Procedura Privind, Tragerea LA Raspunderea Penala A Persoanei Juridice

PROCEDURA PRIVIND, TRAGEREA LA RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

PLANUL LUCRĂRII

ABSTRACT

OBIECTIVELE CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

METODOLOGIA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

CONȚINUTUL TEORETIC AL TEMEI ANALIZATE

CAPITOLUL 1. APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA RĂSPUNDERII PENALE A PERSOANEI JURIDICE ÎN DREPTUL ROMÂNESC

1.1. Scurt istoric al evoluției instituției răspunderii penale a persoanei juridice în dreptul penal român

1.2. Conceptul de persoană juridică

1.3. Noțiune și definiție

CAPITOLUL 2. PROCEDURA SPECIALĂ PRIVIND TRAGERII LA RĂSPUNDERE PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

2.1. Procedura tragerii la răspundere penală a persoanei juridice

2.2. Reprezentarea persoanei juridice în procedura penală

2.3. Citarea persoanelor juridice în fața organelor juridice penale

2.4. Competența organelor judiciare în procedura privind persoana juridică

2.5. Măsuri preventive care se pot lua față de persoana juridică

2.6. Măsuri asiguratorii care se pot lua în cazul persoanei juridice

2.7. Procedura de informare

2.8. Persoana juridică parte în procesul penal și subiect al raportului juridic procesual penal

CAPITOLUL 3. PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR APLICABILE PERSOANEI JURIDICE

3.1. Punerea în executare a pedepsei amenzii

3.2. Punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice

3.3. Punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice

3.4. Punerea în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru

3.5. Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice

3.6. Punerea în executare a pedepsei complementare a afișării sau publicării hotărârii de condamnare

3.7. Punerea în executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară

3.8.Supravegherea executării pedepselor complementare aplicate persoanei juridice

CAPITOLUL 4. JURISPRUDENȚĂ

BIBLIOGRAFIE

V. CONCLUZII ȘI EVENTUALE IMPLICAȚII ALE LUCRĂRII

ABSTRACT

Title of the diploma is "The procedure for, the criminal liability of legal persons".
Work acuprinde five chapters.

The first chapter is about in a brief introduction we analyzed the liability of legal persons specifically the general concepts, features, legal entity, subject to criminal liability, where we showed that the liability of legal persons is not a new problem.

The second chapter. Procedure for criminal liability of legal persons. In this chapter we have analyzed in detail the procedure for criminal liability of legal persons, enforcement of sentences imposed and that people juriridice supervision applied to the legal enforcement of alternative sanctions.

Chapter III. Causes criminal liability. Here we showed the possibility of criminal liability removals, and the classification caseous that criminal responsibility, amnesty, pardon the term, legal nature and character of amnesty, amnesty classification, subject to amnesty, amnesty effects, prescription of criminal responsibility, concepts and terms, the effects of criminal liability limitation , interruption of the prescription of criminal responsibility, lack of prior complaint or withdrawn, the notion of prior complaint, complaint, condition of criminal responsibility, lack of prior complaints and effects, withdrawal complaint, reconciliation and reconciliation requirements parties.

Chapter IV. Considerations on criminal liability of legal persons in the new Criminal Code. In this chapter we analyzed the relevant international legal instruments and the issue of criminal liability of legal persons in the Romanian criminal law.
And that conclusion, in Chapter V. We made conclusions on criminal liability of legal persons. Company involvement in economic and industrial activities have
regulations imposed economic, financial and customs whose violation
by legal entities discussed the social defenses against such violations of criminal law so that more and more lawyers are shared idea of ​​establishing individual criminal responsibility juridice. The Romanian Penal Code in force, by Law no. 278/2006 have been introduced rules that criminalize liability of legal persons, and the New Code
be established in the general criminal, Title VI expressly criminal liability the legal person.

OBIECTIVELE CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

Această lucrare își propune să analizeze modul de aparare a drepturilor patrimoniale ale persoanelor și prezintă aspectele teoretice și practice care caracterizează procedura privind tragerea la răspunderea penală a persoanei juridice.

Procedura specială a tragerii la răspundere penală a persoanei juridice cu referire la reprezentarea specială a persoanei juridice în procedură, legală, convențională și prin mandatar desemnat de organul judiciar, la citarea persoanelor juridice în fața organelor judiciare penale, la competența organelor judiciare în procedura privind persoana juridică, la măsurile preventive care se pot lua față de persoana juridică și măsurile asigurătorii care se pot lua în cazul persoanei juridice și la procedura de informare.

Cu privire la reprezentarea persoanei juridice în procedura penală am arătat că prin

prevederile art. 491 C. proc. pen. se introduce în procedura penală o nouă formă de

reprezentare legală, reprezentarea persoanei juridice care poate avea calitatea de

sau inculpat.

Răspunderea penală a persoanei juridice, așa cum a fost instituită prin art. 275 din C. pen. român, este o răspundere mixtă cu accente importante de răspundere directă, pentru fapta proprie, comisă însă atipic, prin reprezentare, adică prin intermediul unei persoane fizice care acționează în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Această modalitate atipică, de săvârșire a faptei prevăzute de legea penală de către persoana juridică antrenează și consecințe procedurale particulare, în sensul că în centrul procedurii aplicabile persoanei juridice este plasat reprezentantul, legal sau convențional, care va indeplini, de asemenea, în interesul ori în numele și pe seama persoanei juridice, toate actele procesuale și procedurale prevăzute de lege.

Reprezentarea legală este necesară pentru ca persoana juridică să poată participa prin acte proprii la procesul penal, dar și obligatorie, deoarece organele persoanei juridice fac parte integrantă din persoana juridică în numele căreia acționează, persoana juridică își poate manifesta capacitatea de exercițiu doar prin intermediul acestora. Pentru persoana juridică, reprezentarea sa legală este “nu numai necesară ci și obligatorie; obligatorie pentru că este organic necesară”.

` Decesul persoanei fizice care a comis fapta în numele, în interesul sau pe seama persoanei juridice, prin care este angajată răspunderea penală a persoanei juridice, nu constituie un obstacol pentru urmărirea persoanei juridice. Dacă persoana fizică nu este identificată, aceasta nu reprezintă o cauză de nedeclanșare a urmăririi penale in personam față de persoana juridică sau de nepunere în mișcare a acțiunii penale; chiar dacă persoana fizică este identificată dar nu se poate stabili și răspunderea penală a acesteia, tragerea la răspundere a persoanei juridice nu este condiționată de angajarea prealabilă a răspunderii penale a persoanei fizice.

Referitor la statutul reprezentantului, acesta se află pe aceeași poziție procesuală cu suspectul sau inculpatul și are dreptul, nu și obligația, de a da informațiile necesare aflării adevărului. Reprezentantul legal sau convențional nu este audiat sub prestare de jurământ, chiar dacă are cunoștință despre faptă, ci este audiată persoana juridică prin intermediul său. Reprezentantul persoanei juridice este persoana care are rolul de a da informații și lămuriri despre faptă, în numele, interesul și pe seama persoanei juridice. În insuficiența textului credem că operează aceleași reguli ca și-n cazul apărătorului chiar și în lipsa unei prevederi exprese a legii în acest sens. Deoarece prevederile speciale cu privire la procedura aplicabilă persoanei juridice nu conțin dispoziții derogatorii de la cele în discuție, apreciem că sunt aplicabile și persoanei juridice prevederile cu privire la dreptul la tăcere. Acest drept este cunoscut în doctrină și ca “dreptul de a nu contribui la propria incriminare”, exprimat prin adagiul nemo tenetur se ipsum acusare15. Recunoașterea prezumției de nevinovăție, ca principiu fundamental al procesului penal, are ca și consecință inerentă și dreptul sau libertatea suspectului sau inculpatului de a nu face nicio declarație care ar putea fi folosită ca probă împotriva sa, de a răspunde sau nu la învinuirea care i se face, după cum apreciază că este sau nu în interesul său.

Stabilirea prin lege a faptelor care constituie infracțiuni, precum și a cadrului de sancțiuni penale, are un dublu rol: în primul rând să arate membrilor societății care sunt faptele interzise de legea penală și, totodata, să-i avertizeze cu privire la consecințele savârșirii unor astfel de fapte, îndeplinind astfel funcția de prevenire generală, iar în al doilea rând să asigure corecta încadrare a faptelor prin care ar fi încălcată legea penală, și o justă sancționare a celor care au savârșit asemenea fapte, deci funcția de prevenire specială.

În articolul 1, alin. 1 din Codul penal, legea prevede care sunt faptele ce constituie infracțiuni, iar articolul 2, alin. 1 prevede pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua fata de persoanele, care au șăvîrșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele, care au comis fapte prevăzute de legea penală.

.

METODOLOGIA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

Metodologia cercetării științifice juridice este o parte a științei juridice. Ea poate fi definită ca un ansamblu de principii, de etape și faze, de metode, tehnici și instrumente de investigare și cunoaștere științifică a fenomenelor juridice.

Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos și logos care înseamnă „metodă” și „știință”, în limba greacă, iar în traducere liberă „știința metodei”, adică știința conceperii, a alegerii și utilizării metodei în procesul de investigare a fenomenului juridic. În mod similar, și cuvântul methodos este format din două cuvinte: meta și odos, adică „după cale”, după calea sau îndrumarul care-ți asigură succesul oricărei investigații științifice. Așadar, metoda și metodologia sunt în fapt „un fir al Ariadnei”, care, însușite și bine stăpânite, nu te lasă să te rătăcești în jungla informațiilor și faptelor științifice.

Metodologia cercetării științifice (ca de altfel, și a altor științe) este alcătuită din trei niveluri de metode:

– metode de maximă generalitate, specifice tuturor științelor;

– metode proprii unui grup de științe;

– metode specifice fiecărei științe.

Dimensiunea funcției vitale a metodologiei de cercetare științifică poate fi mai bine înțeleasă dacă o privim în cadrul științei (din care face parte) și pe care o servește în totalitatea laturilor acesteia.

Metoda istorică. Știința juridică prezintă dreptul în evoluția lui istorică, studiind în același timp și modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de față, cum sunt: tipul de drept, esența dreptului, forma dreptului, funcțiile dreptului.

