Procedura Reabilitarii Judecatoresti

CAPITOLUL I

Aspecte generale privind reabilitarea judecatoreasca

Formele reabilitarii

Condiții cu privire la condamnare

Condiții cu privire la termenul de reabilitare

Durata termenelor de reabilitare judecătorească

Efectele succesiunii legilor penale asupra termenului de reabilitare

Condiții cu privire la conduita condamnatului

Clasificarea procedurilor speciale in dreptul român

CAPITOLUL II

Procedura reabilitarii judecatoresti

Cererea de reabilitare

2.Continutul cererii de reabilitare

Judecarea cererii de reabilitare

1.Instanta competenta

2.Masurile pregatitoare judecatii

Solutionarea in fond a cererii de reabilitare

Anularea reabilitarii judecatoresti

Concluzii

Pagini 58

=== procedura reabilitarii ===

CAPITOLUL I

Aspecte generale privind reabilitarea judecatoreasca

Prima reglementare amănunțită a reabilitării a fost realizată în anul 1670 prin Ordonanța Criminală a regelui Ludovic al XIV-lea, legiuire în care au fost sintetizate principiile pe care este fundamentată instituția în cauză, au fost reunite și completate prevederile din ordonanțele anterioare date de alți monarhi francezi.

Spre deosebire de Ordonanța din 1670 în care reabilitarea a fost reglementată în același titlu cu celelalte forme de acordare a actelor de clemență, în Codul penal francez din 1791, reabilitarea a fost reglementată ca instituție distinctă, fiind concepută ca o consecință firească a procesului de readaptare socială a condamnatului, posibilitatea dobândirii ei fiind acordată, în principiu, tuturor condamnaților indiferent de clasa socială din care proveneau, de către consiliul comunal sau municipal.

Ulterior, printr-o lege din anul 1885, s-a statuat că reabilitarea se acordă de către instanța de judecată, după ascultarea concluziilor procurorului și că poate fi obținută, în unele cazuri, chiar după prescripția executării pedepsei, cu condiția achitării despăgubirilor civile.

În dreptul românesc, prima reglementare a instituției reabilitării o găsim în „Procedura condicii criminalicești” adoptată în 1850 sub domnitorul Barbu Știrbei și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1852. Titlu IV denumit „Pentru câteva osebite proceduri”, Capitolul IV intitulat „Pentru restatornicirea osândiților” în art.291 – 300 prevedea o reglementare relativ completă a acestei instituții.

Codul penal din 1936 inspirat, în principal, din Codul de instrucțiune criminală francez și din Codul penal italian, ca și din Codul de procedură penală, a prevăzut posibilitatea acordării reabilitării, în principiu, pe cale judecătorească, iar ca efect al suspendării condiționate a executării pedepsei a reglementat posibilitatea dobândirii reabilitării de drept. Reabilitarea putea fi obținută atât pentru condamnările în materie criminală, cât și pentru condamnările în materie corecțională, indiferent că au fost pronunțate de instanțe ordinare sau speciale, ori de instanțe străine (în acest din urmă caz, reabilitarea putea fi obținută dacă autoritățile române recunoșteau condamnările pronunțate în străinătate).

In Codul penal actual, reabilitarea este reglementata in dispozitiile art.133-139 Cod penal, fiind o cauza care inlatura consecintele condamnarii, facand ca fostul condamnat sa se poata bucura, fara nicio restrictie, de toate drepturile recunoscute cetatenilor si un mijloc legal prin indermediul caruia fostii condamnati se reintegreaza, pe plan juridic, in societate.

In lumina dispozitiilor 133 Cod penal, reabilitarea este institutia juridica prin care efectele unei condamnari ce constau in interdictii, incapacitati si decaderi, inceteaza pentru viitor, pentru fostul condamnat care o perioada de timp a dovedit, prin intreaga sa comportare ca s-a intreptat si ca este posibila reintegrarea sociala deplina a acestuia.

Interdictiile si decaderile, mentionate in art 133 Cod penal, pot decurge din hotararea de condamnare, in situatia, in care, pe langa pedeapsa principala a inchisorii, s-a aplicat si pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi iar incapacitatile pot decurge din legi extrapenale de reglementare a diferitelor functii sau activitati ce pot fi indeplinite numai de persoane care se bucura de integritate morala si reputatie nestirbita – cum este de pilda cazul magistratilor sau avocatilor (a se vedea legile de organizare corespunzatoare), ori de activitati care nu pot fi indeplinite de persoane care au fost condamnate de anumite infractiuni – (cum ar fi de pilda art.4 din Legea 22/1969 privind angajarea gestionarilor, ori art.29 din Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale, care prevede ca “nu vor putea fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau au fost condamnate pentru gestiune frauduloasa, abuz de incredere, fals, inselaciune, delapidare, marturie mincinoasa, sare sau luare de mita, precum si alte infractiuni pedepsite potrivit prezentei legi”).

Astfel, pe plan juridic, o consecinta importanta este aceea ca fosta condamnare isi pierde caracterul de antecedent penal, iar daca ar fi avut ocazia de a constitui primul termen al recidivei, nu va mai atrage niciodata aceasta agravanta legala (art.38 alin. ultim Cod penal).

Prin inlaturarea consecintelor penale ale condamnarii anterioare, reabilitatul este repus, din punct de vedere juridic, in deplinatatea drepturilor sale politice, civile si economice, pe care le-a avut inainte de condamnare.

Desi reabilitarea are efecte intinse, ea nu constituie o repunere totala a condamnatului in situatia avuta anterior condamnarii, ci are anumite limite, sub aspectul efectelor pe care le produce, prevazute in art.133 alin.2 si 3. Astfel, reabilitarea nu are ca efect obligatia de reintegrare in functia din care infractorul a fost scos in urma condamnarii, deci reabilitarea nu presupune o restitutio in integrum. Daca functia este vacanta si nu exista alte impedimente in posibilitatea de incadrare a fostului condamnat, persoana reabilitata poate fi reincadrata in vechiul sau loc de munca.

Obtinand reabilitarea, fostul condamnat poate fi rechemat in cadrele fortelor armate si poate obtine din nou gradul militar avut, dar acestea nu ca efect automat al reabilitarii, ci potrivit legii care reglementeaza ocuparea functiilor ori incadrarea in armata.

Efectele reabilitarii nu se intind nici asupra masurilor de siguranta, cu exceptia interzicerii de a se afla in anumite localitati. In acest sens, art.133 alin.2 prevede ca “de asemenea, reabilitarea nu are efecte asupra masurilor de suguranta, cu exceptia celei prevazute la art.112 lit.d”.

Ratiunea exceptiei prevazute de art. 133 alin.2 rezida in incompatibilitatea temeiurilor de acordare a reabilitarii cu cele care ar justifica mentinerea masurilor de siguranta, si anume cele privind starea de pericol ce ar rezulta din prezenta fostului condamnat in anumite localitati.

Reabilitarea in dreptul penal roman poate fi obtinuta pentru orice condamnare, indiferent de gravitatea acesteia si de natura infractiunii care a atras condamnarea, de sediul acesteia: in codul penal roman, in legi penale speciale, in legi nepenale cu dispozitiuni penale. In cazul unor condamnari succesive, institutia reabilitarii, produce efecte cu privire la toate, avand deci un caracter indivizibil.

Acest caracter indivizibil al reabilitarii se deduce si din functia ce-o indeplineste: reintegrarea sociala si juridica a fostului condamnat.

O reabilitare partiala, numai pentru o condamnare ori pentru unele condamnari suferite de condamnat, pare lipsita de sens, deoarece reabilitarea priveste persoana condamnatului si nu condamnarile suferite de acesta.

In doctrina s-a exprimat si opinia conform careia intr-o singura situatie se poate vorbi de reabilitare partiala, si anume in cazul unor condamnari succesive, cand pentru unele dintre ele intervine reabilitarea de drept, opinie ce a ramas izolata, nefiind preluata si de alti autori care au avut in vedere caracterul indivizibil inteles prin raportare la persoana condamnatului, la trecutul acestuia. Reabilitarea este un drept al fostului condamnat, avand un caracter personal; ea este o cauza extinctiva care opereaza in personam si produce efecte pentru viitor.

Formele reabilitarii

Reabilitarea este cunoscuta in stiinta dreptului penal si consacrata in legislatii sub doua forme : reabilitarea de drept si reabilitarea judecatoreasca.

Reabilitarea de drept este acea modalitate a reabilitarii care se obtine in temeiul legii (ope legis), in cazul unor condamnari de mica gravitate (condamnare la amenda sau pedeapsa inchisorii mai mica de un an) ca urmare a indeplinirii de catre condamnat a conditiilor prevazute de lege.

Reabilitarea judecatoreasca este o modalitate a reabilitarii care se acorda la cererea persoanei reabilitate, de catre instanta de judecata, in urma verificarii indeplinirii conditiilor prevazute de lege.

In trei cazuri speciale reabilitarea intervine direct si anume : la implinirea termenului de incercare in cazul condamnarii cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei (art.86 C. pen.), la implinirea termenului de incercare in cazul suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere (art.86 C. pen.) si in cazul executarii pedepsei intr-o inchisoare militara (art.62 alin.5 C. pen.).

Reabilitarea de drept nu opereaza in cazul in care condamnatul a suferit mai multe condamnari succesive susceptibile doar unele dintre ele de reabilitare de drept, iar altele exceptate de la aceasta modalitate de reabilitare, fiindca reabilitarea are un caracter indivizibil, iar o reabilitare partiala este lipsita de o semnificatie juridica. Condamnatul poate cere insa o reabilitare judecatoreasca.

Intrucat efectele reabilitarii de drept intervin “ope legis” in practica s-a pus problema daca pentru condamnari pentru care este incidenta reabilitarea de drept se poate cere constatarea judecatoreasca a reabilitarii. Raspunsul a fost afirmativ. Hotararea instantei de judecata, in acest caz, nu este de acordare a reabilitarii, ci de constatare a reabilitarii de drept.

Cererea de constatare a reabilitarii de drept se introduce la instanta judecatoreasca dupa implinirea termenului de 3 ani prevazut in art. 134 C. pen. Deci, reabilitarea de drept, desi opereaza in virtutea legii, cel indreptatit se poate adresa instantei pentru constatarea ei.

Interesul promovarii unei cereri de constatare a reabilitarii de drept este legata de probarea intervenirii reabilitarii care se va face prin hotararea judecatoreasca constatatoare.

Reabilitarea judecatoreasca se acorda in toate cazurile in care nu opereaza reabilitarea de drept. Avand in vedere ca aceasta din urma forma a reabilitarii intervine intr-un numar restrans de cazuri, reabilitarea judecatoreasca reprezinta modalitatea principala, tipica de inlaturare a consecintelor ce decurg dintr-o condamnare. O trasatura distincta a reabilitarii este aceea ca se acorda numai daca a fost in mod expres ceruta si potrivit unei proceduri prevazute de lege.

Specific pentru reabilitarea judecatoreasca este interventia organelor judecatoresti care verifica indeplinirea conditiilor prevazute de lege si constatand indeplinirea lor, pronunta reabilitarea printr-o hotarare judecatoreasca. Ratiunea acestei verificari rezida in faptul ca reabilitarea judecatoreasca se acorda in cazul unor condamnari la pedeapsa inchisorii mai mare de 1 an, ceea ce evidentiaza o periculozitate mai mare a infractorului si pe cale de consecinta, prezumtia de indreptare a fostului condamnat nu poate fi consirmata decat in urma verificarii indeplinirii conditiilor prevazute de lege.

Sub aspectul domeniului de aplicare, reabilitarea judecatoreasca poate fi ceruta de orice persoana care a suferit o condamnare, pentru orice condamnare, indiferent de natura infractiunii pentru care a fost condamnat si de gravitatea pedepsei si indiferent daca atrage sau nu vreo decadere, interdictie sau incapacitate, cu conditia indeplinirii conditiilor prevazute de lege. Dupa cum se exprima in literatura de specialitate, reabilitarea judecatoreasca poate fi ceruta si acordata pentru orice condamnare deoarece constituie un drept al fostului condamnat.

In legatura cu condamnatul care solicita reabilitarea, acesta poate fi cetatean roman sau strain, in masura in care hotararea de condamnare a fost pronuntata de o instanta din Romania sau din strainatate si al carei efect a fost recunoscut potrivit dispozitiilor legii.

Dupa cum a decis fostul Tribunal Suprem, daca cererea de reabilitare indeplineste conditiile de fond si forma, instanta nu o poate respinge pe motiv ca infractiunea pentru care a fost condamnat prezinta un caracter deosebit de grav.

Condiții cu privire la condamnare

Reabilitarea judecătorească se poate obține în cazul condamnărilor pentru care nu intervine reabilitarea de drept, adică în cazul condamnărilor la pedeapsa închisorii mai mare de un an, întrucât în cazul condamnărilor la amendă sau la închisoare de cel mult un an, intervine reabilitarea de drept.

Și în cazul unei condamnări pentru care intervine reabilitarea de drept, fostul condamnat poate solicita instanței constatarea reabilitării de drept printr-o hotărâre care nu are efect constitutiv ci declarativ de drepturi.

Dacă cererea petiționarului prin care solicită constatarea reabilitării de drept nu poate fi admisă pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru această modalitate a reabilitării, cererea va putea fi examinată ca o cerere de reabilitare judecătoreasca.

În caz de amnisitie a unei infracțiuni, s-a pus problema daca cel condamnat pentru o astfel de infracțiune poate face o cerere de reabilitare judecătorească. În practica judecătorească mai veche, s-a susținut că o astfel de cerere e lipsită de obiect având în vedere efectele amnisitiei.

Fostul Tribunal Suprem a statuat în sens contrar, considerând că este nelegală respingerea ca lipsită de obiect a cererii de reabilitare judecătorească cu privire la o infracțiune pentru care solicitantul a fost condamnat și ulterior a fost amnistiată.

Argumentele invocate au fost, pe de o parte, lipsa unui text de lege care să înlăture reabilitarea judecătorească în cazul amnistierii faptei săvârșite, iar pe de altă parte, faptul că reabilitarea are efecte mai întinse decât amnistia. Condamnatul nu trebuie să facă dovada în cererea de reabilitare a vreunei interdicții, incapacități sau decăderi (prin admiterea cererii urmând să înceteze acestea), această condiție nefiind prevăzută expres în textele care reglementează reabilitarea judecătorească. Pe lângă efectul principal al reabilitării, aceasta constituie și o reintegrare morală în societate.

