decât dacă părțile sunt legal citate și procedura este completă.

Stadiul premergător al desfășurări judecății prevede că instanța procedează la verificarea regularității sesizării normei comune a competenței sale, precum și a regularității luării sau menținerii măsurii arestării preventive. De asemenea instanța verifică dacă sunt întrunite condițiile pentru judecarea cauzei potrivit procedurii speciale.

Când instanța constată că infracțiunea nu este flagrantă sau, deși flagrantă nus unt întrunite condițiile prevăzute de art. 466 CPP a României, judecata se va face potrivit procedurii obișnuite. Judecata în primă instanță potrivit procedurii obișnuite a unei cauze, a cărei judecare ar fi trebuit să urmeze procedura urgentă nu poate constitui un motiv de nulitate, deoarece procedura obișnuită include toate garanțiile procesuale care funcționează în procedura specială.

Stadiul cercetării judecătorești menționează că instanța, după ce îndeplinește celelalte acte prevăzute începe cercetarea judecătorească.

Audieri. Instanța procedează la ascultarea inculpatului acesta fiind totdeauna prezent la judecată, ascultarea lui este asigurată. De asemenea, instanța procedează la ascultarea martorilor aduși cu mandat și a persoanei vătămate dacă este prezentă. Din mențiunea că instanța ascultă “martori prezenți, precum și persoana vătămată dacă este de față”de curge situația că dacă unii martori sau unele presoane vătămate nu sunt prezente la judecată, cauza nu se amână. Declarațiile celor prezenți se completează cu lucrările existente la dosar.

Amânări. Dacă totuși, din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lamurirea faptei sau a imprejurărilor cauzei este necesară o completare a materialului probator, instanța poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de noi probe: în acest scop, instanța ia măsurile corespunzătoare pe care le aduce la îndeplinirea în mod direct sau prin organele de poliție.

Dacă administrarea noilor probe impune amânarea cauzei, se pot acorda termene scurte, ele nuputând să depășească în total 10 zile. Instanța care judecă nu are loc la primul termen, fie din cauza desesizării pentru necompetență, fie din cauză că infracțiunea trebuie să fie judecată potrivit procedurii obișnuite, fie din cauza amânării pentru administare de noi probe, instanța trebuie sa dispună asupra stării de libertate a inculpatului, putând, după caz, fie să mențină măsura arestării preventive a inculpatului, fie să o revoce și să pună în libertate pe inculpat. Ședința de judecată în procedura urgentă se deosebește de aceeași etapă procesuală desfășurarea în procedura obișnită.

O primă deosebire poate fi semnalată în legătură cu administrarea probelor. În această privință, instanța în procedura urgentă are o mai largă posibilitate de a aprecia utilitatea readministrării probelor culese în faza de urmărire penală. Acest lucru se explică prin caracterul probelor culese în momentul constatării infrcțiunii flagrante, aceste probe fiind cele care dovedesc în mod direct aspectele esențiale ale obiectului probațiunii și pot servi la soluționarea cauzei fără a fi neceară administrarea unor probe noi.

Ca aspect diferențial, între ședința de judecată în procedura urgentă și sedința de judecată în procedura urgentă și ședința de judecată în procedura obișnuită, poate fi menționată și posibilitatea pe care instanța o are de a colabora cu organele poliției în vederea completării probelor din dosar.

De asemenea, trebuie relevat și faptul că amânările pentru administrarea probelor în procedura urgentă urgentă nu pot depăși 10 zile aspect care nu este prevăzut în procedura obișnuit. În ședința de judecată ce se desfășoară procedurii urgente, instanța examinează și acțiunea civilă, dacă persoana vătămată este prezentă și se constituie parte civilă și dacă pretențiile acesteia pot fi soluționate fără amânarea judecății.

