Procedura Speciala de Urmarire Si Judecare a Infractiunilor Flagrante
CAPITOLUL I
Procesul penal : procedura obișnuită și procedura urgentă de urmărire și judecare a unor infracțiuni. Considerațiuni generale
Secțiunea I – Procesul penal; elemente definitorii; fazele procesului penal pag. 05
Secțiunea II – Procedura obișnuită și procedura urgentă de urmărire penală și judecare a unor infracțiuni; considerațiuni generale pag. 10
CAPITOLUL II
Flagranță juridică penală
Secțiunea I – Noțiunea de flagranță juridică penală pag.14
Secțiunea II – Evoluția istorică a noțiunii de flagranță juridică
penală pag.20
Secțiunea III – Cazurile de aplicare a procedurii urgente de urmărire
și judecare pag.25
Secțiunea IV – Instituții procesuale asupra cărora intervin derogări de la procedura obișnută: percheziția; măsuri de prevenție; actele organelor de constatare; actele premergătoare judecății; judecata în primă instanță; apelul și recursul pag.31
CAPITOLUL III
Procedura specială de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante
Secțiunea I – Urmărirea penală în cadrul procedurii urgente pag.35
a) constatarea infracțiunii
b) măsurile preventive
c) trimiterea în judecată a inculpatului
Secțiunea II – Judecata în primă instanță în cadrul procedurii
urgente pag.43
a) instanța competentă
b) măsurile premergătoare ședinței de judecată
c) ședinta de judecată în primă instanță
d) soluționarea cauzei
Secțiunea III – Apelul și recursul în cadrul procedurii urgente pag.51
CAPITOLUL IV
Alte aspecte procedurale incidente cu procedura urgentă de urmărire și judecare a unor infractiuni flagrante
Sectiunea I – Situația învinuitului sau inculpatului arestat preventiv, în cazul schimbării procedurii speciale în procedura obișnuită pag.53
Secțiunea II
– Aplicarea procedurii speciale în cazul concursului de infracțiuni, când toate infracțiunile concurente sau numai unele dintre acestea sunt flagrante pag.56
Secțiunea III
– Aplicarea procedurii speciale în caz de indivizibilitate și conexitate a unor infracțiuni flagrante pag.60
Secțiunea IV – Reglementări legale incidente cu procedura specială de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante
pag.63
a) Constituția României -1991
b) Decretul-Lege nr-1 S/1990
c) Decretul-Lege nr.41/1990
d) Legea nr.12/1990
e) Legea nr.83/1992
BIBLIOGRAFIE
=== Procedura specială de urmărire şi judecare a infracţiunilor flagrante ===
PLANUL LUCRĂRII
TEMA : Procedura specială de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante
CAPITOLUL I
Procesul penal : procedura obișnuită și procedura urgentă de urmărire și judecare a unor infracțiuni. Considerațiuni generale
Secțiunea I – Procesul penal; elemente definitorii; fazele procesului penal pag. 05
Secțiunea II – Procedura obișnuită și procedura urgentă de urmărire penală și judecare a unor infracțiuni; considerațiuni generale pag. 10
CAPITOLUL II
Flagranță juridică penală
Secțiunea I – Noțiunea de flagranță juridică penală pag.14
Secțiunea II – Evoluția istorică a noțiunii de flagranță juridică
penală pag.20
Secțiunea III – Cazurile de aplicare a procedurii urgente de urmărire
și judecare pag.25
Secțiunea IV – Instituții procesuale asupra cărora intervin derogări de la procedura obișnută: percheziția; măsuri de prevenție; actele organelor de constatare; actele premergătoare judecății; judecata în primă instanță; apelul și recursul pag.31
CAPITOLUL III
Procedura specială de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante
Secțiunea I – Urmărirea penală în cadrul procedurii urgente pag.35
a) constatarea infracțiunii
b) măsurile preventive
c) trimiterea în judecată a inculpatului
Secțiunea II – Judecata în primă instanță în cadrul procedurii
urgente pag.43
a) instanța competentă
b) măsurile premergătoare ședinței de judecată
c) ședinta de judecată în primă instanță
d) soluționarea cauzei
Secțiunea III – Apelul și recursul în cadrul procedurii urgente pag.51
CAPITOLUL IV
Alte aspecte procedurale incidente cu procedura urgentă de urmărire și judecare a unor infractiuni flagrante
Sectiunea I – Situația învinuitului sau inculpatului arestat preventiv, în cazul schimbării procedurii speciale în procedura obișnuită pag.53
Secțiunea II
– Aplicarea procedurii speciale în cazul concursului de infracțiuni, când toate infracțiunile concurente sau numai unele dintre acestea sunt flagrante pag.56
Secțiunea III
– Aplicarea procedurii speciale în caz de indivizibilitate și conexitate a unor infracțiuni flagrante pag.60
Secțiunea IV – Reglementări legale incidente cu procedura specială de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante
pag.63
a) Constituția României -1991
b) Decretul-Lege nr-1 S/1990
c) Decretul-Lege nr.41/1990
d) Legea nr.12/1990
e) Legea nr.83/1992
CAPITOLUL I
Procesul penal ; procedura obișnuit și procedura urgentă de urmărire penală și judecare a unor infracțiuni. Considerațiuni generale
Secțiunea I
Procesul penal; elemente definitorii; Fazele procesului penal
Termenul "proces" derivă din latinul "procedare" , care exprimă ideea de mișcare, de evoluție.
Pe planul dreptului procesual penal aceasta înseamnă o activitate ce se desfășoară în timp, pentru aplicarea dreptului material penal, în vederea descoperirii infracțiunilor și identificării, prinderii și judecării infractorilor, astfel încât orice persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
În același timp, procesul penal contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei și a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.
Invocând una dintre numeroasele definiții ale doctrinei, procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfășuratâ într-o cauză penală, de către organele judiciare, cu participarea părților și a altor persoane, ca titulare de drepturi și obligații, având ca scop constatarea la timp si în mod complet a infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârsit, în așa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea de drept precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.
Din definția prezentată reținem ca elemente definitorii ale procesului penal, care caracterizează această instituție procesuală, următoarele :
a) constituie o activitate. Procesul penal este un fenomen dinamic, tipic evolutiv și care se manifestă ca o activitate foarte complexă. În cadrul său se desfășoară o seamă de activități mai restrânse. Fiecare dintre ele are menirea să împingă, să propulseze procesul spre atingerea scopului său final;
b) activitatea este reglementată de lege. Instituțiile procesuale și activitatea în ansamblul său se desfășoară în limitele celei mai stricte legalități. Corespunzător dictonului de drept penal substanțial "nullum crimen sine lege " și "nulla poena sine lege ", pe planul dreptului penal procesual ideea legalității s-a materializat în adagiul "nullum judicium sine lege ".
Legea precizează și formele în care se manifestă și realizează activitățile procesuale. Formele reglementate de lege în care se desfășoară procesul penal sunt denumite forme procesuale.
c) Procesul penal se realizează într-o cauză penală determinată. Premisa procesului penal rezidă întotdeauna într-un fapt determinat, care constituie obiectul material al procesului penal. Obiectul material și juridic, determinând întreaga desfășurare a procesului penal, poartă denumirea de cauză penală, care "este sinonimă cu cea de litigiu penal sau pricină penală, folosite de practica judiciară;
d)activitatea procesuală se realizează de diverși subiecți procesuali, titulari de drepturi și obligații procedurale.
Literatura juridică a clasificat subiecți oficiali și subiecții particulari.
Subiecții oficiali sunt:
– judiciari (judecători, procurori și organe de cercetare penală)
– extrajudiciari (organe oficiale cu atribuții de inspecție, comandanți dc nave, etc. ).
Subiecții particulari, la rândul lor sunt :
-principali (părțile);
-secundari, între care o poziție importantă o are apărătorul, precum și martorul, expertul, interpretul, etc.;
e) întreaga activitate procesuală se desfăsoară în vederea realizării unui anumit scop, precizat de legea procesuală.
Din definiția citată rezultă că scopul procesului penal tinde să aducă la îndeplinire două cerințe: unul imediat și formulat la modul concret, iar celălalt enunțat în termeni generali care indică scopul limită către care tinde activitatea procesuală.
În concepția legislatiei procesual-penale românești, procesul penal se declanșează odată cu dispoziția de începere a urmăririi penale și se încheie în momentul punerii în executare a hotărării de condamnare. Dacă aceasta este regula limitelor procesului penal, trebuie totuși să menționăm și cazurile de exceptie, când procesul penal se încheie, prin stingerea acțiunii penale, mai înainte de momentul arătat, pe parcursul procesului penal, când apare o cauză de împiedicare a exercitării acțiunii penale. Într-o asemenea situație procurorul va da o soluție neurmărire penală (scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale) iar instanța va dispune achitarea și, după caz, încetarea procesului penal.
În deșfășurarea procesului penal, în raport de natura activităților și de rolul organelor judiciare chemate să-și realizeze atribuțiile ce decurg din lege, doctrina juridică, în mod constant, a susținut că în structura tipică a procesului penal se disting trei faze: urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârilor penale.
Profesorul L. Tanoviceanu arăta că "cercetarea constituie actul întâi al drapei penale, judecata va fi actul doi, iar executarea în caz de condamnare, epilogul ".
Împărțirea procesului penal în mai multe faze este proprie legislațiilor moderne, iar fecare dintre aceste faze se caracterizează prin trăsături definitorii specifice, în cadrul cărora rolul și raportul de poziție al organelor judiciare sunt determinate.
În prima fază a procesului penal, potrivit competenței funcționale și a atribuțiilor ce decurg din dispozițiile legii, procurorul ca titular al exercitării acțiunii penale are o poziție centrală, în dubla sa calitate, de organ de supraveghere a activității de urmărire penală și de organ care efectuează nemijlocit urmărirea. Alături de procuror, o activitate foarte importantă o desfășoară organele de cercetare penală și alte organe de constatare, precum și instanțele de judecată. Sub acest ultim aspect, se cuvine să facem o mențiune specială cu privire la activitatea instanțelor care, pe măsura reformei justiției în perioade de tranziție spre statul de drept, primesc sarcini sporite, în special de control al respectării garanțiilor procesuale pe care legea le acordă părților și în mod deosebit inculpatului, precum și legalității măsurilor procesuale dispuse de procuror. În această fază, momentul de debut al urmăririi penale este marcat, cu valoare de act procesual, de un proces-verbal, rezoluție sau ordonanță, iar în momentul final, de o rezoluție sau ordonanță de neurmărire penală sau de rechizitoriul de trimitere în judecată.
În cea de a doua fază a procesului penal, instanța de judecată apare ca subiect oficial cu rol principal, ea fiind organul judiciar care conduce și coordonează desfășurarea procesului penal și care decide asupra modului de soluționare a cauzei.
Desigur, alături de instanță, procurorul are poziția procesuală a unei subiect oficial foarte important, păstrându-și în principiu calitatea de titular al exercitării acțiunii penale. În faza de judecată, momentul care marchează începutul ei este constituit de înregistrarea rechizitoriului procurorului sau a plăngerii penale prealabile a părții vătămate, iar momentul de sfărșit se exprimă prin hotărărea judecătorească rămasă definitivă.
În a treia fază a procesului penal, punerea în executarea a hotărârilor penale este realizată în, principal, de instanța de judecată, în colaborare cu procurorul, anumite organe din Ministerul de Interne și alte organe prevăzute de lege. Momentul de început al acestei faze este marcat în mod diferențiat de anumite acte procedurale sau procesuale, în funcție de sancțiunea penală aplicată. Astfel, de exemplu, în cazul punerii în executare a pedepsei închisorii, momentul de început este evidențiat de întocmirea de către instanță a mandatului de executare și trimiterea acestuia la organul de poliție în vederea executării. În ceea ce priveste momentul final, acesta este marcat, de asemenea în mod diferențiat de anumite acte procedurale în functie de sancțiune. Spre exemplu, în cazul punerii în executare a pedepsei închisorii, momentul final se constituie prin întocmirea procesului verbal, de către comandantul locului de executare (penitenciar), în care se consemnează data la care a început executarea pedepsei.
Între aceste trei faze ale procesului penal se poate afirma că judecata este faza principală, ea constituind punctul culminant, de maximă concentrare și intensitate a activității procesuale. În mod deosebit de expresiv, profesorul Traian Pop compara judecata cu o scenă în care personajele dramei penale se înfruntă de pe pozitii diferite, ale acuzării și apărării înaintea deznodămăntului care este exprimat de hotărărea instanței penale.
Profesorul Vintilă Dongoroz, referindu-se la sistemele procesuale și evoluția lor, remarca existența a trei sisteme procesuale principale care au funcționat uneori exclusiv iar alteori cumulativ. Aceste sisteme sunt cunoscute sub denumirea de acuzatorial, inchizitorial și mixt, corespunzătoare dezvoltării social istorice. Primele două sunt sisteme tipice, iar cel de-al doilea un sistem electric, de conciliere a celorlalte două.
În doctrină se menționează, cu o poziție tot mai puternică în epoca modernă, și sistemul procesual contradictorial, care are drept caracteristici definitorii desfășurarea în paralel și contradictoriu a acțiunii de tragere de răspundere penală și acțiunea contrară, de apărare față de angajarea acestei răspunderi și față de sancțiunile legii.
Codul de procedură penală în vigoare a fost conceput pe structura sistemului contradictorial care, prin modificările aduse în ultima perioadă de timp înregistrează o deschidere tot mai mare spre principiile statului de drept.
Procesul penal în desfăsurare este determinat structural de sistemul gradelor de jurisdicție, care în evoluția lor au înregistrat prefaceri novatoare, de la sistemul unicului grad de jurisdicție, la cele de două, trei sau mai multe grade de jurisdicție.
Sistemul nostru procesual respinge concepția unicului grad de jurisdicție, pe considerentul că o judecată penală nu poate avea loc în prima și ultima instanță, fără a exista posibilitatea exercitării căilor ordinare de atac. În această concepție, legislația procesuală din perioada regimului totalitar adoptase sistemul celor două grade de jurisdicție (în fond și în recurs), pentru că odată cu adoptarea Legii nr. 92/1992 de organizare judecătorească și a Legii nr. 45/1993 de modificare a Codului de procedură penală, să se revină, de principiu, la sistemul celor trei grade de jurisdicție. Din rațiuni conjuncturale acest sistem a fost adoptat însă într-o modalitate inedită, în sensul că regula rămâne a celor trei grade de jurisdicție (fond, apel și recurs), dar se consacră și unele situații de excepție, în cazurile prevăzute de art.3851 lit. a-d din Codul de procedură penală când judecata se face numai pe baza a două grade de jurisdicție (fond și recurs). Adoptarea, ca excepție, a sistemului bijurisdicțional în cazul infracțiunilor prev. de art. 279 alin.2 lit. a, pentru care acțiunea penală se pune in mișcare la plângerea penală prealabilă a persoanei vătămate, poate fi justificată de simplitatea acestor infracțiuni, pentru soluționarea lor corectă nefiind necesară o activitate de judecată laborioasă. În ceea ce priveste infracțiunile pentru care competența de judecată în prima instantă aparține curților de apel, civilă și militară precum și secției penale și secției militare ale Curții Supreme de Justiție, adoptarea sistemului celor două grade de jurisdicție credem că își are rațiunea în calitatea și profesionalismul acestor instanțe precum și magistraților care o compun, de natură să asigure calitatea actului de justiție.
În plus, la nivelul acestor instanțe, adoptarea sitemului celor trei grade de jurisdicție ar fi însemnat, în cazul curților de apel, angajarea secțiilor Unite ale Curții Supreme ca instanță de recurs, ceea ce este greu de acceptat, iar în cazul secției militare și penale acest lucru ar fi din punct de vedere practic imposibil.
Sectiunea a-II-a
Procedura obișnuită și procedura urgentă de urmărire
penală și judecarea a unor infracțiuni; considerațiuni generale
Pentru realizarea bunei desfășurări a procesului penal în toate fazele sale și pentru asigurarea drepturilor pârâților, astfel ca să se ajungă la aflarea adevărului și la justă soluționare a cauzelor penale, legea noastră procesual penală cuprinde un ansamblu de dispoziții cu aplicație generală, adică aplicabile tuturor cauzrlor penale; acesta constituie procedura de drept comun sau procedura obișnuită.
