. Procedura Plangerii Prealabile

Introducere

Instituția plângerii prealabile

Noțiunea de plângere prealabilă

Titularii plângerii prealabile

Termenul de introducere a plângerii prealabile

Conținutul plângerii prealabile

Organele la care poate fi introdusă plângerea prealabilă și competența acestora

Introducerea plângerii prealabile la instanța de judecată

Introducerea plângerii prealabile la organul de urmărire penală

Anumite particularități privind procedura plângerii prealabile

Procedura în cazul infracțiunilor flagrante

Procedura în caz de conexitate sau de indivizibilitate

Schimbarea încadrării juridice a faptei

Retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților. Lipsa nejustificată a părții vătămate la două termene consecutive ale judecății în primă instanță în cazul anumitor infracțiuni

Concluzii

INTRODUCERE

Restabilirea ordinii de drept în urma săvârșirii infracțiunilor se realizează după anumite principii călăuzitoare între un loc important îl are acela conform căruia declanșarea și desfășurarea procesului penal se face din oficiu, statul având dreptul de a trage la răspundere pe infractor. Scopul procesului penal este constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Organele judiciare au obligația de a desfășura activitatea procesuală corespunzătoare ori de câte ori s-a adus atingere anumitor relații sociale prin fapte prevăzute de legea penală. În acest sens codul de procedură penală prevede că actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

Astfel, organele de cercetare penală au obligația de a se sesiza din oficiu despre săvârșirea unei infracțiuni (art. 221 C. proc. pen.), de a începe urmărirea penală (art. 228 C. proc. pen.), de a efectua acte de cercetare penală (art. 232 C. proc. pen.); procurorul are obligația de a lua, în cursul cercetării penale, toate măsurile necesare (art. 162, 163, 235, 236, 267 C. proc. pen.), de a dispune trimiterea în judecată a inculpatului (art. 262 C. proc. pen.); instanța are obligația de a proceda la judecarea și soluționarea cauzei (art. 313, 321, 345 C. proc. pen.), iar hotărârea penală rămasă definitivă se pune în executare din oficiu (art. 418 C. proc. pen.)

În partea finală a art. 2 alin. 2 C. proc. pen. se prevede și o rezervă în aplicarea principiului oficialității, prin folosirea sintagmei „afară de cazul când prin lege se dispune altfel”. În aceste cazuri este necesară o manifestare de voință din parte anumitor persoane sau autorități prevăzute expres de lege. Această prevederi legale au ca scop fie protejarea unor interese speciale, fie se au în vedere gradul redus de pericol social protejarea intereselor persoanei vătămate.

Excepțiile de la principiul oficialității reprezintă uneori doar anumite restrângeri ale acestuia, împiedicând organul judiciar să declanșeze acțiunea penală din oficiu, fiind necesară o încuviințare sau o autorizare prealabilă. O atare prevedere este cuprinsă în Constituția României, în articolul 69 care prevede că deputații și senatorii nu pot fi reținuți, arestați, percheziționași sau trimiși în judecată, penală sau contravențională decât cu încuviințarea Camerei din care fac parte. În articolul 84 alin. 2 și 3 din Constituție se prevede că Președintele României se bucură de imunitate, putând fi pus sub acuzare doar de Camerele reunite ale Parlamentului prin votul a două treimi din numărul membrilor și numai pentru înaltă trădare. Alte îngrădiri în legătură cu declanșarea acțiunii penale mai sunt prevăzute în art. 108 alin. 2 și art. 124 din Constituție (referitor la membrii Guvernului și, respectiv, la inamovibilitatea judecătorilor), art. 5 C. pen. (referitor la punerea în mișcare a acțiunii penale numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului General în cazul anumitor infracțiuni), art. 171 C. pen. (referitor la punerea în mișcarea a acțiunii penale la dorința exprimată de guvernul străin în cazul săvârșirii unor infracțiuni contra reprezentantului unui stat străin). În codul penal mai sunt prevederi referitoare la necesitatea sesizării venite din partea organelor competente ale căilor ferate (pentru unele infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate) sau din partea comandantului militar în anumite cazuri (de exemplu art. 331 – 336, 348 C. pen.).

În alte cazuri, principiul în discuție este înlăturat aproape în întregime, oficialitatea fiind înlocuită cu aspecte proprii disponibilității, aceasta din urmă fiind asemănătoare cu cea din procesul civil, deși nu se confundă cu ea. Această situație o regăsim atunci când legea condiționează desfășurarea procesului penal de existența unei plângeri prealabile făcute de partea vătămată. În unele cazuri, acțiunea penală se pune în mișcare și se stinge prin voința părții vătămate. Aceasta din urmă își poate retrage plângerea prealabilă sau se poate împăca cu făptuitorul sau inculpatul. În acest caz, ea va susține acuzarea alături de procuror, iar atunci când acesta nu participă la judecarea cauzei, o va susține singură.

În alte situații, procesul se va porni doar la plângerea prealabilă, dar odată declanșată acțiunea penală, ea se desfășoară în continuare din oficiu, dar persoana vătămată nu mai are dreptul să exercite sau să stingă acțiunea penală (de exemplu, în cazul infracțiunii de viol). Există cazuri în care punerea în mișcare și exercitarea ei are loc din oficiu, fără a fi necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dar aceasta din urmă are dreptul de a stinge acțiunea prin împăcare (de exemplu, în cazul infracțiunii de seducție).

Latura civilă a cauzei este guvernată de principiul disponibilității, dar se pot întâlni anumite excepții prevăzute de lege, în conformitate cu art. 17 C. proc. pen., în care se prevede că acțiunea penală se pornește și se exercită din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

În paginile ce urmează, vom analiza procedura plângerii prealabile, având în vedere condițiile de fond și de formă pentru introducerea plângerii prealabile, organele la care poate fi introdusă și competența acestora precum și anumite particularități în desfășurarea judecării infracțiunilor pentru care instanța a fost sesizată cu plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

INSTITUȚIA PLÂNGERII PREALABILE

NOȚIUNEA DE PLÂNGERE PREALABILĂ

TITULARII PÂNGERII PREALABILE

TERMENUL DE INTRODUCERE A PLÂNGERII PREALABILE

CONȚINUTUL PLÂNGERII PREALABILE

NOȚIUNEA DE PLÂNGERE PREALABILĂ

Instituția plângerii prealabile se înscrie ca o excepție de la principiul oficialității și constă în posibilitatea oferită de lege persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele competente în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului.

Plângerea prealabilă constituie o instituție de drept penal, lipsa ei reprezentând o cauză de înlăturare a răspunderii penale, așa cum este prevăzut în art. 131 C.P. Instituția are și un reflex procesual, care se repercutează direct asupra posibilității de exercitare a acțiunii penale și, implicit, asupra tragerii la răspundere penală. Din punctul de vedere al dreptului penal plângerea prealabilă constituie o condiție de pedepsibilitate, iar sub aspectul dreptului procesual penal o condiție de procedibilitate.

Plângerea prealabilă cuprinde și o dublă manifestare de voință a persoanei vătămate. În primul rând, constituie o înștiințare a organelor judiciare cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. În al doilea rând, plângerea prealabilă dă expresie voinței persoanei vătămate ca aceea infracțiune să facă obiectul urmăririi penale sau judecății, ridicând astfel impedimentul ce s-ar opune activității procesuale penale. În urma acestei manifestări de voință, organul de urmărire penală sau, după caz, instanța de judecată, poate dispune declanșarea procesului penal și punerea în mișcare a acțiunii penale.

Plângerea prealabilă constituie și un act de sesizare a organelor judiciare, relativ asemănător plângerii propriu-zise reglementate de art. 222 C.P.P. ca modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală. Între cele două instituții există însă o serie de diferențieri, printre care pot fi amintite : – plângerea este numai un act de sesizare și niciodată o condiție de natură juridică ( de pedepsibilitate și de procedibilitate ); – plângerea nu este unica modalitate de sesizare, ea putând fi suplinită printr-un denunț sau o sesizare din oficiu, pe când plângerea prealabilă, în cazurile prevăzute de lege, constituie singurul act de sesizare posibil; – plângerea, odată făcută, nu poate fi retrasă, informația adusă la cunoștința organelor de urmărire penală neputând fi anulată, pe când retragerea plângerii prealabile constituie o instituție care produce multiple consecințe juridice.