În cazul în care acțiunea civilă se exercită din oficiu, instanța o examinează chiar in lipsa persoanei vătămate, chiar dacă aceasta nu s-a constituit parte civilă, singura condiție cerută de lege fiind aceea că soluționarea acțiunii civile să nu ducă la amânarea cauzei. Dacă rezolvarea acțiunii civile în cadrul procsuui penal ar împieta asupra desfășurării rapide a ședinței de judecată, instanța rezervă soluționarea acțiunii civile pe cale unei acțiuni separate, care este scutită de taxe de timbru[68].

După judecarea cauzei, instanța este obligată să se pronunțe în aceeași zi în care sa-u încheiat dezbaterile sau cel mai târziu în următoarele 3 zile. Inculpatul aflat în stare de deținere este adus la pronunțare. Pentru a menține caracterul urgent al procedurii, legea prevede că procedura trebuie redactată în cel mult 24 ore.

Ca și în cazul procedurii obișnuite, instanța, cu ocazia soluționării cauzei, dacă pronunță pedeapsa închisorii, când inculpatul a fost pus în libertate, poate dispune de arestarea acestuia. Făcând o paralelă între dispozițiile care privesc soluționarea cauzei penale în procedura urgentă și cele corespunzătoare din procedura de drept comun, putem sesiza unele deosebiri: În procedura urgentă, termenele privind pronunțarea și redactarea hotărârii sunt mult mai scurte decât în procedura obișnuită: În procedura urgentă, inculpatul arestat este adus la pronunțarea, dispoziției care nu are aplicabilitate în procedura obișnuită: Rezolvarea acțiunii civile poate fi facută de instanța penală numai dacă nu întrârzie rezolvarea laturii penale a cauzei.

Menționăm ca nu poate constitui un motiv de nulitate absolută dacă în primă instanță a fost judecată după procedura obișnuită, o cauză a cărei judecată ar fi trebuit sa se facă după procedura specială deoarece procedura obișnuită include toate garanțiile procedurale care funcționează și în procedura specială[69].

3.3. Apelul și recursul

Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârilor judecătorești, adoptate în cauzele cu infracțiuni flagrante, poate fi declarat și se judecă în ordinea generală prevăzută de prezentul cod.

Aceste căi ordinare de atac sunt folosite în baza dispozițiilor art. 420 CPP potrivit cărora, unor asemenea activități procesuale, în general li se aplică regulile din procedura obișnuită care sunt completate cu câteva reguli speciale în scopul simplificării și urgentării activității de judecată. Astfel dispozițiile acestui articol prevăd că termenul de apel și cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunțarea iar dosarul cauzei se înaintează instanței de apel, sau după caz, instanței de apel sau după caz, instanței de recus în următoarele 24 ore de la declararea apelului ori recursului, iar în ce privește judecarea în apel și în recurs, se face de urgență.

Deoarece în capitolul care conține dispoziții privind dispoziții privind procedura specială de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante nu se găsesc nici dispoziții privind căile extraordinare de atac, nici dispoziții privind executarea hotărârii definitive pronunțate în aceste cauze, se vor aplica totdeauna dispozițiile de drept comun care reglementează procedura obișnuită[70].

Studierea practicii judiciare privind examinarea apelului pe cauzele penale demonstrează, că instanțele judiciare în general corect aplică normele de drept procesual în acest domeniu.

Concomitent au fost înregistrate cazuri de apicare incorectă a cerințelor prevăzute de art.400-419 CPP. În scopul unificării aplicării corecte și uniforme a legislației la examinarea cauzelor penale în ordinea de apel, călăuzindu-se de art.2 litera „e” și art. 16 litera ”c „ din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție, Plenul prin prezenta hotărâre dă următoarele explicații. Conform capitolului IV, secțiunea 1 Cod de procedură penală apelul este o cale de atac ordinară, care poate fi folosită împotriva hotărârilor pronunțate asupra fondului de către o instanță judiciară inferioară, pentru ca pricina să fie supusă unei noi judecăți, in vederea reformării hotărârii nedefinitive. Apelul este o cale de atac sub aspect de fapt și de drept, întrucît odată exercitat, produce un efect devolutiv complet în sensul, că provoacă un control integral atât în fapt cît și în drept numai la persoana care l-a declarat, la calitatea acestuia în proces și la persoana împotriva căruia este îndreptat de către jurisdicția de al doilea grad asupra hotărârii primei instanțe.