Există în cauzele penale cărora, datorită fie naturii infracțiunii, fie împrejurărilor în care ea a fost comisă, fie unei situații personale a infractorului, nu li s-ar putea aplica în totul procedura de drept comun, fără ca prin aceasta să nu rezulte unele neajunsuri pentru buna desfășurare a procesului penal. De aceea, pentru astfel de situații, este necesar ca legea procesuală să prevadă unele derogări de la procedura obișnuită, derogări menite tocmai să asigure desfășurării procesului un mecanism si un ritm corespunzător, fără a se aduce însă atingere minimului de garanții necesare pentru justa solutionare a acestor cauze.
Atunci când, prin numărul lor, derogările alcătuiesc un complex de norme, ele constituie o procedură specială.
O asemenea procedură este posibilă pentru că în condițiile în care s-a manifestat infracțiunea, probațiunea se face mult mai usor, excluzând aproape cu desăvârșire posibilitatea oricăror erori judiciare. Cunoștințele despre infracțiune se dobândesc cel mai direct și convingător prin asistarea la săvârșirea acelui fapt sau la cel al consecințelor ori reacțiilor ce s-au produs imediat.
În Codul de procedură penală în vigoare este reglementată o astfel de procedură specială pentru urmărirea și judecarea unor infracițuni flagrante art.465-479) . Este cazul, să menționăm că necesitatea unor proceduri speciale se învederează și în alte materii, ca de exemplu pentru cauzele cu infractori minori, pentru reglemantarea procedurii în cazul reabilitării judecătorești, în cazul despăgubirilor cuvenite pentru repararea pagubelor pricinuite de condamnările sau arestările pe nedrept, în cazul dispariției unor înscrisuri judiciare, în cazul asistenței juridice internaționale. Codul de procedură penală în vigoare reglementează proceduri speciale pentru toate aceste situatii.
Procedurile speciale menționate se completează, în măsura în care nu conțin dipoziții derogatorii, cu regulile de procedură obișnuite din partea generală, și din partea specială a Codului de procedură penală.
Prin infracțiune flagranță se întelege, astfel cum arată art. 465 C.P.P., în primul rănd infracțiunea descoperită în chiar momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, ceea ce constituie, flagranta propriu-zisă.
În al doilea rînd, prin infracțiune flagranță se întelege și infracțiunea ai cărei făptuitori sunt urmăriți imediat după săvârșire, de către persoana vătămată sau de către martorii oculari sau de strigătul public, ori au fost surprinși aproape de locul comiterii infracțiunii având asupra lor anumite obiecte de natură a-i presupune participanți la infracțiune, care constituie cuasiflagranță. Pentru urmărirea și judecarea infracțiunilor flagrante există două regimuri procesuale:
a) Procedura de drept comun sau procedura obișnuită, cu unele derogări (aplicabile și în cazul infracțiunilor flagrante cărora li se aplică procedura specială);
– o mai largă posibilitate de efectuare a perchiziției domiciliare (art. 101 alin. ultim C. P. P. );
– obligația organului de urmărire penală de a constata săvărșirea infracțiunii, chiar în lipsa plângerii prealabile (art.280 alin.1 C.P.P.);
– dreptul pentru orice persoană de a-l prinde pe făptuitor și de a-l conduce înaintea autorității (art.465 alin.ultim C.P.P.);
În rest, desfășurarea urmăririi penale și judecarea cauzelor nu prezintă nici o deosebire față de urmărirea penală și de judecarea cauzelor după procedura de drept comun. Firește, faptul că în cazul infracțiunilor flagrante strângerea probelor privitoare la fapte (urmărirea "în rem") și identificarea făptuitorului (urmărirea " în personam") pot avea loc chiar din primul moment al săvărșirii infracțiunii, va avea de obicei ca urmare posibilitatea unei accelerări a procedurii de urmărire și de judecată, satisfăcănd astfel necesitatea rezolvării operative a cauzei.
b) Procedura specială, aplicabilă unor anumite infracțiuni flagrante cu privire la care procesul penal – pentru a-și realiza rolul educativ -, trebuie și poate să se desfășoare cu și mai multă celeritate, atât în faza de urmărire cât și în faza de judecată. Procedura de urmărire și de judecată a acestor infracțiuni, reglemantată prin dispozițiile art. 467-479 C.P.P., reprezintă o condensare, o simplificare și o accelerare a procedurii obișnuite de urmărire și de judecată, respectăndu-se însă ceea ce constituie garantiile procesuale indispensabile. În felul acesta, urmărirea și judecarea acestor infracțiuni flagrante capătă un asemenea caracter, încât promptitudinea deosebită a procesului penal – alături și împreună cu sancțiunea penală – contribuie și mai multă eficacitate la lupta împotriva infracționalismului. Cu alte cuvinte, în cazul acestor infracțiuni flagrante, specificul situației permite o reglementare – într-o anumită măsură – deosebită a procesului penal, astfel că activitățile procesuale să fie într-o oarecare măsură simplificate și – în orice caz – simțitor grăbite.
Durata procesului penal este scurtată, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere acelor garanții procesuale care sunt necesare sigurării drepturilor pârâților și bunei administrări a justiției.
CAPITOLUL II
Flagranța juridică penală
Secțiunea I
Noțiunea de flagranță juridică penală; definiție
Legislațiile procesual penale contemporane cuprind, aproape fără excepție, reglemantări și chiar definiții ale noțiunii de flagranță . În legislația noastră ele se găsesc în Codul de procedură penală din 1864, în Legea din 13 aprilie 1913 (legea micului parchet), precum și în Codul de procedură penală din 1936, cu modificările ulterioare.
Dicționarul explicativ al limbii romăne oferă explicații corecte, dar generale, de tipul “flagrant-ă (adj. ) = care sare în ochi, izbitor, evident; flagrant delict = infracțiune descoperită în momentul săvârșirii ei, sau înainte ca efectele ei să se fi consumat" sau "flagranță"(s.f.) = caracterul a ceea ce este flagrant; evidentă, fapt incontestabil ".
Dicționarul juridic precizează: "infracțiune flagranță = infracțiune descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, precum și cea al cărei făptuitor, imediat după săvărșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii ei cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune ".
O definiție asemănătoare, completată cu elemente ce țin de implicațiile stării de flagranță, ca procedură aplicabilă, cercetarea, termenele în care se efectuează, trimiterea în judecată, judecata, măsurile de prevenție, situații de neaplicarea procedurii urgente, sunt oferite și de "Dicționarul de procedură penală ".
Puncte de vedere în aparență distincte. În realitate convergente și solidare, apar în majoritatea cursurilor universitare, ca și în doctrină. Astfel profesorul N Volonciu consideră că, "este flagranță infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire" ca și "infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant, la infracțiune ".
În același consens, profesorul Ion Neagu apreciază ca noțiunea de flagranță exprimă "o anumită relație între momentul comiterii infracțiunii și momentul descoperirii ei și a făptuitorului ". Caracteristica esențială a acestei relatii, este apropierea în timp a acestor trei momente. Cât trebuie să fie intervalul de apropiere? Acest aspect nu este prevăzut de lege, fiind o chestiune de fapt, care se apreciază da le caz la caz.
În concluzia celor arătate, precizăm că o definiție (legală sau doctrinară) a stării de flagranță nu există. În schimb există o definiție a infracțiunii flagrante, și aceasta este cea formulată în articolul 465 din Codul de procedură care prevede:
"Este flagranță infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire.
Este, de asemenea, considerată flagranță și infracțiunea al cărei făptuitor imediat după săvârșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune ".
Definiția legală cuprinsă în articolul 465 din Codul de procedură penală, căteva variante de situații în care o infracțiune comisă poate fi considerată flagranță.
Prima dintre ele se referă la momentul descoperirii infracțiunii, care trebuie să fie același cu cel al săvârșirii sau imediat subsecvent. O coincidență perfectă a celor două momente practic nu este de imaginat, dar o apreciere în timp a acestora este posibilă și frecventă întâlnită, în special în cazul infracțiunilor comise în locuri publice aglomerate.
Referitor la sintagma " infracțiune descoperită imediat după săvârșire ", prezentă în articolul citat, este de observat că legea nu a fixat o limită obiectivă, determinată printr-un termen. În lipsa unui barem legal, cel care trebuie să aprecieze aceasta, în funcție de datele concrete ale faptei, este organul judiciar.
Infracțiunea flagranță pe care o definește art. 465 alin.l din Codul de procedură penală este flagranta propriu-zisă sau tipică. Precizarea nu este fără consecințe, căci ea stabilește, implicit, o distincție recunoscută de literatura juridică în materie. Între forma tipică de infracțiune flagranță, cunoscută sub denumirea de materie. Între forma tipică de infracțiune flagranță, cunoscută sub denumirea de "flagranță actuală" și formele asimilate, așa numita "quasiflagranță ".
A.Infracțiunea flagranță propriu-zisă (flagranța actuală)
Articolul 465 alin.l Cod procedură penală prevede că este flagranță infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Descoperirea infracțiunii în momentul săvârșirii înseamnă prinderea făptuitorului în timpul și la locul săvârșirii faptei. Imediat după săvârșire înseamnă cât mai aproape de momentul săvârșirii (ex.: momentul părăsirii încăperii de către cel ce comisese un furt). Această apropiere în timp nu a putut fi determinată de lege în mod uniform pentru toate cazurile ce se pot ivi în practică; ea urmează să se stabilească de la caz la caz, de către organele judiciare, pe baza datelor concrete ale cauzei.
Pentru existenta stării de flagranță nu este suficientă numai descoperirea faptei în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, ci este necesară și prinderea făptuitorului în acel moment sau imediat după aceea (ex.: găsirea unui muribund care prezenta o leziune produsă de un cuțit în spate, nu constituie stare de flagrantă dacă nu este descoperit și autorul în condițiile prevăzute de lege).
Deși articolul 465 alin.l nu face nici o precizare în legătură cu relația faptă-făptuitor, concluzia se desprinde din prevederile art. 468 alin.l care impun reținerea învinuitului, ca un act procesual pe care organul de cercetare îl dispune în temeiul constatărilor făcute cu privire la fapta săvârșită (art.467 C.P.P.). Ca urmare, se poate vorbi de existența infracțiunii flagrante, în forma sa tipică, numai atunci când făptuitorul este prins de către organul judiciar sau de alte persoane, în condițiile art.465 alin.3 C.P.P., la locul comiterii infracțiunii și întimpul săvârșirii faptei.
Noțiunea de "săvârșire" are în conținutul art.465 înțelesul dat prin art. 144 Cod penal, în sensul că starea de flagrantă trebuie să privească acțiunea sau, inacțiunea pe care legea penală o pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și actele de participare ale coautorului, instigatorului sau complicelui la comiterea unei infracțiuni. În ce privește infracțiunea continuată, starea de flagrantă poate fi constatată în orice moment al desfășurării activității infracționale, iar în cazul infracțiunii continuate în momentul comiterii uneia dintre acțiunile sau inacțiunile ce sunt comise în realizarea aceleiași rezoluții infracționale; în mod corespunzător sunt comise în realizarea aceleași rezoluții infracționale; în mod corespunzător infracțiunea complexă capătă caracterul de flagranță atunci când toate acțiunile sau inacțiunile ce intră în conținutul infracțiunii respective au fost constatate în momentul comiterii lor, precum și în situația în care constatarea privește numai acțiunile sau inacțiunile ce formează un început de executare.
B. Infracțiunea cvazi-flagranță (flagrațtă prin asimilare)
Articolul 465 alin.2 Cod procedură penală prevede că este de asemenea considerată flagranță și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.
Starea de cvazi-flagranță prevăzută în art. 465 alin.2 privește două situatii:
a) – Făptuitorul, imediat după săvârșirea faptei, este urmărit de persoana vătămată, de martori oculari sau de strigătul public. Expresia "urmărirea făptuitorului" are înțelesul din libajul curent, în sensul că persoanele arătate de lege aleargă după făptuitor pentru a-l prinde sau îl indică pe acesta ca fiind autorul infracțiunii în timpul când se îndepărtează de la locul comiterii faptei. Legea punând condiția ca "urmărirea" să aibă loc imediat după săvârșirea faptei, se desprinde concluzia că în ceea ce privește spațiul în care are loc urmărirea, aceasta este apropiat locului comiterii faptei iar urmărirea să se desfășoare de îndată, deci se situează în timp în momente imediate momentului comiterii faptei.
Legea menționează că avtivitatea de urmărire a făptuitorului să fie efectuată de persoana vătămată, acestă persoană în marea majoritate a cazurilor fiind în măsură a indica cu precizie pe făptuitor și a întrprinde activități de urmărire a acestuia; în aceeași măsură martorii oculari, față de situația de fapt percepută chiar la locul și în timpul comiterii infracțiunii, pot trece la urmărirea persoanei ce a comis infracțiunea; prin strigătul public, legea are în vedere persoanele ce nu au calitatea de martor ocular dar care au venit totuși în contac cu ambianța în care s-a comis fapta, starea în care se găsește victima după comiterea infracțiunii etc., și au dat alarma despre comiterea unei infracțiuni, au apelat la ajutor pentru victimele infracțiunii, pentru înlăturarea unor stări de ericol ce se pot ivi după comiterea unei infracțiuni. Pentru a da caracter de flagranță infracțiunii semnalate de persoana vătămată, martorii oculari sau de strigătul public este necesar ca activitățile întreprinse să vizeze urmărirea făptuitorului și nu alte activități cum ar fi descoperirea, ridicarea, conservarea probelor, acordarea de prim ajutor victimelor, etc. Urmărirea făptuitorului să fie făcută imediat după comiterea infracțiunii, ceea ce implică îndeplinirea condiției privitoare la elementul timp, care se situează în momente foarte apropiate momentului comiterii faptei; la elementul loc – legea nu are în vedere conditii referitoare la spațiul unde se desfășoară activitatea de urmărire a făptuitorului, dar rezultă că spațiul unde trebuie să se desfășoare activitatea de urmărire a făptuitorului, este situat în limitele accesibile unei activități de urmărire din partea persoanei vătămate și a martorilor oculari, ținănd seama de posibilitățile de deplasare pe care le-a avut în concret, făptuitorul și urmăritorul său.
b) – Făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.
Această situație este denumită și prezumție de flagranță, bazată pe locul surprinderii și pe obiectele aflate asupra făptuitorului (ex.: asupra unei persoane surprinse în apropierea unui om împușcat sau înjunghiat s-a găsit un pistol sau un cuțit).
În conformitate cu art.465 alin.ultim C.P.P., se precizează că, în condițiile arătate, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor și să-l conducă în fața autorității. Referitor la această dispoziție a legii, doctrina a arătat că prinderea făptuitorului de către o persoană particulară nu are caracterul unui act procesual ci este manifestare de sprijin a organului de urmărire penală.
Pentru a se putea reține existenta acestei forme asimilate a infracțiunii flagrante se cer a fi îndeplinite condițiile:
– o condiție de timp și de loc, în sensul că persoana presupusă ca făptuitor să fie surprinsă imediat după comiterea infracțiunii, aproape de locul săvărșirii faptei;
– asupra făptuitorului surprins aproape de locul comiterii infracțiunii să se găsească arme, instrumente sau orice alte obiecte ce au legătură nemijlocită cu infracțiunea comisă în sensul că acestea să fie servit la comiterea infracțiunii, la ștergerea urmelor infracțiunii, obiecte care sunt produsul infracțiunii ori poartă urme ale acesteia. Este deci necesar a se reține legătura de cauzalitate între infracțiunea comisă și aceste obiecte, iar această legătură de cauzalitate să fie evidentă în raport cu întreaga ambianță în care se face costatarea;
– surprinderea unei persoane, imediat după comiterea infracțiunii, în apropierea locului săvărșirii faptei cu arme, instrumente, obiecte trebuie să aibă – anume semnificație juridică, anume de a se desprinde, cu evidență, concluzia că cel surprins în apropierea locului comiterii faptei este presupus participant la infracțiunea comisă. "Participant la infractiune" are înțelesul prevăzut de art. 25 Cod penal. Adică poate fi o persoană care a contribuit la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autor, instigator sau complice. Simpla prezență a unei persoane la locul comiterii infracțiunii ce se află chiar în posesia armelor, instrumentelor cu care s-a comis infracțiunea, dacă nu conduce la concluzia evidentă, certă, imediată că persoana respectivă este cel ce a comis fapta sau este participant la aceasta, nu poate justifica aplicarea procedurii speciale de urmărire, ci a procedurii de drept comun, deoarece sunt necesare probatorii în vederea aflării făptuitorului.
