Procedura Plângerii Prealabile

=== bdd5f06efd85d29407b1843366949f8653c04fba_594666_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MODURILE DE SESIZARE A ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Moduri de sesizare

Plângerea

Denunțul

Sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere și de alte persoane

Sesizarea din oficiu

Infracțiunea flagranta

CAPITOLUL II PLÂNGEREA PREALABILĂ

Considerații generale

Condiții de fond și de formă

Titularii plângerii prealabile

Termenul de introducere

Conținutul plângerii prealabile

Organele judeiciare la care trebuie introdusă plângerea prealabilă și competența acestora

CAPITOLUL III ORGANELE COMPETENTE ÎN SOLUȚIONAREA PLÂNGERII PREALABILE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

NCPP – Noul Cod de Procedură penală

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

vol. – volumul

INTRODUCERE

Din cele mai vechi timpuri, săvârșirea faptelor antisociale cele mai grave, indiferent de modul cum erau denumite (crime, delicte, infracțiuni), a fost sancționată și s-a regăsit în diverse norme de drept penal din fiecare perioadă istorică.

Încă din Antichitate și până în perioada medievală, indiferent de forma de codificare – în legiuiri scrise, pravile bisericești, pravile domnești, coduri etc. -, încălcarea celor mai importante relații sociale a fost sancționată în funcție de necesitățile societății de la aceea vreme.

Primul Cod modern de procedură penală a intrat în vigoare în Principatele Unite sub domnia lui Al.l. Cuza, în anul 1865, denumit Legea codului de procedură penală.

Normele acestei legi erau atât de inspirație franceză, cât și prusacă, având o perioadă de aplicabilitate de peste 70 de ani. În anul 1936 a fost adoptat Codul de procedură penală al României, cu aplicabilitate pe întreg teritoriul țării, urmare a Unirii de la 1918.

Acest din urmă act normativ a constituit rezultatul efortului științific al unei întregi generații de juriști, formați în perioada anterioară anului 1918 și în cea interbelică, dintre care sunt demni de menționat Vespasian Pella, Ion Tanoviceanu, Vintilă Dongoroz și Traian Pop.

Ultimul act normativ a fost substanțial modificat în anul 1948, urmare a noilor condiții politice din țară, schimbându-i-se denumirea în Codul de procedură penală al Republicii Populare România.

În perioada ce a urmat, între anii 1949-1960, acesta a suferit numeroase modificări și completări, fiind perfecționat continuu urmare a noii situații politico-economico-sociale a țării și grație unei generații de juriști de excepție care își desfășurau activitatea în cele mai importante centre universitare ale țării (București, lași și Cluj).

Aceleași persoane au lucrat la elaborarea actualului Cod de procedură penală, publicat în 1968 și intrat în vigoare în 1969. Ulterior anului 1969, Codul de procedură penală a fost republicat în 1973 și în 1997.

După anul 1997, prin numeroase acte modificatoare, Cod de procedură penală a fost adaptat cerințelor impuse de evoluția societății și necesităților combaterii fenomenului infracțional.

Fără îndoială că evoluția în timp a reglementărilor procesual penale a avut drept efect întărirea garanțiilor care apără drepturile și libertățile fundamentale împotriva erorilor și abuzurilor, împreună cu îmbunătățirea tehnicii de redactare a normelor și a terminologiei folosite. Codul de procedură penală, de la 1969, comparativ cu vechiul Cod din 1936, era indiscutabil superior, instituțiile procesual penale fiind dezvoltate și grupate în capitole distincte, dar cu caracter unitar din punct de vedere al reglementărilor.

În Codul de procedură penală din 1936, în privința modurilor de sesizare au existat dispoziții parțial corespunzătoare, dar ele erau reglementate răspândit, în diferite texte [art. 180, art. 182, art. 195, art. 50514 alin. (2) etc.].

Meritul vechii reglementări procesual penale a constat în gruparea acestora în cadrul art. 221 și în perfecționarea continuă a reglementării.

Dispozițiile art. 222 C. proc. pen. reglemententa actul procedural al plângerii ca unul dintre modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală.

În Codul de procedură din 1936 existau dispoziții parțial corespunzătoare (art. 181), reglementările fiind semnificativ dezvoltate, îmbunătățite și adaptate noilor realități.

Prin Legea nr. 281/2003, alin. (1) al art. 221 a fost modificat, în sensul recunoașterii dreptului persoanei juridice de a depune plângere, textul în vigoare în prezent având următorul cuprins: „Plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune".

De asemenea, prin Legea nr. 356/2006, după alin. (6) a fost introdus alin. (7), cu următorul cuprins: „Plângerea greșit îndreptată la organul de urmărire penală ori la instanța de judecată se trimite organului competent”.

În actuala legislație procesual penală sesizarea organelor de urmărire penală este reglementată în Partea specială, Titlul I „Urmărirea penală”, Capitolul II, Secțiunea 1 „Reglementări generale” și Secțiunea a 2-a „Plângerea prealabilă”, art. 288-292, art. 295-298.

CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND
MODURILE DE SESIZARE A ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Moduri de sesizare

Sesizarea constituie, în primul rând, un mijloc prin care organul de urmărire penală ia cunoștință de comiterea unei infracțiuni și, totodată, dacă este realizată în modurile prevăzute de lege, reprezintă și un act procesual care are ca efect juridic obligația organului de urmărire penală de a se pronunța cu privire la declanșarea sau nu a procesului penal pentru infracțiunea cu care a fost sesizat.

Principiul legalității procesului penal impune ca orice organ judiciar să nu poată începe și desfășura activitatea procedurală proprie fără o sesizare. Organele de urmărire penală pot acționa și desfășura activitățile necesare pentru soluționarea cauzei doar în baza unui act de sesizare, astfel putându-se controla și elimina eventualele abuzuri ce ar putea fi comise, în strânsă corelație cu celelalte măsuri și garanții procesuale oferite de legiuitor părților..

Articolul 288 NCPP reglementează sesizarea primară a organelor de urmărire penală. Când sesizarea se face prin intermediul altui organ de urmărire penală, spre exemplu, prin declinarea competenței, sesizarea este complementară.

Alineatul (1) al art. 288 NCPP prevede modurile de sesizare generală a organului de urmărire penală, și anume sesizarea generală externă – plângere, denunț, actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege -, respectiv sesizarea generală internă – sesizarea din oficiu.

Sesizarea generală poate fi făcută de regulă de persoane fără calități speciale și pentru orice infracțiune.

Alineatul (2) al art. 288 NCPP reglementează modurile speciale de sesizare – plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege.

Spre deosebire de sesizarea generală, cea specială, prin excepție de la principiul
oficialității procesului penal, nu poate fi făcută decât de persoane cu o anumită calitate și pentru anumite infracțiuni, fiind întotdeauna o sesizare externă.

Excepțiile de la principiul oficialității au caracter absolut, în sensul că organul judiciar nu poate acționa împotriva voinței persoanei/persoanelor/organelor anume prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității. Această regulă nu se referă numai la actul inițial al punerii în mișcare a procesului penal (și, implicit, la actul de începere a urmăririi penale), ci la toate actele desfășurate ulterior acestui moment, care sunt lovite astfel de nulitate.

Excepțiile de la principiul oficialității sunt conexe și interdependente principiului legalității, nerespectarea acestor reguli reprezentând, totodată, și încălcarea legalității, care poate avea drept urmare aplicarea de sancțiuni administrative ori penale, după caz, având în vedere că prin această încălcare s-ar efectua acte nelegale și împotriva voinței organelor/persoanelor anume prevăzute de lege.

În noua reglementare a fost menținută majoritatea dispozițiilor derogatorii în privința sesizării și punerii în mișcare a acțiunii penale, modurile speciale de sesizare fiind, așa cum am arătat:

la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plânger;

de persoana prevăzută de lege. În cazul infracțiunilor săvârșite de militari, s-a
consacrat în continuare o reglementare distinctă, sesizarea comandantului fiind necesară pentru începerea urmăririi penale în situația infracțiunilor prevăzute la art. 413-417 NCP.

Spre deosebire de aceste infracțiuni limitativ prevăzute, cu privire la care s-a stabilit procedura specială de sesizare, celelalte infracțiuni săvârșite de militari au regim comun, organuf de urmărire penală nemaiavând nici măcar obligația de a-l informa pe comandant despre începerea urmăririi penale;

cu autorizarea organului prevăzut de lege. Rațiunea autorizării este instituirea unei garanții politico-administrative, de a se aprecia în prealabil oportunitatea și utilitatea urmăririi unei infracțiuni, în raport cu interesul public și chiar cu interesul celui vătămat prin aceasta.

Dacă între plângerea prealabilă și celelalte modalități speciale de sesizare sunt
asemănări de regim juridic, fiind atât condiții ale pedepsibilității – lipsa lor excluzând
posibilitatea de pedepsire a infracțiunii -, precum și condiții de procedibilitate, între acestea regăsim totuși și semnificative diferențe.

Astfel, spre deosebire de plângerea prealabilă, sesizarea organului sau a persoanei desemnate de lege, precum și autorizarea organului prevăzut de lege nu pot fi retrase.

De asemenea, legiuitorul nu prevede un termen pentru introducerea unei asemenea sesizări sau pentru acordarea autorizării speciale, astfel încât acestea pot fi făcute/obținute până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale.

De asemenea, spre deosebire de plângerea prealabilă, în celelalte cazuri de sesizare specială, oficialitatea este limitată numai în legătură cu declanșarea acțiunii, nu și referitor la continuarea ei, în sensul că, ulterior sesizării sau autorizării, procesul penal se desfășoară din oficiu, iar organele/persoanele/instituțiile care au dat încuviințarea nu mai pot interveni în exercitarea acțiunii penale. Altfel spus, odată ce a intervenit inițiativa acestor persoane sau organe, în condițiile legii, principiul oficialității devine incident, actele necesare desfășurării procesului penal efectuându-se în continuare din oficiu.

S-a mai arătat în doctrină că inculpatul nu poate renunța la garanția autorizării, fiindcă aceasta este totdeauna stabilită în interes public, și nu în interes privat. Totodată, spre deosebire de dreptul la plângere prealabilă, nu se poate renunța valabil, în mod expres sau tacit, dinainte, la exercițiul dreptului de cerere de autorizare și o pretinsă renunțare nu poate fi în mod util invocată de cineva.

În practică s-a arătat că neregularitatea actului de sesizare constând în lipsa avizului prevăzut de lege, necesar pentru trimiterea în judecată, nu constituie o simplă omisiune a organului de urmărire penală ce poate fi acoperită în urma restituirii cauzei la procuror, ci o condiție pentru punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, a cărei nerespectare impune pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal.

De asemenea, în practică s-a mai arătat că, atâta timp cât actul procesual al trimiterii în judecată s-a realizat cu respectarea tuturor condițiilor cerute de lege la momentul respectiv, instanța nu poate fi împiedicată a judeca, pe motiv că au intervenit schimbări cu privire la calitatea de parlamentar a inculpatului, în sensul că, din cauza prelungirii soluționării procesului, i-a expirat mandatul de parlamentar deținut și a fost învestit cu un nou mandat.

Dobândirea unui nou mandat parlamentar, ulterior sesizării instanței prin rechizitoriu, nu poate impune repetarea procedurii de ridicare a imunității.

Față de caracterul definitiv și nesusceptibil de reexaminare a hotărârii de ridicare a imunității parlamentare, se impune concluzia că situațiile ce se pot ivi ulterior nu mai pot produce efecte, în sensul anulării actului de sesizare a instanței, cu atât mai mult cu cât fiecare ridicare de imunitate se referă la fapte strict determinate ale parlamentarului, iar nu la persoana sa în ansamblu.

În literatura de specialitate și în jurisprudență s-a subliniat că principiul mitior lex consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 5 NCP, fiind legat de condițiile de tragere la răspundere penală, este aplicabil și normelor care reglementează situațiile speciale de sesizare, în caz de succesiune a legilor în timp, determinând chiar împiedicarea începerii urmăririi penale.

Plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune.

Ca modalitatea primară și generală de sesizare a organelor de urmărire penală, este un act procesual pur facultativ. Legiuitorul nu mai prevede în noua reglementare nici situația excepțională prevăzută de art. 221 alin. (4) CPP 1968, când unitatea prevăzută în art. 145 CP 1969, păgubită ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, era obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală, ceea ce dădea plângerii acesteia un caracter obligatoriu.

Plângerea formulată în temeiul art. 288 alin. (1) NCPP nu trebuie confundată cu
plângerea prealabilă, care, așa cum se voi analiza ulterior, este în același timp o condiție de pedepsibilitate (instanța nu poate aplica sancțiunea în cazul neintroducerii/retragerii acesteia) și de procedibilitate (obligă și abilitează organul judiciar să efectueze cercetările).

De asemenea, dacă plângerea prealabilă nu poate fi suplinită cu nicio altă modalitate de sesizare pentru a-și produce efectul, plângerea poate fi înlocuită printr-un denunț sau o sesizare din oficiu.

Reglementând conținutul plângerii, art. 289 NCPP statuează că, alături de datele cerute pentru identificarea persoanei fizice – numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului – sau a persoanei juridice – denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional care formulează plângerea -, petiționarul trebuie să descrie fapta care formează obiectul plângerii și să indice făptuitorul și mijloacele de probă, dacă sunt cunoscute.

Spre deosebire de anterioara reglementare, mijloacele de probă trebuie indicate doar dacă sunt cunoscute, element care vine în concordanță cu art. 99 și art. 100 NCPP, din a căror interpretare reiese că sarcina strângerii și administrării probelor în cursul urmăririi penale îi revine organului de urmărire penală. în aceste condiții, neindicarea mijloacelor de probă (în situația în care nu sunt cunoscute) nu mai poate constitui un motiv de restituire a plângerii pe cale administrativă petiționarului, conform art. 294 alin. (2) NCPP.

Dacă plângerea cuprinde referiri la pretențiile de despăgubire ale persoanei vătămate, ea reprezintă și o constituire ca parte civilă, în art. 20 NCPP nefiind prevăzută o modalitate specială de constituire ca parte civilă.

De menționat că legea nu obligă pe cel care a făcut plângerea să indice și încadrarea juridică a faptei, aceasta urmând a fi stabilită de organele judiciare. Astfel, indicarea greșită a temeiului de drept de către cel care face sesizarea nu poate determina alte efecte procesuale decât cele care urmează a se aplica în raport de datele concrete ale cauzei.

Se recunoaște în continuare posibilitatea formulării plângerii de către reprezentantul (convențional) al celui vătămat (cu mandat special, procura rămânând atașată plângerii) sau de substituiții procesuali (unul dintre soți pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți), în toate aceste cazuri persoana vătămată putând să nu își însușească plângerea.

Este necesară depunerea mandatului, având în vedere că plângerea este un act care poate atrage o anumită răspundere, mergând până la răspunderea penală chiar pentru mandatar, când s-ar dovedi netemeinicia plângerii și s-ar constata că mandatarul cunoștea aceasta.

În lucrările de specialitate s-a arătat că reprezentantul trebuie să prezinte organelor judiciare un mandat, care trebuie să fie special și preferabil întocmit în formă autentică (o procură notarială fiind singurul act valabil și, implicit, acceptabil în cazul persoanelor fizice, exceptând delegația avocațială). în mandat trebuie să se precizeze explicit și clar limitele acestuia (depunerea și/sau redactarea plângerii).

Per a contrario, mandatul general nu conferă dreptul terțului de a depune plângere în locul persoanei vătămate. În cazul persoanelor juridice, mandatarea unei terțe persoane pentru depunerea plângerii se poate face atât prin procură notarială, cât și printr-o adresă ori delegație întocmită de organul de conducere al acestora, cu mențiunea că trebuie să se precizeze în mod expres în act obiectul mandatului. Oricum, organele judiciare pot verifica și completa plângerea depusă, prin audierea ulterioară a persoanei vătămate.

Pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Astfel, reprezentantul legal are doar dreptul să încuviințeze persoanei cu capacitate de exercițiu restrânsă să facă plângere; lipsa formulării unei asemenea plângeri din partea acesteia din urmă nu poate fi suplinită prin plângerea făcută de către reprezentantul legal.

În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.

Când reprezentantul legal nu a făcut plângere ori nu a confirmat plângerea făcută de persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea celui incapabil va putea avea caracterul unui denunț sau va putea fi exploatată ca informație în vederea sesizării din oficiu.

Atunci când plângerea îmbracă forma scrisă, ea trebuie să conțină și semnătura
petiționarului. În lipsa semnăturii, plângerea va fi restituită pe cale administrativă în vederea acoperirii acestei neregularități. în cazul neconformării persoanei vătămate, plângerea poate fi considerată un denunț anonim și un temei pentru sesizarea din oficiu.

Dacă plângerea se face oral, datele necesare se consemnează într-un proces-verbal încheiat de organul care o primește, semnat de persoana care a făcut plângerea.

Cu caracter de noutate, se recunoaște în mod expres valoarea juridică a plângerii în formă electronică, care, în mod similar plângerii în formă scrisă, trebuie să fie semnată de persoana vătămată sau mandatar cu semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale.

Se menține reglementarea de principiu menită a rezolva incidentele referitoare la competența funcțională a organelor judiciare, atât plângerea greșit îndreptată la organul de urmărire penală, cât și plângerea greșit îndreptată la instanța de judecată urmând a se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent. Fiind o reglementare de principiu, pentru rațiuni de identitate, trebuie admis că această prevedere este aplicabilă în mod corespunzător și celorlalte modalități de sesizare.

Este, de asemenea, prevăzută posibilitatea formulării plângerii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar fiind obligat să primească plângerea și să o transmită organului competent din țara pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea, potrivit regulilor de cooperare judiciară în materie penală.

Dacă aspectele sesizate sunt mincinoase, persoana care a făcut plângerea va fi trasă la răspundere penală pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 NCP. În practica judiciară s-a reținut că, în cazul în care inculpatul a fost de
bună-credință, în sensul că nu a intenționat să facă o sesizare calomnioasă, ci numai să își apere interesele sale legitime, el nu se face vinovat de comiterea infracțiunii de denunțare calomnioasă, care se săvârșește atunci când făptuitorul este de rea-credință, adică este conștient că învinuirea pe care o aduce unei persoane este mincinoasă. De asemenea, s-a mai arătat că sesizarea trebuie să se refere la săvârșirea unei infracțiuni, iar nu la o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni.

Ca modalitate mai largă de sesizare a organului de urmărire penală și cea mai simplă formă de sesizare, este supus acelorași reguli aplicabile și plângerii, cu singura diferență că acesta trebuie să se facă personal, cu excepția persoanei care nu are capacitate deplină de exercițiu.

Această formă de sesizare este, în principiu, civică și facultativă, în sensul că o poate face orice persoană în mod voluntar, denunțarea fiind un drept, nu o obligație juridică.

În mod excepțional, denunțul poate fi și obligatoriu. În aceste cazuri, nedenunțarea infracțiunii poate atrage răspunderea penală a celui care avea obligația să o facă. Scopul propriu-zis al obligativității denunțului în aceste cazuri este împiedicarea consumării faptului și numai derivativ încunoștințarea pentru cercetări.

Având în vedere regimul acestei sesizări și recunoașterea oricărei persoane a dreptului de a face o asemenea încunoștințare (notitia criminis), nu este nevoie să se facă prin mandatar, de soț sau copilul major pentru părinți.

În general, orice persoană poate face un denunț, chiar o persoană lipsită de capacitate de exercițiu. Singura condiție pentru cel care face denunțul este să nu fie persoana vătămată prin infracțiune sau un reprezentant ori substituit procesual al ei, fiindcă în această situație ar constitui o plângere, și nu un denunț. Denunțătorul nu este parte în procesul penal, el poate fi martor. Denunțul poate fi scris sau oral și trebuie să conțină aceleași date ca și plângerea, inclusiv semnătura denunțătorului (când denunțul îmbracă forma scrisă). Denunțul oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul în fața căruia s-a depus.

Calificarea juridică greșită pe care eventual ar da-o denunțătorul faptei, la fel ca și în cazul plângerii, nu are nicio influență asupra valorii denunțului.

Dacă denunțul nu cuprinde datele impuse de lege, organul de urmărire penală nu se va considera sesizat și nu este obligat să se pronunțe asupra începerii urmăririi penale decât după completarea datelor cerute de lege, dacă este posibil.

Sunt situații când denunțul este făcut de o persoană care nu își indică identitatea sau indică o identitate falsă ori este făcut de un așa-zis grup anonim (denunțul anonim sau pseudodenunțul), sesizarea neputând fi restituită pe cale administrativă petiționarului.

Nici în aceste condiții, sesizarea nu poate fi considerată un denunț și nu produce efectele prevăzute de lege. însă, în cazul denunțului incomplet formulat, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu.

În cadrul denunțului se înscrie și autodenunțarea din partea infractorului, prin
prezentarea din proprie inițiativă în fața organelor de urmărire penală și recunoașterea faptei săvârșite, demersul său putând duce la înlăturarea răspunderii penale

Ca și în cazul plângerii, sesizarea prin denunț trebuie să se refere la fapte reale, legea sancționând învinuirea mincinoasă făcută prin denunț. În caz de denunț colectiv, fiecare denunțător are răspundere personală. Autodenunțarea falsă nu este incriminată în Codul nostru penal.

Sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere și de alte persoane

Noul Cod de procedură penală prevede în mod expres, în art. 291, un alt mod de sesizare generală externă, și anume sesizarea obligatorie și de îndată a organului de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, despre care a luat la cunoștință în exercitarea atribuțiilor de serviciu, de către:

orice persoană cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public;

orice persoană cu atribuții de control;

orice persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu de interes public.

În cazul primelor două categorii de persoane, obligația de sesizare a organelor de urmărire penală este dublată de cea privind luarea de măsuri care să prevină dispariția urmelor infracțiunii, corpurilor delicte și altor mijloace de probă. Această din urmă obligație operează chiar dacă organul de urmărire a fost sesizat pe altă cale despre comiterea infracțiunii.

Obligația informării organelor de urmărire penală incumbă tuturor acestor categorii de persoane, indiferent de forma juridică a unității în cadrul căreia își exercită atribuțiile respective – publică sau privată -, imperativă fiind doar condiția ca, pentru infracțiunea de care a luat cunoștință, acțiunea penală să se pună în mișcare din oficiu.

Așa cum am arătat denunțul este în principiu civic și voluntar, însă în mod excepțional este oficial și obligatoriu sau profesional și obligatoriu; cel dintâi este denunțul pe care trebuie să îl facă un funcționar public cu privire la infracțiunea în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile și care se numește referință sau informare, iar cel de-al doilea este acela pe care trebuie să îl facă cineva care are obligația legală de a denunța infracțiunea despre care a luat cunoștință în exercițiul profesiunii sale (denunțul oficial poate fi și profesional, în sensul că funcționarul public a luat cunoștință despre infracțiune în exercițiul funcțiunii sale de poliție judiciară).

Sesizarea obligatorie se apropie de denunțul obligatoriu, cu distincția că sesizarea devine obligatorie pentru o persoană prin prisma calității pe care o are și în legătură cu activitatea de serviciu pe care o desfășoară.

În cazul în care persoanele prevăzute la art. 291 NCPP iau cunoștință de comiterea unei infracțiuni, dar nu acolo unde sunt angajate sau în exercitarea funcției, pot sesiza organele de urmărire penală, dar prin introducerea unui denunț potrivit art. 290 NCPP.

Distincția nu este pur formală, deoarece, dacă denunțul are caracter facultativ, sesizarea prevăzută la art. 291 NCPP este obligatorie, neîndeplinirea acestei obligații constituind infracțiunea de omisiune a sesizării, prevăzută de art. 267 NCP.