Apelul este o cale de reformare a hotărârii. În cazul admiterii lui hotărârea atacată este desființată în total sau în parte, iar cauza va primi o nouă rezolvare în instanța de apel. În baza apelului se face o nouă judecată în fond a cauzei, apreciindu-se probele din dosar, utilizându-se și posibilitatea administrării de noi probe. Apelul este o cale de atac accesibilă oricărei persoane interesate (martor, expert, interpret). El are ca efect imediat suspendarea executării hotărârii atacate, de aceea el trebuie folosit într-un termen scurt fixat de lege.

În raport cu prevederile art.400 CPP orice sentință poate fi atacată cu apel, cu excepția celor referitor la care legea interzice expres a se folosi acestă cale de atac. Excepțiile sânt aratate de lege.

Sentințele prin care se soluționeză latura penală și latura civilă a cauzei sentințele de achitare, de condamnare (art. 389-390 CPP)

Sentințele pronunțate la judecarea cauzelor cu aplicarea procedurii speciale: procedura privind minorii (art.474-487), procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical (art. 488-503 CPP), procedura de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante (513-119CPP), procedura privind urmărirea penală și judecarea cauzelor privind infracțiunile săvârșite de persoane juridice (art. 520-523 CPP);

Sentințele instanței de de revizuire date în conformitate cu cerințele art.464 CPP și 465 CPP, avându-se în vedere noua hotărâre potrivit dispozițiilor art.382-397 CPP, care poate fi atacată cu apel în ordinea generală.

Nu pot fi supuse căii de atac a apelului următoarele categorii de hotărâri:

Sentințele pronunțate de judecatorii și de către judecătoria militară privind infracțiunile pentru săvârșirea cărora legea prevede în exclusivitate o pedeapsă nonprivativă de libertate. Acesta nu se atacă cu apel dat fiind faptul, că infracțiunile poartă un grad redus prejudiciabil;

Sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Supremă de Justiție;

Alte hotărâri pentru care legea nu prevede acestă cale de atac (sentința de respingere a cereri de revizuire (art.462 alin (4) CPP), sentința adoptată în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției (art. 509 CPP), sentința de încetare a procesului penal (art. 332, 391 CPP).

Conform aliniatului (2) al art. 400 CPP, încheierile date de prima instanță pot fi atacate cu apel numai odată cu sențința.

Încheierile sub aspectul modalităților de realizare a apelului, pot fi grupate în:

Încheieri supuse apelului odată cu fondul;

Încheieri atacate imediat după pronunțare;

Încheieri care nu pot fi atacate.

Încheierile din prima categorie se dau în cursul judecării: încheierile prin care instanța s-a pronunțat asupra demersurilor formulate de părți și asupra cererilor și probelor propuse de ele; încheierile prin care se iau măsuri pentru buna administrare a justiției încheierile pronunțate asupra măsurilor procesuale măsuri față de cei ce tulbură ordinea în timpul ședinței de judecată, aducerea silită.

Din al doilea grup de încheieri fac parte cele care se referă la cheltuielile de judecată cuvenite martorului, expertului, interpretului, traducătorului și apărătorului. În al treilea grup se includ unele încheieri care nu pot fi atacate cu apel admiterea ori respingerea abținerii judecătorului, recuzarea, încheierile despre reconstituirea refacerea dosarului înscrisului.

Titularii dreptului de apel (art.401 CPP) pot fi:

Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotărârilor susceptibile de a fi atacate pe această cale. Procurorul declară apel în ce privește latura penală sau civilă în defavoarea sau în favoarea părții, inclusiv a inculpatului. Poate declara apel procurorul care nemijlocit a participat la examinarea cauzei.

