Procedura Partajului Judiciar
=== 1011d6854bdb14ddb06c0774d09421699980c730_61725_1 ===
CUPRINS
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Noțiune și reglementare
Domeniul de aplicare
Caracterele partajului
1.3.1. Caracterul imprescriptibil al partajului
1.3.2. Caracterul potestativ al partajului
1.3.3. Caracterul facultativ al partajului
1.3.4. Caracterul de ordine publică al normelor privind partajul
1.3.5. Caracterul reciproc al dreptului de a cere partajul
1.3.6. Caracterul universal al partajului succesoral
CAPITOLUL II ETAPELE PROCEDURII PARTAJULUI JUDICIAR
Reguli aplicabile
Cuprinsul cererii de partaj
Declarațiile părților
Rolul activ al instenței. Înțelegerea dintre părți
CAPITOLUL III PROCEDURA PARTAJULUI JUDICIAR PROPRIU-ZIS
Modalitățile de realizare a partajului judiciar
Partajul în natură
Formarea și atribuirea loturilor
Atribuirea lotului unui copărtaș
Vânzarea bunului de către părți prin bună învoială sau de către executorul judecătoresc
CAPITOLUL IV HOTĂRÂREA DE PARTAJ
Soluționarea cererii de partaj
Efectele hotărârii de partaj
Căile de atac
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C. civ. – Codul civil
C.proc. civ. – Codul de procedură civilă
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctul
vol. – volumul
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
1.1. Noțiune și reglementare
Unul dintre principalele atribute ale dreptului de proprietate este dispoziția.
În virtutea acestei prerogative, fiecare coproprietar poate hotărî în mod liber dacă dorește sau nu să rămână în indiviziune, iar ceilalți coproprietari nu se pot opune hotărârii celui care solicită încetarea stării de coproprietate (indiviziune). Încetarea acestei stări se poate realiza prin mai multe modalități, în principal, conform acordului de voință al coindivizarilor (partajul voluntar sau amiabil) sau, în caz de neînțelegere ori când este obligatoriu potrivit legii, pe baza unei hotărâri judecătorești (partajul judiciar), prin:
împărțirea în natură a bunului (bunurilor), când natura acestuia permite divizarea, eventual, cu o compensare parțială în bani pentru loturile cu valoare mai mică decât cele corespunzătoare cotelor-părți din dreptul de proprietate ale copărtașilor cărora le sunt atribuite; sau
prin atribuirea bunului (bunuilor) în natură unuia ori unora dintre coproprietari, cu obligarea la plata unei sume de bani (sulte) celorlalți coproprietari, atunci când împărțeala în natură nu este posibilă și unul/unii dintre coproprietari solicită atribuirea bunului; sau
prin vânzarea bunului (bunurilor) prin bună învoială ori la licitație publică și împărțirea prețului obținut între coproprietari, conform cotelor-părți ale acestora din dreptul de proprietate.
Partajul este definit ca operațiune juridică prin care se sistează starea de coproprietate născută din succesiune, contract, uzucapiune, dobândirea de bunuri în timpul căsătoriei.
În literatura juridică recentă, partajul a fost definit ca fiind operațiunea juridică prin care, atât în cazul coproprietății, cât și în cazul indiviziunii, drepturile reale principale pe cote-părți se transformă în drepturi pure și simple asupra unor bunuri sau asupra unor părți materiale din acestea ori asupra echivalentului acestor bunuri.
Se arată, de asemenea, că, deși, de regulă, partajul este privit ca o împărțire materială a bunurilor, în realitate, această împărțeală materială este numai o modalitate de partaj. Ceea ce este valabil pentru toate modalitățile partajului este transformarea coproprietății în drepturi de proprietate exclusivă, fie asupra bunului în întregul său, fie asupra unei părți materiale din bun, fie asupra echivalentului valoric al acestora.
Într-o altă definiție s-a reținut în mod asemănător că „prin împărțeală se înțelege operațiunea juridică prin care se pune capăt stării de coproprietate ori de indiviziune, în sensul că bunul sau bunurile stăpânite în comun pe cote-părți sunt împărțite materialmente între copărtași, fiecare dintre aceștia devenind proprietarul exclusiv asupra unui anume bun sau părți materiale din bun dintre cele ce formau obiectul coproprietății. Dreptul indiviz este prefăcut, cu alte cuvinte, într-un drept diviz și exclusiv asupra unui bun sau unei părți materiale determinate din bun”, cu aceeași mențiune că „împărțirea materială a bunurilor ce formează obiectul proprietății comune este numai una dintre modalitățile în care se poate realiza partajul. (…) Esențial pentru operațiunea juridică a partajului este însă faptul că el va conduce la încetarea stării de coproprietate asupra bunurilor supuse partajării. După cum dispune în prezent art. 680 C.civ., ca jrmare a partajului, fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor ori, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost astfel atribuite”.
Astfel, din punct de vedere al dreptului material, partajul reprezintă modalitatea specifică de încetare a coproprietății (indiviziunii), prin care bunul sau bunurile sunt împărțite materialmente între copărtași, fiecare devenind proprietar exclusiv asupra unor bunuri sau valori determinate în materialitatea lor.
Scopul operațiunii de partaj constă în transformarea drepturilor indivize ale coindivizarilor în drepturi exclusive. Din titular al unei cote indivize ideale, abstracte, nematerializate asupra unui bun sau asupra unei părți dintr-un bun, coindivizarul devine, ca urmare a partajului, proprietar exclusiv al unuia sau al mai multor bunuri în materialitatea lor ori al valorilor determinate ce le-au fost atribuite.
Acest scop se realizează prin fragmentarea masei de bunuri ce constituie obiectul indiviziunii în mai multe loturi, care cuprind bunuri ce se repartizează coindivizarilor și care nu mai formează obiectul unor drepturi concurente, ci devin proprietatea exclusivă a copartajanților.
Se impune a sublinia că partajul prezintă particularități în funcție de forma dreptului de proprietate comună – în devălmășie sau pe cote-părți – ce încetează la lichidarea comunității, particularități ce urmează a fi analizate distinct.
În ceea ce privește procedura partajului judiciar, aceasta poate fi definită ca reprezentând ansamblul de reguli stabilite de legiuitor pentru a fi respectate de părți și de instanțele de judecată, cu prilejul soluționării cererilor având ca obiect lichidarea stării de coproprietate (indiviziune).
Partajul, ca modalitate specifică de încetare a coproprietății, este reglementat de noul Cod civil în Capitolul IV, intitulat „Proprietatea comună”, al Titlului al ll-lea, „Proprietatea privată”, din Cartea a III-a, „Despre bunuri”, prin dispozițiile art. 669-686, cele ale art. 355-358 (lichidarea comunității matrimoniale prin partaj) și ale art. 1143-1145 (partajul succesoral).
Potrivit art. 686 C.civ.: „Prevederile prezentei secțiuni sunt aplicabile bunurilor aflate în coproprietate, indiferent de izvorul său, precum și celor aflate în devălmășie”, iar art. 1143 alin. (2) C.civ. prevede: „Dispozițiile art. 669-686 se aplică și partajului succesoral în măsura în care nu sunt incompatibile cu acesta”.
Conform art. 632 alin. (3) C.civ.: „Coproprietatea forțată nu poate înceta prin partaj judiciar”, iar art. 671 C.civ., cu titlul marginal „împărțeala părților comune ale clădirilor”, dispune că: „(1) Partajul este inadmisibil în cazurile prevăzute de secțiunile a 3-a și a 4-a din prezentul capitol (Coproprietatea forțată și Proprietatea comună în devălmășie), precum și în alte cazuri prevăzute de lege. (2) Cu toate acestea, partajul poate fi cerut în cazul părților comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente atunci când aceste părți încetează de a mai fi destinate folosinței comune. (3) în cazul proprietății periodice și în celelalte cazuri de coproprietate forțată, partajul este posibil numai prin bună învoială”.
Potrivit art. 670 C.civ., cu denumirea marginală „Felurile partajului”, partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condițiile legii.
Din punct de vedere al dreptului procesual, procedura partajului judiciar urmează, începând cu data de 15 februarie 2013, regulile speciale prescrise de noul Cod de procedură civilă în Cartea a Vl-a, „Proceduri speciale”, Titlul V „Procedura partajului judiciar”.
Domeniul de aplicare
1.2.1. Dreptul comun în materia partajului.
Din aceste prevederi rezultă domeniul de aplicare și caracterul de drept comun al dispozițiilor art. 669-686 C.civ. Astfel, aceste dispoziții sunt incidente în cazul coproprietății obișnuite, al proprietății comune în devălmășie și al partajului succesoral. De asemenea, rezultă și felurile partajului, respectiv:
partajul prin bună învoială (denumit și partaj voluntar sau amiabil), definit în doctrină ca fiind partajul care „se săvârșește de comoștenitori singuri, fără concursul justiției, în urma unei prealabile învoiri asupra modului cum vor fi formate loturile și felul cum vor fi atribuite”;
partajul judiciar (denumit și partaj judecătoresc sau împărțeală judecătorească), „efectuat prin intervenția justiției, sesizată de o acțiune în partaj intentată de către unul dintre comoștenitori contra zjturor celorlalți”.
Totodată, din coroborarea dispozițiilor art. 686 teza I cu cele ale art. 670-671 și cu cele ale art. 632 alin. (3) C.civ. reiese că partajul judiciar are o sferă mai restrânsă de aplicare decât partajul prin bună învoială, în sensul că este admisibil doar ca modalitate de cetare a coproprietății obișnuite și inadmisibil în cazul bunurilor aflate în coproprietate forțată.
Cu toate acestea, partajul poate fi cerut în cazul părților comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente atunci când a ceste părți încetează de a mai fi destinate folosinței comune și deci nu se mai găsesc în coproprietate forțată, ci obișnuită, în acest sens fiind și dispozițiile art. 658 alin. (1) și (2) C.civ., potrivit cărora: ”(1) încetarea destinației de folosință comună pentru părțile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente se poate hotărî cu acordul tuturor coproprietarilor. (2) În cazul încetării destinației de folosință comună în condițiile alin. (1), devin aplicabile dispozițiile privitoare la coproprietatea obișnuită”.
În ceea ce privește partajul bunurilor aflate în coproprietate obișnuită, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 669 C.civ. (încetarea coproprietății prin partaj poate fi cerută oricând, afară de cazul ~ care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre jucătorească), art. 672 și art. 673 C.civ., în sensul că partajul nu poate fi cerut dacă există o cauză legală de suspendare sau a fost încheiată o convenție de suspendare a partajului, pe durata convenită de coproprietari (care nu poate fi mai mare de 5 ani, conform art. 672 C.civ.) și nu poate continua dacă, în condițiile art. 673 C.civ., prin hotărâre judecătorească s-a suspendat pronunțarea partajului, pentru cel mult un an.
Referitor la partajul bunurilor aflate în devălmășie, potrivit art. 667 C.civ., proprietatea comună în devălmășie poate avea drept izvor legea – de exemplu, cazul bunurilor comune ale soților dobândite sub regimul comunității legale – sau actul juridic. Art. 668 C.civ. prevede că, dacă se naște prin efectul legii, proprietatea în devălmășie este supusă dispozițiilor acelei legi care se completează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunității legale. În cazul în care izvorul proprietății în devălmășie este un act juridic, dispozițiile privitoare la regimul comunității legale se aplică în mod corespunzător.
Astfel, pentru situația în care devălmășia privește comunitatea de bunuri a soților aflați sub regimul comunității legale, dispozițiile art. 669-686 C.civ. constituie dreptul comun, care se completează cu normele speciale privitoare la încetarea și lichidarea regimului comunității.