Potrivit acestei norme de incriminare, funcționarul public care, luând cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

În Expunerea de motive la Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, Secțiunea a 2-a, pct. 2.2. Titlul II „Dispoziții privind modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale”, se arată următoarele: „S-a realizat o reglementare uniformă a competențelor organelor de control care constată infracțiuni cu prilejul desfășurării activității, prin compatibilizarea textelor din actele normative care le reglementează activitatea cu cele ale art. 61 din noul Cod de procedură penală. Aceste dispoziții au fost reevaluate pentru a pune în acord legile speciale care acordă atribuții investigative unor autorități nejudiciare cu dispozițiile art. 61 din noul Cod de procedură penală, în situațiile în care actele de control poartă asupra unor fapte care constituie, totodată, și infracțiuni. S-a transpus astfel noua concepție privind exercitarea atribuțiilor de constatare a infracțiunilor și valorificarea procesuală a informațiilor și a probelor materiale strânse de către organele nejudiciare, cu ocazia constatării comiterii unei infracțiuni, actele întocmite cu această ocazie fiind limitate la scopul și funcțiile instituite în art. 61 din Codul de procedură penală, constituind doar acte de sesizare a organului de urmărire penală. Modificările au avut, de asemenea, în vedere stabilirea limitelor în care autoritățile nejudiciare pot face investigații, valorificarea probatorie a constatărilor, prezervarea privilegiului nonautoin- criminării, inviolabilității domiciliului în sensul CEDO, protecția spațiilor profesionale”.

Menționăm că, potrivit art. 61 și art. 62 NCPP, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească un
proces- verbal despre împrejurările constatate:

organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; de exemplu, actele de constatare privind încălcarea prevederilor Codului silvic (Legea nr. 46/2008) întocmite de angajați împuterniciți de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva sau de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură (pădurari, brigadieri, tehnicieni silvici ș.a.); actele de constatare întocmite de organele financiar-fiscale (de exemplu, Direcția Generală Antifraudă) ș.a.;

organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor; de exemplu, actele de constatare întocmite de organele de specialitate ale administrației publice centrale în domeniul încălcării prevederilor Codului aerian (O.G. nr. 29/1997);

organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege; de exemplu, potrivit Legii nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, această componentă a Ministerului Afacerilor Interne are, prin structurile sale specializate, atribuții în descoperirea infracțiunilor în timpul executării misiunilor specifice și în efectuarea actelor necesare începerii urmăririi penale

Sesizarea din oficiu

Spre deosebire de modul anterior de reglementare a sesizării din oficiu, noul Cod de procedură penală prevede în mod expres posibilitatea organelor de urmărire penală de a se sesiza din oficiu doar în situațiile în care află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât prin plângere, denunț sau actele încheiate de alte organe de constatare.

Considerăm că, în ipoteza expusă, legiuitorul are în vedere plângerea sau denunțul care îndeplinește toate condițiile de formă și de fond și care depășește faza administrativă de înlăturare a neregularităților.

În situația în care plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, iar în urma restituirii pe cale administrativă petiționarul nu a înlăturat deficiențele constatate, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu cu privire la infracțiunea despre care a luat cunoștință în această formă, neputându-se considera astfel că există vreo interdicție în acest sens.

Abia în momentul în care petiționarul a înlăturat deficiențele constatate și s-a depășit faza preliminară a examinării sesizării, putem considera că ne aflăm în prezența unei plângeri sau a unui denunț, situație care duce, din acest moment, la imposibilitatea organului de urmărire penală de a se mai sesiza din oficiu cu privire la infracțiunile care reies din aceste modalități de sesizare.

În lipsa plângerii, a denunțului, a actelor încheiate de către organele de constatare, atunci când organul de urmărire află pe orice cale că s-a săvârșit o infracțiune, încheie un proces-verbal de sesizare din oficiu. Dacă îndeplinește condițiile prevăzute de art. 305 NCPP, acesta poate determina începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală trebuind să întocmească o ordonanță în acest sens, întrucât procesul-verbal de sesizare din oficiu nu poate cuprinde actul procesual al începerii urmăririi penale. Sesizarea din oficiu nu poate determina începerea urmăririi penale în cazul în care legea prevede un mod special de sesizare potrivit art. 288 alin. (2) NCPP.

Sesizarea din oficiu se poate realiza în cazul: constatării unei infracțiuni flagrante, situație în care organul de urmărire penală încheie un proces-verbal; denunțurilor anonime; mijloacelor de informare în masă (presa scrisă și audiovizuală); zvonului public; cercetării altor fapte; când se ia cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni prin activități informativ-operative specifice etc.

Astfel, în cazul constatării unor infracțiuni de către alte organe decât cele de urmărire penală, potrivit art. 61, art. 62 NCPP, organul de urmărire penală nu se va mai sesiza din oficiu, întrucât respectivele procese-verbale reprezintă actul de sesizare a organului de urmărire penală.

Nerespectarea regulilor referitoare la sesizarea din oficiu, în sensul cunoașterii despre o infracțiune săvârșită și/sau despre autorul ei și omisiunii autosesizării, atrage sancțiuni de ordin penal pentru persoana vinovată, fapta putând întruni elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 NCP, omisiune a sesizării, prevăzută de art. 267 NCP, sau favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 NCP, după caz, chiar dacă legea nu a instituit în mod expres un termen în care să se facă sesizarea în cauză.

Regula generală este ca aceasta să intervină imediat după momentul în care organul de urmărire penală a aflat că s-a săvârșit o infracțiune și nu a fost sesizat în alt mod.

Așadar, sesizarea din oficiu, ca modalitate internă de sesizare, este de aplicabilitate imediată și are caracter imperativ ori de câte ori organele judiciare nu sunt sesizate prin plângere, denunț sau alt mod cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau la faptul că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni, acest ultim aspect fiind valabil în cazul infracțiunilor a căror tentativă se pedepsește.

1.6. Infracțiunea flagrantă

Potrivit art. 293 NCPP, este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire – flagrantă propriu-zisă sau flagrantă actuală respectiv infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune – cvasiflagrantă sau flagrantă prin asimilare.

În doctrină s-a arătat că descoperirea infracțiunii în momentul săvârșirii înseamnă prinderea făptuitorului în timpul și la locul săvârșirii faptei. Imediat după săvârșire înseamnă cât mai aproape de momentul săvârșirii (de exemplu, momentul părăsirii încăperii de către cel ce comisese un furt). Această apropiere în timp nu a putut fi determinată de lege, în mod uniform, pentru toate cazurile ce se pot ivi în practică, astfel că urmează să se stabilească de la caz la caz de către organele judiciare, pe baza datelor concrete ale cauzei. Pentru existența stării de flagranță nu este suficientă numai descoperirea faptei în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, ci este necesară și prinderea făptuitorului în acel moment sau imediat după aceasta. De exemplu, găsirea unui cadavru încă sângerând și cald sau a unei case în flăcări nu constituie stare de flagranță, dacă nu este descoperit și infractorul în condițiile prevăzute de lege.

Termenul „săvârșire" are înțelesul stabilit de art. 174 NCP, adică săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.

Urmărirea făptuitorului „imediat după săvârșire" înseamnă urmărirea acestuia din momentul în care a fugit de la locul infracțiunii.

Condiția surprinderii făptuitorului „aproape de locul infracțiunii" conține, implicit, și condiția apropierii în timp a momentului surprinderii de cel al săvârșirii infracțiunii, termenul „surprindere" exprimând și această condiție de timp.

„Participant la infracțiune" poate fi o persoană care a contribuit la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autor, instigator sau complice.

Nu poate fi cvasiflagranță atunci când, după un anumit timp, făptuitorul este
recunoscut întâmplător de persoana vătămată, de martori ca fiind acela care ar fi comis
infracțiunea sau care este găsit întâmplător, la o verificare de rutină, cu arme, instrumente sau alte obiecte care ar fi putut fi folosite la comiterea infracțiunii; legea cere pentru flagranță ca făptuitorul să fie „urmărit" sau „surprins", ceea ce presupune o acțiune care să fie situată în timp aproape de momentul comiterii infracțiunii și să ducă la presupunerea că el este persoana care s-a implicat în săvârșirea acesteia..

Infracțiunea continuă se consideră flagrantă până la încetarea acțiunii ilicite,
făptuitorul găsindu-se în flagranță pe toată durata săvârșirii infracțiunii. În ceea ce privește infracțiunea continuată, dacă făptuitorul a fost descoperit în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșirea unuia dintre actele materiale care o compun, nu pot fi considerate în flagranță și celelalte acte săvârșite anterior.

Infracțiunea complexă este flagrantă dacă toate acțiunile infracționale care o compun au fost descoperite în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire.

În noua definiție a infracțiunii flagrante, legiuitorul acordă caracterul flagrant unei infracțiuni și atunci când făptuitorul este urmărit imediat după săvârșirea infracțiunii de organele de ordine publică și de siguranță națională. Potrivit art. 61 alin. (2)-(4) NCPP, organele de ordine publică și de siguranță națională au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă.

În cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală. Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în procesul-verbal. Actele încheiate, împreună cu mijloacele materiale de probă, se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.

Din interpretarea dispozițiilor art. 61 alin. (5) NCPP reiese că procesul-verbal încheiat de organele de ordine publică și de siguranță națională cu ocazia constatării infracțiunii flagrante are o singură funcție, respectiv cea de act de sesizare a organelor de urmărire penală, potrivit art. 288 alin. (1) raportat la art. 61 alin. (1) lit. c) NCPP, neputând primi și valoarea unui mijloc de probă. Doar procesul-verbal de percheziție întocmit cu ocazia depistării făptuitorului, respectiv mijloacele materiale de probă ridicate cu această ocazie pot primi relevanță probatorie. În aceste condiții, valorificarea constatării personale și directe de către organele de ordine publică și de siguranță națională a circumstanțelor depistării făptuitorului în flagrant se va face prin aplicarea dispozițiilor art. 114 alin. (4) NCPP, respectiv prin audierea persoanelor care au întocmit procesele-verbale, mijlocul de probă urmând a fi astfel declarația de martor. Spre deosebire de procesul-verbal întocmit de către organele de ordine publică și de siguranță națională, cel întocmit de către organul de urmărire penală cu ocazia depistării în flagrant a făptuitorului are dublă funcție, pe de o parte, are natura juridică a unui act de sesizare a organului de urmărire penală – sesizare din oficiu, potrivit art. 288 alin. (1) raportat la art. 292 NCPP -, iar, pe de altă parte, cuprinzând constatările personale și directe ale unui organ de urmărire penală, constituie și mijloc de probă – înscris, potrivit art. 198 alin. (2) NCPP.

Menționăm că în ambele situații organul de urmărire penală, dacă consideră că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 305 NCPP, va dispune începerea urmăririi penale prin ordonanță, procesul-verbal neputând îndeplini această funcție. în situația în care infracțiunea flagrantă este depistată de către organul de urmărire penală, aceasta este singura situație în care procesul-verbal de constatare primește valoare probatorie, deși este administrat ca mijloc de probă înainte de stabilirea cadrului procesual.

În caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. în caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate, cu propunerea de clasare a cauzei.

Subliniem că noul Cod de procedură penală nu mai prevede o procedură specială în cazul infracțiunilor flagrante, toate infracțiunile urmând procedura de drept comun.

La primirea sesizării, potrivit art. 294 NCPP, organul de cercetare penală își va verifica competența:

în cazul în care constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, înaintează cauza procurorului, întocmind un referat cu propunere de trimitere a sesizării organului competent [art. 58 alin. (3) NCPP];

în cazul în care constată că este competent să efectueze urmărirea penală, verifică:

dacă sesizarea îndeplinește condițiile legale de admisibilitate. în situația în care plângerea sau denunțul (măsura nu se aplică și în cazul în care actul de sesizare îl reprezintă actul încheiat de alt organ de constatare sau este reprezentat de un mod special de sesizare) nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă sau neclară, se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea elementelor care lipsesc.