Se desprinde astfel teza că starea de flagranță presupune întotdeauna prezenta făptuitorului, în lipsa acestuia infracțiunea neputând fi considerată flagranță.
Secțiunea a II-a
Evoluția istorică a noțiunii de flagranță juridică penală
În dezvoltarea istorică a omenirii au existat întotdeauna manifestări ale relațiilor sociale dintre oameni care au contravenit normelor de conduită existente, fie ele obiceiuri sau tradiții, nescrise, fie norme scrise în legi.
În contextul acestor stări conflictuale dintre indivizi, de pe o parte și colectivitate, pe de altă parte, a apărut necesitatea unor replici de apărare individuală sau colectivă și de restabilire a ordinii. Pentru aceasta, identificarea, stabilirea vinovăției agresorului constituiau premise foarte importante, care se realizau în mare măsură când acesta era prins asupra faptului. Astfel a luat naștere FLAGRANTUL DELICT, termen cunoscut de toate legislațiile penale moderne și contemporane, derivat din verbul latin "flagro-are ", prin folosirea formei derivate “flagrantis ".
Atribuirea originei termenului lumii și limbii latine nu înseamnă că rădăcinile termenului “flagrant delict" se regăsesc numai în spațiul juridic al lumii romane. Un simplu demers, fără pretentii de exhaustivitate, prin operele legislative ale popoarelor conduce la constatarea că delictul flagrant deși nu a fost peste tot denumit astfel, a constituit din vechime obiect al unor reglementări aparte fiind uneori expres și amănunțit reglementat. Așa, de exemplu, în "Codul lui Hamurabi ", există o prevedere referitoare la adulter prin care se spune că: "dacă soția este prinsă în flagrant delict, soțul avea dreptul să-și ucidă nu numai soția, ci și pe amantul ei ". Având în vedere caracterul sacru al familiei în acea societate, o atare reglementare pare justificată atât din punct de vedere al gravității sancțiunii (moartea pentru cei doi vinovați), cât și din punct de vedere celui îndreptățit la aplicarea acesteia (soțul înșelat). De altfel, dominanta întreg, legislații vechi este aceea că starea de flagranță a atras, în primul rând, o pedeapsă mai mare și nu o procedură derogatorie de la cea comună. Această situație este explicabilă, deoarece conceptul de "procedură ", ca ansamblu de acte, operațiuni și momente a căror succesiune concura la soluționarea cauzei, era insuficient de cristalizate.
În alte legislații ale lumii antice se găsesc norme similare dar, fiind lipsite de unitate, mare parte dintre ele neconstituindu-se în sisteme coerente, împiedică accesul la studiu, păstrând însă unele mențiuni dispersate.
Astfel, în regatul anglo-saxon, există din sec. al VII-lea e.n., în legile regelui Ine de Wessex, următoarea prevedere: "Dacă un hoț este prins asupra faptului, el va ispăși cu moartea, sau viața îi va fi răscumpărată plătind Wergeld ".
Adunarea populară a războinicilor alegea un număr de judecători care judecau cauzele private și îl obligau pe vinovat să plătească o despăgubire în cai sau capete de vită, după gravitatea culpei. Cuantumul despăgubirii era stabilit fie de cutumă, fie de judecător și aceasta are plătită celui care căștiga cauza, o parte revenind, însă, cu titlu de amendă (Wergeld), regelui sau comunității. Prevederea menționată relevă câteva particularități esențiale și anume: pe de o parte ea lega sfera flagranței de cea a delictului de furt, prevăzut și sancționat de toate sistemele juridice din lume, iar pe de altă parte realizează un progres privind modul de sancționare a delicventului. Astfel, dacă într-o primă și îndelungată etapă istorică delictele flagrante au avut ca urmare directă moartea sau o pedeapsă fizică (tortură, amputare, schilodire, etc. ), în norma citată se prevede și o alternativă la pedeapsa capitală, anume răscumpărarea prin plata acelui "Wergeld ". Noutatea și elementul de progres în același timp este că, pe lăngă desdăunarea victimei sau a familiei acesteia, trebuia plătită și această amendă regelui sau comunității ce constituia mijloc de reparație a tulburării ordinii de drept preexistente. Deci delicventul răspundea nu numai față de cel vătămat, ci și față de societate.
Prin această instituție, care la prima vedere pare banală, sistemul anglosaxon consacră delictele flagrante ca fapte deosebite de periculoase față de întreaga colectivitate. Această trăsătură caracteristică va fi preluată și amplificată în definițiile noțiunilor de "delict" sau "infracțiune" din legislațiile moderne.
Din punct de vedere al implicațiilor pe care prevederea din dreptul anglo-saxon le are, se remarcă aceeași relație prevalentă dintre "flagranță" și cuantumul pedepsei, dar nu se precizează nimic referitor la modul de desfășurare a judecății. Este previzibil că în astfel de situații judecata trebuie să fi fost oarecum simplificată. Rezultă clar însă faptul că delincventul, odată prins asupra faptului, trebuie pedepsit exemplar, ceea ce gândirea celor vechi, era justificat pe deplin.
Din punct de vedere istoric, “flagranța" și-a găsit însă dezvoltarea consistentă în dreptul roman. Legea celor XIII table conține prevederi referitoare la starea de flagranță, reglementănd "furtum manifestum" și "furtum nec manifestum ". Astfel, profesorul C. Tomulescu susține că "furtum manifestum" este ceea ce numim astăzi flagrantul delict de furt și că "după o opinie mai veche furt manifestus este cel care ține încă lucrul furat în mănă "
Potrivit aceluiași autor, romanii n-au dat o definiție și nici o descriere amănunțită a lui "flagrans-ntis ". Ei au legat această stare de delictul de furt și această asociere se va menține până la Codul lui Justinian, în care se află o tratare minuțioasă atât a conținutului noțiunilor mentionate cât mai ales al sancțiunilor aplicabile.
a) bătaia cu nuiele și atribiurea sa (addictus) de către magistrat victimei. Victima îl putea vinde ca pe sclav sau se putea întelege cu el să-l muncească un anumit număr de zile, ori să-l plătească o sumă delimitată de bani;
b) În două cazuri, omul liber delicvent era pedepsit cu moartea și anume: dacă furtul era săvărșit în timpul noptii și dacă furtul era săvărșit în timpul zilei dar delincventul era înarmat și se apăra cu arme pentru a nu fi prins.
Pedeapsa pentru omul liber impuber era bătaia cu nuiele, iar în ce privește modalitatea de reparare a pagubei, decizia aparținea magistratului. Când delincventul era sclav, el era întotdeauna ucis, fiind aruncat de pe stânca Tarpeiană.
Spre deosebire de furtum manifestum, sancțiunea pentru furtum nec manifestum, era o amendă egală cu îndoitul prejudiciului suferit de victimă .
Dreptul roman a adus, pe lângă particularitățile legate de sancțiunea delictului flagrant, o contribuție majoră în plan procesual, care ulterior a influențat reglementările moderne. Este vorba în primul rând despre faptul că victimei delictului flagrant i s-a pus la îndemână o acțiune specială denumită "actio furti manifesti ".
În al doilea rând, tot în plan procesual, sancțiunea lui "furt manifestus” era aplicată și pentru găsirea bunului furat la domiciliul celui bănuit de păgubaș care îi efectua o percheziție solemnă, cunoscută sub denumirea de percheziție "lance et licio ". "Forma solemnă consta în faptul că, păgubașul se prezenta la domiciliul bănuitului, ținând în mânâ o farfurie (lanx), și era încins sumar cu un fel de brâu (licium) ". La acest act era necesară și prezența martorilor "ocupând toate ieșirile prin care ar fi putut fi scos lucrul furat".
Condiția imperativă a prezenței martorilor la percheziția solemnă a creat o prezumție în legătură cu starea de flagranță, pentru că autorul, în realitate, nu era prins asupra faptului. Această prezumție, care era un neajuns, a fost corectat, prin cerința dovedirii vinovăției detentorului lucrului furat, deci a hoțului presupus.
Îmbunătățirile în plan procesual au fost continuate prin reforma pretoriului, care a relizat o creștere a garanțiilor procesuale ale celui prins în flagrant delict. Profesorul E. Molcut arată că o altă inovație a pretorului a constat în dreptul acordat hoțului prins asupra faptului de a-și contesta vina, astfel încât vechea "addictio" a fost înlocuită cu un adevărat proces. Această prevedere este realmente modernă și surprinzătoare dacă ne gândim că, în prezent, procedurile speciale de urmărire și judecată a infracțiunilor flagrante, deși se abat de la procedurile obișnuite, au în vedere respectarea garanțiilor procesualc ale învinuitului sau inculpatului.
Referiri la flagrantul delict, tot în legătură cu furtul, găsim și în Codul lui Justinian, unde delictul este in amănunt analizat iar pedepsele variază în funcții de condițiile în care acesta s-a săvârșit. Astfel, hoțul prins în flagrant delict trebuia să plătească cuadruplul valorii obiectelor furate. O pedeapsă deosebit de severă se aplica atunci când obiectul furtului era un cal aparținând armatei, când hoțului i se tăia mâna, iar în caz de recidivă era spânzurat.
În dreptul englez, încă din sec. 18, a fost adoptată o procedură specială, în ideea urgentării judecății unor procese privind infracțiuni de mai mică importanță. Astfel, în anul 1750, printr-o procedură a curților de politite, asemenea infracțiuni au fost scoase din competenta curților cu jurați și au fost date în compețenta judecătorului unic. Ulterior, în anul 1863, modelul englez a fost preluat și în legislația franceză.
În anul 1633, Rakoczi al II-lea a promulgat "Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem anexarum ", cunoscut sub numele de "Aprobatele din Transilvania ". Reglementarea este o sinteză a hotărârilor Dietelor Transilvaniei din primul secol a principatului autonom din perioada anilor 1540-1653. Reglementarea cuprinde mai multe instituții, printre care "Brevis procesus et executio ", o procedură urgentă și sumară, în legătură cu violentele și arestările ilegale. Procedura seamănă cu procedura urgentă aplicabilă infracțiunilor flagrante, având o sferă diversă de aplicare, privind infracțiunile de defăimare și denuntare falsă, precum și o serie de litigii civile ca dota, bunurile parafernale, tutela, gajarea bunurilor, etc. În categoria proceselor scrise mai intrau cele 5 cazuri de silincie mare sau silincie mică, omorul cu premeditare, fuga iobagilor și a servitorilor. Sfera de aplicare a acestei proceduri cuprindea și delictele civile (cele considerate capitale) constituind un instrument rapid de rezolvare a unor pricini, care încălcau stabilitatea și ordinea de drept a societății. În dreptul român vechi găsim referiri cu privire la flagranță ce-și au izvorul în dreptul roman. În prima pravilă a țării, de la Govora Vâlcii din anul 1640, găsim prevederi de procedură penală. Astfel, invocăm prevederea "dacă hoțul este prins imediat după săvârșirea faptei, este obligat să plătească valoarea furtului dublu. Dacă este prins sau dovedit peste 4-5 luni, atunci se plătește de 3 ori, iar după un an, împătrit". Această sancțiune își are originea în vechiul drept roman pentru "furtum nec manifestum ", dar triplarea și cvadruplarea ei în funcție de timpul descoperiri este o notă de originalitate a pravilei românești.
În Criminaliceasca Condică din Moldova despre prinderea și cercetarea celui vinovat (1820), găsim pentru prima datâ o reglementare a flagrantului delict, în termeni de procedură penală. Inițiativa i-a aparținut lui Scarlat Calimach, care a editat un cod penal precedat de o procedură penală, folosind ca izvor "Bazilicalele " și obiceiul pământului, sub forma unei sinteze. Această "Condică " a fost aplicată până la introducerea Codului penal și de procedurâ penală, în anul 1864. Dezvoltarea conceptului de “flagranță" în dreptul românesc s-a realizat intens in epoca modernă, perioadă în care conținutul conceptului s-a lărgit, determinând modificări îndeosebi în planul desfășurării procesului penal.
Secțiunea a III-a
Cazurile de aplicare a procedurii urgente
de urmărire și judecare
Din denumirea marginală a art.466 C.P.P. se desprinde concluzia că procedura specială (procedura urgentă) nu se aplică în cazul tuturor infracțiunilor flagrante. Sub acest aspect, având în vedere întreaga economie a normelor procesual penale, distingem două regimuri distincte aplicabile în cazul infracțiunilor flagrante.3s
– Unor categorii de infracțiuni flagrante li se aplică procedura obișnuită cu unele derogări în privința efectuării anumitor activități procesuale. Sunt derogări aplicabile și in cazul infracțiunilor flagrante cărora li se aplică procedura apecială:
– o mai largă posibilitate de efectuare a percheziției domiciliare (art. 101 alin. ultim Cod procedură penală);
– obligația organelor de urmărire penală de a constata săvârșirea infracțiunii chiar in lipsa plângerii prealabile (art. 280 alin. 1);
– dreptul pentru orice persoană de a-l prinde pe fâptuitor și de a-l conduce înaintea autorităților (art.465).
Sunt anumite dispoziții derogatorii de la procedura de drept comun aplicabile numai în cazul infracțiunilor flagrante. Astfel, potrivit art. 101 alin.3, în cazul infracțiunilor flagrante, potrivit art. 148 alin.l lit. b, poate fi dipusă arestarea preventivă a fâptuitorului dacă pedeapsa este mai mare de 3 luni. Faptul că în cazul infracțiunilor flagrante strângerea probelor privitoare la faptă (urmărirea “ in rem ") și identificarea făptuitorului (urmărirea " in personam ") pot avea loc chiar din primul moment al săvârșirii infracțiunii, va avea de obicei ca urmare posibilitatea unei accelerări a procedurii de urmărire și judecare, satisfăcând astfel necesitatea rezolvării operative a cauzei.
– Altor infractiuni flagrante li se aplică un regim procesual special derogatoriu de la procedura de drept comun, care constituie procedura specială, de art. 466 C.pr.pen. si anume :
a) infracțiunea să fie flagranță, ale cărei semnificație și conținut au fost examinate mai înainte;
b) infracțiunea să fie pedepsită cu închisoare mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani, precum și în cazul formelor agravante ale acestor infracțiuni.
În privința acestei condiții precizăm că legiuitorul a restrâns sfera aplicabilității procedurii urgente în funcție de gravitatea infracțiunilor săvârșite, numai la unele infracțiuni flagrante.
Sub acest aspect din dispozițiile legii rezultă că procedura urgentă nu se aplică infracțiunilor pentru care se prevede pedeapsa închisorii mai mică de 3 luni și infracțiunilor-tip pentru care pedeapsa închisorii este mai mare de 5 ani.
În cazul în care infracțiunile sunt pedepsite cu închisoare mai mică de 3 luni nu li se aplică procedura specială tocmai datorită pericolului social redus – acestea fiind infracțiuni de minimă importanță pedepsite mai ușor.
În cazul infracțiunilor-tip pedepsite cu închisoare mai mare de 5 ani nu li se aplică procedura urgentă pentru a se evita erorile judiciare care s-ar putea comite într-un proces penal desfășurat în ritm accelerat și în care făptuitorul este supus unor sancțiuni penale severe. Pe de altă parte, în cele mai frecvente cazuri, infracțiunile pedepsite cu închisoare mai mare de 5 ani au conexiuni cu alte infracțiuni, conexiuni ce nu trebuie să scape represiunii, ceea ce impune o desfășurare obișnuită a procesului penal, în asemenea situații procedura urgentă putând dăuna bunei rezolvării a cauzei.
Întucât legea penală prin instituțiile sale și formele diferite în care incriminează și sancționeazâ infracțiunile permite o largă oscilare a pedepselor, a fost necesar ca în art.466 să se precizeze că procedura specială se aplică și formelor agravante ale infracțiunilor pedepsite cu cel mult 5 ani.
Instanțele judecătorești au pronunțat soluții diferite cu privire la delimitarea infracțiunilor flagrante ce pot fi urmărite și judecate potrivit procedurii speciale prevăzute de art.465 și urm.C.pr.pen.
Astfel, unele instante au considerat că prin formele agravate ale infracțiunilor pedepsite prin lege cu închisoare mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani – la care se referă art. 466 C.pr.pen.- se înțeleg numai acele infracțiuni pentru care se prevede o pedeapsă între limitele menționate mai sus, dar care se săvârșesc în împrejurările prevăzute de art. 75 Cod penal și care constituie circumstanțe agravante legale sau judiciare.