Metoda logică se găsește în strânsă legătură cu metoda istorică . Unitatea dintre aceste aspecte logice și cele istorice ale fenomenului constituite un principiu de bază al filosofiei și metodologiei care este valabil și pentru științe juridice. Metoda logică poate fi definită ca o „totalitate de procedee și operații metodologice și gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii și dinamicii interne a formei și raporturilor sociale interne, într-un cuvânt, a logicii obiective a dezvoltării sociale”.

Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaura „metodă” și „știință”, în limba greacă, iar în traducere liberă „știința metodei”, adică știința conceperii, a alegerii și utilizării metodei în procesul de investigare a fenomenului juridic. În mod similar, și cuvântul methodos este format din două cuvinte: meta și odos, adică „după cale”, după calea sau îndrumarul care-ți asigură succesul oricărei investigații științifice. Așadar, metoda și metodologia sunt în fapt „un fir al Ariadnei”, care, însușite și bine stăpânite, nu te lasă să te rătăcești în jungla informațiilor și faptelor științifice.

Metodologia cercetării științifice (ca de altfel, și a altor științe) este alcătuită din trei niveluri de metode:

– metode de maximă generalitate, specifice tuturor științelor;

– metode proprii unui grup de științe;

– metode specifice fiecărei științe.

Dimensiunea funcției vitale a metodologiei de cercetare științifică poate fi mai bine înțeleasă dacă o privim în cadrul științei (din care face parte) și pe care o servește în totalitatea laturilor acesteia.

Metoda istorică. Știința juridică prezintă dreptul în evoluția lui istorică, studiind în același timp și modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de față, cum sunt: tipul de drept, esența dreptului, forma dreptului, funcțiile dreptului.

Metoda logică se găsește în strânsă legătură cu metoda istorică . Unitatea dintre aceste aspecte logice și cele istorice ale fenomenului constituite un principiu de bază al filosofiei și metodologiei care este valabil și pentru științe juridice. Metoda logică poate fi definită ca o „totalitate de procedee și operații metodologice și gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii și dinamicii interne a formei și raporturilor sociale interne, într-un cuvânt, a logicii obiective a dezvoltării sociale”.

Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat, constituirea sistemului de organe ale statului, corelația dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model relațional, iar activitatea de elaborare a dreptului, cât și cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic.

Metode cantitative. Introducerea metodelor cantitative în științele sociale urmărește, ca și în cazul metodei experimentale, obținerea unui spor de precizie caracteristic științelor exacte la care se adaugă posibilitatea folosirii cunoștințelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă. Cuvintele limbajului matematic sunt, față de cele ale limbii uzuale, ceea ce este o cheie de siguranță față de una obișnuită. Există destulă indeterminare într-un cuvânt obișnuit, pentru ca doi interlocutori să aibă impresia că se înțeleg fără a gândi exact același lucru; limbajul matematic avea să scape de această ambiguitate. Aplicarea datelor matematice în domeniul științelor juridice întâmpină unele greutăți obiective, având anumite limite

Metode prospective. Introducerea metodelor prospective în domeniul științei dreptului urmărește nu numai creșterea rolului funcției de previziune în viitor, ci și creșterea rolului funcției explicative. Capacitatea de a descoperi legitățile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul cunoașterii evoluției fenomenelor sociale. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee și tehnici.

Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării, cuprinzând și interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor.

sau a unui grup de fenomene”.

Metoda sociologică Prelucrând opera prof. I. Oancea și C. Belu, prof. Iancu Tănăsescu pleacă de la adevărul conform căruia metoda sociologică prezintă caracterele sale inductive, obiective și exclusive, stabilește influența fenomenelor sociale asupra conștiinței individului, rolul și eficiența instituțiilor legale privind sancționarea și prevenirea infracțiunilor. Astfel, studiind fenomenele sociale dintr-un punct de vedere special prin metoda sociologică se identifică regulile generale de evoluție a conștiinței sociale în cadrul grupului social, legitimând raporturile dintre indivizi și societate.

Metoda sociologică ajută fundamental la cercetarea vieții sociale în care germinează ca o constanță permanentă juridicul ascuns în legitățile individualizării – generalizării,

repetiției – succesiunii faptelor sociale, generând în ultimă instanță abstractizările normative – legea.

IV.CONȚINUTUL TEORETIC AL TEMEI ANALIZATE

CAPITOLUL 1. APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA RĂSPUNDERII PENALE A PERSOANEI JURIDICE ÎN DREPTUL ROMÂNESC

SECȚIUNEA 1.1. SCURT ISTORIC AL EVOLUȚIEI INSTITUȚIEI RĂSPUNDERII PENALE A PERSOANEI JURIDICE ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

În legislația română problema răspunderi penale a persoanei juridice a fost rezolvată diferit începând cu anul 1936.

Din anul 1936 și până în prezent se pot distinge patru perioade, și anume:

1. perioada 1936-1968, acestei perioade în plan legislativ îi corespunde Codul penal Carol al II-lea;

2. perioada 1968-1990, acestei perioade îi corespunde dezinteresul total al legiuitorului din acea perioadă față de instituția răspunderi penale a persoanei juridice;

3. perioada 1990-2006, aceastei perioade îi corespunde etapa tranziției de la o economie centralizată la o economie de piață motiv pentru care în această etapă juristi și nu numai împărtașesc, ideea instituirii răspunderi penale a persoanei juridice;

4. perioada 2006, momentul creării cadrului legal pentru ca persoana juridică să poată răspunde penal prin adoptarea de către legiuitor a Legii nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi.

5. perioada 2014, aceastei perioade îi corespunde momentul creării Noului Cod Penal.

1. În legislația internă, problema răspunderii penale a persoanei juridice a fost reglementată în art. 84 și 85 din Codul penal român din 1936 denumit și Codul penal Carol al II-lea, acest cod prevede măsuri de siguranță aplicabile persoanei juridice.

Potrivit art. 84, instanța poate aplica persoanei juridice pedeapsa închiderii localului industrial sau comercial al acesteia pe o durată de la o lună la un an. Măsura de siguranță a închiderii localului se putea pronunța numai dacă un text de lege prevedea expres aplicarea acestei măsuri și numai dacă exista temere că fără intervenția acesteia se vor prilejui noi infracțiuni datorită condițiunilor în care funcționează un local. Această măsură are caracter preventiv și se ia cu scopul de a împiedica comiterea de noi infracțiuni. Iar potrivit art. 85 instanța putea aplica pedeapsa dizolvării sau suspendării persoanei juridice, condițiile cerute pentru luarea măsurii este ca: directorii sau admiWnistratorii săi, lucrând în numele său și cu mijloacele provenite de la ea, au comis o crimă sau un delict pedepsit de lege cu cel puțin un an închisoare. Măsura era destinată persoanelor juridice private, oricare ar fi denumirea lor7.

2. După schimbările legislative din România, conducerea legislativă a vremii a modificat în 1969 Cod penal care se află în vigoare și în prezent. În acest Cod penal, legiuitorul nu a preluat articole din vechiul Cod penal, referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice, sub pretextul că „în condițiile orânduiri socialiste” nu mai existau cauzele care să genereze stările de pericol corespunzătoare măsurilor de siguranță a închiderii localului (prevăzută în art. 84 vechiul Cod penal), a dizolvării sau suspendării persoanei juridice (prevăzută în art. 85 vechiul Cod penal)8. Se știe că în acea perioadă, statul deținea controlul asupra întregii economii și prin urmare și asupra tuturor formelor de organizare și conducere a societății. În perioada 1968-1990 nu întâlnim o preocupare din partea legiuitorului de a reglementa explicit răspunderea penală a persoanei juridice.

3. Următorul act normativ care reglementa răspunderea penală a persoanei juridice a fost Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 privind un nou Cod penal al României, care în Capitolul VI intitulat Răspunderea penală a persoanei juridice se recunoaște în mod expres faptul că persoana juridică poate să răspundă penal în cazul comiterii unor infracțiuni. Legiuitorul a amânat în mod succesiv intrarea în vigoare a acestui Cod penal. Potrivit literaturii de specialitate, prin această lege se instituie o formă a răspunderii indirecte a persoanei juridice deoarece aceasta răspunde pentru infracțiuni comise de organele de conducere sau reprezentanți acesteia în numele sau în interesul său. Legea 301 din 28 iunie 2004, adoptă sistemul clauzei speciale de răspundere penală a persoanei juridice, potrivit acestui principiu persoanele juridice răspund penal doar în cazul infracțiunilor prevăzute în mod expres de legea penală.

5. Analizând comparativ art. 135 din noul Cod penal cu textul echivalent anterior, introdus în legislația penală prin Legea nr. 278/2006, constatăm că principiile reglementării anterioare au fost păstrate. Astfel, s-a menținut concepția răspunderii persoanei juridice pentru orice infracțiune, condiția existenței personalității juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităților colective, posibilitatea cumulului răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea penală a unor persoane fizice etc.

Față de reglementarea anterioară, legiuitorul a operat o restrângere a imunității penale a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, aceasta limitându-se la infracțiunile comise în desfășurarea unor asemenea activități. De asemenea, au fost aduse modificări și în ceea ce privește individualizarea sancțiunilor aplicabile persoanei juridice, determinate de introducerea sistemului zilelor-amendă pentru persoana fizică.

Pe de altă parte, în evantaiul pedepselor complementare aplicabile persoanelor juridice a fost introdusă o nouă asemenea pedeapsă, și anume plasarea sub supraveghere, care poate fi aplicată persoanei juridice conform condițiilor prevăzute de lege.

Sunt și două modificări care vizează condițiile răspunderii penale a persoanei juridice. În primul rând, observăm că față de reglementarea anterioară, care nu era suficient de limpede, în noul Cod penal sunt prevăzute mult mai clar tipurile de persoane juridice care nu răspund penal. În al doilea rând, noul Cod penal nu a mai preluat prevederea referitoare la elementul subiectiv, deoarece prin art. 16 alin. (1) din noul Cod penal s-a stabilit că „Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală”. Așadar, o asemenea precizare era inutilă.

În caz de situații tranzitorii, legea penală urmează a fi stabilită de la caz la caz, în funcție de dispozițiile penale în discuție.