Cu privire la corelația dintre reabilitare și amnistie s-a susținut că reabilitarea are efecte mai întinse decât amnistia. Amnistia, conform art. 119 C.pen., este o cauză care înlătură răspunderea penală iar dacă intervine după condamnare, înlătură executarea pedepsei principale și celelalte consecințe ale condamnării. Este un act al puterii de stat fundamentat pe considerente social politice și de politică penală.

Reabilitarea vizează viitorul fostului condamnat făcând să înceteze interdicțiile, incapacitățile și decăderile, efectele reabilitării fiind în strânsă legătură cu sfera consecințelor rezultând din condamnare.

Spre deosebire de amnistie care produce efecte in rem, reabilitarea produce efecte in personam, cu privire la condamnatul care o solicită și care prin comportamentul său, în intervalul prevăzut de lege, face dovada că s-a îndreptat și că merită să fie reintegrat în societate din punct de vedere moral.

Diferențe rezultă și din textele de lege care le reglementează. Astfel amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță (art. 119 alin. 2 C.pen.) în timp reabilitarea produce efecte cu privire la măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în anumite localități. Această prevedere trebuie raportată la considerentele care stau la baza acordării reabilitării și anume îndreptarea, reeducarea fostului condamnat. Condițiile acordării amnisitiei pot fi diferite de la o lege la alta în funcție de felul amnistiei. În cazul reabilitării judecătorești, condițiile sunt prevăzute de lege și o dată împlinite, instanța le verifică și pronunță o hotărâre prin care dispune reabilitarea.

Anterior, conform legii 7/1972 privind cazierul judiciar, scoaterea din evidența cazierului judiciar a persoanelor condamnate, în caz de amnistie, se facea după 2 ani de la data intervenirii amnisitiei, pe când în cazul reabilitării, scoaterea se face de îndată. Odata cu adoptarea noii legi ce reglementeaza cazierul judiciar, scoaterea din evidenta acestuia, chiar in caz de amnistie, se face de indata intrucat nu se prevede un termen in acest sens. Potrivit legii 22/1969 se prevede că cel care a beneficiat de amnistie nu poate ocupa funcția de gestionar timp de 2 ani de la data incidenței amnistiei, în timp ce pentru cel reabilitat nu mai subzistă o astfel de incapacitate.

În concluzie, intervenția amnistiei pentru o infracțiune nu atrage reabilitarea de drept a celui condamnat pentru săvârșirea infracțiunii respective.

În cazul unor condamnări succesive, dintre care fostul condamnat solicită pentru unele constatarea reabilitarii de drept, iar pentru altele, acordarea reabilitării judecătorești, în măsura în care nu sunt îndeplinite condițiile reabilitării de drept, instanța urmează să analizeze cererea ca o cerere de reabilitare judecătorească și va acorda reabilitarea judecătorească pentru toate condamnările succesive.

Condiții cu privire la termenul de reabilitare

Termenul de reabilitare judecătorească este perioada de timp de la executarea pedepsei sau stingerea executãrii pedepsei, până la soluționarea de către instanță a cererii de reabilitare, perioadă în care fostul condamnat, dovedește prin conduita sa că s-a îndreptat și cã merită sã fie reintegrat în societate.

Trecerea unui anumit interval de timp de la executarea pedepsei se impune pentru definitivarea procesului de reeducare a fostului condamnat.

O conduită adecvată numai în timpul executării pedepsei nu este suficientă pentru a proba deplina reeducare a condamnatului, astfel încât el trebuie să dovedească o perioadă determinată de timp de la eliberare sau stingerea executării pedepsei, că se conformează normelor de drept, de conviețuire, că respectă ordinea de drept.

Spre deosebire de reabilitarea de drept în cazul căreia art. 134 C.pen., prevede un termen de reabilitare fix de 3 ani, în cazul reabilitării judecătorești, termenele de reabilitare variază în funcție de fiecare categorie de condamnare și în cadrul acesteia de durata pedepsei efectiv aplicate.

Art.135 cuprinde patru categorii de condamnãri în funcție de gravitatea faptei comise reflectata în stabilirea cuantumului pedepsei pentru fapta respectivã. Stabilirea unor termene diferite se justifică pornind de la sfera de aplicare a reabilitării judecătorești care reprezintă modalitatea principală de reabilitare, ceea ce înseamnă că intervine în cazul celor mai multe condamnări,condamnări care variază în funcție de gravitatea faptei, de periculozitatea fãptuitorului.

Este firesc așadar ca și pentru termenul de reabilitare să existe posibilitatea unei individualizãri în funcție de condamnarea pronunțata.

Durata termenelor de reabilitare judecătorească

Termenele de reabilitare, corespunzător fiecăreia din cele 4 categorii de condamnări, se compun dintr-un termen fix (absolut determinat) și dintr-un termen variabil care reprezintă jumătate din durata pedepsei aplicate. Așadar, pentru fiecare condamnare există un termen de reabilitare diferit.

În cazul condamnării la pedeapsa închisorii între 1 și 5 ani, termenul de reabilitare este de 4 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei aplicate. (art.135 alin. 1 lit. a ).

În cazul condamnãrii la pedeaspa închisorii între 5 și 10 ani, termenul de reabilitare este de 5 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei aplicate. (art. 135 alin. 1 lit. b).

În cazul condamnãrii la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, termenul de reabilitare este de 7 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei aplicate. (art. 135 alin. 1 lit. c).

În cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viațã care a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii, termenul de reabilitare este tot de 7 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei închisorii astfel cum a fost înlocuită sau comutată.

Art. 135 alin. 1 lit. d C. pen., utilizează două noțiuni distincte: „pedeapsă comutată” și „pedeapsă înlocuită”.

Detențiunea pe viață este comutată cu pedeapsa închisorii, în cazul unei grațieri, și este înlocuită cu pedeapsa închisorii în cazurile prevăzute de lege. Astfel în art. 55 alin. 2 C.pen., se prevede că ”în cazul în care cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei, detențiunea pe viață se înlocuiește cu închisoarea pe timp de 25 de ani”.

Pedeapsa detențiunii pe viață mai poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii în cazul apariției unei legi mai favorabile, care prevede pentru fapta respectivă pedeapsa închisorii.

Conform art.551 „cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață poate fi liberat conditionat după executarea a 20 de ani de detențiune, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat și dă dovezi temeinice de îndreptare, ținându-se seama și de antecedentele sale penale.”

Alin. 2 al aceluiași articol prevede că bărbații care au împlinit vârsta de 60 de ani, iar femeile care au împlinit 55 de ani, în executarea pedepsei detențiunii pe viață, pot fi liberați condiționat după executarea efectivă a 15 ani de detențiune, în măsura îndeplinirii și a celorlalte condiții prevăzute în alin.1. Pedeapsa se consideră executată, dacă în termen de 10 ani de la liberare cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune.

Detențiunea pe viață poate fi comutată cu pedeapsa închisorii ca efect al unui act de grațiere, durata închisorii în acest caz fiind de regulă, de 25 de ani. Însă în calcularea celor 25 de ani intră și perioada deja executată. Este posibil ca la data adoptării actului de grațiere, condamnatul să fi executat 25 de ani, caz în care pedeapsa se consideră executată în întregime.

De la această dată începe să curgă termenul de reabilitare. În cazul în care după adoptarea actului, prin comutarea pedepsei detențiunii pe viață cu închisoarea, condamnatul mai are de executat din pedeapsa astfel comutată, termenul de reabilitare începe sa curgă de la data executării celor 25 de ani. Cei 25 de ani de detenție se vor socoti din momentul începerii executării pedepsei detențiunii pe viață și nu de la data adoptării actului de grațiere.

În cel de-al doilea caz, al înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii, termenul de reabilitare începe să curgă de la data data executării pedepsei astfel cum a fost înlocuită.

Ca si in cazul reabilitarii de drept, termenul de reabilitare se stabileste intotdeauna in functie de pedeapsa principala aplicata condamnatului si pe care acesta a fost obligat sa o execute prin hotarare definitiva de condamnare indiferent daca ea a fost aplicata pentru o singura infractiune sau reprezinta o pedeapsa rezultanta, iar nu pentru pedeapsa executata (care ar putea fi redusa ca urmare a unei gratieri partiale).

Legea prevede doar ipoteza înlocuirii sau comutării pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii, nu și a celei în care pedeapsa se consideră executată ca urmare a liberării condiționate și a împlinirii termenului de 10 ani fără ca în acest interval cel liberat să fi săvârșit din nou o infracțiune. Pentru această din urmă ipoteză se pune problema termenului de reabilitare și a datei de la care începe sa curgă. În literatura de specialitate se argumentează că întrucât pedeapsa efectiv executată este de 20 respectiv 15 ani, iar aceasta este considerată executată după încă 10 ani, termenul de reabilitare se calculează în funcție de pedeapsa de 30 respectiv de 25 de ani. Prin urmare, termenul de reabilitare este în primul caz de 7 ani plus jumatate din pedeapsa, adica 22 de ani ( 7+15), iar în cel de al doilea caz, de 7 ani plus 12 ani și 6 luni, adică 19 ani și 6 luni.

Pentru acest caz, se impune soluția calculării termenului de reabiliare de la data la care se consideră executată ca urmare a liberării condiționate, termenul de reabilitare fiind cel prevăzut de art. 135 alin. 1 lit. d C.pen.

Termenul de reabilitare se determină în raport de pedeapsa stabilită prin hotărârea de condamnare. Reducerea executării pedepsei ca urmare a unei grațieri parțiale nu influențează durata termenului de reabilitare raportat la pedeapsa stabilită inițial prin hotărîre. Tot astfel nu are relevanță pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită.

În doctrină s-a pus problema determinării termenului de reabilitare în cazul în care infractorul este condamnat pentru un concurs de infracțiuni, iar pedeapsa rezultantă cuprinde și un spor.

Într-o opinie s-a susținut că în acest caz termenul se calculează în funcție de pedeapsa stabilită pentru concurs, fără a se ține seama, însă, de sporul adãugat.

Într-o altă părere se consideră că în cazul unui concurs de infracțiuni, termenul de reabilitare se raportează la pedeapsa rezultantă ce cuprinde și sporul.

În cazul condamnărilor la pedeapsa amenzii sau la pedeapsa închisorii de până la un an intervine reabilitarea de drept. Condițiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a interveni reabilitarea de drept vizează, în primul rând condamnarea, astfel că această modalitate a reabilitării intervine în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mici de un an sau amenda, iar în al doilea rând, conduita fostului condamnat care în decurs de 3 ani de la data executării pedepsei sau stingerii în alt mod a acesteia, nu a mai săvârșit o altă infracțiune. Dacă, însă, în termenul de 3 ani prevăzut de art. 134 C.pen., săvârșește o nouă infracțiune pentru care primeste si o condamnare, reabilitarea de drept nu mai poate avea loc, întrucât cea de a doua condiție nu este îndeplinită. Fostul condamnat va putea cere însă reabilitarea judecătorească. Problema în acest caz este termenul de reabilitare după trecerea căruia fostul condamnat poate solicita reabilitarea judecătorească în condițiile în care legea nu reglementează o astfel de ipoteza.

Fiind vorba de condamnari succesive se aplica regulile în acest caz, astfel că termenul va fi în funcție de condamnarea cea mai grea, iar termenul începe să curgă de la data executării sau stingerii executării pedepsei celei din urmă. În ipoteza în care pentru infracțiunea săvârșită în termenul de 3 ani sunt îndeplinite condițiile reabilitării de drept, această constatare este fără relevanță, pentru că reabilitarea privește pe condamnat și nu condamnările, astfel că fostul condamnat trebuie să fie reabilitat cu privire la toate condamnările.

Alineatul final al art.135 Cod penal prevede că ”Procurorul General poate dispune în cazuri exceptionale reducerea termenelor prevăzute în acest articol”. O prima precizare care se impune este aceea că Procurorul General poate reduce numai termenele de reabilitare judecătoreasca.

Legea nu precizează ce se intelege prin „cazuri exceptionale” si in ce conditii, care vor fi criteriile în funcție de care Procurorul va considera o împrejurare invocată de solicitant în cererea sa ca fiind exepțională. In doctrina s-au considerat astfel de cazuri: evidențierea deosebită în muncă (inventii, inovatii), conduită pozitiva în timpul unor calamitati naturale (salvarea de vieti, de valori sociale), asadar toate imprejurarile deosebit de favorabile petentului.

Aceste exemple nu justifică reducerea termenelor ori de cate ori o situatie invocată de petent se incadrează în ipotezele consacrate de doctrină, organul competent urmând să aprecieze de la caz la caz, în funcție de situația concretă.

Din punctul de vedere al momentului la care poate interveni reducerea, acesta este situat înaintea soluționării cererii de reabilitare de către instanta investita.

In ceea ce priveste acest drept exclusiv al Procurorului General, se pune intrebarea dacă el corespunde principiilor Constituției sau se poate invoca exepția de neconstituționalitate cu privire la acest drept. In literatura de specialitate atributia Procurorului General este considerată o „garantie instituită de lege pentru a proteja viața sociala”.

In literatura de specialitate, în contextul actualei reglementari, conform căreia Procurorul General este cel care are această competenta, s-au facut propuneri de lege ferenda, ca reabilitarea sa ramana atributul instanței judecătoresti iar competența reducerii termenelor să aparțină exlusiv judecătorului. In acest fel, atribuția judiciară a Ministerului Public nu ar avea caracter definitiv, în sensul lipsei unei căi de atac.

In cazul liberării conditionate, termenul de reabilitare incepe să curga de la data implinirii duratei pedepsei și nu de la cea a liberarii. In consecintă, numai dupa acest moment al expirarii termnului de incercare când pedeapsa se considera implinita, Procurorul General al Parchetului de pe langă Inalta Curte de Casatie și Justitie, poate sa examineze cererea de reducere a termenului de reabilitare.

Limita minima pana la care se poate reduce termenul de reabilitare nu e prevazută de lege.

Efectele succesiunii legilor penale asupra termenului de reabilitare

Termenul de reabilitare așa cum s-a subliniat în doctrină este un termen de drept substanțial, prevăzut într-o normă de drept material și anume în Codul Penal, prin care se urmărește ocrotirea unor drepturi sau interese. Cel ce dorește să obțină reabilitarea judecătorească trebuie să dovedească prin conduita sa, în intervalul de timp determinat în funcție de condamnare, că poate face parte din societate fără ca asupra lui să planeze povara trecutului, statutul de condamnat.

