Proceduri Legale de Desfacere a Casatoriei
CAPITOLUL 1
Noțiunea de desfacere a căsătoriei si evoluția divorțului în România
Secțiunea 1.
Noțiunea de desfacere a căsătoriei.
Desfacerea căsătoriei reprezintă o instituție a dreptului familiei care conferă soților posibilitatea de separare definitivă în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.
Mijlocul juridic prin care se poate realiza desfacerea căsătoriei îl reprezintă divorțul.
În literatura de specialitate, divorțul este definit ca fiind o modalitate legală de desființare a căsătoriei pentru viitor, dispusă de instanța de judecată, ofițerul de stare civilă sau notarul public, după caz, urmare a acordului soților sau pentru motive imputabile cel puțin unuia dintre ei.
Doctrina a evidențiat faptul că există mai multe concepții privind divorțul și anume:
Divorțul remediu- când acesta nu este condiționat de culpa vreunuia dintre soți ci de imposibilitatea continuării căsătoriei cel puțin pentru unul dintre ei;
Divorțul sancțiune- când desfacerea căsătoriei se dispune ca o sancțiune împotriva soțului culpabil de degradarea căsniciei;
Concepția mixtă- potrivit căreia, din cauza conduitei culpabile a unui soț, continuarea căsniciei a devenit imposibilă.
Prin urmare, căsătoria se desface prin divorț, prin acordul soților sau la cererea unuia dintre soți atunci când datorită unor motive temeinice imputabile unuia sau ambilor soți raporturile dintre ei sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; datorită separării în fapt de cel puțin 2 ani a soților sau datorită stării de sănătate a unuia dintre soți care face imposibilă continuarea căsătoriei.
Trebuie menționat faptul că divorțul se deosebește atât de nulitatea căsătoriei cât și de încetarea acesteia.
Astfel, în ceea ce privește deosebirea dintre divorț si nulitatea căsătoriei, divorțul intervine pentru motive ulterioare momentului încheierii căsătoriei iar nulitatea intervine pentru motive anterioare sau cel mult concomitente acestuia. De asemenea, divorțul produce efecte numai pentru viitor ( ex nunc) iar nulitatea produce efecte atât pentru viitor cât și pentru trecut ( ex tunc).
În ceea ce privește deosebirea dintre divorț si încetarea căsătoriei, divorțul presupune că cei doi soți sunt în viață la data declanșării procedurii de divorț pe când, referitor la încetarea căsătoriei, aceasta presupune decesul sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți. Divorțul si încetarea căsătoriei prezintă și o asemănare în sensul că ambele cazuri produc efecte numai pentru viitor (ex nunc).
Secțiunea a 2-a.
Scurte considerații privind divorțul în România.
Desfacerea căsătoriei a cunoscut o evoluție interesantă de-a lungul istoriei, în strânsă legătură cu schimbările sociale și culturale specifice fiecărei epoci.
Divorțul este cunoscut încă din perioada imperiului roman, trecând de-a lungul timpului prin perioade foarte restrictive din cauza influenței bisericii catolice care, fiind susținătoarea dogmei indisolubilității căsătoriei, l-a interzis în unele state europene.
Divorțul nu a fost interzis niciodată pe teritoriul României însa obținerea acestuia a suferit numeroase modificări legislative.
În vechile legiuiri românești, era permis divorțul prin acordul soților însă trebuiau respectate mai multe condiții. Astfel, Codul Caragea prevedea dreptul unilateral al unuia dintre soți de a-l repudia pe celălalt (repudium) și era admisă desfacerea căsătoriei prin acordul soților dacă acest acord persista timp de 3 ani. De asemenea, și Codul Calimach si Codul Andronache Donici prevedea în mod expres că este necesară existența unui motiv temeinic pentru a fi admis divorțul.
O evoluție a concepției privind divorțul este adusă de către intrarea în vigoare a Codului Civil de la 1864 referitoare la divorțul prin acordul soților în sensul că acesta era considerat ca o modalitate de desfacere a căsătoriei în care, ori de câte ori interesele lor sau ale copiilor ar cere ca motivele care îi determină pe soți sa rămână necunoscute, acestea nu se fac publice. De asemenea, Codul Civil din 1864 reglementa divorțul prin consimțământul mutual. Trebuie menționat faptul că, in ceea ce privește divorțul prin consimțământul mutual, revoluția franceză, considerând căsătoria un simplu contract, a admis în mod larg divorțul prin consimțământ mutual. Divorțul devenise atât de ușor încât principiul indisolubilității și al stabilității căsătoriei era lăsat la discreția absolută a soților, care puteau divorța cu cea mai mare ușurință. Revenind la Codul Civil din 1864, acesta a stabilit si unele condiții de fond speciale pentru divorțul prin acordul soților, referitoare la vârsta soților, durata căsătoriei si unele autorizări obligatorii.
Astfel, prin art. 254-276, Cod Civil de la 1864 (abrogate prin Legea nr. 18/1948) se admitea divorțul prin acordul soților daca erau îndeplinite următoarele condiții:
vârsta minimă a soților la data cererii de divorț să fie de 25 ani pentru bărbat, respectiv 21 pentru femeie;
căsătoria să fi durat cel puțin 2 ani și, în același timp, să nu fi trecut mai mult de 20 ani de la încheierea căsătoriei;
femeia să nu fi împlinit vârsta de 45 ani;
consimțământul părinților ori al altor ascendenți ai soților la desfacerea căsătoriei prin divorț.
O reglementare foarte restrictivă a divorțului a existat în perioada cuprinsă de la adoptarea Codului Familiei și până in 1993, acesta putând fi pronunțat numai in situații excepționale.
Anul 1993 a adus o mai mare deschidere reglementării divorțului, legiuitorul român considerând că menținerea cu orice preț a unei căsătorii formale în care raporturile dintre soți nu mai pot fi de natură a întreține o căsnicie armonioasă, nu mai corespunde vieții sociale și culturale specifice perioadei respective. Astfel, este modificat art. 38 din Codul Familiei care prevedea că “datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este imposibilă pentru cel care cere desfacerea” în “ instant judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”. Prin urmare, se renunță la anumite condiții impuse în timpul regimului comunist.
Prin legea 59/1993 pentru modificarea Codului familiei, se introduce și posibilitatea divorțului prin acordul soților, dacă a trecut cel puțin un an de la incheierea căsătoriei și din acea căsătorie nu au rezultat copii minori.
Modificări importante sunt aduse și de către legea 202/2010 care introduce posibilitatea obținerii divorțului și prin procedura administrativă și pe cale notarială. Astfel, noua dispoziție legală aduce modificări substanțiale, simplificând procedura divorțului și oferind soților numeroase pârgii legale. De asemenea, cerința de a fi îndeplinit un anumit termen de la încheierea căsătoriei sau de a nu exista copii minori, a fost eliminată. Totuși, această condiție s-a menținut in ceea ce privește procedura divorțului în fața notarului public sau a ofițerului de stare civilă până la intrarea în vigoare a Codului Civil.
Codul Civil aduce o reglementare nouă privind divorțul prin acordul soților, astfel acesta poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă din căsătorie au rezultat sau nu copii minori iar în ceea ce privește procedura divorțului prin acordul soților, acesta va putea fi obținut, în condițiile legii, pe cale judecătoreasca, pe cale administrativă sau prin procedură notarială.
Cu toate acestea, în zilele noastre, se mai întalnesc anumite limitări ale dreptului de a divorța în privința preoților pentru care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stabilit anumite restricții cum ar fi de exemplu să nu mai poată sluji în altar.
CAPITOLUL II.
ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND DIVORȚUL.
Secțiunea 1.
Considerații generale privind divorțul în lume.
În Europa, majoritatea statelor au recunoscut și reglementat posibilitatea desfacerii căsătoriei din perioade timpurii.
Cu toate acestea, trebuie menționat faptul că Malta nu a introdus posibilitatea divorțului decât la data de 1 octombrie 2011 prin referendumul din 29 mai 2011.
Majoritatea statelor europene permiteau in anii ’50 divorțul doar in situații excepționale, în cazul existenței unei culpe care consta, de regulă, in adulter sau violență fizică. Pe de altă parte, unele state permiteau divorțul fără a impune condiția existenței unei culpe a vreunuia dintre soți.
În partea de nord a Europei era permis “divorțul unilateral implicit”, adică divorțul fără culpa soților, la cererea doar a unuia dintre soți, fără acordul celuilalt, dupa separarea în fapt a soților pe o anumită perioadă de timp care dovedea faptul că relațiile dintre soți erau vătămate iremediabil. Treptat, divorțul unilateral implicit se extinde asupra întregii Europe. Pe lângă acesta, este reglementat și ”divorțul unilateral explicit” care acordă unuia dintre soți posibilitatea de a cere divorțul fără a fi necesară îndeplinirea unui termen în care aceștia să fie separați în fapt.
În prezent, divorțul unilateral explicit este reglementat în mod expres în România și in alte 6 state europene.
În anii `70, divorțul independent de culpa soților a fost recunoscut și la nivel mondial precum S.U.A., Canada, Noua Zeelandă, Australia și Africa de Sud.
O modificare substanțială care și-a pus amprenta în mai multe state la nivel mondial, printre care și în România, are loc în anul 2005, an în care se remarcă o „liberalizare„ accentuată a desfacerii căsătoriei în sensul simplificării procedurii de divorț. Astfel, în Danemarca, Estonia, Rusia, Norvegia, Portugalia, România și Japonia, este reglementată posibilitatea de a divorța și în fața altor autorități decât cele judiciare, în cazul în care ambii soți au consimțit la desfacerea căsătoriei. De asemenea, o situație deosebită în cazul divorțului prin acordul soților este întâlnită în Australia și în Portugalia unde divorțul poate fi obținut și pe cale electronică dacă sunt îndeplinite anumite condiții precum: să nu existe copii minori rezultați din căsătorie, nu există bunuri comune și nu se pune problema pensiei de întreținere între soți.
În prezent, în S.U.A. ,95% dintre divorțuri au loc printr-un alt mijloc modern de desfacere a căsătoriei și anume medierea. Aceasta constă în oferirea unor sugestii de rezolvare și în negocierea modului în care soții urmează să rezolve consecințele care decurg din desfacerea căsătoriei.
Datele statistice arată că „liberalizarea divorțurilor„ a determinat o creștere semnificativă a divorțurilor la nivel mondial, situație care a atras și anumite critici în ceea ce privește modernizarea condițiilor pentru obținerea divorțurilor. De exemplu, Fundația „Americanii pentru Reforma divorțurilor„ reclamă faptul că „divorțurile care nu sunt condiționate de ideea culpei au dublat rata divorțurilor imediat după introducerea acestei posibilități„
Având în vedere toate aceste aspecte, se poate concluziona că anul 2005 a adus o armonizare a dreptului familiei în materia divorțului atât la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene cât și la nivel mondial.
Secțiunea a 2-a.
Prezentarea comparativă a sistemelor de reglementare a divorțului prin acordul soților în diferite state.
Portugalia
În Portugalia, se acordă soților care consimt la desfacerea căsătoriei posibilitatea de a se adresa serviciului de stare civilă. Decretul-lege nr. 372/2001 acordă Directorului Oficiului de Stare Civilă competență pentru pronunțarea divorțului prin acordul soților si în condițiile în care din căsătorie au rezultat copii minori. În acest caz, soții trebuie sa fie de acord și în ceea ce privește:
întreținerea soțului care a cerut acest lucru și care indeplinește condițiile legale;
încredințarea copiilor minori rezultați din căsătorie;
modul de folosire a locuinței familiei.
Acordul soților cu privire la întreținerea unuia dintre soți poate interveni atunci când unul dintre soți se află într-o situație economică dificilă după divorț.
În ceea ce privește încredințarea copiilor minori rezultați din căsătorie, sarcina organului administrativ este de a evalua dacă acordul soților corespunde cu interesele minorilor.
Acordul cu privire la viitorul locuinței familiei depinde de situația imobilului în care au locuit. Dacă imobilul era proprietate comună, soții pot stabili ca unul dintre ei să locuiască mai departe în imobil; dacă doar unul dintre ei era proprietar, aceștia pot stabili ca unul dintre soți să poată locui mai departe în imobil contra unei chirii; dacă niciunul dintre soți nu este proprietar însă unul este chiriaș, acordul poate privi preluarea contractului de închiriere de către celălalt soț.
Institutul Național de Statistică din Potugalia arată că 71% din divorțuri au loc de comun acord.
Divorțul prin acord este inițiat de ambii soți printr-o cerere adresată Oficiului de Stare Civilă la care este anexată o listă care cuprinde proprietățile comune și cele 3 acorduri menționate mai sus. Cererea de divorț nu trebuie să cuprindă motivele însă acest lucru nu înseamnă că nu există motive de divorț ci doar că soților nu le este impusă această condiție, având dreptul de a nu le prezenta. De asemenea, nu sunt cerute condițiile îndeplinirii vreunui termen de la încheierea căsătoriei și nici ca soții sa fi fost separați în fapt o anumită perioadă de timp pentru a putea înainta cererea de divorț.
Întrucât procedura presupune acordul părților, nu este necesară prezența avocatului, așa cum se cere in procedura divorțului pe cale judiciară.
Înainte de 1997, divorțul prin acordul soților pe cale judiciară se acorda doar dacă s-au împlinit 5 ani de la momentul încheierii căsătoriei, până în 1998 când termenul a fost redus la 3 ani.
Legea portugheză nu permite convertirea cererii de divorț prin acordul soților într-o cerere obișnuită pe cale judiciară. În cazul în care părțile nu ajung la un acord în privința unei situații, acestea trebuie să inițieze o nouă procedură pentru divorțul în fața instanței. Per a contrario, o procedură obișnuită de divorț poate oricând să fie modificată într-o procedură de divorț prin acord.
Lituania
În Lituania nu poate fi pronunțat divorțul prin acordul soților decât în fața instanței și numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
amândoi soții au capacitate de exercițiu deplină;
a trecut cel puțin 1 an de la încheierea căsătoriei;
soții au încheiat un contract în ceea ce privește consecințele desfacerii căsătoriei.
Spre deosebire de Portugalia, unde soții nu sunt obligați sa precizeze motivele de divorț, în Lituania cererea trebuie depusă în scris de către ambii soți și trebuie să cuprindă motivele pentru care căsnicia nu mai este posibilă.
Cipru
O situație asemănătoare Lituaniei o regăsim și în Cipru unde, în prezent, este posibilă desfacerea căsătoriei prin acordul soților doar în fața instanței, însă trebuie precizat faptul că există un proiect legislativ privind introducerea medierii în cauzele privind familia.
Olanda
Soții au posibilitatea de a se adresa doar instanței de judecată pentru pronunțarea divorțului prin acord. Acordul trebuie sa se refere la obligația de întreținere între soți, încredințarea copiilor, partajul bunurilor.
O particularitate pe care o prezintă legislația Olandei constă în faptul că Actul privind căsătoria între persoane de același sex din aprilie 2001 permite transformarea căsătoriei într-un acord de parteneriat care ulterior poate înceta prin simplul acord al părților. Această transformare pe cale administrativă este echivalentă cu desfacerea căsătoriei prin acordul părților.
Slovenia
Legislația slovenă permite pronunțarea divorțului doar de către instanță. Soții trebuie să cadă de acord cu privire la:
creșterea, educarea și întreținerea copiilor minori rezultați din căsătorie;
întreținerea soțului care nu are mijloace de subzistență și este în incapacitate de muncă;
acordul certificat de notar cu privire la partajul bunurilor comune și cu privire la folosința locuinței soților.