Măsura restituirii pe cale administrativă este diferită de cea avută în vedere de soluția de clasare prevăzută de art. 315 alin. (1) lit. a) NCPP, când organul de urmărire penală constată neregularități de fond și de formă esențiale ale actului de sesizare.

Astfel, în cazul în care plângerea informă conține neregularități ce pot fi remediate, se va restitui pe cale administrativă petiționarului, în vederea acoperirii respectivelor neregularități, însă dacă aceasta conține neregularități esențiale, organul de cercetare penală va propune procurorului clasarea în temeiul art. 315 alin. (1) lit. a) NCPP, fără efectuarea altor acte procedurale.

Prin urmare, nu este nevoie ca în prima fază organul de urmărire penală să restituie pe cale administrativă plângerea și, dacă petentul nu acoperă neregularitățile sau noua plângere conține alte neregularități, abia atunci să poată dispune soluția de clasare.

Procedura administrativă nu reprezintă o procedură prealabilă soluției de clasare, soluțiile adoptate de organul de urmărire penală sunt independente și țin de caracterul esențial sau nu al neregularităților actului de sesizare. De exemplu, dacă petentul omite să indice CNP-ul, domiciliul, semnătura, se va face aplicarea dispozițiilor art. 294 alin. (2) NCPP privind restituirea pe cale administrativă, însă dacă acesta reclamă fapte absurde, neverosimile sau nu îndeplinește condiții de formă esențiale, cum este cea a numelui sau denumirii petentului, atunci organul de urmărire penală va dispune clasarea.

În condițiileîn care, în prima situație, organul de urmărire penală nu dispune o soluție de clasare, măsura administrativă de restituire nu poate fi supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară, putând face, eventual, obiectul controlului potrivit art. 336 și art. 339 NCPP. în cea de-a doua situație însă, persoana interesată poate contesta soluția de clasare a procurorului potrivit art. 339 și art. 340 NCPP, pentru a demonstra caracterul cel puțin verosimil al faptelor reclamate;

dacă din cuprinsul sesizării nu rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) NCPP. în cazul în care sesizarea îndeplinește condițiile legale de admisibilitate sau, în urma restituirii pe cale administrativă, petiționarul a indicat elementele care lipsesc, organul de cercetare penală verifică dacă din cuprinsul sesizării rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) NCPP.

În caz afirmativ, organul de cercetare penală va înainta procurorului actele, împreună cu referatul prin care va propune clasarea, fără a efectua acte de urmărire penală în cauză. Dacă procurorul va aprecia propunerea întemeiată, va dispune, prin ordonanță, clasarea.

În caz negativ, organul de cercetare penală va dispune, prin ordonanță, începerea urmăririi penale cu privire la faptă, fără a efectua alte verificări prealabile.

Noua structură a procesului penal nu mai prevede o fază a actelor premergătoare, ci doar două faze: faza de investigare a faptei și faza de investigare a persoanei.

Astfel, de la momentul luării la cunoștință despre comiterea unei infracțiuni, dacă sunt competente, sesizarea îndeplinește condițiile de admisibilitate și nu sunt incidente impedimentele care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) NCPP, organele de urmărire penală sunt obligate să înceapă urmărirea penală cu privire la faptă și să stabilească astfel cadrul legal în vederea respectării garanțiilor procesuale recunoscute părților și subiecților procesuali principali.

Dacă, potrivit reglementării anterioare, organele de urmărire penală aveau facultatea de a efectua acte premergătoare în vederea verificării sau completării informațiilor din actul de sesizare pentru începerea urmăririi, noul Cod de procedură penală nu mai prevede această posibilitate, astfel că orice act întocmit în afara cadrului procesual stabilit prin începerea urmăririi penale va fi considerat a fi efectuat cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, atrăgând nulitatea acestuia, potrivit art. 280 alin. (1) NCPP, iar probele obținute în această fază, indiferent de mijlocul de probă (nici chiar proces-verbal) utilizat în acest sens, vor fi excluse, ca fiind obținute în mod nelegal, potrivit art. 102 alin. (2) NCPP

Prin urmare, nemaiexistând o fază a actelor premergătoare, dacă sunt îndeplinite condițiile arătate, se va dispune începerea urmăririi penale in rem, după care se vor efectua acte de cercetare atât pentru verificarea sau completarea informațiilor din actul de sesizare, cât și cu privire la strângerea probelor necesare referitoare la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Astfel, chiar dacă se poate întâmpla ca în momentul în care organul de urmărire penală ia cunoștință de săvârșirea unei fapte penale datele existente cu privire la infracțiune să fie insuficiente pentru începerea urmăririi penale, dar să se întrevadă posibilitatea de a fi completate, sau să existe date suficiente cu privire la fapta penală săvârșită, dar să se întrezărească existența unei cauze de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale (și deci cauză de împiedicare a începerii urmăririi penale), cauză care nu este pentru moment suficient de concretizată, organul de urmărire penală nu va putea efectua acte premergătoare, ci trebuie stabilit cadrul procesual prin începerea urmăririi penale cu privire la faptă, care să confere legalitate actelor cu caracter procedural penal efectuate.

Considerăm că organul de cercetare penală nu poate efectua acte cu caracter procedural în calitate de organ de poliție judiciară, însă acestuia nu i se poate interzice a efectua acte de verificare în calitate de organ de poliție cu atribuții administrative – de exemplu, potrivit art. 26 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, republicată, printre atribuțiile acesteia regăsim activitatea de culegere de informații în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii infracțiunilor, precum și a altor fapte ilicite. Aceste informații nu vor putea fi însă valorificate ca atare, ca probe în cadrul procesului penal.

În conformitate cu art. 294¹ NCPP, ori de câte ori este necesară o autorizare prealabilă sau îndeplinirea unei alte condiții prealabile pentru începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală efectuează verificări prealabile. în aceste situații, odată cu sesizarea instituției competente, parchetul va înainta un referat întocmit de procurorul căruia i-a fost repartizată lucrarea, care va cuprinde rezultatele verificărilor prealabile referitoare la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana cu privire la care se solicită autorizarea prealabilă sau îndeplinirea altei condiții prealabile.

În condițiile în care, în structura sa, noul Cod de procedură penală folosește sintagme diferite, în funcție de tipul urmăririi penale – „începerea urmăririi penale", când se referă la urmărirea penală care se derulează față de faptă, și „continuarea/efectuarea urmăririi penale", când se referă la urmărirea penală care se desfășoară față de persoană -, din interpretarea gramaticală a textului de la art. 294¹ NCPP ar rezulta că aceste verificări prealabile sunt obligatorii în toate situațiile date înainte de începerea urmăririi penale cu privire la faptă.

Considerăm însă că sintagma „începerea urmăririi penale" din conținutul art. 294¹ NCPP ar trebui interpretată în raport de dispozițiile art. 305 alin. (4) NCPP, potrivit cărora „față de persoanele pentru care urmărirea penală este condiționată de obținerea unei autorizații prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiții prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate dispune numai după obținerea autorizației ori după îndeplinirea condiției”.

În aceste condiții, apreciem că textul supus analizei se referă la efectuarea urmăririi penale față de o persoană, și nu la începerea urmăririi cu privire la faptă, situația specială în care s-ar afla persoana cu privire la care s-a făcut sesizarea nefiind astfel un impediment pentru începerea urmăririi penale cu privire la faptă și administrarea tuturor mijloacelor de probă prevăzute de lege.

Aceste verificări prealabile ar trebui să fie limitate cantitativ și calitativ la îndeplinirea activităților necesare atingerii scopului lor legal, astfel, ele se întreprind până la limita mecesităților impuse de începerea urmării penale față de persoana în cauză.

CAPITOLUL II
PLÂNGEREA PREALABILĂ

Considerații generale

Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată printr-o infracțiune își manifestă voința de a fi tras la răspundere penală făptuitorul, act fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale și, ca urmare, nu poate începe și nici continua urmărirea penală.

Această modalitate specială de sesizare a organelor de urmărire penală poate fi privită ca o dublă manifestare de voință a persoanei vătămate: în primul rând, ca o încunoștințare a organelor judiciare, iar, în al doilea rând, ca o expresie a voinței acesteia ca infracțiunea comisă să fie urmărită și judecată.

În jurisprudența Curții Constituționale s-a susținut că stabilirea infracțiunilor în cazul cărora este necesară plângerea prealabilă, cât și a celor în care urmărirea penală se desfășoară din oficiu reprezintă o opțiune a legiuitorului, iar distincțiile prevăzute de lege nu înseamnă privilegii pentru vreuna dintre părțile procesului penal și nici discriminări; prin punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, legiuitorul a avut în vedere și posibilitatea ca inculpatul să fie iertat de persoana vătămată și astfel să înceteze procesul penal, posibilitate pe care inculpatul o poate avea numai în mod excepțional când acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Și în noua reglementare a Codului de procedură penală, ca excepție de la principiul oficialității procesului penal, legiuitorul statuează că punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere.

Existența acestei instituții își găsește justificarea în contextul gradului redus de pericol social pe care îl prezintă anumite fapte, împrejurării că prin publicitatea pe care ar genera-o desfășurarea procesului penal s-ar putea reînnoi suferințele persoanei vătămate, ar deveni publice chestiuni prea intime și delicate și ar compromite buna reputație și interesele victimei și familiei sale, iar în unele cazuri ar fi și imposibilă constatarea caracterului delictuos al infracțiunii, peste voința și fără concursul persoanei vătămate.

În aceste cazuri, oficialitatea este înlocuită cu aspecte proprii disponibilității, dar, așa cum s-a arătat în lucrările de specialitate, această caracteristică nu se confundă total cu cea specifică procesului civil. Una dintre cele mai importante diferențe este aceea că, spre deosebire de procesul civil, în care persoana interesată are dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată, în procesul penal persoana vătămată nu poate determina limitele acțiunii penale declanșate.

În ceea ce privește natura juridică a plângerii prealabile, aceasta își păstrează
caracterul mixt, fiind atât o instituție de drept penal, cât și o instituție de drept procesual
penal.

Astfel, potrivit reglementării penale, plângerea prealabilă este o cauză de pedepsibilitate (condiție a punibilități), aplicarea sancțiunii prevăzute de legea penală fiind condiționată de existența acesteia, iar, din punct de vedere procesual penal, plângerea prealabilă este o condiție de procedibilitate, deoarece numai existența ei determină
declanșarea și desfășurarea procesului penal.. În acest sens, s-a arătat că lipsa plângerii prealabile constituie cauză de impunibilitate a faptei, iar, din punct de vedere formal, constituie impediment pentru promovarea acțiunii penale și, în general, pentru procedibilitate.

În doctrină s-a arătat că plângerea prealabilă este, din punct de vedere procesual, un act de sesizare a organului competent să o primească și o condiție indispensabilă începerii urmăririi penale, punerii în mișcare a acțiunii penale, cât și desfășurării în continuare a procesului penal, însă ea nu reprezintă în sine un act de punere în mișcare a acțiunii penale.

Titular al acțiunii penale, deci al dreptului de a o pune în mișcare, ca și de a dispune de ea, este, prin urmare, tot statul (prin organele judiciare), și nu persoana vătămată. Persoana vătămată care nu introduce sau care își retrage plângerea prealabilă nu dispune de acțiunea penală, ci face doar să fie îndeplinită condiția sub care statul a făcut declarația anticipată de renunțare la acțiunea penală.

Menționăm că plângerea prealabilă nu obligă organul de urmărire penală să dispună începerea urmăririi penale, dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 305 NCPP.

Din punct de vedere al legii penale, în cazul infracțiunilor cu privire la care se impune o asemenea plângere, existența ei constituie o condiție esențială pentru aplicarea sancțiunilor prevăzute în legea penală, potrivit art. 16 alin. (1) lit. e) și g) NCPP, lipsa plângerii prealabile sau retragerea ei constituind cauze de împiedicare a punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale.