Alte instanțe au considerat că procedura specială de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante se poate aplica în situațiile menționate mai sus, cât și în cazurile în care infracțiunile sancționate în formă simplă cu închisoare mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani sunt săvârșite în condiții ce determină încadrarea lor într-o infracțiune calificată sau într-o formă agravantă conform prevederilor din partea specială a Codului penal sau a altor legi speciale și care, ca atare, atrag pedepse ce pot depăși 5 ani închisoare.
Instanța supremă a statuat că ultima soluție este legală.
Instituirea unei proceduri speciale de urmărire și judecare urgentă a anumitor infracțiuni flagrante a fost determinată de faptul că, în cazul infracțiunilor denumite flagrante, strângerea probelor privitoare la faptă și identificarea făptuitorului, precum și stavilirea vinovăției pot avea loc imediat după săvârșirea infracțiunii. În aceste situații, atâta vreme cât făptuitorul este identificat, probele sunt adunate, iar existența infracțiunii este certă, o prelungire a urmăririi penale și judecății nu numai că nu ar fi necesară, ci, din contră, ar prejudicia rolul educativ al procesului penal și eficiența sancțiunii.
În cazul în care nu sunt întrunite însă toate elementele necesare soluționării cauzei, chiar dacă infracțiunea a fost constatată în momentul săvârșirii ei sau chiar dacă făptuitorul a fost prins imediat, infracțiunea nu va fi urmărită și judecată conform procedurii speciale, ci potrivit procedurii obișnuite, deoarece strângerea tuturor datelor necesare soluționării juste a cauzei impune o cercetare mai amănunțită.
De aceea, prin art.468 alin.2, art.470 alin.3 și art.472 alin.4 și 5 C.pr.pen. s-au prevăzut dispoziții care obligă, atât pe procuror cât și pe instanța, să verifice dacă sunt întrunite toate condițiile necesare soluționării cauzei potrivit procedurii speciale, iar în negativ sau atunci când consideră că nu sunt suficiente dovezi pentru punerea în mișcare a acțiunii penale sau pentru judecată, să procedeze la cercetarea și judecată conform procedurii obișnuite.
Legiuitorul a limitat însă, prin dispozițiile art.466 C.pr.pen., aplicarea procedurii speciale numai la o anumită categorie de infracțiuni și anume la acelea sancționate de lege, în forma lor simplă, cu închisoare mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani, precum și la formele agravate ale acestora, exceptând, astfel, pe de o parte, infractiunile sancționate de legc cu pedepse până la 3 luni închisoare întrucât, față de gradul redus de pericol social pe care acestea îl prezintă, nu este necesară o urmărire penală și o judecare urgentă, iar pe de altă parte, infracțiunile care prin natura lor prezintă un grad de pericol social deosebit, reflectat în pedeapsa de peste 5 ani aplicabilă chiar pentru forma simplă.
Deși în lege nu se arată că limitele indicate în dispozițiile art.466 C.pr.pen. se referă la formele simple ale infracțiunilor, totuși din faptul că în același text – art.466 C.pr.pen. – se menționează că procedura specială se aplică și formelor agravante ale acelorași infracțiuni, rezultă în mod evident că aceste limite se referă la formele simple.
Infracțiunile sancționate de lege în forma lor simplă cu închisoare în limitele arătate în art.466 C.pr.pen., pot fi săvârșite însă în anumite condiții agravante, prevăzute în mod expres în partea specială a Codului penal sau în legi speciale, altele decât cele prevăzute în art. 75 C.pen., căpătând astfel o formă agravată sau devenind infracțiuni calificate.
La aceste condiții agravante, care califică o infracțiune prin prevederea lor într-un alt text sau care agravează o infracțiune prin menționarea lor în același text de bază, se referă art.466 C'.pr.pen., prin noțiunea “formele agravate ale aceleiași infracțiuni ".
Că această noțiune nu se referă la circumstanțele agravante prevăzute în art. 75 C.pen., rezultă și din faptul că acestea din urmă trebuie avute în vedere la individualizarea pedepsei atât în cazul în care s-a reținut forma simplă sau cea agravată a unei interacțiuni, cât și în cazul în care s-a reținut o infracțiune calificată, ceea ce înseamnă că ele nu, sunt de natură să agraveze infracțiunea, ci numai pedeapsa ce urmează a fi aplicată.
Ca atare, spre exemplu, furtul calificat în paguba avutului obștesc sancționat prin art.224 alin.l Cpen. cu închisoare de la 1 la 7 ani poate fi urmărit și judecat conform procedurii speciale, deoarece – datorită condițiilor în care a fost săvârșit – constituie o formă agravată în sensul prevăzut de art. 466 Cpr.pen., a furtului simplu în paguba avutului obștesc care este sancționat cu închisoare de la 6 luni la 4 ani.
În consecință, infracțiunile flagrante sancționate prin lege pentru forma simplă cu închisoare mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani vor putea fi urmărite și judecate conform procedurii speciale prevăzute de art. 465 și urm.C.pr.pen. și în cazul în care sunt săvârșite în condițiile care le dau o formă agravată sau care le transformă în infracțiuni calificate sancționate de lege cu o pedeapsă ce depășește 5 ani închisoare. În toate aceste situații, se va ține seama, bineînțeles, de necesitatea administrării tuturor probelor cum și de respectarea garanțiilor procesuale care asigură aflarea adevărului și soluționarea justă a cauzei respective.
În mod firesc, infracțiunile flagrante care prin gravitatea consecințelor produse sau prin complexitatea lor, cum ar fi, spre exemplu, cele care au avut ca urmare un dezastru, o catastrofă sau o altă consecință deosebit de gravă, nu vor putea fi judecate conform procedurii speciale, deoarece complexitatea lor impune o cercetare ce nu se poate face în termenele stabilite prin art.465 și urm. C.pr pen. Pentru motivele arătate mai sus, plenul fostului Tribunal Suprem, pentru asigurarea unei practici judiciare, a emis decizia de îndrumare nr.4 din 25 februarie 1971. Procedura specială de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante se aplică infracțiunilor sancționate de lege cu închisoare mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani, chiar și în cazul în care aceste infracțiuni sunt săvârșite în condițiile ce determină încadrarea lor într-o infracțiune calificată sau într-o formă agravată – conform prevederilor din partea specială a Codului penal sau a altor legi speciale – și care atrag, astfel, sancțiuni ce depășesc 5 ani închisoare.
c) Cea de-a treia condiție prevăzută de lege pentru a se putea aplica procedura urgentă se referă la săvârșirea infracțiunii în municipii sau orașe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, deci, în general trebuie ca infracțiunea să fie săvârșită în locuri aglomerate. Față de textul art. 466, observă că legea distinge 2 situații:
– infracțiunea este comisă în raza teritorială a municipiilor sau orașelor, fiind indiferent locul unde acum s-a comis fapta, în aceste limite teritoriale;
– infracțiunea este comisă în mijloace de transport în comun, care circulă în afara limitelor teritoriale ale municipiilor sau orașelor, în bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi, gări ce nu aparțin de municipii sau orașe și țin orice loc aglomenat.
Această enumerare nu are nevoie de explicații deosebite. Prin "orice loc aglomerat" se înțelege orice loc, aflat în afara limitelor teritoriale ale municipiilor sau orașelor, care prin natura sau destinația lui este permanent, sporadic sau întâmplător, expus aglomerării de persoane.
Aplicarea procedurii speciale infracțiunilor flagrante săvârșite în locuri aglomerate se justifică prin aceea că în aceste locuri se săvârșesc mai ușor și mai frecvent infracțiuni, așa că o reacțiune represivă promptă constituie în oarecare măsură un mijloc de prevenire a acestor infracțiuni.
Aplicarea procedurii speciale numai infracțiunilor flagrante săvârșite în municipii și orașe, nu și în comune și sate se explică prin faptul că numai în municipii și orașe există organe judiciare care pot practic aplica procedura urgentă.
Edictarea acestei dispoziții, privitoare la locul săvârșirii infracțiunii flagrante, a avut în vedere cel puțin două aspecte principale. În primul rând, desfășurarea rapidă a procesului penal necesită apropierea organelor judiciare de locul săvârșirii infracțiunii, pentru a putea constata cu promptitudine fapta și a desfășura în continuare activitățile ce se impun. Or, răspândirea teritorială a acestor organe nu poate satisface, cu respectarea tuturor temenelor scurte, cerințele legii (de ex.: săvârșirea unei infracțiuni flagrante departe de reședința organului de cercetare nu permite constatarea imediată a infracțiunii in condițiile legale). În al doilea rând, locurile indicate și mai ales exprimarea generică finală a legii care are în vedere orice loc aglomerat, învederează ideea folosirii procedurii speciale pentru a da satisfacție imediată curentului de opinie format în legătură cu săvârșirea infracțiunii.
Cu privire la bălciuri, târguri, aeroporturi sau gări, legea precizează (art. 466) că nu este necesar, pentru aplicarea procedurii speciale, ca acestea să aparțină unor municipii sau orașe. În acest sens în practica juridică s-a arătat că se aplică procedura urgentă în cazul în care infracțiunea flagrantă a fost săvârșită pe un aeroport, într-o gară sau bâlci care se află în plin câmp sau în afara unei localități sau pe raza teritoriului a unei comune și nu în mediu urban.
În antiteză, legea procesuală prevede și două cazuri în care procedura specială este exclusă. Astfel, în art.479 alin.l și 2 se precizează :
a) – infracțiunile săvârșite în stare de flagranță de către minori (art.479 alin.lit.a). În acest caz se aplică procedura specială prevăzută în art.480-493 din Codul de procedură penală pentru cauzele cu infractori minori. Excepția se justifică prin existența unei proceduri speciale pentru minori, procedură care ocrotește mai bine interesele acestora;
b) – în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă acestea sunt flagrante și săvârșite în condițiile prevăzute în art.466, constatarea săvârșirii lor este obligatorie și se face potrivit art. 467.
În legătură cu aceste infracțiuni, potrivit prevederilor art.479 alin.2, procedura specială de urmărire și judecare se aplică numai în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 279 alin.2 lit. b și c și dacă persoana vătămată a introdus în temen de 24 ore de la săvârșirea infracțiunii flagrante plângerea prealabilă la organul de urmărire penală. În acest scop persoana vătămată este chemată și întrebată dacă înțelege să facă plângere în termenul mai sus arătat.
Rezultă deci, sub acest aspect, că legea exclude de la procedura urgentă infracțiunile prevăzute în art.279 alin.2 lit.a, pentru care partea vătămată trebuie să se adreseze direct instanței de judecată competente, deși unele dintre aceste infracțiuni pot întruni condițiile prevăzute de art. 466.
Secțiunea a IV-a
Instituții procesuale la care, în cazul infracțiunilor flagrante, intervin derogări de la procedura de drept comun
a) Percheziția. De regulă percheziția se face cu autorizația procurorului. În cazul infracțiunii comise în stare de flagranță, percheziția se efectuează fără autorizația procurorului.
Tentativa de viol săvârșită de inculpat într-o cameră din apartamentul său și descoperită, la țipetele victimei, de către mama acesteia și alte persoane, are caracter flagrant în sensul art. 465 Cod procedură penală. În aceste condiții, conform art. 101, organele de poliție , sesizate imediat, nu au avut nevoie de autorizația procurorului pentru a pătrunde în domiciliul inculpatului, de îndată ce ușa le-a fost deschisă de unul din locatari, în vederea constatării faptei și a efectuării cercetărilor.
În conformitate cu art. 103 C.pr.pen. percheziția se efectuează între orele 6,00-20,00 și doar în caz de flagranță și în afara acestor ore.
b) Măsuri de prevenție: arestarea și reținerea.
În procedură urgentă de urmărire și judecare a unor infracțiuni comise în stare de flagranță, potrivit art.468 alin.2, când sunt dovezi pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, procurorul dă rechizitor prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată, emitând totodată mandat de arestare a inculpatului.
Conform Constituției României (art.69 alin.2), în caz de infracțiune comisă în stare de flagranță, deputatul sau senatorul poate fi reținut și supus perchziției.
Ministrul Justiției va informa neîntârziat pe președintele camerei din care fac parte asupra reținerii sau percheziției. În cazul în care camera sesizată constată că nu există temei legal pentru reținere va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
În cazul infracțiunii flagrante, conform art.468 C.pr.pen. învinuitul este reținut, iar la sesizarea organului de cercetare penală sau din oficiu procurorul poate emite mandat de arestare preventivă a învinuitului (5 zile). Ulterior, potrivit aceluiași text, dacă procurorul apreciază că sunt suficiente dovezi pentru exercitarea acțiunii penale, dă rechizitor prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată a inculpatului, emitând totodată mandat de arestare preventivă a inculpatului.
c) Actele încheiate de organele de constatare, prev. de art.214-215 C.pr.pen., nu vor putea demara procedura urgentă, întrucât în conformitate cu art.467 C.pr.pen., constatarea infracțiunii flagrante nu poate fi făcută decât de organele de urmărire penală. Or, organele de constatare prev. de art.214 C.pr.pen. nu au calitatea de organe de urmărire penală. Aceste organe pot constata infracțiunile flagrante, trimitând actele încheiate precum și pe făptuitor, de îndată, procurorului, conform art.214 alin.4, pentru ca acesta să dispună însă potrivit dispozițiilor procedurii obișnuite.
d) Actele premergătoare începerii urmăririi penale.
În cadrul acestei activități, doctrina juridică și practica judiciară au acreditat teza că, în vederea și în limitele strângerii datelor necesare pentru începerea urmăririi penale, poate fi administrat, după cum este necesar, orice mijloc de probă, cu excepția expertizelor. Observăm expertizele. Observăm asfel că în procedura obișnuită aria actelor premergătoare este foarte extinsă.
Spre deosebire, în procedura urgentă, prin modul cum este concepută această procedură, actele premergătoare se rezumă întotdeauna la datele consemnate de organul de urmărire penală în procesul-verbal pe care în mod obligator trebuie să-l întocmească (art.467 alin. 1), pentru că procesul-verbal întocmit, conform art. 228 alin.3, constituie actul de începere a urmăririi penale.
e) Plângerea prealabilă
Având în vedere principiul oficialității procesului penal precum și facilitatea administrării probelor, în cazul flagrantului, legiuitorul a prevăzut obligația organelor de urmărire penală de a constata săvârșirea unor astfel de infracțiuni, chiar în lipsa plângerii prealabile (art. 280 alin.l).
Cu ocazia constatării infracțiunii, organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal, care este semnat de organul constator, de către învinuit și de către persoanele ascultate (art.467).
Dacă infracțiunea comisă în stare de flagranță este dintre cele arătate în art.279 lit.a, constatările vor fi trimise la cerere, instanței sesizate prin plângere prealabilă.
Când infracțiunea comisă în stare de flagranță este dintre cele arătate în art. 279 lit. b și c, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă, aceasta declară că face plângere prealabilă, după caz, continuă urmărirea penală sau trimite cauza organului competent.
Organul de urmărire penală continuă urmărirea penală în cazul infracțiunilor prevăzute în art.279 lit.b și trimite cauza organului competent în cazurile referitoare la infracțiunile prevăzute în art. 279 lit. c.
Trebuie subliniat faptul că procedura de urmărire și judecare a unor infracțiuni săvârșite în stare de flagranță se aplică în cazul infracțiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art.466, numai dacă persoana vătămată a introdus în termen de 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii flagrante plângerea prealabilă la organul de urmărire penală. În acest scop, persoana vătămată este chemată și întrebată de organul de urmărire penală dacă înțelege să facă plângerea prealabilă întermenul mai sus arătat.
Dacă persoana vătămată face plângere pralabilă după ce au trecut 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii, dar nu mai târziu de 2 luni din ziua în care a știut cine este făptuitorul, se va trece la tragerea la răspundere penală a făptuitorului, aplicându-se procedura obișnuită de urmărire și judecată.
f)Măsuri premergătoare judecății
Președintele instanței, primind dosarul cauzei, fixează un termen de judecată foarte scurt, care nu poate depăși 5 zile de la primirea dosarului. Totodată, în vederea asigurării unei judecăți rapide, procedura specială prevede măsuri privitoare la prezenta în instanță cu însoțitori (inculpatul cu escortă și martorii cu mandat de aducere).
De asemenea, în acelasi scop, se prevede obligația ca instanța să verifice dacă în cauză sunt întrunite condițiile pentru desfășurarea judecății în condițiile procedurii urgente.