În cazul când procurorul înăuntrul termenului de atac este eliberat din funcție apelul se declară de către procurorul ierarhic superior. Procurorul ierarhic superior poate declara și apel suplimentar. Inculpatul este în drept de a ataca atât latura penală, cît și cea civilă sub toate aspectele. Inculpatul este în drept de a ataca sentința de achitare sau de încetare a procesului. Cerintele inculpatului pot privi doar propria situație neavând dreptul de a viza situația altor persoane. Pentru inculpat precum și pentru inculpatul decedat poate declara apel și reprezentantul lui legal.

Dreptul părții vătămate de a declara apel este limitată de prevederile art.276 CPP. Partea vătămată poate declara apel doar în ce privește latura penală în cazurile în care procesul penal se pornește la plângerea prealabilă a acesteia în condițiile legii. În aceste condiții partea vătămată poate ataca hotărârea, în mod exclusiv, latura penală a cauzei sub orice aspect. În cazul când partea vătămată este recunoscută și ca parte civilă, ea este în drept să atace sentința cu apel și în latura civilă dacă prin infracțiune i s-a cauzat și un prejudiciu material. În cazul când, din motive întemeiate, partea vătămată nu poate participa la examinarea cauzei ori a decedat și printr-o încheiere a judecăți a fost recunoscut reprezentantul ei o altă persoană, acestei persoane îi aparține dreptul de a declara apel.

Partea civilă și partea civilmente responsabile sânt în drept de a ataca hotărârea cu apel numai în ce privește latura civilă a cauzei. Partea civilă și partea civilmente responsabilă pot avea și aspecte legate de latura penală a cauzei, dacă acesta are rezonanță asupra modului de soluționare a laturii civile, cum ar fi latura de cauzalitate dintre infracțiune și prejudiciul ce se urmărește. Examinarea aspectelor legate de latura penală la apelul părții civile nu poate agrava situația inculpatului. Parte civilmente responsabilă poate face apel numai referitor la despăgubirile la care au fost obligată potrivit sentinței. Faptul că persoana a înaintat acțiunea, dar nu și-a formulat pretenția până la pronunțarea sentinței nu o lipsește de dreptul de a-și concretiza pretențiile în fața instanței de apel. În cazul când persoana nu a făcut aceste declarații de constituire ca parte civilă și nu a solicita despăgubiri în fața primei instanțe, ea va pierde dreptul de a face această în fața instanței de apel.

Martorul, expertul, interpretul, traducătorul și apărătorul sânt în drept de a depune apel împotriva soluției primei instanțe – fie prin sentință fie prin încheiere – cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin – de deplasarea, de întreținere, retribuirea muncii sau onorariul cuvenit. Persoanelor menționate li se comunică hotărârea adoptată în cauză. În categoria altor persoane ale căror interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-un act al instanței se includ persoanele fizice sau juridice, care nu sânt parte la dosar, dar care au suferit în urmă măsurii sau actului instanței de judecată o lezare a interesului personal, cum ar fi: sechestrarea sau confiscarea bunurilor, organizația obștească sau colectivul de muncă, căruia i-a fost încredințat sub cauțiune, spre reeducare și corectare un inculpat în lipsa demersului organizației sau colectivului.

Abaterea de la regula generală o constituie situația prevăzută art. 519 CPP conform căruia în cauzele cu infracțiuni flagrante apelul poate fi declarat în decurs de 3 zile. Pentru procuror termenul curge de la momentul pronunțării sentinței, iar în cazul redactării ei – de la data anunțării în scris despre redactare. Pentru celelalte părți care au fost prezentate la pronunțarea hotărârii, termenul curge de la pronunțare. În cazul când acestea au lipsit sau redactarea hotărârii, termenul curge de la pronunțarea. În cazul când acestea au lipsit sau redactarea hotărârii a fost amânată – de la data comunicării în scris despre redactarea sentinței. Aceasta situație este prevăzută atât pentru apărător, cât și pentru inculpatul lăsat în libertate sau celelalte părți prezentate la pronunțarea sentinței. Pentru inculpatul care este arestat, termenul de apel curge din momentul înmânării copiei de pe sentința redactată.