Regula este aplicabilă și atunci când devălmășia are ca izvor un act juridic, cu mențiunea că, în această ipoteză, dispozițiile privitoare la regimul comunității legale se aplică în mod corespunzător, adică doar în măsura în care rațiunea edictării reglementării regimului juridic al comunității legale se regăsește și în cazul în care persoane care nu au calitatea de soți aflați sub acest regim matrimonial convin să dobândească bunuri în devălmășie.
Totodată, potrivit art. 645 C.civ., cu denumirea marginală „Regulile aplicabile în cazul cotitularilor altor drepturi reale”, dispozițiile Secțiunii a 2-a (Coproprietatea obișnuită) se aplică în mod corespunzător și în cazul exercitării împreună, de către două sau mai multe persoane, a unui alt drept real principal. S-a apreciat că astfel dispozițiile privitoare la partaj se vor aplica în mod corespunzător și în cazul exercitării în comun a altui drept real principal (din sfera dreptului de proprietate privată) decât dreptul de proprietate.
În ceea ce privește partajul succesoral, potrivit art. 1143 alin. (2) C.civ., dispozițiile art. 669-686 C.civ. constituie dreptul comun și în această materie, în sensul că sunt aplicabile ori de câte ori nu vin în contradicție cu prevederi cu caracter special. De exemplu, nu sunt incidente în cazul partajului succesoral prevederile art. 678 alin. (1) C.civ., potrivit cărora „creditorii unui coproprietar pot urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere instanțe împărțeala bunului, caz în care urmărirea se va face asupra părții de bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului”; în această ipoteză există o reglementare cu caracter special care înlătură dispoziția cu caracter general, respectiv art. 1156 alin. (1) C.civ.: „înainte de partajul succesoral, creditorii personali ai unui moștenitor nu pot urmări partea acestuia din bunurile moștenirii”.
În ceea ce privește procedura partajului judiciar, potrivit art. 980 C.proc.civ., judecarea oricărei cereri de partaj privind bunuri asupra cărora părțile au un drept de proprietate comună se face după procedura prevăzută în art. 980-996, cu excepția cazurilor în care iegea prevede o altă procedură.
Rezultă că aceste dispoziții legale reprezintă dreptul comun în materia încetării coproprietății și sunt aplicabile inclusiv în ipoteza partajului bunurilor comune ale soților, precum și partajului succesoral, deoarece legiuitorul nu a prevăzut alte proceduri speciale. Un exemplu în care legea prevede o altă procedură, iar dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la partajul judiciar nu se aplică îl constituie cazul lichidării persoanei juridice în urma dizolvării, cu privire la care art. 249 C.civ. stabilește reguli speciale în ceea ce privește destinația bunurilor rămase după lichidare.
Noile dispoziții procesuale preiau reglementarea anterioară, dar conțin și prevederi suplimentare, referitoare la caracterul constitutiv de drepturi al partajului, consacrat de Codul civil în art. 680, precum și reguli cu privire la predarea bunurilor și executarea hotărârii.
1.3. Caracterele partajului
1.3.1. Caracterul imprescriptibil al partajului
Reglementare. Acțiuni imprescriptibile.
Articolul 669 C.civ. statuează expres imprescriptibilitatea acțiunii de partaj, indiferent de durata coproprietății asupra bunului sau bunurilor supuse partajării. Excepțiile la care trimite această normă nu privesc imprescriptibilitatea, ci momentul de la care urmează să se desfășoare procesul de partaj (încetarea suspendării partajului).
De asemenea, potrivit art. 1143 alin. (1) C.civ., niciun moștenitor nu poate fi obligat să rămână în indiviziune și orice moștenitor poate cere oricând împărțirea bunurilor succesorale, chiar și atunci când există convenții sau clauze testamentare care prevăd altfel.
Este imprescriptibilă extinctiv, ca orice acțiune în constatare, și cererea prin care s-ar solicita numai constatarea masei partajabile, calitatea de titular al dreptului de proprietate comună sau cota-parte din dreptul de proprietate comună.
Cereri accesorii. Prescriptibilitate.
Sunt supuse unui termen de prescripție unele cereri accesorii formulate în cadrul procesului de partaj – de exemplu, reducțiunea liberalitătilor excesive – 3 ani, afară de cazul în care reducțiunea este invocată pe cale de excepție (art. 1095 C.civ.); lichidarea cheltuielilor de înmormântare între moștenitori, precum și a altor datorii și sarcini aie moștenirii – 3 ani; cererea de revocare a legatului pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine -1 an (art. 1070 C.civ.); cererea prin care se solicită predarea legatului cu titlu particular ce are ca obiect bunuri de gen sau drepturi de creanță; cererea de anulare a legatului pentru o cauză de nulitate relativă – 3 ani etc.], imprescriptibilitatea cererii principale de partaj neextinzându-se și asupra acestora.
În practică se pune frecvent problema suportării cheltuielilor de înmormântare și, implicit, cea a prescriptibiiității ori imprescripribilității acțiunii moștenitorului care le-a făcut, contra celorlalți moștenitori. Au existat două opinii:
teza potrivit căreia cheltuielile de înmormântare sunt sarcini ale succesiunii, iar din faptul că lichidarea pasivului succesoral are oc concomitent cu soluționarea cererii de ieșire din indiviziune – care este imprescriptibilă extinctiv – pe cale de consecință, rezultă că și chidarea cheltuielilor de înmormântare este imprescriptibilă;
a doua teză pornea de la următoarea distincție:
Față de comoștenitorii acceptanți ai moștenirii, cererea de plată a părții lor din cheltuielile de înmormântare a de cuius-ului trebuie să fie socotită imprescriptibilă, ca însuși dreptul de a cere partajul, soluție ce decurge din nevoia socială de a nu-l forța indirect pe moștenitorul care a făcut cheltuielile de înmormântare să-i cheme în judecată pe ceilalți, ceea ce i-ar învrăjbi;
Față de moștenitorii neacceptanți, acțiunea este prescriptibilă. Cu mențiunea că, în concepția autorilor tezei secunde, s-a apreciat că suportarea cheltuielilor de înmormântare reprezintă o obligație juridică în persoana fiecărui moștenitor, născută ex lege, iar nu o sarcină a moștenirii (căci de cuius-ul nu mai are obligații juridice), indiferent că este sau nu acceptant al moștenirii.
Disputa legată de acest subiect a fost tranșată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 6 din 19 ianuarie 2009, prin care s-a stabilit că cererile privind lichidarea pretențiilor referitoare la cheltuielile de înmormântare și respectarea tradițiilor religioase ce compun pasivul succesoral sunt prescriptibile în termenul general de prescripție atât în situațiile în care sunt formulate în cadrul acțiunii de ieșire din indiviziune, cât și atunci când sunt formulate pe cale separată.
De menționat că, în reglementarea actuală, spre deosebire de Codul civil din 1864, art. 1152 C.civ. prevede că raportul se realizează în cadruJ partajului, prin bună învoială sau pe cale judecătorească. Din această dispoziție legală rezultă că raportul donațiilor este, ca și partajul, imprescriptibil extinctiv.
Cu privire la cererea accesorie de împărțire a fructelor produse de bunul sau de bunurile proprietate comună, sub imperiul Codului civil din 1864, inițial, s-a decis că aceasta este imprescriptibilă extinctiv (accessorium sequitur principale); ulterior, instanța supremă a reținut o soluție nuanțată: dacă fructele există în materialitatea lor, cererea de împărțire a acestora are caracterul unei acțiuni reale, fiind imprescriptibilă; dacă fructele nu mai există în materialitatea lor, cererea prin care se solicită aducerea la masa partajabilă a echivalentului valoric al fructelor are caracter patrimonial și personal, fiind supusă prescripției extinctive, ceea ce înseamnă că s-ar putea solicita includerea în masa partajabilă numai a echivalentului valoric al fructelor produse în ultimii trei ani anteriori datei introducerii cererii.
În reglementarea actuală, potrivit art. 638 alin. 2 și 3 C. civ. fructele naturale sau fructele industriale ale bunului comun însușite de un coproprietar fac parte din masa partajabilă cât timp ele nu au fost consumate ori înstrăinate sau nu au pierit și pot fi identificate distinct.â
În caz contrar, coproprietarul interesat are dreptul a despăgubiri, cu excepția cazului în care fructele au pierit în mod fortuit. Dreptul la acțiunea în despăgubiri este supus prescripției, potrivit dreptului comun. Dreptul de a reclama fructele civile ale bunului comun însușite de un coproprietar este supus prescripției, ootrivit dreptului comun.
Astfel, dacă fructele naturale și industriale culese doar de unul dintre coproprietari există în materialitatea lor și se mai află la acesta, adică „nu au fost consumate ori înstrăinate sau nu au pierit și pot fi dentificate distinct”, ceilalți coproprietari au la îndemână o acțiune reală, prin care pot solicita împărțirea acestora proporțional cu cota-parte a fiecăruia, fie odată cu cererea de împărțire a bunului aflat în coproprietate, fie independent de o asemenea cerere. Fiind vorba de o acțiune de partaj, aceasta este imprescriptibilă extinctiv.
În situația în care fructele naturale sau industriale culese doar de unul dintre coproprietari au fost consumate sau înstrăinate, ceilalți coproprietari au deschisă calea unei acțiuni în despăgubire, acțiune personală, prescriptibilă extinctiv, prin care pot solicita contrava- oarea cotelor lor părți.
În ipoteza în care fructele naturale sau industriale culese doar de unul dintre coproprietari au pierit fortuit, ceilalți coproprietari nu au deschisă calea unei acțiuni în despăgubire, deoarece, potrivit art. 558 C.civ., proprietarul suportă riscul pieirii fortuite a bunului – res perit domino-, deci riscul pieirii fortuite a bunurilor aflate în coproprietate se suportă de către toți coproprietarii.
Totodată, în condițiile în care fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în baza unui act juridic, rezultă că acțiunea prin care ceilalți coproprietari solicită coproprietarului care le-a încasat părțile din fructele civile corespunzătoare cotelor deținute este o acțiune personală și, deci, prescriptibilă extinctiv, potrivit dreptului comun.
Paralizarea acțiunii de partaj.
Totuși, acțiunea de partaj, deși nu este supusă prescripției extinctive, poate fi paralizată prin invocarea dobândirii dreptului de proprietate exclusivă prin uzucapiune, dacă posesia îndeplinește condițiile prevăzute de lege, aspect ce rezultă din interpretarea art. 675 C.civ., care dispune că „partajul poate fi cerut chiar atunci când unul dintre coproprietari a folosit exclusiv bunul, afară de cazul când acesta l-a uzucapat, în condițiile legii”. În același sens sunt și prevederile art. 930 C.civ., care arată că, dacă unul dintre coproprietari exercită timp de 10 ani o posesie utilă pentru sine asupra bunurilor aflate în indiviziune, el va putea opune celorlalți dobândirea proprietății exclusive asupra acelor bunuri.
În reglementarea actualului Cod civil, nu constituie posesie stăpânirea bunului de către coproprietar în ceea ce privește cotele-părți ce revin celorlalți coproprietari (art. 917 C.civ.).
Astfel, stăpânirea bunului de către un coproprietar nu are valoarea unei posesii cu referire la cotele-părți ce revin celorlalți coproprietari, ci a unei detenții, fiind nevoie, pentru uzucapiune, de intervertirea detenției precare în posesie, în condițiile art. 920 C.civ. În ceea ce privește uzucapiunea începută sub regimului Codului civil din 1864, aceasta este posibilă numai în urma unei posesii de 30 de ani, întrucât cea de 10 la 20 de ani presupune, pe lângă posesia de bună-credință, și un just titlu (art. 1895 C.civ. 1864), or, coindivizarul nu poate invoca un act translativ de proprietate care să emane de la un neproprietar.