Austria
Și în cazul Austriei, divorțul prin acord poate fi pronunțat doar de către instanță însă acordarea divorțului este condiționată de următoarele cerințe:
Soții trebuie să fie separați în fapt de cel puțin 6 luni;
Ambii soți trebuie să considere faptul că mariajul a suferit vătămări care nu pot fi remediate.
Totuși, trebuie menționat faptul că unele aspecte aflate în strânse legături cu divorțul pot fi stabilite prin arbitraj, în afara instanței.
Estonia
În Estonia, divorțul poate fi pronunțat atât de ofițerul de stare civilă cât și de către instanță.
În ceea ce privește divorțul prin acordul soților în fața ofițerului de stare civilă, este necesar ca soții sa își materializeze acordul în scris având posibilitatea de a înscrie în act si acordul cu privire la consecințele divorțului. Pronunțarea divorțului nu este condiționată de cerința ca soții sa fi fost separați în fapt o anumită perioadă de timp.
În cazul în care soții nu ajung la un acord cu privire la o anumită situație, aceștia se vor adresa instanței de judecată pentru pronunțarea divorțului.
Polonia
O particularitate pe care o prezintă legislația Poloniei se referă la faptul că permite divorțul prin intermediul medierii. Medierea în litigiile de divorț este realizată de fundații, organizații non-guvernamentale sau chiar de biserică.
Belgia
Divorțul prin acordul soților este pronunțat de către instanță în urma manifestării solemne și stăruitoare a soților de a desface căsătoria. Legea impune respectarea anumitor condiții înainte de a se putea solicita acordarea divorțului. Astfel, soții trebuie sa aibă cel puțin 20 ani și să fi trecut cel puțin 2 ani de la data încheierii căsătoriei.
Cu toate că procedura divorțului are loc în fața instanței de judecată, Actul privind medierea în materie de familie din 19 februarie 2001 permite părților să solicite judecătorului numirea unui mediator însă se impune ca ambii soți să fie de acord cu procedura medierii. Problemele care pot fi rezolvate prin mediere sunt cele legate de obligațiile care decurg din căsătorie, drepturile și obligațiile soților, efectele divorțului și autoritatea părintească. Atunci când, în urma medierii se ajunge la un acord, părțile încunoștiințează instanța care ia act de acest acord iar în cazul unui dezacord sau a unui acord parțial, soții pot solicita instanței continuarea procedurii de mediere în vederea atingerii unei voințe concordante.
Pot fi numiți mediatori în cauzele de divorț avocații, notarii si acele personae care au urmat un curs de specializare în domeniu. De asemenea, trebuie menționat faptul că intervenția mediatorului are loc fără implicarea judecătorului.
Cehia
Pentru ca instanța să poată pronunța divorțul prin acord este necesar să fi trecut cel puțin un an de la data încheierii căsătoriei iar soții sa fie separați în fapt de cel puțin 6 luni. Pe lângă aceste cerințe se cer a fi prezentate urmatoarele documente: un contract privind stabilirea situației bunurilor comune și o decizie judecătorească prin care se stabilește situația copiilor minori rezultați din căsătorie.
Și în Cehia, la fel ca și în Belgia, părțile pot apela la procedura medierii, ca și opțiune facultativă, aceasta fiind acceptată începând cu anul 2000.
Germania
Legislația Germaniei permite pronunțarea divorțului doar de către instanța de judecată și numai în cazul în care a trecut cel puțin un an de când soții sunt separați în fapt. Acordul soților si separarea sunt menite să evidențieze faptul că relațiile dintre soți sunt atât de vătămate încât orice reconciliere este exclusă. Cu toate acestea, trebuie menționat faptul că medierea este permisă în litigiile de divorț.
Irlanda
În Irlanda, divorțul prin acordul soților poate avea loc doar pe cale judiciară iar medierea este permisă numai în ceea ce privește aspectele legate de comunitatea de bunuri sau neînțelegerile financiare.
Grecia
Divorțul poate fi doar judiciar și doar dacă a trecut cel puțin un an de la data încheierii căsătoriei. Procedura este necontencioasă iar competența de soluționare a cererii de divorț revine judecătoriei care va judeca în complet format dintr-un singur judecător.
Franța
În Franța, divorțul prin acordul soților cunoaște două forme:
divorțul prin cererea comună a soților;
divorțul solicitat de un soț și acceptat de celălalt soț.
În cazul divorțului prin cererea comună a soților, acordul trebuie să cuprindă înțelegerile cu privire la toate consecințele care decurg din desfacerea căsătoriei pe când în cel de al doilea caz, soții urmează să se înțeleagă cu privire la efectele divorțului iar în cazul în care nu se poate ajunge la un comun acord, instanța va interveni pentru a stabili consecințele desfacerii căsătoriei. În toate situațiile, divorțul poate fi obținut doar pe cale judiciară.
O particularitate în ceea ce privește legislația franceză este aceea că, înaintea procedurii de divorț, există o procedură de conciliere în fața instanței care este obligatorie și constă în faptul că judecătorul are obligația de a discuta separat cu fiecare dintre soți iar apoi cu ambii împreună.
Spania
Divorțul poate fi obținut în Spania doar pe cale judiciară și numai dacă au trecut 3 luni de la data încheierii căsătoriei. Soții trebuie să-și manifeste în scris acordul într-un act care să conțină domiciliul comun, pensia de întreținere cuvenită unuia dintre soți, măsurile privind copiii minori și cele privind partajul bunurilor comune.
Legislația Spaniei permite suspendarea procedurii judiciare la solicitarea părților în cazul în care acestea doresc să apeleze la procedura medierii pentru a ajunge la un acord.
Italia
Italia nu recunoaște divorțul prin simplul acord al soților, Actul nr. 898 din 1 decembrie 1979 prevede că divorțul se poate pronunța doar dacă există motive temeinice care au vătămat relațiile dintre soți în mod iremediabil și fac imposibilă împăcarea. Cu toate acestea, procedura judiciară este simplificată atunci când există acordul soților asupra consecințelor privind situația copiilor lor minori și situația bunurilor comune.
Rusia
În Rusia, divorțul prin acordul soților poate fi obținut în fața Departamentului de înregistrare a actelor de stare civilă cu condiția ca aceștia să nu aibă copii minori rezultați din căsătorie.
Statele Unite ale Americii
După anii `90, S.U.A. a cunoscut o expansiune a metodelor de rezolvare a divorțului, printre acestea aflându-se medierea, procesul colaborativ sau arbitrajul.
În ceea ce privește medierea, deși regulile pot varia de la o jurisdicție la alta, de regulă, aceasta nu este obligatorie.
Referitor la procesul colaborativ, acesta constă în semnarea de către soți a unui acord prin care se înțeleg să nu meargă în instanță. În acest caz fiecare soț are un avocat însă soții mai discută și cu consilieri și arbitri de divorț. Consilierii și arbitrii de divorț alcătuiesc împreună cu avocații părților, echipa de colaborare care are ca scop rezolvarea tuturor problemelor care decurg din desfacerea căsătoriei. Trebuie menționat faptul că ceea ce se stabilește în cadrul acestei proceduri nu este obligatoriu, soții având posibilitatea de a renunța oricând și de a începe o altă procedură, judiciară sau nejudiciară.
A treia modalitate alternativă de rezolvare a divorțului este arbitrajul. În acest caz, părțile, asistate de avocați, aleg o a treia parte care de regulă este avocat cu experiență în litigiile de familie. Arbitrul primește o informare asupra cazului iar părțile semnează un Acord de Arbitraj. Spre deosebire de mediere si procesul colaborativ, în cazul arbitrajului, pe baza probelor administrate, arbitrul face aplicarea legii la situația de fapt și va da o decizie obligatorie pentru părți.
Aceste metode alternative de soluționare a divorțului oferă avantaje față de procedura judiciară deoarece presupune o implicare mai mare din partea părților, costuri mai reduse și șanse mai mari ca rezultatul obținut sa fie cel urmărit de părți.
Japonia
Începând cu anul 1990, în Japonia sunt reglementate două tipuri de divorț prin acord și anume:
Divorțul realizat la oficiul de stare civilă unde părțile nu trebuie să fie prezente ci doar să se asigure că documentele necesare îndeplinesc condițiile prevăzute de lege;
Divorțul prin mediere, realizat în cadrul instanțelor de familie.
Australia
Începând cu luna septembrie 2009, în Australia a fost introdusă o metodă alternativă de soluționare a divorțului care constă în posibilitatea depunerii cererii de divorț pe cale electronică.
Pentru a putea solicita pronunțarea divorțului pe această cale, trebuie îndeplinite anumite condiții de fond și anume: sa se fi împlinit cel puțin 2 ani de la data încheierii căsătoriei iar soții sa fie separați în fapt de cel puțin un an. În acest caz nu se impune condiția să nu existe copii minori rezultați din căsătorie.
O altă particularitate pe care o reprezintă această metodă constă în faptul că partajul bunurilor comune se face doar după trecerea unui an de la rămânerea definitivă a sentinței de divorț.
CAPITOLUL III.
FORMELE DIVORȚULUI ȘI ALEGEREA AUTORITĂȚII COMPETENTE
Secțiunea 1.
Formele divorțului.
Codul Civil reglementează următoarele forme de desfacere a căsătoriei:
divorțul pe cale judiciară;
divorțul pe cale administrativă;
divorțul pe cale notarială;
desfacerea de drept a căsătoriei.
Secțiunea a2-a.
Autoritățile competente să soluționeze divorțul.
Legislația țării noastre permite soților care doresc să procedeze la desfacerea căsătoriei să se adreseze uneia dintre cele 3 autorități competente să soluționeze divorțul și anume: instanța judecătorească, ofițerul de stare civilă sau notarul public.
Trebuie menționat faptul că cererea formulată in fața uneia dintre cele 3 instituții va împiedica soluționarea unei cereri similare formulate la o altă autoritate. Pentru evitarea soluționării aceleiași cereri de divorț de către mai multe autorități, cererea de divorț va primi un număr de înregistrare unic la nivel național. Această regulă este prevăzută expres în cazul procedurii notariale și administrative.
Toate cererile sunt înregistrate în Registrul Național de evidență a cererilor de divorț care este gestionat de Ministerul Administrației și Internelor.
CAPITOLUL IV.
DIVORȚUL PE CALE JUDICIARĂ
Secțiunea 1.
Precizări prealabile.
În actualul Cod de procedură civilă se regăsesc în mare parte reglementările vechiului Cod de procedură civilă cu privire la soluționarea divorțului, astfel noul Cod de procedură cuprinde în articolele 914-927 așa numitele „dispoziții comune” dar și prevederi referitoare la „divorțul remediu”, incindente în cazul divorțului prin acordul soților, divorțului din motive de sănătate și divorțului din culpa soților. Cu caracter de noutate, actualul Cod de procedură civilă reglementează anumite aspecte și în ceea ce privește divorțul în procesul civil internațional.
Revenind la „dispozițiile comune” prevăzute de art. 914-927 C. pr. civ. , trebuie menționat faptul că acestea sunt incidente tuturor modalităților divorțului, majoritatea fiind instituite pe baza concepției potrivit căreia divorțul are loc datorită culpei vreunuia dintre soți. Dispozițiile comune se aplică și în cazul divorțului prin acordul soților pe cale judiciară. În cuprinsul acestor dispoziții sunt folosiți termeni precum „pârât”, „reclamant” sau „părți”, specifici procedurii contencioase.
Unii autori de specialiate opinează că folosirea acestor termeni sunt meniți să genereze diverse interpretări în practică. De exemplu, în ceea ce privește divorțul prin acordul soților, în cazul în care aceștia nu au avut locuința comună, se pune problema dacă este competentă judecătoria în circumscripția căruia se află locuința pârâtului. Întrucât divorțul se realizează prin acordul soților, niciunul dintre ei nu are calitatea de reclamant sau de pârât, astfel soții trebuie să stabilească care dintre ei va avea calitatea de pârât.
Secțiunea a 2-a .
Formele divorțului pe cale judiciară
Divorțul pe cale judiciară îmbracă următoarele forme:
divorțul prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;
divorțul din culpă
divorțul pentru separarea în fapt de cel puțin 2 ani;
divorțul din cauza stării de sănătate a unuia dintre soți care face imposibilă continuarea căsătoriei.
DIVORȚUL PRIN ACORDUL SOȚILOR PE CALE JUDICIARĂ
MODALITĂȚILE DIVORȚULUI PRIN ACORDUL SOȚILOR PE CALE JUDICIARĂ
Codul civil reglementează două modalități ale divorțului prin acordul soților pe cale judecătorească care prezintă interes din punct de vedere procedural. Aceste modalități sunt:
divorțul la cererea ambilor soți;
divorțul la cererea unuia dintre soți, acceptată de celălalt soț.
Deși Codul civil prevede că divorțul prin acordul soților poate fi constatat și de către notarul public, chiar dacă din căsătorie, din afara căsătoriei sau prin adopție au rezultat copii minori, soții apelează la procedura divorțului prin acord, pe cale judiciară în situația în care ei se înțeleg asupra divorțului dar nu se înțeleg asupra unor efecte ale desfacerii căsătoriei cum ar fi de exemplu numele soților dupa căsătorie, partajul bunurilor sau exercitarea autorității părintești față de copiii minori.
CONDIȚIILE DIVORȚULUI PRIN ACORDUL SOȚILOR PE CALE JUDECĂTOREASCĂ
Spre deosebire de reglementarea din Codul familiei, Codul Civil nu mai prevede nicio condiție referitoare la căsătorie în ceea ce privește divorțul soților prin acord. Astfel, divorțul poate fi pronunțat oricând, fără nicio prevedere restrictivă referitoare la durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.
Singura condiție referitoare la căsătorie care se cere a fi îndeplinită în cazul divorțului prin acordul soților de către instanța de judecată este ca aceasta să fie valabil încheiată adică sa fi fost îndeplinite toate condițiile de fond și de formă la momentul încheierii căsătoriei pentru a nu exista niciun motiv de nulitate a acesteia.
Întrucât acordul soților cu privire la divorț reprezintă un adevărat act juridic, art. 374 alin. 2 C. civ. prevede în mod expres faptul că acest tip de divorț nu poate fi pronunțat dacă unul dintre soți este pus sub interdicție judecătorească. A fortiori, nu poate fi admis divorțul prin acordul soților nici atunci când ambii sunt puși sub interdicție judecătorească. Același Cod civil reglementează în mod expres situația în care o persoană este pusă sub interdicție judecătorească, astfel art. 164 alin. (1) prevede că persoana care suferă de o alienație sau debilitate mintală datorită căreia nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale personale, va fi pusă sub interdicție judecătorească. Prin urmare, legiuitorul impune condiția existenței discernământului adică a capacității intelective și volitive.
Având în vedere că există un acord de voințe, soții trebuie să își manifeste consimțământul pentru ca acest acord să se întrunească. Astfel, o altă condiție care trebuie indeplinită se referă la existența consimțământului liber și neviciat al soților cu privire la divorț. Trebuie precizat faptul că, consimțământul este liber atunci când nu este determinat prin constrângere fizică sau morală. Constrângerea, alături de eroare, dol și leziune constituie vicii de consimțământ, prin urmare formularea utilizată de legiuitor „liber și neviciat” este oarecum pleonastică. De asemenea, deși art. 374 C.civ nu prevede, consimțământul mai trebuie să indeplindească alte două condiții și anume: să fie actual și să fie exprimat personal de către soți. Aceste cerințe sunt susținute de către art. 929 C. pr. civ. care prevede că cererea de divorț se întemeiază pe acordul soților, ea va fi semnată de către ambii soți iar instanța de judecată este obligată să verifice existența consimțământului soților.