În cazul succesiunii legilor penale care prevăd termene diferite se pune întrebarea, în doctrină, care este termenul de reabilitare ce trebuie avut în vedere: termenul cel mai scurt sau termenul prevăzut de legea în vigoare la data la care termenul s-a împlinit? Pot apărea doua situații: fie termenul de reabilitare s-a împlinit inainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, fie acest termen nu era împlinit la data intrării în vigoare a noului Cod penal.

În primul caz, când termenul de reabilitare prevăzut de Codul penal anterior s-a împlinit înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, modificarea acestui termen ca urmare a modificării reglementării în materie nu ar putea avea nici un efect, pentru că „efectele termenului împlinit erau dobândite pentru petiționar și, intervenirea noii legi nu putea să schimbe situația”.

După alți autori, în ceea ce privește această primă ipoteză, când termenul de reabilitare se împlinise sub imperiul vechiului Cod și cererea se soluționează după intrarea în vigoare a noii legi, apare un conflict între două legi dintre care se va aplica cea mai favorabilă.

În cel de al doilea caz, când termenul de reabilitare nu se împlinise la data intrării in vigoare a noului Cod penal, au fost exprimate două puncte de vedere.

a) Într-o opinie se consideră ca se aplică legea mai favorabilă, adică aceea care prevede un termen de reabilitare mai scurt. Dacă legea mai favorabilă este cea abrogată ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod, ar însemna că legea penală extraactivează. Or art. 13 C.pen stabilește condițiile ultraactivării, și anume, să fie vorba de cauze în curs de judecată. În concluzie, acest text nu poate fi aplicat în alte cazuri, cum ar fi reabilitarea, care intervine după ce hotărârea rămâne definitivă.

b) Într-o altă opinie când termenul de reabilitare se împlinește după intrarea în vigoare a noii legi penale, termenul avut în vedere este cel prevăzut de noua lege pentru că aceasta reflectă politica penală a statului

În ceea ce privește corelarea dispozițiilor art.14 și art. 15 C.pen. (art.14 alin. 5 coroborat cu art.15 alin.2 prevede că se va ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a unei legi mai favorabile, de pedeapsa redusă sau înlocuită conform art.14 alin. 1, 2 și 3 și art.15 alin. 1 C. pen., ori de câte ori o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate. Reabilitarea este o instituție care are în vedere pedepse definitiv aplicate; extinderea principiului legii mai favorabile în cazul pedepselor definitiv aplicate, prezintă consecințe importante în ceea ce privește existența uneia din cele două modalități ale reabilitării precum și asupra termenului care „la rândul său va determina sau nu existența stării de recidivă” cu dispozițiile art.136 C. pen., se pot identifica următoarele situații:

1.În cazul în care pedeapsa ce a fost aplicată și executată sub imperiul vechii legi este mai mare decât maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea respectivă, pedeapsa se va reduce pâna la acel maxim (art 14 alin. 5 C.pen.), termenul de reabilitare calculându-se în funcție de pedeapsa astfel redusă.

Într-o speță, petiționarul a solicitat instanței, în anul 1971 acordarea reabilitării judecătorești pentru o condamnare de 9 ani închisoare aplicată în anul 1959 pentru

infracțiunea de delapidare. Din executarea pedepsei s-a eliberat la 26 aprilie 1963. Pentru infracțiunea săvârșită, Codul penal intrat în vigoare prevede că maximul special al pedepsei este de 5 ani.

Întrucât pedeapsa executată depășea maximul pedepsei prevăzut în noul Cod penal, la calcularea termenului de reabilitare se ține seama, potrivit art. 14 C. pen., de pedeapsa redusă de la 9 la 5 ani, cât reprezintă maximul prevăzut în noua lege.

2.Dacă pedeapsa definitiv aplicată și executată în timpul activității legii vechi, pentru care se solicită reabilitarea, este mai mică decât maximul special prevăzut de noua lege pentru infracțiunea săvârșită, lege care este mai favorabilă, în sensul că prevede o pedeapsă mai ușoară, pedeapsa se va reduce cu o treime conform art. 15 alin. 2 C.pen.; în funcție de pedeapsa astfel redusă se va determina termenul de reabilitare.

În concluzie, în cazul în care termenul de reabilitare se împlinește după adoptarea noii legi, se vor aplica dispozițiile acesteia din urmă, termenele urmând a se calcula în funcție de pedepsele reduse conform art. 14 si art. 15 C.pen.

Condiții cu privire la conduita condamnatului

Prin condițiile reabilitării judecătorești enumerate în art. 137 C.pen., se înteleg cerințele, îndatoririle pe care trebuie să le îndeplinească fostul condamnat pe durata termenului de reabilitare, și a căror îndeplinire dă conținut prezumției de îndreptare și reeducare. Între aceste condiții nu există o ierarhie; din punct de vedere juridic sunt egale.

De aceea trebuie îndeplinite toate in mod cumulativ, instanța neavând dreptul de a aprecia dacă fostul condamnat merită sau nu să obțină reabilitarea, dacă aceasta este sau nu oportună. În măsura în care instanța constată că fostul condamnat și-a conformant conduita exigențelor prevăzute de lege aceasta, prin hotărâre judecătorească acordă reabilitarea, textul de lege prevăzând că „cererea de reabilitare se admite” dacă cel condamnat întrunește condițiile.

În acest fel fiecare condamnat are certitudinea perspectivei reintegrării în societate prin înlăturarea interdicțiior, incapacităților și decăderilor, în măsura îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, certitudine care reprezintă un stimulent pentru orice condamnat.

– să nu fi suferit o nouă condamnare în intervalul prevăzut în art.135 C. pen. (art. 137 alin. 1 lit.a)

Îndeplinirea acestei condiții relevă faptul că fostul condamnat s-a îndreptat, scopul și funcțiile pedepsei s-au realizat. Textul legal se referă la o condamnare definitivă intervenită în cursul termenului de reabilitare și nu la săvârșirea unei noi infracțiuni în acest interval. Săvârșirea unei noi infracțiuni nu duce la respingerea cererii de reabilitare ci la suspendarea acesteia până la soluționarea definitivă a noii învinuiri; conform art. 500 C. proc. pen., „dacă înainte de soluționarea cererii de reabilitare a fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru o altă infracțiune săvârșită de condamnat, examinarea cererii se suspendă până la soluționarea definitivă a noii învinuiri.”

Acestă soluție se impune în considerarea argumentului că pentru infracțiunea săvârșită se poate constata o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, răspunderea penală, ceea ce înseamnă că învinuirea de săvârșire a unei infracțiuni este incertă, nu duce în mod automat la o condamnare. Însă această primă condiție trebuie corelată cu cea prevăzută în art. 137 alin.1 lit.c C.pen. care prevede că fostul condamnat să fi avut o bună conduită. Astfel, dacă, deși condiția prevăzută la lit. a este îndeplinită (săvârșirea faptei prevăzute de legea penală nu atrage o condamnare definitivă), cererea poate fi respinsă pentru neîndeplinirea condiției prevăzute la lit. c. (condamnatul nu a avut o bună conduită).

În cazul unei noi condamnări intervenite în termenul de reabilitare, termenul se întrerupe și un nou termen începe să curgă de la data executării pedepsei ori stingerii acesteia, termen care se calculează în funcție de pedeapsa cea mai grea și care va atrage cel mai lung termen de reabilitare.

O nouă condamnare intervenită după împlinirea termenului de reabilitare nu reprezintă o neîndeplinire a condiției prevăzute la lit. a, condiție care se referă la condamnările suferite înăuntrul termenului de reabilitare.

O problemă dezbatută în doctrină a fost aceea dacă pentru noua condamnare intervenită înăuntrul termenului de reabilitare, condamnatul poate obține reabilitarea de drept, și în caz afirmativ, dacă se consideră îndeplinită condiția prevăzută de art. 137 alin. 1 lit. a. C. pen.

Într-o opinie, se consideră că trebuie să se distingă după cum condamnarea a fost pronunțată în timpul termenului de reabilitare sau ulterior acestui moment dar înainte de soluționarea cererii. În primul caz autorul consideră că nu este îndeplinită condiția de la lit. a și în consecință, se face aplicarea dispozițiilor în cazul unor condamnări succesive.

În cel de al doilea caz, se consideră ca petiționarul îndeplinește condiția de fond a reabilitarii.

Într-o altă opinie se arată că reabilitarea de drept nu poate interveni atâta timp cât subzistă unele consecințe ale condamnării decurgând dintr-o condamnare pentru care nu s-a împlinit termenul de reabilitare.

își are asigurată existența prin muncă sau prin alte mijloace oneste, precum și în cazul când are vârsta de a fi pensionat (art. 137 alin. 1 lit.b)

Condiția prevăzută la lit.b trebuie analizată în strânsă corelație cu condiția bunei conduite, fiind dovada bunei comportări și în același timp o garanție pentru viitor că va avea o comportare bună.

Executarea unei activități utile care să-i asigure mijloacele de existență, conștiința îndeplinirii unei munci oneste, sunt dovezi ale îndreptării morale a fostului condamnat care prin conduita sa demonstrează că merită să fie reintegrat în societate. Această prevedere reprezintă, pe de o parte un stimulent pentru fostul condamnat de a se reintegra în muncă, de a desfășura o activitate care să-i asigure existența, iar pe de altă parte, exclude de la beneficiul reabilitării pe cei care duc o viață parazitară, care nu se conformează exigențelor sociale prin desfășurarea unei munci, activități utile și oneste. În același timp nu se poate concepe reintegrarea fostului condamnat atâta timp cât nu s-a încadrat în muncă, nu-și asigură existența prin muncă prezentă sau trecută.

Potrivit legii, nu contează durata muncii, astfel că se consideră îndeplinită condiția și în cazul desfășurării unei muncii sezoniere sau cu caracter temporar cu condiția să existe o continuitate în desfășurarea acestor activități în perioada termenelor de reabilitare, să urmărească să-și asigure existența prin mijoace oneste, și nu contează nici felul muncii.

Se consideră ca femeia casnică, cel ce desfășoară o activitate în gospodăria proprie, meșteșugarul, îndeplinește condiția prevăzută la lit. b.

Așadar condiția ca solicitantul să își aibă asigurată existența prin muncă, se înțelege persoana încadrată în câmpul muncii, noțiune înțeleasă în sens larg pentru a se asigura finalitatea prevederii și anume obligația persoanelor condamnate de a se deprinde cu o viață cinstită, onestă, bazată pe desfășurarea unei munci utile pentru societate și care să le asigure mijloacele de existență, în vederea obținerii reabilitării.

Își are asigurată existența prin mijloace onste: pensionarul, incapabilul care este ajutat de alte persoane din cauza vârstei sau a bolii.

Nu e suficient pentru a fi considerată îndeplinită condiția, ca la data solicitării sau soluționării cererii de reabilitare, condamnatul să fie încadrat în munca ci instanța de judecată trebuie să verifice dacă de la data eliberării și până la momentul solicitării reabilitării sau soluționării cererii, și-a asigurat existența prin muncă cinstită, executată cu perseverență, în mod obișnuit.

Totusi, instanta de judecata trebuie sa aiba in vedere, pe de o parte, intregul interval de timp acoperit de terenul de reabilitare, iar in cazul constatarii unor intreruperi semnificative in prestarea unor activitati lucrative de catre condamnat sau a lipsei altor mijloace oneste de castig (cum ar fi incasarea unor chirii, dividende etc.), sa stabileasca daca acestea se datoreaza relei credinte a condamnatului sau unor cauze obiective (cum ar fi trecerea in somaj, negasirea unui loc de munca cu toate demersurile depuse etc.).

condamnatul să fi avut o bună conduită (art. 137 alin. 1 lit. c)

Prin bună conduită se înțelege respectarea de către fostul condamnat, în intervalul de timp prevăzut în art. 135 C. pen. și până la soluționarea cererii de reabilitare, a regulilor de conviețuire, adică a normelor de drept și a moralei care disciplinează viața într-o colectivitate.

Așadar, buna conduită nu se limitează numai la săvârșirea unei noi infracțiuni, ci instanța trebuie să verifice comportarea acestuia în toate compartimentele vieții sociale: la locul de muncă, în societate, în familie. Petiționarul va administra probe din care să rezulte îndreptarea acestuia, că a avut o conduită respectuoasă față de valorile sociale ocrotite prin lege, că nu a săvârșit alte infracțiuni, că s-a încadrat în muncă și a respectat normele de disciplină a muncii, că a avut o atitudine cuviincioasă în familie. Însă această condiție a bunei conduite este o chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanței, care va evalua probele și va admite sau va respinge cererea ținând cont de întreg ansamblul de împrejurări, atitudini, fapte care probează conduita petiționarului.

Dupa cum s-a statuat in practica judiciara, conduita condamnatului se examineaza sub raportul comportamentelor acestuia atat in familie, la locul de munca, in in societate sau in orice alta imprejurare, dar nu se cere ca acesta sa fi avut tot timpul si in toate situatiile o comportare pozitiva deosebita.

O atenție deosebită se impune în cazul încetării urmăririi penale sau a procesului penal ca urmare a săvârșirii unei noi infracțiuni în timpul termenului de reabilitare. Când aceste soluții se dispun fără a se pune în discuție vinovăția ca urmare a amnistiei, prescripției, retragerii plângerii prealabile, instanța va putea considera neîndeplinită condiția bunei purtări. Instanța trebuie să analizeze gravitatea faptei, temeiurile pe baza cărora s-a dispus încetarea. În funcție de împrejurările specifice fiecărei cauze, instanța de judecată va putea considera neîndeplinită condiția și cazul săvârșirii unei contravenții pentru care a fost sancționat contravențional. Instanța are obligația de a verifica dacă aceste măsuri cu caracter disciplinar sau contravențional sunt dispuse pentru abateri care caracterizează o anumită conduită constantă sau privesc o situație de excepție, un caz particular, care nu poate fi generalizat, nu se poate aprecia conduita petiționarului în funcție de o abatere săvârșită incidental. Săvârșirea unei infracțiuni, ulterior amnistiate poate să ducă la respingerea cererii pentru neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 137 alin. 1 lit. C. pen.

Într-o speță, instanța, sesizată cu cererea fostului condamnat pentru acordarea reabilitării a constatat că, în perioada termenului de reabilitare, a săvârșit o înfracțiune ulterior aminstiată. Prin urmare, nu se poate susține ca fostul condamnat a avut o bună conduită, chiar dacă pentru infracțiunea comisă a intervenit reabilitarea.

Condamnatul trebuie să-și dovedească buna conduită în timp, pe parcursul termenului de reabilitare și după expirarea acestui termen, până la soluționarea cererii.