Acest ultim aspect evidențiază faptul că, în cazul plângerii în procesul penal acționează cu toate valențele sale principiul oficialității, în timp ce în procesul declanșat ca urmare a plângerii prealabile principiul oficialității este știrbit prin posibilitatea pe care o are persoana vătămată de a-și retrage plângerea prealabilă sau de a se împăca cu învinuitul sau cu inculpatul.

TITULARII PÂNGERII PREALABILE

Plângerea prealabilă poate fi introdusă numai de persoana vătămată, subiectul pasiv al infracțiunii, în conformitate cu art. 131 C.P.P.

Având în vedere că legiuitorul a reglementat instituția plângerii prealabile pentru a ocroti, în primul rând, interesele celui vătămat prin infracțiune, dreptul de a introduce plângerea prealabilă are un caracter personal și aparține persoanei vătămate.

Întrucât prin infracțiune pot fi aduse atingeri atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice, s-a pus problema de a ști dacă acestea din urmă pot fi și ele titulare ale plângerii prealabile, bineînțeles făcută prin organele de conducere.

O parte din autori și-au exprimat opinia în conformitate cu care și persoanele juridice ar putea fi considerate persoane vătămate în sensul dispozițiilor art. 13 C.P.P. și putând introduce, astfel, o plângere prealabilă. Mai mult, se precizează că dacă persoana vătămată este o organizație dintre cele prevăzute în art. 145 din C.P., plângerea prealabilă urmând a fi făcută prin reprezentanții legali. În susținerea acestei opinii se aduc diverse argumente, cum ar fi cele legate de dispozițiile constituționale, în conformitate cu care „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular” (art. 41, alin. 2). Dreptul de proprietate privată este definit în doctrină ca fiind dreptul ce aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităților administrativ-teritoriale, asupra unor bunuri mobile sau imobile, altele decât cele care alcătuiesc domeniul public, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosința și dispoziția, în putere proprie și în interes propriu, în limitele determinate de lege. În acest context, se apreciază că, în cazul anumitor infracțiuni, în special în cazul infracțiunilor contra patrimoniului care se pun în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dar nu numai, aceasta din urmă ar fi persoana juridică în patrimoniul căreia există dreptul încălcat sau atins prin săvârșirea respectivei fapte prevăzute de legea penală. De altfel, o atare soluție este adoptată și de unele instanțe.

Se observă că, în conformitate cu prevederile titlului VIII din Legea 31/1990 referitoare la societățile comerciale cu modificările ulterioare, nu este necesară plângerea prealabilă din partea societății comerciale sau a acționarilor, deși unele dintre aceste fapte au un conținut asemănător cu unele prevederi din Codul penal, cu excepția subiectului activ al infracțiunii, care este în cazul Legii 31/1990, un subiect calificat Această soluție a fost criticată de unii autori, considerându-se că atuni putând introduce, astfel, o plângere prealabilă. Mai mult, se precizează că dacă persoana vătămată este o organizație dintre cele prevăzute în art. 145 din C.P., plângerea prealabilă urmând a fi făcută prin reprezentanții legali. În susținerea acestei opinii se aduc diverse argumente, cum ar fi cele legate de dispozițiile constituționale, în conformitate cu care „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular” (art. 41, alin. 2). Dreptul de proprietate privată este definit în doctrină ca fiind dreptul ce aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităților administrativ-teritoriale, asupra unor bunuri mobile sau imobile, altele decât cele care alcătuiesc domeniul public, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosința și dispoziția, în putere proprie și în interes propriu, în limitele determinate de lege. În acest context, se apreciază că, în cazul anumitor infracțiuni, în special în cazul infracțiunilor contra patrimoniului care se pun în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dar nu numai, aceasta din urmă ar fi persoana juridică în patrimoniul căreia există dreptul încălcat sau atins prin săvârșirea respectivei fapte prevăzute de legea penală. De altfel, o atare soluție este adoptată și de unele instanțe.

Se observă că, în conformitate cu prevederile titlului VIII din Legea 31/1990 referitoare la societățile comerciale cu modificările ulterioare, nu este necesară plângerea prealabilă din partea societății comerciale sau a acționarilor, deși unele dintre aceste fapte au un conținut asemănător cu unele prevederi din Codul penal, cu excepția subiectului activ al infracțiunii, care este în cazul Legii 31/1990, un subiect calificat Această soluție a fost criticată de unii autori, considerându-se că atunci când prin fapta penală incriminată ar fi afectate numai interesele societății sau ale acționarilor, ar fi mai eficient ca acțiunea penală să fie pusă în mișcare numai la plângerea prealabilă a celui vătămat, mai ales ca aceasta să poată fi decisă de adunarea generală în aceleași condiții cu cele ale acțiunii în răspundere, iar când acțiunea ar avea și un rezultat prejudiciabil, introducerea plângerii prealabilă ar putea fi dublată de intentarea acțiunii în răspundere contra administratorului, cele două răspunderi – penală și civilă – cumulându-se.

Majoritatea autorilor consideră însă că plângerea prealabilă nu poate fi introdusă decât de persoana fizică ce este vătămată prin infracțiune. În acest sens, argumentele aduse sunt numeroase și țin de temeiurile social-penale ale instituției pe care o analizăm, de natura infracțiunilor avute în vedere și care fac obiectul acestui regim juridic special, de procedura introducerii și retragerii plângerii prealabile, de legătura cu alte instituții, cum ar fi împăcarea părților etc.

Plângerea prealabilă poate fi introdusă numai de persoana vătămată prin infracțiune, iar dacă aceasta este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, poate fi introdusă de către reprezentantul ei legal, în condițiile avute în vedere în Codul familiei, fiind vorba de părintele, tutorele sau curatorul persoanei incapabile sau minorului. Dacă este vorba despre o persoană ce are capacitate restrânsă de exercițiu, plângerea prealabilă trebuie introdusă de acesta cu încuviințarea reprezentantului legal sau minorul își poate însuși plângerea introdusă de reprezentantul legal, cu condiția ratificării ei în termenul prevăzut de lege pentru facerea plângerii. În acest caz, legea prevede că termenul de două luni curge de la data când persoana îndreptățită a reclama a știut cine este făptuitorul (art. 284, alin. 2 di C. proc. pen.). Dar, așa cum a arătat și instanța supremă, dacă plângerea prealabilă a fost făcută pentru un minor, persoană vătămată, în vârstă de 16 ani, care este o persoană cu capacitate restrânsă de exercițiu, de către mama acestuia, iar nu de către minor cu încuviințarea mamei sale, instanța urmează să constate ca nu sînt îndeplinite condițiile pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și să pronunțe încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b și art. 10 lit. f C. proc. pen. Dar dacă plângerea prealabilă este introdusă de ocrotitorul legal la organul de urmărire penală, acesta o poate considera ca un denunț și să înceapă urmărirea penală din oficiu, în conformitate cu art. 131 alin. ultim din Codul penal

Dacă un minor a dobândit prin căsătorie, în conformitate cu legislația civilă, capacitate deplină de exercițiu, el poate introduce personal plângerea prealabilă, fără să mai aibă nevoi de încuviințarea vreunei persoane.

Dar legea penală acordă o atenție deosebită persoanelor vătămate incapabile, tocmai datorită stării lor psihice și fizice, astfel încât în articolul 131 C. pen. se prevede că în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă de exercițiu, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu, funcționând, în acest caz, atât principiul disponibilității asupra acțiunii penale, cât și principiul oficialității. În acest caz, lipsa plângerii prealabile nu înlătură răspunderea prealabilă, acțiunea penală trebuind să fie pusă în mișcare din oficiu. Trebuie precizat că ipoteza avută în vedere de art. 131, alin. 5 din C. pen. operează numai în subsidiar, adică doar atunci când cei îndreptățiți nu au introdus plângerea prealabilă la organele prevăzute de lege.