Referitor la manifestarea consimțământului, există două situații. O primă situație există atunci când soții iși manifestă concomitent consimțământul, caz în care ei vor depune cererea comună, pe care o semnează amândoi iar a doua situație se regăsește atunci când manifestarea consimțământului este succesivă adică atunci când manifestarea de voință a reclamantului, materializată în cererea depusă la instanță, va fi urmată de consimțământul pârâtului, exprimat în scris sau oral în fața instanței.
În concluzie, condițiile divorțului prin acordul soților pe cale judecătorească se referă la:
căsătoria să fie valabil încheiată;
existența capacității depline de exercițiu a soților;
existența consimțământului liber și neviciat al soților cu privire la divorț.
REGULI DE PROCEDURĂ SPECIALE APLICABILE DIVORȚULUI PRIN ACORDUL SOȚILOR PRONUNȚAT DE CĂTRE INSTANȚA DE JUDECATĂ
Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară prezintă anumite derogări de la dispozițiile comune. Întrucât există consimțământul ambilor soți la desfacerea căsătoriei, procedura divorțului prin acordul soților pe cale judiciară este una necontencioasă și este supusă reglementărilor care se referă în mod expres la această modalitate a divorțului. Prin urmare, fiind o procedură necontencioasă, nu sunt aplicabile normele care se referă la „reclamant” sau „pârât”. Cu toate acestea, pot fi incidente normele generale referitoare la procedura necontencioasă în măsura în care anumite aspecte nu sunt reglementate în mod expres.
Codul de procedură civilă prevede anumite reguli speciale în ceea ce privește divorțul prin acordul soților în fața instanței de judecată. Aceste reguli se aplică în special cererii de divorț, fixării termenului de judecată și judecării propriu-zise a cererii de divorț.
Cererea de divorț se întemeiază pe acordul soților fiind semnată de către aceștia. Având în vedere aceste aspecte, se poate concluziona că ne aflăm în prezența unei cereri grațioase pentru soluționarea căreia este necesară intervenția instanței însă fără a se urmări stabilirea unui drept împotriva altei persoane. Prin urmare, într-o asemenea situație, soții nu au calitatea de reclamant sau de pârât. Legiuitorul a urmărit extinderea acestei proceduri necontencioase și asupra cererilor accesorii sau incidentale cererii de divorț, conferind soților posibilitatea de conveni asupra acestora.
De asemenea, este necesar a se menționa faptul că cererea de divorț nu va trebui să cuprindă elementele prevăzute de art. 194 C. pr. civ. care se referă la conținutul unei cereri de chemare în judecată dat fiind faptul că procedura divorțului prin acordul soților este o procedură necontencioasă. În schimb, cererea de divorț este supusă dispozițiilor art. 915 C. pr. civ. conform principiului generalis lex specialibus non derogat.
În ceea ce privește fixarea termenului de judecată, instanța, după ce verifică consimțământul soților, va fixa termen pentru soluționarea cererii în camera de consiliu. Această reglementare a fost prevăzută și de vechiul Cod de procedură civilă așa cum a fost modificat prin legea nr. 202/2010.
Anterior modificării prin legea nr. 202/2010, legislația veche prevedea un termen dilatoriu de două luni, instanța neavând posibilitatea de a fixa termenul de judecată decât după scurgerea acestei perioade. Față de dispozițiile respective, textul legal actual prevede aspecte cu rol de celeritate în soluționarea cererilor de divorț prin acordul soților.
Cu caracter special, procesul de divorț prin acordul soților pe cale judiciară se judecă în camera de consiliu și nu în ședință publică. Acest aspect reprezintă o derogare de la dreptul comun unde în camera de consiliu se desfășoară doar cercetarea procesului sau judecarea acestuia pe cale excepțională atunci când interesele minorilor, viața privată a părților, interesele justiției sau ordinea publică impun dezbaterea fără prezența publicului.
În ceea ce privește judecarea propriu-zisă a cererii de divorț, instanța va lua act de consimțământul părților la termenul de judecată și va pronunța divorțul, fără a face mențiune de culpa soților. De asemenea, instanța va verifica existența unui acord al soților cu privire la consecințele care decurg din desfacerea căsătoriei. Dacă soții consimt asupra cererilor accesorii, instanța va lua act de această înțelegere prin aceeași hotărâre. În caz contrar, va proceda la administrarea probelor necesare pentru adoptarea unei soluții corespunzătoare.
Trebuie menționat faptul că, în cadrul procesului de divorț prin acordul soților pe cale judiciară, singurele probe administrare sunt cele referitoare la existența consimțământului liber și neviciat soților.
DIVORȚUL DIN CULPĂ.
MODALITĂȚILE DIVORȚULUI DIN CULPĂ
În prezent, divorțul din culpă este cunoscut și sub denumirea de „divorț din vina unui soț” sau „divorțul remediu” și este reglementat de art. 379 C. civ. Si art. 933 C. pr. civ. Astfel, art. 379 C. civ. prevede că în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) care se referă la faptul că divorțul poate avea loc atunci când datorită unor motive temeinice relațiile dintre soți sunt iremediabil vătămate și continuarea căsătoriei nu mai poate avea loc, instanța poate pronunța divorțul dacă stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă în timpul judecății, din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună chiar dacă numai unul dintre soți a înaintat cererea de divorț.
În funcție de probatoriul administrat, instanța poate stabili culpa astfel:
în sarcina exclusivă a pârâtului;
în sarcina ambilor soți, când culpa este comună;
în sarcina exclusivă a reclamantului.
Stabilirea culpei prezintă importanță practică în sensul că în funcție de felul culpei, aparținând unuia dintre soți sau ambilor soți, aceștia urmează să suporte consecințele care decurg din desfacerea căsătoriei. Dacă se stabilește că vina aparține unuia dintre soți, acel soț va trebui să suporte cheltuielile de judecată iar soțul nevinovat are dreptul la despăgubiri din partea soțului culpabil, în condițiile art. 388 C. civ. Codul civil face referiri și la situația în care intervine dreptul de întreținere a soțului divorțat pe o perioadă de un an de la divorț. În acest caz, soțul care se afla într-o stare care determină o incapacitate de muncă, dobandită înainte, în timpul căsătoriei sau în decurs de 1 an de la data desfacerii căsătoriei, desfacere care nu se datorează culpei sale, beneficiază de dreptul de întreținere pe întreaga durată în care se află în nevoie datorită unei incapacități de muncă. De asemenea, soțul reclamant beneficiază de o prestație compensatorie din partea soțului pârât dacă se stabilește culpa exclusivă a acestuia.
Dacă stabilirea culpei determină anumite consecințe ale desfacerii căsătoriei între soți, nu același lucru se poate spune în ceea ce privește încredințarea copiilor minori. Culpa soților sau doar a unuia dintre soți nu influențează încredințarea copiilor minori decât în cazul în care motivele de divorț pot afecta negativ creșterea și educarea copiilor. În materia custodiei, legea are în vedere exclusiv interesele superioare ale copilului.
CONDIȚIILE DIVORȚULUI DIN CULPĂ
Deși motivele de divorț nu sunt reglementate în mod expres, legiuitorul a stabilit anumite criterii generale pe care instanța trebuie să le ia în considerare de la caz la caz, pentru a decide dacă se justifică sau nu desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soți. Aceste criterii se referă la faptul că motivele de divorț trebuie să fie temeinice, să afecteze grav relațiile dintre soți și să facă imposibilă continuarea căsătoriei. Totodată, criteriile menționate reprezintă și condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca instanța să poată pronunța divorțul pentru motive temeinice imputabile unuia dintre soți.
Motivele temeinice sunt acele împrejurări pe care soții le menționează în procesul de divorț si care au drept consecință imposibilitatea continuării căsătoriei. Instanța trebuie să aprecieze, de la caz la caz, temeinicia motivelor invocate în funcție de fiecare situație de fapt. Pentru ca acestea să justifice desfacerea căsătoriei, trebuie să prezinte o anumită gravitate, adică să deterioreze iremediabil raporturile dintre soți. Prin urmare, nu sunt temeinice acele motive care nu vatămă grav raporturile dintre soți și care fac posibilă continuarea căsătoriei. Condițiile impuse de lege pentru motivele de divorț se determină reciproc având drept scop evitarea disoluției familiei pe considerente de natură subiectivă.
Unii autori de specialitate consideră că, pentru a fi temeinice, motivele de divorț trebuie de asemenea să fie reale și apte să producă în fapt consecințele prevăzute de lege adică degradarea gravă și definitivă a relațiilor de familie care pot privi numai raporturile patrimoniale sau nepatrimoniale ale soților ori ambele.
Codul Civil de la 1864 a prevăzut în mod expres anumite motive de divorț printre care se numărau adulterul, excese și injurii, insulte grave, oândirea la muncă silnică sau recluziunea unuia dintre soți și atentatul săvârșit de către unul dintre soți la viața celuilalt soț. Aceste texte au fost însă abrogate prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954.
Și Codul de procedură civilă prevedea unele cauze determinante de divorț, până la modificarea acestuia în anul 1993. Acestea erau prevăzute în art. 613 și constau în: alienația sau debilitatea cronică a unuia dintre soți, declararea dispariției unuia dintre soți, părăsirea soțului pentru stabilirea persoanei în străinătate, condamnarea soțului pârât pentru tentativă sau complicitate la tentativă de omor împotriva soțului reclamant, vătămarea corporală a soțului reclamant etc.
În prezent, în practica judiciară s-au reținut printre motivele temeinice de divorț, următoarele împrejurări: acte de violență fizică sau verbală; existența unor nepotriviri de ordin fiziologic care afectează sau împiedică desfășurarea normală a raporturilor conjugale; infidelitatea soților sub forma adulterului; consumul excesiv de alcool sau droguri; nepotriviri de caracter; probleme materiale severe; lipsa de afectivitate; imposibilitatea procreării; situații conflictuale generate de relațiile cu rudele celuilalt soț; gelozia; diferențe seminficative de vârstă între soți; separarea în fapt a soților; refuzul nejustificat de a contribui la cheltuielile căsătoriei; existența unei boli grave incurabile însă numai în situații cu totul deosebite etc.
În ceea ce privește ultimul motiv menționat, este necesar a se preciza că prezența unei boli grave nu constituie în sine un motiv de divorț ci dimpotrivă, presupune acordarea de catre celălalt soț a unei îngrijiri speciale soțului bolnav. Cu toate acestea, Tribunalul București, prin decizia civilă nr. 561/1968 a stabilit că „ existența unei boli grave incurabile de care suferă unul dintre soți și necunoscută de către celălalt soț decât ulterior încheierii căsătoriei, poate constitui motiv temeinic de divorț” dacă se stabilește că manifestările exterioare ale bolii fac imposibilă continuarea căsătoriei.
Deși Codul civil și Codul de procedură civilă se referă la „culpa” soților, în cadrul acestui termen este inclusă și „intenția” deoarece vătămarea raporturilor dintre soți poate fi cauzată și prin fapte intenționate, astfel se poate concluziona că legiuitorul a folosit termenul de „culpă” în sensul de „vinovăție” și nu de formă a acesteia. Culpa constă în aceea că soțul sau soții au determinat, prin comportamentul lor intenționat sau neglijent, apariția acelor împrejurări de fapt care constituie motive temeinice de divorț.
În sfârșit, dacă din probele administrate rezultă culpa soțului pârât, instanța va pronunța divorțul numai din vina acestuia iar dacă se stabilește că ambii soți sunt vinovați de destrămarea căsătoriei, judecătorul va pronunța divorțul din culpa ambilor soți. De asemenea, în temeiul rolului activ, instanța este obligată să pună în discuția părților orice elemente rezultate din cererea de divorț care presupun nulitatea sau anularea căsătoriei având posibilitatea de a anula căsătoria din oficiu, chiar și fără acordul soților.
DIVORȚUL PENTRU SEPARAREA ÎN FAPT
MODALITĂȚILE DIVORȚULUI PENTRU SEPARAREA ÎN FAPT
Această modalitate a divorțului este reglementată în art. 373 lit. c) C. civ. și în art. 934 C. pr.civ. În cadrul acestei forme de divorț, stabilirea culpei are un rol important în sensul că face distincție între două situații.
Culpa se stabilește, în principiu, în baza legii în sarcina soțului reclamant care, formulând cererea pe acest motiv, și-a asumat vina pentru destrămarea căsătoriei. Există și o situație de excepție atunci când soțul pârât se declară de acord cu divorțul care se va pronunța fără a se face mențiune de culpa soților.
CONDIȚIILE DIVORȚULUI PENTRU SEPARAREA ÎN FAPT
Potrivit art. 934 C.pr.civ, în situația în care soții sunt separați în fapt de cel puțin 2 ani, oricare dintre ei poate cere divorțul, asumându-și vina pentru destrămarea căsătoriei. Prin urmare, din textul legal reies doua condiții:
existența unei separări în fapt a soților care a durat 2 ani;
unul dintre soți să își asume responsabilitatea pentru destrămarea căsătoriei, făcând mențiune despre acest fapt în cererea de divorț adresată instanței.
În acest caz, instanța trebuie să verifice durata despărțirii în fapt iar în cazul în care constată că sunt îndeplinite toate condițiile, va pronunța divorțul din culpa exclusivă a reclamantului. Daca soțul pârât este de acord cu divorțul se vor aplica dispozițiile privind divorțul prin acordul soților, prevăzute de art. 930 C.pr.civ.
DIVORȚUL DIN CAUZA STĂRII SĂNĂTĂȚII ACELUIA DINTRE SOȚI CARE FACE IMPOSIBILĂ CONTINUAREA CĂSĂTORIEI
Această modalitate a divorțului este prevăzută de art. 373 lit. d) C. civ și art. 381 C. civ. De asemenea, art. 932 C. pr. civ. reglementează procedura divorțului din motive de sănătate.
În această situație, potrivit art. 373 lit. d) divorțul poate avea loc doar „la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei”. În situația în care soțul sănătos ar înainta o cerere de divorț pe acest motiv, fapta sa ar constitui o încălcare a obligației de a acorda sprijin moral soțului bolnav.
Referitor la formularea generică „starea sănătății”, singura condiție care trebuie îndeplinită este ca aceasta să facă imposibilă continuarea căsătoriei, divorțul fiind admis indiferent de boala de care suferă soțul respectiv indiferent că îi este afectată starea fizică sau psihică a soțului ori ambele.
În concret, atunci când soțul a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei formulează cererea de divorț, instanța va administra probe cu privire la afecțiunea fizică sau psihică de care suferă soțul bolnav și va pronunța divorțul fără a se reține culpa în sarcina vreunuia dintre soți pentru defacerea căsătoriei.
2.5 ASPECTE PROCEDURALE COMUNE PRIVIND DIVORȚUL PRIN ACORDUL SOȚILOR PE CALE JUDICIARĂ
INSTANȚA COMPETENTĂ SĂ SOLUȚIONEZE CEREREA DE DIVORȚ
În România, instanța competentă să soluționeze cererea de divorț din punct de vedere material este judecătoria care procedează la judecarea cauzelor potrivit principiului specialității.
Actualul Cod de procedură civilă stabilește în mod expres prin art. 914 comptența materială și teritorială a judecătoriei pentru soluționarea cererii de divorț, sub denumirea marginală „instanța competentă”, fara a specifica generic „instanța de tutelă”.