Conform art.495 lit.c Cod. proc. pen., în cerere trebuie să menționeze localitățile în care condamnatul a locuit și locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei și până la introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la introducerea cererii. Aceste mențiuni se impun tocmai pentru ca instanța să analizeze conduita fostului condamnat atât la locurile de muncă cât și în familie, sub diferite aspecte, lipsa acestor mențiuni determinând respingerea cererii.

În practica judiciară s-a subliniat că cererea de reabilitare nu poate fi respinsă pentru faptul că petiționarul nu a avut o comportare care să determine evidențierea sa în muncă.

Buna conduită este o cerință esențială a reabilitării prin care fostul condamnat dovedește că s-a detașat de trecut și a ințeles să se conformeze regulilor de conviețuire.

-a achitat în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunțat la despăgubiri sau când instanța constată că cel condamnat nu și-a îndeplinit în mod regulat obligațiile privitoare la dispozițiile civile din hotărârea de condamnare (art. 137 alin.1 lit. d C. pen.)

Prin cheltuieli de judecată se înteleg cele la care fac referire art. 191 C. pen. (în caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat) și art. 193 C. pen. (inculpatul este obligat să plătească părții vătămate în caz de condamnare precum și părții civile căreia i s-a admis acțiunea civilă, cheltuielile judiciare făcute de aceasta).

Despăgubirile civile se stabilesc fie prin hotărârea de condamnare (când acțiunea civilă e alăturată acțiunii penale) fie prin hotărârea instanței civile când acțiunea civilă e introdusă separat la instanța civilă.

Îndeplinirea acestei condiții e o dovadă în plus că fostul condamnat s-a îndreptat, că a urmărit să șteargă urmele propriei fapte. Examinarea îndeplinirii acestei condiții trebuie să se facă cu atenție pentru a nu fi reabilitată o persoană care s-a sustras cu rea-credință de la plata cheltuielilor de judecată și a despăgubirilor civile.

În alin. 2 al art. 137 C. pen. se prevede că instanța poate dispune reabilitarea chiar dacă constată că nu e îndeplinită condiția prevăzută la lit. d, în măsura în care această neîndeplinire nu se datorează relei-credințe.

Renunțarea părții vătămate la plata despăgubirilor civile este asimilată îndeplinirii condiției de achitare a acestora.

În doctrină s-a pus problema dacă îndeplinirea termenului de prescripție a dreptului părții de a cere plata despăgubirilor civile ca urmare a pasivitătii, a omisiunii acesteia de a executa silit creanța înăuntrul termenului de 3 ani poate fi considerată o renunțare în sensul dispoziției din Cod.

Majoritatea doctrinei consideră că prescripția dreptului de a executa silit creanța nu poate constitui o renunțare tacită din partea părții vătămate, invocându-se mai multe argumente; regula o constituie achitarea integrală a cheltuielilor de judecată și a despăgubirilor civile stabilite prin hotărâre, într-una din modalitățile prevăzute de legea civilă: plată, compensație, dare în plată. Conditia prevazuta de art.137 alin.1 lit.d nu este indeplinita nici atunci cand cel condamnat nu isi indeplineste obligatia in mod voluntar ci prin executarea silita a acesteia.

Excepțiile se justifică prin cauze care nu-i sunt imputabile condamnatului: fie face dovada imposibilității achitării, independent de reaua-voință din partea acestuia, fie prestațiile periodice nu au ajuns la scadență dar cele trecute au fost executate cu regularitate, fie creditorul renunță la plata despăgubirilor.

Excepțiile sunt de strictă interpretare neputând fi extinse prin analogie la alte situații. Legea nu face referire la prescripție ca modalitate de îndeplinire a condiției prevăzute în art. 137 alin. 1 lit. d, neputând fi considerată o excepție de la regulă, o renunțare tacită a părții vătămate la plata despăgubirilor. Obligația de plată și îndeplinirea acestei condiții trebuie privită nu atât ca un drept al creditorului, parte vătămată, ci ca un criteriu de apreciere al conduitei fostului condamnat. A lăsa să treacă timpul profitând de pasivitatea persoanei îndreptățite la despăgubiri, demonstrează o oarecare rea-credință, o sustragere de la executare, de la îndeplinirea unei cerințe legale.

Potrivit art 499 C. proc. pen., coroborat cu art. 137 alin. 2 C. pen., când petiționarul dovedește că neplata cheltuielilor de judecată și a despăgubirilor nu se datorează relei-credințe, instanța în funcție de împrejurări are două posibilități: să acorde un termen care nu poate depăși 6 luni în care fostul condamnat să-și achite obligațiile civile sau să dispună reabilitarea fără ca prin această măsură să afecteze drepturile patrimoniale ale părții civile.

Prescripția extinctivă stinge dreptul creditorului de a pretinde și obține prin constrângere, pe calea unei acțiuni în justiție achitarea despăgubirilor care i se cuvin. După împlinirea termenului de prescripție, debitorul poate executa în mod voluntar obligațiile rezultând din hotărârea de condamnare, ceea ce constituie un indiciu al îndreptării. Insa, asa cum s-a statuat si in practica judiciara, conditia prevazuta de art.137 alin.1 lit.d nu este indeplinita atunci cand condamnatul s-a sustras de la executarea despagubirilor civile pana cand acestea s-au prescris.

In cazul in care instanta sesizata cu judecarea cererii de reabilitare constata ca toate conditiile prevazute de lege sunt intrunite, dispune admiterea acesteia si reabilitarea judecatoreasca. In consecinta, daca cererea de reabilitare intruneste toate conditiile prevazute de lege, ea nu poate fi respinsa pe motiv de oportunitate, sau pe motivul ca fapta pentru care solicitantul a fost condamnat este grava.

Clasificarea procedurilor speciale in dreptul român

In literatura de specialitate procedurile speciale sunt impartite in proceduri speciale propriu-zise si proceduri speciale auxiliare. Aceasta denumire a tipurilor de proceduri nu se regaseste in legislatie romana asa cum de exemplu o impune dreptul procesual penal ungar unde procedura speciala « kuloneljaras » se deosebeste terminologic in lege de procedura deosebita « kulonleges eljaras ». In dreptul procesual penal roman deosebirea terminologica a ramas doar in cadrul tratatelor si literaturii de specialitate legiuitorul considerand a nu fi necesara o deosebire formala intre cele doua tipuri de proceduri speciale.

Procedurile speciale auxiliare sunt reprezentate de diverse proceduri judiciare care fara a realiza sarcinile fundamentale ale procesului penal rezolva pe cale jurisdictionala anumite probleme legate de desfasurarea altor cauze penale.

Prin urmare, in cazul procedurilor speciale auxiliare nu se va desfasura un proces penal in scopul tragerii la raspundere penala ci se vor infaptui diferite sarcini legate direct sau indirect de o cauza penala in curs de desfasurare sau care a fost deja incheiata. Spre exemplu, un condamnat dupa executarea pedepsei poate beneficia in anumite conditii de institutia reabilitarii judecatoresti. Aceasta procedura nu presupune solutionarea unui proces penal dar verificarea indeplinirii conditiilor precum si dispunerea reabilitarii nu pot imbraca forme extra judiciare.

De aceea legea a trebuit in acest caz sa instituie o procedura distincta prin care sa se solutioneze problema acordarii beneficiului reabilitarii, problema ce nu poate fi tratata decat in cadrul legal deoarece este considerata ca fiind un element adiacent si derivat dintr-un proces penal anterior.

Procedurile speciale auxiliare sunt in reglementarea actuala urmatoarele: procedura reabilitarii judecatoresti, procedura de reparare a pagubei materiale sau a daunei morale in cazul condamnarii pe nedrept sau al privarii ori restrangerii de libertate in mod nelegal, procedura darii in urmarire, procedura in caz de disparitie a inscrisurilor judiciare si asistenta judiciara internationala in materie penala.

Procedurile speciale propriu-zise sunt cele in cadrul carora sunt rezolvate aspecte privind tragerea la raspundere penala a celor care savarsesc infractiuni si al caror obiect il constituie lamurirea problemelor legate de existenta raportului juridic procesual principal. Ele sunt forme speciale de realizare a procesului penal in cadrul carora se infaptuieste tot continutul fundamental al acestuia si se analizeaza toate aspectele esentiale legate de exercitarea actiunii penale si tragerea la raspundere penala.

La randul lor procedurile speciale propriu-zise se impart in functie de normele ce le contin in doua categorii dupa cum urmeaza : procedurile speciale in care se aplica cu precadere normele derogatorii de la procedura obisnuita si proceduri speciale in care se aplica in general procedura comuna completata cu normele derogatorii. Spre exemplu una dintre procedurile speciale in care se aplica cu precadere normele derogatorii poate fi considerata procedura de urmarire si judecare a unor infractiuni flagrante pe cand procedura in cauzele cu infractori minori este o procedura speciala in cadrul careia dispozitiile derogatorii doar completeaza procedura obisnuita.

In reglementarea actuala exista un numar de trei proceduri speciale propriu-zise : procedura de urmarire si judecare a unor infractiuni flagrante, procedura in cauzele cu infractori minori si procedura privind tragerea la raspundere penala a persoanei juridice.

CAPITOLUL II

Procedura reabilitarii judecatoresti

Cererea de reabilitare

Reabilitarea judecatoreasca se poate obtine in urma unei cereri adresate unei instante judecatoresti prin care se deschide o procedura jurisdictionala.

In ceea ce priveste persoanele care pot face cerere de reabilitare, legea distinge in functie de momentul in care este facuta cererea. Astfel, legea precizeaza ca in timpul vietii, cererea poate fi facuta numai de fostul condamnat, iar in caz de deces in timpul procedurii de reabilitare, continuata de sot sau rude apropiate.

In practica judiciara s-a pus problema adminisilitatii sau nu a cererii de reabilitare introdusa de sot sau rudele apropiate ale condamnatului decedat in timpul executarii pedepsei sau inainte de inceperea executarii acesteaia. Punctele de vedere exprimate in doctrina sunt diferite.

Exista autori care considera ca in acest caz cererea de reabilitare este inadmisibila, ca urmare a imposibilitatii de indeplinire a conditiilor de fond si forma prevazute de textele de lege care reglementeaza reabilitarea judecatoreasca. In Codul de procedura penala se recunoaste sotului sau rudelor apropiate dreptul de a cere reabilitarea judecatoreasca, dupa decesul condamnatului, dar nu precizeaza expres ca in acest caz nu se impune indeplinirea conditiilor aratatae in art. 135 si art. 137 Cod penal. Astfel fiind, in cazul in care condamnatul a decedat, cererea de reabilitare judecatoreasca introdusa pentru el de sot sau rude apropiate nu poate fi admisa daca pana la data decesului nu era indeplinit termenul de reabilitare, intrucat daca nici condamnatul nu putea cere reabilitarea datorita neindeplinirii conditiei de termen, aceeasi interdictie actioneaza si fata de sot sau rude apropiate. Intr-o astfel de situatie cererea se respinge in baza art.495 lit.a Cod procedura penala, fiind introdusa inainte de termenul legal. Cauza care determina neindeplinirea conditiilor este legata de termenul de reabilitare care ca urmare a decesului nu se poate considera indeplinit; pe cale de consecinta nici celelalte conditii nu se pot realiza. Data la care incep sa curga termenele de reabilitare sunt prevazute de lege si anume data executarii pedepsei principale sau data la care se implineste termenul de prescriptie. Acesti autori considera ca moartea, nefiind expres prevazuta de lege ca modalitate de considerare a pedepsei ca executate, nu prezinta decat o “cauza de impiedicare a executarii pedepsei” si ca nu se poate adauga la lege. In astfel de cazuri, se considera ca reabilitarea nu poate fi ceruta si acordata la cererea sotului sau rudelor apropiate.

Alti autori au criticat punctul de vedere exprimat in unele solutii ale practicii judiciare si sustinut de o parte a literaturii juridice, considerat “inechitabil si contrat spiritului legii precum si unei interpretari rationale a ansamblului dispozitiilor legeii in materie”.

In sentinta penala nr.54/1985 a Tribunalului judetean Suceava, moartea e considerata o cauza care inlatura executarea pedepsei si pe cale de consecinta antreneaza imposibilitatea realizarii conditiilor de fond prevazute de art.137 Cod penal, fara ca aceasta sa excluda de la beneficiul reabilitarii pe cei care au decedat inainte de executarea pedepsei, intrucat nu se poate retine reaua-credinta din partea “celui decedat”. Instanta folosind un rationament bazat pe analogie (in dreptul procesual penal, moartea este prevazuta in art.10 alin.1, lit.g, ca o cauza care impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale, alaturi de prescriptie si amnistie; legea pune pe acelasi plan cele trei c auza, ele avand aceleasi consecinte juridice) atribuie mortii valoarea unui impediment legal, a unei cauze care impiedica prin firea lucrurilor executarea pedepsei si obligativitatea indeplinirii conditiilor de fond.

Alti autori au ajuns prin alte argumente la aceeasi concluzie, a admisibilitatii cererii formulate de sot sau rude apropiate. Pedeapsa are caracter personal si ea se rasfrange numai asupra celui ce savarseste fapta prevazuta de legea penala. Moartea acestuia atrage incetarea consecintelor care decurg din condamnare, mentinerea acestora nefiind cu nimic justificata. Reabilitarea nu poate fi refuzata pe considerentul ca nu se poate face dovada indeplinirii conditiilor legale a noului statut pe plan social.

Punctul de vedere impartasit de instantele judecatoresti este cel exprimat in doctrina recenta in sensul ca cererea de reabilitare se face de catre cel condamnat, dupa expirarea termenelor prevazute de lege si cu indeplinirea celorlalte conditii impuse de Codul penal, iar in cazul in care cel condamnat a decedat, sotul sau rudele apropiate pot face cererea de reabilitare in numele “condamnatului decedat” doar daca conditiile legale impuse sunt indeplinite.

In Codul Penal anterior, se prevedea expres în art.152 alin.3 ca în cazul condamnatului decedat pana la împlinirea conditiilor reabilitării, instanța evaluand comportarea acestuia pana la data decesului, si apreciind că merită acest beneficiu, poate acorda reabilitarea. In ipoteza în care cererea de reabilitare era introdusă de sot sau rudele apropiate, după decesul condamnatului, survenit în timpul executării sau înainte de implinirea condițiilor prevazute de lege, aceasta nu putea fi respinsa de plano ca inadmisibilă, ci instanta, de la caz la caz, pe baza materialului aflat la dosar cu privire conduita condamnatului pana la data decesului, putea admite sau dimpotriva, respinge cererea de reabilitare judecătorească. Asadar instanța era singura în masura sa aprecieze daca fostul condamnat merită acest beneficiu.