În sfărșit, ca o măsură derogatorie se prevede participarea obligatorie a procurorului în toate cauzele.
g) Judecata în primă instanță
O măsură derogatorie foarte importantă este aceea că, în principiu, la judecata în primă instanță ascultarea martorilor și a persoanelor chemate se face numai dacă acestea sunt de față. Dacă prezența acestora, în pofida măsurilor de a fi aduși, nu se realizează, judecata are loc pe baza lucrărilor de la dosar.
Ca o măsură de excepție, dacă instanța apreciază că este necesar, se prevede că se pot administra și probe noi, iar pentru administrarea operativă a acestora se poate solicita concursul organelor de poliție.
În ce privește administrarea noilor probe se prevede în mod derogatoriu că temenele acordate în acest scop trebuie să fie scurte, care în total nu pot să depășească 10 zile.
h) Judecata în apel și recurs
Termenul de apel și recurs este de 3 zile de la pronunțarea hotărârii judecătorești art.477 alin. 1). Termenul curge în toate cazurile de pronunțare. Dosarul cauzei se înaintează instanței de recurs în următoarele 24 de ore de la declararea recursului (art.477 alin.2.).
Articolul 477 alin.3 prevede că judecata în apel și recurs a infracțiunilor comise în stare de flagranță se face de urgență, fără a fixa o limitare în timp, prin aceasta înțelegându-se o judecată pe cât posibil fără amânări.
CAPITOL UL III
Procedura specială de urmărire și judecare
a unor infracțiuni flagrante
Sectiunea I
Urmărirea penală în cadrul procedurii urgente
Actele procesuale ce se desfășoară în cazul infracțiunilor comise în stare de flagranță, potrivit procedurii speciale, în faza de urmărire penală sunt în mare măsură comune cu cele ce se desfășoară în cazul infracțiunilor neflagrante, parcurgând etapele și stadiile procesuale pe care în general le parcurge orice proces obișnuit. Aceste acte și activități procesuale sunt reglementate prin dispozițiile art.467 – 470 Cod procedură penală care se completează potrivit art. 466, când este cazul cu dispozițiile de drept comun.
În cazul infracțiunilor comise în stare de flagranță, pentru care se aplică procedura specială, date fiind condițiile specifice în care a fost descoperită infracțiunea și făptuitorul ei, legea a prevăzut o simplificare a desfășurării urmăririi penale.
Spre deosebire de procedura de drept comun, procedura urgentă cuprinde, în ceea ce privește urmărirea penală, câteva momente mai importante și anume: constatarea infracțiunii, luarea măsurilor de prevenție, trimiterea în judecată.
Constatarea infracțiunii și efectuarea urmăririi
Potrivit art.467, organul de urmărire penală sesizat întocmește un proces-verbal în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvărșită. În procesul-verbal se consemnează, de aemenea, declarațiile învinuitului și ale celorlalte persoane ascultate. Tocmai de aceea procesul-verbal are o importanță deosebită, consemnările sale putând înlocui declarațiile scrise ale învinuitului, celorlalte părți sau ale martorilor. În aceste condiții nu mai este necesar ca dosarul să cuprindă și aceste piese din moment ce conținutul procesului-verbal este certificat prin semnăturile persoanelor ascultate.
Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge și alte probe. Procesul-verbal se citește învinuitului, precum și persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage atenția că pot completa declarațiile sau că pot face obiecții cu privire la acestea.
Procesul-verbal se semnează de către organul de urmărire penală, de către învinuit si de către persoanele ascultate.
Cu privire la acest moment al începerii urmăririi penale, pot fi subliniate căteva aspecte diferențiale în raport cu procedura obișnuită.
În cazul procedurii urgente, procesul verbal prev. de art. 467 are o îndoită funcțiune, fiind atât actul de începere a urmăririi penale cât și mijlocul de probă în care se consemnează constatările organelor de urmărire penală. Pentru aceste motive el nu poate fi confundat cu procesul-verbal prevăzut de art. 228 alin.3 care, pe lângă funcția de începere a urmăririi penale este și actul prin care organul de urmărire penală se sesisează din oficiu cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.
Acest mijloc de probă contine declarațiile părților din proces. În mod obișnuit fiecare declarație este consemnată separat și constituie un mijloc de probă autonom.
În legătură cu începerea urmăririi penale, așa cum am mai spus, procedura urgentă nu admite efectuarea de acte premergătoare decât în limita datelor constatate și consemnate în cuprinsul procesului-verbal. Asemenea activități nu pot fi concepute întrucât procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante, presupune existenta datelor necesare pentru începerea urmăririi penale.
Acest proces-verbal întocmit de organul de urmărire penală cu ocazia constatării infracțiunii comise în stare de flagranță (art. 467) are, din punct de vedere procesual, următoarele caracteristici :
– este actul procedural care marchează începerea urmăririi penale atât " in rem" cât și "in personam";
– prezintă caracterul unui proces-verbal, drept pentru care trebuie întocmit cu respectarea cerințelor impuse în art.91;
– ține loc de declarația învinuitului, persoanei vătămate și martorilor;
– este actul procesual în care sunt consemnate actele de dispoziție ale organului de urmărire penală în legătură cu modul de soluționare a obiecțiilor făcute de învinuit, persoana vătămată, martori, în condițiile art.467 alin.3.
Ca o concluzie, observăm că procesul-verbal menționat, de principiu, este un act de detaliu dar și de sinteză, în cuprinsul căruia se consemnează întreaga probațiune.
Pentru situații deosebite, ca o excepție deci de la regulă, legea procesuală prevede, în art.467 alin.2, "dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge și alte probe ".
În legătură cu constatarea infracțiunii flagrante și cu competența de a efectua urmărirea penală s-a pus problema în practica instanțelor de judecată de a ști dacă în cazul unei infracțiuni flagrante, pentru care urmărirea penală trebuie să fie efectuată în mod obligatoriu de către procuror (art.209 alin.3 C.pr.pen.), constatarea și urmărirea penală ar putea fi făcute și de un organ de cercetare penală.
În sensul de mai sus, instanța supremă a statuat că dacă printre infracțiunile flagrante concurente săvârșite de inculpat se află și una pentru care, potrivit prevederilor art.209 alin.3 C.pr.pen., urmărirea penală se efectuează de către procuror, aceasta nu înlătură aplicarea dispozițiilor speciale cu privire la urmărirea infracțiunilor flagrante, prevăzute de art.466 cu urm. C.pr.pen.
Referitor la urmărirea penală propriu-zisă facem unele observații privitoare numai la durata acesteia, în legătură cu care procedura specială conține evidente dispoziții derogatorii. Desprindem astfel din contextul dispozițiilor cuprinse în art.468-470 trei situatii:
– în principiu urmărirea durează 24 de ore, după care, pe baza probelor consemnate în procesul-verbal și, eventual, a altor probe, procurorul apreciază că sunt temeiuri dispune trimiterea în judecată a învinuitului;
– în măsură în care, după expirarea celor 24 de ore, procurorul apreciază că urmărirea nu este completă, dar a dispus arestarea preventivă a învinuitului, restituie dosarul organului de cercetare pentru completarea probelor, care trebuie să fie efectuate în următoarele 3 zile, astfel încât procurorul în următoarele 2 zile, până la expirarea celor 5 zile cât durează arestarea preventivă să se pronunțe asupra modalității de soluționare a cauzei;
– dacă cercetarea nu a putut să fie definitivată nici în cele 5 zile, urmărirea penală va fi continuată potrivit procedurii obișnuite.
Caracteristic pentru urmărirea penală în cadrul procedurii urgente este și faptul că prezentarea materialului de la dosar nu se mai efectuează, întrucât obligavitatea acestei activități, asa cum rezultă din dispozițiile art.250 C.pr.pen., subzistă numai după punerea în mișcare a acțiunii penale, ceea ce în procedura urgentă nu are loc.
Măsurile preventive
În cadrul procedurii urgente întâlnim anumite particularități și în ceea ce privește măsurile de prevenție. În acest sens, potrivit art.468, reținerea învinuitului este obligatorie, pentru cel mult 24 ore. În acest interval de timp organul de cercetare penală trebuie să prezinte dosarul cauzei și pe învinuit procurorului pentru ca aceasta să decidă.
Primind dosrul cu învinuitul reținut, sub aspectul măsurilor preventive procurorul are la dispoziție următoarele posibilități:
– dacă apreciază că este cazul, fiind suficiente dovezi, pune în mișcare acțiunea penală și emite mandat de arestare preventivă a inculpatului, dispunând trimiterea acestuia în judecată în stare de arest (art.468 alin.2);
– când constată că nu sunt temeiuri pentru trimiterea în judecată a inculpatului, dar sunt temeiuri pentru arestarea preventivă a învinuitului, emite mandat de arestare pe 5 zile și dispune restituirea cauzei la organul de cercetare pentru continuarea urmăririi (art.468 alin.l si art.469 alin. 1);
– dacă apreciază că nu sunt temeiuri pentru menținerea măsurii preventive, o revocă sau dispune înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea;
– când a dispus arestarea preventivă a învinuitului, pe termen de 5 zile, și restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale, reprimind dosarul înăuntrul acestui termen, va dispune, înăuntrul aceluiași termen, arestarea preventivă a inculpatului și trimiterea acestuia în judecată. După caz, procurorul va putea revoca măsura arestării preventive a învinuitului și restituirea dosarului la organul de cercetare.
Observăm așadar, că reținerea învinuitlui și arestarea învinuitului și a inculpatului sunt obligatorii în cadrul procedurii urgente spre deosebire de procedura de drept comun unde aceste măsuri se dispun numai dacă organul competent apreciază că sunt necesare în vederea desfășurării a procesului penal.
Dacă până la expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reținerii nu a fost emis mandat de arestare făptuitorul trebuie să fie pus în libertate, procedura de urmărire urmând a se desfășura potrivit procedurii de drept comun. Dispozițiile de drept comun privind ascultarea inculpatului în cazul luării măsurii arestării preventive nu sunt obligatorii în cazul infracțiunii comise în stare de flaagranță.
Asistența juridică a învinuitului este obligatorie în toate cazurile în care a fost emis mandatul de arestare a învinuitului (art.] 71 alin.3), nerespectarea acestei dispoziții atrăgând sancțiunea nulității absolute (art. 197 alin.2).
În sfera acestei noțiuni nu ar putea fi cuprinși însă și cei aflați în stare de reținere, fie că este vorba de reținerea în cadrul procedurii obișnuite, fie de reținerea în cadrul procedurii urgente, căci prin aceasta ar însemna să se adauge la lege.
De altfel, în fapt, ar produce mari dificultăți încercarea ca, în cele 24 de ore cât durează reținerea, să se ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, să se desemneze un asemenea apărător, acesta să fie convocat la sediul organului de urmărire, să studieze dosarul și să-și exercite atribuțiile sale.
Neexercitarea funcțiunilor apărării într-un interval de timp atât de scurt nu poate aduce prejudicii intereselor învinuitului, câtă vreme funcțiile respective pot fi exercitate în condițiile legii, chiar în cursul urmăririi dar după emiterea mandatului de arestare pe 5 zile, precum și în cursul judecății.
În practica judiciară s-a pus problema dacă asigurarea asistenței juridică este sau nu obligatorie, când întreaga urmărire penală s-a desfășurat în limitele primelor 24 de ore de la constatarea infracțiunii, cu învinuitul în stare de reținere. Unele instanțe s-au pronunțat afirmativ. Altele au susținut că normele privind asistența juridică obligatorie nu privesc pe învinuitul reținut ci numai pe învinuitul sau inculpatul arestat preventiv.
În argumentarea acestei ultime soluții, în literatura juridică s-a susținut că de îndată ce în art. 171 alin.2 C.pr.pen. se prevede că asistența juridică este obligatorie pentru învinuiții sau inculpații arestați, nu se poate ca această prevedere să se extindă și la cei aflați în stare de reținere.
În art. 171 alin.2 legiuitorul a cuprins în sfera noțiunii de arestat nu numai pe cei arestați preventiv, ci chiar și pe cei arestați în executarea unei pedepse definitive, dată în altă cauză.
În condițiile arătate, interpretarea literală a textului se îmbină armonios cu cea logică, pentru a exclude posibilitatea de aplicare a textului citat în cazul învinuiților reținuti. Referitor la modalitătile de soluționare a cauzei menționăm că procurorul, primind dosarul în limitele celor 24 de ore cât poate dura măsura reținerii învinuitului este obligat a se pronunța putând adopta una din următoarele soluții:
a) dispune scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, cănd în cauză este incident unul din cazurile prevăzute în art. 10;
b) dacă procurorul apreciază că urmărire penală este completă și sunt suficiente probe care să justifice punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, dă rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată a inculpatului. Prin același rechizitoriu procurorul, în mod obligatoriu, dispune și arestarea inculpatului, emitănd în acest sens mandat de arestare;
c) când procurorul, ca urmare a verificării dosarului, ajunge la concluzia că urmărirea penală nu este completă și se impune continuarea cercetării, dispune restituirea cauzei la organul de cercetare penală pentru a continua cercetările și, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, poate emite mandat de arestare a învinuitului.
În această situație, din moment ce procurorul a emis mandat de arestare a învinuitului și a restituit cauza organului de cercetrare penală, acest organ este obligat a continua cercetarea, prin efectuarea activităților procedurale dispuse de procuror pentru aflarea adevărului în legătură cu fapta și împrejurările cauzei căt și în legătură cu persoana făptuitorului. Pentru efectuarea acestor activități procedurale, organul de cercetare penală are fixat de către lege un termen maxim de 3 zile. Înainte de expirarea acestor 3 zile, organul de cercetare penală este obligat a înainta dosarul procurorului odată cu învinuitul pentru a decide. În cazul în care nu s-a putut efectua completarea cercetării penale în termenul legal de 3 zile, urmărirea penală în cauza respectivă va continua potrivit procedurii obișnuite (art. 469 alin.2).
În ipoteza în care procesul penal continuă să se desfășoare după procedura obișnuită și nu sunt temeiuri care să justifice menținerea arestării, cel arestat va fi pus în libertate în mod obligatoriu.
Se evidențiază pregnant particularitea îngrădirii într-un timp fixat de lege a procedurii speciale. Urmărirea penală obișnuită nu este limitată de termene, desfășurându-se potrivit necesităților.
Potrivit dispoziției din art.465 alin.3 în cazul infracțiunii comise în stare se flagranță orice persoană are dreptul să-l prindă pe făptuitor și să-l conducă înaintea autorității. Este o dispozitie impusă de necesitatea de a acționa urgent și eficient în astfel de cazuri, prevenindu-se dispariția făptuitorului, a cărui identitate, de multe ori poate fi necunoscută.
Prinderea făptuitorului de către o persoană particulară nu are caracterul, de act procesual și este un act de sprijin dat organelor judiciare în cazul infracțiunilor comise în stare de flagranță. Prinderea trebuie să se efectueze fără violențe sau constrăngeri fizice ori psihice inutile.
Autoritatea în fața căreia trebuie să fie adus făptuitorul poate fi un organ judiciar sau orice autoritate de stat care va sesiza de îndată organul de urmărire penală competent.
Trimiterea în judecată a inculpatului
În procedura urgență, legea prevede dispoziții speciale și în cea ce privește trimiterea în judecată. Potrivit art.470, procurorul primind dosarul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale, fiind obligat să se pronunte în cel mult două zile de la primirea dosarului, putând dispune trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, ori restituirea cauzei în vederea completării sau refacerii urmăririi.
În funcție de soluția pe care procurorul o dă după verificarea lucrărilor de cercetare penală, procesul continuă să se desfășoare conform procedurii urgente sau potrivit procedurii obișnuite.
În cazul în care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, procesul se desfășoară, în continuare, potrivit procedurii speciale. Într-o asemenea ipoteză, procurorul întocmește rechizitoriul, emite mandat de arestare împotriva inculpatului și înaintează de îndată dosarul cauzei instanței de judecată. Este de asemenea specific procedurii urgente faptul că dosarul ce se înaintează instanței de judecată este mult simplificat, el cuprinzând, în cazul modalității soluționării cauzei în termen de 24 de ore, numai procesul verbal de constatare a infracțiunii, în care sunt consemnate și declarațiile învinuitului și alt celorlalte persoane ascultate, precum și rechizitoriul. În modalitatea soluționării cauzei în termenul de 5 zile, dosarul mai poate cuprinde alte mijloace de probă, cereri, memorii, etc. ale inculpatului, apărătorului acestuia, părții vătămate s.a.