În ceea ce privește competența teritorială, actuala reglementare este inspirată din vechiul Cod de procedură civilă care o stabilea în art. 607 în funcție de domiciliul sau reședința ambilor soți sau a unuia dintre ei. În prezent, legiuitorul a adoptat o soluție mai flexibilă care se referă la ultima locuință comună a soților sau a unuia dintre ei. Referitor la aceasta, este competentă să soluționeze cererea de divorț:
judecătoria în a cărei circumscripție se află locuința soțului pârât dacă soții nu au avut locuință comună sau niciunul dintre ei nu mai locuiește în circumscripția în care se află ultima locuință comună;
judecătoria în a carei circumscripție se află locuința soțului reclamant, dacă pârâtul nu are locuința în țară iar instanțele române sunt competente internațional.
În cazul în care soții nu au locuință în țară, aceștia pot alege să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România iar dacă nu cad de acord, competența revine judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București. Cu toate acestea, pentru ca instanțele române să fie competente să soluționeze divorțul se cer a fi îndeplinite anumite condiții. Astfel, dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, este necesar ca ambii soți să domicilieze în România și cel puțin unul dintre ei să fie cetățean român.
Cu titlu general, instanțele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul sau reședința obișnuită pe teritoriul României la data introducerii cererii. De la acest principiu, legea prevede două derogări. Astfel, potrivit art. 1078 pct. 5 C. pr. civ. instanțele române sunt competente să judece cauze care conțin elemente de extraneitate referitoare la statutul personal printre care se numără și cele cu privire la desfacerea căsătoriei sau alte litigii între soți dacă ambii soți domiciliază în România și unul dintre ei este cetățean român sau apatrid la data introducerii cererii. Se poate observa că această prevedere legală nu mai ține seama de „reședința” soților deși aceasta se află pe teritoriul României.
O altă situație derogatorie de la principiul general este reglementată de art. 1080 alin. (2) pct. 2 C. pr. civ. care prevede un caz de competență facultativă. Acesta dispune că instanțele judecătorești au competența de a soluționa divorțul daca reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puțin un an la data introducerii cererii. În acest caz, se ține seama de domiciliul reclamantului și nu de cel al pârâtului iar reședința soților nu are relevanță deși este comună și se află pe teritoriul României.
Stabilirea competenței teritoriale în raport cu locuința soților sau a unuia dintre ei ridică în practică anumite probleme în sensul că poate aduce atingere normelor de competență teritoriale, înzestrate cu caracter de ordine publică deoarece locuința, nefiind înscrisă în actul de identitate al titularului reprezintă doar o chestiune de fapt care poate fi ușor modificată pentru a atrage sau a înlătura competența teritorială a unei anumite judecătorii. De asemenea, dispozițiile legale actuale contravin dispozițiilor art. 3 si urm. din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 care raportează competența instanțelor de judecată la reședință.
Întrucât România este stat membru al Uniunii Europene iar regulamentele Consiliului Uniunii Europene se aplică cu prioritate față de dreptul intern, trebuie luate în considerare normele Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 care recunosc în art. 3 competența soluționării acțiunilor de divorț atât instanțelor judecătorești din statul membru de reședință cât și instanțelor judecătorești din statul membru de cetățenie. În cazul în care se introduc mai multe cereri de divorț între aceleași părți, în fața unor instanțe din state membre diferite, ultima instanță sesizată suspendă din oficiu procedura până când se constată competența primei instanțe sesizate. Dacă se stabilește că prima instanță are competența de a soluționa cererea de divorț, instanța cea din urmă sesizată iși declină competența în favoarea primei instanțe.
Pentru a fi in acord cu reglementările comunitare în domeniu, legiuitorul român ar trebui sa opteze pentru o soluție unitară de competență teritorială în ceea ce privește locuința comună sau domiciliul ambilor soți sau a unuia dintre ei.
În sfârșit, trebuie menționat faptul că instanța de divorț se poate pronunța și asupra cererilor accesorii și incidentale cererii de divorț precum și asupra unor chestiuni legate de exercitarea autorității părintești chiar dacă aceasta nu a fost solicitată în cererea de divorț, locuința copilului, dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta care, în dreptul comun, sunt de competența instanței în a carei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită.
CEREREA DE DIVORȚ ȘI ÎNTÂMPINAREA
CEREREA DE DIVORȚ
Potrivit dispozițiilor legale, cererea de divorț este actul procedural prin care soțul reclamant investește instanța de judecată cu judecarea cauzei privind desfacerea căsătoriei dintre el și soțul său pârât.
Activitatea de soluționare a divorțului poate fi pusă în mișcare doar la cererea persoanei interesate, instanța de judecată neavând posibilitatea de a se sesiza din oficiu. Prin urmare, orice persoană care urmărește apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, se poate adresa instanței cu o cerere de chemare în judecată. Trebuie precizat faptul că cererea de divorț reprezintă o specie a cererii de chemare în judecată întrucât cuprinde toate cerințele legale specifice acesteia din urmă cu mențiunea că prezintă și anumite particularități. Astfel, pe lângă elementele prevăzute de art. 195 C. pr. civ., cererea de divorț trebuie să cuprindă numele copiilor minori născuți din căsătorie sau adoptați de către soți întrucât instanța trebuie să se pronunțe și asupra încredințării copiilor minori.
Dacă nu sunt copii minori, această împrejurare trebuie arătată în cererea de divorț.
Reclamantul poate solicita prin intermediul cererii de divorț și soluționarea unor chestiuni accesorii, de exemplu numele soților dupa divorț, exercitarea autorității părintești, atribuirea locuinței familiei, obligația de întreținere sau prestația compensatorie între foștii soți precum și partajul bunurilor. În ceea ce privește numele pe care îl vor purta soții dupa divorț precum și în cazul exercitării autorității părintești, instanța se va pronunța asupra acestor aspecte din oficiu, dacă soții nu au solicitat judecarea acestora în mod expres.
Trebuie menționat faptul că, de regulă, cererea de divorț trebuie să fie motivată cu excepția divorțului prin acordul soților. De asemenea, la cererea de divorț se anexează o copie a certificatului de căsătorie și a certificatelor de naștere a copiilor minori. Cu caracter facultativ, în cazul acordului soților cu privire la desfacerea căsătoriei, la cererea de divorț se poate alătura și înțelegerea soților cu privire la rezolvarea consecințelor accesorii divorțului, înțelegere rezultată din mediere.
Cererea de divorț se va depune de către reclamant, împreună cu înscrisurile doveditoare, președintelui sau judecătorului de serviciu de la instanța competentă. În cazul divorțului prin acordul soților, aceștia se vor prezenta împreună la instanța competentă pentru a se verifica existența consimțământului privind desfacerea căsătoriei.
ÎNTÂMPINAREA
Potrivit Codului de procedură civilă, întâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la pretențiile formulate de reclamant, arătând totodată mijloacele pe care se bazează apărările sale.
Referitor la procedura divorțului, nu există norme speciale în legătură cu regimul juridic al întâmpinării astfel aceasta este supusă procedurii de drept comun. Judecătorul dispune prin rezoluție comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât acesta având obligația de a depune întâmpinare în termen de 25 zile de la comunicare, sub sancțiunea prevăzută de lege. Întâmpinarea este comunicată reclamantului care la rândul său are obligația de a depune răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile.
În situația în care pârâtul nu a depus întâmpinare sau reclamantul nu a răspuns la aceasta în termenul prevăzut de lege, la data expirării termenului judecătorul fixează primul termen de judecată, prin rezoluție, care va fi de cel mult 60 zile de la data rezoluției. Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege are drept consecință decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică.
La întâmpinare se vor alătura copii certificate de pe înscrisurile pe care se bazează.
CEREREA RECONVENȚIONALĂ
Cererea reconvențională este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmărește valorificarea unui drept propriu față de reclamant, în cadrul aceluiași proces. Cu alte cuvinte, pârâtul are pretenții proprii față de reclamant, izvorâte din același raport juridic.
Potrivit Codului de procedură civilă, soțul pârât poate să formuleze și el cerere de divorț până la primul termen de judecată la care a fost citat pentru fapte petrecute înainte de acest termen iar pentru fapte petrecute după această dată, până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului. Aceste aspecte prezintă o derogare de la dreptul comun conform căruia cererea reconvențională poate fi depusă odată cu întâmpinarea. De asemenea, trebuie menționat faptul că cererea reconvenționala are caracter facultativ însă este singura modalitate procesuală prin care soțul pârât poate obține desfacerea căsătoriei din vina exlusivă a soțului reclamant.
Cererea pârâtului se va depune la aceeași instanță și se va judeca împreună cu cererea reclamantului. Nedepunerea cererii în termenul prevăzut de lege este sancționată cu decăderea soțului pârât din dreptul de a cere divorțul din motivele respective.
SOLUȚIONAREA CERERILOR ACCESORII ȘI INCIDENTALE CERERII DE DIVORȚ
Sub denumirea „cereri accesorii și incidentale” cererii de divorț intră cererile referitoare la exercitarea autorității părintești; numele soților după divorț; locuința familiei; despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile morale și materiale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei; obligația de întreținere sau prestația compensatorie între foștii soți; partajul bunurilor.
Instanța se va pronunța asupra acestor aspecte dacă acest lucru a fost solicitat prin cererea de divorț însă se va pronunța și din oficiu în ceea ce privește exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor sau asupra numelui pe care soții il vor purta după desfacerea căsătoriei. Referitor la aceste cereri accesorii, normele care le reglementează au caracter imperativ iar instanța este obligată să se pronunțe conform legii, neputând lua în considerare înțelegerea părților decât în cazul în care aceasta se află în conformitate cu dispozițiile legale. De exemplu, înțelegerea soților trebuie să aibă în vedere interesele superioare ale copilului minor. Cu privire la celelalte cereri accesorii, instanța poate să țină cont de invoiala soților atata timp cât aceasta se află în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.
Indiferent de categoria din care fac parte cererile accesorii, dacă în ceea ce privește soluționarea lor, există acordul soților, procedura de judecată este necontencioasă. Per a contrario, dacă nu a intervenit acordul soților, procedura este contencioasă.
În sfârșit, trebuie menționat faptul că ori de câte ori există posibilitatea divizării lor iar soții se înțeleg în acest sens, instanța poate dispune fie disjungerea acestora de cererea de divorț, fie pronunțarea unei hotărâri parțiale.
CALITATEA PROCESUALĂ ÎN DIVORȚ
CALITATEA PROCESUALĂ ACTIVĂ
Având un caracter personal întrucât numai soții sunt părți în actul juridic al căsătoriei, desfacerea acestuia prin divorț poate fi cerută doar de către soți. Prin urmare, calitatea procesuală reiese din indentitatea părților raportului juridic litigios astfel cum acesta este dedus judecății.
Cu titlu de excepție, soțul care este pus sub interdicție judecătorească dar care dispune de un discernământ neafectat poate cere divorțul prin intermediul unui reprezentant legal sau personal. Deși legislația actuală se referă numai la „reprezentant legal”, trebuie menționat că acțiunea de divorț poate fi promovată și de către procuror întrucât legea îi recunoaște acestuia dreptul de a proni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărararea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție sau ale dispăruților precum și în alte cazuri prevăzute de lege în mod expres. Înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, deși nu era reglementat în mod expres printr-un text legal, doctrina și jurisprudența nu permitea această posibilitate stabilind că reprezentantul legal al soțului pus sub interdicție nu are dreptul să promoveze acțiunea de divorț având în vedere că acțiunea are un caracter strict personal. Prin urmare, soțul pus sub interdicție judecătorească putea exercita acțiunea de divorț doar personal, în momentele de luciditate pasageră.
Analizând textele legale din care reiese definiția căsătoriei ca fiind uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, se poate concluziona că legea atribuie soților și dreptul de a pune capăt oricând căsătoriei. Astfel, pentru a beneficia de dreptul la divorț, persoana trebuie să aibă capacitate de folosință iar pentru a exercita acțiunea de divorț se cere existența capacității de exercițiu. Mai mult, Codul de procedură civilă prevede că, pentru a fi parte în proces, calitate care implică posibilitatea persoanei de a-și exercita drepturile procedurale, aceasta trebuie să îndeplinească o cerință esențială și anume să dețină capacitate procesuală de folosință.
Prin urmare, sub denumirea marginală „capacitate procesuală” în materie de divorț se regăsesc așadar capacitatea de folosință și de exercițiu a persoanei.
În situații excepționale, când în cadrul procedurii de divorț unul dintre soți decedează, acțiunea poate fi continuată de moștenitorii soțului decedat însă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât. O altă situație excepțională care se poate întâlni în practică este cazul în care, după declanșarea procesului, unul dintre soți își pierde luciditatea, acțiunea de divorț urmând a fi continuată de către reprezentantul legal al soțului respectiv.
CALITATEA PROCESUALĂ PASIVĂ
Soțul împotriva căruia s-a introdus acțiunea de divorț are calitatea de pârât.
Calitatea de pârât o poate dobândi și soțul care suferă de o alienație sau debilitate mintală, indiferent dacă a fost pus sau nu sub interdicție judecătorească, acesta urmând să fie reprezentat de către tutorele său.
Capacitatea procesuală pasivă prezintă anumite particularități în materia divorțului. Astfel, dacă ulterior exercitării acțiunii de divorț, soțul pârât decedează, acțiunea nu poate fi continuată de moștenitorii acestuia întrucât căsătoria încetează de drept.
PARTICIPAREA ALTOR PERSOANE LA PROCESUL DE DIVORȚ
În situația în care din căsătorie au rezultat copii minori sau dacă soții au adoptat împreună copii, participarea accestora la procesul de divorț este necesară pentru ca instanța să se poată pronunța asupra exercitării autorității părintești si a contribuției fiecarui soț la cheltuielile de creștere și educare a copiilor. Instanța de judecată este obligată să se pronunțe și asupra acestor probleme chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț.
Pentru a se putea pronunța asupra aspectelor menționate, instanța este obligată să asculte copilul minor care, dacă dispune de discernământul necesar, are dreptul de a-și exprima opiniile cu privire la toate împrejurările care îl privesc. Cu toate acestea, copilul nu participă la proces în calitate de parte sau terț intervenient ci în calitate de persoană care are dreptul de a-și exprima punctul de vedere cu privire la anumite chestiuni care îl privesc în mod direct pentru a-și promova un drept persoanal.
În cadrul procesului de divorț va putea fi citată și Direcția generală de asistență socială și protecția copilului dacă se constată necesitatea unor măsuri de protecție alternativă față de copiii minori.
De asemenea, Codul de procedură civilă prevede posibilitatea participării la procesul de divorț și a alte persoane în una din următoarele modalități: intervenția în interes propriu sau în sprijinul uneia dintre părți, chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanție și arătarea titularului dreptului însă trebuie precizat faptul că, datorită caracterului strict personal al acțiunii de divorț, aceste terțe persoane pot interveni numai în legătură cu anumite aspecte care privesc cereri accesorii sau incidentale cererii de divorț cum ar fi de exemplu cele privitoare la partajul bunurilor sau atribuirea locuinței comune. Prin urmare, este exclus ca alte persoane în afara soților să aibă legitimitate procesuală activă sau pasivă.
Procurorul, dacă constată că este necesară apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor, poate participa la procesele de divorț și poate pune concluzii în cadrul acestora având calitatea de participant.
MĂSURI PROVIZORII LUATE ÎN CURSUL PROCESULUI DE DIVORȚ
Art. 919 C. pr. civ. statuează că, prin ordonanță președințială, instanța poate lua măsuri provizorii cu privire la încredințarea copiilor minori, alocația acordată de stat pentru aceștia, obligația de întreținere și folosința locuinței familiei. Textul legal evidențiază temeiul legal în baza căruia pot fi adoptate aceste măsuri.