Sub Codul de procedura penala din 1936, sotul sau rudele apropiate nu aveau dreptul de a cere reabilitarea celui condamnat. Este de remarcat un alt aspect practic si anume faptul ca cererea de reabilitare poate fi retrasa de titular, personal sau prin reprezentantul sau legal.

2.Continutul cererii de reabilitare

Potrivit art.495 alin.2, cererea de reabilitare trebuie sa cuprinda urmatoarele mentiuni:

adresa condamnatului, iar cand cererea este facuta de alta persoana adresa acesteia, in vederea citarii pentru sedinta de solutionare a cererii de reabilitare;

condamnarea pentru care se cere reabilitarea si fapta pentru care a fost pronuntata aceasta condamnare; in cazul mai multor condamnari, trebuie mentionate in cerere toate condamnarile, pentru ca termenul de reabilitare curge de la data executarii ultimei hotarari de condamnare; de asemenea este necesar pentru determinarea competentei instantei care urmeaza sa solutioneze cererea de reabilitare in raport cu regulile de conexitate;

localitatea unde condamnatul a locuit si locurile de munca pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei si pana la introducerea cererii, iar in cazul in care executarea pedepsei a fost prescrisa, de la data ramanerii definitive a hotararii si pana la introducerea cererii. In raport de aceste date se poate stabili daca sunt intrunite conditiile de buna purtare si de asigurare onesta a mijloacelor materiale de trai;

temeiurile cererii de reabilitare care justifica admiterea cererii;

indicatiile necesare pentru identificarea dosarului si orice alte date utile pentru solutionarea cererii;

La cererea de reabilitare se anexeaza actele din care reiese ca sunt indeplinite conditiile reabilitarii. Avand in vedere dispozitiile art.137 Cod penal, in care sunt aratate conditiile reabilitarii, se poate spune ca actele din care reiese ca sunt indeplinite conditiile reabilitarii, acte care trebuie sa fie anexate la cererea de reabilitare, sunt urmatoarele:

copia de pe hotararea de condamnare;

adeverinte din care sa rezulte ca cel condamnat presteaza o munca din care isi asigura existenta;

in cazul condamnatului pensionat, este necesara prezentarea unei adeverinte din care sa reiasa faptul ca primeste o pensie;

adeverinte din care sa reiasa conduita condamnatului la locul de munca, in societate si familie, pe toata perioada de la executarea pedepsei si pana la rezolvarea cererii de reabilitare;

dovada din care sa rezulte ca cel condamnat a achitat in intregime cheltuielile de judecata si despagubirile civile la plata carora a fost obligat;

in cazul in care cel condamnat nu a achitat in intregime cheltuielile judiciare sau despagubirile civile la plata carora a fost obligat, in vederea reabilitarii este necesar sa prezinte dovezi din care sa rezulte ca neplata obligatiilor mentionate nu s-a datorat relei-vointe;

Cererea de reabilitare se depune, in cazul fostului condamnat la instanta competenta din raza teritoriala in care domiciliaza sau cea care a judecat in prima instanta, fiind vorba de o competenta alternativa, pe cand in cazul cererii introduse de sot sau rude apropiate, la instanta care a judecat in prima instanta cauza in care s-a pronuntat condamnarea.

Judecarea cererii de reabilitare

1.Instanta competenta

Potrivit art.494 instanta competenta sa se pronunte asupra reabilitarii judecatoresti este fie instanta care a judecat in prima instanta cauza in care s-a pronuntat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanta corespunzatoare in a carei circumscriptie domiciliaza condamnatul.

Leguitorul a atribuit competenta de solutionare a cererilor de reabilitare celor doua categorii de instante mentionate mai sus din considerente legate fie de inlesnirea desfasurarii judecarii cererii, fie pentru a usura situatia celui care a cerut consamnarea.

Astfel, in cazul in care cererea de reabilitare este solutionata de instanta care a solutionat in prima instanta, activitatea procesuala este inlesnita de faptul ca dosarul se afla in arhiva acestei instante, iar punerea in executare a hotararii de condamnare s-a facut de catre aceasta instanta.

In ipoteza in care cel condamnat se adreseaza cu cerere de reabilitare instantei in a carei circumscriptie domiciliaza este, pe de o parte, mult usurata administrarea probelor din care rezulta conduita celui condamnat, pe de alta parte, petitionarul este scutit de cheltuielile de transport pe care le-ar face in situatia in care s-ar adresa instantei care a pronuntat condamnarea.

Prin “cauza” trebuie sa se inteleaga, in caz de conexitate, tot complexul de infractiuni conexe judecate, nu numai infractiunea pentru care se cere reabilitarea, chiar daca o alta infractiune era de competenta unei instante superioare. Prin sentinta penala nr. 298/1983, Judecătoria sectorului 6 București și-a declinat competența de soluționare a cererii de reabilitare formulată de petiționarul M.V., în favoarea Tribunalului Municipiului București. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, întrucât petiționarul a fost condamnat la 8 luni închisoare pentru complicitate la infracțiunea de avort provocat de femeie prevăzută de art.26 raportat la art. 186 alin. 2 Cod penal, de către Tribunalul Municipiului București, competent să soluționeze cererea de reabilitare este acesta. La rândul său, Tribunalul Municipiului București a considerat că prin instanță corespunzătoare celei care a judecat pricina în fond se înțelege instanța competentă a judeca în fond infracțiunea pentru care petiționarul a fost condamnat, care, la data introducerii cererii de reabilitare, era judecătoria, astfel că și-a declinat competența în favoarea acesteia. În rezolvarea conflictului negativ de competență ce s-a ivit, se constată că Tribunalul Municipiului București a condamnat pe petiționar pentru complicitate la infracțiunea de avort provocat, de femeie. Competența Tribunalului Municipiului București, în soluționarea acelei cauze, a fost atrasă de o infracțiune prevăzută de art.185 alin.1 și 4 Cod penal, comisă de o altă inculpată, prin conexitate. Infracțiunea prevăzută de art.185 alin.4 Cod penal era, potrivit art.27 pct.1 lit.a Cod de procedură penala, de competența, in primă instanța, a Tribunalului Municipiului București, și la data introducerii cererii de reabilitare. In conformitate cu dispozițiile art.32 Cod de procedură penala, în caz de conexitate, judecata în primă instanță, dacă are loc în același timp pentru toate faptele și pentru toți făptuitorii, se efectuează de aceeași instanță. Drept urmare, dispoziția din art.494 Cod de procedură penala, potrivit căreia instanța competentă să se pronunțe asupra reabilitării judecătorești este instanța care a judecat în primă instanță cauza, nu se limitează la infracțiunea pentru care condamnatul a fost condamnat și solicită reabilitarea – cum a interpretat în mod greșit Tribunalul Municipiului București – ci la cauză în totalitate, chiar dacă în raport de unele fapte sau persoane competența ar reveni altei instante. A interpreta altfel, înseamnă a lipsi de conținut instituția conexității și a crea, fără suport legal, mai multe instanțe de executare, ceea ce contravine dispozițiilor art.418 Cod de procedură penală. Față de cele de mai sus, se constată că instanța competentă a soluționa cererea de reabilitare este Tribunalul Municipiului București.

In cazul in care, prima instanta care a judecat a fost judecatoria, competenta revine acestei instante, care isi mentine competenta si in cazul in care solutia de condamnare apartine instantei de apel sau de recurs, care a schimbat solutia de achitare a primei instante in condamnare.

In practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la instanța competentă să soluționeze cererea de reabilitare judecătorească în situația în care, prin schimbarea normelor legale de competență, instanței care a judecat cauza în primă instanță nu îi mai revine această competență în momentul introducerii cererii.

Astfel, unele instanțe au decis că instanța competentă să soluționeze cererea de reabilitare este aceea care a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea, chiar dacă la momentul introducerii cererii, prin schimbarea normelor legale, competența revine altei instanțe.

Alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că, în caz de modificare a competenței materiale, cererea de reabilitare se soluționează de instanța competentă să judece fapta în primă instanță la data introducerii cererii. Intr-o speta, petiționarul A. N. a solicitat Judecatoriei Targoviste reabilitarea sa judecătorească privitor la pedeapsa ce i-a fost aplicată de Tribunalul Municipiului București, pentru infracțiunile de delapidare prevăzută de art.223 alin. 2 și de fals prevăzută de art.289 Cod penal.

Judecătoria Târgoviște, prin sentința penală nr. 1215/1982, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Județean Dâmbovița, motivând că, în raport de dispozițiile art.494 Cod de procedură penală, instanța corespunzătoare în grad Tribunalul Municipiului București, care a pronunțat condamnarea petiționarului, este Tribunalul Județean Dâmbovița, căruia îi revine competența de a soluționa cererea de reabilitare.

La rândul său, Tribunalul Județean Dâmbovița, prin sentința penală nr. 64/1982, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște, cu motivarea că, întrucât infracțiunile de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2 și de fals prevăzută de art. 289 Cod penal sunt de competența judecătoriei, și soluționarea cererii de reabilitare privind condamnări pentru aceste infracțiuni revine tot judecătoriei.

În soluționarea conflictului negativ de competență s-au constatat următoarele:

Potrivit dispozițiilor art.25 Cod de procedură penală, judecătoria judecă în primă instanță toate infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe, iar în conformitate cu dispozițiile art. 27 pct. 1 lit. a din același cod, tribunalul județean judecă, între altele, infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 3 Cod penal.

Așadar, competența judecării cauzelor privind infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2 Cod penal revine judecătoriei.

Instanța competentă să se pronunțe asupra reabilitării judecătorești este, potrivit art. 494 Cod de procedură penală, fie judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul.

Este de reținut, în speță, că în anul 1971, când petiționarul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2 Cod penal, competența judecării acestei infracțiuni revenea tribunalului județean, dar, prin Decretul nr.365/1976, judecarea acestor infracțiuni a fost trecută în competența judecătoriei.

Întrucât, deci, condamnarea privitor la care petiționarul solicită reabilitarea s-a pronunțat pentru infracțiuni ce sunt, în prezent, de competența judecătoriei, ca primă instanță, și soluționarea cererii de reabilitare pentru această condamnare revine tot judecătoriei, stabilindu-se că în cauză competența aparține Judecătoriei Târgoviște.

            Dacă instanța ce a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea este o instanță militară și înainte de introducerea cererii de reabilitare, printr-o modificare legislativă, cauza a fost trecută în competența instanței civile, cererea de reabilitare se judecă de instanța civilă devenită competentă să soluționeze cauza în primă instanță sau de instanța corespunzătoare acesteia în a cărei circumscripție domiciliază condamnatul. Într-un atare caz, cererea de reabilitare judecătorească, fiind subsecventă condamnării, urmează sub aspectul competenței regimul cauzei în care s-a pronunțat condamnarea, existent la momentul introducerii cererii de reabilitare.

Intr-o alta speta, prin sentința penală nr. 193 din 11 aprilie 2006, Judecătoria Mangalia și-a declinat competența de soluționare a cererii de reabilitare judecătorească formulată de petentul M.C. în favoarea Tribunalului Militar București.

            Instanța civilă a reținut că, prin sentința penală nr. 1399 din 8 noiembrie 1989 a Tribunalului Militar București, M.C. a fost condamnat la 9 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută în art. 26 raportat la art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen. 

            Judecătoria Mangalia a constatat că nu este competentă să  judece cererea de reabilitare conform art. 494 C. proc. pen., întrucât nu   este echivalentă din punct de vedere al competenței cu această  instanță militară. Totodată, a motivat că petentul domiciliază în județul Constanța, aflat în circumscripția Tribunalului Militar București, care l-a condamnat la 9 ani închisoare.

            Prin sentința penală nr. 52 din 15 iunie 2006, Tribunalul Militar București și-a declinat competența de soluționare a cererii de reabilitare judecătorească formulată de M.C. în favoarea Judecătoriei Mangalia și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

            Instanța militară a reținut că, la data judecării, competența instanței militare a fost atrasă de calitatea de militar a inculpatului – soldat G.G., și el judecat în cauză pentru autorat la infracțiunea prevăzută în art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen.

            Tribunalul Militar București a motivat că, potrivit art. 26 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 14 din Legea nr. 281/2003, tribunalul militar judecă în primă instanță infracțiunile prevăzute în art. 331 – 352 C. pen., precum și alte infracțiuni săvârșite în legătură cu îndatoririle de serviciu comise de militar până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date în competența altor instanțe.

             Or, infracțiunea de viol prevăzută în art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., săvârșită G.G., a fost comisă de acesta în timp ce se afla în permisie și nu avea legătură cu serviciul militar.

            Așa fiind, conchide instanța militară, potrivit art. 25 C. proc. pen., competentă să judece cauza în prezent în primă instanță, atât în privința faptelor soldatului G.G., cât și ale lui M.C. ar fi Judecătoria Mangalia, în circumscripția căreia s-au comis faptele. Prin urmare, și cererea de reabilitare judecătorească ar urma să fie judecată de această instanță.

            Examinând actele dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că Judecătoria Mangalia este competentă să judece cauza referitoare la cererea de reabilitare formulată de M.C.

            Potrivit art. 494 C. proc. pen., competentă să se pronunțe asupra reabilitării judecătorești este fie instanța care a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție domiciliază condamnatul.

            Din examinarea textului rezultă că cererea de reabilitare judecătorească se judecă fie la instanța care potrivit competenței a pronunțat condamnarea, fie la instanța din circumscripția unde domiciliază condamnatul.

            Având în vedere momentul în care se judecă o cerere de reabilitare, rezultă că aceasta este subsecventă condamnării. Prin urmare, în privința competenței, aceasta urmează regimul judecății cauzei care a determinat cererea ulterioară, cum este cazul reabilitării.

            În privința infracțiunii prevăzute în art. 197 alin. (2) C. pen., prin Legea nr. 281/2003 instanța militară a pierdut în mod absolut competența judecării ei, competența judecării acestei infracțiuni aparținând instanței civile, în cauză Judecătoriei Mangalia. De altfel, acesteia îi aparține competența și după criteriul alternativ al domiciliului, înscris în art. 494 C. proc. pen., întrucât condamnatul domiciliază în circumscripția Judecătoriei Mangalia.