Pentru martor, expert, interpret, translator și apărător care atacă hotărârea cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin termenul de apel începe să curgă îndată după pronunțarea încheierii prin care care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, dar nu poate depăși 15 zile după pronunțarea hotărârii. Acestă situație se extinde și asupra persoanelor ale căror interese legitime au fost prejudiciate printr-un act judiciar. Articolul 402 CPP prevede situația când procurorul ierarhic superior, procurorul general sau adjuncții lui, cît și noul apărător ales după declararea apelului de către inculpat au dreptul de a declara apel suplimentar. În acest apel se pot invoca noi motive de apel care vor viza orice latură a cauzei penale. Atât procurorul ierarhic superior cât și noul apărător nu sânt legați de motivele invocate în apelul de bază. Aceste persoane sânt limitate de termenul de 15 zile după înregistrare cauzei în instanța de apel. Ele au dreptul de a renunța, de a-și retrage sau de a modifica unele motive de apel invocate în prima cerere de apel. Despre acest fapt părțile vor fi anunțate a înmânarea copiilor acestor apeluri.[71]

La calcularea termenului de apel se aplică sistemul de unități libere zile libere cu posibilitatea prelungirea termenului până la prima zi lucrătoare, dacă acesta se sfârșește într-o zi nelucrătoare și luarea în considerație a datei depunerii apelului la locul de deținere sau la oficiul poștal prin scrisoarea recomandată. Conform art. 403 CPP repunerea în termen a apelului reprezintă mijlocul procesual prin care titularul dreptului de apel, care nu a putut declara apel din cauze independente de voința lui, este repus în dreptul din care fusese decăzut după expirarea termenului de apel. Repunerea în termen operează doar având prezente două condiții cumulative: întârzierea a fost determinată de motive întemeiate – calamitate naturală, accident, boală pe care apreciindu-le instanța de apel constata dacă situația invocată de apelant constituie în mod efectiv o cauză de împedicare a declarării apelului; apelul a fost declarat în cel mult 15 zile de la începerea executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale. Aceste condiții îl privesc doar pe inculpat și partea civilmente responsabilă, deoarece împotriva lor poate fi începută executarea. Prin începerea executării pedepsei se înțelege prima zi de reținere a persoanei în cazul pedepsei privative de libertate, sau intentarea procedurii de executare a pedepsei nonprivative de executare, sau după caz, sechestrarea bunurilor părții civilmente responsabile. Admiterea repunerii în termen produce efectul apelului declarat în termen. În caz contrar apelul va fi respins.

Potrivit art. 404 CPP apelul peste termen poate fi declarat de către participantul care a lipsit atât la judecata cât și la pronunțarea sentinței. Pentru exercitarea apelului peste termen, ca și în cazul repunerii în termen, este necesară prezența cumulativă a două condiții:

Partea care dorește să atace hotărârea cu apel să fie absentă atât la judecată cât și la pronunțarea sentinței;

Cererea de apel să fie înaintată nu mai târziu de 15 zile de la începerea executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale.

Ca și în cazul repunerii în termen, aceste condiții privesc dooar pe inculpat și partea civilmente responsabilă, deoarece împotrivă lor poate fi începută executarea. Repunerea în termen este o prerogativă a instanței de apel, care urmează să se pronunțe cu motivația respectivă în textul deciziei.

Conținutul cereri de apel este stipulat în alin. (2) art. 405 CPP, care precizează în ce constau motivele de apel, de aceea trebuie de avut în vedere, că aceastea pot fi:

De fapt – generate din aprecierea greșită a probelor ori a faptelor și circumstanțele cauzei, sau din insuficiență probelor administrate, sau din neconcordanță acestora cu starea de fapt constată de instanța;

De drept – motive care cuprind orice violare sau aplicare greșită a legii materiale sau procesuale.

Renunțarea la apel înseamnă achiesarea, adică acceptul condițiilor hotărârii primei instanțe și ea poate fi făcută tacit ori expres.