Au intervenit câteva modificări în privința individualizării sancțiunilor aplicabile persoanei juridice, determinate de modificările aduse prin noul cod sistemului pedepselor. Astfel, pedeapsa amenzii se va aplica și în cazul persoanei juridice pe baza sistemului zilelor-amendă. În același timp, au fost introduse cinci plaje de individualizare legală a pedepsei amenzii [art. 138 alin.(4)], în funcție de limitele pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru persoana juridică. În privința termenelor de prescripție speciale pentru penală în cazul persoanei juridice acestea sunt similare cu cele prevăzute de lege pentru persoana fizică.

Nu în ultimul rând, având în vedere faptul că datorită naturii dar și modului lor specific de organizare și funcționare persoanele juridice sunt susceptibile de a dispărea din punct de vedere juridic fără însă a-și înceta existența reală, ca efect al unor proceduri de fuziune, absorbție, divizare etc., s-a impus o reglementare a efectelor acestor operațiuni juridice în planul răspunderii penale (art. 152). Textul a fost inspirat de prevederile art. 11 alin.(8) C. pen. portughez în forma propusă de proiectul de modificare adoptat de guvern în noiembrie 2006, dar și de art. 29-32 din reglementarea italiană (Decretul-lege nr. 231/2001) privind răspunderea administrativ-penală a persoanelor juridice

SECȚIUNEA 1.2. CONCEPTUL DE PERSOANĂ JURIDICĂ

Persoanele juridice în Codul Calimach. Pentru prima dată în dreptul român, Codul Calimach, în vigoare în Moldova din 1817 până în 1865, a prevăzut o reglementare generală a persoanei juridice, foarte asemănătoare (nu identică) cu aceea din Codul civil austriac, după care s-a inspirat. Cele două coduri pornesc de la realitatea socială a asocierii persoanelor, care poate fi conformă cu legea și deci permisa sau poate fi potrivnică securității, ordinii publice sau bunelor moravuri și deci interzisă. Când este permisă, asocierea poate îmbraca forma fără personalitate juridică sau forma (superioară) cu personalitate juridică.

În acest sens, art. 38 C. Calimach (art. 26 Codul austriac) prevedea: „Driturile madularilor unei tovărășii iertate încât privesc către tovărășia să se hotărasc prin tocmeala sau prin scopul tovărășiei; iar încât aceste tovărășii privesc către alții ce nu sunt din aceeași tovărășie, după regula, se împărțasesc de aceleași drituri pe care îndeosebi le câstigă fiecare persoană”; art. 35 C. Calimach prevedea: „Neertatele tovărășii, atât cu privire către însuși ale lor madulari, cât și către alții, sunt departate de la politiceștile drituri, ca niște nevrednice de împărășirea lor”: art. 42 „Neertate tovărășii sunt acele cu hotărâri oprite de legi sau care vederat sunt împotrivitoare obșteștii siguranți sau a bunelor obiceiuri sau a moralului”. Codul vorbeste clar de persoana morală și are în vedere două categori distincte de raporturi juridice: art. 39 prevede: „La ertata tovărășie se păzesc două feliuri de legiuite legături: a) legatura cea din lautru, adecă a tovărășiei în deosebit cătră fiestecare madulariu a ei, sau a unui sîngur madulariu cătră întrega tovărășie și a fiestecăruia dintre lele, unul cătră altul; și b) legatura cea din afara, adecă a tovărășiei cătră alții, ce nu sunt din madularile ei”; iar art. 40 dispune: „O asemenea tovărășie se socotește cătră stat ca o singură persoană și se numește persoana moralicească, spre deosebire de cea firească, pentru că toate madularile ei au tot aceleași drituri și tot aceiaș stare politicească.

Ideea era de a nu admite nicio grupare intermediara între individ si stat, colectivitatea urmând a fi reprezentata numai de „poporul suveran”. Realitatea era ca numeroase corporatii (considerate a avea „mâna deschisa pentru a dobândi si moarta pentru a înstraina”) acumulasera averi impresionante, iar prin forta lor economica erau un pericol public. De aceea, toate persoanele de „mâna moarta”, religioase si laice, au fost desfiintate, iar bunurile lor atribuite statului.

SECȚIUNEA 1.3. NOȚIUNE ȘI DEFINIȚIE

Persoana juridică (sau persoana morală) reprezintă un subiect colectiv de drept, adică un colectiv de oameni, care, respectând cerințele legale de fond și de formă pentru constituirea sa, este titular de drepturi subiective și obligații civile. Persoană juridică este orice organizație care are o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obștesc. Persoana juridică se mai definește și ca un colectiv de oameni având o structură organizatorică bine determinată cu un patrimoniu propriu și distinct precum și un obiect de activitate concordant cu normele legale. O persoană juridică este o organizație cu patrimoniu propriu și administrație de sine stătătoare, care se bucură de capacitatea de a avea drepturi și obligații.

Termenul de persoană vine din latinescul persona, care ar deriva din grecescul prosopon care a însemnat, pe rând, în teatrul grec din Antichitate, masca actorului, rolul acestuia, actorul însuși, pentru ca, ieșind din incinta teatrului, să se generalizeze asupra omului.

Deși persoana constituie obiectul preferat al disciplinelor care, direct sau indirect, abordează problematica umană, prin conținutul său aparține, în primul rând psihologiei.

Este o entitate psihosocială, la nivelul ei realizându-se interacțiunea dinamică dintre individual și social, dintre procesele psihice care stau la baza elaborării conduitelor și procesele psihosociale care condiționează forma și conținutul acestora. Este determinată sociocultural (statut, etnie, religie etc.), constituindu-se doar prin interacțiunea omului cu mediul sociocultural.

Orice persoană matură, normal dezvoltată, este purtătoare a unui nucleu al individualității sale și se realizează ca personalitate.

Este o noțiune aplicabilă doar omului, dar nu în întregime: copilul mic este doar un candidat la dobândirea persoanei, iar în cazurile patologice, când psihicul adultului se destructurează, rămâne doar atributul de individ; de asemenea, semnificația peiorativă de „individ” exprimă intenția de a sublinia degradarea socială și morală a persoanei devenită simplă ființă biologică.

CAPITOLUL 2. PROCEDURA PRIVIND TRAGEREA LA RĂSPUNDERE A PERSOANEI JURIDICE

SECȚIUNEA 2.1. PROCEDURA TRAGERII LA RĂSPUNDERE PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

În dreptul penal roman a fost introdusă răspunderea penală a persoanei juridice ceea ce reprezintă, principala modificare adusă părții generale a Noului Cod Penal din 2014. Apariția persoanei juridice în calitate de suspect sau inculpat în procesul penal impune adaptarea unora dintre regulile procedurale, în vederea compatibilizării acestora cu natura persoanei juridice, date fiind particularitățiile pe care le prezintă o astfel de persoană.

În cadrul Titlului IV al parții speciale din Codul de procedură penală, Capitolul II, prevede „Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice".

Ansamblul de norme juridice conțin dispoziții în mod obișnuit în rezolvarea oricărei cauze penale, care formează dreptul comun, dar totodată și dispozițiile cu caracter special, care constituie derogării de la procedura obișnuită.

Putem vorbi despre această instituție a procedurii în camera preliminară care apare pentru prima dată în dreptul nostru în Noul Cod de Procedură Penală. Potrivit dispozițiilor art.342, procedura preliminară a camerei are ca obiect verificarea legalității trimiterii în judecată, și totodată verificarea legalității administrării probelor ori efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală.

Durata acestei proceduri este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță, dar nu poate fi mai mică de 20 zile de la aceeași dată.

Putem specifica faptul că, în faza unei etape premergătoare acestei proceduri, se prevede faptul că inculpatului i se aduce la cunoștință prin adresa de trimitere a rechizitorului că până la data stabilită, pentru a se pronunța judecătorul de cameră preliminară, acesta poate formula cereri sau ridica excepții, iar atunci când asistența judiciară este obligatorie, persoana juridică își va putea angaja un avocat pentru a depune note scrise. Notele trebuie trimise judecătorului de cameră preliminară cu cel puțin 10 zile înainte de data stabilit de acesta pentru a se pronunța.

În situația în care inculpatul nu își angajează un avocat, iar asistența judiciară este obligatorie, judecătorul de cameră preliminară poate desemna un avocat din oficiu, care va fi obligat să depună notele scrise cu cel puțin 3 zile înainte de data la care judecătorul de cameră preliminară urmează să se pronunțe.

Judecătorul de cameră preliminară poate hotărî, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, chiar și fără ca inculpatul și procurorul să fie prezenți, verificând competența instanței sesizate și totodată pronunțându-se asupra cererilor formulate și excepțiilor ridicate. În ceea ce privesc probele administrate cu încălcarea prevederilor legale vor fi excluse, acestea neputând fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.

Pot fi adoptate una din următoarele soluții:

dispune prin încheiere începerea judecății dacă în cursul urmăririi penale probele au fost administrate în mod legal și sesizarea instanței este legală;

legalitatea sesizării nemaiputând fi contestată pe parcursul soluționării cauzei decât pentru motive noi;

dispune restituirea cauzei la Parchet dacă în urma sesizării conducătorului parchetului care a emis rechizitoriul nu s-au luat măsuri pentru acoperirea omisiunilor.

Dacă toate probele din cursul urmăririi penale au fost administrate cu încălcarea prevederilor legale sau dacă sesizarea instanței este nelegală.

Dacă rechizitorul privește mai multe fapte sau persoane, dispoziția de începere a judecății se limitează numai la faptele și persoanele pentru care judecătorul de cameră preliminară a constatat îndeplinirea condițiilor cerute de lege.

Judecătorul de cameră preliminară poate exclude una sau mai multe probe administrate cu încălcarea dispozițiilor legale, va dispune informarea conducătorului Parchetului care a emis rechizitoriul, acesta urmând ca în termen de 24 de ore de la informare să comunice judecătorului dacă menține cererea de începere a judecății.

Împotriva încheierii pronunțate de către judecătorul de cameră preliminară, procurorul și inculpatul pot face contestație în termen de 3 zile de la comunicare, contestația urmând să se judece de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioara celei sesizate.

Potrivit dispozițiile art. 207 din Noul Cod de procedură penală statuează faptul că procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. Alin. 2 al acestui art. Prevede faptul că în termen de 3zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului. Alin.4 ne relatează faptul că judecătorul când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, acesta dispune prin încheiere menținerea măsurii preventive față de inculpat.Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive și nu există temeiuri noi, care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză, așa cum prevede alin. 5, iar alin. 6 tot din acest art. Prevede faptul că în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu

Putem vorbi de articolul 490 din Noul Cod.pr.pen. care prevede că acțiunea penală are ca obiectul tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice care au săvârșit infracțiuni.