            În consecință, s-a stabilit competența de soluționare a cererii de reabilitare formulată de petentul M.C. în favoarea Judecătoriei Mangalia

Constatand că această problemă de drept a primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești, Inalta Curte de Casatie si Justitie a transat aceasta chestiune printr-un Recurs in Interesul legii in sensul ca soluția legală este aceea potrivit căreia competența soluționării cererii de reabilitare, în ipoteza modificării normelor de competență, îi revine instanței competente să judece fondul cauzei conform noilor reglementări.

Într-adevăr, potrivit art. 494 din Codul de procedură penală, instanța competentă să se pronunțe asupra reabilitării judecătorești este fie judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanța corespunzătoare, în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul.

Este de observat în această privință că o cerere de reabilitare judecătorească este subsecventă condamnării, așa încât determinarea competenței trebuie să urmeze regimul judecății cauzei în care s-a formulat cererea ulterioară, cum este în cazul reabilitării.

Reiese deci că într-o asemenea situație ne aflăm în fața a două cauze diferite, cea dintâi, în care s-a pronunțat condamnarea, având ca obiect rezolvarea unui raport de drept penal de conflict, stins prin tragerea la răspundere penală a autorului, în vreme ce, în a doua cauză, activitatea jurisdicțională de soluționare a cererii de reabilitare rezolvă un aspect adiacent obiectivului principal al procesului penal.

Mai mult, în timp ce prima activitate jurisdicțională este integrată într-o fază specifică procesului penal, cea de a doua, privind reabilitarea, se situează în afara acestuia, după executarea hotărârii.

De altfel, însuși titlul VI al părții speciale a Codului de procedură penală, care reglementează instituția reabilitării, este particularizat prin denumirea "Proceduri speciale". Ca urmare, față de acest caracter autonom al reabilitării, se impune să fie incidentă regula tempus regit actum în aplicarea normelor de procedură penală.

Așa fiind, instanța corespunzătoare celei care a judecat în primă instanță nu poate fi decât aceea care, la data introducerii cererii prin care se solicită reabilitarea, este competentă să judece în primă instanță infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat.

In literatura de specialitatte s-a aratat in mod corect, faptul ca, avand in vedere ca rezolvarea cererii de reabilitare nu presupune o reexaminare a cauzei in care s-a pronuntat reabilitarea, nu intereseaza calitatea pe care a avut-o condamnatul la data judecarii sale. In consecinta, prin instanta “corespunzatoare”, in sensul art.494 Cod procedura penala, trebuie sa se inteleaga nu numai instantele de acelasi grad civile, ci si instantele militare de acelasi grad cu cele civile.

Astfel, daca judecata in prima instanta a fost de competenta unei instante militare, prin “instanta corespunzatoare in a carei raza teritoriala domiciliaza condamnatul” se intelege instanta civila corespunzatoare in grad. Stiind ca judecatoria este egala in grad cu tribunalul militar, iar tribunalul cu tribunalul militar teritorial, se poate stabili usor instanta civila de la domiciliul condamnatului care devine competenta sa solutioneze cererea de reabilitare.

In ipoteza in care condamnatul cere reabilitarea pentru mai multe pedepse aplicate de instante de grad diferit, competenta in solutionarea cererii de reabilitare este – potrivit principiului ce se degaja din prevederile art.35 si art.494 Cod procedura penala – instanta superioara in grad.

In cazul in care domiciliul condamnatului se afla in circumscriptia instantei care a solutionat cauza in prima instanta, acesta nu mai poate opta la introducerea cererii de reabilitare intre aceasta instanta si cea corespunzatoare potrivit art.494 Cod procedura penala. Alternanta prevazuta de lege a fost instituita pentru crearea unor facilitati condamnatului dar care in acest caz, practic nu exista.

Pentru ca legea se refera la instanta unde “domiciliaza” condamnatul, nu poate fi competenta instanta unde acesta isi are o resedinta temporara ori unde si-ar avea domiciliul sotul sau o ruda apropiata care a introdus cererea de reabilitare.

Instanta de reabilitare este compusa dupa regulile la judecata in prima instanta, respectiv cererile de reabilitare se solutioneaza de catre un singur judecator.

2.Masurile pregatitoare judecatii

Ca si in cazul procedurii de drept comun, in procedura speciala a reabilitarii judecatoresti, in vederea punerii dosarului in stare de judecata, presedintelui instantei ii revin o serie de obligatii. Prin sintagma “presedintele instantei” trebuie sa se inteleaga presedintele completului caruia i-a fost repartizata solutionarea cererii de reabilitare. Ratiunea acestei interpretari ar fi in conformarea dispozitiilor art.313, realizandu-se astfel o degrevare a activitatilor presedintelui de instanta, care, in acest mod poate sa-si indeplineasca in mai bune conditii atributiile manageriale in scopul organizarii mai eficiente a activitatii instantei, ca unitate in sistemul instantelor judecatoresti.

Astfel, presedintele instantei, conform art.496 are obligatia sa fixeze termenul de judecata pentru solutionarea cererii de reabilitare. Totodata va dispune citarea petitionarului – care pote fi condamnatul, iar dupa moartea acestuia sotul sau rudele apropiate – si a persoanelor a caror ascultare o considera necesara. Intre persoanele care ar putea fi ascultate in vederea solutionarii cererii de reabilitare pot figura colegi de serviciu, vecini sau orice alte persoane ce ar putea furniza informatii legate de comportarea condamnatului la locul de munca, in familie si in societate. In cadrul obligatiilor ce-i revin presedintelui instantei ce se inscriu in masurile pregatitoare judecatii intra si obligatia de a dispune aducerea dosarului in care se gaseste hotararea de condamnare si de a cere o copie de pe fisa cu antecedente penale a condamnatului.

Instanta sesizata cu solutionarea cererii de reabilitare face o verificare prealabila cu privire la indeplinirea conditiilor de forma a cererii. Conditiile de forma sunt prevazute in art.495 a Codului de procedura penala, iar conditiile de fond sunt cuprinse in art. 135 si art.137 Cod penal. De asemenea, instanta verifica actele anexate cererii de reabilitare, precum si termenul prevazut de lege pentru introducerea acestei cereri.

In situatia in care se constata ca nu sunt indeplinite conditiile de forma cerute de lege, cererea de reabilitare se respinge. In acest sens, art.497 arata ca cererea de reabilitare se respinge pentru neindeplinirea conditiilor de forma cand :

a fost introdusa inainte de termenul legal

lipseste mentiunea cu privire la adresa condamnatului sau a persoanei care a facut cererea in locul condamnatului decedat si petitionarul nu s-a prezentat la termenul de infatisare;

lipsesc celelalte mentiuni cerute pentru cererea de reabilitare, iar petitionarul nu a completat cererea la prima infatisare si nici la termenul ce i s-a acordat in vederea completarii. Mentiunile cerute pentru cererea de reabilitare sunt cele de la lit. b-e alin.2 art.495 Cod procedura penala.

Cu privire la respingerea cererii de reabilitare cand a fost introdusa inainte de termenul legal, este vorba de neindeplinirea unei conditii de forma si de fond in acelasi timp.

In practica instantelor judecatoresti, dar si in literatura de specialitate, corect s-a apreciat, ca, in cazul in care condamnatul a decedat, cererea de reabilitare introdusa pentru el de sot sau rude apropiate nu poate fi admisa daca pana la deces nu era implinit termenul de reabilitare; intr-o asemenea situatie cererea se respinge pe baza art.497 alit.a, fiind introdusa inainte de termenul legal.

Apar ca nefondate solutiile unor instante, precum si unele opinii exprimate in literatura juridica conform carora cererea de reabilitare trebuie admisa daca pe parcursul judecarii in prima instanta, in apel sau in recurs termenul de reabilitare s-a implinit, intrucat acesta trebuie indeplinit la data sesizarii instantei. Aceasta concluzie rezulta din prevederea legii cu privire la verificarea conditiilor de forma. Astfel, in art.497 alin.1 lit.a se arata ca cererea de reabilitare se respinge cand a fost introdusa inainte de termenul legal. Asadar, legea coreleaza legalitatea conditiei privind termenul de reabilitare de momentul introducerii cererii, si nu de momentul judecarii acesteia.

Implinirea termenelor de reabilitare judecătoreasca prevăzute în art. 136 C. pen. condiționează admisibilitatea cererii de reabilitare judecătorească, de aceea cunoașterea momentului de la care încep să se calculeze (dies a quo) și a momentului la care se împlinesc (dies a quem) prezintă o importanta deosebita. Art.136 Cod penal stabileste momentul de la care începe sa curga termenul de reabilitare judecătorească dar nu prevede în mod expres pe cel al împlinirii. O asemenea prevedere nici nu era necesara, întrucât cunoașterea duratei termenelor prevăzute în art 135 C.pen. și a datei de la care se socotesc, conduc la determinarea momentului final, al datei la care se împlinesc aceste termene.

Cunoașterea momentului de la care se împlinesc aceste termene prezintă importanță atât pentru condamnat care trebuie să se supună exigentelor prevăzute de lege în ceea ce privește condițiile pe care le are de indeplinit în acest interval, cat și pentru instanta care trebuie sa verifice îndeplinirea condițiilor pe perioada termenului prevăzut de lege, în funcție de condamnarea efectivă.

Termenele sunt de drept substanțial și se calculează potrivit art. 154 C. pen., care prevăd că luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.

Conform art. 136 alin. 1 C. pen., termenele se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau când aceasta s-a prescris, iar alin.3 precizează că în caz de grațiere totală sau a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere. Art.136 C. pen. stabilește reguli diferite în funcție de modurile de stingere a executarii pedepsei.

Modul firesc de stingere a pedepsei e executarea acesteia și legea are în vedere în primul rând acest mod, arătând în alin. 1 că termenul de reabilitare începe să curgă de la data la care executarea pedepsei principale ia sfârșit. În cazul în care a fost condamnat la pedeapsa închisorii, momentul inițial este cel al punerii definitive în libertate. În cazul executării pedepsei la locul de muncă, termenul de reabilitare începe să curgă de la data următoare ultimei zile de muncă. În cazul în care a fost liberat condiționat, termenul se socotește de la data împlinirii duratei pedepsei și nu a punerii în libertate.

În doctrină s-a ridicat problema dacă pentru a se obține reabilitarea judecătorească se impune ca numai pedeapsa principală să fie executată sau stinsă în alt mod prevăzut de lege sau și pedepsele complimentare trebuie să îndeplinească aceleași condiții. Textul de lege se referă la executarea pedepsei principale, ceea ce înseamnă că acordarea reabilitării judecătorești e condiționată doar de executarea sau stingerea pedepsei în alt mod, făcând abstracție de pedepsele complimentare care încep să se execute de la data executării pedepsei principale.

In cazul în care prin hotărârea de condamnare este condamnat la pedeapsa închisorii a cărei durată este egală sau mai mică decât durata arestării preventive, termenul de reabilitare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii, dacă la data rămânerii definitive se afla încă în arest preventiv. Dacă prin deducerea arestării preventive instanța constată că nu mai rămâne nimic de executat, dispune punerea de îndată în libertate.

În ipoteza în care a fost condamnat la pedeapsa închisorii a cărei durată este egală sau mai mică decât durata arestării preventive care a luat sfârșit mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, termenul de reabilitare se calculează tot de la data rămânerii definitive a hotărârii. Prin sentinta penala nr. 682/2005 a Judecatoriei Ploiesti a fost admisa cererea de reabilitare judecatoreasca formulata de petent cu privire la pedeapsa de 2 ani, 6 luni si 23 zile aplicata prin sentinta penala nr 1816/2001 a Judecatoriei Ploiesti, definitiva prin decizia penala nr. 540/2002 a Curtii de Apel Ploiesti considerand ca raportat la data punerii in libertate, anterioara ramanerii definitive a sentintei, termenul de reabilitare s-a implinit.

S-a constatat ca sunt indeplinite conditiile art. 135 Cod penal potrivit caruia condamnatul poate fi reabilitat la cerere de instanta judecatoreasca in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 1 an si pana la 5 ani dupa trecerea unui termen de 4 ani la care se adauga jumatate din durata pedepsei pronuntate , aratandu-se ca potrivit art. 136 Cod penal acest termen se calculeaza de la data cand a luat sfarsit executarea pedepsei principale. Tribunalul , prin decizia nr. 454/2005, ca urmare a admiterii apelului declarat de Parchetul de pe langa Judecatoria Ploiesti, facand aplicarea art. 379, pct.2 lit. a Cod procedura penala a desfiintat sentinta sus aratata si pe fond, conform art. 497, lit. a Cod procedura penala, art 135 – 136 Cod penal a respins cererea de reabilitare ca fiind introdusa inainte de termenul legal. Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta de control judiciar a aratat ca este unanim acceptat ca in cazul in care executarea pedepsei aplicate a avut loc prin detentie preventiva care a luat sfarsit mai inainte de ramanerea definitiva a hotararii de condamnare, cum este cazul in speta, termenul de reabilitare se calculeaza tot de la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare si nu de la data cand a luat sfarsit detentia preventiva.
In motivarea acestei solutii in practica judiciara s-a aratat ca o pedeapsa, pentru a fi considerata executata, trebuie mai intai sa fie apta de a fi pusa in executare, ceea ce nu este posibil mai inainte ca hotararea de condamnare sa ramana definitiva.
Din acest punct de vedere, din moment ce sentinta penala nr. 1816/21.06.2001 a Judecatoriei Ploiesti a ramas definitiva prin decizia penala nr. 540/19.04.2002 a Curtii de Apel Ploiesti, termenul de reabilitare incepe sa curga din acest moment, ceea ce inseamna ca se considera ca se va implini in cursul anului 2007.
Fata de aceste considerente Tribunalul a constatat ca instanta de fond a pronuntat o hotarare nelegala constatand intemeiata cererea de reabilitare cu consecinta admiterii ei, intrucat termenul de reabilitare nu se calculeaza de la data punerii in libertate din arest preventiv – 12.10.1998 ci de la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare – 19.04.2002.

Pornind de la dispoziția legală care prevede că termenele se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale, s-ar putea conchide că în cazul computării arestării preventive care a încetat înainte de rămânerea definitivă, termenul de reabilitare se calculează de la data când a luat sfârșit executarea arestării preventive. O astfel de interpretare nu poate fi acceptată în considerarea faptului că o pedeapsă pentru a fi considerată executată trebuie să poată fi pusă în executare, ceea ce nu este posibil mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Termenul de reabilitare trebuie să curgă continuu, neîntrerupt pentru ca la împlinirea acestuia, fostul condamnat făcând dovada îndeplinirii și a condițiilor de fond, să obțină reabilitarea, să fie reintegrat din punct de vedere juridic în societate. Dacă săvârșește o infracțiune care atrage o nouă condamnare în termenul de reabilitare, un nou termen de reabilitare va începe să curgă de la data executării celei din urmă pedepse, în funcție de condamnarea cea mai grea.