Tacit titularul de apel nu atacă hotărârea, expres – când persoana îndreptățită de a se folosi de calea apelului, declară în od expres, în termenul și condițiile prevăzute de lege, că nu uzează de dreptul său de ataca hotărârea. Renunțarea la apel se va realiza până la expirarea termenului de declarare a apelului. Renunțarea după expirarea termenului nu va mai avea efectul respectiv de renunțare expresă, și va fi o renunțare tacită, echivalentă cu nedeclararea apelului. Renunțarea nu poate fi condiționată. Partea nu poate renunța la apel cu condiția, că altă parte va renunța și ea la acestă cale de atac. Asupra renunțării de a declara apel se poate reveni numai înăuntrul termenului de declarare a apelului.

Declarația de renunțare sau de revenire asupra apelului poate fi facut în scris, personal de partea care a declarat apelul, sau prin mandat special. Cererea scrisă se depune la instanța de fond. După expirarea terenului de apel, în cazul renunțării instanța de fond transmite dosarul către instanța de apel, care este în drept de a înceta procedura. Dacă partea a introdus apel în termen, însă ulterior declară că renunță la această cale de atac, nu mai are loc renunțarea în sensul art. 406 CPP, ci o retragere a apelului, prevăzut de art.407 CPP.

Retragerea apelului poate fi făcută până la începutul dezbaterilor în instanța de apel. Retragerea apelului presupune refuzul de a utiliza calea de atac. Retragerea apelului poate privi atât latura penală cât și cea civilă sau sentința în întregime. Retragerea apelului poate fi și parțială. Retragerea apelului trebuie făcută de apelant – persoanele enumerate în art.401 CPP cu excepția apelului declarat de procuror, care poate fi retras doar de procurorul ierahic superior.

Dacă persoana care a declarat apel se află în detenție, retragerea apelului poate fi consemnată de administrația locul de detenție. Retragerea apelului declarat de inculpatul minor poate avea loc numai cu consințământul reprezentantului lui legal. Retragerea apelului se poate face în scris sau oral. Declarația scrisă se face sau la instanța care a pronunțat sentința, sau la instanța de apel. Declarația verbală se face numai în ședința instanței de apel.

În cazul retragerii apelului instanța de apel va pronunța o încheiere prin care va înceta procedura apelului. Dacă sânt declarate mai multe apeluri din care unul sau câteva sânt retrase, instanța de apel va înceta procedura numai în privința acestora, considerându-se astfel, că apelurile nu au fost soluționate. Dacă apelantul și-a retras apelul, iar instanța încetează procedura, un nou apel introdus ulterior de aceeași parte, sau de apărătorul sau în aceeași cauză, trebuie respins ca inadmisibil[72].

Realizarea scopului procesului penal implică, indiferent de numărul gradelor de jurisdicție parcurse, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să ofere garanția că judecata care să ofere garanția că judecata s-a înfăptuit cu respectarea tuturor dispozițiilor legale incidente. Încălcarea unor prevederi legale, cu ocazia judecății în primă instanță sau a celei efectuate în apel poate fi remediată prin exercitarea căii de atac a recursului.

Recursul este o cale de atac ordinară de anulare, parțial devolutivă și în mod excepțional extensivă, destinată a repara erorile de drept comise de instanțele de fond, în hotărârile date.

În succesiunea normală a procedurii judiciare recursul urmează apelului și în această ordine reprezintă cel de-al treilea grad de jurisdicție[73]. În acestă situație recursul este o cale de atac exclusiv de drept, menită să controleze doar nelegalitatea hotărârilor pronunțate. În situația în care recursul este singura cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în primă instanță, el corespunde celui de-al doilea grad de jurisdicție. Controlul pe care îl declanșează este, în acest caz, complet, vizând aspecte ce țin atât de nelegalitatea, cât și de netemeinicia hotărârii atacate. În actuala reglementare procesuală procesual penală, recusul este o cale ordinară de atac ușor accesibilă, ce se adresează unor instanțe judecătorești superioare[74]