În doctrina anterioară noilor coduri s-a apreciat că, în măsura în care o parte din moștenire este dobândită prin uzucapiune de către un moștenitor, acțiunea de partaj cu privire la aceasta nu se stinge prin prescripție, ci ca rămasă fără obiect. Partajul este exclus în această situație nu pentru că dreptul de a-l solicita s-a stins, cât pentru faptul că, urmare a uzucapiunii, starea de indiviziune nu mai există.
De asemenea, cel interesat poate opune și existența unui partaj voluntar sau a unui partaj judiciar anterior.
Convenția de partaj, dacă nu este recunoscută de coindivizari, trebuie dovedită în condițiile de probațiune specifice actelor juridice și trebuie să fie o convenție valabilă. Existența unui partaj anterior trebuie să fie neîndoielnică și nu poate fi dedusă din stări de fapt echivoce.
Sancțiune
Regula imprescriptibilității acțiunii de partaj este de ordine publică. Astfel, orice manifestare de voință exprimată fie printr-o convenție a coprorpietarilor, care are ca obiect renunțarea la dreptul de a cere partajarea bunurilor comune și asumarea obligațiilor de a rămâne în stare de indiviziune, fie prin testament, este lovită de nulitate.
1.3.2. Caracterul potestativ al partajului
Dreptul de a cere partajul nu este susceptibil de exercitare abuzivă.
În doctrină s-a reținut că dreptul de a cere partajul este, ca natură juridică, unul potestativ, întrucât el se exercită cu privire la o situație juridică patrimonială.
Dreptul de a cere partajul este legat de cota-parte pe care fiecare coproprietar o are din dreptul de proprietate. La fel cum fiecare coproprietar poate să dispună în mod nestingherit de cota sa parte din dreptul de proprietate, tot așa el poate să ceară partajul. Prin exercitarea acestui drept, fiecare coproprietar își realizează puterea pe care o are cu privire la starea de coproprietate, făcând-o să înceteze. Fiind un drept potestativ, el nu este susceptibil de o exercitare abuzivă.
Cu toate acestea, art. 673 C.civ. prevede posibilitatea instanței de a suspenda soluționarea acțiunii de partaj, pentru o perioadă de cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalți coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este înlăturat înainte de împlinirea termenului, instanța, la cererea părții interesate, va reveni asupra măsurii.
Această soluție nu înlătură însă caracterul potestativ al dreptului de a cere partajul și nici concluzia că el nu este susceptibil de exercitare abuzivă. Posibilitatea instanței de a amâna pentru un an împărțeala nu este o sancțiune pentru abuzul de drept, ci o aplicare a principiului echității. Este motivul pentru care perioada de amânare a împărțelii nu poate fi mai mare de un an. Altfel spus, indiferent de interesele celorlalți coproprietari, partajul se va efectua. Deși textul nu precizează, amânarea împărțelii nu are semnificația respingerii cererii de partaj.
1.3.3 Caracterul facultativ al partajului
Ca regulă, cei interesați preferă să facă un partaj voluntar și, doar în măsura în care nu se înțeleg, să apeleze la calea justiției. Pentru a declanșa procedura de partaj judiciar, părțile nu trebuie însă să facă dovada neînțelegerilor care fac imposibilă realizarea partajului voluntar.
Partajul judiciar nu este obligatoriu, astfel că instanța poate să fie sesizată numai cu o cerere în constatare cu privire la aspectele asupra cărora coproprietarii sau codevălmașii nu se înțeleg (de exemplu, constatarea că un anumit bun face parte sau nu din masa succesorală, stabilirea calității de coproprietar sau a cotelor-părți din dreptul de părțile să efectueze partajul prin bună învoială sau să continue să ramână în coproprietate sau devălmășie.
Cazuri în care partajul judiciar este obligatoriu.
Astfel cum s-a reținut în doctrină, există și cazuri prevăzute de lege în care partajul judiciar este obligatoriu, când părțile nu pot recurge la un partaj voluntar, și anume:
cazul în care lipsește unul dintre coproprietari [interpretarea per a contrario a art. 684 alin. (2) C.civ. și a art. 1144 alin. (1) C.civ.];
atunci când un coproprietar este lipsit de capacitate de exercițiu ori are capacitate de exercițiu restrânsă și nu există autorizarea instanței de tutelă, respectiv a ocrotitorului legal pentru un partaj voluntar [soluția rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 674 C.civ., care prevede că, dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exercițiu ori are capacitate de exercițiu restrânsă, partajul va putea fi făcut prin bună învoială numai cu autorizarea instanței de tutelă, precum și, dacă este cazul, a ocrotitorului legal. Aceeași regulă este prevăzută, și în căzut partajului succesoral, de art. 1144 alin. (2) C.civ.];
când partajul bunurilor comune dobândite în condițiile regimului comunității legale este cerut, în timpul căsătoriei, de creditorii personali ai unuia dintre soți [art. 353 alin. (2) C.civ., care prevede că, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale] și când partajul este cerut de creditorii unuia dintre coproprietari [art. 678 alin. (1) C.proc.civ., potrivit căruia creditorii unui coproprietar pot urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere instanței împărțeala bunului, caz în care urmărirea se va face asupra părții de bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului].
Cazuri în care partajul judiciar este inadmisibil.
Există și cazuri în care partajul judiciar este inadmisibil, singura modalitate de partaj fiind cea prin bună învoială. Astfel, potrivit art. 671 alin. (3) C.civ., în cazul proprietății periodice și în celelalte cazuri de coproprietate forțată, partajul este posibil numai prin bună învoială, cu excepția situației prevăzute de art. 671 alin. (2) C.civ. referitoare la părțile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente ce încetează a mai fi destinate folosinței comune, caz în care partajul poate fi cerut pe cale judecătorească.
Partajul judiciar se poate cere pe cale principală, accesorie sau incidentală.
Partajul judiciar se poate realiza nu numai pe cale principală, ci și pe cale accesorie (de exemplu, în procesul de divorț) sau incidentală [de exemplu, în cadrul contestației la executare – art. 712 alin. (4) C.proc.civ.].
1.3.4. Caracterul de ordine publică al normelor privind partajul
Regimul comunității legale de bunuri al foștilor soți, respectiv lichidarea comunității și partajul bunurilor comune sunt reglementate, prin norme de ordine publică, în art. 339-359 C.civ.
S-a reținut că, interpretând per a contrario dispozițiile art. 329 C.civ., rezultă că, dacă viitorii soți optează pentru regimul comunității legale de bunuri, nu este necesară încheierea convenției matrimoniale. Această împrejurare denotă că, în reglementarea noului Cod civil, regimul comunității legale de bunuri este reglementat exclusiv prin norme juridice de ordine publică, de la care soții nu pot deroga. în acest sens au fost analizate și prevederile art. 359 C.civ., care sancționează cu nulitatea absolută orice convenție contrară dispozițiilor referitoare la regimul comunității legale de bunuri (art. 339-359), însă numai în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunității convenționale.
Dreptul la sistarea stării de indiviziune este reglementat prin norme de ordine publică.
De asemenea, în materia partajului succesoral, dispozițiile art. 1143 C.civ., care consacră pentru moștenitori dreptul la sistarea stării de indiviziune, au caracter imperativ, astfel că dispoziția cuprinsă într-un legat prin care succesorii ar fi obligați să rămână în indiviziune este lovită de nulitate, în condițiile în care sistarea indiviziunii este permisă chiar și atunci când există „convenții sau clauze testamentare care prevăd altfel”.
1.3.5. Caracterul reciproc al dreptului de a cere partajul
Dreptul la partaj este reciproc, în sensul că aparține fiecărui coproprietar (coindivizar), acest caracter putând fi dedus din unele dispoziții legale ce prevăd dreptul de a participa la partaj a tuturor coproprietarilor (coindivizarilor), participarea făcut fără participarea acestora fiind lovit de nulitate absolută [art. 684 alin. (2) C.civ.].
1.3.6. Caracterul universal al partajului succesoral
În principiu, transmisiunea moștenirii are ca obiect o universalitate juridică.
Cu privire la partajul succesoral trebuie precizat că transmisiunea moștenirii vizează o universalitate juridică, cu excepția legatului cu titlu particular, care are ca obiect un anumit bun sau anumite bunuri determinate. Prin urmare, transmisiunea moștenirii are ca obiect
patrimoniul persoanei fizice decedate, în integralitate sau o fracțiune a acestuia, patrimoniul fiind privit ca un ansamblu de drepturi și obligații nu conținut economic evaluabil în bani, drepturi și obligații care au aparținut lui de cuius.
Astfel, s-a decis că, întrucât moștenitorii universali și cei cu titlu universal preiau patrimoniul celui pe care îl moștenesc, așa cum acesta a existat la momentul deschiderii succesiunii, ”cu drepturile și obligațiile respective”, ei sunt obligați să respecte și autoritatea lucrului judecat, în sensul că „nu mai pot repune în discute, printr-o altă acțiune, un drept care a fost recunoscut persoanei pe care o moștenesc sau care nu a mai existat în patrimoniul acesteia, ei fiind obligați să respecte o asemenea hotărâre”.
Sub aspectul obiectului ei, transmisiunea moștenirii se deosebește de transmisiunea prin acte între vii, aceasta având ca obiect o universalitate juridică prin care se pot transmite și obligații, iar drepturile reale dobândite de către moștenitori nu sunt supuse formalității înscrierii în cartea funciară, conform art. 887 alin. (1) C.civ.
CAPITOLUL II
ETAPE PREMERGĂTOARE PROCEDURII PARTAJULUI JUDICIAR
2.1. Reguli aplicabile
Textul art. 979 din C. pr. civ. consacră principiul fundamental conform căruia toate cererile de partaj se soluționează potrivit dispozițiilor cuprinse în acest titlu, cu excepția cazurilor în care legea prevede o altă procedură.
2.2. Cuprinsul cererii de partaj
Textul art. 980 C. pr. civ., în pofida simplității sale, cuprinde precizări importante privitoare la elementele esențiale ale cererii de partaj și implicit ale acțiunii corespunzătoare. El se referă nu numai la subiectele și obiectul acțiunii în împărțeală, ci și la fundamentul acesteia, precum și la situația și valoarea bunurilor, locul unde acestea se află și la persoanele care le administrează.
Din textul art. 980 C. pr. civ. rezultă, în primul rând, că legea impune unele cerințe generale, dar și anumite elemente ce sunt specifice împărțelilor judecătorești.
Astfel, într-un mod specific împărțelii, legea se referă la părțile între care va avea Ioc judecata și la obiectul cererii. Celelalte elemente indicate de text sunt specifice cererii de partaj. Menționăm că unele dintre aceste elemente sunt necesare pentru determinarea tuturor pretențiilor dintre moștenitori și pentru stabilirea drepturilor lor. Textul dă expresie chiar necesității soluționării împreună a tuturor pretențiilor conexe.
De aceea, jurisprudența a decis că, în această materie, cererea reconvențională nu poate fi disjunsă de cererea principală spre a fi soluționată în mod separat, un atare mod de abordare fiind contrar intereselor moștenitorilor.
Cererea de partaj trebuie să întrunească însă și celelalte cerințe generale, care sunt impuse 3 de lege pentru orice cerere de învestire a instanței, cum sunt cele privitoare la arătarea motivelor de fapt și de drept, arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere și semnătura reclamantului.
Dreptul la promovarea și exercitarea acțiunii în împărțeală aparține oricărei persoane fizice sau juridice care se află în stare de indiviziune sau de coproprietate.
În materie de indiviziune oricare dintre copărtași are posibilitatea de a promova acțiunea de partaj. Aceasta constituie una din particularitățile importante ale acțiunii, de împărțeală.
Pe de altă parte, în cadrul acțiunii de împărțeală subiecții acesteia au o dublă calitate: de reclamanți și pârâți (indicium duplex). Așa fiind, este indiferent care dintre coindivizari are inițiativa promovării acțiunii în împărțeală.