Secțiunea a II-a
Judecata în primă instanță în cadrul procedurii urgente
Activitatea procesuală ce se desfășoară în cazul infracțiunilor comise în stare de flagranță în faza de judecată este în mare măsură supusă procedurii obișnuite, urmând etapele, stadiile și momentele proceusale pe care le parcurge orice proces obișnuit.
Procedura specială de judecată este reglemantată prin dispozițiile art.471-477, care se completează potrivit art.466, când este cazul, cu dispozițiile de drept comun.
Instanța competentă
În privinta instanței competente să judece în cauzele privitoare la infracțiunile comise în stare de flagranță, legea nu face vreo deosebire față de procedura obișnuită. În acest sens, în art.471 alin.l se arată: "competența de judecată în cauzele privitoare la infracțiunile comise în stare de flagranță este cea obișnuită ".
Referitor la competența teritorială, legea (art.471 alin.2) prevede că pentru municipiile împărțite în sectoare (exemplu: București), Ministerul Justiției poate desemna una sau mai multe judecătorii care să judece aceste cauze.
Această desemnare nu constituie o derogare de la regulile generale de competență, ci o simplă deplasare de la o instanță care are competența materială și personală obișnuită, la o altă instanță de același fel și de același grad. Deplasarea de competentă privește numai judecătoriile, deoarece atât instanțele militare cât și tribunalele funcționează numai câte unul într-un municipiu. Judecătoria desemnată pentru a judeca infracțiunile comise în stare de flagranță nu reprezintă o instanță specială, ci are numai caracterul unei instanțe specializate, în sensul că ea a fost instituită în scopul unei mai bune organizări a judecății infracțiunilor flagrante, acesta fiind necesară pentru desfășurarea unei judecăți rapide.
Completul care judecă în procedura urgentă este cel obișnuit, de doi judecători. Într-o reglementare mai veche cauzele reveneau spre judecată judecătorului unic.
Măsurile premergătoare ședinței de judecată
Măsurile premergătoare efectuate în vederea pregătirii judecății infracțiunilor comise în stare de flagranță și pentru a asigura judecata cauzei în termenul fixat sunt, în parte, cele stabilite de lege pentru o judecată obișnuită, atât cele cu caracter general, cât și cele speciale judecății în prima instanță.
Dispozițiile din art.472 prevăd unele măsuri procesuale și procedurale premergătoare, speciale judecății, cu caracter derogatoriu sau complinitor, determinate de necesitați specifice infracțiunilor comise în stare de flagranță .
În cadrul măsurilor premergătoare instanța de judecată verifică dacă sunt realizate condițiile cerute de art. 466 privind aplicarea procedurii speciale. Cănd instanța de judecată constată că în cauză nu sunt întrunite aceste condiții, judecata se face potrivit procedurii obișnuite.
Dintre deosebirile față de procedura obișnuită, în această etapă, menționăm:
– președintele instanței de judecată, primind dosarul are obligația să fixeze termenul de judecată, care nu poate depăsi 5 zile de la data sesizării instanței. În procedura obișnuită, fixarea termenului de judecată se face în funcție de gradul de încărcare a agendei instanței, prioritate având cauzele în care sunt arestați. Această limitare care există în cadrul procedurii urgente, spre deosebire de procedura obișnuită, este însă în concordanță cu dispozitiile din art. 293 C.pr.pen. care prevăd că judecata în cauzele în care sunt arestați preventiv (în cauzele cu infracțiuni comise în stare de flagranță totdeauna inculpatul este arestat preventiv) se face de urgență și cu precădere. În acest context se plasează și practica existentă ca la întocmirea listei cauzelor ce urmează a fi judecate, cauzele cu infracțiuni comise în stare de flagranță să fie înscrise la începutul listei.
Deși termenul de 5 zile este un termen de recomandare, președintele instanței de judecată are totuși îndatorirea de serviciu să respecte acest termen, depășirea lui fiind admisă numai în cazuri deosebite.
Președintele instanței de judecată este obligat să desemneze odată cu fixarea termenului de judecată și un apărător din oficiu (art. 294 si art. 171 alin.2 si 4), dacă inculpatul nu și-a ales un apărător;
– în procedura urgentă martorii sunt aduși cu mandat, în timp ce în procedura obisnuită acest lucru este posibil numai dacă, fiind citați anterior, aceștia nu s-au prezentat, iar ascultarea lor ori prezența lor este absolut necesară (art. 138 alin. 1).
Necitarea martorilor și dispunerea de la început a aducerii silite a acestora se explică prin urgența cu care trebuie să se desfășoare judecarea cauzelor cu infracțiuni comise în stare de flagranță, admitându-se astfel folosirea constrângerii procesuale față de o persoană care nu a participat la procesul penal ca învinuit sau inculpat;
– dacă în procedura obișnuită învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi chemat prin citație, (art.183 alin.2), în procedura urgentă nu se pune o asemenea problemă, deoarece inculpatul este judecat în stare de arest;
– participarea procurorului la judecată în procedura specială este întotdeauna obligatorie, chiar dacă competență să judece este o judecătorie (art.472 alin.3), în timp ce în procedura obișnuită la judecătorie procurorul participă obligatoriu numai în cele 4 categorii de cauze penale cunoscute. Această dispoziție corespunde regulii de drept comun din art. 315 alin.l care prevede participarea obligatorie a procurorului la ședințele de judecată ale judecătorilor în cauzele în care vreunul din inculpați se află în stare de deținere, iar la sedințele de judecată ale celorlalte instanțe participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile (art.31 S alin.2). Nerespectarea acestei dispoziții atrage nulitatea absolută prevăzută în art. 197 alin.2;
– în procedura urgentă părțile nu se citează, în timp ce în procedura obișnuită judecata nu poate avea loc decât dacă părțile sunt legal citate și procedura este completă (art. 291 alin.2). Părțile pot însă participa la judecată fără a fi citate (art. 279 alin. 2).
Ședința de judecată în primă instanță
Activitatea ce se desfășoară în stadiul cercetării judecătorești, precum și în stadiul dezbaterilor în judecarea infracțiunilor comise în stare de flagranță se efectuează în bună parte potrivit procedurii obișnuite, normele special instituite pentru judecarea acestor cauze fiind puține.
Instanța de judecată procedează la verifccarea regularității sesizării (potrivit normelor comune cuprinse în art.300 alin. 1), a competenței sale, precum și a regularității luării sau menținerii măsurii arestării preventive (art. 300 alin.3). De asemenea, instanța verifică dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 465 si 466 pentru judecarea cauzei potrivit procedurii speciale (art. 472 alin.4).
Când instanța de judecată constată că infracțiunea nu este flagranță sau, deși flagranță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 466, judecata se face potrivit procedurii obișnuite.
Judecarea în primă instanță potrivit procedurii obișnuite a unei cauze a cărei judecare ar fi trebuit să urmeze procedura urgentă nu poate constitui un motiv de nulitate, deoarece procedura obișnuită include toate garanțiile procesuale care funcționează în procedura specială.
Modul în care se desfășoară sedința de judecată în primă instanță în cadrul procedurii urgente este prevăzut în art.473. Instanța de judecată, după ce îndeplinește celelalte acte prevăzute în art.319 si art. 320, începe cercetarea judecătorească potrivit art. 322 si art.473. În termenul acestor dispoziții ale legii, la termenul de judecată, instanța procedează la ascultarea inculpatului, a martorilor prezenți, precum și a persoanei vătămate dacă este de față.
Inculpatul fiind totdeauna prezent la judecată, ascultarea lui este asigurată. De asemenea, din mențiunea că instanța de judecată ascultă "martorii prezenți, precum și persoana vătămată dacă este de față" (art.473 alin.l ), decurge că dacă unii martori sau unele persoane vătămate nu sunt de față la judecată, cauza nu se amănă. Judecata se face pe baza declarațiilor și a lucrărilor din dosar.
Această dispoziție se justifică datorită caracterului flagrant al infracțiunii, care face să crească importanța probelor administrate în momentul constatării infracțiunii, nemaifiind imperios necesar ca toatele probele din dosar să fie readministrate în condiții de oralitate și nemijlocire, specifice ședinței de judecată.
Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptei sau a împrejurărilor cauzei este necesară o completare a materialului probator, instanța de judecată poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de noi probe (art.473 alin.2). În acest scop, instanța de judecată ia măsuri corespunzătoare pe care le aduce la îndeplinire în mod direct sau prin organele de poliție (art.473 alin.2).
În lumina acestor dispoziții legale, se poate observa că instanța de judecată poate colabora direct cu organele de poliție în vederea administrării probelor în cauzele privind unele infracțiuni comise în stare de flagranță. Astfel se poate spune că această dispozitie legală este o excepție de la regula că instanța de judecată cooperează în vederea completării probelor din dosar numai cu procurorul și cu părțile.
Dacă administrarea noilor probe impune amănarea cauzei, se pot acord termene scurte, ele neputând să depășească în total 10 zile (art. 473 alin.3), ceea ce este specific procedurii urgente.
În situațiile în care judecata nu are loc la primul termen, fie din cauza amânării pentru administrarea de noi probe, instanța de judecată trebuie să dispună asupra stării de libertate a inculpatului (art.474), putând, după caz, fie să mențină măsura arestării preventive a inculpatului, fie să o revoce și să pună în libertate pe inculpat.
Ședința de judecată în procedura urgentă se deosebește de procedura obișnuită cu privire la administrarea probelor. În această privință, instanța de judecată, în procedura urgentă, are o mai largă posibilitate de a aprecia utilitatea readministrării probelor culese în faza de urmărire penală. Acest lucru se explică prin caracterul probelor culese în momentul constatării infracțiunii comise în stare de flagranță, care dovedesc în mod direct aspectele esențiale ale obiectului probațiunii și pot servi la soluționarea cauzei fără a fi necesară administrarea unor probe noi.
În ședinta de judecată, ce se desfășoară potrivit procedurii urgente, instanța de judecată examinează și actiunea civilă dacă persoana vătămată este prezentă și se constituie parte civilă și dacă pretențiile acesteia pot fi soluționate fără amănarea judecătii (art. 476 alin. 1).
În cazul în care acțiunea civilă se exercită din oficiu (în situațiile prevăzute de art. 17 Cpr. pen.) instanța de judecată o examinează chiar în lipsa persoanei vătămate și chiar dacă aceasta nu s-a constituit parte civilă, singura condiție cerută de legea penală fiind aceea că soluționarea acțiunii civile să nu ducă la amănarea cauzei (art.476 alin.2).
Dacă rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal ar împieta asupra desfășurării rapide a ședinței de judecată, instanța de judecată rezervă soluționarea acțiunii civile pe calea unei acțiuni separate, care este scutită de taxa de timbru (art.476 alin.3).
Activitatea procesuală din cadrul dezbaterilor și deliberării se desfășoară potrivit procedurii obișnuite, neexistând nici o reglementare specială privind aceste stadii ale judecății în primă instanță a infracțiunilor comise în stare de flagranță.
Dezbaterile se desfășoară deci în ordinea arătată în art. 340 și art. 341. Deliberarea are ca obiect, ca și în cauzele obișnuite, rezolvarea cauzei sub toate aspectele sale (art. 343).
Specific procedurii urgente este că deliberarea și pronunțarea hotărării trebuie să aibă loc în aceeasi zi în care s-au încheiat dezbaterile sau cel mai târziu în următoarele 2 zile (art.475 alin.2). Acest termen este de recomandare, nerespectarea lui neputând atrage sancțiuni disciplinare și nici sancțiunea nulității.
Soluții pe care le poate da instanța de judecată în cauzele de infracțiuni comise în stare de flagranță, în rezolvarea atât a laturii penale cât și a laturii civile, sunt cele de drept comun (art. 345-353).
Hotărărea luată de instanța de judecată se pronunță, ca și în procedura obișnuită, în sedință publică (art. 310 alin. 1). Pronunțarea trebuie să aibă loc în prezenta inculpatului aflat în stare de deținere, instanța de judecată fiind obligată să dispună aduceea acestuia la pronunțarea hotărării (art.475 alin.2).
Inculpatul deținut, prezent la pronunțarea hotărârii ia imediat cunoștiință de dreptul pe care-1 are de a face apel (art. 358 alin.2).
Pentru a menține caracterul urgent al procedurii legea prevede că hotărărea trebuie redactată în cel mult 24 de ore – art.475 alin.3 (în procedura obișnuită termenul de redactare a hotărării este de 20 zile). Conținutul hotărării este cel prevăzut în normele de drept comun (art. 354-357).
În mod excepțional este competent să constate săvârșirea infracțiunii comise în stare de flagranță președintele completului de judecată în cazul infracțiunilor de audiență (art.299), care sunt flagrante în sensul art.465 dar pentru care nu se aplică regulile de la procedura urgentă decât dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art.466.
Soluționarea cauzei
Ca și în cazul procedurii obișnuite, instanța de judecată, cu ocazia soluționării cauzei, dacă pronunță pedeapsa închisorii, când inculpatul a fost pus în libertate, poate dispune arestarea acestuia (art.475 alin.4). În ipoteza în care instanța de judecată pronunță o soluție din cele prevăzute de art.350 alin.2 si alin.3, dispune punerea în libertate a inculpatului.
Acțiunea civilă poate fi soluționată la instanța penală sau prin acțiune separată.
– Dreptul persoanei vătămate de a pune în mișcare de a exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal este asigurat și în cazul în care procesul penal se desfășoară potrivit procedurii urgente.
În faza de urmărire penală, se aplică regulile de drept comun privind acțiunea civilă.
În faza de judecată sunt prevăzute unele dispoziții speciale care restrâng și condiționează exercitarea de către persoana vătămată a acțiunii civile (art.476).
Potrivit dispozițiilor art.476 alin.l examinarea și soluționarea acțiunii civile de către instanța penală care judecă potrivit procedurii speciale este posibilă numai dacă persoana vătămată este prezentă le judecată și s-a constituit în termen parte civilă (art. l S alin.2), iar pretențiile sale pot fi soluționate pe baza probelor existente fără amânarea judecății.
Dacă judecata se amână pentru administrarea de noi probe în soluționarea laturii penale (art. 473 alin. ultim), acțiunea civilă poate fi reținută pentru examinare de către instanța penală și soluționată în măsura în care noile probe îi vor fi utile.
Când persoana vătămată este o unitate de stat sau o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, sau cu capacitate de exercitiu restrânsă, instanța de judecată poate examina actiunea civilă chiar în lipsa persoanei vătămate și chiar dacă aceasta nu s-a constituit parte civilă, cu condiția ca soluționarea actiunii civile să nu ducă la amănarea cauzei (art.476 alin.2).
Acțiunea civilă se poate pune în mișcare și din oficiu, potrivit regulilor de drept comun prevăzute în art. 17 alin.l și alin.4 chiar după citirea actului de sesizare, iar ea este limitată de condiția prevăzută în art.476 alin.2.
– dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.476 alin.l și alin.2 pentru soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, instanța de judecată rezervă soluționarea acțiunii civile pe calea unei acțiuni separate (art.476 alin.3), potrivit regulilor generale prevăzute în art. 20. Acțiunea separată introdusă ulterior în fața instanței civile este scutită de taxa de timbru (art.476 alin.3), dispoziție în concordanță cu art. 15 alin.4 Cod procedură penală.
Făcând o paralelă între dispozițiile care privesc soluționarea cauzei penale în procedura urgentă și cele corespunzătoare din procedura de drept comun, putem sesiza unele deosebiri:
a) – în procedura urgentă, termenele privind pronunțarea și redactarea hotărării sunt mult mai scurte decât în procedura obișnuită;
b) – în procedura urgentă, inculpatul arestat este adus la pronunțare, dispoziție care nu este aplicabilă în procedura obișnuită;
c) – rezolvarea acțiunii civile poate fi făcută de instanța penală numai dacă nu întârzie rezolvarea laturii penale a cauzei.
Această ultimă condiție ni se pare esențială în raport cu celelalte două condiții prevăzute de art 476 alin.l și anume:
– persoana vătămată să fie prezentă la instanță;
– să se constituie parte civilă (această condiție nu se cere când acțiunea civilă se exercită din oficiu).
Secțiunea a III-a
Apelul și recursul în cadrul procedurii urgente
Activitățile procesuale ce se desfășoară în fața instanței de apel și recurs în cazul infracțiunilor comise în stare de flagranță sunt în mare măsură supuse regulilor de drept comun, urmând stadiile și momentele pe care le parcurge orice proces obișnuit.