S-a pus problema în ce cazuri se va exercita din oficiu acțiunea penală în ipoteza avută în vedere de articolul de lege amintit. Astfel, unii autori și-au exprimat opinia în conformitate cu care această dispoziție ar fi incidentă doar în cazul infracțiunilor pentru care, potrivit art. 279, alin. 2, lit. b și c din C. proc. pen plângerea prealabilă se adresează doar organelor de cercetare penală sau procurorului, norma legală nefiind aplicabilă infracțiunilor pentru care plângerea se adresează direct instanței de judecată, adică infracțiunilor prevăzute în art. 279, alin. 2, lit. a din C. proc. pen. Alți autori consideră că dispozițiile art. 131, alin. 5 din C. pen. sunt aplicabile, fără nici o deosebire, tuturor infracțiunilor pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate, deoarece dispozițiile articolului amintit nu fac nici o distincție între categoriile de infracțiuni pentru care legea prevede procedura acțiunii penale directe la instanță și cele pentru care plângerea prealabilă se adresează organelor de cercetare și procurorului.

Chiar dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, persoana vătămată, cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă, se poate împăca cu făptuitorul, în conformitate cu prevederile art. 132, alin. 3, teza a doua, din C. pen. pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face numai de reprezentanții legali.

Dreptul persoanei vătămate de a face plângere prealabilă este strict personal. Exercitarea dreptului poate avea loc atât personal cât și printr-un mandatar special, fiind aplicabile prin analogie dispozițiile art. 222, alin. 3 C. proc. pen. În acest caz, mandatul special trebuie dat în cadrul termenului prevăzut pentru introducerea plângerii prealabile la organul competent, lipsa de calitate procesuală a persoanei care a făcut acest lucru pentru persoana vătămată neacoperindu-se printr-un mandat dat după depășirea acestor faze ale procesului. În procură trebuie să se precizeze împotriva cui se face plângerea prealabilă și pentru ce faptă.

Plângerea prealabilă introdusă de copilul major pentru părinte apare ca fiind făcută de o persoană fără calitate, prevederile art. 222, alin. 5 nefiind aplicabile în cazul plângerii prealabile.

Dacă persoana vătămată a decedat înainte să-și manifeste voința cu privire la declanșarea procesului penal, prin introducerea plângerii prealabile la organul competent, se consideră că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare din oficiu, cerințele legii nefiind îndeplinite. Dar, de curând, în practică s-a adoptat o soluție contrară, în cazul decesului victimei ca urmare a unui omor prin care s-a încercat acoperirea unui viol. S-a considerat în acest caz că nu mai este necesară plângerea prealabilă pentru viol, acțiunea penală urmând a fi pusă în mișcare din oficiu. Se susține că plângerea prealabilă se justifică în cazul în care persoana vătămată are capacitatea de a acționa, nu și atunci când, prin comiterea unei infracțiuni asupra ei a fost ucisă și s-a înlăturat posibilitatea unei plângeri prealabile. Astfel, se dă o interpretare extensivă dispozițiilor legale.

Dacă persoana vătămată a introdus în termen plângerea, decesul acesteia nu are relevanță asupra continuării procesului penal, singura excepție fiind dată de săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 304 din C. pen. Această soluție a fost adoptată atât de marea majoritate a doctrinei, cât și a jurisprudenței, statuându-se că „este nelegală procedarea primei instanțe care, fiind legal investită prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate cu judecarea faptei de lovire, a încetat procesul penal constatând că, în cursul judecării cauzei, persoana vătămată a decedat. Potrivit dispozițiilor art. 10 lit. g și art. 11 pct. 2 lit. b C. proc. pen., instanța pronunță încetarea procesului penal, printre altele, și când a intervenit decesul făptuitorului, dar nici textul menționat și nici alte dispoziții legale nu prevăd posibilitatea încetării procesului penal în caz de deces al persoanei vătămate”.

Plângerea prealabilă produce efecte „in rem” și nu „in personam”, după cum s-a precizat in doctrină, astfel încât, dacă există mai multe persoane vătămate prin aceeași infracțiune, plângerea uneia singură va angaja răspunderea penală cu privire la integralitatea faptei, inclusiv cu privire la faptele ce au adus atingere persoanelor ce nu au introdus plângeri. Răspunderea juridică născută astfel privește toate consecințele vătămătoare produse, dreptul de a sta în proces ca persoană vătămată sau ca parte civilă născându-se în plan procesual chiar și în favoarea persoanelor vătămate care nu au introdus plângere prealabilă. Lipsa plângerii prealabile ar exista numai în situația în care nici una dintre persoanele îndreptățite nu și-ar exercita drepturile procesuale cu privire la punerea în mișcare a acțiunii penale. În acest caz se vorbește despre indivizibilitatea activă a răspunderii penale, prevăzute în art. 131, alin 3, C. pen.

Indivizibilitatea pasivă are în vedere situația în care fapta a fost săvârșită de mai mulți participanți, iar plângerea s-a făcut doar cu privire la unul dintre aceștia. În acest caz, acțiunea penală se exercită contra tuturor, inclusiv împotriva acelora pe care plângerea nu îi vizează. Unitatea și indivizibilitatea infracțiunii, temeiul unic al răspunderii tuturor participanților pentru fapte penală, impune această soluție.

TERMENUL DE INTRODUCERE A PLÂNGERII PREALABILE

Termenul de introducere a plângerii prealabile la organul competent este, în conformitate cu dispozițiile art. 284, alin. 1 și 2 C. proc. pen., de două luni. Acest termen începe să curgă din momentul în care persoana vătămată sau persoana îndreptățită să facă plângerea a știut cine este făptuitorul. Acest termen peremtoriu este relativ scurt, mult mai redus decât termenul de prescripție a acțiunii penale, iar nerespectarea lui duce la decăderea din dreptul de a mai face sesizarea.

Dispozițiile acestui articol se aplică în funcție de persoana în drept să introducă plângerea prealabilă. Astfel, dacă persoana vătămată este un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, termenul va curge de la data la care acesta a știut cine este făptuitorul. Nu are relevanță în acest caz data la care reprezentantul legal ia la cunoștință acest fapt. Dar dacă minorul nu are capacitate de exercițiu, data de la care începe să curgă termenul de două luni este data la care reprezentantul legal a deținut această informație. Sesizarea din oficiu pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu este îngrădită în termenul de două luni, dar nu poate depăși termenul de prescripție a răspunderii penale. În mod corect s-a decis în practică judiciară că nu se poate proceda la soluționarea unei cauze privind infracțiuni pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, fără a se stabili data când au avut loc faptele și – mai ales – data când persoana vătămată a știut cine este făptuitorul, căci numai în acest mod se poate constata dacă plângerea prealabilă a fost introdusă în termenul legal. În cazul unor infracțiuni, cum ar fi, de exemplu, abuzul de încredere, termenul pentru introducerea plângerii prealabile se calculează nu din momentul neîndeplinirii de către cel ce a împrumutat bunul, a obligației de restituire, ci de la data când acesta, la cererea proprietarului, a refuzat să-l restituie și partea vătămată a putut afla împrejurările concrete în care s-a comis fapta.

Termenul de introducere a plângerii prealabile, cu toate că el este precumpănitor procedural, are o natură juridică mixtă, atât de drept penal, cât și de procedură penală, neputându-se face abstracție de conținutul său substanțial – limitarea unui drept extraprocesual al părții vătămate, preexistent procesului penal – și în crearea corespunzătoare a dreptului pentru făptuitor de a nu fi tras la răspundere penală decât în acest interval. Astfel, potrivit art. 131 C. pen. lipsa plângerii prealabile, care există și în cazul neintroducerii ei în termenul prevăzut de lege, constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Dreptul de a pedepsi pe infractor se stinge în momentul neintroducerii plângerii în termen, atrăgându-se soluții de fond – încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal, și nu anularea sesizării organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, fiind evidentă stingerea dreptului de a trage la răspundere penală.

Se consideră că acest termen trebuie calculat pe luni, după regulile comune înscrise în art. 186, alin. 3 și 4 C. proc. pen., deoarece acest termen este prevăzut de legea de procedură penală, iar în cod nu se fac alte precizări sau derogări. Termenul de două luni expiră la sfârșitul zilei corespunzătoare a celei de-a doua luni. Dacă această zi cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează. Plângerea prealabilă este socotită în termen, chiar dacă a fost înregistrată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată după expirarea termenului, dacă a fost depusă înăuntrul termenului de un deținut la administrația locului de deținere sau de un militar la unitatea sa militară sau la oficiul poștal prin scrisoare recomandată. Dovada depunerii în termen se face prin adeverința de la unitatea care a înregistrat plângerea sau prin recipisa oficiului poștal sau prin înregistrarea sau atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus.