În cazul neindicării în cuprinsul cererii de chemare în judecată a unui coindivizar această 6 omisiune poate fi remediată în cursul judecății în fața instanței de fond.
O atare remediere poate fi determinată de inițiativa uneia dintre părți sau’ de inițiativa coindivizarului care nu a fost chemat inițial în proces. În prima ipoteză, calea procesuală prin care se obține un atare rezultat este aceea a chemării în judecată în temeiul dispozițiilor art. 68 C. pr. civ.. În cea de-a doua ipoteză, calea procesuală prin care se realizează participarea la judecată a coindivizarului omis inițial de la împărțeală este aceea a unei intervenții voluntare.
Desigur, avem în vedere intervenția în interes propriu, situație în care coindivizarul va dobândi calitatea de reclamant în cadrul acțiunii în împărțeală.
De asemenea, instanța de judecată, în exercitarea rolului său activ, trebuie să pună în vedere părților necesitatea introducerii în cauză a tuturor coindivizarilor.[art. 78 alin. (2) C. pr. civ.
Numai în acest fel se poate realiza o mai bună administrare a justiției și respectarea drepturilor legitime ale tuturor coindivizarilor. De altfel, și C. civ., în art. 684 alin. (2), consacră regula potrivit căreia partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută.
În cadrul partajului de folosință vor avea calitatea de părți titularii dreptului de folosință respectiv. Dacă acțiunea de partaj vizează împărțirea bunurilor comune ale soților calitatea de părți revine acestora. Și în aceste litigii este posibilă participarea unor terți, în condițiile procedurale cunoscute deja, dacă aceștia pot justifica un interes în legătură cu partajarea bunurilor respective.
O problemă ce se cuvine să fie examinată, în acest context, este și aceea privitoare la prescriptibilitatea acțiunii în împărțeală. Potrivit art. 669 NCC, „încetarea coproprietății prin partaj poate fi cerută oricând, afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească”. De asemenea, potrivit art. 1143 NCC: „Nimeni nu poate fi obligat a rămână în indiviziune. Moștenitorul poate cere oricând ieșirea din indiviziune, chiar și atunci când există convenții sau caluze testamentare care prevăd altfel”.
Dispozițiile legale reproduse mai sus consacră regula imprescriptibilității dreptului la acțiune în împărțeala bunurilor aflate în indiviziune.
Totuși, prin excepție de la regula enunțată, legea permite încheierea unei convenții de menținere a stării de indiviziune. într-adevăr, potrivit art. 672 NCC: „Convențiile privind suspendarea partajului nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani”. În sistemul Noului cod civil convenția de suspendare a partajului nu poate fi reînnoită.
Acordul de menținere, pe timp limitat, a stării de indiviziune poate fi însoțit de o împărțeală provizorie a folosinței bunurilor succesorale. O atare împărțeală va avea însă ca obiect numai posesiunea și folosința bunurilor indivize; ea nu pune capăt stării de indiviziune
Împărțeala de folosință, deși nu este reglementată în mod expres în Codul civil român, nu are nimic ilicit și de aceea ea este admisă în anumite condiții de jurisprudența noastră.
O atare împărțeală este, prin definiție, provizorie oricât ar dura. împărțeala de folosință prezintă o utilitate practică mai ales în acele cazuri, în care din diferite motive, coindivizarii nu ar dori sau nu ar putea să solicite sistarea stării de indiviziune.
Un element esențial al acțiunii de partaj este reprezentat șiprin obiectul acesteia. în materie de partaj, prin obiect al acțiunii înțelegem pretențiile formulate de părți, iar în ultimă instanță chiar bunurile sau drepturile de creanță ce urmează să fie împărțite. Sub aspectul obiectului împărțelii nu există vreo diferență esențială între partajul voluntar și cel judecătoresc.
În principiu, pot forma obiect al partajului toate bunurile mobile și imobile cu privire la care părțile se află în stare de indiviziune. O atare aserțiune este valabilă și în privința drepturilor de creanță. Componența masei partajabile și întinderea acesteia diferă uneori în funcție de izvorul stării de indiviziune, coproprietate sau codevălmășie.
Astfel, obiectul partajului succesoral include toate elementele active ce au alcătuit patrimonial defunctului.
Imobilele – construcții și terenuri – reprezintă cele mai importante bunuri ce pot fi cuprinse în masa succesorală și care, deci, pot forma obiect al partajului succesoral. Dar, în masa succesorală pot fi incluse și diverse bunuri mobile, inclusiv sumele de bani depuse în conturi bancare.
Reclamantul va trebui ca în toate cazurile să facă dovada apartenenței bunurilor respective antecesorului părților, respectiv defunctului despre a cărui succesiune este vorba. O atare dovadă se face în mod firesc cu certificatul de moștenitor eliberat în cadrai procedurii succesorale notariale.
Gama bunurilor ce pot forma obiect al partajului este deosebit de mare și în cazul în care acesta vizează bunurile dobândite în timpul căsătoriei. Aceste bunuri sunt considerate de lege ca bunuri comune în devălmășie ale soților (art. 339 C. civ.).
Prin urmare, după încetarea căsătoriei pot forma obiect al partajului toate bunurile dobândite 19 de către soți în perioada în care căsătoria a fost în ființă.
De la principiul potrivit căruia orice bun mobil sau imobil poate forma obiect al partajului există și unele excepții, care sunt determinate, în general, de destinația ori natura bunurilor respective. Asemenea excepții se referă la unele categorii de bunuri imobile și la drepturile reale asupra acestora. De altminteri, art. 671 alin. (1) C. civ. declară, în mod expres, inadmisibil partajul în cazul bunurilor aflate în coproprietate forțată.
Cu toate acestea, partajul poate fi cerut în cazul părților comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente atunci când aceste părți încetează de a mai fi destinate folosinței comune [art. 671 alin. (2) C. civ.],
Prin urmare, în categoria bunurilor ce nu pot forma obiect al partajului trebuie incluse, în primul rând, toate părțile dintr-o clădire aflată în proprietate, care sunt destinate folosirii în comun de către toți proprietarii din acea clădire. Bunurile care sunt considerate părți comune, în măsura în care prin lege sau prin act juridic nu se prevede altfel, sunt expres determinate de art. 649 C. civ..
O a doua categorie de bunuri excluse de la partaj vizează bunurile dobândite prin uzucapiune.
Soluția este consacrată expres de art. 675 C. civ. Potrivit acestui text, partajul poate fi cerat chiar atunci când unul dintre coproprietari a folosit exclusiv bunul, afară de cazul când acesta l-a uzucapat, în condițiile legii.
2.3. Declarațiile părților
Textul art. 981 C. pr. civ. consacră o obligație esențială a judecătorului în materie de partaj, anume aceea ca la prima zi de înfățișare, dacă părțile sunt prezente, să le ceară declarații cu privire la fiecare dintre bunurile supuse împărțelii și să ia act, dacă este cazul, de recunoașterile și acordul lor cu privire la existența bunurilor, locul unde se află și valoarea acestora.
În acest fel, chiar din faza inițială a procesului, se pot lua unele măsuri pentru o mai bună pregătire a judecății. Obligația judecătorului poate fi însă realizată numai dacă părțile implicate în procedura partajului sunt prezente.
Textul este preluat din Codul de procedură civilă din 1865. Legea se referă la realizarea obligației evocate la primul termen de judecată. Aceasta nu înseamnă însă că instanța nu are obligația de a-și îndeplini rolul său activ pe tot parcursul judecății, spre a desluși în mod corect raporturile dintre părți.
2.4. Rolul activ al instanței. Înțelegerile părților
Textul art. 982 C. pr. civ a fost preluat din Codul de procedură civilă din 1865. El complinește de fapt obligația impusă în textul precedent, fără ca cele două îndatoriri ale instanței să se identifice.
Obligația instanței de a stărui, în tot cursul procesului, ca părțile să împartă bunurile prin bună învoială reprezintă un principiu esențial al procedurii partajului.
Dacă părțile ajung la o înțelegere cu privire la împărțirea bunurilor, instanța va hotărî potrivit învoielii lor. Soluția este consacrată în mod expres de text, dar ea se impune și în baza principiului disponibilității procesuale. Prin urmare, învoiala părților este obligatorie pentru instanța de judecată.
Legea permite ca împărțeala să se facă prin bună învoială și în cazul în care printre cei interesați se află minori, dispăruți sau persoane puse sub interdicție. într-o asemenea împrejurare este însă necesară încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă și, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
Împărțeala poate avea și un caracter parțial. într-adevăr, În cazul în care împărțeala privește numai împărțirea anumitor bunuri, instanța va lua act de această învoială și va pronunța o hotărâre parțială, continuând procesul pentru celelalte bunuri. Hotărârea parțială va putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite, procesul urmând să continue pentru partajarea celorlalte bunuri.
O problemă particulară care se ridică în legătură cu hotărârea parțială în materie de împărțeală este aceea de a cunoaște dacă ea este executorie de drept, în conformitate cu prevederile art. 448 alin. (1) pct. 9 C. pr. civ.
În adevăr, textul menționat conferă caracter executoriu hotărârilor pronunțate în condițiile recunoașterii de către pârât a unei părți din pretențiile reclamantului. Așa fiind, într-o interpretare restrictivă și riguroasă, soluția care se impune de lege lata este aceea că în cazul partajului hotărârea parțială nu este executorie de drept.
Tranzacția părților trebuie consemnată în scris și va alcătui dispozitivul hotărârii parțiale. De altfel, textul comentat face trimitere la toate dispozițiile statuate în art. 438-441 C. pr. civ.
CAPITOLUL III
PROCEDURA PARTAJULUI JUDICIAR PROPRIU-ZIS
Modalitățile de realizare a partajului judiciar
Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 676 C.civ.111, care reglementează regulile privitoare la modul de împărțire, și a prevederilor art. 984 alin. (2) C.proc.civ., ale art. 989-991 C.proc.civ. și ale art. 994 alin. (3) C.proc.civ. rezultă că instanța de judecată are la dispoziție patru modalități de soluționare a cererii de partaj:
partajul în natură;
atribuirea întregului bun unui singur copărtaș/unora dintre co- părtași, în schimbul unei sulte;
vânzarea bunurilor prin bună învoială sau prin executor judecătoresc; și
închiderea dosarului de partaj.
Normele sus-menționate consacră principiul împărțelii în natură, proporțional cu
cota-parte a fiecărui coproprietar, iar dacă această soluție nu este posibilă întrucât bunul este indivizibil sau nu este comod partajabil în natură [art. 676 alin. (2) C.civ.], instanța urmează să facă împărțeala într-unul dintre următoarele moduri:
prin atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori mai multor coproprietari, la cererea acestora;
prin vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînțelegere, la licitație publică, în condițiile legii, și distribuirea prețului către coproprietari, proporțional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.
Aceste modalități de partaj pot fi combinate, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 993 C.proc.civ., care arată că, la cererea uneia dintre părți, instanța poate proceda la împărțeala bunurilor pentru care nu a dispus vânzarea potrivit art. 991 C.proc.civ.
Partajul în natură
Reguli aplicabile
Principiul partajării în natură guvernează procedura partajului. Această modalitate de partaj este consecința firească a respectării efectului constitutiv al partajului.
Potrivit art. 984 C.proc.civ., instanța va stabili bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia și creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii față de alții și, dacă se împarte o moștenire, instanța va mai stabili datoriile transmise prin moștenire, datoriile și creanțele comoștenitoriiorfață de defunct, precum și sarcinile moștenirii.
După stabilirea acestor elemente, instanța procedează la formarea loturilor și la atribuirea lor. în cazul în care loturile nu sunt ega e în valoare, ele se întregesc printr-o sumă în bani.