SECȚIUNEA 2.2. REPREZENTAREA PERSOANEI JURIDICE ÎN PROCESUL PENAL

Potrivit art.491 din Noul Cod de Procedură Penală, dispune că persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale și procedurale de reprezentantul său legal.

Dacă pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe s-a început urmărirea penală și împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta își numește un mandatar pentru a o reprezenta, potrivit alin. 2, art. 491.

În cazul în care persoana juridică nu își numește un mandatar, acesta este desemnat de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată din rândul practicienilor în insolvență, autorizați potrivit legii. Practicienilor în insolvență desemnați, potrivit prevederilor legale, li se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile art.273 alin.1, 2 și 4, 5 din Codul de procedură

penală.

Reprezentarea legală a persoanei juridice este așadar necesară pentru ca persoana juridică să poată participa prin acte proprii la procesul penal și este totodată obligatorie, întrucât persoana juridică își poate manifesta capacitatea de exercițiu numai prin intermediul acestor organe.

Reprezentarea legală a persoanei juridice în procesul penal constituia regula și anterior introducerii răspunderii penale a persoanei juridice în Codul penal și a modificării corespunzătoare a Codului de procedură penală, numai că o asemenea reprezentare viza persoanele juridice care aveau calitatea de parte civilă sau parte responsabilă civilmente.

Putem vorbi despre reprezentantul legal al persoanei juridice va exercita toate drepturile persoanei juridice în procedura penală și va aduce la executare toate obligațiile care îi incumbă acesteia. Prin reprezentantul legal persoana juridică își va exercita dreptul de a nu se autoincrimina, ca o consecință a dreptului la tăcere, dreptul de a avea acces la dosar, dreptul la asistență juridică, dreptul de a fi informat despre finalizarea urmăririi penale, dreptul de a exercita căile de atac, s.a.

Dacă persoana juridică este urmărită penal împreună cu reprezentantul ei legal, pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe, acesta din urmă nu mai poate să reprezinte persoana juridică în procesul penal.

Reprezentantul legal al persoanei juridice poate fi, la rândul său reprezentat, adică poate numi un reprezentant convențional, care să reprezinte persoana juridică în procedura penală, pe care să-l împuternicească, să se prezinte în procesul și în numele și în interesul persoanei juridice, să exercite drepturile procesuale și să îndeplinească obligațiile ce revin persoanei juridice. Reprezentantul legal al persoanei juridice poate desemna ca reprezentant în procedura penală orice persoană care îndeplinește condițiile pentru a fi mandatar, fie din cadrul societății, fie din afara societății sau fie chiar un apărător ales, care poate cumula calitatea de reprezentant și apărător. Această desemnare a reprezentantului convențional se face prin procură specială, potrivit regulilor de drept comun, în materie de mandat, regulile speciale prevăzute pentru fiecare formă sau tip de persoană juridică, cu respectarea reglementărilor interne, de regulă printr-o procură prin care organul unipersonal, pe baza unei hotărâri a organului colegial, desemnează reprezentantul judiciar.

În dreptul procesual penal comun, reprezentarea convențională beneficiază de un tratament diferențiat, în funcție de calitatea procesuală a celui reprezentant și în funcție de faza procesuală în care se realizează reprezentarea. Suspectul sau inculpatul pot fi reprezentanți la efectuarea de percheziții, la efectuarea de percheziții, la efectuarea de cercetări la fața locului, la ridicarea de obiecte sau înscrisuri, iar în cazul împăcării părților, reprezentarea este posibilă numai cu procură specială. Pentru renunțarea la unele drepturi procesuale ale părții pe care o reprezintă, reprezentantul convențional trebuie să aibă mandat special.

Modul de reglementare a procedurii tragerii la răspundere penală a persoanei juridice reiese că persoana juridică poate fi reprezentată de un mandatar convențional chiar și la îndeplinirea actelor procesuale și procedurale unde prezența suspectului sau inculpatului este obligatorie.

Pentru renunțarea la unele drepturi procesuale ale părții pe care o reprezintă, reprezentantul convențional al persoanei juridice are nevoie de un mandat special: declararea apelului, renunțarea la apel, retragerea apelului.

SECȚIUNEA 2.3. CITAREA PERSOANELOR JURIDICE ÎN FAȚA ORGANELOR JUDICIARE PENALE

Potrivit art. 492 C.pr.pen., „Persoana juridică se citează la sediul acesteia. Când sediul este fictiv ori persoana juridică nu mai funcționează la sediul declarat, iar noul sediu nu este cunoscut, citația se afișează la sediul organului judiciar se afișează o înștiințare, disp. Art. 259, alin. 5 aplicându-se în mod corespunzător. Aliniatul 2 precizează dacă persoana juridică este reprezentată prin mandatar, numit în condițiile prevăzute de art.491 alin. 2 și 3, citarea se face la locuința mandatarului ori la sediul practicianului în insolvență desemnat în calitatea de mandatar”

Persoana juridică, de regulă, se citează la sediu. Când aceasta este reprezentată în procedură de reprezentantul legal, iar citarea se face la sediul declarat și menționat în actele constitutive, lege, statut.

Citația va trebui să cuprindă: denumirea organului de urmărire penală sau a instanței de judecat care emite citația, sediul său, data emiterii și numărul dosarului, denumirea persoanei juridice, calitatea în care aceasta este citată și indicarea obiectului cauzei, adresa celui prin care se va cita persoana juridică.

SECȚIUNEA 2.4. COMPETENȚA ORGANELOR JUDICIARE ÎN PROCEDURA PRIVIND PERSOANA JURIDICĂ

Competența teritorială de cercetare și soluționare este determinată de: locul unde a fost săvârșită infracțiunea; locul unde se află sediul persoanei juridice și locul unde domiciliază persoana vătămată sau unde aceasta își are sediul.

Persoana juridică se citează prin reprezentantul ei legal, la sediul persoanei juridice sau, după caz, prin mandatar la domiciliul acestuia ori prin practicianul în insolvență, desemnat în calitate de mandatar, la sediul acestuia.

Prin competența teritorială se determină organul competent să soluționeze o cauză penală, dintre organele penale de același grad. Regulile de competență teritorială sunt aplicabile atât organelor de urmărire penală, cât și instanțele judecătorești, independent de gradul organul respectiv.

Problema competenței organelor judiciare penale române, în opoziție cu jurisdicțiile străine, se pune în cazul în care persoană juridică nu are naționalitate română. Naționalitatea societățiilor comerciale este determinată de sediul acestora.

SECȚIUNEA 2.5.

MĂSURILE PREVENTIVE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE

Dispunerea măsurilor preventive față de persoana juridică Potrivit art. 493 judecătorul, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului sau instanța, în cursul judecății, poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că persoana juridică a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și numai pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri preventive:

a. interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice.

b. suspendarea fuziunii, divizării sau reducerii capitalului social al persoanei juridice;

c. interzicerea unor operațiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvența persoanei juridice;

d. interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul judiciar;

e. interzicerea de a desfășura activități de natura celor în exercițiul sau cu ocazia cărora a fost comisă infracțiunea.

În vederea asigurării respectării măsurilor prevăzute de lege, instanța poate obliga persoana juridică la depunerea unei cauțiuni constând într-o sumă de bani sau alte valori fixate de organul judiciar. Cuantumul cauțiunii nu poate fi mai mic de 10.000 lei. Cauțiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunțată în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsurile preventive, precum și în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice sau încetarea procesului penal față de aceasta. În cazul în care s-a dispus față de persoana juridică o soluție de netrimitere în judecată, restituirea cauțiunii se dispune de către procuror. Cauțiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurilor preventive, făcându-se venit la bugetul statului la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Măsurile preventive prevăzute de lege pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile.

În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecător, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice, unde participarea procurorului este obligatorie.

Încheierea poate fi atacată cu recurs în 24 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă.

Măsurile preventive se revocă, din oficiu sau la cerere, când nu mai există temeiuri care să justifice menținerea acestora.

Art. 493, alin. 9 din C.proc.,pen., prevede că: „împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile prevăzute în art.265 și art. 283, alin. 2 din Codul de procedură penală”, iar față de practicianul în insolvență numai măsura prevăzută în art. 283 alin.

Față de persoana juridică se pot lua măsuri asigurătorii, în vederea asigurării confiscării speciale, reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

În art.495 este reglementată procedura de informare astfel, procurorul, în cursul urmăririi penale comunică organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a persoanei juridice la data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare.

Organele care au autorizat înființarea și înregistrat persoana juridică sunt obligate să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore de la data înregistrării, în copie certificată, orice mențiune înregistrată de acestea cu privire la persoana juridică.

Persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenția de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social. Neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligațiilor menționate, constituie abatere judiciară și se sancționează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei.

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea pedepselor aplicate persoanei juridice, intervine un caz de fuziune, divizare, reducere a capitalului social, dizolvare sau lichidare a acesteia, autoritatea ori instituția căreia îi revine competența de a autoriza sau înregistra această operațiune este obligată să sesizeze instanța de executare cu privire la acesta și să informeze cu privire la persoana juridică creată prin fuziune, absorbție sau care a dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate.

Rolul cauțiunii în cazul persoanei juridice nu se suprapune în totalitate cu rolul cauțiunii în cazul persoanei fizice. În cazul persoanei fizice legea prevede posibilitatea înlocuirii măsurii preventive privative de libertate sub control judiciar sau pe cauțiune, cauțiunea având rolul de a garanta executarea de către persoana fizică a obligațiilor impuse de instanță, neexecutarea acestora atrăgând revocarea liberării condiționate, reinstituirea măsurii privative de libertate și pierderea cauțiunii. Persoana juridică măsurile preventive nu se suspendă executarea măsurilor preventive ci are rolul de a obliga la respectarea acestora.