Dispozițiile speciale privitoare la judecata în apel și recurs a infracțiunilor flagrante sunt în număr foarte redus, prin ele urmărindu-se accelerarea judecății în această fază. De altfel, în acest sens, procedura urgentă, în art.477 alin.3, stipulează cu valoare de recomandare specială faptul că judecarea în apel și recurs se face de urgență.
Astfel, în timp ce termenul general de apel și recurs este de 10 zile, în procedura urgentă este de numai 3 zile.
În cazul în care urmărirea penală și trimiterea în judecată a inculpatului s-au făcut conform procedurii speciale prevăzute în art. 465 și următoarele deși prima instanță a dispus, în temeiul art.472 alin, ultim ca soluționarea cauzei să se facă potrivit procedurii obișnuite, termenul de apel și recurs este, fireste, de 10 zile.
Termenul de apel și recurs curge în toate cazurile de la pronunțare (art. 477 alin.l ).
Cererea de apel și recurs se depune, potrivit procedurii obișnuite, la instanța a cărei hotărăre se atacă (art. 367 alin.l si art.3854).
Dosarul cauzei se înaintează instanței de recurs în următoarele 24 de ore de la declararea apelului și recursului (art.477 alin.2). Este un termen de recomandare a cărei nerespectare nu atrage sancțiunea nulității.
Articolul 477 alin.3 prevăzând că judecata în apel și recurs se face de urgență, înțelege prin aceasta, în primul rănd, că judecata trebuie să se facă pe cât posibil fără amânări.
Prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere, precum și participarea procurorului la judecata în apel și recurs a cauzelor privind infracțiuni flagrante sunt obligatorii potrivit regulilor de drept comun, prevăzute de art.375 alin.3, art.376 si 38511 alin. 2 si 4.
De asemenea, citarea părților este obligatorie, potrivit regulilor de drept comun înscrise în art. 375, legea neprezentând nici o derogare pentru procedura specială.
Dispozițiile de la procedura obișnuită, prevăzute de art.364,365 și 3853, referitoare la repunerea în termen și declararea peste termen a apelului și recursului sunt aplicabile și în cazul procedurii urgente, deoarece legea nu prevede nici o derogare pentru asemenea cazuri.
Întrucât reglementările privind procedura urgentă de urmărire și judecată a infracțiunilor flagrante nu prevăd dispoziții speciale referitoare la căile extraordinare de atac și nici privind punerea în executare a hotărârilor pronunțate în aceste cauze, înseamnă că se vor aplica întotdeauna dispozițiile cuprinse în procedura obișnuită.
CAPITOLUL IV
Alte aspecte procedurale, incidente cu procedura
urgență de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante
Secțiunea I
Situația învinuitului sau a inculpatului arestat preventiv,
în cazul schimbării procedurii speciale în procedură obișnuită
În practica judiciară s-a pus problema dacă, în cazul infracțiunilor flagrante, când se trece de la procedura specială la procedura obișnuită, este obligatorie sau nu punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului în situația în care nu există și un alt caz care să justifice menținerea arestării preventive, decât cel prevăzut de art. 148 lit. b C.pr.pen.
În legătură cu textele care reglementează urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, precum și arestare preventivă, sunt de observat câteva precepte care pot sta la baza soluționării problemei, după cum urmează:
Luarea măsurii reținerii și a arestării preventive, în cazul infracțiunilor flagrante, este obligatorie pentru procuror, aceasta rezultând, în mod neîndoielnic, din dispozițiile art. 148 și mai ales din cele ale art.468 C.pr.pen. alin.l și ultim.
Cazurile în care se poate lua măsura arestării preventive – în general – pot fi clasice, potrivit rațiunii care le-a determinat, în două grupe și anume:
– privarea de libertate a învinuitului sau a inculpatului este necesară pentru că acesta prezintă un pericol pentru societate, fie că a săvârșit o infracțiune în împrejurări care constituie circumstanțe agravante, este recidivist sau a comis o infracțiune din nou, fie că există temerea că va săvârși din nou o infracțiune (art. 148 lit. e-h inclusiv C.pr.pen.);
– privarea de libertate este necesară în interesul urmăririi penale, pentru a putea ține pe învinuit sau inculpat la dispoziția organelor de urmărire penală, a instanței de judecată, sau să fie asigurată executarea pedepsei, ori să-l împiedice să zădărnicească aflarea adevărului (art. 148 lit. a-d inclusiv C.pr,pen.).
Trecerea unor infracțiuni, descoperite în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, în categoria infracțiunilor flagrante a fost determinată de interesul urmăririi penale și nu pentru că ar reprezenta o gravitate mai mare față de alte infracțiuni de acelasi fel, care nu sunt descoperite în conițiile prevăzute de art.465 C.pr.pen., întreaga procedură specială apărând ca un corolar al acestei situații. Astfel, datorită faptului că infracțiunea este descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, făptuitorul, martorii, instrumentele cu care a săvârșit infracțiunea și alte mijloace de probă fiind la îndemăna organului de urmărire penală, s-a impus ca cercetările penale și judecarea să fie făcute după o procedură specială.
Caracteristica acestei proceduri apare sub un dublu aspect. Primul îl constituie grija legiuitorului ca făptuitorul să rămănă la dispoziția organului de cercetare penală, prevăzându-se obligativitatea reținerii învinuitului și luării măsurii preventive, precum și consemnarea probelor de îndată, în mod cât mai operativ, într-un proces verbal, renunțându-se la formele instituite pentru procedura obișnuită. Cel de al doilea, rapiditatea cu care se desfășoară urmărirea penală și judecata, determinată de faptul că organele judiciare au la dispoziție toate elementele pentru aflarea adevărului. Dacă cercetarea penală ori judecata nu s-au putut face în termenele scurte impuse de lege, fiind necesară administrarea de probe noi, continuarea cercetării penale sau judecății se face după procedura obișnuită.
Unul din mijloacele legale care să asigure desfășurarea rapidă a urmăririi penale și a judecătii constituie luarea măsurii arestării preventive, care are scop de a ține pe învinuit sau inculpat la dispoziția organului de urmărire penală sau de judecată. Acesta este temeiul prevederilor art. 148 lit. b C.pr.pen., care sunt într-o strânsă dependență cu modul cum se desfășoară urmărirea penală și pot fi aplicate sau nu după cum procedura este cea a infracțiunilor flagrante ori cea obișnuită. În consecință, dacă procedura specială prevăzută de art. 465 și urm. C.pr.pen. este înlocuită cu procedura obișnuită, considerăm că dispare și rațiunea pentru care a fost instituită obligativitatea luării măsurii arestării preventive în cazul infracțiunilor flagrante și că această măsură nu mai poate fi menținută decât atunci când există, în cel privește pe învinuit sau inculpat, un alt caz prevăzut de art. 148 C.pr.pen. decât cel de la lit. b .
În acest sens, legiuitorul a și prevăzut în art.470 C.pr.pen. obligația pentru procuror, când restitiuie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi penale – situație în care urmărirea se efectuează potrivit procedurii obișnuite – să dispună aupra menținerii sau revocării măsurilor preventive. Aceași obligație este impusă și instanței prin art.474 Cpr.pen. când reține cauza pentru a fi judecată potrivit procedurii obișnuite ori amână judecarea cauzei pentru administrarea de probe noi. Dacă s-ar susține idea că măsura arestării preventive este determinată de caracterul flagrant al infracțiunii și nu de asigurarea desfășurării normale a procedurii speciale de urmărire și judecare a acestor infracțiuni, textele imperative ale art.470 și 474, în legătură cu obligativitatea pronunțării asupra stării de libertate a învinuitului sau inculpatului, când nu se mai urmează procedura specială ci procedura obșinuită, ar apare ca inutile, ceea ce este de neconceput.
Din cele de mai sus, se poate trage concluzia că atunci când cauza este restituită de către procuror pentru completarea sau refacerea urmăririi penale ori instanța reține cauza pentru a fi judecată potrivit procedurii obișnuite, situația învinuitului sau inculpatului, arestat preventiv, va trebui reexaminată sub raportul existenței altor cazuri decât cel prevăzut de art. 148 lit. b din C.pr.pen., care să justifice măsura arestării. Dacă nu poate stabili un alt caz pentru menținerea arestării preventive, organul judiciar respectiv este obligat să dispună punerea în realitate acelui arestat.
Secțiunea a II-a
Aplicarea procedurii speciale în cazul concursului
de infracțiuni, când toate infracțiunile concurente
sau numai unele dintre acestea sunt flagrante
În conformitate cu prevederile art. 478 alin.l C.pr.pen., în caz de concurs de infracțiuni, când procedura specială se aplică numai unora dintre infracțiunile concurente, se procedează la disjungere, urmărirea și judecarea făcându-se separat.
Disjungerea poate fi dispusă atât de organul de urmărire penală cât și de către instanța de judecată, regulat sesizate sau investite cu urmărirea sau judecarea faptelor ce fac obiectul aceluiași proces. Disjungerea nu constituie o declinare de competență, ci o scindare în desfășurarea procesului penal, care are loc mai departe dar separat, în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată care a dispus disjungerea, aplicându-se pentru fiecare faptă procedura corespunzătoare (specială sau obișnuită).
În practica judiciară s-a arătat, în mod corect, că este nulă hotărărea instanței care a soluționat două furturi aflate în concurs real, dintre care numai unul este flagrant, aplicând procedura specială și pentru infracțiunea neflagrantă.
În literatura juridică s-a susținut că în cazul concursului de infracțiuni între două infracțiuni constatate flagrante, dintre care pentru una, conform art.209 alin.3 C.pr.pen., urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, faptul nu înlătură aplicarea dispozițiilor cu privire la procedura specială prev. de art.466 și urm. C.pr.pen., chiar dacă urmărirea celor două infracțiuni s-a făcut, potrivit acestei proceduri, de către organul de cercetare penală al poliției. Soluția a fost confirmată și de practica judiciară.
Speța examinată avea ca obiect două infracțiuni concurente, prima de abuz în serviciu contra avutului obștesc și cealaltă de dare de mită, elementul care interesa fiind acela că ultima infracțiune era de competența de urmărire penală obligatorie a procurorului.
S-a considerat că în cauză urmărirea penală, în sensul în care este definită de art.200 C.pr.pen. a fost efectuată de un organ necompetent după materia, astfel încât potrivit dispozițiilor art. 197 alin.2 C.pr.pen. această necompetență atrage sancțiunea procesuală a nulității exprese, legea nefăcând nici o deosebire după cum necompetenta după materie s-ar produce în faza urmăririi penale sau în cea de judecată. Ca urmare, prima instanță, fără a intra în efectuarea cercetării judecătorești, în baza prevederilor art.332 alin.l C.pr.pen. s-a sesizat și a restituit cauza procurorului, spre a se lua măsuri ca urmărirea penală să fie făcută de organul competent.
Împrejurarea că cele două fapte săvârșite de inculpat – deci și darea de mită – sunt flagrante este necontestată ca și incidența procedurii speciale de urmărire și judecată aplicabilă unor astfel de infracțiuni.
Astfel fiind, problema care se ridică este aceea de a ști dacă, în această situație, mai sunt eficiente prevederile art. 209 alin.3 C.pr.pen., care impun efectuarea urmăririi penale de procuror, pentru anumite infracțiuni.
Dispozițiile care reglementează competenta organelor de urmărire penală, printre care sunt incluse și prevederile art. 209 alin.4 C.pr.pen. de care ne ocupăm, sunt cuprinse în partea generală a codului și, de aici tragem concluzia că aplicarea lor – obligatorie – are a se face atâta vreme cât normele speciale nu derogă de la regula generală sau, câtă vreme o procedură specială prevăzută de acelasi cod nu ar institui, în cazuri anumite, alte reguli privind competența de a instrumenta, imcompatibile cu cele din partea gnerală a Codului de procedură penală.
Pe linia acestei interpretări se situează soluția adusă prin decizia comentată. Analizând cuprinsul prevederilor legale care instituie procedura de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante, decizia subliniază că art. 467 C.pr.pen. – care reglementează constatarea infracțiunii flagrante, referindu-se la organul de urmărire penală, nu stabilește "o anumită competentă a organelor de urmărire penală în raport cu infracțiunile cercetate".
Din modul în care, în art.468 alin.l si 469 C.pr.pen. se face referire la organul de cercetare și la obligația de a continua cercetarea, rezultă că pentru infracțiunile flagrante la care se referă art.466 C.pr.pen. (printre care figurează : cea prevăzută de art. 255 alin.l C.pr.pen. – darea de mită), în măsura în care procurorul, ca organ de urmărire penală, nu se sesizează din oficiu cu constatare și cercetarea infracțiunii flagrante, ci este sesizat sau se sesizează din oficiu un organ de cercetare penală, acesta este competent de a efectua sau de a continua cercetarea potrivit procedurii speciale.
Față de caracterele specifice ale acestei proceduri, față de finalitatea urmărită prin instituirea ei și față de condițiile speciale ale infracțiunilor flagrante, în materia cărora constatarea faptei săvârsite, adunarea materialului probator, efectuarea completă și operativă a cercetărilor necesare sunt și indicate și posibile a se face într-un timp foarte scurt, fără a fi nesocotite garanțiile procesuale ale învinuiților, este firesc să considerăm că efectuarea urmăririi penale de către procuror nu își găsește o aplicare obligatorie, sancționată – în cazul nerespectării – cu o nulitate expresă, ca aceea rezultând din încălcarea normelor privind competența după materie.
Procurorul care ar constata personal săvârșirea unei infracțiuni flagrante (constatare care se poate face direct de aceasta, dispozițiile art.467 C.pr.pen. referindu-se în mod nediferențiat la organul de urmărire penală), dacă apreciază că este indicat să efectueze personal cercetarea, o poate face în calitatea sa de organ de urmărire penală, calitate conferită de prevederile art.20: C.pr.pen. Tot astfel procurorul poate continua cercetarea începută de un organ de cercetare în baza prevederilor art.209 alin.3 Cpr.pen potrivt cărora procurorul competent să exercite supravegherea poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează, prevedere legală în baza căreia stă principiul că cine poate mai mult poate și mai puțin.
Această posibilitate nu trebuie însă confundată cu obligația legală instituită de art.209 alin.3 C.pr.pen. privitor la efectuarea urmăririi penale de către procuror, în cazul unor infracțiuni mai grave și care, așa cum am arătat, în materia procedurii de urmat în cazul infracțiunilor flagrante, în sensul art.466 Cpr.pen. nu este aplicabilă.
Desigur că, în măsura în care organul de cercetare care instrumentează într-o astfel de cauză, datorită unor împrejurări obiective nu ar putea să efectueze cercetările necesare în termenul legal fixat în cadrul acestei proceduri, el ar deveni incompetent să continue cercetările penale potrivit regulilor procedurii obișnuite, astfel cum prevede art. 469 alin.2 C.pr.pen., deoarece în afara procedurii penale de care ne ocupăm, el nu ar fi competent să cerceteze infracțiuni cu privire la care prin lege se prevede că este obligatorie efectuarea de către procuror a urmăririi penale. În speță, problema nu s-a pus într-o astfel de ipoteză, din împotrivă faptele săvărșite au fost constatate imediat, întreaga cercetare făcându-se în termenul legal, iar procedura specială a rămas aplicabilă atât în ce a rămas urmărirea cât și judecarea.
Secțiunea a III-a
Aplicarea procedurii speciale în caz de conexitate
și indivizibilitate a unor infracțiuni flagrante
Conform art.478 alin.2 C.pr.pen. în caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă procedura specială se aplică numai unora dintre fapte ori unora dintre infractori, iar disjungerea nu este posibilă, urmărirea și judecarea se fac potrivit procedurii obișnuite.
Din conținutul textului citat observăm că în cazurile de indivizibilitate și conexitate a unor infracțiuni sau infractori, dintre care procedura specială se aplică numai în parte, regula este că operează disjungerea în scopul urmăririi și judecării lor separate, iar excepția, numai dacă disjungerea nu este posibilă, este că în toate celelalte cazuri se aplică procedura obișnuită.
Reținem însă din dispozitiile art.38 C.pr.pen. că și în cazurile în care disjungerea este posibilă, aceasta este lăsată la aprecierea instanței. Drept urmare instanța, deși se află în prezența unuia dintre aceste cazuri, ar putea să constate în raport de circumstanțele concrete ale cauzei – că disjungerea nu este posibilă. În asemenea situație, imposibilitatea de disjungere are un caracter relativ, spre deosebire de ipoteza art.33 lit.c care are caracter absolut. În consecință, în cazurile precizate mai sus, instanța va dispune disjungerea cauzei urmând ca faptele sau infractorii cărora li se aplică procedura urgentă să fie judecați după procedura obișnuită, numai în cazul în care apreciază ca aceasta este posibilă.