Instanța va face un partaj propriu-zis și atunci când recunoașterile și acordul părților se limitează numai la aspectele menționate în art. 982 C.proc.civ., respectiv la existența bunurilor, locul unde se află și valoarea acestora, fără să existe o înțelegere și în privința împărțirii bunurilor prin bună învoială. Aceasta, deoarece recunoașterile și acordul părților, conform
art. 982 C.proc.civ., nu înseamnă și un acord pentru împărțirea prin bună învoială.
Soluționând cererea de partaj, instanța, în dispozitivul hotărâr trebuie să stabilească elementele prevăzute de art. 984 C.proc.civ. menționate mai sus.
Valoarea bunurilor
Partajul se efectuează la valoarea de circulație a bunurilor din momentul partajării, și nu la valoarea acestora din momentul nașterii stării de coproprietate, deoarece numai astfel diminuarea valori bunurilor, ca și sporul de valoare al acestora se impută asupra drepturilor tuturor coproprietarilor, respectiv profită tuturor, iar nu doa' unora dintre ei.
În practică s-a reținut astfel corect că „egalitatea în drepturi a părților și echitatea partajului nu pot fi realizate decât în condițiile stabilirii valorii de circulație a bunurilor indivize, la data efectuării împărțelii, dar avându-se în vedere starea fizică în care acestea se găseau la data deschiderii succesiunii”. Într-o altă speță s-a apreciat că în cadrul procesului de partaj trebuie avută în vedere valoarea bunurilor din timpul în care se efectuează expertiza din cursul judecății, raportată la starea în care se află acele bunuri.
Practica judiciară a stabilit criterii în evaluarea bunurilor supuse împărțelii. Astfel, referitor la terenuri, se va ține seama de toate criteriile apte a determina valoarea reală, precum categoria de folosință, calitatea, importanța social-economică, natura și proprietățile solului, gradul de fertilitate, relief, distanță față de localitățile urbane și de căile de comunicații, poziția, eventualele procese de degradare, amplasamentul construcțiilor, precum și prețui care se practică în zonă pentru terenuri similare. Cât privește construcțiile, interesează materialele încorporate, gradul de finisare și cel de confort, gradul de seismicitate, locul situării, starea actuală a construcției, prețurile practicate în zonă pentru construcții asemănătoare.
În evaluarea bunurilor succesorale supuse partajului mai trebuie să se țină seama de starea în care se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii, spre a se putea stabili eventualele sporuri de valoare aduse prin acțiunea numai a unuia sau a mai multor moștenitori, prin investiții proprii, dar și de eventualele diminuări valorice determinate de acțiunea unora dintre copărtași; asemenea sporuri sau diminuări valorice vor influența, desigur, drepturile valorice ale copărtașilor. În cazul bunurilor dobândite cu plata prețului în rate (pe credit), masa partajabilă va cuprinde dreptul de proprietate propriu-zis asupra bunurilor respective la valoarea de circulație de la data partajului, iar nu doar la valoarea avansului și ratelor achitate până la acel moment, creditul rămas de restituit fiind trecut la pasivul moștenirii.
Formarea și atribuirea loturilor
Criterii de formare și de atribuire a loturilor
Art. 988 C.proc.civ. prevede că, la formarea și atribuirea loturilor, instanța va ține seama de anumite criterii prevăzute expres, aceleași ca și cele din reglementarea anterioară, respectiv art. 6739 C.proc.civ. 1865. Astfel, potrivit textului de lege menționat: „La formarea și atribuirea loturilor, instanța va ține seama, după caz, și de acordul părților, mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăreia din masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții sau îmbunătățiri cu acordul celorlalți coproprietari sau altele asemenea”.
De asemenea, art. 676 alin. (1) C.civ. prevede că partajul bunurilor comune se va face în natură, proporțional cu cota-parte a fiecărui coproprietar.
Trebuie subliniat că enumerarea din art. 988 C.proc.civ. nu are un caracter limitativ și textul nu instituie o ierarhie a criteriilor la împărțeală, acordându-le o valoare egală.
În principal, interpretarea gramaticală a art. 988 C.proc.civ. conduce la concluzia că criteriile de atribuire pe care acesta le prevede nu sunt limitative, ci au doar caracter exemplificativ, din moment ce, după enumerarea unor criterii precis determinate, legiuitorul a folosit sintagma „sau altele asemenea”, și că ele nu trebuie absolutizate, dovadă fiind folosirea sintagmei „instanta va tine seama, după caz, și de (…)”.
Instanța poate avea în vedere și alte criterii, cum ar fi: evitarea împărțirii excesive a bunului, echilibrul moral al copărtașiior, realizarea unor interese generale, existența unor cunoștințe mecanice sau tehnice în privința unui coproprietar, posibilitatea de a-și procura o altă locuință, folosirea îndelungată a bunului, posibilitatea valorificării în mai bune condiții a bunului, apărarea drepturilor terților dobânditori de bună-credință prin includerea bunului vândut de un copărtaș, înainte de efectuarea partajului, în lotul acestuia. Acestea sunt, de asemenea, criterii de formare a loturilor.
La formarea și atribuirea loturilor se va ține seama de necesitatea de a asigura fiecăruia, pe cât posibil, bunuri în natură. Totodată se vor avea în vedere persoana care a utilizat bunul o perioadă mai îndelungată, cea care are o nevoie mai mare de bun.
Criteriile pot fi avute în vedere împreună sau numai unele dintre ele, dar este indicat ca ele să fie prevăzute în mod expres în hotărârea de partaj. Totodată, de aceste criterii trebuie să țină seama ni numai instanța, ci și expertul căruia i s-a cerut să formeze loturi prin raportul de expertiză.
Instanța are, deci, posibilitatea de a folosi atât criteriile enumerate de art. 988 C.proc.civ., cât și altele asemănătoare, ce ar rezulta din împrejurările specifice cauzei, toate la un loc sau numai unele, astfe încât să nu nesocotească drepturile copărtașilor și să se satisfacă nevoile lor actuale, în scopul asigurării unui partaj echitabil.
Astfe instanțele au reținut că diferența evidentă de valoare dintre un teren de 2,5 ha și un alt teren de 7,5 ha, în favoarea primului, dată de amplasamentul lotului de 2,5 ha la o distanță de numai 500 m ce plajă, într-o zonă de interes turistic aflată în plină dezvoltare, ar face ca partajul prin atribuirea acestui lot în întregime către un coindivizar să fie nu numai contrar principiului înscris în art. 984 alin. (2) C.proc.civ. dar și neechitabil.
Modalitatea de lotizare aleasă de instanță trebuie să țină searre de ansamblul bunurilor de împărțit, prin ierarhizarea criteriilor de atr- buire în raport de fiecare bun supus împărțelii, în contextul concret al cauzei. De exemplu, jurisprudența a propus următoarele criteri asigurarea sau păstrarea pe viitor a unei stabilități domiciliare pentru părintele copărtaș căruia i-au fost încredințați spre creștere și educare copiii minori rezultați din căsătoria părților, alternativele de care părțile dispun în ceea ce privește spațiul de locui: posibilitățile financiare sau disponibilitatea de a achita sulta. Ce asemenea, s-a arătat că nu trebuie absolutizat criteriul ocupație copărtașilor prin atribuirea unei ferme către o parte și ignorarea unu aspect decisiv în adoptarea soluției referitoare la atribuire, și anurre faptul că, în urma divorțului, acestei părți i-a fost încredințat spre creștere și educare copilul minor, născut din căsătoria părților, justificând astfel, cu prioritate, nevoia unei locuințe.
Interesele copilului minor nu pot fi ignorate la partajul bunurilor comune, ținând cont și de dispozițiile art. 38 alin. (4) C.fam., care, referindu-se expres la interesele minorilor, drept criteriu de atribuire a folosinței locuinței soților la divorț, oferă, în același timp, și un criteriu de departajare între soți la partajul bunurilor comune.
În reglementarea actuală, art. 400 alin. (1) și (2) C.civ. prevede că: „(1) în lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic. (2) Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior”.
Partajul presupune ca fiecare parte să primească în lot, pe cât este posibil, bunuri de aceeași natură, conform art. 741 alin. (1) C.civ. 1864, iar dacă în masa bunurilor comune supuse împărțelii există, pe lângă locuință cu terenul aferent, și o fermă agrozootehnică – construcții și teren -, interesele copilului minor vor fi protejate incluzând locuința în lotul părții căreia i-a fost încredințat spre creștere și educare copilul.
De asemenea, la formarea loturilor, instanțele țin seama de îmbunătățirile efectuate înainte de promovarea cererii de partaj. Astfel, vor fi excluse din masa partajabilă îmbunătățirile efectuate după desfacerea căsătoriei, dacă s-a făcut dovada faptului că au fost făcute din venituri care nu sunt comune și că lucrările s-au făcut cu știința intimatei, nefiind administrată de către aceasta dovada că s-ar fi opus în vreun fel lucrărilor de îmbunătățire care s-au efectuat, conform art. 1169 C.civ. 1864.
S-a considerat că a existat cel puțin un acord tacit al intimatei, câtă vreme aceasta avea cunoștință că se efectuează lucrări de îmbunătățire a apartamentului, iar, la momentul efectuării lucrărilor de îmbunătățire, căsătoria părților era deja desfăcută, dar a rămas în pasivitate, nu a promovat o acțiune de partaj, nu a cerut sistarea lucrărilor și nici nu a împiedicat într-o altă formă exercitarea acestora. Instanța a reținut că reclamantul era și el coproprietar al imobilului și că atât cheltuielile necesare, cât și cele utile se restituie, chiar dacă cel ce le-a efectuat a fost de rea-credință, astfel că din masa partajabilă a fost scăzută contravaloarea acestor îmbunătățiri.
Formarea și atribuirea loturilor
S-a reținut în doctrină că formarea ioturilor constituie operațiunea de bază a partajului și de aceea ea trebuie dominată de principiul egalității părților. Nu este și nu poate fi vorba de o egalitate în sensul ca fiecare coindivizar să primească loturi de o valoare egală, indiferent de cota deținută, ci de faptul că fiecare trebuie să primească un lot egal cu drepturile sale. Este vorba deci de o egalitate proporțională
Codul civil din 1864 prevedea, în art. 741, că „La formarea și compunerea părților, trebuie să se dea în fiecare parte, pe cât se poate, aceeași cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanțe, de aceeași natură și valoare”. Exigența egalității în natură nu putea fi pusă în discuție, din moment ce se pretindea a se compune loturile din aceeași cantitate de mobile, de imobile, iar la creanțe și dreptur se pretindea că în fiecare lot să fie repartizate, pe cât posibil, unele de aceeași natură sau valoare. Egalitatea în natură a loturilor nu mai este prevăzută nici de actualul Cod civil, nici de Codul de procedură civilă, dar s-a apreciat că ea rezultă din însăși regula partajului în natură. Egalitatea în valoare trebuie să aibă doar un caracter subsidiar.
Dacă loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă în bani, numită sultă. Sulta reprezintă diferența dintre valoarea ce se cuvine copărtașului, potrivit cotei sale, și valoarea bunurilor pe care le-a primit. Plata sultei reprezintă o obligație ce revine copartajantului care a primit în lotul său bunuri de o valoare mai mare decât cea cuvenită în baza cotei deținute în masa supusă partajului, către coindivizarii care au primit loturi sub valoarea cuvenită. Coindivizarul obligat la plata sultei datorează dobânzi pentru suma respectivă de la data stabilirii ei și până la plată.
Pârâții nu pot fi obligați în solidar la plata suitei. Sulta datorată cu ocazia ieșirii din indiviziune urmează să fie divizată între părți, proporțional cu întregirea dreptului de proprietate al fiecăruia.
Sub regimul Codului civil anterior, guvernat de regula efectului declarativ al partajului, neplata sultei la termen nu putea atrage rezoluțiunea partajului (acesta nefiind o vânzare), ceilalți coindivizar neavând o altă soluție decât aceea de a urmări silit bunurile debitorului.