Într-o speță, din extrasul de cazier și din copia sentinței, rezulta că inculpatul a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru infracțiunea de vătămare corporală gravă a integrității corporale, prevăzută în art. 182 C. pen., pedeapsă din a cărei executare a fost liberat condiționat la data de 25 septembrie 1967. Ulterior, inculpatul a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru o infracțiune de furt calificat săvârșită la 27 noiembrie 1972. Întrucât după executarea pedepsei anterioare, inculpatul ã săvârșit o nouă infracțiune, termenul de reabilitare s-a întrerupt urmând să înceapă, după executarea pedepsei pentru noua infracțiune, un nou termen de reabilitare, a cărui durată se va calcula în raport cu pedeapsa cea mai grea.

Soluția este aceeași și în cazul în care unele condamnări sunt susceptibile de reabilitare judecătorească iar altele de reabilitare de drept. Reabilitarea este o instituție care privește persoana condamnatului, nu condamnările. Instanța, în consecință, nu poate să constate reabilitarea de drept pentru unele din condamnări și să se mențină în același timp consecințele decurgând din celelalte condamnări, pentru care este incidentă reabilitarea judecătorească. De aceea se impune reabilitarea judecătorească pentru toate condamnările, termenul calculându-se ca și în situația precedentă.

În cazul unor condamnări succesive termenul de reabilitare se calculează în funcție de pedeapsa cea mai grea, ceea ce atrage implicit cel mai lung termen de reabilitare și începe să curgă de la data executării ultimei pedepse.

Dacă pentru ultima infracțiune săvârșită a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată a executării acesteia, termenul începe să curgă de la data împlinirii termenului de încercare.

Într-o cauză, judecătoria a admis cererea de reabilitare introdusă de condamnat, și a pronunțat reabilitarea cu privire la condamnarea de 8 luni închisoare, pedeapsă din a cărei executare se liberase la data de 25 mai 1968 și totodată a constatat că acesta este reabilitat de drept pentru pedeapsa de 1 an închisoare aplicată cu suspendare condiționată a executării pedepsei, pentru infracțiunea de abandon de familie. Prin recursul extraordinar se critică sentința penală ca fiind nelegală, arătându-se că instanța în mod greșit a considerat că termenul prevăzut de art. 135 lit.a C.pen. este îndeplinit. Motivul invocat este întemeiat. Din actele dosarului reiese că solicitantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 8 luni, pedeapsă pe care a executata-o până la data de 25 mai 1968. După executarea pedepsei, în termenul de reabilitare săvârșește infracțiunea de abandon de familie pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii de 1 an, cu suspendarea condiționată a executării.

În raport de aceste elemente, instanța în mod greșit a considerat că termenul de reabilitare a început să curgă la data de 25 mai 1968, deoarece după această dată inculpatul a suferit o nouă condamnare în intervalul prevăzut de art. 135 C.pen. Fiind vorba de condamnări succesive, termenul prevăzut de art. 135 începe să curgă de la data când s-a stins ultima pedeapsă. Cum stingerea ultimei pedepse de 1 an, a avut loc la o data de 12 august 1972, când a expirat termenul de încercare de 3 ani, termenul de reabilitare prevăzut de art. 135 lit. a C.pen., începe să curgă de la această dată, adică de la 12 august 1972. Termenul de reabilitare urmează să fie calculat în raport de pedeapsa de 8 luni aplicată.

Prin urmare, instanța de fond numai printr-o apreciere greșită cu privire la împlinirea termenului prevăzut de art. 135 lit. a, a admis cererea de reabilitare.

Pedeapsa principală la care se referă dispoziția legală poate fi cea aplicată pentru o infracțiune unică sau pentru un concurs de infracțiuni.

În cazul unui concurs de infracțiuni, termenul curge de la data executării pedepsei rezultante indiferent dacă s-a aplicat sau nu un spor. Termenul de reabilitare nu se calculează în acest caz, în funcție de pedeapsa rezultantă, ci în funcție de condamnarea care atrage pedeapsa cea mai grea, în raport cu condamnarea care atrage regimul de reabilitare cel mai greu.

În raport de natura sa indivizibilă și personală, reabilitarea nu poate fi decât totală, completă, producându-și necondiționat efectele.

Condiția negativă impusă de lege pentru înlăturarea stării de recidivă prin reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare trebuie examinată în raport de momentul săvârșirii celei de-a doua infracțiuni.

Instanța supremă a reținut că, în cazul mai multor condamnări succesive, cel condamnat nu poate obține decât reabilitarea judecătorească pentru toate condamnările, iar termenul de reabilitare, la care se referă art.38 alin.2 din Codul penal, se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă – privită izolat – pentru aceasta ar fi îndeplinite condițiile reabilitării de drept.

Autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește pedeapsa finală stabilită prin cumul juridic sau aritmetic și care constituie primul termen al recidivei nu poate fi opusă instituției reabilitării, deoarece aceasta din urmă derivă din prevederile legii (art.38 alin.2 din Codul penal), operează ope legis și nu poate fi refuzată din momentul împlinirii termenului de reabilitare, fără a fi necesară constatarea ei pe cale judecătorească.

Potrivit art.134 alin.1 din Codul penal, termenul reabilitării de drept se compune dintr-o durată fixă, de 3 ani.

Pe de altă parte, termenul de reabilitare judecătorească se compune dintr-o durată fixă, stabilită în funcție de întinderea „condamnării la pedeapsă” și grupate în cele 4 categorii prevăzute în textul de lege, la care se adaugă o durată variabilă, ce este egală cu jumătate din durata pedepsei pronunțate (art.131 alin.1 din Codul penal).

Termenul de reabilitare se socotește de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale (chiar stabilită prin cumul) sau de la data când aceasta s-a prescris (art.136 din Codul penal).

Pedeapsa constituie sancțiunea de bază a fiecărei norme de drept penal, în sensul că, ori de câte ori legea creează o infracțiune, trebuie, neapărat, să prevadă ca sancțiune o pedeapsă principală care își poate îndeplini rolul funcțional de sine stătător, fiind pronunțată și aplicată singură.

Ca atare,caracterul unic, individual și de sine stătător al fiecărei pedepse principale pronunțate pentru fiecare infracțiune în parte nu poate fi înlăturat de o cauză exterioară și aleatorie acesteia.

Astfel, cumulul juridic sau aritmetic a cel puțin două pedepse principale își găsește rațiunea în necesitatea sancționării mai severe prin stabilirea unei noi pedepse, rezultante sau finale, în condițiile incidenței prevederilor referitoare la concursul de infracțiuni ori revocării suspendării condiționate.

În sistemul nostru de drept substanțial penal, pentru infracțiunile concurente se aplică principiul cumulului juridic, potrivit căruia va fi executată pedeapsa cea mai grea la care se poate adăuga un spor (art.34 din Codul penal).

Sporul alăturat pedepsei de bază pronunțată pentru infracțiunea cea mai gravă nu are funcția sau capacitatea juridică de a converti pedepsele aplicate pentru fiecare infracțiune într-o altă pedeapsă, mai mare, pedepsele inițiale rămânând neschimbate ca natură și întindere.

Opțiunea instanței în aplicarea sporului și determinarea întinderii acestuia, ce reprezintă finalitatea art.34 din Codul penal, sunt condiționate tocmai de natura pedepsei cele mai grele ce a fost pronunțată, ca prim pas, pentru cea mai gravă dintre infracțiunile ce alcătuiesc concursul.

De aceea, sporul de pedeapsă ce se adaugă în cazul concursului de infracțiuni trebuie privit ca o compensare a absorbției și neexecutării succesive de către condamnat și a pedepsei sau a pedepselor mai puțin grave ca întindere sau natură.

Ca atare, pedeapsa rezultantă obținută prin adiționarea sporului nu constituie o pedeapsă pronunțată pentru o singură infracțiune, ci o sancțiune penală, finală, a tuturor infracțiunilor și reprezintă echivalentul pericolului social concret pe care îl reprezintă inculpatul sau condamnatul în raport de toate faptele penale comise.

Deoarece constituie numai expresia juridică a pedepselor absorbite, sporul de pedeapsă nu poate avea o existență proprie și nici o executare independentă de pedepsele de bază.

Lipsa existenței proprii a sporului de pedeapsă este evidențiată și de dispozițiile alin.1 ale art.14 din Legea nr.546 din 14 octombrie 2002 privind grațierea și procedura grațierii potrivit cărora, în situația pluralității de infracțiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul grațierii nu îl constituie pedeapsa rezultantă ci pedepsele aplicate pentru fiecare infracțiune.

Mai mult, în alin. 2 al aceluiași articol se prevede că pedeapsa rezultantă va fi descontopită pentru a face incidente dispozițiile de grațiere, iar sporul de pedeapsă va fi înlăturat în ipoteza în care a rămas o singură pedeapsă negrațiată.

Pe de altă parte, în cazul revocării suspendării condiționate (art.83 din Codul penal) însăși dispozițiile legale prevăd expres că pedepsele ce compun cumulul aritmetic rămân distincte și se execută separat și succesiv, astfel întrucât întinderea termenului de reabilitare se determină în raport de durata celei mai grele dintre pedepse, iar nu de rezultatul însumării lor.

În sfârșit, dacă termenul de reabilitare s-ar calcula prin raportare la pedeapsa rezultantă am fi în prezența unui dublu efect juridic sancționator al acesteia, neprevăzut de lege, prin aceea că ar determina atât momentul până la care pedeapsa va fi executată (întinderea ei), cât și durata, evident mai mare, a termenului de reabilitare.

În concluzie, la stabilirea termenului de reabilitare judecătorească se va lua în calcul exclusiv pedeapsa cea mai grea ce intră în componența pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

Aceasta opinie a fost insusita si de Inalta Curte de Casatie si Justitie prin admiterea unui Recurs in Interesul Legii promovat de Procurorul General al Romaniei.

În doctrină s-a sustinut și opinia conform căreia termenul în cazul unui concurs, se determină în funcție de pedeapsa rezultantă, în funcție de „pedeapsa care potrivit hotărârii de condamnare, urmează să fie executată de persoana respectivă”. Calcularea termenului raportat la pedeapsa rezultantă, nu se justifică întrucât s-ar ajunge la o durata mult prea mare a acestuia.

Dacă în timpul executării pedepsei rezultante intervine un act de grațiere care privește una sau unele din pedepsele contopite, aceasta respectiv acestea vor fi scoase din concurs și dacă rămâne de executat o pedeapsă, termenul de reabilitare se calculează în funcție de aceasta, fără a se mai avea în vedere eventualul spor aplicat în considerarea pluralității de infracțiuni.

Pentru a verifica daca s-a împlinit termenul de reabilitare, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni ulterioare, în scopul de a se stabili dacă prima condamnare constituie sau nu primul termen al recidivei, trebuie să se aibă în vedere data săvârșirii infracțiunii ulterioare și nu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Dacă infracțiunea ulterioară este o infracțiune continuată, împlinirea termenului de reabilitare se verifică în raport de data săvârșirii infracțiunii continuate, care este considerată data epuizării, și nu data consumării.

Partea finală a alin. 1 a art. 136 C.pen., prevede un alt moment de la care se calculează termenele de reabilitare judecătorească și anume de la data când pedeapsa principală s-a prescris. Instanța, în soluționarea cererii de reabilitare cu privire la o pedeapsă prescrisă, are în vedere comportamentul solicitantului pe perioada termenelor de prescripție; în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni, cursul prescripției pedepsei fiind întrerupt.

Art. 136 alin. 3 C.pen. dispune că în caz de grațiere totală sau a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere. Data actului de grațiere este data publicării decretului în Monitorul Oficial, deoarece condamnatul dobândește un drept care trebuie să fie realizat imediat. Data de la care se calculează termenul de reabilitare diferă în funcție de felul grațierii și de momentul în care intervine.

Astfel, în caz de grațiere totală sau a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere. Această ipoteză vizează hotărârile care la data adoptării actului de grațiere erau definitive. Pentru cauzele aflate în curs de judecată, termenul curge de la data rămânerii definitive a hotararii de condamnare.

In cazul unei grațieri parțiale, termenul de reabilitare se calculează de la data executării pedepsei reduse ca urmare a grațierii.

In cazul unei grațieri condiționate, termenul se calculează tot de la data actului de grațiere, cu condiția ca în termenul de definitivare să nu intervină o cauză de revocare.

Intr-o speță, cererea de reabilitare formulată de condamnat a fost respinsă cu motivarea că nu se împlinise termenul prevăzut de lege. Respingând cererea de reabilitare ca prematură, instanța a încălcat prevederile art. 135 și 136 alin. ultim C.pen., reținând greșit că data de la care începe să curgă termenul de reabilitare pentru condamnații grațiați este aceea a împlinirii duratei pedepsei. În cauză se constată că întrucât inculpatul care a beneficiat de grațiere nu a săvârșit o nouă infracțiune intenționată în termenul prevăzut de decretul de grațiere, termenul de reabilitare a început să curgă de la data adoptării decretului, iar la data introducerii cererii de reabilitare, termenul se împlinise.

O alta soluție, în sensul calculării termenului de la data la care devine definitivă, ar fi inechitabilă; în primul rând, pentru că sub aspectul efectului juridic al înlăturării executării pedepsei, între grațierea condiționată și cea necondiționată nu există nici o diferență; în al doilea rând pentru că în cazul unei grațieri condiționate, condamnatul ar obține reabilitarea după împlinirea unui termen de reabilitare mai lung decât cel ce a beneficiat de o grațiere condiționată. În acest caz al grațierii condiționate, termenul de reabilitare curge paralel cu termenul de definitivare al grațierii condiționate.

Săvârșirea unei noi infracțiuni în timpul grațierii condiționate determină revocarea grațierii și existența a două condamnări distincte, termenul de reabilitare urmând a se calcula în funcție de pedeapsa care a atras condamnarea cea mai grea.

Dupa respingerea cererii de reabilitare se poate introduce o noua cerere. Daca cererea a fost respinsa pentru motivul ca nu era indeplinit termenul legal de reabilitare, poate fi repetata numai dupa indeplinirea acestui termen. In cazul lipsei celorlalte mentiuni, cererea de reabilitare poate fi repetata oricand, indepartandu-se lipsurile anterioare.