Trebuiesc avute în vedere și prevederile art. 285 C. proc. pen., unde se precizează că plângerea prealabilă greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite organului competent, în aceste cazuri, plângerea se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent. Se consideră că aceste dispoziții nu se aplică plângerii adresate unui organ al administrației de stat, la care nu se referă art. 285 C. proc. pen. astfel, elasticitatea normelor de introducere a plângerii prealabile evită în mare parte aplicarea dispozițiilor obișnuite privind nulitatea legată de sesizarea viciată a organelor competente.

Trimiterea plângerii prealabile greșit introduse nu poate fi considerat act de dezinvestire, deoarece, prin sesizarea inițială nelegală organul nu s-a investit. Dacă organul de cercetare constată cu ocazia sesizării sale că fapta este de competența instanței, trimite direct cauza prin adresă acestui organ, făcând aplicarea art. 285 C. proc. pen., nefiind incidente nomele referitoare la neînceperea urmăririi penale sau încetarea urmăririi.

CONȚINUTUL PLÂNGERII PREALABILE

Plângerea prealabilă făcută de către titularii menționați anterior trebuie să cuprindă, în conformitate cu art. 283 C. proc. pen., descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părților și a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă și, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente. Ca să capete caracterul unei plângeri prealabile se cere însă și manifestarea de voință ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală.

Se observă că în conținutul plângerii prealabile au fost trecute mai multe elemente (respectiv, adresa părților și a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă, cât și indicarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă) decât în conținutul plângerii obișnuite, reglementate de art. 222 C. proc. pen.

Aceste date sunt necesare în special atunci când plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată și constituie actul de sesizare al acesteia, oferind toate datele necesare ca instanța de judecată să procedeze la judecată și la soluționarea cauzei.

Un aspect important este dat de cunoașterea făptuitorului, deoarece plângerea prealabilă introdusă la instanță pune în mișcare acțiunea penală, iar această instituție se exercită numai in personam, nebazându-se numai pe cunoașterea faptelor, pentru că tragerea la răspundere penală nu se poate realiza împotriva unui necunoscut. În acest caz, sesizarea nu poate fi considerată ca legală, o atare soluție desprinzându-se din prevederile art. 279, alin. 2 lit. a C. proc. pen., unde se precizează că, dacă făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui, o atare soluție fiind aplicabilă și în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 193, 205 și 206 din C. pen., săvârșite prin presă sau prin mijloace de comunicare în masă. Competența de identificare a făptuitorului este rezervată organelor de cercetare penală.

Dacă plângerea penală se adresează organului de cercetare penală sau procurorului sau organului competent în cazurile prevăzute de art. 279, alin. 2 lit. c din C. proc. pen., este posibil să nu se cunoască încă persoana făptuitorului, și ca urmare nici persoana responsabilă civilmente și nici adresele lor. În acest caz, organul de urmărire penală sau organul de cercetare penală urmează să procedeze la cercetarea cauzei și la identificarea făptuitorului, adunând și probele necesare. Din momentul în care s-au stabilit toate aceste elemente, persoana vătămată trebuie să-și manifeste din nou voința, într-un termen de două luni, pentru tragerea la răspundere a făptuitorului. Se poate considera că plângerea inițială adresată de persoana vătămată este o plângere obișnuită, care este guvernată de regulile art. 222 C. proc. pen. Solicitarea părții vătămate, adresate organului de cercetare penală în vederea identificării făptuitorului nu echivalează cu o sesizare prin plângere prealabilă în vederea tragerii la răspundere penală, deoarece organul de cercetare nu efectuează urmărirea în cauză, ci face doar investigații pentru identificarea autorului.

În descrierea faptei, trebuie precizate data și împrejurările în care aceasta a fost săvârșită. Dacă sunt mai multe fapte, fiecare trebuie descrisă separat. Identificarea făptuitorului se realizează prin nume, prenume și adresa unde locuiește. După cum am mai precizat, dacă la săvârșirea faptei participă mai multe persoane cunoscute de partea vătămată, acestea vor fi indicate în mod corespunzător. Dar dacă unele dintre ele nu sunt cunoscute, este suficient ca prin plângere să fie identificată doar una, urmând să se aplice art. 131, alin. 4 C. pen., referitor la indivizibilitatea pasivă. În jurisprudență s-a stabilit că indicarea greșită a prenumelui inculpatului nu poate constitui motiv de nulitate dacă adresa la care s-a făcut citarea acelei persoane a fost corect indicată iar în fața instanței inculpatul, citat cu menționarea corectă a prenumelui, confirmă că este persoana la care se referă plângerea.

Dacă din conținutul plângerii prealabile lipsesc unele elemente, nu sunt înlăturate întotdeauna efectele acesteia, instanța fiind în mod legal sesizată, chiar dacă petiționarul a făcut unele completări ulterior privind diverse aspecte ale cauzei, care lipseau din plângerea inițială.

Nesemnarea plângerii prealabile de către persoana vătămată nu echivalează cu lipsa plângerii prealabile, această formalitate putând fi îndeplinită în cursul judecății.

Plângerea prealabilă se face, de regulă printr-o cerere scrisă fără a fi necesar să cuprindă termeni juridici consacrați. Se consideră că cerința de formă scrisă a plângerii prealabile este de natura esenței actului procesual pe care îl exprimă, ea fiind o modalitate de exprimare și de documentare procedurală a existenței manifestării de voință respective. În consecință, forma scrisă a plângerii prealabile reprezintă atât o condiție de existență și de valabilitate a introducerii unei plângeri prealabile, dar și de dovedire a acesteia.

Se poate concepe și o plângere prealabilă făcută oral, atunci când persoana vătămată nu știe să scrie, ori atunci când ea este făcută în ședința de judecată, în condițiile art. 286 C. proc. pen., când se consemnează într-un proces-verbal sau în încheierea de ședință, ce vor acoperi cerința de formă scrisă, în care trebuie făcută plângerea prealabilă.

Legea nu cere ca în cuprinsul plângerii să fie indicată și încadrarea juridică a faptei, fiind posibil ca persoana respectivă să nu aibă cunoștințe juridice. În acest caz, încadrarea se va face de organul de urmărire sau de instanța de judecată. De altfel, organele judiciare nu sunt ținute de încadrarea pe care persoana vătămată o poate da faptei. Importantă este descrierea faptei și dovedirea cauzării unei vătămări, situația fiind diferită în materie civilă, unde reclamantul trebuie să indice în cerere motivele de drept pe care se întemeiază aceasta.

II. ORGANELE LA CARE POATE FI INTRODUSĂ PLÂNGEREA PREALABILĂ ȘI COMPETENȚA ACESTORA

INTRODUCEREA PLÂNGERII PREALABILE LA INSTANȚA DE JUDECATĂ

2. INTRODUCEREA PLÂNGERII PREALABILE LA ORGANUL DE URMĂRIRE PENALĂ

1. INTRODUCEREA PLÂNGERII PREALABILE LA INSTANȚA DE JUDECATĂ

În dreptul procesual penal român funcționează regula că actul de sesizare a instanței îl constituie rechizitoriul procurorului. În mod excepțional, legea prevede posibilitatea ca instanța de judecată să fie sesizată prin plângerea prealabilă introdusă de persoana vătămată prin infracțiune. Acest mod de sesizare a instanței poartă denumirea de „acțiune penală directă” deoarece plângerea prealabilă adresată de partea vătămată nemijlocit instanței pune în mișcare acțiunea penală și determină judecarea cauzei penale în absența unei urmăriri penale efectuate anterior.