În condițiile în care, în reglementarea actuală, se reține efectul constitutiv de proprietate al partajului (art. 680 C.civ.), s-a pus întrebarea dacă soluția de mai sus rămâne valabilă sau nu? Unii autori s-au pronunțat în sens afirmativ, reținând că neachitarea sultei nu poate duce la desființarea partajului, copartajantul îndreptățit având calea execuției silite a acesteia în cazul în care debitorul refuză plata, iar în caz de insolvabilitate este antrenată obligația de garanție a celorlalți coindivizari. S-a analizat și valabilitatea soluției potrivit căreia, având în vedere dispozițiile art. 1168 C.civ., partajului i-ar putea fi aplicabile prin asemănare prevederile art. 1724 C.civ. privitoare la sancțiunile care intervin în cazul neîndeplinirii obligației de plată a prețului în contractul de vânzare, adică, la alegerea creditorului, fie executarea silită, fie rezoluțiunea, cu daune-interese în ambele situații.
O asemenea soluție s-a apreciat că nu ar fi acceptabilă, căci, pe de o parte, între caracterul „constitutiv” de drepturi și caracterul „translativ” de drepturi nu se poate pune semnul egalității, iar, pe de altă parte, pentru că, la fel ca sub regimul Codului civil din 1864, desființarea partajului pentru neplata sultelor ar atrage multiple consecințe juridice nefavorabile (în special, cele legate de nesiguranța circuitului juridic civil), astfel încât soluția de urmat este aceea că partajul nu poate fi rezoluționat pentru neplata sultelor, creditorii acestora având doar dreptul de a urmări silit bunurile debitorului, ei fiind beneficiarii unei ipoteci legale care le garantează plata acestora .
Executarea silită a sultei este supusă termenului general de prescripție a executării silite, deoarece sulta își are izvorul în chiar hotărârea de partaj pronunțată.
Potrivit practicii judiciare, tranzacția părților produce efecte doar dacă a fost cenzurată și validată de instanță. Prin tranzacție, părțile pot stinge prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele datoriile reciproce, potrivit art. 1616 C.civ.
Cum pensia de întreținere este o creanță insesizabilă, cel care datorează nu poate opune compensarea ei cu o datorie pe care creditorul pensiei ar avea-o, eventual, față de el. Tranzacția încheiată de părți, care prevedea că: „Pentru a asigura minorului suma necesară creșterii și educării, tatăl este de acord ca sulta compensatorie din partaj în cuantum de 65.000 lei să fie utilizată de mamă în acest scop până la majorat și de către copil după majorat, până la finalizarea eventualelor studii superioare”, a fost cenzurată de instanță.
Instanța a constatat că, din maniera de redactare a acestei convenții, este indubitabil că părțile urmăresc să opereze o compensație între sulta pe care mama o datorează tatălui pentru a egala diferența de valoare dintre loturi, ca efect al partajului de bunuri comune, și obligația legală de întreținere pe care tatăl o are față de minor, acesta din urmă fiind creditorul obligației de întreținere prevăzute de art. 524 și art. 525 alin. (1) C.civ. Compensația presupune existența a două raporturi juridice obligaționale distincte în cadrul cărora aceleași persoane sunt creditor și debitor una față de cealaltă.
Deși compensația, în principiu, este un mod de stingere a obligațiilor indiferent de izvorul lor, art. 1618 C.civ. prevede expres trei situații când nu poate opera compensația. Astfel, când ne aflărr în prezența unei creanțe insesizabile, cum este pensia de întreținere, cel care o datorează nu poate opune compensarea ei cu o datorie pe care creditorul pensiei ar avea-o, eventual, față de el. Cum această limitare legală a domeniului de aplicare a compensației operează pentru ipoteza creanțelor insesizabile între același creditor și acelaș debitor, cu atât mai mult nu se poate afirma că o compensație ar putea interveni în ipoteza raporturilor obligaționale ce urmează a fi stinse cu creditori și debitori diferiți.
După cum s-a reținut, criteriul „folosinței” justifică uneori formarea într-un anumit mod a loturilor, dar, în principal și pe cât posibil, tot cu bunuri în natură. Acest criteriu nu trebuie absolutizat și aplicat în sensul că, la cererea copartajantului interesat a prir partea sa în bani, ceilalți copartajanți trebuie obligați a primi toate bunurile numai pentru motivul că, până la pronunțarea hotărârii, au avut posesia acelor bunuri. A admite altfel ar însemna să fie favorizat copartajantul care, din motive subiective, nu dorește în patrimoniul său anumite bunuri, în schimb, să fi dezavantajat copartajantul care a avut posesiunea bunurilor, uneori independent de voința lui.
Ca urmare, în cazul în care părțile nu sunt de acord asupra modalității de împărțeală și nici nu s-a evidențiat imposibilitatea efectuării partajului în sensul art. 984 alin. (2) C.proc.civ. (și anume de a se da fiecărei părți, pe cât posibil, bunuri în natură), instanța nu poate să atribuie toate bunurile unui copartajant, cu obligația de a plăti celorla: echivalentul în bani al cotelor acestora, chiar dacă până la judecată el ar folosi singur toate bunurile supuse partajului.
Într-o altă speță s-a reținut că prezumția contribuției egale la dobândirea bunurilor comune nu a fost răsturnată. Posesia exclusivă a imobilului în litigiu după desfacerea căsătoriei părțile nu primește în sine însemnătate mai mare la partaj în raport cl criteriul cotei de participare la agonisire, luarea hotărârii presupunând inclusiv analiza posibilității părților de a suporta obligațiile ce rezultă din partaj. Prin atribuirea tuturor bunurilor recurentulu ori numai a imobilelor s-ar crea în sarcina sa îndatorirea de a plă: reclamantei o sultă compensatoare. Însă, din lucrările dosarului, se deduce că recurentul nu dispune de resurse financiare, incapacitatea
integrale și imediate a sultei.
Când masa succesorală supusă partajului este compusă din două sau mai multe moșteniri succesive (de pildă, copiii împart moștenirile rămase după tatăl și mama lor care au decedat unul după altul la un anumit interval de timp), se va proceda la partaj în ordinea deschiderii acestora.
Atribuirea lotului unui copărtaș
Considerații generale
Art. 989-993 C.proc.civ. au preluat aceleași reguli de atribuire sau de vânzare prevăzute de art. 67310-67313 C.proc.civ. 1865.
Art. 989 și art. 990 C.proc.civ. reglementează două tipuri de cerere ce declanșează etape facultative ale procedurii partajului judiciar.
Astfel, în cazul în care împărțeala în natură a unui bun nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinația economică, la cererea unuia dintre coproprietari, instanța, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun. Dacă mai mulți coproprietari cer să li se atribuie bunul, instanța va ține seama de criteriile prevăzute la art. 988 C.proc.civ. Prin încheiere, ea va stabili și termenul în care coproprietarul căruia s-a atribuit provizoriu bunul este obligat să consemneze sumele ce corespund cotelor-părți cuvenite celorlalți coproprietari.
Și prin art. 990 C.proc.civ. se stabilește că, la cererea unuia dintre coproprietari, instanța, ținând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea să îi atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind totodată sumele ce se cuvin celorlalți coproprietari și termenul în care este obligat să le plătească.
Din interpretarea acestor texte rezultă că atribuirea provizorie sau definitivă a bunului este o facultate recunoscută instanței, și nu o obligație instituită în sarcina sa, atribuirea făcându-se la cererea unuia dintre coproprietari.
Atribuirea provizorie a bunului. Condiții.
Atribuirea provizorie a bunului unuia dintre coproprietari este reglementată de art. 989 C.proc.civ. Așa cum arătam, principiul ce guvernează procedura partajului judiciar este cel al împărțelii în natură și numai când această modalitate nu este posibilă, bunul se atribuie unui copărtaș.
Principiul în materie de partaj este ca, păstrând drepturile cuvenite fiecărui copărtaș, instanța să evite fărâmițarea excesivă a terenurilor, care poate duce la diminuarea valorii lor economice sau la atribuirea unor loturi neconstruibile, când este vorba despre loturi de casă.
Pe de altă parte, partajul prin atribuire se impune și în căzul în care unul dintre copărtași a construit pe terenul indiviz în timpu stării de indiviziune și este posibilă formarea loturilor, pe întreaga avere indiviză, în așa fel încât să se poată lăsa acestui copărtaș imobilul cu terenul afferent.
S-a apreciat că atribuirea provizorie a unui bun nu poate să fie făcută prin încheierea de admitere în principiu, pentru că prinaceastă încheiere sunt stabilite elementele prevăzute de art. 984 C.proc.civ. Or, printre aceste elemente nu este înscrisă și măsura atribuirii provizorii.
Mai mult, prin încheierea de admitere în principiu se dispune efectuarea unei expertize care să stabilească, printre altele, dacă bunurile sunt comod partajabile în natură. Drept urmare, atribuirea provizorie se plasează într-o etapă ulterioară dăr încheierii de admitere în principiu, când instanța procedează la formarea loturilor.
Pentru a putea dispune atribuirea provizorie a bunului trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerințe imperative prevăzute oe art. 989 C.proc.civ.:
împărțeala în natură nu este posibilă ori, deși este posibilă, ar determina o scădere importantă a valorii bunului ori o modificare a destinației economice care ar echivala cu o păgubă (condiții legale alternative de fond).
Astfel, dacă ar fi vorba despre împărțirea unei locuințe în natură, o asemenea soluție poate fi dispusă de instanță doar în situația în care, prin partajarea imobilului bun comun, se realizează două unități locative distincte funcționale, astfel încât, privite separat, să aibă caracteristicile unei unități locative ce sine stătătoare, în sensul de a cuprinde una sau mai multe camera de locuit cu dependințele aferente (baie, bucătărie, hol).
Cât timp nu poate fi realizată o astfel de funcționalitate prin divizarea locuinței, instanța nu trebuie să o partajeze în natură, ci se impune ca imobilul să fie atribuit unuia dintre copărtași, iar celuilalt să i se acorde sultă; tot astfel, un lot de teren, care prin partaj s-ar diviza în loturi mici, care nu ar putea fi utilizate eficient, de exemplu, pentru construcția unui imobil, nu poate fi partajat în natură;
să existe cererea unui coproprietar formulată în acest sens. Însă, atunci când mai mulți coproprietari solicită instanței atribuirea în natură, aceasta se va face ținându-se seama de criteriile enumerate în art. 988 C.proc.civ.
În jurisprudență s-a reținut că cererile formulate în temeiul art. 989 C.proc.civ. și al art. 990 C.proc.civ. nu sunt cereri de chemare în judecată lato sensu, respectiv cereri accesorii sau incidentale, care să modifice ori să completeze cadrul procesual, după cum nu constituie nici cereri de completare sau de modificare a cererii principale ori a cererii reconvenționale formulate în cauză.
Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 991 alin. (1) coroborat cu prevederile art. 989 alin. (1) și cu cele ale art. 990 C.proc.civ., rezultă faptul că, ori de câte ori a fost formulată expres de către cel puțin unul dintre copartajanți o cerere de atribuire definitivă, fie generic, cu privire la toate bunurile supuse partajării, fie a bunului imobil integral, fie a lotului format în ipoteza în care bunul este comod partajabil în natură, indiferent de momentul procesual la care este formulată, instanța nu va putea proceda decât la atribuirea definitivă a bunurilor supuse partajului, fie direct prin hotărârea de partaj pronunțată asupra fondului procesului, fie prin hotărârea de partaj pronunțată asupra fondului procesului după pronunțarea în prealabil a încheierii prevăzute de art. 985 alin. (1) C.proc.civ., prin aplicarea criteriilor legale prevăzute exemplificativ de art. 988 C.proc.civ.