Astfel, declarația autentificată dată în fața notarului public, prin care persoana vătămată arată că „renunță la acțiunea penală” cu privire la o infracțiune pentru care legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, echivalează cu retragerea plângerii prealabile, instanța dispunând încetarea procesului penal, conform art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.

În conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 67/2015, cauza de reducere a pedepsei reglementată în dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 este incidentă, indiferent dacă persoana care a calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002, a comis o infracțiune gravă sau o infracțiune care nu se include în sfera acestei noțiuni.

Aplicabilitatea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu este condiționată de emiterea rechizitoriului de către procuror, fiind suficient ca denunțul să conducă la începerea urmăririi penale. 

În temeiul art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. cu referire la art. 131 alin. (2) C. pen. anterior, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpat ca urmare a retragerii plângerilor prealabile de către părțile vătămate C. și D., pentru cele două infracțiuni de lovire sau alte violențe. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului A., dându-i spre executare pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare. În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele complementare, inculpatului urmând a-i interzice drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. anterior.

În baza art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. cu referire la art. 131 alin. (2) C. pen. anterior, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpate, ca urmare a retragerii plângerilor prealabile ale părților vătămate C. și B. pentru cele două infracțiuni de lovire sau alte violențe.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, între alții, părțile civile B. și C. și inculpatul A.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând hotărârea primei instanțe, atât prin prisma motivelor de apel invocate de părți, cât și în conformitate cu prevederile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, apreciază ca fiind întemeiat, în parte, doar apelul declarat de inculpatul A., celelalte apeluri fiind nefondate. Apelurile declarate de părțile civile B. și C.:

Critica formulată de părțile civile se referă la greșita încetare a procesului penal pornit împotriva inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, susținându-se că părțile vătămate nu și-au retras plângerea prealabilă. În realitate, manifestarea de voință exprimată în fața notarului a fost în sensul „împăcării” cu inculpații, instituție diferită de cea a „retragerii plângerii”, iar cum împăcarea a survenit ulterior citirii actului de sesizare, ea nu mai putea avea ca efect încetarea procesului penal, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 159 alin. (3) C. pen.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, în prealabil, că infracțiunile au fost săvârșite sub imperiul legii penale anterioare și au fost judecate după intrarea în vigoare a noului Cod penal, astfel că, în cauză, s-a apreciat asupra aplicării legii penale mai favorabile, prima instanță concluzionând, corect, că legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpaților este legea penală anterioară.

Este adevărat că împăcarea părților, ca și plângerea prealabilă, are un caracter mixt, de drept penal și de drept procesual penal. Din perspectiva caracterului de drept penal, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere dispozițiile art. 132 C. pen. anterior, ca lege penală mai favorabilă, conform cărora „împăcarea părților este o cauză care înlătură răspunderea penală.” Conform art. 132 alin. (2) C. pen. anterior, „împăcarea este personală.”

În reglementarea anterioară, împăcarea părților reprezenta înțelegerea intervenită între partea vătămată și autorul infracțiunii (aceeași semnificație, de altfel, o are și în Codul penal în vigoare, doar că, sub aspectul dreptului material, împăcarea în noua reglementare penală nu se mai realizează între părți, ci între subiecții procesuali principali, astfel cum sunt stabiliți în art. 33 C. proc. pen.). Esențial însă, în ceea ce privește distincția dintre instituția retragerii plângerii prealabile și instituția împăcării, este că, spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, care este un act juridic unilateral, împăcarea părților este un act bilateral, implicând cu necesitate acordul de voință al celor două părți.

Revenind la datele dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că părțile vătămate B. și C. au dat în fața notarului declarațiile autentificate din 29 aprilie 2015 și, respectiv, din 27 aprilie 2015, prin care au arătat că „renunță la acțiunea penală din dosarul nr. X/2/2014 aflat pe rolul Curții de Apel București, Secția a II-a penală, pe aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută în art. 193 C. pen., față de inculpații A., E., F. și H., între părți intervenind împăcarea.”

Sub aspectul terminologiei folosite, declarațiile sunt neconforme Codului penal, însă expresia „renunț la acțiunea penală” echivalează, evident, cu retragerea plângerii prealabile.

Mențiunea din finalul declarației, în sensul că „a intervenit împăcarea între părți” nu poate fi valorificată ca o veritabilă împăcare în sensul art. 132 C. pen. anterior, întrucât, așa cum s-a arătat, pentru a fi valabilă, împăcarea trebuie să implice acordul de voință al celor două părți. Rezultă, evident, că în fața notarului nu au fost prezente decât părțile vătămate, nu și inculpații, astfel că notarul a luat act doar de manifestarea unilaterală de voință a părților vătămate și aceasta este aceea a retragerii plângerii („renunț la acțiunea penală”).

Așa cum s-a reținut și în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/2006, pronunțată într-un recurs în interesul legii, „încetarea procesului penal în cazul infracțiunilor pentru care împăcarea părților înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanță numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voință al inculpatului și persoanei vătămate de a se împăca.”

Din declarația dată în fața notarului nu rezultă decât manifestarea unilaterală de voință a părților vătămate; în fața primei instanțe părțile, deși prezente, nu au învederat că doresc să se împace, iar în apel, prin apărătorii aleși, inculpații au arătat că între părți nu a intervenit împăcarea, ci retragerea plângerii prealabile.

Pentru aceste considerente, soluția primei instanțe, de a înceta procesul penal constatând că a intervenit retragerea plângerii prealabile, este corectă.

Apelul declarat de inculpatul A.:

Sub aspectul individualizării pedepselor, inculpatul a solicitat, între altele, reducerea acestora prin aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține ca fiind întemeiată solicitarea vizând aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, cu consecința reducerii cuantumului pedepselor aplicate.

Din adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul București a rezultat că denunțul formulat de inculpatul A. în data de 9 octombrie 2015 a fost valorificat sub aspect probator, în dosarul nr. X/P/2014, în care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul I.

Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere și Decizia nr. 67/2015 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, conform căreia excluderea de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege a persoanei care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care nu a comis o infracțiune gravă este neconstituțională.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin adresa din data de 3 februarie 2016, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a comunicat că în data de 9 octombrie 2015 A. a formulat un denunț împotriva inculpaților I., J. și K., înregistrat la nr. X/P/2015 și conexat la data de 16 octombrie 2015 la dosarul nr. X/P/2014, acesta urmând a fi valorificat sub aspect probator în dosarul nr. X/P/2014.

Conform art. 19 din Legea nr. 682/2002, cu corecturile de constituționalitate aduse prin Decizia nr. 67/2015 a Curții Constituționale a României, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care „denunță și facilitează tragerea la răspundere penală” a unei persoane care a săvârșit o infracțiune gravă.

În speță, inculpatul a denunțat persoane ce au comis infracțiuni de evaziune fiscală și spălare a banilor, facilitând astfel tragerea la răspundere penală a acestora.

Pentru aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu este necesar să se fi întocmit rechizitoriu de către procuror; este suficient ca denunțul să conțină datele necesare care să fi determinat începerea urmăririi penale de către procuror, iar aceste date există, astfel cum rezultă din copia denunțului atașată adresei parchetului.

Sub acest aspect, solicitarea inculpatului este întemeiată, Înalta Curte de Casație și Justiție urmând să procedeze la reducerea pedepselor aplicate inculpatului, în condițiile în care limitele speciale se reduc la jumătate, conform beneficiului acordat de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței nr. 99/F din 12 iunie 2015 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală. A desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând, în principal:

A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În ceea ce privește caracterul indivizibil al plângerii prealabile, s-a arătat în doctrină că el produce o extindere a plângerii prealabile peste voința persoanei vătămate. Astfel, în cazul în care o faptă a produs o vătămare mai multor persoane, răspunderea penală a făptuitorului este antrenată, chiar dacă plângerea prealabilă provine numai de la una dintre persoanele vătămate, aceasta reprezentând indivizibilitatea activă a plângerii penale. Dacă la săvârșirea infracțiunii au participat mai mulți făptuitori, plângerea prealabilă introdusă împotriva unuia dintre ei atrage răspunderea penală pentru toți participanții la acea infracțiune, potrivit indivizibilității pasive a plângerii prealabile.

În acest caz, retragerea plângerii produce însă efecte chiar dacă nu a fost făcută față de toți participanții, fiind eficientă în raport cu cel față de care a fost retrasă plângerea, întrucât, conform alin. (2) al art. 158 NCP, nu mai există indivizibilitate pasivă în caz de retragere. în privința retragerii plângerii, s-a mai susținut că trebuie să existe o declarație expresă în acest sens și că retragerea trebuie să fie totală și necondiționată. Din analiza comparativă cu instituția împăcării reiese că nici în legea nouă nu există, cu referire la retragerea plângerii prealabile, o dispoziție expresă care să consacre, alături de înlăturarea răspunderii penale, și înlăturarea răspunderii civile, deci stingerea acțiunii civile.

În caz de concurs de infracțiuni, toate urmăribile la plângere prealabilă, dacă plângerea este făcută numai pentru una sau unele dintre ele, numai acestea pot fi urmărite, iar dacă unele dintre faptele concurente sunt urmăribile din oficiu, acestea se vor urmări, indiferent dacă pentru celelalte s-a formulat sau nu plângere prealabilă.

În cazul unui concurs de infracțiuni, dacă pentru una dintre infracțiunile concurente noul Cod penal a introdus o dispoziție potrivit căreia acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar aceasta declară că nu formulează plângere prealabilă, instanța poate dispune încetarea procesului penal pentru infracțiunea menționată numai în ipoteza în care noul Cod penal, în ansamblul său, constituie legea penală mai favorabilă. În ipoteza în care, prin aplicarea globală, Codul penal anterior constituie legea penală mai favorabilă, instanța menține soluția de condamnare și pentru infracțiunea concurentă pentru care nu este îndeplinită, conform noului Cod penal, condiția existenței plângerii prealabile.

Astfel, prin decizia nr. 147/P din 5 decembrie 2013, Curtea de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, a respins apelurile declarate de apelanții inculpați S.T. și S.D. împotriva sentinței penale nr. 437 din 16 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța, ca nefondate.

În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. anterior, a admis apelul declarat de procuror împotriva aceleiași sentințe penale. A desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând, a dispus: A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului S.D. prin sentința penală apelată și a repus în individualitatea lor pedepsele componente.

În baza art. 334 C. proc. pen. anterior, a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului S.D., din infracțiunea de vătămare corporală prevăzută în art. 181 alin. (1) C. pen. anterior, în infracțiunea de tentativă la omor calificat prevăzută în art. 20 C. pen. anterior raportat la art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior.

În baza art. 20 C. pen. anterior raportat la art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (2) și art. 76 C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul S.D. la pedeapsa de 4 ani și 9 luni închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen. anterior, a contopit pedeapsa de 4 ani și 9 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior aplicată inculpatului prin prezenta decizie cu pedeapsa de 5 luni închisoare aplicată prin sentința penală apelată pentru infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 alin. (1) și (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (2) și art. 76 C. pen. anterior, în final, inculpatul S.D. urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 4 ani și 9 luni închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, în condițiile art. 57 C. pen. anterior. În baza art. 71 C. pen. anterior, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, pe durata executării pedepsei închisorii.

A înlăturat din cuprinsul sentinței penale apelate dispozițiile privind aplicarea art. 81 – art. 82 C. pen. anterior și art. 71 alin. (5) C. pen. anterior.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Împotriva deciziei nr. 147/P din 5 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, au declarat recurs inculpații S.T. și S.D.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul instanței la data de 7 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție fiind învestită cu judecarea recursului înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, potrivit dispozițiilor tranzitorii din Legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală, respectiv dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, recursul ce face obiectul prezentei cauze se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, fiind declarat împotriva unei hotărâri care a fost supusă apelului potrivit legii vechi, așa încât rămâne în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că decizia recurată a fost pronunțată la data de 5 decembrie 2013, ulterior intrării în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior.