În art. 279, alin. 2, lit. a C. proc. pen., se prevede că plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată în cazul următoarelor infracțiuni prevăzute de Codul penal : lovire sau alte violențe (art. 180), vătămare corporală din culpă (art. 184, alin. 1), amenințare (art. 193), insultă (art. 205), calomnie (art. 206), furt pedepsit la plângere prealabilă (art. 210), abuz de încredere (art. 213) și tulburare de posesie (art. 220). Dacă făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui.

Din această reglementare se desprind cele două condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ. În primul rând, cauza să fie referitoare în mod exclusiv la una din infracțiunile enumerate limitativ în articolul menționat anterior, iar în al doilea rând, făptuitorul să fie cunoscut, deoarece plângerea prealabilă introdusă la instanță pune în mișcare acțiunea penală, instituție ce nu se bazează doar pe cunoașterea faptelor, ci se exercită in personam, deoarece se urmărește tragerea la răspundere penală a unei anumite persoane. Ceea ce legea împiedică în caz de necunoaștere a făptuitorului, așa cum am mai precizat, nu este realizarea actului de justiție, ci numai sesizarea instanței de judecată. În acest caz, se va adresa o cerere organului de cercetare penală în vederea identificării făptuitorului, sesizarea instanței urmând a se face în termen de două luni de la comunicarea rezultatului de către acest organ.

Trebuie avute în vedere, în acest context, și prevederile art. 279, alin. 2, lit. c, C. proc. pen., unde se prevede că plângerea prealabilă îndreptată împotriva unei persoane ce are calitatea de judecător, procuror, notar public, militar, judecător și controlor financiar de la camera de conturi județeană, controlor financiar de la Curtea de Conturi sau contra uneia din persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1 C. proc. pen., se adresează organului competent să efectueze urmărirea penală, chiar dacă este vorba despre săvârșirea unei infracțiuni din cele arătate în cuprinsul art. 279, alin. 2, lit. a.

Legea prevede că infracțiunile la care acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă se pot săvârși și prin intermediul presei ori a altor mijloace ale mass-media. Restrângerea folosirii acțiunii penale directe în materie de presă la numai trei din cele opt infracțiuni prevăzute de art. 279, alin. 2, lit. a, C. proc. pen. se justifică prin faptul că celelalte infracțiuni nu sunt proprii săvârșirii prin presă sau prin orice alte mijloace de comunicare în masă.

Dacă sunt îndeplinite condițiile menționate anterior, președintele instanței, primind plângerea prealabilă, fixează termen de judecată și dă dispoziție pentru citarea persoanelor care trebuie să participe la judecarea cauzei.

O problemă viu disputată in doctrina juridică este cea a naturii juridice a plângerii prealabile, atunci când aceasta se adresează instanței de judecată. Într-o primă opinie, se apreciază că plângerea prealabilă este o condiție pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului și pentru punerea în mișcare a acțiunii penale de către instanța de judecată. Ea are doar semnificația unui act procesual care obligă organul judiciar să pornească procesul penal. În susținerea acestei soluții se invocă prevederile art. 131, 205 alin. 3, 206 alin. 2 și 193 alin. 2 C. pen. în care se dispune expres că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă și nu prin plângerea prealabilă.

Într-o altă opinie, pe care o considerăm justificată, se consideră că plângerea prealabilă adresată instanței de judecată constituie atât un act de punere în mișcare a acțiunii penale cât și act de trimitere în judecată, având practic aceeași natură juridică cu rechizitoriul procurorului dat în cazul celorlalte infracțiuni pentru care plângerea prealabilă se adresează organului de urmărire penală, precum și pentru cazurile în care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Se aduc drept argumente faptul că în nici un text de lege nu se prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale este un drept exclusiv al autorității judiciare ; dimpotrivă, de principiu, există incompatibilitate între funcțiile de învinuire și de judecare și soluționare a cauzei penale.

2. INTRODUCEREA PLÂNGERII PREALABILE LA ORGANUL DE URMĂRIRE PENALĂ

Legea penală prevede expres care sunt cazurile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, considerându-se că acestea au fie un grad de pericol social mai redus, fie se are în vedere poziția subiectivă a persoanei vătămate în raport de făptuitor sau de viața ei privată, fiind cea mai în măsură să aprecieze dacă ar fi în interesul ei să facă publice anumite aspecte private. Ar fi posibil, în unele cazuri, ca ea să sufere un prejudiciu mai mare (cel puțin sub aspectul moral) în cazul unui proces penal, decât cel produs prin infracțiune. După cum am mai arătat, plângerea prealabilă se poate adresa fie instanței de judecată, fie organului de urmărire penală.

Potrivit art. 279, alin. 2, lit. b, C. proc. pen., plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracțiuni decât cele pentru care plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată. Astfel, urmează să se rețină că plângerea se va adresa organului de urmărire penală în cazul următoarelor infracțiuni : vătămare corporală (art. 181 C. pen.), vătămare corporală din culpă – în exercițiul unei profesii sau în îndeplinirea unei anumite activități (art. 184, alin. 3 C. pen.), violarea de domiciliu (art. 192, alin. 1 C. pen.), violarea secretului corespondenței (art. 195 C. pen.), divulgarea secretului profesional (art. 196 C. pen.), violul – forma simplă (art. 197 alin. 1 C. pen.), distrugerea (art. 217, alin. 1 C. pen.), adulterul (art. 304 C. pen.), abandonul de familie (art. 305 C. pen.), nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului (art. C. 307 pen.), tulburarea folosirii locuinței (art. 320 C. pen.), precum și in cazul săvârșirii unor alte infracțiuni prevăzute în legi speciale, pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Atunci când făptuitorul întrunește o anumită calitate prevăzută de lege, plângerea prealabilă trebuie adresată organului de urmărire penală competent să efectueze urmărirea penală în acea cauză, luându-se în considerare calitatea făptuitorului (art. 279, alin 2, lit. c, C. proc. pen.), împărțirea în două a infracțiunilor supuse regimului plângerii prealabile prevăzută în cadrul art. 279 C. proc. pen. fiind inaplicabilă. Este vorba despre o competență prioritară și exclusivă a unui anumit organ de urmărire penală, căruia i se trimite plângerea prealabilă, dacă aceasta fusese adresată altui organ de urmărire penală sau instanței de judecată. În acest caz, trebuie respectate nu numai regulile de competență materială și teritorială, ci și regulile de competență personală.Calitatea prevăzută de lege este cea de judecător, procuror, notar public, militar, judecător și controlor financiar de la camera de conturi județeană, controlor financiar de la Curtea de Conturi sau una din persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1 C. proc. pen. În aceste situații plângerea prealabilă se va adresa :

Procurorului din parchetul de pe lângă Curtea de Apel în cazul judecătorilor de la judecătorie sau tribunal, procuror de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, sau judecători și controlori financiari de la camerele de conturi județene;

Procurorului militar de la parchetul militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, în cazul judecătorilor de la tribunalul militar sau de la tribunalul militar teritorial și procurorilor de la parchetele corespunzătoare;

Procurorului din Parchetul de pa lângă Curtea Supremă de Justiție, în cazul persoanelor prevăzute în art. 29 pct. 1 C. proc. pen.

În cazul militarilor, cu excepțiile prevăzute în art. 29 pct. 1, lit. d C. proc. pen, organul competent se va determina în conformitate cu art. 208 C. proc. pen. (comandanții unităților militare corp aparte și similare, șefii comenduirilor de garnizoană, comandanții centrelor militare precum și de ofițerii anume desemnați de către aceștia, ofițerii poliției de frontieră, căpitanii porturilor).

Dacă plângerea prealabilă a fost adresată unui alt organ de urmărire penală sau a fost introdusă la instanța de judecată, organele sesizate vor trimite plângerea prealabilă organului de urmărire competent să efectueze urmărirea penală. Plângerea va fi considerată valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent.

În cazul acestor infracțiuni se respectă forma tipică a procesului penal, în care urmărirea penală precede judecata și care este forma comună. Plângerea prealabilă constituie doar o condiție pentru tragerea la răspundere penală. După introducerea plângerii prealabile, procesul penal în conformitate cu regulile obișnuite, iar acțiunea penală va fi pusă în mișcare de către procuror prin formele obișnuite (ordonanță sau rechizitoriu), existând însă posibilitatea încetării procesului penal prin retragerea plângerii prealabile sau prin împăcarea părților

Plângerea prealabilă se poate adresa atât organului de cercetare penală cât și procurorului, observându-se că nici una din infracțiunile mai sus menționate nu intră în competența de urmărire exclusivă a procurorului.