SECȚIUNEA 2.6. MĂSURILE ASIGURATORII CARE SE POT LUA ÎN CAZUL PERSOANELOR JURIDICE

Art. 494 Măsurile asigurătorii

Față de persoana juridică se pot lua măsuri asigurătorii, în vederea asigurării confiscării peciale, reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

Măsurile asiguratorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului sau inculpatului și părții responsabile civilmente în vederea acoperirii despăgubirilor civile și a executării pedepsei amenzii. Prin aceste măsuri asiguratorii este garantate executarea obligațiilor de ordin patrimonial ce decurg din rezolvarea acțiunii penale și a acțiunii civile din cadrul procesului penal.

Dacă măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune se pot lua atât asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, cât și asupra bunurilor persoanei responsabile civilmente, măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua doar asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.

În ceea ce privesc măsurile asiguratorii este facultativă, cu excepția situației în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrâns.

SECȚIUNEA 2.7. PROCEDURA DE INFORMARE

Art. 495 Procedura de informare

Procurorul comunică organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a persoanei juridice, la data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare.

Organele prevăzute în alin. 1 sunt obligate să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore de la data înregistrării, în copie certificată, orice mențiune înregistrată de acestea cu privire la persoana juridică.

Persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenția de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social.

Neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligațiilor prevăzute în alin. 2 și 3 constituie abatere judiciară și se sancționează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei.

După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanța de judecată comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare.

Potrivit Codului de procedură penală sunt stabilite obligațiile pentru organele judiciare , raportate la fazele procesului penal și obligații pentru persoana juridică față de care a demarat procesului penal de a informa organul judiciar cu privire la eventualele modificări ale structurii sale. Obligațiile de informare impuse organelor judiciare și persoanei juridice au scopul de a asigura monitorizarea măsurilor dispuse și informarea terților cu privire la începerea procedurii penale față de persoana juridică precum și împiedicarea persoanei juridice de a se transforma și reorganiza de așa manieră încât să facă imposibilă tragerea la răspundere penală.

Obligațiile organelor judiciare în procedura de informare sunt: de a comunica organelor care au autorizat înființarea și organului care a înregistrat persoana juridică, începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea în judecată și terminarea procesului penal a persoanei juridice.

SECȚIUNEA 2.8. PERSOANA JURIDICĂ PARTE ÎN PROCESUL PENAL ȘI SUBIECT AL RAPORTULUI JURIDIC PROCESUAL PENAL

Procesul penal constituie o activitate complexă desfășurată de organele judiciare în conformitate cu legea, cu participarea activă a părților, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel încât orice persoană care a comis o infracțiune să fie pedepsită conform vinovației sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

La desfășurarea procesului penal participă, în afară de organele judiciare și părțile, persoane fizice sau juridice, care au drepturi și obligații localizate în conținutul principalelor raporturi juridice penale sau civile ce se nasc în activitatea procesul penal.

Pentru a fi parte în procesul penal, spre deosebire de procesul civil, în latura penală, care își are izvorul în raportul procesual penal fundamental, acela fiind dintre stat și infractor, un raport născut în urma săvârșirii unei infracțiuni, nu prezintă importanță nici dreptul subiectiv valorificat și nici interesul procesual sau capacitatea ori calitatea procesuală.

CAPITOLUL 3. PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR APLICATE PERSOANEI JURIDICE

SECȚIUNEA 3.1. PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI AMENZII

Punerea în executare a pedepsei amenzii, a pedepsei complementare a dizolvării, a suspendării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice, a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice, a interzicerii accesului la anumite resurse financiare, a afișării hotărârii de condamnare sau a difuzării acesteia și a pedepsei complementare a obligării la publicitate negativă.

Persoanele juridice cu scop lucrativ, se constituie în scopul obținerii de profit, iar aplicarea pedepsei, profitul este diminuat și posibilitățile de dezvoltare se reduc.

Spre deosebire de persoana fizică, persoana juridică este pasibilă de o singură pedeapsă principală, și anume, amenda, care constă în suma de banii pe care persoana juridică este obligată să o plătească. Amenda aplicabilă persoanei juridice cunoaște limite generale și limite speciale, minimul general fiind stabilit la 2.500 lei, iar maximul general la 2.000.000 lei.

Determinarea limitelor speciale ale amenzii se face în funcție de pedeapsa închisorii prevăzută pentru fapta comisă. Legea prevede pentru fapta săvărșită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000 lei, iar maximul special este de 60.000 lei, iar în cazul în care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viată sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii este de 10.000 lei, iar maximul special este de 900.000 lei.

Individualizarea pedepsei amenzii aplicabile persoanei juridice potrivit alin.1 al art. 74 C.pen. prevede că: „La stabilirea și aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se ține seama de dispozițiile părții generale a prezentului cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru persoama fizică, de gravitatea faptei săvârșite și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală” sunt stabilite criteriile generale de individualizare a amenzii pentru persoana juridică.

În conformitate cu prevederile art. 497 , alin.1. C. pr., pen., persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanța de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Putem vorbi și de situația în care persoana juridică condamnată care se găsește în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul prevăzut de lege, instanța de executare, la cererea acesteia, poate dispune eșalonarea plății amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare.

Neîndeplinirea obligației de plată a amenzii în termenul prevăzut de alin.1 al art. 497 C.proc.,pen., sau de plată a unei rate, instanța de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitivul care privește aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării acesteia, potrivit dispozițiilor legale privind executarea silită a creanțelor fiscale și cu procedura prevăzută de aceste dispoziții.

SECȚIUNEA 3.2. PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A DIZOLVĂRII PERSOANEI JURIDICE

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când aceasta a fost constituită cu scopul săvârșirii de infracțiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop.

În conformitate cu prevederile alin.1 al art.498 C. pr. Pen, statuează că: „ o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive,de către judecătorul delegat cu executarea persoanei juridice respective, precum și organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare”.

SECȚIUNEA 3.3. PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A SUSPENDĂRII ACTIVITĂȚII SAU A UNEIA DINTRE ACTIVITĂȚILE PERSOANEI JURIDICE

Potrivit art. 139 , alin.1 C.pen., pedeapsa complementară a suspendării acivității persoanei constă în interzicerea desfășurării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.

Pentru punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice, este reglementată de art. 499 C.pr.pen., potrivit căruia: „o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare, prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice, se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare”.

Iar în situația în care neexecutare, cu rea-credință a pedepsei complementare prevăute de lege, afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare, instanța dispune suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, pe o durată între 3 luni- 3ani.

SECȚIUNEA 3.4. PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A ÎNCHIDERII UNOR PUNCTE DE LUCRU

Potrivit art. 500 C. pr, pen., „O copie după dipozitivul hotărârea de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, , organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare”.

Persoanele juridice ale căror puncte de lucru pot fi suspendate sunt cele cu scop lucrativ, comercianții, astfel că hotărârea de condamnare se va comunica la Oficiul Registrului Comerțului.

SECȚIUNEA 3.5. PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A INTERZICERII DE A PARTICIPA LA PROCEDURILE DE ACHIZIȚII PUBLICE

Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice se face prin trimiterea unei copii după dispozitivul hotărârii de condamnare, prin care s-a aplicat persoanei juridice aceasta pedeapsă, la data rămânerii definitive, următoarelor organe ale statului:

-Oficiului Registrului Comerțului, în vederea efectuării formalităților de publicitate în registrul comerțului;

– Ministerului Justiției, în vederea efectuării formalităților de publicitate în Registrul Național al Persoanelor Juridice Fără Scop Patrimonial;

– Oricărei autorități care ține evidența persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităților de publicitate.

– Administratorului sistemului electronic de achiziții publice.

Alineatul 2 al art. 501 C.pr.pen., stateuază că: „o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare, prin care s-a aplicat pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice se comunică la data rămânerii definitive organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare”.

SECȚIUNEA 3.6. PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A AFIȘĂRII SAU PUBLICĂRII HOTĂRÂRII DE CONDAMNARE

Un extras ai hotărîrii de condamnare, care privește aplicarea pedepsei complementare a afișării hotărîrii de condamnare se comunică la data rămânerii definitive persoanei juridice condamnate pentru a-l afișa în formă locul și pentru perioada stabilite de instanța de judecată.

Persoana condamnată înaintează instanței de executare dovada începerii executării afișării sau, după caz, dovada executării publicării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executarea pedepsei principale.

Dispozițiile alin. 4 ai art. 502 C. pr. pen., prevede că: „o copie după hotărârea de condamnare, în întregime, sau un extras al acesteia, se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare ”.

SECȚIUNEA 3.7.Punerea în executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară

Alin. 1 al art. 501 prevede faptul că, atribuțiile mandatarului judiciar privind supravegherea activității persoanei juridice sunt cuprinse în dispozitivul hotărîrii de condamnare, prin care s-a aplicat pedeapsa plasării sub supraveghere judiciară.

Mandatarul judiciar nu se poate substitui orgaenlor statutare în gestionarea activităților persoanei juridice, așa cum prevede alin. 2, al acestui articol.

SECȚIUNEA 3.8. Supravegherea executării pedepselor complementare aplicate persoanei juridice

În caz de neexecutare cu rea-credință a pedepselor complementare aplicate persoanei juridice, instanța de executare aplică dispozițiile art.139 alin. 2 sau, după caz, art. 140 alin. 2 și 3 din Noul Cod Penal.

Sesizarea instanței se face din oficiu, de către judecatorul delegat al instanței de executare, potrivit art. 499- 502 din Noul Cod de procedură penală.

Persoana juridică este citată la judecată, unde participarea procurorului este obligatorie.

După concluziile procurorului și ascultarea persoanei juridice condamnate, instanța se pronunță prin sentință.

4. JURISPRUDENTA

ICCJ. Decizia nr. 174/2014. Penal. Infracțiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA PENALĂ

Decizia nr. 174/2014

Dosar nr. 8236/117/2011

Ședința publică din 20 ianuarie 2014

Deliberând asupra recursurilor penale de față, constată că, prin sentința penală nr. 193/D din 10 mai 2012 a Tribunalului Cluj, a fost condamnat inculpatul P.F.A. la 2 ani și 2 luni închisoare și 2 ani interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 și la două pedepse de câte 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, pedepse care, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 2 luni închisoare și 2 ani interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen.

S-a făcut aplicare art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen.

În temeiul art. 346 alin. (1) rap. la art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., s-a admis acțiunea civilă a Statului Român, Ministerul Finanțelor, Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin D.G.F.P. a Județului Cluj și a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V.D.P. SRL, să plătească în favoarea părții civile suma de 1.622.090 RON constând în TVA, dobânzi și penalități, urmând ca inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente să plătească și majorări de întârziere până la data plății efective.