Examinând recursurile formulate de inculpații S.T. și S.D., conform dispozițiilor art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, dar și conform prevederilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt nefondate, pentru următoarele motive:

Potrivit art. 38510 alin. (1) și (2) C. proc. pen. anterior, motivele de recurs se formulează în scris, prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că inculpatul S.D. nu a depus motivele de recurs cu respectarea termenului prevăzut de dispozițiile anterior menționate.

Conform art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. anterior, în cazul în care nu se respectă termenul prevăzut în alin. (2) al art. 38510 C. proc. pen. anterior, instanța de recurs examinează numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție va examina criticile care se circumscriu cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. anterior, precum și cele vizând aplicarea legii penale mai favorabile, singurele care pot fi luate în considerare din oficiu, potrivit dispozițiilor legale menționate.

Deși cazul de casare invocat de inculpat prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. anterior face parte dintre cele care pot fi examinate din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că solicitarea inculpatului de reindividualizare a pedepsei nu intră sub incidența acestui caz de casare, întrucât prin Legea nr. 2/2013 a fost modificat, prin înlăturarea tezei privind greșita individualizare a pedepsei, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin urmare, temeinicia deciziei atacate – sub aspectul individualizării pedepsei – nu mai poate fi examinată în recurs.

În ce-l privește pe inculpatul S.T., se apreciază că a fost respectat termenul prevăzut în art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior.

Criticile formulate de recurentul inculpat S.T., subsumate cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. anterior, vizează aplicarea legii penale mai favorabile și, în consecință, reducerea pedepsei aplicate.

Examinând incidența legii penale mai favorabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în timpul judecării cauzei în calea de atac exercitată de inculpați a intrat în vigoare noul Cod penal, care a adus schimbări, printre altele, în ceea ce privește infracțiunea de omor calificat, dar și cu privire la condițiile de tragere la răspundere penală referitoare la infracțiunea de violare de domiciliu.

Modificările ivite în cursul judecării cauzei în recurs, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, Codul penal anterior și Codul penal în vigoare, impun soluționarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situație tranzitorie.

Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională, sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 C. pen., a pronunțat Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

Determinarea legii penale mai favorabile și alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispozițiilor penale din legi succesive care își găsesc aplicarea în speță, utilizând criteriul aprecierii in concreto.

Pentru a deveni aplicabile dispozițiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiției de existență a unei situații tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzației să fie infracțiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă, cât și conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.

Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiții, se constată că violarea de domiciliu, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpați, continuă să fie incriminată în noul Cod penal, având, așadar, corespondent în noua reglementare.

Art. 192 alin. (1) C. pen. anterior prevede următoarele: (1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 4 ani. (2) În cazul în care fapta se săvârșește de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopții sau prin folosire de calități mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.. (3) Pentru fapta prevăzută în alin. (1), acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.”

În noul Cod penal, violarea de domiciliu este incriminată în art. 224, după cum urmează: (1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (2) În cazul în care fapta este săvârșită de o persoană înarmată, în timpul nopții ori prin folosire de calități mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. (3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.

În ceea ce privește variantele agravate, noul Cod penal înlătură varianta agravată a comiterii faptei de violare de domiciliu de către două sau mai multe persoane împreună, dar menține forma agravată determinată de săvârșirea faptei în timpul nopții.

Prin urmare, potrivit legii noi, fapta inculpaților s-ar încadra în dispozițiile art. 224 alin. (2) C. pen., reținerea formei agravate fiind justificată de împrejurarea comiterii faptei în timpul nopții.

De asemenea, noul Cod penal a modificat condițiile de tragere la răspundere penală, în sensul că s-a renunțat la urmărirea penală a faptei din oficiu, în cazul variantelor agravate, fapta urmărindu-se întotdeauna la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Ca atare, pentru determinarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte de Casație și Justiție va avea în vedere această modificare a condițiilor de tragere Ia răspundere penală, dar și împrejurarea că, în cauză, urmărirea penală a fost efectuată din oficiu, iar la termenul din 27 iunie 2014, părțile vătămate D.V. și D.E. au declarat că nu înțeleg să formuleze plângere prealabilă împotriva inculpaților.

Din această perspectivă, în speță, condiția suplimentară cerută de art. 224 alin. (3) C. pen. nefiind îndeplinită, determină o situație mai ușoară pentru inculpați în cazul în care s-ar aplica legea nouă, întrucât ar conduce la soluția de încetare a procesului penal pentru infracțiunea de violare de domiciliu.

În ceea ce privește fapta de omor, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpați, se constată că aceasta continuă să fie incriminată în noul Cod penal, având, așadar, corespondent în noua reglementare.

Astfel, fapta de a ucide o persoană este în continuare incriminată, fiind prevăzută ca infracțiune în art. 188 C. pen. și fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod penal nu mai prevede varianta agravată a comiterii în public a infracțiunii de omor.

Înlăturarea elementului circumstanțial agravant influențează doar încadrarea juridică a faptei potrivit legii noi, în sensul că nu va mai putea fi reținută infracțiunea în forma calificată, ci doar varianta tip prevăzută în art. 188 C. pen. și nu are efecte cu privire la incriminarea faptei de a ucide o persoană, care a rămas în continuare prevăzută de legea penală.

În ceea ce privește condițiile de existență a tentativei și cele privind tratamentul sancționator, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea nu au fost modificate, fiind preluate în integralitate și cu aceleași consecințe în art. 32 și art. 33 C. pen.

În favoarea inculpaților au fost reținute circumstanțe atenuante prevăzute în art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, fiind valorificată, printre altele, împrejurarea că săvârșirea faptelor a fost generată de gestul părții vătămate D.E., de a-l stropi cu oțet pe inculpatul S.T. și de conduita fiului acesteia, D.G., de a se refugia în curtea familiei S.

Asemenea circumstanțe atenuante referitoare la împrejurări legate de fapta comisă care diminuează gravitatea infracțiunii au corespondent în legea nouă, fiind prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.

Astfel, în conformitate cu art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., pot constitui circumstanțe atenuante judiciare împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

La momentul comiterii, infracțiunea de omor calificat era prevăzută în art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani, sancțiune care, prin aplicarea cauzei de reducere a pedepsei prevăzute în art. 21 C. pen. anterior, era redusă la limite cuprinse între 7 ani și 6 luni și 12 ani și 6 luni închisoare. Ca efect al reținerii de circumstanțe atenuante, a fost aplicată inculpaților câte o pedeapsă de 4 ani și 9 luni închisoare.

Potrivit legii noi, faptele inculpaților corespund infracțiunii prevăzute în art. 188 alin. (1) C. pen., care este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 10 ani la 20 ani. Prin aplicarea succesivă, în ordinea prevăzută în art. 79 alin. (1) C. pen., a dispozițiilor privind sancționarea tentativei (art. 33 alin. 2 C. pen.) și a celor privind efectele circumstanțelor atenuante (art. 76 alin. 1 C. pen.), limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea de omor se reduc inițial la jumătate, fiind între 5 ani și 10 ani închisoare și, în continuare, cu o treime, ajungând să se situeze, în final, între 3 ani și 4 luni și, respectiv, 6 ani și 8 luni închisoare.

Respectând principiul proporționalității, adică a raționamentului pe care instanțele de fond și de apel l-au avut în vedere în procesul de individualizare a sancțiunilor, și ținând seama de limitele anterior menționate, dar și de faptul că prin aplicarea dispozițiilor din legea nouă minimul a fost majorat la 3 ani și 4 luni închisoare, iar maximul a fost redus de la 7 ani și 6 luni închisoare la 6 ani și 8 luni închisoare, pedepsele pe care instanța le-ar putea stabili ar fi de 5 ani închisoare pentru fiecare dintre inculpați (reprezentând pedeapsa medie în noile limite).

Ca atare, prin aplicarea legii noi, instanța de recurs ar trebui să dispună în ceea ce-i privește pe recurenții inculpați încetarea procesului penal pentru infracțiunea de violare de domiciliu, așa cum s-a reținut anterior, și să stabilească câte o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru tentativă la infracțiunea de omor, mai mare decât cea care a fost aplicată pe baza legii vechi, în condițiile reținerii concursului real de infracțiuni.

În consecință, legea penală mai favorabilă inculpaților este vechea reglementare penală și nu se impune admiterea recursului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații S.T. și S.D. împotriva deciziei nr. 147/P din 5 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Condiții de fond și de formă

Titularii plângerii prealabile

Titularul plângerii prealabile. în condițiile în care legiuitorul a reglementat instituția plângerii prealabile pentru a ocroti în primul rând interesele celui vătămat prin infracțiune, dreptul de a introduce plângerea prealabilă este strict personal, individual și netransmisibil.

Acest drept nu poate fi transferat altor persoane nici prin acte între vii, nici prin succesiune legală sau testamentară..

Astfel, titularul plângerii prealabile poate fi numai persoana vătămată, adică subiectul pasiv al infracțiunii, a cărui vătămare este consecința directă a infracțiunii, nu și partea civilă care nu îndeplinește și condiția de a fi subiect pasiv al infracțiunii reclamate.

Poate face plângere prealabilă persoana fizică personal și persoana juridică prin
reprezentantul legal, excepțiile fiind expres prevăzute de lege:

pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal;

persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Aceste din urmă persoane nu au dreptul de a introduce plângere prealabilă în locul minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă. însă, în căzui introducerii plângerii de către aceste persoane, dacă minorul consimte în mod expres la plângerea făcută, ea capătă caracterul unei plângeri prealabile valabile; consimțământul trebuie însă să intervină înăuntrul termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea dreptului de a introduce plângere prealabilă.

În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sa încuviințează actele persoanei vătămate, plângerea se face de noul reprezentant legal.

Astfel, legiuitorul păstrează distincția între capacitatea naturală de a fi subiect (titular) al dreptului de a face plângere prealabilă (de a avea dreptul ideal) și capacitatea juridică de a exercita acest drept. Deși prima capacitate o au și minorii sau incapabilii, aceștia nu au capacitatea de exercițiu al dreptului de a face plângere prealabilă..

Exercitarea dreptului poate fi făcută și prin mandatar, în acest caz dispozițiile de la plângere fiind aplicabile prin analogie, sub condiția ca mandatul să fie special, procura să fie atașată plângerii, iar aceste două acte să fie depuse în termen la organele de urmărire penală.

În practica judiciară s-a arătat că mandatul special trebuie să fie dat în cadrul
termenului prevăzut pentru introducerea plângerii prealabile, astfel că lipsa calității procesuale a persoanei care a introdus plângerea prealabilă la organul competent pentru persoana vătămată nu se acoperă printr-un mandat dat după depășirea termenului;

În cazul în care plângerea prealabilă a fost făcută de o persoană fără calitate, persoana vătămată o poate însuși printr-o declarație dată în termen organului de cercetare penală, situație în care plângerea este considerată legal făcută; în conținutul mandatului trebuie să se precizeze împotriva cui se face plângerea prealabilă și pentru ce faptă, o procură cu caracter general nu poate servi pentru introducerea plângerii prealabile; nu se poate reține lipsa plângerii prealabile în cazul în care aceasta a fost formulată și introdusă în baza contractului de asistență juridică de către avocatul persoanei vătămate.

În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, sunt prevăzute situații excepționale, când acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu, potrivit art. 157 NCP:

dacă persoana vătămată a decedat sau, în cazul persoanei juridice, aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii (caz reglementat expres în cod, ca urmare a soluțiilor jurisprudențiale). În lipsa unei distincții prevăzute expres în lege, regula este aplicabilă indiferent de cauza decesului/ lichidării, respectiv dacă aceasta a fost cauzată de inculpat sau nu. Dacă acest lucru a intervenit după introducerea plângerii prealabile, procesul penal va continua, deoarece legal nu există posibilitatea ca o altă persoană să retragă plângerea prealabilă; numai decesul suspectului sau inculpatului atrage clasarea sau încetarea procesului penal.