S-a reținut în doctrină că, pentru a dispune atribuirea provizorie, instanța trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
nu este posibilă împărțeala în natură a bunului sau împărțeala ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinația economică;
există o cerere din partea unuia dintre coproprietari de atribuire provizorie a bunului, deoarece măsura nu poate fi dispusă din oficiu. Dar, în virtutea roiului activ, judecătorul poate să pună în discuția părților eventualitatea folosirii acestei modalități de partajare;
bunul poate fi atribuit provizoriu unui singur coproprietar, respectiv celui care formulează o astfel de cerere de atribuire, norma analizată prevăzând expres că „instanța îi poate atribui provizoriu” întregul bun.
Dacă mai mulți coproprietari cer atribuirea bunului, instanța îl va atribui tot unui singur coproprietar, nu mai multora dintre ei, folosind pentru aceasta criteriile partajului prevăzute de art. 988 C.proc.civ.; în sens contrar acestei afirmații avem în vedere dispozițiile art. 676 alin. (2) lit. a) C.civ.: „Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre următoarele moduri: a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora (…)”;
instanța va atribui provizoriu bunul unui coproprietar și atunci când ceilalți coproprietari se opun la atribuirea către acesta, dar nici nu solicită ca bunul să le fie atribuit lor. Este o concluzie ce decurge din interpretarea art. 991 alin. (1) C.proc.civ.
S-a reținut că nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile legale alternative de fond pentru temeinicia cererii de atribuire provizorie a unui imobil care este comod partajabil în natură, dacă prin formarea loturilor este exclusă o scădere importantă a valorii acestuia or o modificare în mod păgubitor a destinației economice, dată fiinc suprafața mare de teren din care acesta este compus. Nu trebuie ignorată manifestarea expresă și neechivocă a voinței părților litigante în sensul atribuirii definitive a imobilelor supuse partajului, precu- și caracterul facultativ al etapelor partajului judiciar.
Dacă cel puțin unul dintre copartajanți solicită partajarea și atribuirea în natură a loturilor imobilului comod partajabil în natură, chiar dacă nu se cere atribuirea lui integrală în natură, instanța nu poate dispune, nici din oficiu și nici la cererea oricărui alt copartajant, aplicarea prevederilor art. 673ˡˡ C.proc.civ. 1865 (art. 991 C.proc.civ.) în sensul vânzării bunului respectiv. În ipoteza în care partajul privește două bunuri imobile, numai dezinteresul manifest a tuturor copartajanților față de unul dintre imobile poate determina declanșarea etapei vânzării acestuia la cererea unuia dintre copartajanți. Nu poate fi reținut un astfel de dezinteres chiar numai daca intervenientui, căruia i s-a atribuit unul dintre cele două loturi ale imobilului, nu a declarat apel sub acest aspect, ceea ce se înscrie linia poziției procesuale adoptate de acesta pe parcursul procedurii partajului judiciar în speță. Faptul că o parte dintre copartajați manifestă un interes mai accentuat pentru atribuirea în natură a unuia dintre cele două imobile supuse partajării nu implică un dezinteres implicit și neechivoc pentru celălalt imobil. S-a apreciat că este o manifestare expresă și neechivocă a voinței procesuale în sensul partajării și atribuirii în natură a unuia dintre imobile opoziția constantă a uneia dintre părți la admiterea cererii formulate de adversar în temeiul art. 673ˡˡ C.proc.civ. 1865 (art. 991 C.proc.civ.).
Atribuirea provizorie este dispusă printr-o încheiere, prin care este stabilit și termenul în care coproprietarul căruia i-a fost atribuit provizoriu bunul este obligat să consemneze sumele corespunzătoare cotelor-părți cuvenite celorlalți coproprietari. Sumele cuvenite celorlalți coproprietari pot fi calculate, pentru că atribuirea provizorie se face într-un moment în care la dosar este depus raportul de expertiză prin care s-a determinat și valoarea bunului.
Sensul sintagmei din art. 989 alin. (1) C.proc.civ. „este obligat să consemneze sumele ce corespund cotelor-părți cuvenite celorlalți coproprietari” este stabilirea de către instanță, prin încheiere, a sumelor ce trebuie să fie plătite fiecăruia dintre ceilalți coproprietari. Instanța nu va indica o sumă globală ce ar urma să fie determinată pentru fiecare coproprietar în parte, în faza executării silite.
Încheierea nu poate fi atacată separat cu apel, ea urmând regimul general al încheierilor premergătoare, impus de art. 466 alin. (4) C.proc.civ.
Dacă coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul consemnează, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanța, prin hotărârea asupra fondului procesului, îi va atribui acestuia bunul, potrivit art. 989 alin. (2) C.proc.civ. Rezultă că atribuirea definitivă a bunului este condiționată de consemnarea sumelor fixate de instanță, în termenul stabilit prin încheierea de atribuire provizorie.
S-a apreciat că, prin depunerea sumelor datorate de către cel căruia i s-a atribuit provizoriu bunul, încheierea de atribuire dobândește natura unei încheieri interlocutorii, instanța fiind obligată să-i atribuie bunul definitiv.
Potrivit art. 989 alin. (3) C.proc.civ., în cazul în care coproprietarul nu consemnează în termen sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanța va putea atribui bunul altui coproprietar, în aceleași condiții, respectiv există o cerere a unui coproprietar, dacă bunul este solicitat de mai mulți coproprietari, atribuirea va fi făcută cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 988 C. proc. civ.
Atribuirea definitivă a bunului direct prin hotărârea asupra fondului procesului. Condiții.
Potrivit art. 990 C.proc.civ., instanța, ținând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, la cererea unuia dintre coproprietari, va putea să îi atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind totodată sumele ce se cuvin celorlați coproprietari și termenul în care este obligat să le plătească.
Temeinicia cererii de atribuire definitivă este lăsată la aprecierea instanței, în funcție de particularitățile cauzei. Rezultă că instanța poate să procedeze la atribuirea directă a bunului cu condiția să stabilească sumele ce se cuvin celorlalți coproprietari și termenul în care copărtașul este obligat să le plătească.
Au fost apreciate ca motive temeinice pentru atribuirea directă faptul că partea nu deține o altă locuință în proprietate și modul de folosire a bunului. La luarea măsurii a prevalat modalitatea în care coproprietarii s-au preocupat de utilizarea și conservarea bunului. Reclamantul, prin conduita sa culpabilă, s-a expus chiar pierderii dreptului de proprietate, acumulând restanțe foarte mari la plata cotelor de întreținere, riscând scoaterea la licitație publică a imobilului.
Pârâta a plătit voluntar datoriile sale pentru conservarea dreptului de proprietate, astfel că prin atribuirea imobilului bun comun intimatei-pârâte se asigură posibilitatea folosirii și valorificării acestuia în cât mai bune condiții din punct de vedere economic.
Cu privire la stabilirea termenului de plată a sultei, instanțele au reținut că, dacă bunul este atribuit în natură unuia dintre coproprietari, este necesar a se prevede obligația acestuia de a achita celorlalți coproprietari valoarea cotei ce le revine, căci, în caz contrar, ar fi lezat în mod evident și direct dreptul lor de proprietate.
Termenul de plată a sultei trebuie să fie un termen rezonabil, care să aibă în vedere și prejudiciul la care coproprietarii cărora bunul nu le-a revenit în lot s-ar expune și totodată să preîntâmpine cererea nejustificată a celui căruia bunul i-a fost repartizat în tergiversarea achitării sultei.
Un termen de 6 luni a fost apreciat de instanță un termen rezonabil care să acopere ambele condiții, adică acoperirea prejudiciului coproprietarilor cărora bunul nu le-a fost atribuit și pentru a se evita intenția coproprietarului căruia i-a fost repartizat bunul de a prelungi cât mai mult termenul în care poate achita sulta datorată celorlalți coproprietari.
Vânzarea bunului de către părți prin bună învoială sau de către executorul judecătoresc
Condiții
Pentru a face aplicarea prevederilor art.991 C.proc. civ. ce reglementează o modalitate subsidiară, dar extremă de realizare a partajului judiciar – vânzarea bunurilor- este necesar ca niciunul dintre copartajanți să nu fie interesat de atribuirea definitivă în natură a bunului (imobil sau mobil), indiferent dacă acesta este sau nu comod partajabil în natură.
Textul legal pornește de la premisa unei convenții procesuale exprese sau implicite, dar neechivoce a copartajanților, în sensul excluderii de la atribuirea în natură în favoarea acestora a unuia dintre imobilele supuse partajării, de obținerea în natură a căruia nu sunt interesați.
Interesul pentru atribuirea în natură a imobilului împiedică aplicarea prevederilor art. 991 C.proc.civ. privind vânzarea bunurilor, indiferent dacă acesta privește atribuirea bunurilor, fără a specifica în ce modalitate, respectiv ce imobil sau ce lot și cărui copartajant, atribuirea integrală în natură unuia dintre copartajanți a imobilului cu privire la care a fost formulată cererea de vânzare sau privește atribuirea loturilor formate în ipoteza caracterului partajabil în natură al imobilului.
Din modul de reglementare a acestei instituții rezultă că scoaterea la vânzare a bunurilor supuse partajului constituie o soluție extremă, la care se recurge numai dacă nu este posibilă nici împărțirea în natură și nici atribuirea bunului către un copărfaș.
Potrivit art. 991 alin. (1) C.proc.civ., condiția legală negativă, pe care instanța trebuie să o cerceteze în prealabil, este inexistența unei cereri de atribuire definitivă a bunului din partea unuia dintre coproprietari. Abia ulterior și numai dacă se constată că o astfel de cerere de atribuire definitivă nu a fost formulată, instanța poate dispune vânzarea bunului, dacă nu este cazul să verifice și vreo condiție subsecventă, pentru ipoteza în care etapa vânzării a fost precedată de etapa facultativă a atribuirii provizorii – respectiv condiția legală negativă că, deși bunul a fost atribuit provizoriu, nu s-au consemnat, în termenul stabilit, sumele cuvenite
celorlalți coproprietari.
Art. 991 alin. (1) C.proc.civ., interpretat sistematic și teleologic prin raportare la art. 989 și art. 990 C.proc.civ., reglementează două ipoteze:
atât ipoteza în care a fost urmată etapa atribuirii provizorii, cât și
ipoteza în care această etapă nu a fost urmată.
Aceasta, întrucât, dacă niciunul dintre coproprietari nu solicită atribuirea definitivă, nu este obligatoriu să se formuleze o cerere de atribuire provizorie. Altfel spus, este posibil ca părțile să nu formuleze nici cerere de atribuire definitivă, dar nici cerere de atribuire provizorie, această ipoteză fiind, de asemenea, avută în vedere de art. 991 alin. (1) C.proc.civ. Rezultă că instanța de partaj poate lua act în orice moment al procedurii de partaj judiciar de existenta cererii de atribuire definitivă, indiferent când a > 7 fost aceasta formulată, respectiv înainte de declanșarea etapei atribuirii provizorii sau ulterior acesteia, chiar dacă etapa nu a fost finalizată cu plata sultei, cât timp, pentru trecerea la etapa următoare, a vânzării, se impune îndeplinirea condiției negative a inexistenței cererii de atribuire definitivă.
Rezultă că, dacă unul dintre copartajanți a solicitat respingerea cererii formulate în temeiul art. 991 alin. (1) C.proc.civ. [respectiv art. 673ˡˡ alin. (1) C.proc.civ. 1865], instanța de partaj, în virtutea principiului disponibilității, nu poate trece peste voința acestei părți.