Solutionarea in fond a cererii de reabilitare

In cazul in care cererea este completa si facuta in termen se trece la solutionarea ei. Potrivit art.498 Cod procedura penala, la termenul fixat instanta asculta persoanele citate, concluziile procurorului si verifica daca sunt indeplinite conditiile de fond ale reabilitarii (art.137 Cod penal). La solutionarea in fond a cererii de reabilitare, instanta verifica daca persoana ce urmeaza a fi reabilitata nu a suferit o noua condamnare. In practica judiciara, s-a aratat ca aceasta conditie nu este indeplinita in situatia in care condamnatul a savarsit o infractiune care a fost amnistiata, deoarece fapta comisa trebuie avuta in vedere la caracterizarea comportamentului celui care a cerut reabilitarea. In cazul in care insa amnistia vizeaza infractiunea pentru care a fost pronuntata condamnarea, cererea de reabilitare nu poate fi respinsa ca fiind lipsita de obiect, deoarece intervenirea amnistiei nu este mentionata ca impediment in cadrul conditiilor reabilitarii judecatoresti, conditii prevazute de art.137 Cod penal si art.495-503 Cod procedura penala.

Instanta tinand seama de declaratiile persoanelor ascultate in sedinta de judecata privind cererea de reabilitare, precum si avand in vedere materialul de la dosar apreciaza daca cel condamnat a avut o conduita buna. La aprecierea bunei conduite cerute condamnatului pentru obtinerea reabilitarii judecatoresti, instanta trebuie sa aiba in vedere comportarea acestuia pe toata perioada de timp care a trecut de la data executarii pedepsei, la toate locurile de munca unde a lucrat, precum si in afara acestora. Cand din materialul aflat la dosar nu rezulta date suficiente cu privire la indeplinirea conditiilor de fond ale reabilitarii, instanta dispune completarea materialului de catre persoana interesata, iar in cazul in care considera necesar cere de la organele competente relatii cu privire la persoana celui condamnat.

Potrivit art.498, in situatia in care petitionarul nu a depus odata cu cererea toate actele si dovezile necesare verificarii indeplinirii conditiilor legale si nici nu s-a prezentat in instanta la termenul la care a fost citat, instanta dispune completarea materialului de catre petitionar, putand cere de la organele competente relatii cu priviere la comportarea acestuia.

Una din conditiile de fond ale reabilitarii consta in plata in intregime a despagubirilor civile la care a fost obligat condamnatul, afara de cazul cand partea vatamata a renuntat la despagubiri sau cand instanta constata ca cel condamnat si-a indeplinit in mod regulat obligatiile privitoare la dispozitiile civile din hotararea de condamnare. Cand neplata despagubirilor stabilite prin hotararea de condamnare nu se datoreaza relei-credinte a condamnatului se poate dispune reabilitarea. In practica judiciara s-a aratat ca prescriptia executarii despagubirilor civile este lipsita de relevanta pentru admiterea cererrii de reabilitare, de vreme ce se constata ca timp de zece ani, cat timp a fost incadrat in munca, cel condamnat nu s-a executat obligatia de a despagubi partea civila si ca, chiar dupa ce a intervenit prescriptia amintita, acesta ar fi putut prin executare voluntara sa-si indeplineasca obligatia de desdaunare.

Cand condamnatul dovedeste ca nu a avut posibilitatea sa plateasca despagubirile in intregime, instanta poate sa acorde un termen, de cel mult 6 luni, pentru a achita in intregime sau in parte suma datorata. In raport de imprejurari, instanta poate admite cererea de reabilitare si in cazul in care nu s-au platit in intregime despagubirile civile, fara a se aduce vreo atingere prin aceasta drepturilor

partii civile in sensul ca acestea nu se modifica prin hotararea data asupra reabilitarii (art.499 alin.3).

In cazul in care instanta constata indeplinirea conditiilor de fond si forma ale reabilitarii, va admite cererea formulata de petitionar. Examinarea cererii de reabilitare judecatoreasca este suspendata atunci cand a fost pusa in miscare actiunea penala pentru o infractiune savarsita de condamnat, suspendare care dureaza la solutionarea definitiva a cauzei privitoare la noua infractiune.

Daca instanta constata ca nu sunt indeplinite conditiile de fond ale reabilitarii, va respinge cererea ce i-a fost adresata spre solutionare. Reinnoirea cererii de reabilitare, care a fost respinsa pentru neindeplinirea conditiilor de fond prevazute de art.137 Cod penal, poate fi facuta in termenele prevazute de art.138 Cod penal, si anume : 3 ani in cazul condamnarii pedepsei la inchisoarea mai mare de 10 ani, 2 ani in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani si 1 an in celelalte cazuri.

Anularea reabilitarii judecatoresti

Conform art. 139 C.pen. reabilitarea judecătoreasca va fi anulata când după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare.

Noua condamnare care determină anularea reabilitării judecătorești a intervenit în timpul termenului de reabilitare inclusiv până la soluționarea cererii. Cauza este așadar preexistentă acordării reabilitării, și din punct de vedere obiectiv se justifică prin faptul că o nouă condamnare duce la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 137 alin. 1 lit. a C.pen.

In măsura în care la data solutionării cererii, instanța ar fi avut cunoștință despre existența condamnării intervenite înăuntrul termenului de reabilitare, nu ar fi putut admite cererea pentru neîndeplinirea unei condiții de fond, or legea cere ca aceste condiții prevăzute de art. 137 C.pen., să fie îndeplinite cumulativ.

Descoperirea ulterior acordării reabilitării a unei condamnări ce împiedică admiterea cererii, determină anularea reabilitării, anulare hotarata de catre instanta competenta sa solutioneze cererea de reabilitare, la cererea procurorului . Din punct de vedere subiectiv se poate reține în sarcina petiționarului o anumită atitudine culpabila.

Este posibil ca cel reabilitat să fi săvârșit o nouă infracțiune înăuntrul termenului de reabilitare dar pentru care intervine o hotărâre de condamnare după admiterea cererii de reabilitare.

In acest caz nu se poate anula hotararea judecatoreasca intrucat art.137 alin.1 lit.a Cod penal, prevede expres ca noua condamnare, pentru a impiedica condamnarea, trebuie sa intervina in intervalul prevazut in art.135 Cod penal. Noua condamnare va produce insa consecinte corespunzatoare.

In practica instanțelor judecătorești s-a ivit o diversitate de soluții cu privire la căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor pronunțate în materia reabilitării.

Astfel, unele instanțe s-au pronunțat în sensul că, după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 356/2006, sunt aplicabile prevederile art. 501 teza I din Codul de procedură penală, în sensul că hotărârea prin care instanța rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea instanței de apel este supusă recursului.

Alte instanțe, dimpotrivă, invocând prevederile alin. 1 lit. f) al art. 361 din Codul de procedură penală, introdus în acest text prin Legea nr. 356/2006, intrată în vigoare la 7 septembrie 2006, au considerat că după această dată hotărârea de soluționare a cererii de reabilitare este supusă controlului judiciar numai în cadrul căii de atac a recursului.

In practica instanțelor judecătorești s-a ivit o diversitate de soluții cu privire la căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor pronunțate în materia reabilitării.

Astfel, unele instanțe s-au pronunțat în sensul că, după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 356/2006, sunt aplicabile prevederile art. 501 teza I din Codul de procedură penală, în sensul că hotărârea prin care instanța rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea instanței de apel este supusă recursului.

Alte instanțe, dimpotrivă, invocând prevederile alin. 1 lit. f) al art. 361 din Codul de procedură penală, introdus în acest text prin Legea nr. 356/2006, intrată în vigoare la 7 septembrie 2006, au considerat că după această dată hotărârea de soluționare a cererii de reabilitare este supusă controlului judiciar numai în cadrul căii de atac a recursului.

Potrivit art. 361 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală, introdus prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 677 din 7 august 2006, ale căror dispoziții au intrat în vigoare la 7 septembrie 2006, nu pot fi atacate cu apel sentințele pronunțate în materia exercitării hotărârilor penale, precum și cele privind reabilitarea .

Pe de altă parte, conform art. 501 teza I din Codul de procedură penală, hotărârea prin care instanța rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea pronunțată de instanța de apel este supusă recursului. Soluționarea acestei chestiuni presupune o problemă de aplicare a legii de procedură penală în timp, mai precis succesiunea temporală și, implicit situațiile tranzitorii. Codul de procedură penală, cu privire la acest aspect, nu conține o dispoziție care să reglementeze aplicarea în timp a legii de procedură penală.

Dispozițiile referitoare la situațiile tranzitorii sunt cuprinse în Legea nr. 31/1968 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală. Acestora li se adaugă principiul potrivit căruia legea procedural penală este activă aplicându-se intervalului cuprins intre intrarea sa in vigoare și ieșirea ei din vigoare.

Astfel, domeniul de aplicare a legii noi, cuprinde activitățile procesuale care se vor desfășura după intrarea în vigoare a acestei legi, precum și cele aflate în curs de desfășurare în momentul intrării în vigoare, ceea ce interesează este legea în vigoare în momentul efectuării actului, regulă transpusă în adagiul tempus regit actum.

Cu privire la caracterul normelor cuprinse în Legea nr. 31/1968, în măsura în care prin legile ulterioare de modificare și completare a Codul de procedură penală nu sunt prevăzute dispoziții tranzitorii, ele trebuie considerate ca având caracter general în materia succesiunii normelor de competență.

Partea finală a art. 3 din Legea nr. 31/1968 conține o excepție de la regula activității și care este enunțată în prima parte; este vorba de ipoteza intervenirii unei hotărâri în primă instanță –„ (… ) afară de cazul când a intervenit o hotărâre în primă instanță”. Doctrina și jurisprudența au identificat această excepție cu ipoteza judecării căilor de atac împotriva acelor hotărâri pronunțate în primă instanță sun imperiul legii vechi. Astfel, prin voința legiuitorului se instituie un caz de ultraactivitate a legii vechi, justificat de oportunitatea ca procesul să continue în conformitate cu regulile care au stat la baza pronunțării hotărârii în primă instanță, iar nu să fie întrerupt de noi reguli.

Concluzia este întărită și de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 31/1968 conform cărora „ hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunțării lor”.

Totodată, această dispoziție se referă nu doar la existența căii de atac, ci și la condițiile exercitării, desfășurării și soluționării sale (termene, titulari, motive, instanța competentă, procedura de soluționare etc.).

Prin urmare reiese că hotărârile în materia reabilitării care au fost pronunțate până la data de 7 septembrie 2006 ( intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 ) erau supuse căilor de atac prevăzute de art. 501 teza I din Codul de procedură penală.

După această dată, datorită intrării în vigoare a modificărilor aduse art. 361 alin. 1 din același cod, prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, sentințele pronunțate în materia reabilitării pot fi atacate doar cu recurs. A interpreta altfel înseamnă a adăuga la lege, dar mai ales, a nesocoti prevederile imperative menționate.

Concluzii

“Concluzii” – reprezintă o sinteză a problematicii abordate în cuprinsul lucrării cu referire expresă la importanța instituției reabilitării și a consecințelor acesteia asupra celor condamnați, care după trecerea anumitor termene au dovedit că s-au îndreptat sub influența pedepsei și că merită să fie reintegrați în societate.

In trecut Boileau afirma ca “ onoarea este asemenea unei insule stancoase si inabordabile: din momentul in care esti in afara nu te mai poti intoarce”.

Societatea moderna porneste de la o alta premisa: orice infractor poate sa reintre in randul oamenilor cinstiti daca are vointa de a-si recapata onoarea pierduta.Reabilitarea reprezinta o reacceptare de catre societate, cu drepturi depline, a fostului condamnat care dovedeste ca s-a indreptat si care inspira increderea ca nu va mai savarsi fapte antisociale.

Conduita antisociala presupune examinarea conditiilor social-istorice in care se desfasoara procesul de socializare a individului, pentru a identifica factorii care determina sau favorizeaza orientarea antisociala a personalitatii. Recuperarea unui membru al societatii cu consecinta posibilitatii folosirii energiilor sale creatoare in scopul imbunatatirii societatii in ansamblu constituie un motiv in plus pentru gasirea unor solutii eficiente pentru reeducarea si reintegrarea fostilor infractori.

De remarcat sunt modificarile, ce vor interveni odata cu adoptarea noilor Coduri. Sub un prim aspect putem observa ca legiuitorul, a inteles sa reabiliteze de drept persoanele condamnate la pedeapsa inchisorii de pana la 2 ani fata de vechiul cod in care era prevazut un termen de pana la 1 an.

In ceea ce priveste termenele de reabilitare acestea au fost mult scurtate prin eliminarea “jumatatii din pedeapsa pronuntata” ce se adauga la unul din termenele prevazute de cod, termen ce rezona functie de pedeapsa pronuntata. In ceea ce priveste posibilitatea acordarii reabilitarii unui condamnat decedat pana la implinirea termenului s-a instituit si posibilitatea acordarii unui beneficiu acestuia, conditionat de comportarea acestuia, evaluare ce se efectueaza de catre instanta de judecata.

S-a eliminat posibilitatea reducerii termenelor de reabilitare de catre Procurorul General al Romaniei ceea ce inseamna ca doar un condamnat decedat mai poate obtine reabilitarea inainte de termen. In privinta reabilitarii judecatoresti, s-a renuntat la lit. b art.137 care prevedea o conditie pentru acordarea reabilitarii si anume asigurarea existentei prin munca sau prin alte mijloace oneste, precum si in cazul in care are varsta de a fi pensionat sau este incapabil de munca.

In ceea ce priveste termenul in care se poate reinnoi cererea de reabilitare s-a introdus un termen fix de 1 an.

Ca o noutate, din motive practice dar si dictat de realitatile cotidiene in care din ce in ce mai multi romani se stabilesc in alte state, competenta instantei de a se pronunta asupra cererii de reabilitare s-a stabilit si in favoarea instantei in a carei circumscriptie a avut ultimul domiciliu condamnatul.

S-a instituit si o “pedeapsa” in situatia in care s-a prescris executarea pedepsei; astfel in situatia in care prescriptia executarii pedepsei se poate imputa persoane condamnate aceasta nu mai poate depune cererea personal. Persoanele care vor putea depune cererea pentru el fiind doar sotul sau rudele apropiate. Sub caracterul nepublic se desfasoarea si o eventuala contestatie impotriva hotararii primei instante, ceea ce inseamna ca s-a renuntat la cele doua cai de atac (apel, recurs) de pana acum, ramanand doar calea contestatiei.