Întrucât legea nu prevede dispoziții speciale cu privire la procedura ordonanței președințiale, se vor aplica regulile dreptului comun în materie. Astfel, aceste măsuri pot fi dispuse pe parcursul procesului de divorț doar dacă urgența impune adoptarea lor. Au caracter de urgență și necesită aplicarea acestor măsuri vremelnice, cazurile în care anumite drepturi ar putea fi vătămate prin întârziere sau cele în care se pot preveni anumite pagube iminente.
Măsurile reglementate de lege au caracter provizoriu datorită faptului că pot fi modificate ori de câte ori temeiurile care au determinat adoptarea lor s-au schimbat și datorită faptului că își mențin existența numai până la pronunțarea hotărârii definitive de divorț.
Noile dispoziții legale au facilitat procedura divorțului, eliminând termenul de gândire sau împăcare, prin urmare soții nu mai recurg atât de des la procedura ordonanței președințiale pentru adoptarea unor măsuri provizorii.
DECESUL UNUIA DINTRE SOȚI PE PARCURSUL PROCESULUI DE DIVORȚ
Situația în care unul dintre soți decedează în timpul judecării cererii de divorț ridică anumite probleme în ceea ce privește consecințele care se produc în urma acestui fapt. În practică pot fi întâlnite mai multe cazuri.
Astfel, există posibilitatea ca soțul reclamant să decedeze pe parcursul judecării cauzei. Dispozițiile legale reglementează în mod expres posibilitatea continuării acțiunii de divorț de către moștenitorii soțului reclamant însă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât. În acest caz, căsătoria este considerată desfăcută la data introducerii cererii de divorț. Soluția adoptată constituie o derogare de la dreptul comun sub aspectul desfacerii căsătoriei conform căruia căsătoria este desfăcută din ziua când s-a pronunțat hotărârea judecătorească definitivă privind divorțul.
A doua situație există atunci când se produce decesul soțului pârât iar instanța constată culpa exlcusivă a soțului reclamant, aflat în viață. În acest caz, instanța ia cunoștință de încetarea căsătoriei și dispune închiderea dosarului.
Analizând textele legale, se pune problema naturii juridice a raporturilor dintre soți în perioada cuprinsă între momentul introducerii cererii de divorț și cel al decesului unuia dintre aceștia. Întrucât căsătoria este valabilă și își menține existența pe toată durata procesului, reclamantul și pârâtul au calitatea de soți, prin urmare raporturile dintre ei produc toate consecințele juridice care decurg din raporturile dintre soți. Astfel de consecințe sunt cele care privesc drepturile și îndatoririle personale ale soților precum și cele referitoare la drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților.
ADMINISTRAREA PROBELOR ÎN PROCESUL DE DIVORȚ
În procesele de divorț, administrarea probelor se face conform dispozițiilor dreptului comun. Astfel, sarcina probei revine soțului reclamant. În situația în care soțul pârât formulează cerere reconvențională sau urmărește să obțină divorțul din vina soțului reclamant, acesta trebuie să dovedească împrejurările pe care se bazează.
În cadrul procesului de divorț se admit orice mijloace de probă precum înscrisuri, declarații ale martorilor, expertize etc. În ceea ce privește ascultarea unor persoane, în materie de divorț există anumite derogări de la dreptul comun care constă în aceea că pot fi ascultate în cadrul proceselor de divorț și rudele sau afinii până la gradul al treilea inclusiv, cu excepția descendenților care vor putea fi ascultați doar în legătură cu cererile accesorii sau incidente cererii de divorț. Trebuie precizat că ascultarea copiilor minori este obligatorie. Privitor la celelalte aspecte, se aplică dispozițiile dreptului comun în materie de administrare a probelor prevăzute de art. 249 și urm. C. pr. civ.
MEDIEREA ÎN PROCESUL DE DIVORȚ
Soții au posibilitatea recunoscută de lege de a apela la mediere în vederea soluționării pe cale amiabilă a desfacerii căsătoriei și a aspectelor accesorii pe care acest fapt le presupune.
La fiecare termen de judecată, instanța va stărui în împăcarea părților pentru soluționarea divorțului. Astfel, judecătorul va informa părțile asupra avantajelor procedurii medierii. Aceste avantaje se referă la reducerea termenului de rezolvare a divorțului, presupune costuri mai reduse, părțile au posibilitatea de a lua propriile decizii în ceea ce privește viitorul lor și al copiilor minori. După ce soții au luat cunoștință despre aceste aspecte, vor decide dacă acceptă sau refuză soluționarea divorțului prin mediere. Dacă ambii soți consimt la procedura medierii, procesul se suspendă până la închiderea procedurii de mediere iar mediatorul va depune la instanță un proces verbal. De asemenea, între părți și mediator se va încheia un contract de mediere.
Procedura de mediere se încheie cu adoptarea uneia dintre următoarele soluții: părțile ajung la o înțelegere care dobândește valoarea unui înscris sub semnătură privată; se constată eșuarea medierii sau se depune contractul de mediere la instanța învestită cu soluționarea cererii de divorț, de către una dintre părți, pentru ca aceasta să pronunțe hotărârea de divorț.
În ipoteza în care numai unul dintre soți optează pentru procedura medierii, acesta va adresa celuilalt soț o invitație scrisă care va cuprinde toate informațiile privitoare la această modalitate de desfacere a căsătoriei. Atunci când cealaltă parte refuză în scris medierea, nu răspunde invitației sau nu se prezintă la termenul fixat pentru semnarea contractului de mediere, se consideră că invitația a fost respinsă. Prin urmare, procesul își va relua cursul.
Statisticile evidențiază faptul că soții care au apelat la procedura medierii sunt mai predispuși să se conformeze condițiilor stabilite decât cei care au procedat la soluționarea divorțului pe cale judiciară. Rațiunea acestui fapt constă în aceea că termenii agreați de către cuplurile care au participat la mediere au fost stabiliți personal, având în vedere interesele proprii ale fiecăruia dintre soți pe când în cazul pronunțării hotărârii de divorț de către instanță, judecătorul este acela care impune anumite soluții pe baza dispozițiilor legale, fără a particulariza situația respectivă.
ACTELE DE DISPOZIȚIE ALE PĂRȚILOR
Procedura divorțului prezintă anumite derogări de la dreptul comun sub aspectul actelor de dispoziție ale părților întrucât este o procedură specială. Caracterul intuitu personae al acțiunii de divorț determină particularitățile procedurii de divorț.
Astfel, potrivit principiului disponibilității, în procesul civil, legea recunoaște părților următoarele drepturi: dreptul de a renunța la judecată, dreptul de a renunța la dreptul pretins sau achiesarea la pretențiile părții adverse. În materia divorțului, Codul de procedură civilă prevede doar posibilitatea renunțării la judecată și împăcarea părților.
Renunțarea la judecată este un act unilateral în temeiul căruia reclamantul poate renunța la judecarea cerereii de divorț chiar și în situația în care pârâtul se opune. Cu toate acestea, trebuie menționat faptul că renunțarea reclamantului nu influențează cererea reconvențională formulată de către pârât. În cazul divorțului prin acordul soților, prin renunțarea la judecată se deduce revocarea consimțământului cu privire la desfacerea căsătoriei.
Împăcarea părților este un alt act de dispoziție aflat la îndemâna părților pentru a pune capăt activității judiciare declanșate prin introducerea cererii de divorț. Soții se pot împăca în orice fază a procesului, caz în care instanța va lua act de acest fapt și va dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului.
Dacă după împăcare au apărut fapte noi care deteriorează relațiile dintre soți, oricare dintre aceștia au posibilitatea de a formula o nouă cerere de divorț. În cadrul procesului nou declanșat, soțul reclamant se va putea folosi și de faptele petrecute în trecut, anterior momentului împăcării, pentru a-și susține noua acțiune.
O dată cu stingerea acțiunii de divorț, se sting și cererile accesorii sau incidentale divorțului.
ȘEDINȚA DE JUDECATĂ
Divorțul se judecă în ședință publică. În fața instanței, soții trebuie să se prezinte personal cu excepția cazului în care unul dintre ei se află în stare de arest sau detenție, dacă este pus sub interdicție judecătorească, are reședința în străinătate, suferă de o boală care il pune în imposibilitate de a se prezenta sau se află într-o altă asemenea situație care îl impiedică să se înfățișeze personal. În asemenea situații, cel în cauză va fi reprezentat prin avocat, mandatar sau tutore ori curator. Nu este exlus însă ca soții care își exercită personal drepturile procedurale, să fie asistați de către un apărător.
Prezența personală a soților în fața instanței reiese din caracterul intuitu personae al acțiunii de divorț, al principiului nemijlocirii dar și din simetria actelor juridice potrivit căreia, dacă la încheierea căsătoriei soții trebuie să se prezinte personal în fața autorității pentru a-și exprima consimțământul la căsătorie, aceeași cerință trebuie îndeplinită și la desfacerea acesteia.
Cererea de divorț va fi respinsă dacă în primă instanță, reclamantul lipsește în mod nejustificat la termenul de judecată iar pârâtul se înfățișează, legea instituind o prezumție de desistare a soțului reclamant de cererea sa de chemare în judecată. În materia divorțului, instanța de judecată nu dispune de dreptul de a judeca litigiul în absența părții legal citate. Cu toate acestea, cererea de divorț nu va fi respinsă iar absența soțului reclamant este justificată în cazul în care acesta a solicitat instanței amânarea judecării cauzei pentru lipsă de apărare sau se află în una dintre situațiile care il împiedică să se înfățișeze la termen. Trebuie menționat faptul că în prezent, soților nu li se mai acordă termene de gândire și de conciliere.
În ceea ce privește celelalte aspecte, ședința de judecată este supusă normelor de drept comun.
HOTĂRÂREA DE DIVORȚ ȘI CĂILE DE ATAC ÎMPOTRIVA HOTĂRÂRII DE DIVORȚ
HOTĂRÂREA DE DIVORȚ
În funcție de probele administrate și tinând cont de dispozițiile legale, instanța de judecată poate să se pronunțe asupra cererii de divorț, dispunând admiterea sau respingerea acesteia. Astfel, judecătorul poate să dispună una dintre următoarele soluții:
dacă cererea soțului reclamant este întemeiată, să pronunțe divorțul din vina soțului pârât;
dacă soțul reclamant a formulat cererea de divorț însă în urma probatoriului administrat reiese culpa ambilor soți, să pronunțe divorțul din vina ambilor soți;
atunci când soțul pârât a formulat cerere reconvențională care a fost admisă iar cererea de divorț a soțului reclamant a fost respinsă, să pronunțe divorțul din vina soțului reclamant;
în cazul divorțului pentru o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani și ambii sunt vinovați de această situație, să pronunțe divorțul din vina soțului reclamant;
dacă divorțul se întemeiază pe acordul ambilor soți, să dispună desfacerea căsătoriei, fără a pronunța divorțul din vina unuia dintre soți;
să respingă cererea de divorț a soțului reclamant dacă aceasta este neteminică;
în cazul în care soțul reclamant decedează în timpul procesului iar acțiunea de divorț a fost continuată de către moștenitorii acestuia ajungându-se la concluzia că divorțul nu se datorează culpei exclusive a soțului pârât, să inchidă dosarul.
Spre deosebire de dreptul comun, în materia divorțului, hotărârea nu se motivează dacă ambele părți solicită instanței acest lucru.
Sub aspectul structurii, hotărârea de divorț trebuie să cuprindă în mod obligatoriu decizia instanței cu privire la soarta căsătoriei precum și modul de soluționare a cererilor accesorii. În acest sens, instanța poate lua în considerare înțelegerea soților cu privire la aspectele care privesc cererile accesorii atâta timp cât această invoială nu contravine dispozițiilor legale.
Hotărârea de divorț se comunică soților, serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria și, dacă unul dintre soți a fost profesionist, Registrului Comerțului.
CĂILE DE ATAC ÎMPOTRIVA HOTĂRÂRII DE DIVORȚ
Singura cale de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârii de divorț este apelul. Codul de procedură civilă instituie anumite particularități ale apelului în materia divorțului și prevede câteva aspecte referitoare la inadmisibilitatea contestației în anulare sau a revizuirii.
Astfel, dacă în primă instanță s-a dispus prin hotărâre judecătorească respingerea cererii soțului reclamant iar în apel, la termenul de judecată se prezintă numai pârâtul, apelul va fi respins ca nesusținut. Per a contrario, apelul pârâtului se va judeca chiar dacă se înfățișează numai reclamantul. Aceste reguli au rolul de a evita disoluția familiei.
Referitor la contestația în anulare și revizuire, în situația în care unul dintre soți s-a recăsătorit, hotărârea de divorț nu va putea fi supusă acestor căi de atac. Rațiunea acestei interdicții are în vedere consecințele grave care s-ar putea produce în planul raporturilor de familie dacă, ca urmare a admiterii cererii de revizuire sau a contestației în anulare, hotărârea de divorț ar fi desființată.
2.6 Data desfacerii căsătoriei ca urmare a admiterii cererii de divorț
Căsătoria se consideră desfăcută la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a pronunțat divorțul.
Prin excepție, în cazul divorțului din culpă pentru motive temeinice, în cazul în care soțul reclamant decedează în cursul procesului iar acțiunea de divorț este continuată de către moștenitorii săi, căsătoria se consideră desfăcută la data decesului.
Dacă divorțul are loc prin acordul soților, căsătoria este desfăcută la data eliberării certificatului de divorț.
CAPITOLUL V.
Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială
SECȚIUNEA 1. PRECIZĂRI PREALABILE
Actualul Cod civil și Cod de procedură civilă a liberalizat desfacerea căsătoriei prin divorț, acordând posibilitatea soților ca, în măsura în care sunt de acord cu divorțul, să se adreseze și altor autorități în afara instanței de judecată. Aceste posibilități oferite de lege nu trebuie privite ca o încurajare din partea statului a destrămării familiei ci dimpotrivă, ele au scopul de a evita supunerea soților unei proceduri dificile și costisitoare.
SECȚIUNEA a 2-a. CONDIȚIILE PENTRU ADMISIBILITATEA DIVORȚULUI PRIN ACORDUL SOȚILOR PE CALE ADMINISTRATIVĂ SAU PRIN PROCEDURĂ NOTARIALĂ
Pentru admisibilitatea cererii de divorț prin acordul soților pe cale administrativă, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
căsătoria să fie valabil încheiată;
soții să dețină capacitate deplină de exercițiu și să își manifeste consimțământul liber și neviciat cu privire la desfacerea căsătoriei;
să nu existe copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați;
să existe o înțelegere între soți în ceea ce privește numele de familie pe care îl vor purta după divorț.
Prin urmare, spre deosebire de divorțul prin acordul soților pronunțat de către instanță, în acest caz se impune condiția inexistenței copiilor minori rezultați din căsătorie sau adoptați de către soți. Nu același lucru se impune în cazul desfacerii căsătoriei prin acordul soților în fața notarului public care poate constata divorțul chiar dacă există copii minori rezultați din căsătorie sau adoptați însă în această situație se cer a fi îndeplinite alte condiții. Soții trebuie să se înțeleagă cu privire la exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturii personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii precum și asupra cheltuielilor de creștere și educare a copiilor.
Având în vedere faptul că notarul public are pregătire juridică superioară care oferă garanții în ceea ce privește o corectă soluționare a actului de divorț iar procedura este mai simplă și mai puțin costisitoare decât cea pe cale judiciară, această modalitate de desfacere a căsătoriei va determina cu siguranță o creștere a numărului cauzelor de divorț.