În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în fapt, următoarele:

Inculpatul P.F.A. este administrator și asociat unic al SC V.D.P. SRL din comuna F., jud. Cluj, societate înființată în anul 2003 și având ca principal obiect de activitate comerțul cu ridicata al materialului lemnos și al materialelor de construcție.

Așa cum rezultă din procesul verbal de inspecție fiscală din 31 mai 2011, în perioada 01 aprilie 2011 – 31 mai 2011, la societatea menționată, organele de inspecție fiscală din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală – D.G.F.P. Cluj au efectuat o inspecție fiscală vizând modul de îndeplinire a obligației fiscale de plată a TVA în perioada 01 ianuarie 2008 – 28 februarie 2011. Cu această ocazie, din verificarea taxei pe valoare adăugată colectată, înscrisă în facturile emise de către SC V.D.P. SRL în perioada noiembrie 2010 – februarie 2011, reprezentând vânzări de autoturisme în România și a deconturilor de TVA întocmite pentru perioada verificată, precum și din documentele puse la dispoziție de Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatricularea Vehiculelor, s-a constatat că inculpatul P.F.A., cu ocazia vânzării unor autovehicule achiziționate de la diferiți vânzători din Germania, Austria, Belgia și Olanda, către diverse persoane fizice din România, a aplicat cota de TVA doar asupra marjei de profit, cu toate că această taxă nu a fost achitată de societate, raportat la valoarea autoturismelor, nici la data achiziționării acestora.

Din facturile prezentate de SC V.D.P. SRL a rezultat că furnizorii societății au fost persoane impozabile înregistrate în scopuri de TVA care au declarat tranzacțiile ca și livrări intracomunitare. V.I.E.S. sau Sistemul de Schimb de Informații privind TVA-ul este un mijloc electronic de transmitere a informației referitoare la înregistrarea în scopuri de TVA, la validitatea numerelor de înregistrare pentru TVA al companiilor înregistrate în UE și la livrările intracomunitare efectuate de furnizori din state membre. Întrucât legislația referitoare la TVA este armonizată pentru toate statele membre ale UE, livrările intracomunitare de bunuri second hand, care trebuie să îndeplinească anumite condiții, nu trebuie cuprinse în declarația recapitulativă privind livrările/achizițiile/prestările intracomunitare, însă, în cazul de față, din declarațiile depuse de vânzătorii de autoturisme din UE de la care SC V.D.P. SRL a achiziționat autoturismele revândute în România nu rezultă – că aceste bunuri ar fi supuse regimului special aplicat bunurilor second hand.

În acest context, a reținut Tribunalul că SC V.D.P. SRL, prin inculpatul P.F.A., a achiziționat bunurile din interiorul UE de la persoane impozabile revânzătoare care nu au aplicat regimul special și, prin urmare, bunurile nu au fost taxate în statul membru de unde au fost furnizate, astfel încât societatea din România nu avea dreptul la deducerea taxei datorate sau achitate pentru bunurile respective conform prevederilor art. 1522 alin. (6) și (10) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care stipulează că persoana impozabilă revânzătoare va aplica regimul special pentru livrările de bunuri second-hand, opere de artă, obiecte de colecție și antichități, altele decât operele de artă livrate de autorii sau succesorii de drept ai acestora, pentru care există obligația colectării taxei, bunuri pe care le-a achiziționat din interiorul Comunității, de la unul dintre următorii furnizori: a) o persoană neimpozabilă; b) o persoană impozabilă, în măsura în care livrarea efectuată de respectiva persoană impozabilă este scutită de taxă, conform art. 141 alin. (2) lit. g); c) o întreprindere mică, în măsura în care achiziția respectivă se referă la bunuri de capital; d) o persoană impozabilă revânzătoare, în măsura în care livrarea de către aceasta a fost supusă taxei în regim special. Persoana impozabilă revânzătoare nu are dreptul la deducerea taxei datorate sau achitate pentru bunurile prevăzute la alin. (2) și (3), în măsura în care livrarea acestor bunuri se taxează în regim special.

În speță, din verificările efectuate, s-a constatat că, la vânzarea autovehiculelor second hand pe teritoriul României, SC V.D.P. SRL avea obligația de a aplica regimul normal de TVA în sensul de a colecta taxa pe valoare adăugată la prețul de vânzare al autovehiculelor second hand în sumă de 1.437.657 RON. În schimb, inculpatul a calculat TVA doar la marja de profit, deși TVA-ul se aplică la marja de profit la achizițiile intracomunitare doar dacă societatea și achiziția îndeplinesc anumite condiții. Or, așa cum rezultă din procesul-verbal de inspecție fiscală, societatea menționată nu a îndeplinit aceste condiții, necesare aplicării regimului special de taxare deoarece: a) furnizorii societății sunt persoane impozabile înregistrate în scopuri de TVA care au declarat conform datelor din programul V.I.E.S. aceste tranzacții ca și livrări intracomunitare și nu fac parte dintre furnizorii prevăzuți de art. 1522 alin. (2) lit. a)-d) C. fisc.; b) vânzările efectuate de societățile din Germania către SC V.D.P. SRL au fost considerate de operatorii din Germania operațiuni scutite și nu livrări supuse regimului special de achitare a TVA. Mai precis, în urma verificării documentelor contabile, organele de control au constatat că pentru achizițiile intracomunitare de bunuri – autoturisme second hand – furnizorii au aplicat regimul „taxarea inversă", fapt ce obliga beneficiarul, respectiv SC V.D.P. SRL, să aplice același regim de taxare. Societatea, însă, nu a aplicat regimul de taxare inversă care implică colectarea TVA asupra bazei de impozitare, la prețul de vânzare a autoturismelor second hand achiziționate din UE, inculpatul P.F.A. calculând, cu ocazia întocmirii facturilor de vânzare TVA, doar asupra marjei de profit, lucru ce se poate lesne observa din lecturarea facturilor emise de inculpat, pe care era trecută distinct marja de profit, invariabil 100 RON, la care a fost calculată TVA. În această modalitate de operare, inculpatul a omis evidențierea veniturilor societății sale, prin neincluderea TVA în prețul de vânzare al vehiculului.

Întrucât organele de inspecție fiscală dețineau date că inculpatul P.F.A. nu și-a încetat activitatea de evaziune fiscală nici după efectuarea controlului fiscal, comisarii Gărzii Financiare – secția Cluj au efectuat un nou control la SC V.D.P. SRL privind înregistrarea în evidența contabilă a achizițiilor intracomunitare efectuate de societate, de această dată fiind vizată perioada 30 martie – 07 aprilie 2011. În urma acestui controlul s-a stabilit, conform procesului verbal încheiat la data de 27 iunie 2011, că inculpatul, cu ocazia revânzării unui autoturism marca F.F. 1,4 TDCI, cumpărat din Germania, nu a colectat TVA la prețul de vânzare al autoturismului, ci doar la marja de profit, sustrăgându-se astfel de la plata TVA în sumă de 4.240,30 RON.

Ulterior, reprezentanții Gărzii Financiare Cluj au constatat că, prin același mod de operare, inculpatul nu a colectat și plătit în perioada 12 aprilie – 20 aprilie 2011 TVA la vânzarea unui autoturism marca F.F. 1,6 TDCI cumpărat din Germania, sustrăgându-se astfel de la plata sumei de 5.178 RON către bugetul de stat.

Făcând trimitere la literatura de specialitate, Tribunalul a arătat, în continuare, că, în cazul operațiunilor de tip „achiziție intracomunitară" de genul celor derulate de inculpat prin SC V.D.P. SRL, persoana obligată la plata TVA este clientul situat în România, în măsura în care livrarea nu a fost taxată în celălalt stat membru (a se vedea în acest sens D. Pătroi, F. Cuciureanu: TVA intracomunitar. Frauda carusel. Rambursarea TVA. Ed. C.H. Beck. București, 2009, pag. 17-27).

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului P.F.A. care, în calitate de asociat și administrator al SC V.D.P. SRL, în perioada 01 ianuarie 2008 – 28 februarie 2011, în mod repetat, dar în baza aceleiași rezoluții infracționale, cu scopul de a se sustrage de la plata taxei pe valoare adăugată în România, deși în urma vânzării unor autoturisme uzate, achiziționate din Germania, în valoare de 5.990.236 RON, către diverse persoane fizice, avea obligația să colecteze TVA la prețul de vânzare, a calculat această taxă doar marjei de profit, adică la adaosul comercial practicat la vânzare, omițând evidențierea TVA-ului corect în facturile emise, cauzând astfel un prejudiciu de 1.437.657 RON bugetului de stat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

În ce privește fapta aceluiași inculpat care, în perioada 30 martie 2011 – 07 aprilie 2011, cu scopul de a se sustrage de la plata taxei pe valoare adăugată în România, cu ocazia vânzării unui autoturism uzat achiziționat din Germania în valoare de 17.768 RON către o persoană fizică, s-a sustras de la plata TVA în sumă de 4.240,30 RON întrucât, deși avea obligația să colecteze TVA la prețul de vânzare, a calculat această taxă doar marjei de profit, adică la adaosul comercial practicat la vânzare, omițând evidențierea TVA-ului corect în facturile emise, aceasta a fost încadrată în drept în dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 privind infracțiunea de evaziune fiscală.

Totodată, s-a apreciat că întrunește elementele constitutive ale aceleiași infracțiuni și fapta inculpatului P.F.A. care, în perioada 12 aprilie 2011 – 20 aprilie 2011, cu scopul de a se sustrage de la plata taxei pe valoare adăugată în România, cu ocazia vânzării unui autoturism uzat achiziționat din Germania în valoare de 21.550 RON către o persoană fizică, s-a sustras de la plata TVA în sumă de 5.178 RON, întrucât, deși avea obligația să colecteze TVA la prețul de vânzare, a calculat această taxă doar marjei de profit, adică la adaosul comercial practicat la vânzare, omițând evidențierea TVA-ului corect în facturile emise.