Și în cazul acestor infracțiuni cererea de persoanei vătămate către organul de cercetare penală în vederea identificării autorului infracțiunii nu echivalează cu o plângere prealabilă. După descoperirea făptuitorului, persoana vătămată trebuie întrebată dacă face plângere prealabilă. A admite soluția contrară, de a echivala cererea inițială de identificare a autorului cu o plângere prealabilă, ar însemna înlăturarea dreptului persoanei vătămate de a aprecia, în funcție de făptuitorul ulterior identificat, dacă cere sau nu tragerea la răspundere penală. Faptul că persoana vătămată poate realiza împăcarea cu făptuitorul sau își poate retrage plângerea prealabilă, nu poate să-i răpească acesteia un drept procesual distinct.

III. ANUMITE PARTICULARITĂȚI PRIVIND PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE

PROCEDURA ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE

PROCEDURA ÎN CAZ DE CONEXITATE ȘI DE INDIVIZIBILITATE

SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE A FAPTEI

LIPSA NEJUSTIFICATĂ A PĂRȚII VĂTĂMATE – RETRAGERE A PLÂNGERII PREALABILE

PROCEDURA ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE

Dacă infracțiunea cu plângere prealabilă este flagrantă, în momentele inițiale ale procesului penal se manifestă o revenire către principiul oficialității, deoarece, în conformitate cu art. 280 C. proc. pen., organul de urmărire penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. În acest caz, nu este posibil să se desfășoare mai mult decât o activitate de constatare, neputându-se exercita acțiunea penală deoarece nu există temei juridic în vederea realizării altor activități procesuale.

Cu ocazia constatării infracțiunii se procedează în conformitate cu prevederile art. 476 C. proc. pen., întocmindu-se un proces-verbal în care se consemnează cele constatate cu privire la săvârșirea faptei. Sunt consemnate, de asemenea, declarațiile învinuitului și ale celorlalte persoane ascultate. Procesul-verbal este semnat de către organul constatator, de către învinuit și de către persoanele ascultate. Dacă este necesar, organul de urmărire penală strânge și alte probe.

Dacă infracțiunea săvârșită este din cele arătate în art. 279, alin. 2, lit. a C. proc. pen., constatările vor fi trimise, la cerere, instanței sesizate prin plângere. Procesul-verbal întocmit cu această ocazie are o valoare probatorie deosebită.

Dacă infracțiunea flagrantă este din cele prevăzute în art. 279, alin 2, lit. b și c, C. proc. pen., organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, după caz, continuă urmărirea penală sau trimite cauza organului competent. Articolul citat anterior trebuie coroborat cu art. 479, în care se precizează că procedura de urmărire și judecare urgentă, specifice infracțiunilor flagrante, se aplică numai în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 279, alin 2, lit. b și c, C. proc. pen. doar dacă persoana vătămată a introdus plângere prealabilă în termen de 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii flagrante la organul de urmărire competent. În acest scop, persoana vătămată este chemată și întrebată de către organul de urmărire penală dacă înțelege să facă plângere în termenul mai sus arătat.

Dacă persoana vătămată face plângere prealabilă după ce au trecut 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii, dar nu mai târziu de două luni din ziua în care a știut cine este făptuitorul, aceasta are dreptul să introducă o plângere prealabilă la organul competent, aplicându-se procedura obișnuită la urmărirea penală și la judecarea cauzei.

2. PROCEDURA ÎN CAZ DE CONEXITATE ȘI DE INDIVIZIBILITATE

Infracțiunile pentru care este necesara plângerea prealabilă por prezenta aspecte de conexitate sau indivizibilitate, fie între ele, fie în raport cu altă infracțiune care nu sunt supuse procedurii plângerii prealabile. În aceste cazuri sunt aplicabile dispozițiile generale referitoare la indivizibilitate și conexitate, prevăzute în art. 33 – 35 C. proc. pen. Astfel, legăturile mai strânse (în cazul indivizibilității) sau mai puțin strânse (în cazul conexității) între participanții la săvârșirea aceleași infracțiuni, între anumite infracțiuni sau între actele materiale care alcătuiesc latura obiectivă a unei infracțiuni impun, în vederea bunei rezolvări, reunire cauzelor.

Disjungerea constituie excepția și se dispune, de exemplu in cazul în care există doua infracțiuni conexe din care numai una se urmărește din oficiu de organul de cercetare, pe când cealaltă se afla în curs de soluționare în fața unui organ de judecată. Există cazuri în care disjungerea nu este posibilă, în aceste cazuri aplicându-se, în conformitate cu art. 281, procedura prevăzută în art. 35, respectându-se competența în caz de reunire a cauzelor penale pe motiv de conexitate sau de indivizibilitate.

În conformitate cu aceste dispoziții legale, organul sesizat cu soluționarea unor cauze privind infracțiunile pentru care plângerea prealabilă se adresează unor organe diferite îi revine obligația de a observa dacă infracțiunile respective pot fi disjunse. Dacă acest lucru nu este posibil se vor aplica prevederile art. 35, trimițând întreaga cauză organului competent, ca urmare a prevederilor regulatorului de competență menționat în această dispoziție a legii.

Aceste reguli funcționează indiferent că infracțiunile care nu se pot disjunge sunt toate cu plângere prealabilă sau ele vin în concurs cu infracțiuni la care acțiunea penală se exercită din oficiu. În cazul în care instanța este sesizată, în aceeași cauză, pentru o infracțiune la care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă și pentru o infracțiune la care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, cauza trebuie trimisă la procuror în vederea efectuării urmăririi penale pentru ambele infracțiuni, urmând ca, în conformitate cu prevederile art. 281 alin. 2, instanța sa fie sesizată prin rechizitoriu. Astfel, dacă partea vătămată pretinde în plângerea prealabilă că inculpatul a săvârșit, pe lângă infracțiuni pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă, și infracțiuni pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face de către procuror, iar faptele sunt conexe, instanța nu poate trece la judecarea cauzei cu privire la infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă, ci trebuie să trimită cauza la procuror pentru efectuarea urmăririi penale pentru toate faptele, din care, pentru unele, sesizarea instanței este nelegală.

SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE A FAPTEI

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pot constata, pe parcursul procesului penal, că este necesar a se schimba încadrarea juridică a unei cauze, fiind posibil ca pentru aceasta din urmă acțiunea penală să trebuiască a fi pusă în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate.

Pentru respectarea acestui drept al părții vătămate, apare obligația legală pentru organul judiciar de a chema pe cel vătămat și de a-l întreba dacă înțelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de cercetare penală, după caz, continuă cercetarea sau trimite dosarul instanței competente (art. 286 alin. 1 C. proc. pen.). El va avea în vedere regulile de competență fixate în art. 279 C. proc. pen. Dacă persoana vătămată nu dorește să facă plângere prealabilă, organul de cercetare penală va trimite dosarul procurorului, în conformitate cu art. 242 C. proc. pen., cu propunerea de încetare a procesului penal în baza art. 10, lit. f și art. 11 pct. 1 lit. c din C. proc. pen.

Dacă schimbarea încadrării juridice are loc în fața instanței, în conformitate cu art. 286, alin. 2 C. proc. pen., aceasta va continua judecarea cauzei dacă partea vătămată va face plângere prealabilă, indiferent dacă infracțiunea este dintre acelea care permit introducerea unei acțiuni penale directe (art. 279, alin.2 lit. a) sau nu (art. 279, alin. 2, lit. b sau c) deoarece în art. 286 alin. 2 nu se face distincție între infracțiuni. Trebuie precizat că o asemenea distincție intervine numai dacă schimbarea încadrării juridice survine în cursul urmăririi penale. Dacă în urma judecății se schimbă încadrarea juridică într-o infracțiune cu acțiune penală directă, instanța nu poate considera că plângerea a fost greșit îndreptată și trebuie să continue judecarea cauzei.