SECȚIUNEA a 3-a. COMPETENȚA OFIȚERULUI DE STARE CIVILĂ SAU A NOTARULUI PUBLIC
Potrivit art. 375 C. civ., este competent să constate desfacerea căsătoriei prin acordul soților, ofițerul de stare civilă sau notarul public de la locul unde căsătoria a fost încheiată sau de la locul ultimei locuințe comune a soților. Prin urmare, ne aflăm în prezența unei competențe alternative.
Prin „locul unde a fost încheiată căsătoria” se înțelege localitatea în care se află sediul ofițerului de stare civilă care a oficiat căsătoria.
Legea atribuie competență ofițerului de stare civilă de la locul încheierii căsătoriei întrucât în acest loc se află registrul actelor de stare civilă în care a fost înregistrată căsătoria și se facilitează înscrierea certificatului de divorț în actul căsătoriei. De asemenea, atribuirea competenței notarului public de la locul căsătoriei iși găsește explicația în faptul că legiuitorul a urmărit scutirea soților de la cheltuieli suplimentare de timp și de bani.
Se observă că textul legal face referire la „locuința” soților și nu la domiciliu sau reședință deoarece locuința se caracterizează prin obligativitate, unicitate și stabilitate. Cu toate acestea, soții au posibilitatea de a alege competența oricărui ofițer de stare civilă sau notar care se află în raza teritorială a locului unde se află ultima lor locuință comună.
SECȚIUNEA a 4-a. ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND DIVORȚUL PRIN ACORDUL SOȚILOR PE CALE ADMINISTRATIVĂ SAU PRIN PROCEDURĂ NOTARIALĂ
DEPUNEREA ȘI SOLUȚIONAREA CERERII DE DIVORȚ
Cererea de divorț se face în scris, se depune și se semnează de către ambii soți în fața ofițerului de stare civilă de la primăria unde se află actul de căsătorie sau in fața notarului public. Deși cererea de divorț prin acordul soților nu trebuie motivată, aceasta trebuie să cuprindă elementele specifice cererii de divorț. La cererea de divorț trebuie anexate toate înscrisurile care dovedesc îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru admisibilitatea divorțului.
De asemenea un aspect important îl constituie faptul că, spre deosebire de divorțul prin acordul soților pe cale judiciară, la primirea cererii, ofițerul de stare civilă sau notarul public, nu au obligația de a verifica consimțământul soților.
Trebuie menționat faptul că referitor la divorțul prin acordul soților în fața ofițerului de stare civilă, soții nu pot fi reprezentați nici măcar prin mandat autentic la depunerea cererii sau ulterior în cursul procedurii. Per a contrario, cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procură specială.
După înregistrarea cererii de divorț, se acordă soților o perioadă de 30 zile în care pot să revină asupra deciziei de a divorța având posibilitatea retragerii cererii. În interiorul acestui termen, nici ofițerul de stare civilă și nici notarul public nu pot constata divorțul. Acest termen se socotește fără a lua în calcul ziua în care se depune cererea și nici ziua în care acesta se sfârșește.
La expirarea termenului de 30 zile, atât notarul public cât și ofițerul de stare civilă verifică dacă decizia soților a rămas neschimbată și dacă consimțământul lor este liber iar în cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, se va elibera certificatul de divorț fără a se face vreo mențiune cu privire la culpa soților.
Certificatul de căsătorie se transmite spre anulare primăriei emitente în aceeași zi în care se eliberează certificatul de divorț. Pentru realizarea unei evidențe corespunzătoare a certificatelor care atestă desfacerea căsătoriei, la nivelul Direcției pentru evidența persoanelor și administrarea bazelor de date se constituie Registrul unic al certificatelor de divorț care este ținut și în format electronic. În cadrul acestui registru, se va atașa un exemplar original al certificatului de divorț.
Fiind un înscris autentic, certificatul de divorț are forța probantă prevazută de lege. Prin urmare, constatările ofițerului de stare civilă sau ale notarului public pot fi combătute numai prin înscrierea în fals.
Ofițerul de stare civilă sau notarul public, în situația în care constată că ambii soți sau doar unul dintre ei nu mai stăruie în divorț, emite o dispoziție prin care respinge cererea de divorț întrucât nu mai este îndeplinită condiția esențială care se referă la acordul soților în ceea ce privește desfacerea căsătoriei. De asemenea, ofițerul de stare civilă respinge cererea dacă există copii minori rezultați din căsătorie sau adoptați sau dacă soții nu au ajuns la o înțelegere în ceea ce privește numele de familie pe care il vor purta dupa desfacerea căsătoriei. Notarul public va respinge cererea de divorț și atunci când sunt copii minori dar soții nu au stabilit modul de exercitare a autorității părintești sau, deși au convenit asupra acestui aspect, raportul de anchetă psihosocială constată că invoiala lor nu a avut în vedere interesul superior al copilului.
Notarul public va respinge cererea de divorț și în cazul în care unul sau ambii soți sunt puși sub interdicție judecătorească, unul dintre soți refuză să semneze cererea de divorț deși și-a exprimat verbal consimțământul privind desfacerea căsătoriei, la depunererea cererii nu este prezent decât un soț care solicită în mod insistent înregistrarea cererii, copilul minor ascultat nu este de acord cu condițiile stabilite de către părinți în ceea ce privește locuința sa sau exercitarea autorității părintești, căsătoria a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă iar cererea de divorț a rămas fără obiect, soții se împacă sau își retrag cererea sau în cazul în care pe parcursul termenului de 30 zile acordat de către notar pentru reflectarea soților asupra deciziei, intervine decesul unuia dintre soți.
Dispozițiile legale prevăd că nu există nicio cale de atac împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau a notarului public, soții având la îndemână doar posibilitatea de a se adresa instanței de judecată care este competentă să pronunțe divorțul prin acordul soților sau în baza altor motive temeinice prevăzute de lege. De asemenea, soții se pot adresa instanței și pentru repararea prejudiciului cauzat prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau a notarului public de constata divorțul și de a emite certificatul de divorț. Prejudiciul poate să constea, de exemplu, în cheltuielile cu procesul dacă acestea sunt mai mari decât cele pe care le-ar fi presupus divorțul pe cale administrativă sau prin procedură notarială precum și în alte pierderi materiale datorate necesității de a se adresa instanței. Fiind vorba de o răspundere civilă delictuală, cel care pretinde repararea prejudiciului trebuie să dovedească existența acestuia, vinovăția autorului faptei ilicite precum și raportul de cauzalitate. Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, instanța poate obliga ofițerul de stare civilă sau notarul public să elibereze certificatul de divorț și la plata despăgubirilor, după caz.
SOLUȚIONAREA CERERILOR ACCESORII CERERII DE DIVORȚ
Ofițerul de stare civilă sau notarul public au competența de a soluționa doar acele cereri accesorii asupra cărora soții au ajuns la un comun acord. În ceea ce privește numele de familie pe care soții urmează să il poarte după desfacerea căsătoriei, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public este obligat să țină cont de înțelegerea soților însă în cazul în care acest acord nu există, se va emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț iar soții vor fi îndrumați să se adreseze instanței de judecată pentru obținerea divorțului. La fel se va proceda și în situația în care soții nu se înțeleg asupra exercitării drepturilor părintești.
Atunci când nu există o învoială asupra pentru soluționarea cererilor accesorii, se vor constata soluții diferite în funcție de natura acestor cereri. Astfel, dacă neînțelegerea vizează cereri accesorii precum cele menționate anterior, se va respinge cererea de divorț. În schimb, daca cererile accesorii se referă la alte aspecte asupra cărora soții nu ajung la un acord comun, ofițerul de stare civilă sau notarul public eliberează certificatul de divorț însă îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată pentru a se pronunța asupra neînțelegerilor. Astfel, are loc o disjungere a cererii de divorț față de cererile accesorii. În final, certificatul de divorț va cuprinde mențiuni și în legătură cu modul de soluționare a cererilor accesorii.
MENȚIUNEA CERTIFICATULUI DE DIVORȚ ÎN ACTUL DE CĂSĂTORIE
Mențiunea privind divorțul pe actul de căsătorie prezintă importanță în ceea ce privește o corectă evidență a actelor de stare civilă dar și pentru ca ofițerul de stare civilă să poată îndeplini formalitățile de publicitate referitoare la încetarea regimului matrimonial. Publicitatea are rolul de a aduce la cunoștința terților noua situație juridică în care se află soții. Față de terți, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut mențiune despre certificatul de divorț sau de la data când aceștia au luat cunoștință de situație pe o altă cale.
În funcție de competența teritorială a ofițerului de stare civilă, sunt reglementate două ipoteze:
Când divorțul se constată chiar la primăria unde a avut loc căsătoria iar ofițerul de stare civilă este obligat să facă mențiunea pe actul de căsătorie după emiterea certificatului de divorț;
Când divorțul se constată la primăria în a cărei rază teritorială și-au avut soții ultima locuință comună iar ofițerul de stare civilă are obligația de a trimite, de îndată, o copie certificată de pe certificatul de divorț la primăria unde s-a încheiat căsătoria pentru a se face mențiune pe actul de căsătorie.
De asemenea, și notarul public înaintează de îndată ce a emis certificatul de divorț, o copie de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria în vederea efectuării aceleiași mențiuni.
După cum am menționat anterior, mențiunea certificatului de divorț în actul de căsătorie are rolul de opozabilitate față de terți și produce efecte patrimoniale și nepatrimoniale. Efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut mențiune despre certificatul de divorț iar efectele nepatrimoniale sunt opozabile terților chiar de la data la care căsătoria este considerată desfăcută adică din ziua când divorțul este constatat pe cale administrativă sau notarială. Pe cale de excepție, dacă soțul reclamant decedează iar acțiunea este continuată de moștenitorii acestuia, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului.
CAPITOLUL VI.
EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI
SECȚIUNEA 1.
Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile personale dintre soți
PIERDEREA DREPTURILOR CARE DECURG DIN CALITATEA DE SOȚ
Codul Civil instituie anumite reguli în ceea ce privește efectele divorțului asupra raporturilor nepatrimoniale dintre soți. Astfel, art. 384 C. civ. prevede că „divorțul este considerat pronunțat împotriva soțului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria”. Textul legal evidențiază rolul culpei în desfacerea căsătoriei așa cum acesta reiese din concluziile doctrinei. Dacă ambii soți sunt vinovați de destrămarea căsătoriei, divorțul va fi pronunțat din culpa lor comună însă situația juridică este aceeași, prin urmare diferențierea la nivel conceptual nu mai este necesară.
Ca și sancțiune pentru soțul din a cărui culpă s-a pronunțat divorțul, legea prevede pierderea drepturilor pe care actele normative sau convențiile încheiate anterior desfacerii căsătoriei le atribuie acestuia. Prin urmare, culpa exclusivă a soțului determină pierderea drepturilor conferite de lege și anume: obligația de întreținere între foștii soți, prestația compensatorie, atribuirea beneficiului contractului de închiriere pentru locuința comună. Referitor la obligația de întreținere între foștii soți, deși fiecare soț are dreptul de a beneficia dupa divorț de pensie de întreținere pe durată nelimitată, în cazul în care îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru acordarea acesteia, soțul împotriva căruia s-a pronunțat divorțul nu va putea beneficia de obligația de întreținere decât cel mult un an de la data pronunțării divorțului.
În cazul convențiilor încheiate cu terții anterior pronunțării divorțului, soțul culpabil poate pierde beneficiul contractului de închiriere a locuinței comune sau dreptul său de folosință care decurge din contractul încheiat cu un terț. Aceste efecte nu se produc dacă ambii soți sunt culpabili de divorț sau când divorțul are loc de comun acord și nu se face nicio mențiune despre culpa vreunuia dintre soți, fiind un divorț remediu.
ÎNCETAREA CALITĂȚII DE SOȚ
Calitatea de soț încetează pentru viitor de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a pronunțat divorțul sau ca urmare a decesului soțului. Prin urmare, de la această dată, soțul divorțat sau văduv este liber de orice drepturi și obligații care sunt determinate de calitatea de persoană căsătorită, având posibilitatea de a se recăsători.
Referitor la dreptul de recăsătorie, trebuie menționat faptul că în unele state, legislația interzice dreptul soțului culpabil de divorț de a se recăsători pe o anumită perioadă de timp. De exemplu, Codul civil elvețian prevede că judecătorul fixează un termen de cel puțin un an și cel mult 2 ani în care soțul vinovat de desfacerea căsătoriei nu are dreptul de a se recăsători iar în cazul în care divorțul este pronunțat pe motiv de adulter, termenul stabilit de către instanță se poate prelungi până la 3 ani.
OBLIGAȚIA DE SPRIJIN MORAL
Întrucât soțului divorțat nu-i mai incumbă obligațiile morale care decurg din calitatea de soț, această obligație încetează ca urmare a desfacerii căsătoriei. De asemenea, ulterior pronunțării divorțului, nu se mai pune problema obligației conjugale, de fidelitate sau de coabitare.
NUMELE DE FAMILIE AL FOȘTILOR SOȚI
În legătură cu numele pe care urmează să îl poarte soții după pronunțarea divorțului, legea prevede următoarele alternative:
părțile pot conveni ca soțul care a preluat numele celuialt soț la încheierea căsătoriei, să il poarte și după divorț;
în cazul în care nu se poate ajunge la un comun acord, instanța poate încuviința, pentru motive temeinice, ca ambii soți să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei;
în lipsa înțelegerii dintre soți sau, după caz, a încuviințării instanței, fiecare dintre foștii soți va purta numele dinaintea căsătoriei.
Referitor la prima situație, această problemă se pune numai în cazul în care prin căsătorie, soții și-au schimbat numele de familie având la îndemână următoarele opțiuni: posiblitatea de a alege unul numele celuilalt, de a purta numele lor reunite sau posibilitatea ca unul dintre ei să își păstreze numele dinaintea căsătoriei iar celălalt să preia numele lor reunite.
Reglementările noului Cod civil sunt preluate aproape integral din Codul familiei.
A doua situație are în vedere numai divorțul pe cale judiciară deoarece deși soții sunt de acord cu divorțul și optează pentru obținerea acestuia pe cale administrativă sau prin procedură notarială, dacă nu se înțeleg asupra numelui pe care urmează să il poarte după desfacerea căsătoriei, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public va da o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îi va îndruma către instanța de judecată.
Motivele temeinice pentru care instanța poate încuviința, la solicitarea oricăruia dintre soți, ca aceștia să poarte în continuare numele de familie din timpul căsătoriei, are în vedere interesul superior al copilului sau interesul unuia dintre soți.
Jurisprudența a identificat o serie de situații de fapt, sub reglementarea Codului familiei, care justificau ca instanța să încuviințeze unui soț să poarte după pronunțarea divorțului numele avut în timpul căsătoriei datorită motivelor temeinice prevăzute și de actuala reglementare, ceea ce face ca practica judiciară în materie să își păstreze valabilitatea. În ceea ce privește interesul unuia dintre soți de a-și păstra numele purtat în timpul căsătoriei, acesta se poate invoca atunci când soțul exercită anumite profesii liberale sau alte activități în cadrul cărora a devenit cunoscut cu numele de familie. Referitor la interesul superior al copilului, este considerat motiv temeinic cazul în care copilul a fost încredințat unui părinte care solicită păstrarea numelui avut în timpul căsătoriei pentru a purta același nume cu copilul.
Instanța poate acorda această încuviințare indiferent de tipul divorțului, prin acordul soților dar care nu se înțeleg asupra numelui, din culpă sau din cauza stării de sănătate a unuia dintre soți.