în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă;

în cazul în care cel vătămat este o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor – caz prevăzut cu titlu de noutate în actuala reglementare, ca protecție suplimentară a persoanelor juridice aflate în situația dată.

În ceea ce privește raportul dintre cele două modalități de declanșare a procesului penal, s-a apreciat că punerea în mișcare a acțiunii penale se face din oficiu numai în subsidiar, și anume dacă cei îndreptățiți de lege nu au introdus plângerea prealabilă la organul judiciar competent..

În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror, ca o modalitate suplimentară de protejare a categoriilor de persoane vulnerabile împotriva oricăror acte de inducere în eroare.

În această situație, atâta timp cât legiuitorul nu prevede o procedură specială prin care procurorul să își dea acordul, acesta poate rezulta din soluția de clasare, însă nimic nu îl împiedică în a audia persoanele implicate, dacă are vreun dubiu în legătură cu manifestarea liberă a voinței persoanei vătămate.

Retragerea plângerii prealabile, în cazul în care o astfel de plângere a fost introdusă de reprezentantul legal al minorului sau de minor cu încuviințarea reprezentantului legal, se face în condițiile cerute de lege pentru exercitarea drepturilor persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau având capacitate de exercițiu restrânsă.

Termenul de introducere

Noua reglementare a acestei instituții pune la dispoziția persoanei vătămate un termen mai lung pentru a formula plângere prealabilă, acesta fiind de 3 luni, și nu de 2 luni, ca în vechea reglementare, și curge:

din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. în acord cu principiul rolului activ al organului de urmărire penală și pentru a nu afecta termenul de prescripție a răspunderii penale, s-a modificat criteriul în funcție de care curge termenul de la care persoana vătămată are posibilitatea de a formula plângere prealabilă; exercițiul plângerii prealabile nu mai depinde de momentul la care aceasta a știut cine este făptuitorul, ci de acela la care a aflat despre săvârșirea faptei.

Era și normal să fie așa, întrucât sesizarea privește fapta, nu făptuitorul. În acest sens, în doctrină s-a arătat că cel ce face plângerea nu o poate restrânge, după voia sa, la unul sau la unii dintre participanții la infracțiune, ci, determinând condiția punibilității faptului, face punibil acest fapt contra tuturor acelora care l-au comis sau au participat (principiul indivizibilității pasive a plângerii);

când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei.

În noul Cod de procedură penală se observă că nu se mai face distincție în funcție de tipul capacității de exercițiu, în situația oricărui minor sau incapabil, termenul curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei;

în cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al persoanei vătămate minore sau incapabile, termenul curge de la data numirii unui nou reprezentant legal, în acest caz acțiunea penală putându-se pune în mișcare și din oficiu.

Prevederea unui termen mult mai scurt pentru introducerea plângerii prealabile decât termenul de prescripție a răspunderii penale își găsește rațiunea, pe de o parte, în interesul social și particular de a nu lăsa ca persoana vătămată, prin voința sa, să țină un timp prea îndelungat pe făptuitor (adevărat sau pretins) sub amenințarea plângerii prealabile, iar, pe de altă parte, în prezumția că, după trecerea unui termen suficient de lung pentru hotărâre și acțiune, persoana vătămată nu mai voiește și nu mai are motiv serios de a face plângere.

Termenul de 3 luni prevăzut de art. 296 NCPP pentru introducerea plângerii prealabile considerăm că este un termen procedural, ce se calculează potrivit art. 269 și art. 270 NCPP, iar nerespectarea acestuia atrage consecințele specifice nerespectării unui termen procedural, prevăzute de art. 268 alin. (1) NCPP[ adică decăderea din dreptul de a introduce plângere al persoanei vătămate și anularea plângerii prealabile.

Potrivit opiniilor doctrinare potrivit cu care, în situația în care persoana vătămată ar fi împiedicată de o cauză temeinică (forță majoră, caz fortuit) de a introduce plângerea în termen, această plângere va putea fi primită peste termen. Codul de procedură penală prevede, de altfel, și un alt caz de eventuală introducere peste termen a plângerii prealabile, și anume atunci când este schimbată încadrarea juridică a faptei, caz în care persoana vătămată este chemată înaintea organelor judiciare și întrebată dacă înțelege să facă plângere. în această ipoteză, termenul prevăzut pentru introducerea plângerii curge de la data când persoana vătămată s-a găsit în situația de a o putea introduce. În ceea ce privește natura acestui termen, au fost și autori care au arătat că termenul de introducere a plângerii prealabile este unul substanțial, care poate fi suspendat și întrerupt ca orice termen de prescripție a răspunderii penale, și, totodată, autori care au susținut că termenul are un caracter special, cu elemente substanțiale, dar și de procedură, arătând că depășirea termenului de introducere a plângerii prealabile atrage soluții de fond – încetarea urmăririi penale și încetarea procesului penal -, nu anularea sesizării organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, exprimând astfel stingerea dreptului de a trage la răspundere penală. În același timp, deși este un termen substanțial, este supus, în ceea ce privește calcularea și posibilitatea prorogării sale, normelor cuprinse de Codul de procedură penală pentru termenele procedurale.

În art. 69 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 se prevede un caz de suspendare a
termenului prevăzut de art. 296 NCPP, respectiv dacă procedura de mediere a fost declanșată în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acest termen se suspendă pe durata desfășurării medierii. Dacă părțile aflate în conflict nu au încheiat o înțelegere, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din lege (este vorba de înțelegerea încheiată în urma soluționării conflictului), persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în același termen, care își va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare.

În condițiile în care dispozițiile privind termenul de introducere a plângerii prealabile nu conțin niciun fel de distincție referitoare la formele de săvârșire a infracțiunii, acestea se aplică indiferent dacă infracțiunile constau în fapte consumate sau în fapte epuizate, termenul curgând fără niciun fel de diferențiere din momentul cunoașterii faptei. Astfel, apreciem că sunt aplicabile, mutatis mutandis, dispozițiile Deciziei nr. 10 din 18 februarie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cu care termenul pentru introducerea plângerii prealabile, în cazul infracțiunilor continue sau continuate, nu curge de la momentul consumării sau, după caz, al epuizării infracțiunii, ci de la data la care persoana vătămată sau persoana îndreptățită a reclama a aflat despre săvârșirea faptei.

Rezultă deci că pentru începerea curgerii termenului nu este necesară epuizarea infracțiunii, fiind suficient să fi fost începută comiterea acesteia sau să fi debutat acțiunea (în cazul infracțiunii continue) ori să se fi comis prima acțiune (în cazul infracțiunii continuate), cu îndeplinirea evidentă a condiției ca persoana vătămată să fi cunoscut săvârșirea faptei, pentru ca termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) NCPP să înceapă să curgă de la acea dată.

Astfel, termenul de 3 luni prevăzut de art. 296 alin. (1) NCPP poate să curgă:

din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii săvârșirii ei;

din momentul cunoașterii săvârșirii infracțiunii, moment care se poate situa după momentul consumării, până la cel al epuizării;

din momentul epuizării sau ulterior acestuia, odată cu luarea la cunoștință a
săvârșirii infracțiunii, în care caz nu trebuie depășit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Dacă înăuntrul termenului de prescripție a răspunderii penale nu s-a formulat plângere prealabilă, fiindcă nu se putea face, din motivul că nu a fost cunoscută fapta sau s-a știut, dar s-a întârziat cu introducerea plângerii prealabile, infracțiunea rămâne nepedepsibilă și neurmăribilă.

În practica judiciară s-a reținut că termenul trebuie respectat și în cazul în care
plângerea se face prin mandatar; atunci când tragerea la răspundere penală este condiționată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, plângerea făcută de soț pentru soție sau de către părinte pentru copilul său, minor cu capacitate restrânsă, nu poate duce la punerea în mișcare a acțiunii penale. Ratificarea unei asemenea plângeri de către persoana efectiv vătămată, cu efect de promovare a acțiunii penale, nu ar putea fi făcută de- câtîn termenul prevăzut de lege pentru promovarea plângerii prealabile; dacă după întocmirea procesului-verbal de cercetare la fața locului victima unui accident de circulație a depus plângere în termenul legal, dar organul de urmărire penală a înregistrat-o numai după primirea actului medico-legal privind durata îngrijirilor medicale, persoanei vătămate nu i se poate imputa nicio culpă, astfel că sesizarea se consideră valabil[. Practica instanței supreme a mai stabilit că nu este tardivă plângerea prealabilă depusă în termen la organul de cercetare penală, dar restituită ulterior spre completare de către persoana vătămată, chiar dacă depunerea ulterioară se face după expirarea termenului.

Dispozițiile privind termenul de introducere a plângerii prealabile nu sunt aplicabile în situațiile când acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu de către organul de urmărire penală, potrivit art. 157 NCP.

Curtea Constituțională a reținut că stabilirea de către legiuitor a unui termen în care poate fi introdusă plângerea prealabilă nu aduce atingere în vreun fel dreptului părților la un proces echitabil, respectiv la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale. Dimpotrivă, instituirea unui asemenea termen este menită să asigure soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, să prevină eventualele abuzuri și să limiteze efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice. De altfel, referindu-se la problematica termenelor în justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că „statele contractante se bucură pe bună dreptate de o marjă de apreciere atunci când trebuie să se spună cum trebuie reglementat dreptul de acces la justiție”.

Spre deosebire de celelalte modalități speciale de sesizare, derularea procesului penal poate fi influențată de atitudinea persoanei vătămate nu numai în ceea ce privește declanșarea – formularea sau renunțarea la formularea plângerii prealabile -, dar și desfășurarea lui, prin retragerea plângerii prealabile.

Potrivit art. 158 NCP, retragerea plângerii prealabile poate interveni până la
pronunțarea unei hotărâri definitive, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile. Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, conform art. 159 NCP, împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres, așadar, nu în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă. împăcarea înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă și produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.

Neintroducerea plângerii, renunțarea la plângerea neintrodusă și retragerea plângerii introduse, după cum am arătat mai sus, produc efecte erga omnes, pe de o parte, fiindcă ele sunt acte unilaterale, pe de altă parte, fiindcă plângerea este indivizibilă față de participanții la infracțiune.

Retragerea plângerii prealabile este o renunțare la această plângere după ce a fost introdusă, ea deosebindu-se de renunțarea propriu-zisă, adică anterioară introducerii ei. Așa cum s-a arătat în doctrină, dacă este admisibilă retragerea, cu atât mai mult trebuie să fie admisibilă renunțarea la exercițiul dreptului de exercițiu al plângerii prealabile.

Renunțarea, retragerea plângerii sau împăcarea părților au efect irevocabil, în sensul că persoana vătămată nu mai poate reveni asupra ei, după cum nu mai poate formula o nouă plângere pentru aceeași faptă.

Conținutul plângerii prealabile

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când prin plângerea prealabilă persoana vătămată trebuia să indice autorul, noul Cod de procedură penală nu mai diferențiază conținutul și forma plângerii prealabile de cea clasică, persoana vătămată urmând să indice făptuitorul doar dacă este cunoscut, esențial fiind să fie exprimată dorința acesteia de a fi promovată acțiunea penală141. Pentru exprimarea acestei dorințe, nu se cere vreo formulă specială, ci este suficient dacă se poate deduce acea voință din expunerea faptelor pe care le conține plângerea prealabilă151. Tot astfel, nu este o condiție a valabilității formale a plângerii prealabile ca în cerere să fie întrebuințată sintagma „plângere prealabilă"'51.

În doctrină s-a arătat că, dacă alta ar fi în realitate fapta decât acea descrisă de plângere și dacă pentru aceasta este necesară plângerea prealabilă, nu se poate proceda la urmărirea sau la judecarea acelei fapte decât dacă s-a făcut o nouă plângere, care să aibă ca obiect fapta săvârșită în realitate.