Se poate ca schimbarea încadrării juridice a faptei să aibă loc după expirarea termenului de două luni de când persoana vătămată a aflat cine este făptuitorul. În literatura juridică se consideră că pentru o asemenea situație nu poate fi reținută ca tardivă o atare plângere prealabilă, termenul de două luni începând să curgă de la data când persoana vătămată a luat act că este necesară plângerea sa prealabilă. Sub vechea încadrare juridică, acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, iar persoana vătămată nu a putut ști că fără plângerea sa prealabilă făptuitorul nu poate fi tras la răspundere penală.

Instanța de judecată poate să schimbe încadrarea juridică a unei fapte într-o infracțiune care nu este prevăzută în art. 279 alin. 2. În acest caz, când sesizarea instanței s-a făcut cu încălcarea legii în raport de încadrarea juridică corectă a faptei, instanța de judecată va dispune trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea urmăririi penale, după care va fi sesizată, potrivit legii, prin rechizitoriu.

Instanța de judecată trebuie să aibă în vedere și dispozițiile art. 334 C. proc. pen., astfel încât, dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare juridică și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecății pentru a-și pregăti apărarea.

Această prevedere legală trebuie respectată, în principiu, și atunci când noua încadrare este mei ușoară, deoarece și într-o asemenea situație inculpatul trebuie să-și organizeze o bună apărare în raport cu noua încadrare dată faptei ce i se impută.

RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABIEL ȘI ÎMPĂCAREA PĂRȚILOR. LIPSA NEJUSTIFICATĂ A PĂRȚII VĂTĂMATE LA DOUĂ TERMENE CONSECUTIVE ALE JUDECĂȚII ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ ÎN CAZUL ANUMITOR INFRACȚIUNI

Lipsa plângerii prealabile, împăcarea părților și retragerea plângerii prealabile sunt unele din cauzele care înlătură răspunderea penală.

Împăcarea părților este înțelegerea ce intervine între persoana vătămată și cel ce a săvârșit fapta prevăzută de legea penală pentru a pune capăt conflictului născut între ei în urma săvârșirii unor infracțiuni, înțelegere care, în anumite condiții înlătură răspunderea penală a infractorului. Împăcarea părților trebuie să intervină doar în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede expres această posibilitate. Este vorba despre infracțiunile care se pun în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cu excepția infracțiunii de seducție (art. 199 C. pen.) pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, dar în mod excepțional legea prevede că împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Împăcarea trebuie să se facă între persoana vătămată și învinuit sau inculpat. În cazul persoanelor vătămate care sunt lipsite de capacitatea de exercițiu sau au capacitate de exercițiu restrânsă, deși acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu, legea prevede că împăcarea părților înlătură răspunderea penală, chiar în cazul în care acțiunea penală s-a pus în mișcare din oficiu (art. 132 alin. 2 C. pen.). pentru persoanele lipsite de capacitate, împăcarea se face de reprezentanții legali ai acestora, iar persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca personal, însă numai cu încuviințarea reprezentantului legal.

Ea trebuie să fie personală (art. 132 alin. 2 C. pen.), adică să se refere anume la persoanele care s-au înțeles să pună capăt conflictului dintre ele, și nu la infracțiunea săvârșită. Ea produce efecte in personam, limitate exclusiv la persoanele între care a intervenit, spre deosebire de lipsa plângerii prealabile sau de retragerea ei, care produc efecte in rem, răsfrângându-se asupra tuturor participanților.

De asemenea, împăcarea trebuie să fie totală, necondiționată și definitivă, trebuind să pună capăt în mod complet și definitiv conflictului intervenit între părți. Împăcarea trebuie să privească atât latura penală, cât și latura civilă a cauzei. Ea poate interveni în orice fază a procesului penal, atât în faza urmăririi, cât și în faza judecății, cel mai târziu până la rămânerea definitivă a hotărârii cu privire la infracțiunea săvârșită (art. 132 alin. 2 C. pen.).

Retragerea plângerii prealabile este un act de voință al persoanei vătămate care, după ce a introdus cu respectarea tuturor condițiilor legale, o plângere prealabilă, revine asupra hotărârii sale și își retrage această plângere, înainte de soluționarea cauzei printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Pentru ca retragerea să producă efectele legale, ea trebuie să se producă în anumite condiții. Astfel, trebuie să existe o manifestare expresă a voinței persoanei vătămate de a renunța la plângerea făcută. În al doilea rând, retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală și necondiționată, în sensul că trebuie să privească ambele laturi ale cauzei, nu numai latura penală. Dacă există mai multe persoane vătămate prin aceeași infracțiune, care au făcut toate plângere prealabilă, pentru ca retragerea să-și producă efectele, în virtutea principiului indivizibilității active, este necesar ca toate aceste persoane să-și retragă plângerile. Dacă o singură persoană și-o menține, răspunderea penală nu este înlăturat. De asemenea, în temeiul indivizibilității pasive a răspunderii penale, retragerea plângerii prealabile trebuie făcută față de toți participanții. Dacă plângerea este menținută față de unul singur, nu este înlăturată răspunderea penală a nici unuia.

Art. 284¹ C. proc. pen. prevede că în cazul infracțiunilor arătate în art. 279 alin. 2, lit. a, lipsa nejustificată a părții vătămate la două termene consecutive în fața primei instanțe este considerată drept retragere a plângerii prealabile. În cazul altor infracțiuni la care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate prevederile acestui articol sunt inaplicabile.

Pentru a se putea reține existența unei poziții procesuale ce exprimă intenția părții vătămate de a retrage plângerea prealabilă este necesar ca absența să fie nejustificată. În acest sens s-a decis că nu este îndeplinită această condiție atunci când cel vătămat și-a manifestat neîndoielnic voința de a continua procesul, depunând la dosar o cerere și o adeverință medicală, prin care se solicita amânarea cauzei pe motiv de boală sau se afla în concediu medical, făcându-se proba cu certificatul medical depus la dosar. De asemenea, lipsa nu poate fi considerată ca nejustificată atât timp cât partea nu este citată în mod legal sau dacă apărătorul părții vătămate a depus o cerere la dosar prin care se solicită amânarea pentru lipsa relațiilor referitoare la cazierul judiciar al inculpatului sau în cazul în care, deși partea vătămată a lipsit la două termene consecutive, a fost reprezentată de apărătorul său, care a depus concluzii în fond și a insistat în numele celui vătămat ca inculpatul să fie condamnat. Dar, așa cum în mod corect s-a susținut în doctrină, în cazul în care partea vătămată are un apărător, acesta din urmă trebuie să acționeze pe baza unui contract de reprezentare și nu doar de asistență juridică. În caz contrar, chiar dacă apărătorul ales nu ar lipsi de la judecată, lipsa părții vătămate ar atrage aplicarea dispozițiilor art. 284¹ C. proc. pen.

Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, iar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, retragerea plângerii prealabile de către reprezentantul legal sau de către persoana vătămată cu încuviințarea reprezentantului legal nu produce efectul de încetare a procesului penal. Drept urmare, nici lipsa părții vătămate în mod nejustificat la două termene consecutive nu atrage încetarea procesului penal. Acest afect îl poate produce doar împăcarea părților.

Lipsa persoanei vătămate trebuie să se producă, așa cum rezultă și din prevederile art. 284¹ C. proc. pen., la prima instanță de judecată, dar și în cazul rejudecării cauzei după trimiterea cauzei de către instanța de recurs.

Lipsa nejustificată a părții vătămate la două termene consecutive este considerată drept retragere a plângerii prealabile, cu toate consecințele ce decurg în acest caz, efectele răsfrângându-se și asupra laturii civile, deoarece retragerea plângerii prealabile este totală și necondiționată și privește atât latura penală a cauzei, cât și latura civilă. În acest caz, instanța nu poate acorda despăgubiri civile, deoarece potrivit art. 132 C. pen., împăcarea nu înlătură numai răspunderea penală, dar duce concomitent și la stingerea acțiunii civile.

Constatând acest fapt, instanța trebuie să dispună încetarea procesului penal, în conformitate cu prevederile art. 11, pct. 2, lit. b C. proc. pen. Inculpatul poate cere, în baza art. 13 C. proc. pen., continuarea procesului penal, prima instanță fiind obligată să procedeze la judecarea cauzei și la soluționarea ei potrivit dispozițiilor acestui articol.