În legătură cu această chestiune, o speță mai veche, soluționată înainte de intrarea în vigoare a actualului mod de procedură penală, a prilejuit un interesant studiu comparativ, între vechile dispoziții procesuale în materie și cele actuale.
Autorul studiului aprecia că fostul articol 50510 alin.2 era criticabil pentru că nu era rațional și nici echitabil ca fapte (infracțiuni) ce nu sunt flagrante (în caz de conexitate) sau infractor ce nu se află în stare de flagranță (în caz de indivizibilitate) să fie urmăriți și judecați după procedura sumară și urgență a infracțiunilor flagrante, numai pentru că celelalte fapte sunt flagrante sau ceilalți infractori (coparticipanți) se găsesc în stare de flagranță. O procedură sumară și urgență în cazul infracțiunilor flagrante este posibilă și poate fi rațional justificate numai pe considerentul că, în condițiile flagrante, existența faptei și vinovăția făptuitorului reieșind cu evidență, numai este necesară – pentru aflarea adevărului și garantarea dreptului de apărare a inculpatului – integrale desfășurare a procesului penal, ci este suficientă o procedură mai concentrată. În cazul faptelor neflagrante a căror descoperire a avut loc după o trecere mai îndelungată de timp de la data săvârșirii lor (sau în cazul infractorilor care nu se găsesc în stare de flagranță), și trebuind să fie dovedite de acuzare, desfășurarea integrală a procedurii ordinare – în vederea aflării adevărului real și garantării dreptului de apărare a inculpatului – se impune cu necesitate.
Autorul studiului consideră că actuala reglementare este net superioară celei anterioare.
Potrivit dispozițiilor art.478 alin.2 C.pr.pen., în caz de indivizibilitate sa conexitate, dacă procedura pentru urmărirea și judecarea infracțiunii flagrante se aplică numai unora dintre fapte sau unora dintre infractori, iar disjungerea nu este posibilă, urmărirea și judecata se fac potrivit procedurii obișnuite. După cum se observă, în caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă procedura urgentă se aplică numai unora dintre fapte sau unora dintre infractori, nu se procedează la judecarea cauzei după procedura urgentă, ca în reglementarea anterioară, ci dimpotrivă:
a) dacă disjungerea cauzei este posibilă fiecare categorie de fapte (flagrante sau neflagrante) sau de infractori (aflati sau nu în stare de flagranță) este supusă procedurii de urmărire si judecată ce le este proprie (procedura urgentă sau procedura obișnuită);
b) dacă dijungerea cauzei nu este posibilă, toate faptele și toți infractorii, indiferent de categoria din care fac parte sau de procedura ce le este proprie, sunt supuși unei proceduri de urmărire și judecată unice și anume procedurii obișnuite.
Din cuprinsul textului citat reiese că în caz de indivizibilitate sau conexitate, urmărirea și judecata se fac potrivit procedurii obișnuite, numai dacă disjungerea este posibilă.
Pentru a cunoaște când este posibilă regula (judecarea separată) și când este aplicabilă excepția (judecarea simultană), este necesar, așadar, să aflăm care sunt cazurile în care disjungerea nu este posibilă. Întrucât disjungerea despre care este vorba în acest text se referă în mod expres la cazurile de indivizibilitate și conexitate și întrucât însuși sediul materiei privind reglementarea disjungerii se găsește în secțiunea intitulată "competența în caz de indivizibilitate și conexitate ", vom recurge – pentru a afla când disjungerea este sau nu posibilă – la dispozițiile din această secțiune.
Potrivit art.37 alin.3 C.pr.pen., în cazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. c (adică în cazul infracțiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune), cauzele trebuie să fie întotdeauna reunite. Din cuprinsul acestui articol reiese, așadar, că disjungerea nu este posibilă în următorul caz: când două sau mai multe acte materiale formează o singură infracțiune (ipoteza infracțiunii continuate sau infracțiunii complexe). În consecință, în acest caz, dacă unele acte materiale au fost săvârșite în stare de flagranță, iar altele n-au fost săvârșite în această stare, instanța nu poate dispune disjungerea unora de celelalte, și trebuie să judece întreaga cauză, adică toate actele componente ale infracțiunii, după procedura obișnuită. Este de observat că imposibilitatea de disjungere are în acest caz un caracter absolut.
Sectiunea a IV-a
Reglementări legale incidente cu procedură penală
de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante
Starea de flagranță juridică și procedura specială de urmărire și judecare se regăsesc reglementate, cu alte efecte juridice și respectiv aplicată în condiții diferite și în cuprinsul altor acte normative pe planul legislației constituționale și penale.
În ceea ce privește incidența procedurii urgente în alte domenii sau în alte condiții decât cele în care a fost concepută inițial, se remarcă în ultima perioadă de timp o extindere a sferei sale de aplicare, după alte criterii, în mod deosebit după natura unor infracțiuni, între care, de exemplu, infracțiuni de corupție sau cu caracter economic.
În noile reglementări, condițiile de aplicare prevăzute de art.466 C.pr.pen. sunt ignorate aproape total, ceea ce ni se pare greșit. Procedura urgent de urmărire si judecată este atât de strâns legată de starea de flagranță în care se constată infracțiunea, încât în afara acesteia este de neconceput, pentru că tocmai starea de flagranță a faptei îi dă substanță, prin posibilitatea administrării facile probelor și veridicitatea lor.
De asemenea, aplicarea procedurii urgente infracțiunii flagrante, care potential sau de regulă crează dificultăți în străngerea probelor și stabilirea vinovăției infractorului, cum sunt infracțiunile de dare și luare de mită, reprezintă aprioric un risc. Fie că procedura urgență nu va putea să fie aplicată într-o asemenea materie, fie că va procrea erori judiciare. Și dacă vom observa că pentru o asemenea infracțiune legea prevede pedeapsa închisorii până la 12 ani, riscul unei asemenea reglementări este evident.
Vom prezenta în continuare caracteristicile principale ale unor asemenea noi reglementări.
Constituția României -1991
În legătură cu tema pe care o examinăm, prevederile constituționale cuprind reglementări privitoare la starea de flagranță juridică sub aspectul a două chestiuni: efectuarea percheziției și posibilitatea luării măsurii preventive a reținerii împotriva unui deputat sau senator în cazul săvârșirii de către acesta a unei infracțiuni flagrante.
1.- În concepția Codului de procedură penală percheziția este o activitate procesuală prin care se urmăreste descoperirea unor obiecte sau înscrisuri ascunse, care sunt de natură să constituie probe concludente și necesare pentru soluționarea unei cauze penale.
Percheziția este un procedeu probator, înscris de altfel în partea generală a Codului de procedură penală în titlul III intitulat "probele și mijloacele de probă ". În aceste condiții, fără să constituie o măsură procesuală, cum greșit este considerată de cei neavizați, percheziția, prin natura ei și condițiile în care poate să fie realizată, libertatea individuală și inviolabilittea domiciliului, care constituie principii constituționale generale.
Astfel, în articolul 23 alin.2 din Constituția României se proclamă preceptul că percheziția este permisă numai în cazurile și cu o procedură prevăzută de lege, iar aduce însă atingere unor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei, privitoare la în art. 27 se statuează cadrul legal în care se poate realiza, între care și dispoziția că în timpul nopții nu poate fi efectuată decât în caz de fagranță juridică.
Observăm astfel că flagranța juridică este considerată și în acest caz ca un temei foarte serios penru a justifica îngrădirea în parte a unui principiu fundamental constituțional.
În concordanță cu prevederile constituționale, starea de flagranță este reglementată, pentru efectuarea percheziției, și de codul de procedură penală (art. 103).
Reținem că în acest caz starea de flagranță a fost invocată, în interesul instrucției penale, pentru justificarea restrângerii exercițiului unor drepturi constituționale fundamentale.
2.- O altă prevedere constituțională referitoare la flagranță juridică se regăsește și în art. 69 alin.2, unde este invocată ca un temei pentru reglementarea unui caz derogator de la principiul imunității parlamentare. Este adevărat, cu efecte pe o perioadă foarte scurtă de timp (24 de ore).
În condițiile în care în virtutea imunității parlamentare, deputatul sau senatorul nu poatefi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată penală ori contravențională, fără încuviințarea Camerei din care face parte, în alineatul 2 al articolului 69 se statuează că deputatul sau senatorul, în caz de infracțiune flagranță poate fi reținut și supus percheziției.
Rațiunea acestei dispoziții constituționale, derogatorie de la un principiu constituțional deosebit de important, constă în ideea că flagranța infracțională oferă suficiente temeiuri pentru a întrerupe imunitatea parlamentară pe timp de 24 de ore cât durează măsura reținerii, pentru ca organul de urmărire penală, avându-l la dispoziție pe învinuit, să-și poată desfășura nestingherit primele activități procesuale.
b) Decretul-Lege nr.15/1990 privind urmărirea, judecarea și pedepsirea unor infracțiuni de speculă
Prin acest act normativ, motivat de perioada de tranzație a societății românești și de specificul infracțiunilor comise în această perioadă, s-au instituit unele norme de drept penal substanțial încriminându-se fapte noi apărute, ca de exemplu comercializarea fără drept a oricăror bunuri primite în cadrul acțiunilor de ajutorare internațională a statutului ori sancționându-se mai aspru alte asemenea infracțiuni prevăzute de Codul penal sau legi penale speciale.
Totodată, s-au prevăzut, pentru infracțiunile respective și norme de procedură, în sensul că urmărirea și judecarea acestor infracțiuni se fac de urgență, potrivit procedurii privind infracțiunile flagrante.
În legătură cu acest act normativ, din punctul de vedere al temei pe care o examinăm este important să subliniem ideea că în legislația procesuală postbelică procedura urgentă este invocată pentru prima dată și pentru alte criterii decât cele clasice (starea de flagranță, limitele de pedeapsă și locul de săvârșire ) și anume după criterii referitoare la natura infracțiunii, privitoare îndeosebi la obiectul și latura obiectivă a infracțiunii, precum și după criteriul periculozității sociale pe care acele infracțiuni le prezintă în perioada respectivă.
c) Decretul-Lege nr.41/1990 privind asigurarea unui climat de ordine și legalitate
Adoptat ca o lege penală specială, cu caracter temporar, pentru apărarea demnității și întăririi autorității persoanelor desemnate să asigure ordinea și liniștea publică, să apere cuceririle revoluției populare din decembrie 1989, avuția națională și drepturile fundamentale ale cetățenilor. Decretul-Lege nr.41/1990 instituie noi infracțiuni sau majorează limitele pedepselor pentru unele infracțiuni prevăzute de Codul penal, săvârșite în anumite condiții sau împotriva unor persoane calificate.
Pentru toate aceste infracțiuni decretul prevede, în art.2, că urmărirea și judecata se fac de urgență, potrivit procedurii privind infracțiunile flagrante.
Ca și în cazul Decretului nr. 1511990, și această lege adoptă procedura urgentă după aceleași criterii la care se adaugă unul nou, referitor la calitatea persoanei vătămate prin săvârșirea infracțiunilor, urmărindu-se protejarea unor persoane purtătoare ale autorității de stat.
Legea nr.1211990, privind protejarea populației împotriva unor activități ilicite
Motivat de criza economică prin care trecea societatea românească la data adoptării legii, o serie de fapte contravenționalizate (art. l lit.a-k) fie infracționalizate (art. l lit. 1-p), cum ar fi vânzarea cu lipsă la cântar sau măsurătoare, falsificarea ori substituirea de mărfuri, etc.
Totodată legea, în art. 8 a prevăzut că infracțiunile reglementate ca atare, se urmăresc și se judecă după procedura urgentă pentru infracțiunile flagrante. Ținând seama de contextul reglementării, mai ales de faptul că pedepsele pentru infracțiunile reglementate sunt între 6 luni și 3 ani închisoare, este evident că legea a avut în vedere infracțiunile neflagrante, statuând procedura urgentă după momentul conjunctural și al consecințelor acestor fapte, considerate deosebit de dăunătoare pentru economie și sectorul schimbului de mărfuri.
e)Legea nr./83/1992 privind procedura urgentă de urmărire și judecare pentru unele infracțiuni de corupție
Pentru urmărirea și judecarea infracțiunilor prevăzute în art.254,255,256 si 257 din Codul penal, potrivit dispozițiilor acestei legi s-a instituit procedura urgentă, credem, în principal, pentru descurajarea infractorilor și prevenirea acestor infracțiuni, avându-se în vedere proliferarea îngrijorătoare a fenomenului de corupție în ultimii ani.
Inedit pentru această lege este că instituie o procedură urgentă de urmărire și judecată în două modalitați, după cum infracțiunile menționate sunt flagrante sau neflagrante. Exprimându-ne încă odată rezerva pentru justețea temeiurilor avute în vedere la adoptarea acestei legi, dat fiind dificultatea efectuării probatoriilor și pedepsele mari prevăzute de lege în materia infracțiunilor de corupție, menționăm în plus că în practica judiciară din ultimii patru ani asemenea cazuri sunt foarte rare excepții.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
1. V. Dongoroz – Curs de drept penal si procedură penală,
Ed. cursurilor litografice, 1946
2. V. Dongoroz -Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Ed. Academia
3. I. Tanoviceanu – Tratat de drept și procedură penală, Tip.
Curierul judiciar București, 1924-1927
4. Tr. Pop – Drept procesual penal, Partea specială, Ed. 1948
5. S. Kahane – Drept procesual penal, ED.P. 1963
6. M. Basarab -Drept procesual penal, Partea specială, Ed. Universității "Babeș-Bolyai ",1973
7. Gr. Teodoru – Drept procesual penal, Ed. Universității
Iași, 1986
8. L. Neagu -Drept procesual penal, Ed. Academiei, 1989
9. N. Volonciu -Tratat de procedură penală, vol.I și II,
Ed. PAIDELA, 1994
10. L. Biro, – curs de drept penal, Partea generală,
M. Basara Ed. Didactică și Pedagogică
București, 1963
11. C. Tomulescu – Drept privat român, T. U.B. București,
1975
12. E. Molcut – Drept privat român, T. U.B. București
13. P.Gogeanu – Istoria dreptului românesc, T. U.B. București, 1986
14. Ov. Drâmbă – Istoria culturii și civilizației, Ed. Științifică și
Enciclopedică, vol.I și II, 1985-1987
15. Eugenio Florian – Diritto procesuale penale, Torino, 1939
16. R. Garraud – Trete theoretique et practique d'instruction criminelle et de procedure penale, Paris, 1907
17. Vicenzo Manzini – Tratatto di diritto procesuale penale, Ed. Torino, 1986
18. R.Merle, A.Vitu – Traite de dreoit criminell, Ed.Paris, 1967
19. P.Bouzat, J.Pinatel – Traite de dreoit penal et de criminologie,
Paris, 1943
20. L. Neagu, L.Moldovan – Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1982
21.x x x – Dicționar de procedură penală. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1998
22. En. Boeriu – Infracțiunea flagrantă. Procedura de urmărire și judecată în caz de concurs de infracțiuni, R.R.D. nr.12/1971
23. I. Cornescu – Aplicarea procedurii de urmărire și judecată în caz de indivizibilitate sau conexitate, R.R.D. nr.4/1969
24. M. Cozma – Delimitarea sferei infracțiunilor flagrante supuse procedurii speciale de urmărire și judecată, R.R.D. nr.7/1970
25. V. Scherer – Situația celui arestat preventiv în cazul schimbării procedurii speciale a infracțiunilor flagrante în procedura obișnuită, R.R.D. nr.10/1969
26. S.Kahane – Urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, R.R.D. nr.7/1974
27. A.Pretorian – Notă de studiu, R.R.D. nr.l/1972 Legislație
28. Constituția României -1991
29. Codul de procedură penală -1969
30. Codul de procedură penală – 1936
31. Codul penal -1969
32. Decret-Lege nr.41/1990 privind asigurarea unui climat de ordine și legalitate
33. Decret-Lege nr. 1511990, privind urmărirea, judecarea și pedepsirea unor infracțiuni de speculă
34. Legea nr.12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite
35. Legea nr.83/1992 privind procedura urgență de urmărire și judecare a unor infracțiuni de corupție
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedura Speciala de Urmarire Si Judecare a Infractiunilor Flagrante (ID: 125992)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.