De asemenea, instanța este obligată să se pronunțe asupra acestui aspect din oficiu, atunci când nu s-a solicitat în mod expres să se pronunțe în acest sens.
CAPACITATEA CIVILĂ DE EXERCIȚIU A SOȚULUI MINOR.
Persoana fizică care nu a împlinit vârsta de 18 ani poate dobândi capacitate deplină de exercițiu ca urmare a încheierii căsătoriei. Desfacerea căsătoriei prin divorț nu are drept consecință pierderea capacității civile de exercițiu dobândită de soțul minor. Rațiunea acestei reglementări constă în faptul că dacă s-ar admite soluția contrară, soțul minor ar suferi o sancțiune deși nu s-ar face vinovat de desfacerea căsătoriei.
SECȚIUNEA a 2-a.
Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți
ÎNCETAREA REGIMULUI MATRIMONIAL
Conform dispozițiilor art. 385 C. civ. regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț. Rațiunea acestei reglementări constă în faptul că, o dată introdusă cererea de divorț, atât viața de familie cât și raporturile patrimoniale dintre soți suferă modificări substanțiale. Astfel, continuarea regimului matrimonial după introducerea cererii de divorț ar putea ridica probleme în ceea ce privește, de exemplu, achiziționarea de noi bunuri.
În practică s-au întâlnit situații în care instanța a constatat din oficiu că regimul matrimonial a încetat la data introducerii cererii de divorț însă fără a specifica în mod expres că acesta încetează doar între soți. Întrucât încetarea regimului matrimonial între soți are loc în baza legii, s-a ajuns la concluzia că instanța nu este obligată să se pronunțe cu privire la acest aspect decât în cazul în care este sesizată prin cererea părților. Mențiunea care face referire la faptul că regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț este relevantă întrucât, în lipsa ei se înțelege că acest efect al divorțului se produce și față de terți.
Pe cale de excepție, la cererea unuia sau a ambilor soți, instanța poate să constate că încetarea regimului matrimonial între soți a avut loc la data despărțirii în fapt a acestora.
Dacă ambii soți solicită acest lucru, posibilitatea de a constata încetarea regimului matrimonial la data separației în fapt, este oferită de lege și în cazul divorțului pe cale administrativă sau prin procedură notarială. Referitor la aceste modalități de desfacere a căsătoriei, trebuie menționat faptul că nici ofițerul de stare civilă și nici notarul public nu pot lua în considerare acceastă cerere a soților întrucât ei nu au decât competența de a elibera certificatul de divorț. Cu toate acestea, notarul public are competența de a autentifica orice pretenție a soților, inclusiv constatarea încetării regimului matrimonial la data separației în fapt, convenția având natura juridică a unui contract de tranzacție.
În situația în care numai unul dintre soți solicită acest lucru, rezolvarea acestui aspect este posibilă numai în cazul divorțului pe cale judiciară deoarece presupune o neînțelegere între soți. Soțul care a formulat cererea trebuie să facă dovada că separația în fapt a existat și este totală, fiind imposibilă continuarea funcționării regimului matrimonial.
Față de terți, regimul matrimonial încetează la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege pentru adoptarea regimului matrimonial.
ÎMPĂRȚIREA BUNURILOR COMUNE ALE SOȚILOR
Aspecte generale privitoare la partaj
Prin partaj se înțelege operațiunea juridică care are drept scop sistarea stării de indiviziune și acordarea fiecărui coproprietar drepturi exclusive asupra unor bunuri determinate.
Partajul se realizează pe calea procedurii împărțelii judiciare în cadrul căreia se aplică toate normele prevăzute de legea procesual civilă care se impun ori de câte ori instanța este investită cu soluționarea cererilor care au ca obiect încetarea stării de indiviziune.
În doctrină este unanim susținut că indiviziunea îmbracă forma proprietății comune pe cote –părți și a proprietății comune în devălmășie. În ceea ce privește proprietatea comună în devălmășie, aceasta este alcătuită din totalitatea bunurilor dobândite de către soți în cadrul comunității legale de bunuri. Trebuie menționat faptul că prin „bunuri” nu se înțeleg doar acele lucruri corporale sau necorporale care reprezintă doar obiectul dreptului de proprietate, ele pot face obiectul și altor drepturi patrimoniale cum sunt drepturile reale de uz, uzufruct și superficie dar și a celor de creanță.
În practică, ridică probleme în mod frecvent, partajul dreptului de folosință asupra locuinței închiriate de către soți în timpul căsătoriei.
Momentul în care intervine sistarea stării de indiviziune prezintă relevanță întrucât, în funcție de acest moment, poate îmbrăca diferite forme precum cea a partajului bunurilor comune în timpul comunități legale sau convenționale, la solicitarea soților sau a creditorilor; a partajului bunurilor comune la încetarea regimului matrimonial al comunității legale; a partajului cu ocazia desfacerii căsătoriei, în cadrul procesului de divorț și a partajului bunurilor comune, ulterior pronunțării divorțului. În toate cazurile, partajul poate fi solicitat pe cale principală sau incidentă.
Partajul prezintă anumite particularități în ceea ce privește poziția părților în sensul că acesta se poate realiza prin acordul soților sau prin hotărâre judecătorească. Acordul soților reprezintă regula în materie iar împărțirea acestora de către instanță se realizează pe cale de excepție. Este important de menționat faptul că, deși există o înțelegere între părți, partajul are loc prin intermediul instanței de judecată sau prin act notarial. De asemenea, în funcție de cum soții urmează să împartă toate bunurile comune sau numai o parte dintre acestea, partajul se clasifică în partaj total sau parțial.
Normele legale evidențiază anumite caractere juridice care sunt specifice doar acțiunii de partaj, aceasta deosebindu-se sub diferite aspecte de alte acțiuni în justiție.
O primă particularitate o constituie faptul că este o acțiune imprescriptibilă. Astfel, de regulă, ieșirea din indiviziune poate fi cerută oricând însă de la această regulă sunt instituite și anumite excepții, reprezentate de cazurile în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic sau hotărâre judecătorească. Chiar și în situația în care, din diverse motive, sunt omise anumite bunuri care pot face obiectul împărțelii, dreptul la acțiune este imprescriptibil.
Potrivit prevederilor legale, nicio persoană sau autoritate nu poate obliga un coproprietar să rămână în indiviziune iar niciun coindivizor nu poate renunța la dreptul de a solicita oricând ieșirea din această stare. Cu toate acestea, la o interpretare strictă a art. 669 C. civ. se observă faptul că textul legal se referă numai la proprietatea pe cote-părți adică doar la coproprietate ceea ce înseamnă că acțiunea de partaj a bunurilor care alcătuiesc proprietatea comună în devălmășie este prescriptibilă.
A doua particularitate constă în aceea că acțiunea de partaj este o acțiune indivizibilă. Codul de procedură civilă prevede că reclamantul este obligat să specifice în cererea de partaj persoanele între care acesta urmează să se realizeze, bunurile care sunt supuse procedurii de partaj precum și valoarea acestora, locul unde se află și, după caz, persoanele în posesia sau administrarea cărora se află. Prin urmare, prezența soților la împărțeală este obligatorie indiferent dacă ambii sau doar unul dintre ei a promovat acțiunea iar în situația în care sunt implicate terțe persoane în coproprietate sau în devălmășie cu soții, acestea sunt introduse forțat în proces.
Un alt caracter juridic specific acțiunii de împărțeală se referă la faptul că partajul propriu-zis se face în natură. Astfel, fiecărui soț i se atribuie bunurile care i se cuvine.
În practică, în mod frecvent, partajul bunurilor comune în devălmășie nu are loc în cadrul procesului de divorț ci după pronunțarea acestuia. Datorită faptului că, o dată cu desfacerea căsătoriei încetează calitatea de soț, se pune problema naturii juridice a bunurilor comune în devălmășie. Deși nu este unitară, concluzia legală adoptată este aceea conform căreia bunurile respective rămân în proprietatea codevălmașă a foștilor soți până când se stabilește prin act notarial sau prin hotărâre judecătorească, cota-parte care revine fiecăruia. Prin urmare, proprietatea comună în devălmășie nu dispare și nici nu imbracă forma proprietății pe cote-părți o dată cu desfacerea căsătoriei ci își va continua existența până la efectuarea partajului.
Titularii acțiunii de partaj
Indiferent că are loc pe cale principală sau incidentă, acțiunea de partaj poate fi promovată doar de către soți întrucât numai ei sunt titularii comunității de bunuri în devălmășie sau pe cote-părți care urmează a fi partajată.
Însăși această calitate de coproprietari în devălmășie sau pe cote-părți determină legitimitatea procesuală a soților. Aceasta mai este susținută și de prevederile legale conform cărora nici o persoană nu poate fi obligată să rămână în indiviziune contrar voinței sale.
Doctrina evidențiază faptul că soții beneficiază de dublă calitate în cadrul acestei acțiuni, ei fiind reclamanți și pârâți. Astfel, nu are relevanță care dintre ei a solicitat ieșirea din indiviziune. Singura condiție care se cere a fi respectată pentru ca acțiunea de partaj să fie admisă se referă la participarea la proces a ambilor soți dar și a persoanelor interesate de soarta bunurilor care urmează a fi partajate. De exemplu, cererea de partaj care are ca obiect folosința locuinței închiriate de soți în timpul căsătoriei, atrage introducerea în proces a proprietarului bunului închiriat.
Este posibil ca în timpul procesului de partaj să intervină decesul unuia dintre soți. În această situație, drepturile patrimoniale ale soțului supraviețuitor asupra bunurilor comune vor putea fi valorificate prin intermediul partajului succesoral.
Obiectul cererii de partaj
Din cele menționate anterior reiese faptul că obiectul partajului este format din totalitatea bunurilor mobile și imobile dobândite de către soți în timpul căsătoriei, sub imperiul comunității legale sau convenționale.
Obiectul cererii de partaj însă, așa cum poate fi dedus din prevederile legale, constă în pretențiile formulate de către părți în legătură cu masa bunurilor comune. Aceste pretenții au la bază scopul de a stabili cota-parte care se cuvine fiecăruia dintre ei.
Prin urmare, pretențiile soților se materializează în cererea de partaj. În vederea soluționării acestora, instanța, la primul termen de judecată, va lua o declarație soților cu privire la natura bunurilor supuse partajului, valoarea acestora, locul unde se află dar mai ales asupra existenței sau inexistenței unui acord între aceștia. Cu alte cuvinte, înaintea soluționării cererii, se va stabili masa partajabilă.
În situația în care soții au ajuns la o înțelegere stabilind întinderea masei partajabile precum și drepturile care le revin fiecăruia asupra bunurilor, instanța va dispune împărțirea bunurilor respective pe cote-părți conform voinței lor. Aceeași soluție se impune și în cazul în care comunitatea convențională este alcătuită din bunuri pe cote-părți.
Atunci când soții nu au convenit asupra partajului, înainte de a dispune împărțirea bunurilor, instanța trebuie să stabilească contribuția acestora în dobândirea bunurilor. În funcție de această contribuție va decide cota-parte care se cuvine fiecărui soț după care va dispune partajul propriul-zis. Stabilirea cotei-părți în funcție de contribuția fiecărui soț în dobândirea bunului este ridicată la rang de principiu de către practica judiciară. Este necesar a se preciza că se are în vedere contribuția soților la dobândirea tuturor bunurilor comune ca universalitate și nu ca bunuri individuale determinate.
Aportul fiecărui soț la dobândirea bunurilor care alcătuiesc comunitatea legală sau convențională se poate stabili pe baza unor criterii precum salariul soților, munca depusă pentru îndeplinirea sarcinilor căsătoriei, implicarea în creșterea copiilor minori și activitatea desfășurată în gospodărie. Pe lângă acestea, se poate ține seama și de perioada în care aceștia au fost despărțiți în fapt.
Instanța are dreptul să dispună împărțirea bunurilor în cote egale atunci când determinarea contribuției soților este imposibilă,. Această soluție are la bază prezumția de aport egal, de comunitate însă, fiind doar prezumții relative, pot fi răsturnate oricând prin proba contrară. De asemenea, în raport de contribuția fiecărui soț, cotele-părți pot fi egale sau inegale.
Un aspect important de menționat privește faptul că remunerațiile pentru munca depusă sau alte sume de bani cu titlu de pensie de întreținere precum și datoriile personale ale soțului, nu intră în componența comunității de bunuri.
De asemenea, valoarea bunurilor comune distruse, degradate, cheltuite sau risipite într-un alt mod, în defavoarea celuilalt soț, se vor imputa părții care i se cuvine. Cu alte cuvinte, valoarea bunurilor distruse se va scădea din cota de contribuție a soțului culpabil. Prin urmare, în cadrul masei partajabile, pot fi incluse și bunurile inexistente.
Stabilirea pe cote-părți nu se poate realiza fără administrarea unor probe. În procesul de partaj, sarcina probei joacă un rol deosebit de important. În principiu, cel care formulează o cerere de partaj trebuie sa o dovedească, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege când acest lucru nu reprezintă o obligativitate. De exemplu cel care susține că un anumit bun este comun în devălmășie nu trebuie sa dovedească acest fapt. Per a contrario, persoana care contestă apartenența unui bun la o comunitate, este obligată să facă dovada în acest sens.
În sfârșit, potrivit dispozițiilor legale, este imposibilă transformarea bunurilor proprii în bunuri comune.
LOCUINȚA FAMILIEI
Locuința familiei este considerată a fi locuința comună a soților sau locuința soțului în grija căruia se află copiii.
Instanța învestită cu soluționarea cererii de divorț este obligată să se pronunțe și asupra cererii privind atribuirea folosinței locuinței comune a soților.
Atunci când folosirea locuinței comune de către ambii soți este imposibilă, legea oferă acestora posibilitatea de a conveni care dintre ei o va folosi până la partaj. În cazul în care soții nu ajung la un acord comun, dacă unul dintre ei este proprietarul imobilului, instanța va atribui unuia sau altuia beneficiul folosirii locuinței până la partaj. Pe de altă parte, dacă locuința este închiriată, instanța va atribui unui soț beneficiul contractului de închiriere.
În practică s-a decis, sub imperiul reglementărilor anterioare intrării în vigoare a Codului Civil din 2011, că se poate proceda la partajul locuinței folosită de soți în timpul căsătoriei dacă este posibilă împărțirea acesteia în natură, în sensul atribuirii sub folosință exclusivă fiecăruia dintre soți a unei camere separate. Această soluție era adoptată numai în situația în care conviețuirea soților în cadrul aceluiași imobil era posibilă.
În vederea atribuirii folosinței locuinței comune până la partaj, instanța trebuie să țină seama de anumite criterii precum interesul superior al copiilor minori, culpa în desfacerea căsătoriei și posibilitățile locative ale foștilor soți.
PRESTAȚIA COMPENSATORIE ÎN CAZ DE DIVORȚ
Prestația compensatorie este o instituție nouă în dreptul civil român fiind inspirată din Codul civil francez care o prevede în mod expres prin art. 270-281.
Sunt situații în care, după desfacerea căsătoriei, se produc diminuări semnificative ale nivelului de trai al foștilor soți.
Prestația compensatorie poate fi definită ca fiind obligația soțului culpabil de desfacerea căsătoriei de a plăti soțului nevinovat o anumită sumă de bani sau de a-i constitui un drept de uzufruct asupra unor bunuri pentru a evita producerea unui dezechilibru semnificativ privind nivelul de trai al acestuia din urmă.