CONCLUZII

Prin intermediul instituției plângerii prealabile se aduce o serioasă atingere principiului oficialității procesului penal. Dar aceasta este justificată în special prin gradul redus de pericol social al majorității infracțiunilor ce sunt supuse acestei proceduri. Pentru alte fapte prevăzute de legea penală, deși gradul de pericol social este foarte ridicat, tragerea la răspundere penală este condiționată de introducerea plângerii prealabile datorită raporturilor sociale ce țin de viața intimă a unei persoane și care constituie obiectul juridic al infracțiunilor săvârșite.

Plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă, fiind o instituție atât a dreptului penal substanțial, cât și a dreptului procesual penal. Deși ea este prevăzută în Codul de procedură penală sub trei ipostaze, și anume ca un caz de împiedicare a punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale (art. 10 lit. f și h), un caz de împiedicare a începerii urmăririi penale sau drept caz de încetare a urmăririi penale (art. 121 alin. 1 și art. 345 alin. 3) și, în fine, drept mod de sesizare a instanței de judecată (art. 279, alin. 2, lit. a), în toate aceste ipostaze ea constituie o condiție de procedibilitate. În acest context, este important de cunoscut și de aprofundat condițiile ce trebuiesc a fi îndeplinite pentru valabilitatea plângerii prealabile, cât și organul competent căruia trebuie să i se adreseze această plângere. De asemenea, am avut în vedere și unele situațiile mai deosebite ce pot apărea pe parcursul procesului penal, și îndeosebi în faza de judecată.

Această instituție nu a suferit modificări legislative importante în ultima perioadă, ceea ce este de apreciat, în acest fel putându-se cristaliza o anumită practică juridică în domeniu. Am căutat să îmbinăm pe cât posibil doctrina deosebit de valoroasă cu deciziile mai importante oferite de diverse instanțe.

Nici această materie nu este scutită de anumite controverse doctrinare, dar care au o deosebită importanță în practică. Astfel, problema de a ști dacă o persoană juridică poate introduce o plângere prealabilă nu a găsit o rezolvare deplină. Mai mult, chiar legiuitorul, prin recenta modificare a Codului de procedură penală prin intermediul Legii 281/2003 (M. Of. nr. 468/1.07.2003) prevede că plângerea și denunțul pot fi făcute de către o persoană fizică sau de o persoană juridică (subl. ns.). nu vedem de ce, în aceste condiții, o persoană juridică să nu poată introduce o plângere prealabilă. De altfel, acest subiect a fost tratat pe larg în această lucrare.

Un alt subiect controversat este cel cu privire la natura juridică a plângerii prealabile, atunci când aceasta se adresează instanței de judecată. Considerăm a fi întemeiat punctul de vedere conform căruia plângerea prealabilă constituie atât un act de punere în mișcare a acțiunii penale cât și act de trimitere în judecată, având practic aceeași natură juridică cu rechizitoriul procurorului dat în cazul celorlalte infracțiuni pentru care plângerea prealabilă se adresează organului de urmărire penală, precum și pentru cazurile în care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

De asemenea, am insistat asupra unor alte trăsături caracteristice ale acestei instituții, ce constituie de asemenea limite ale principiului oficialității procesului penal, și anume posibilitatea pentru persoana vătămată de a-și retrage plângerea prealabilă sau de a se împăca cu învinuitul sau inculpatul, și de a pune capăt astfel procesului penal.

Aceste limite ale principiului amintit anterior cunosc și ele, la rândul lor, anumite excepții, în scopul protejării anumitor categorii de persoane. Este vorba despre persoanele lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. În cazul acestor persoane, punerea în mișcare a acțiunii penale poate avea loc și din oficiu. La fel, instanța de judecată este obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei și a daunelor morale, dacă este cazul, chiar dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă.

Plângerea prealabilă, prin natura sa, trăsăturile sale specifice și importanța sa practică, ce se datorează numărului relativ mare de infracțiuni ce se săvârșesc și care cad sub incidența acestor reglementări, este una din instituțiile cele mai importante ale dreptului penal și ale dreptului procesual penal.

BIBLIOGRAFIE

L. Anchidin, Aspecte din practică privind instituția încadrării juridice. Încadrarea dată faptelor prin plângere prealabilă. Interpretarea eronată a principiului disponibilității, Dreptul nr. 8/2002

C. Bîrsan, M. Gaiță, M. M. Pivnicieru Drepturile reale, Editura Institutul European, Iași, 1997

Al. Boroi, S. G. Ungureanu, N. Jidovu, I. Măgureanu Drept procesual penal, Editura ALLBECK, București, 2001

C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, București, 1997

S. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudență, Editura AllBeck, București, 2001

V. Dongoroz ș. a., Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea specială, vol. II, Editura Academiei, București, 1976

N. Giurgiu, Răspunderea și sancțiunile de drept penal, Editura Neuron, Focșani, 1995

P. Gotu, Plângerea prealabilă și punerea în mișcare din oficiu a acțiunii penale atunci când partea vătămată este un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, R.R.D. nr. 11/1983

Gh. Mateuț, Procedură penală. Partea specială, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1997

G. Mateuț, Discuții în legătură cu efectele lipsei părții vătămate la două termene consecutive în procedura acțiunii penale directe, Dreptul 3/1997

M. I. Michinici, Din nou despre caracterul total și necondiționat al retragerii plângerii prealabile, Dreptul 9/2001

C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1997

G. Nicolae, Aspecte teoretice și practice privind retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților, Dreptul 7/2000

I. Neagu, Drept procesual penal, Editura Global Lex, București, 2002

V. Pașca Considerații cu privire la infracțiunile prevăzute de Legea 31/1990, Dreptul nr. 1/1992,

R. M. Stănoiu, I. Grica, T. Dianu, Drept penal. Partea generală, Editura Hyperion, București, 1992

Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Cugetarea, Iași, 1996

Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Cugetarea, Iași, 1998;

A. Șt. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura Allbeck, București, 2003

N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Paideia, București, 1997;

N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Editura Paideia, București, 1997

M. Zolyneak, M. I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1999

Culegere de practică judiciară a Tribunalului București pe anii 1994 – 1997

C. Crișu, N. Crișu Magraon, Șt. Crișu, Repertoriu de jurisprudență și doctrină română 1989 – 1994, vol. I – II, Editura Argessis, București, 1995

Șt. Crișu, E. D. Crișu, Repertoriu de practică și literatură juridică 1997 – 2000, vol. IV, Editura Argessis, București, 2000

V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969 – 1975

V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998 a Curții de Apel București Editura AllBeck, 1999

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………3

I. INSTITUȚIA PLÂNGERII PREALABILE……………………………………6

NOȚIUNEA DE PLÂNGERE PREALABILĂ……………………………………………6

TITULARII PÂNGERII PREALABILE……………………………………………………7

TERMENUL DE INTRODUCERE A PLÂNGERII PREALABILE……………12

CONȚINUTUL PLÂNGERII PREALABILE…………………………………………..14

II. ORGANELE LA CARE POATE FI INTRODUSĂ PLÂNGEREA PREALABILĂ ȘI COMPETENȚA ACESTORA…………………………18

INTRODUCEREA PLÂNGERII PREALABILE LA INSTANȚA DE JUDECATĂ………………………………………………………………………………………….18

INTRODUCEREA PLÂNGERII PREALABILE LA ORGANUL DE URMĂRIRE PENALĂ………………………………………………………………………….20

III. ANUMITE PARTICULARITĂȚI PRIVIND PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE…………………………………………………………….23

PROCEDURA ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE………………..23

PROCEDURA ÎN CAZ DE CONEXITATE ȘI DE INDIVIZIBILITATE……24

SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE A FAPTEI……………………………..26

RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABIEL ȘI ÎMPĂCAREA PĂRȚILOR. LIPSA NEJUSTIFICATĂ A PĂRȚII VĂTĂMATE LA DOUĂ TERMENE CONSECUTIVE ALE JUDECĂȚII ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ ÎN CAZUL ANUMITOR INFRACȚIUNI ………………………………………………………………..27

CONCLUZII……………………………………………………………………………………..31

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………….33