La dozarea și cuantificarea sancțiunilor penale, Tribunalul a avut în vedere limitele de pedeapsă stabilite în legea specială pentru infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, gradul de pericol social al faptelor, concretizat în urmarea produsă, modalitatea în care inculpatul a acționat și perseverența sa infracțională, dar și datele referitoare la persoana acestuia (fără antecedente penale, cu o atitudine relativ sinceră pe parcursul cercetărilor). S-a apreciat, totodată, că, față de fenomenul quasigeneralizat de evaziune fiscală, numai pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție este aptă să realizeze atât prevenția specială, dar și cea generală, prin crearea sentimentului de teamă față de consecința pedepsei și prin evitarea în acest fel a activităților cu caracter infracțional.

În ce privește acțiunea civilă promovată de partea civilă Agenția Naționale de Administrare Fiscală – D.G.F.P. Cluj, instanța de fond a apreciat că este întemeiată față de prevederile art. 1522 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, criticând-o sub aspectul greșitei calificări în drept a faptei comise în perioada 01 ianuarie 2008 – 28 februarie 2011 și solicitând schimbarea încadrării juridice a acesteia în infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., și inculpatul P.F.A., care, în principal, a solicitat schimbarea încadrării juridice într-o singură infracțiune de evaziune fiscală și achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar, în subsidiar, reindividualizarea pedepsei prin reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c) și art. 74 alin. (2) C. pen.

Prin decizia penală nr. 96/A din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și inculpatul P.F.A., a desființat sentința pronunțată de prima instanță și, rejudecând în fond cauza, a dispus, în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și 2 infracțiuni de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., într-o singură infracțiune de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 251/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul P.F.A. sub aspectul comiterii infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 251/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., și a fost lăsată nesoluționată latura civilă a cauzei.

S-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel a constatat că instanța de fond a reținut o stare de fapt conformă cu realitatea, sprijinită pe analiza și interpretarea judicioasă a probelor administrate în cursul urmăririi penale și readministrate direct și nemijlocit în cursul judecății, stabilind în mod corect că inculpatul P.F.A., în calitate de asociat și administrator al SC V.D.P. SRL, începând cu 01 ianuarie 2008, a vândut în România, către diferite persoane fizice, mai multe autoturisme uzate, procurate din Germania, Austria, Belgia și Olanda și, deși avea obligația să colecteze TVA la prețul de vânzare, a calculat această taxă doar asupra marjei de profit, adică la adaosul comercial practicat la vânzare, omițând evidențierea TVA-ului corect în facturile emise. Actele inculpatului au fost constatate potrivit procesului verbal de inspecție fiscală din 31 mai 2011, de unde rezultă că, în perioada 01 ianuarie 2008 – 28 februarie 2011, acesta a achiziționat din Germania mai multe autoturisme second hand în valoare de 5.990.236 RON și a omis colectarea unei TVA în sumă de 1.437.657 RON, a procesului verbal din 27 iunie 2011, de unde rezultă că, în perioada 30 martie 2011 – 07 aprilie 2011, inculpatul a revândut un autoturism marca F.F. 1,4 TDCI, achiziționat din Germania și a omis colectarea unei TVA în sumă de 4.240,30 RON, precum și potrivit procesului verbal din 22 august 2011, de unde rezultă că, în perioada 14 aprilie – 20 aprilie 2011, a vândut un autoturism marca F.F. 1,6 TDCI cumpărat din Germania și a omis colectarea unei TVA în sumă de 5.178 RON.

Totodată, Curtea de apel a apreciat că, în mod corect, instanța de fond a stabilit că incupatul avea obligația să colecteze TVA la prețul de vânzare și nu doar asupra marjei de profit, adică la adaosul comercial practicat la vânzare, deoarece acesta a achiziționat bunurile din interiorul UE de la persoane impozabile revânzătoare care nu au aplicat regimul special și, prin urmare, bunurile nu au fost taxate în statul membru de unde au fost furnizate, consecința fiind aceea că societatea din România nu avea dreptul la deducerea taxei datorate sau achitate pentru bunurile respective, conform prevederilor art. 1522 alin. (6) și (10) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

În ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, Curtea a reținut existența unei rezoluții infracționale unice în comiterea actelor reținute în sarcina acestuia, determinante fiind modul de operare, dar și persistența raționamentului invocat în sensul unei anumite interpretări date actelor normative care reglementează domeniul de activitate abordat prin societatea administrată de inculpat. Procesele verbale de constatare și inspecție fiscală emise de organele abilitate constituie acte administrative, supuse controlului și cenzurii instanței și care se limitează la a constata aspecte privitoare la activitatea economică a inculpatului și la felul și cuantumul obligațiilor fiscale datorate de acesta, neavând aptitudinea de a statua asupra existenței vreunei fapte penale ori vinovăției penale.

Totodată, Curtea a constatat că prejudiciul stabilit în cauză este mai mare de 100.000 euro, echivalentul în monedă națională, fiind, astfel, incidente dispozițiile alin. (2) al art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Așa fiind, Curtea a concluzionat că sunt fondate criticile referitoare la încadrarea juridică, astfel că a apreciat că se impune admiterea sub acest aspect a apelurilor declarate în cauză și schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și 2 infracțiuni de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., într-o singură infracțiune de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 251/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

Pornind, totodată, de la dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, instanța de apel a arătat că infracțiunea de evaziune fiscală are ca situație premisă existența unei obligații legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activități prestate sau bunuri deținute.

În speță, veniturile, precum și operațiunile au fost evidențiate în documentele contabile, au fost declarate organului fiscal și s-a achitat impozitul corespunzător care a fost calculat și vărsat cu ocazia încheierii fiecărui contract de vânzare-cumpărare, precum și parte din TVA, aspecte probate cu raportul de expertiză contabilă efectuat în calea de atac a apelului.

Asa fiind, Curtea a considerat că, atâta timp cât organul fiscal a putut constata și verifica operațiunile comerciale efectuate, veniturile realizate și sursa acestora, precum și stabili eventualele taxe în sarcina inculpatului, determinarea cuantumului TVA datorată este o problemă de natură fiscală, care se reduce, în esență, la modul de calcul al acesteia.

Altfel spus, s-a considerat că omisiunea plății, totale sau parțiale, a unei taxe legal datorate nu constituie infracțiunea de evaziune fiscală, dacă operațiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate ori bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse. În acest caz, ia naștere doar obligația de plată a taxei respective, nu și răspunderea penală, iar fapta nu cade în sfera ilictului penal.

Pentru aceste motive, instanța de control judiciar a apreciat că se impune, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului P.F.A. sub aspectul infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și lăsarea nesoluționată a acțiunii civile, potrivit art. 346 alin. (2) teza II C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin D.G.F.P. Cluj, criticând-o pe motive de nelegalitate.

Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., Ministerul Public a susținut că instanța de apel, dispunând achitarea inculpatului P.F.A., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., a făcut o greșită aplicare a acestor dispoziții legale și, fără a contesta situația de fapt reținută de Tribunal și Curtea de apel, a solicitat admiterea căii de atac promovate și condamnarea inculpatului pentru săvârșirea faptelor ce au format obiectul acuzației penale, astfel cum acestea au fost încadrate în drept prin decizia penală recurată.

Prin prisma aceluiași motiv de recurs, partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală prin D.G.F.P. Cluj a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată în cauză, solicitând admiterea acesteia și obligarea inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V.D.P. SRL, la plata sumelor cu care a fost prejudiciat bugetul general consolidat al statului ca urmare a faptelor comise de intimat.

Examinând decizia penală atacată prin raportare la motivele de recurs invocate, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin D.G.F.P. Cluj nefiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susținerilor Ministerului Public, se impune a se analiza, dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de acesta privind greșita achitare a inculpatului P.F.A. pentru faptele ce au format obiectul acuzației penale pot fi examinate de instanța de ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs menționat, având în vedere modificările aduse dispozițiilor art. 3859 C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești.

Astfel, se observă că, prin acest act normativ, s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenția clară a legiutorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Or, în opinia Înaltei Curți, a stabili dacă o faptă este sau nu prevăzută de legea penală, respectiv dacă aceasta întrunește toate condițiile prevăzute în norma de încriminare pentru a constitui infracțiune și a fi sancționată ca atare reprezintă o chestiune de drept, ce poate fi supusă controlului de legalitate în recurs, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., cu posibila consecință a pronunțării, în rejudecare, a unei soluții de condamnare, cu condiția, însă, ca fapta sau faptele să fie primite de instanța de ultim control judiciar așa cum au fost stabilite în mod suveran de instanțele de fond, examinarea situației de fapt deja reținută în cauză (constatarea existenței sau inexistenței faptei, precum și a tuturor împrejurărilor de fapt) și eventuala modificare a acesteia nemaiputând forma obiectul judecății în recurs, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 2/2013.

În consecință, având în vedere aceste considerente, precum și împrejurarea că, în speță, Parchetul nu a contestat situația de fapt reținută de instanțele inferioare (pe care, de altfel, a recunoscut-o și inculpatul), ci a criticat doar greșita interpretare și aplicare, la cazul concret, a normei de încriminare cuprinsă în art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., considerând că faptele inculpatului se încadrează în textul de lege menționat și constituie infracțiunea de evaziune fiscală, Înalta Curte va analiza critica formulată prin raportare la dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., apreciind că, din punct de vedere formal, se circumscrie acestui motiv de recurs.

Analizând, în continuare, temeinicia susținerilor Ministerului Public prin prisma cazului de casare menționat, Înalta Curte arată, că, potrivit art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiunea de evaziune fiscală omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Prin omisiunea evidențierii se înțelege neînregistrarea în documentele legale cu relevanță fiscală a anumitor operațiuni sau venituri și poate consta în neîntocmirea documentelor justificative pentru respectivele operațiuni efectuate sau venituri realizate, în neînscrierea în registrele contabile obligatorii a operațiunilor sau veniturilor conform documentelor justificative, în neîntocmirea situațiilor financiar-contabile recapitulative, conform prevederilor legale, sau în necompletarea declarațiilor fiscale în termenele legale.

În cauză, ceea ce s-a reținut, în esență, în sarcina inculpatului P.F.A. atât de către Parchet, cât și de către instanțele inferioare este faptul că, în perioada 01 ianuarie 2008 – 20 aprilie 2011, în calitate de asociat și administrator al SC V.D.P. SRL, în mod repetat și în baza aceleiași rezoluții infracționale, a vândut în România, către diferite persoane fizice, mai multe autoturisme uzate, procurate din Germania, Austria, Belgia și Olanda și, deși avea obligația să colecteze TVA la prețul de vânzare, a calculat această taxă doar asupra marjei de profit, adică la adaosul comercial practicat la vânzare, omițând evidențierea TVA-ului corect în facturile fiscale emise.