Dacă fapta descrisă în plângere se află în concurs cu alte fapte, de asemenea urmăribile și judecabile la plângere prealabilă, și plângerea nu privește și aceste fapte, ele nu pot face obiectul urmăririi penale ca urmare a introducerii plângerii prealabile, deoarece organul căruia i-a fost adresată plângerea este învestit prin plângerea prealabilă numai cu privire la fapta care formează obiectul plângerii.

Dacă pentru fapta descrisă nu se cere plângere prealabilă, plângerea făcută va avea valoarea unei simple plângeri sau a unui denunț și, deci, dacă a fost introdusă la organul de urmărire penală, acesta se va considera sesizat cu urmărirea faptei respective, iar dacă plângerea a fost introdusă la instanța de judecată, aceasta o va trimite organului de urmărire penală.

În practica judiciară s-a susținut că înscrisul intitulat „declarație”, scris de organul de poliție și semnat de persoana vătămată, are valoarea unei plângeri prealabile, dacă descrie modul în care a fost săvârșită infracțiunea, se face referire la făptuitor și se solicită tragerea la răspundere a acestuia; o asemenea declarație poate fi făcută și oral, organul de poliție fiind obligat să o consemneze într-un proces-verbal; deși nu se prevede în mod expres, însăși rațiunea de a fi a plângerii prealabile reclamă ca aceasta să conțină în mod obligatoriu, alături de descrierea faptei, dorința persoanei vătămate ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală; dacă această manifestare de voință a persoanei vătămate lipsește, ea poate fi înlăturată în termenul prevăzut pentru depunerea plângerii, cu prilejul audierii persoanei vătămate.

Împrejurarea că persoana vătămată a dat mai multe declarații în cursul urmăririi penale, în care a descris în detaliu săvârșirea infracțiunii, l-a indicat pe făptuitor și s-a constituit parte civilă, echivalează cu o plângere prealabilă; dacă declarația persoanei vătămate dată în cursul urmăririi penale cuprinde descrierea faptei de lovire, indicarea autorului și a mijloacelor de probă, rezultă intenția sa în privința tragerii la răspundere penală a agresorului.

În cazul plângerii prealabile nu sunt aplicabile dispozițiile privind restituirea pe cale administrativă, însă, deoarece este posibil ca plângerea prealabilă să fie informă, organul de urmărire penală este nevoit să facă demersuri în vederea identificării persoanei vătămate, pentru a lămuri aspectele respective. Dacă această procedură ar dura mai mult de 3 luni, nu putem aprecia că persoana vătămată pierde termenul, întrucât manifestarea sa de voință a fost exprimată în termenul legal.

Plângerea prealabilă făcută de reprezentantul unei persoane fără capacitate de exercițiu trebuie să cuprindă mențiuni privind vârsta minorului, situația persoanei incapabile și capacitatea de reprezentant legal. Când plângerea prealabilă se introduce prin mandatar special, se anexează și copia legalizată de pe acest mandat.

CAPITOLUL III

ORGANELE COMPETENTE ÎN SOLUȚIONAREA PLÂNGERII PREALABILE

Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii, fiind astfel menținută, în acord cu funcțiile judiciare și structura procesului penal, imposibilitatea persoanei vătămate de a se adresa direct cu plângere prealabilă instanței de judecată.

Plângerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar necompetent, acesta având obligația de a o trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.

În cazul în care persoana vătămată a introdus plângerea prealabilă în termenul legal la organul judiciar necompetent, iar acesta, în loc să o trimită pe cale administrativă organului competent, a îndrumat persoana vătămată să se adreseze acestuia, noua plângere nu poate fi respinsă ca tardivă, având în vedere existența primei plângeri prealabile introduse în termen legal; împrejurarea că organul judiciar greșit sesizat nu a respectat prevederile legale nu este imputabilă persoanei vătămate și nu poate fi sancționată cu încetarea procesului penal.

Dacă faptele ce formează obiectul plângerii prealabile tardiv introduse constituie infracțiuni pentru care competența de rezolvare aparține altui organ judiciar, nu se dispune încetarea urmăririi penale sau restituirea plângerii persoanei vătămate, ci se trimite plângerea organului de urmărire penală competentt.

La primirea plângerii prealabile, organul de urmărire penală verifică dacă aceasta îndeplinește condițiile de formă și dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege. în cazul în care constată că este tardivă, organul de cercetare penală înaintează procurorului acteie încheiate, împreună cu referatul cu propunere de clasare.

Ca efect al principiului oficialității, în caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile, urmând a chema ulterior persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală, iar, în caz contrar, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate și referatul cu propunere de clasare.

Astfel, în cazul în care o infracțiune pentru care se cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate este flagrantă, are loc o revenire în parte la principiul oficialității, în sensul că organul de urmărire penală este obligat să procedeze la constatarea săvârșirii ei chiar în lipsa plângerii prealabile, probele obținute în aceste condiții constituind dovezi esențiale în soluționarea cauzei, dacă persoana vătămată ar introduce plângere prealabilă, ele neputând fi obținute decât în momentul săvârșirii infracțiunii.

Dacă se constată că într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală este
necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere. în caz afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate și referatul cu propunere de clasare [măsura este prevăzută în mod corespunzător și în sarcina instanței în faza judecății – art. 386 alin. (2) NCPP]. Când, în cauză, persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor sau dacă între timp persoana vătămată a decedat ori, în cazul persoanei juridice, aceasta a fost lichidată, acțiunea penală va continua din oficiu, în temeiul art. 157 alin. (4) și (5) NCP.

Astfel, spre deosebire de reglementarea anterioară, în care se prevedea obligația organului de urmărire penală de a chema persoana pentru a verifica manifestarea de voință în sensul inițierii acțiunii penale împotriva făptuitorului, în situația schimbării de încadrare juridică și a infracțiunii flagrante, în actuala reglementare, în mod corect se stabilește obligația organului de urmărire penală, în toate cauzele în care s-au efectuat acte de urmărire penală, de a verifica manifestarea de voință a persoanei vătămate.

Organul de urmărire penală are obligația să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă înțelege să facă plângere, uzând de toate mijloacele procedurale prevăzute de lege în acest sens.

În situația schimbării încadrării juridice, momentul de la care curge termenul de 3 luni în care persoana vătămată poate formula plângerea prealabilă nu este data luării la cunoștință de săvârșirea faptei, ci acela al schimbării încadrării juridice de către organul judiciar.

În practica judiciară s-a susținut că în mod nelegal a procedat organul judiciar care, după schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 182 CP 1969 în infracțiunea prevăzută de art. 181 CP 1969, a dispus încetarea procesului penal, constatând că nu există plângere prealabilă, în loc să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă face plângere și, în funcție de răspuns, să continue sau să înceteze procesul penal.

Având în vedere că plângerea prealabilă – ca instituție de drept penal – este legată de condițiile tragerii la răspundere penală, principiul mitior lex este aplicabil și normelor referitoare la plângerea prealabilă, în caz de succesiune a legilor.

Astfel, în situația în care se constată că, într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală până la intrarea în vigoare a noului Cod penal, este necesară plângerea prealabilă potrivit noii legi [de exemplu, violarea de domiciliu în formă calificată, prevăzută de art. 224 alin. (2) NCP, tulburarea de posesie, prevăzută de art. 256 NCP], organul de urmărire penală va trebui să cheme persoana vătămată și o întrebe dacă înțelege să formuleze plângere prealabilă, în caz contrar dispunând clasarea. Când acțiunea penală a fost pusă în mișcare la plângerea prealabilă, iar ulterior fapta a primit o încadrare pentru care nu era necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală continuă cercetarea, plângerea prealabilă fiind considerată ca o simplă plângere.

CONCLUZII

Realitățile vieții juridice actuale și aderarea României la Uniunea Europeană în anul 2007 au impus modernizarea sistemului normativ procesual penal în vigoare, prin crearea unui cadru legislativ nou care să asigure simplificarea procedurilor judiciare, reducerea duratei proceselor și să reinstaureze respectul și încrederea opiniei publice în actul de justiție.

În acest sens, prin Legea nr. 135/2010 a fost adoptat noul Cod de procedură penală care conține, în ansamblu, reglementări substanțial îmbunătățite în comparație cu cele vechi.

Având în vedere iminența aplicabilității dispozițiilor noului act normativ referitoare la instituțiile subiect al prezentei lucrări, voi sintetiza în cele ce urmează aspectele de noutate prevăzute în actuala legislație.

Sesizarea organelor de urmărire penală este reglementată în Partea specială, Titlul I „Urmărirea penală”, Capitolul II, Secțiunea 1 „Reglementări generale” și Secțiunea a 2-a „Plângerea prealabilă”, art. 288-292, art. 295-298.

Sub aspect general, actuala legislație este mai bine sistematizată, grupată și explicată, pe instituții, iar în sens concret, dispozițiile referitoare la modurile de sesizare sunt comasate în cadrul aceleiași secțiuni, în comparație cu vechea reglementare, ale cărei norme erau prevăzute în capitole și secțiuni diferite.

Astfel, primul element de noutate se regăsește în alin. (1) al art. 288, prin includerea și recunoașterea, în mod explicit, a actelor încheiate de alte organe de constatare drept acte
generale de sesizare.

Reglementarea trebuie coroborată cu dispozițiile conținute în Partea generală, Titlul III, Secțiunea a 5-a, art. 61-62, care stabilesc organele de constatare și recunosc procesului-verbal încheiat de acestea caracterul unui act oficial de sesizare a organelor de urmărire penală.

De asemenea, alin. (2) al art. 288 este mai bine structurat comparativ cu vechile dispoziții conținute de art. 221 alin. (2). Textul noului Cod de procedură penală prevede că, în situațiile în care .punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea persoanei prevăzute de lege, la cererea de urmărire penală a autorității competente ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora, implicit acțiunea penală neputând fi pusă în mișcare.

Această reglementare trebuie interpretată, de lege ferenda, în coroborare cu textul
art. 295-297 NCPP și cu dispozițiile specifice conținute în noul Cod penal, iar de lege lata cu dispozițiile conținute în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată.

Ultimul alineat al art. 288 transpune în materie procesual penală, în scopul realizării unei sistematizări unitare a modurilor de sesizare, dispozițiile art. 431 NCP.

Ca element de noutate față de vechea reglementare – prevăzută de art. 337 C. pen. -, numărul infracțiunilor săvârșite de militari pentru care este necesară sesizarea comandantului în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale a crescut datorită incriminării infracțiunii de „părăsire a postului sau comenzii” (art. 416 NCP).

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I, ed. a 2-a, Editura All Beck, București, 2003;

C.Ș. Morăreanu, Drept procesual penal. Curs universitar, Editura Hamangiu, București, 2009;

I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura PRO, 1997;

I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea Generală-în lumina noului Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, București 2014;

M. . Olariu, C. Marin, Drept procesual penal. Partea generală. Curs universitar, Editura Universul juridic, București, 2015;

Gr.Gr.Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București 2013;

N. Volonciu ș.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu București 2014;

M. Udroiu, Procedură Penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2014;

C. Voicu, A.S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, Noul Cod de procedură penală, Ghid de aplicare pentru practicieniu, Editura Hamangiu 2014;

V. D. Zlătescu, Drept privat comparat, Ed. Oscar Print, București, 1997 ;

Articole din reviste de specialitate

M. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea actualui Cod de procedură penală, în R.R.D., nr. 9/1969;

Surse electonice

Practică judiciară

Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1897 din 28 mai 2008;

C.S.J., secxția penală, decizia nr. 828/1999;

C.S.J, secția penală, decizia nr. 2153/1995;

C.C.R. decizia nr., 161/2000;

I.C.C.J., secțiile unite, dec. nr. 10 din 18 februarie;

Î.C.C.J, secția penală decizia nr. 158/A din 13 aprilie 2016;

C.A. București, secția I penală, decizia nr. 2060/2003;