Codul civil reglementează în art. 390 condițiile care trebuie îndeplinite pentru admiterea cererii de acordare a prestației compensatorii. Acestea presupun următoarele:
în situația în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație compensatorie. Din prevederile legale rezultă, per a contrario că solicitarea unei cereri de acordare a prestației compensatorii nu poate fi admisă în cazul divorțului prin acordul soților indiferent că acesta este stabilit pe cale judecătorească, administrativă sau notarială. Cererea este inadmisibilă și în ceea ce privește divorțul datorită stării de sănătate a unuia dintre soți care face imposibilă continuarea căsătoriei. Rațiunea acestei interziceri constă în faptul că, la pronunțarea divorțului nu se face mențiune de culpa vreunuia dintre soți.
divorțul trebuie să producă un decalaj material semnificativ între soți. Astfel, ca urmare a desfacerii căsătoriei, nivelul de trai al soțului reclamant suferă o diminuare drastică.
căsătoria trebuie să fi durat cel puțin 20 ani. Această condiție este impusă de lege pentru a se evita încheierea căsătoriilor doar din interes patrimonial.
prestația compensatorie nu poate fi acordată concomitent cu pensia de întreținere.
În urma unei interpretări stricte a dispozițiilor legale, se pot desprinde anumite caractere juridice ale prestației compensatorii.
Astfel, prestația compensatorie prezintă un caracter patrimonial. Această concluzie este susținută și de prevederile Codului civil care o include la secțiunea efectelor patrimoniale ale divorțului.
A doua concluzie desprinsă din interpretarea art. 390 alin. (1) care prevede că soțul reclamant poate beneficia de prestație compensatorie, se referă la caracterul facultativ.
De asemenea, întrucât prestația compensatorie nu poate fi acordată concomitent cu pensia de întreținere, aceasta are un caracter subsidiar.
Caracterul intuitu personae reprezintă de asemenea un aspect relevant al prestației compensatorii.
Prestația compensatorie poate fi solicitată de către soțul reclamant numai odată cu cererea de divorț și numai în cazul divorțului pe cale judiciară, din motive temeinice imputabile unuia dintre soți. Pe cale de consecință, aceasta este considerată a fi o cerere accesorie cererii de divorț, neexistând posibilitatea de a fi introdusă înainte sau după desfacerea căsătoriei.
În temeiul art. 391 alin. (2), instanța va avea în vedere anumite criterii în procesul de soluționare a prestației compensatorii precum resursele soțului care o solicită, pregătirea profesională, aptitudinea de a desfășura o activitate producătoare de venituri, vârsta, starea de sănătate a soților, mijloacele de care dispune soțul pârât din momentul desfacerii căsătoriei, contribuția fiecăruia la creșterea și educarea copiilor minori precum și de efectele pe care le va avea lichidarea regimului matrimonial.
În toate cazurile, este necesar să existe posibilitatea reală ca soțul care nu este vinovat de destrămarea căsniciei, să beneficieze în viitor de condiții de trai asemănătoare celor de care s-a bucurat în timpul căsătoriei.
Prestația compensatorie poate îmbrăca anumite forme, în funcție de situația concretă a soților. Astfel, instanța poate stabili prestația compensatorie în bani, fie sub forma unei sume globale, fie sub forma unei rente viagere sau în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care se află în proprietatea soțului pârât.
La rândul său, renta poate consta într-o sumă de bani determinată sau într-un anumit procentaj din veniturile debitorului și poate fi acordată pe o anumită durată de timp stabilită de către instanță sau pe toată durata vieții soțului reclamant. Durata prestației compensatorii în ceea ce privește uzufructul se stabilește în mod asemănător.
În situația în care prestația compensatorie este stabilită sub forma unei executări succesive, instanța poate dispune mărirea sau micșorarea prestației compensatorii atunci când mijloacele soțului culpabil sau resursele soțului reclamant se modifică substanțial.
Dat fiind caracterul personal al acestei instituții, acesta influențează cazurile în care încetează prestația compensatorie. Astfel, potrivit art. 395 C. civ., prestația compensatorie încetează în următoarele cazuri:
prin decesul unuia dintre soți;
prin recăsătorirea creditorului;
când creditorul obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.
DREPTUL LA DESPĂGUBIRI ÎN CAZ DE DIVORȚ
Cu titlu de noutate, Codul Civil reglementează dreptul la despăgubiri ca o formă de răspundere civilă delictuală specifică raporturilor dintre soți ca urmare a desfacerii căsătoriei.
Pronunțarea divorțului din culpa exclusivă a unuia dintre soți poate produce prejudicii semnificative soțului nevinovat de destrămarea căsătoriei. Aceste prejudicii pot fi:
de ordin material ca de exemplu situația în care, datorită divorțului, nu mai este posibilă încheierea unui contract sau cazul în care datorită comportamentului celuilalt soț, soțul nevinovat a fost nevoit să părăsească locuința familiei și a trebuit să închirieze o altă locuință, chiria constituind un prejudiciu;
de ordin moral cum ar fi suferința pricinuită de comportamentul celuilalt soț în cadrul pricesului de divorț sau situația în care divorțul produce un prejudiciu de imagine fiind des întâlnit în cazul persoanelor publice,
de ordin profesional, un exemplu relevant în acest caz fiind cazul preoților ortodocși.
Trebuie menționat faptul că prejudiciile produse diferă de acel dezechilibru semnificativ care generează dreptul la prestația compensatorie.
Dreptul la despăgubiri se poate aplica atât în cazul în care soțul pârât este vinovat de destrămarea căsniciei cât și atunci când soțul reclamant este culpabil de divorț. Dacă divorțul se pronunță din vina ambilor soți, niciunul dintre aceștia nu va beneficia de dreptul la despăgubiri.
Deoarece este vorba de o răspundere civilă delictuală, sarcina probei prejudiciilor suferite revine soțului reclamant. Acesta trebuie să probeze existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția autorului faptei dar mai ales faptul că divorțul nu a fost pronunțat din vina sa.
În urma interpretării art. 388 C. civ., se pot desprinde unele observații.
În primul rând, despăgubirile se vor acorda distinct de prestația compensatorie. Rațiunea acestei soluții are la bază concepția potrivit căreia cele două instituții au izvoare și efecte distincte. Cu toate acestea, în practică este posibil să se acorde ambele însă nu concomitent.
În al doilea rând, textul legal nu precizează natura prejudiciului. Prin urmare, orice formă îmracă acesta, soțul interesat are posibilitatea de a solicita despăgubiri.
În al treilea rând, solicitarea despăgubirilor se poate adresa numai soțului vinovat de desfacerea căsătoriei, prin urmare nu pot fi acordate despăgubiri în situațiile în care divorțul se pronunță fără a se face mențiune de vina vreunuia dintre soți.
În al patrulea rând, trebuie analizată formularea legiuitorului care se referă la soțul „vinovat” și „nevinovat”. Utilizarea acestor termeni față de celelalte texte legale unde se menționează „culpa” soților ridică anumite incertitudini datorită faptului că , din punct de vedere juridic, nu se poate pune semnul egalității între culpă și vinovăție. Însă art. 16 C. civ. dispune sub denumirea marginală „vinovăția” că persoana răspunde pentru faptele săvârșite cu intenție sau din culpă. Pe cale de consecință, „vinovăția” reprezintă generalul iar „culpa” particularul.
În al cincilea rând, despăgubirile pot fi solicitate doar odată cu cererea de divorț, prin urmare, la fel ca și în cazul prestației compensatorii, această solicitare reprezintă o cerere accesorie cererii de divorț.
Cererea de despăgubiri va fi soluționată de către instanță prin hotărârea de divorț.
OBLIGAȚIA DE ÎNTREȚINERE ÎNTRE FOȘTII SOȚI
Întrucât actuala reglementare preia aproape în totalitate dispozițiile art. 41 C. fam., pentru interpretarea art. 389 C. civ. pot fi avute în vedere doctrina și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a noului Cod civil.
În timpul căsătoriei, între soți există o obligație legală de întreținere care incetează o dată cu desfacerea acesteia. Cu toate acestea, în condițiile legii, obligația de întreținere își poate menține existența și după pronunțarea divorțului.
Fostul soț trebuie să îndeplinească anumite condiții generale și speciale pentru a putea pretinde întreținere din partea celuilalt soț. Astfel, condițiile generale care trebuie respectate se referă la faptul că soțul trebuie să se afle într-o stare de nevoie cauzată de o incapacitate de muncă intervenită înaintea încheierii căsătoriei sau pe parcursul acesteia și de asemenea, trebuie să dea dovadă de un comportament corespunzător. Referitor la această ultima cerință, dreptul la întreținere se pierde dacă în timpul căsătoriei sau după pronunțarea divorțului, persoana care îl pretinde a săvârșit cu intenție fapte grave, contrare legii, împotriva celui de la care solicită întreținerea. De asemenea, textul legal impune și o condiție specială, anume accea ca incapacitatea de muncă să fi intervenit înainte de căsătorie, pe parcursul acesteia sau în termen de un an de la pronunțarea divorțului dacă incapacitatea respectivă prezintă legături cu căsătoria.
În toate cazurile însă, este necesar ca debitorul obligației de întreținere să dispună de mijloacele necesare pentru a putea plăti.
Cuantumul pensiei de întreținere se va stabili de către instanță care trebuie să aibă în vedere starea de nevoie a creditorului și posibilitățile debitorului pentru a nu se crea o disproporție între nevoile fostului soț și valoarea stabilită. Art. 389 alin. (3) C. civ. prevede un cuantum mai redus al obligației de întreținere față de cel prevăzut de art. 41 alin. (3) din C. fam., rezumându-se la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei. De asemenea, actuala reglementare, spre deosebire de vechea lege, nu face referire în mod expres la venitul net „de muncă”. Pe cale de consecință, vor fi avute în vedere toate veniturile debitorului, veniturile din muncă, din chirii, prestării servicii etc.
Textul legal prevede limita pensiei de întreținere în situația în care aceasta trebuie acordată cumulativ, atât în beneficiul soțului cât și al copiilor minori, stabilind că nu se poate depăși jumătate din venitul net al debitorului.
Cererea pensiei de întreținere poate fi formulată oricând pe durata procesului, chiar și după pronunțarea divorțului în cazul în care starea de incapacitate a survenit ulterior însă nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de divorț sau de la data eliberării certificatului de divorț. În situația în care pensia de întreținere a fost solicitată pe parcursul procesului de divorț, soțul care are dreptul la aceasta va beneficia de întreținere de la data desfacerii căsătoriei. În celelalte cazuri, pensia va fi acordată de la data la care a fost cerută.
Culpa soților în desfacerea căsătoriei influențează termenul în care se acordă pensia de întreținere. Astfel, dacă divorțul se pronunță din culpa unuia dintre soți, soțul vinovat beneficiază de pensia de întreținere doar un an de la data desfacerii căsătoriei. În celelalte cazuri, când divorțul se pronunță fără a se face mențiune de culpa vreunuia dintre soți sau dimpotrivă, divorțul are loc din culpa ambilor soți, aceștia au dreptul la întreținere pe durată nelimitată.
Obligația de întreținere încetează prin recăsătorirea soțului beneficiar.
SECȚIUNEA a 3-a
Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile dintre soți și copiii lor minori
3.1. EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RELAȚIILE PERSONALE DINTRE SOȚI ȘI COPII
a) Exercitarea autorității părintești
Prin noțiunea de autoritate părintească se înțelege ansamblul drepturilor și obligațiilor care le revin părinților în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor lor minori.
Prin hotărârea de divorț, instanța este obligată să se pronunțe chiar și din oficiu asupra încredințării copiilor minori, ținând seama de interesele superioare ale acestora, de concluziile raportului de anchetă psihosocială sau de înțelegerea dintre soți, în cazul în care aceasta există.
În practica judiciară s-a stabilit că referatul întocmit în urma anchetei sociale privind încredințarea copilului minor unui soț, nu poate să producă prin el însuși efecte juridice, prin urmare nu poate fi atacat separat ci doar împreună cu hotărârea de divorț.
De regulă, autoritatea părintească este exercitată după divorț de către ambii părinți. Foștii soți trebuie să se consulte în toate cazurile în care este necesară luarea anumitor decizii. Deși decizia finală aparține fostului soț căruia i-a fost încredințat copilul, este obligatorie consultarea cu celălalt soț în ceea ce privește aspectele legate de creșterea și educarea minorului ca de exemplu școala la care urmează să fie înscris copilul, intervențiile medicale la care acesta trebuie să fie supus etc.
Pe cale de excepție, atunci când există motive temeinice, instanța poate dispune exercitarea autorității părintești de către un singur soț. Sunt considerate a fi motive întemeiate imposibilitatea de a-și exprima voința sau decăderea din drepturile părintești. În această situație, celălalt soț are dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului.
Dacă din căsătorie au rezultat mai mulți copii iar interesul lor impune acest lucru, aceștia pot fi încredințați chiar părintelui culpabil de destrămarea căsătoriei. Rațiunea acestei soluții are în vedere interesul superior al copilului.
Practica judiciară a stabilit că în vederea încredințării copiilor, instanța trebuie să ia act de anumiți factori de ordin material, moral și social precum starea materială a părinților, pregătirea intelectuală a acestora, relațiile afective dintre părinți și copii etc. În toate cazurile, instanța este obligată să asculte copiii.
Curtea Supremă de Justiție a apreciat că opinia copilului de a fi încredințat unuia dintre părinți nu influențează adoptarea soluției ci trebuie analizată pentru a se putea determina interesul superior al minorului.
Dacă intervin schimbări semnificative care influențează interesul superior al copilului, instanța poate dispune modificarea exercițiului autorității părintești. Astfel, pe cale de excepție, autoritatea părintească poate fi exercitată și de către alte persoane, atunci când copilul este plasat la o altă familie sau la o instituție de ocrotire.
Referitor la încetarea autorității părintești, aceasta are loc în următoarele cazuri:
la data la care copilul împlinește vârsta majoratului;
când minorul de 16 ani dobândește, în condițiile legii, capacitate de exercițiu deplină;
prin decesul copilului.
b) Stabilirea locuinței copilului
Soții au posibilitatea de a stabili de comun acord care va fi locuința viitoare a copilului. Cu toate acestea, înțelegerea părinților nu produce efecte juridice decât dacă este încuviințată de către instanță. Pe cale de excepție, în cazul divorțului prin procedură notarială, învoiala părților cu privire la stabilirea locuinței copilului va fi cuprinsă în convenția privind efectele divorțului și se va aplica corespunzător.
În situația în care înțelegerea părților contravine interesului superior al copilului sau dacă soții nu pot ajunge la un consens, instanța va stabili la care dintre părinți urmează să locuiască copilul. În procesul de soluționare al acestui aspect, instanța trebuie să țină cont de un complex de factori, ca de exemplu relațiile afective care există între copil și părinți, vârsta copilului, posibilitățile financiare și condițiile de locuit ale fiecăruia dintre soți, pregătirea lor intelectuală etc.
Dacă din căsătorie au rezultat mai mulți copii, un aspect deosebit de important de care instanța trebuie să ia act îl constituie stabilirea locuinței tuturor copiilor la același părinte, pentru a se evita separarea acestora. În situația în care această soluție este contrară interesului superior al minorilor, separarea copiilor este posibilă.
De asemenea, dacă după pronunțarea hotărârii, s-au produs anumite modificări ale împrejurărilor care au determinat adoptarea soluției privind atribuirea locuinței copilului, acesta fapt poate atrage înlocuirea măsurii privind locuința minorului. Astfel, aceasta poate fi stabilită la celălalt părinte sau alte rude ori insituții specializate în acest domeniu.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Proceduri Legale de Desfacere a Casatoriei (ID: 129216)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.