Rezultă, așadar, că intimatului inculpat nu i se impută omisiunea evidențierii în actele contabile sau în alte documente legale cu relevanță fiscală a operațiunilor de vânzare efectuate în perioada 01 ianuarie 2008 – 20 aprilie 2011, ci calcularea greșită a TVA-ului aferent, prin determinarea cuantumului acestuia doar asupra marjei de profit, cu toate că exista obligația legală de a fi stabilit la prețul de vânzare, având în vedere că furnizorii autoturismelor aplicaseră regimul de taxare inversă, fapt ce obliga beneficiarul, în speță SC V.D.P. SRL, să aplice același regim prin colectarea TVA-ului asupra bazei de impozitare, la prețul de vânzare a autovehiculelor second hand achiziționate din U.E.

De altfel, împrejurarea că inculpatul a evidențiat în mod corect în documentele contabile ale societății toate operațiunile comerciale efectuate și veniturile realizate în intervalul de timp menționat rezultă și din cuprinsul raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat în cursul judecății în apel, necontestat de către procuror, lucrare ce a stabilit, însă, o diferență între TVA-ul aferent vânzărilor de autoturisme colectat de inculpat și cel care trebuia în mod legal calculat la prețul de vânzare, în cuantum de 8.545.367,73 RON.

Determinarea incorectă de către inculpat a TVA-ului aferent operațiunilor de vânzare efectuate în perioada 01 ianuarie 2008 – 20 aprilie 2011 nu poate constitui, însă, așa cum a susținut Parchetul, infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, atâta timp cât respectivele operațiuni au fost evidențiate în documentele contabile, au fost declarate organului fiscal și s-a achitat impozitul corespunzător care a fost calculat și vărsat cu ocazia încheierii fiecărui contract de vânzare-cumpărare, precum și parte din taxa pe valoare adăugată, fiind de competența organelor fiscale de a stabili cuantumul corect al sumelor datorate cu titlu de TVA, în raport cu toate tranzacțiile efectuate, fără ca fapta să poată fi inclusă în sfera ilicitului penal (a se vedea în același sens și decizia nr. 3907 din 28 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Cu alte cuvinte, așa cum a arătat și Curtea de apel, din moment ce organul fiscal a putut constata și verifica operațiunile comerciale efectuate, veniturile realizate și sursa acestora, precum și a stabili felul obligațiilor fiscale și cuantumul eventualelor taxe și impozite datorate de societate bugetului consolidat al statului, determinarea TVA-ului datorat apare ca o chestiune de natură strict fiscală, care se reduce, în esență, la modul de calcul al acesteia, stabilirea eronată de către inculpat a respectivei taxe aferentă vânzărilor de autoturisme efectuate neputând constitui infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în lipsa vreunui element fraudulos din care să rezulte intenția contribuabilului de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că soluția de achitare a inculpatului P.F.A. dispusă de instanța de apel, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., este una legală, făcându-se o corectă interpretare și aplicare la cazul concret dedus judecății a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Referitor la critica formulată de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin D.G.F.P. Cluj, se apreciază, de asemenea, că nu este întemeiată, Înalta Curte constatând că, față de temeiul juridic al achitării inculpatului reținut de instanța de prim control judiciar, aceasta a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 346 alin. (4) teza I C. proc. pen., care stabilesc că instanța penală nu soluționează acțiunea civilă când pronunță achitarea pentru cazul prevăzut de art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În consecință, constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. și nici vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin D.G.F.P. Cluj.

Totodată, având în vedere că partea civilă se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei penale nr. 96/A din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, privind pe inculpatul P.F.A.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat până la prezentare apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20 ianuarie 2014.

Părțile dosarului

(conform datelor publicate pe portalul instanțelor)

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ – Recurent

PERDE FLORIN AUGUSTIN – Intimat (Inculpat)

AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ – Recurent (parte civilă)

STATUL ROMÂN – PRIN AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – Recurent (parte civilă)

SC VICENZA DI PIU SRL – Intimat (parte responsabilă civilmente)

Detalii: http://legeaz.net/spete-penal-iccj-2014/decizia-174-2014

BIBLIOGRAFIE

Legislație

Codul penal;

Codul de procedură penală;

Doctrină

Dorina Maria Costin (2010) „Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român” Editura Universul Juridic București.

Constantin Bulai, Bogdan Bulai; 2007 Manual de drept penal. Partea generala” Editura Universul Juridic. Bucuresti

C.Bulai, 1992 Drept penal român.Partea generală, Ed.Casa de editura și presa Sansa.S.R.L., București.

Geroge Antoniu, Răspunderea penală a persoanei juridice, R.D.P., nr.1.1996;

Gheorghe Beleiu-1999 Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Șansa București,

Marinescu Cătălin, (2011), Răspunderea penală a persoanei juridice, Editura Universul Juridic, București.

Ilie Andra Roxana(2011), Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, Editura C.H.Beck, București.

III.Jurisprudență

Tribunalul Suprem, Decizia penală nr.1828/1974;

Curtea de Apel București, Secția Penală, Decizia nr.478 din 1998;

Judecătoria Sibiu, sentința penală nr.1479/1995;

Tribunalul Suceava, decizia penala nr.235/1995;

V. CONCLUZII ȘI EVENTUALE IMPLICAȚII ALE LUCRĂRII

Am constatat că prin introducerea răspunderii penale a persoanei juridice în Codul penal, aplicabil anterior doar persoanelor fizice, se poate constata că răspunderea penală a persoanei juridice este o formă atipică de răspundere, care prezintă anumite particularități determinate de natura însăși a persoanei juridice, din a cărei reglementare se desprind unele caractere specifice acestei forme de răspundere care însă nu trebuie să vină în contradicție cu principiile generale ale dreptului penal.

Legea penală este o parte importantă a societății în care trăim fără de care insăși civilizația noastră ar fi pusă în pericol. Legea penală pedepsește orice faptă penală săvârșită și dovedită pentru o decizie definitivă și revocabilă a unei instanțe competente. Infracțiunea este fapta care prezintă pericolul social, săvârșit cu vinovăție și prevăzut de legea penală. Răspunderea penală este forma răspunderii juridice și reprezintă consecința nesocotirii dispoziției din norma penală. Pedeapsa este o masură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului.

Orice persoană este obligată să respecte legea penală în vigoare în caz contrar cel în cauză atrage asupra lui răspunderea penală și suportă consecințele juridice, necunoașterea legii nu absolvă nici o persoană de răspunderea penală.

În loc de încheiere prezenta lucrare, scrisă într-o materie extrem de vastă și tehnică,

neașteptat de dificilă dar tentantă prin noutatea și ineditul său, nu are pretenția de a fi epuizat un astfel de subiect, vast și deopotrivă extrem de complex și nici nu sugerează iluzia că soluțiile și concluziile la care a condus sunt infailibile. Într-o materie în care literature juridică străină este foarte abundentă, demersul nostru se dorește a fi un început, sperăm promițător. Discuțiile privind fundamentul, natura juridică sau mecanismul de funcționare a răspunderii penale a persoanei juridice precum și instituția în sine sunt departe de a se fi încheiat, de a fi dezvăluit toate însușirile acestei instituții și de a-i fi epuizat toate secretele, ci, dimpotrivă, sunt și vor rămâne controversate și greu de soluționat ori dezlegat tranșant.

Persoana juridică este o construcție juridică, necesară și utilă, prin care sunt explicate anumite efecte juridice, inclusiv problema răspunderii unei astfel de entități. Dincolo de disputele doctrinare care, se pare, nu reușesc să țină cont de toate aspectele pe care ea le implică, persoana juridică a fost și este concepută pentru a răspunde nevoilor practice și răspunde penal, fundamentat în principal pe aceleași rațiuni de utilitate, construcțiile teoretice fiind nevoite să cedeze în favoarea celor pragmatice.

Concluzionăm astfel că răspunderea penală a persoanei juridice, alături de cea a persoanei fizice, este o exigență a însăși societății actuale. Conceptul răspunderii persoanelor juridice pentru infracțiuni, are o evoluție îndelungată, și astfel a cunoscut mai multe perioade de dezvoltare și conturare, mai mult sau mai puțin prielnice. Această problemă a preocupat cu precădere doctrina din ultimul secol, și tot în acest timp a fost reglementată de majoritatea statelor care cunosc acest tip de răspundere. Într-adevăr adagiul „societas delinquere non potest” a căzut în desuetudine, fiind înlocuit de mai potrivitul adagio „societas delinquere potest et punire potest.”

În ceea ce privește dreptul penal român, ne bucură faptul că instituția răspunderii penale a persoanei juridice, cunoscută de aproape un secol, a intrat și în atenția legiutorului contemporan fiind în prezent reglementată în trei Coduri penale distincte, ceea ce ne duce inevitabil cu gândul că în cazul apariției unui nou Cod penal, răspunderea penală a persoanei juridice, va fi în mod cert reglementată într-un fel sau altul.

BIBLIOGRAFIE

Legislație

Codul penal;

Codul de procedură penală;

Doctrină

Dorina Maria Costin (2010) „Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român” Editura Universul Juridic București.

Constantin Bulai, Bogdan Bulai; 2007 Manual de drept penal. Partea generala” Editura Universul Juridic. Bucuresti

C.Bulai, 1992 Drept penal român.Partea generală, Ed.Casa de editura și presa Sansa.S.R.L., București.

Geroge Antoniu, Răspunderea penală a persoanei juridice, R.D.P., nr.1.1996;

Gheorghe Beleiu-1999 Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Șansa București,

Marinescu Cătălin, (2011), Răspunderea penală a persoanei juridice, Editura Universul Juridic, București.

Ilie Andra Roxana(2011), Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, Editura C.H.Beck, București.

III.Jurisprudență

Tribunalul Suprem, Decizia penală nr.1828/1974;

Curtea de Apel București, Secția Penală, Decizia nr.478 din 1998;

Judecătoria Sibiu, sentința penală nr.1479/1995;

Tribunalul Suceava, decizia penala nr.235/1995