Aceasta, deoarece instituirea etapelor atribuirii provizorii, a vânzării prin bună învoială, urmată de etapa vânzării prin intermediul executorului judecătoresc, nu a avut drept scop asigurarea plății sultei în cadrul procesului de partaj și nici evitarea declanșării ulterioare a fazei procesuale a executării silite a obligației de plată a sultei, cu atât mai puțin excluderea fazei procesuale a executării silite a hotărârii de partaj. Instituirea acestor etape este consecința inexistenței unei cereri din partea copartajanților de atribuire definitivă a bunului supus partajului, pentru situația în care niciunul dintre copartajanți nu dorește să-i fie atribuit definitiv, în natură, bunul sat loturile formate, în ipoteza în care bunul este comod partajabil în natură, ci doar suma corespunzătoare cotei sale părți din dreptul de proprietate asupra acestuia.
Instanța va analiza dacă este în interesul părților ca bunul imobil supus partajului să iasă din patrimoniul lor. Atunci când împărțirea în natură nu este posibilă, nu se va recurge întotdeauna la scoaterea bunului la vânzare, ci instanța va trebui să examineze dacă nu este cazul ca starea de indiviziune sau devălmășie să fie lichidată prin atribuirea bunului unuia dintre copărtași, urmând ca ceilalți să primească partea lor în alte bunuri sau în bani.
Numai dacă toate părțile ar fi dezinteresate de atribuirea definitivă în natură a unui imobil s-ar putea aprecia că este în interesul lor ca bunul să fie vândut, la cererea unuia dintre copartajanți.
Din interpretarea sistematică și teleologică a prevederilor art. 991 alin. (1) și art. 989 C.proc.civ. rezultă că existența acestui interes nu a fost lăsată la aprecierea instanței de partaj, ci a fost reglementată expres de legiuitor.
S-a reținut în practică și soluția potrivit căreia, în cazul în care copărtașii nu doresc să primească bunurile în natură, întrucât nu au interes, ori numai unul dintre ei se opune acestei modalități și motivează de ce nu poate să accepte o atare modalitate de ieșire din indiviziune, instanța nu poate hotărî atribuirea, ci trebuie să dispună vânzarea bunurilor, după caz, prin bună învoială, sau prin scoaterea lor la licitație publică.
Constatând îndeplinirea condițiilor negative prevăzute expres de legiuitor în alin. (1) al art. 991 C.proc.civ., respectiv niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deși acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au consemnat, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanța, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind totodată dacă vânzarea se va face de către părți prin bună învoială ori de către executorul judecătoresc.
Din interpretarea acestei norme legale rezultă că această modalitate de partajare este ultima la care poate recurge instanța, respectiv doar atunci când niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului sau deși, bunul a fost atribuit provizoriu, nu s-au consemnat, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalți coproprietari.
Modurile de realizare a vânzării
Există două moduri de realizare a vânzării: vânzarea prin buna învoială a părților și vânzarea efectuată de către executorul judecătoresc.
În încheierea prin care dispune vânzarea bunului, instanța va stabili și modalitatea în care se va face aceasta.
Părțile au posibilitatea de a opta pentru una sau alta dintre modalitățile de vânzare, așa cum rezultă din art. 991 alin. (2) și (3) C.proc.civ., însă acest drept se exercită numai înainte de darea încheierii prin care instanța dispune vânzarea bunului, de vreme ce, potrivit art. 991 alin. (1) C.proc.civ., în încheiere se stabilește și dacă vânzarea se va face de către părți prin bună învoială sau de către executorul judecătoresc.
Trebuie subliniat că instanța trebuie să țină cont de opțiunea părților, astfel încât, numai dacă vreuna dintre părți nu a fost de acord cu vânzarea prin bună învoială sau dacă această vânzare nu s-a realizat în termenul stabilit potrivit dispozițiilor legale, instanța, prin încheiere dată cu citarea părților, va dispune ca vânzarea să fie efectuată de executorul judecătoresc.
Dacă părțile au convenit asupra vânzării prin bună învoială, instanța nu poate dispune ca vânzarea să fie făcută de către executor.
Vânzarea prin bună învoială
Dacă părțile sunt de acord ca vânzarea să se facă prin bună învoială, instanța va stabili și termenul la care aceasta va fi efectuată. Termenul nu poate fi mai mare de 3 luni, în afară de cazul în care părțile sunt de acord cu majorarea lui, potrivit art. 991 alin. (2) C.proc.civ.
Fixarea unui termen mai mare de 3 luni se va face prin chiar încheierea prin care instanța dispune ca vânzarea să aibă loc prin bună învoială. Rezultă că acordul părților sub acest aspect poate avea loc numai până la momentul la care se stabilește termenul, iar nu ulterior, aspect rezultat din alin. (3) al art. 991 C.proc.civ., conform căruia, în cazul în care vreuna dintre părți nu a fost de acord cu vânzarea prin bună învoială sau dacă această vânzare nu s-a realizat în termenul stabilit potrivit alin. (2), instanța, prin încheiere dată cu citarea părților, va dispune ca vânzarea să fie efectuată de executorul judecătoresc.
Părțile pot solicita preschimbarea termenului, în sensul că nu sunt obligate să aștepte împlinirea termenului stabilit prin încheiere pentru efectuarea vânzării, instanța putând să ia act mai repede de vânzarea intervenită; astfel, alin. (2) al art. 991 C.proc.civ deși prevede că instanța va stabili și „termenul la care aceasta (vânzarea) va fi efectuată”, trebuie interpretat în sensul că, cel ma târziu la împlinirea termenului fixat, părțile trebuie să facă (să prezinte instanței) dovada vânzării.
Vânzarea bunului la licitatie. Condiții
Vânzarea bunului de către executorul judecătoresc poate fi dispusă de instanță, potrivit art. 991 alin. (3) C.proc.civ., în cazul în care vreuna dintre părți nu a fost de acord cu vânzarea prin bună învoială sau dacă această vânzare nu s-a realizat în termenul stabilit prin încheiere în condițiile alin. (2) al art. 991. Rezultă două condiții legale negative alternative: vreuna dintre părți nu a fost de acord cu vânzarea prin bună învoială sau vânzarea prin bună învoială nu s-a realizat în termenul stabilit de instanță prin încheiere.
Executorul va derula procedura conform prevederilor exprese ale art. 992 C.proc.civ., care în alin. (1) arată că, după rămânerea definitivă a încheierii prin care s-a dispus vânzarea bunului de către un executor judecătoresc, acesta va proceda la efectuarea vânzării la licitație publică.
De asemenea, comportă discuții art. 992 C.proc.civ., care, reglementând procedura vânzării la licitație, stabilește în alin. (5) teza a II-a, în mod expres, dreptul coproprietarilor de a conveni ca vânzarea să nu se facă sub un anumit preț, deoarece situația lor nu poate fi asimilată debitorilor.
CAPITOLUL IV
HOTĂRÂREA DE PARTAJ
Soluționarea cererii de partaj
Potrivit art. 994 alin. (1) C.proc.civ., în toate cazurile, asupra cererii de partaj instanța se va pronunța prin hotărâre.
Înprincipiu, hotărârea de partaj este supusă acelorași exigențe care se impun, potrivit legii, tuturor hotărârilor judecătorești și urmează același regim procedural.
În funcție de împrejurările cauzei, instanța poate pronunța una dintre următoarele soluții:
admiterea cererii în tot sau în parte;
respingerea cererii în tot sau în parte; noul Cod civil instituie o modalitate particulară prin care se poate ajunge la respingerea acțiunii de partaj, în ipoteza în care această cerere este introdusă de creditorul personal al moștenitorului, în numele debitorului lui, cu privire la bunurile aflate în indiviziune. Ceilalți moștenitori, părți în procesul de partaj, pot obține respingerea acțiunii de partaj introduse de către creditor, plătind datoria în numele și pe seama moștenitorului debitor, conform art. 1156 alin. (3) C.civ.;
închiderea dosarului, atunci când împărțeala nu se poate realiza în niciuna dintre modalitățile prevăzute de lege (în natură, prin atribuire către unul dintre coproprietari, prin vânzare de bunăvoie sau de către executorul judecătoresc); în lipsa unei prevederi exprese derogatorii, urmează ca, în aplicarea regulii generale stabilite de art. 424 alin. (1) C.proc.civ., instanța să pronunțe o sentință, întrucât se dezînvestește de cauza respectivă.
Toate pretențiile reciproce dintre succesori care au legătură cu moștenirea vor fi rezolvate în cadrul procesului de partaj Poate fi vorba, de pildă, de plata echivalentului lipsei de folosință a unui bun succesoral de către un singur coindivizar în afara unui partaj de folosință, de indemnizarea coindivizarilor care au făcut cheltuieli necesare și utile cu unul sau altul din bunurile succesorale, de aducerea la partaj a fructelor produse de bunurile succesorale de la data deschiderii moștenirii și până la partaj etc.
Prin „împărțeală” se înțelege operațiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune, în sensul că bunurile stăpânite pe cote-părți sunt trecute, potrivit întinderii cotelor cuvenite în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coproprietari. Această operațiune are loc prin atribuirea bunurilor în proprietate deplină de către instanță, și anume prin dispozitivul hotărârii. Simpla confirmare în dispozitiv a partajului propus prin raportul de expertiză este inadmisibilă, deoarece titlul de proprietate îl constituie hotărârea judecătorească, iar nu raportul de expertiză.
De asemenea, s-a apreciat că instanța nu a realizat un partaj efectiv, în sensul art. 984 C.proc.civ. în cazul în care în dispozitivul hotărârii nu se regăsesc individualizate loturile, sub aspectul componenței, și nici părțile cărora acestea le sunt atribuite.
Neidentificarea în dispozitivul hotărârii a componența loturilor și a copărtașilor cărora li se atribuie loturile formate nu reprezintă erori materiale, în sensul art. 442 C.proc.civ. ci erori de judecată, referindu-se la elementete de fond ale partajului, dintre cele prevăzute de art. 984 C.proc. și, de aceea, remedierea lor nu se poate face decât în cadrul controlului judiciar declanșat prin exercitarea căilor de atac.
De asemenea, aceste greșeli nu pot fi remediate nici în procedura prevăzută de art. 443 C.proc.civ., deoarece nu se pune problema lămuririi unor dispoziții neclare sau a înlăturării unor dispoziții potrivnice din dispozitivul hotărârii de partaj, ci problema că partajul nu s-a realizat efectiv, existând bunuri asupra cărora instanța nu s-a pronunțat și un moștenitor a cărui situație nu a fost tranșată prin nicio măsură specifică împărțelii, care sunt greșeli de fond.
Întrucât acțiunea de partaj urmărește să transforme dreptul indiviz al copărtașilor
într-un drept diviz și exclusiv asupra unor bunuri determinate din masa bunurilor supuse împărțelii, instanța trebuie să indice bunurile în materialitatea lor, bunuri care corespund întinderii dreptului fiecăruia, altfel hotărârea nu este executabilă
Soluționarea capetelor de cerere accesorii. Cheltuielile de judecată.
Ca regulă, acțiunea de partaj profită tuturor părților, astfel încât acestea trebuie să suporte în mod egal cheltuielile legate de ieșirea din indiviziune.
Astfel, s-a reținut că, „în procesele de partaj, părțile au o dublă calitate, de reclamanți și de pârâți, iar soluția pronunțată cu privire la ieșirea din indiviziune este deopotrivă în interesul tuturor. Prin urmare, dacă ambele părți efectuează cheltuieli în legătură cu judecarea litigiului, se impune compensarea lor în raport de valoarea pretențiilor admise”.
Dar, în condițiile în care instanța reține contribuția diferită a soților la dobândirea bunurilor comune, aceasta nu poate proceda la compensarea în totalitate a cheltuielilor de judecată.
Ba mai mult, practica judecătorească a stabilit că „pârâtul poate obține obligarea reclamantului inițial (la plata cheltuielilor de judecată dovedite) chiar dacă nu a formulat o acțiune reconvențională”.
Temeiul juridic al cheltuielilor de judecată
Instanța învestită cu soluționarea cererii de partaj este obligată să soluționeze cererea privitoare la cheltuielile de judecată, dacă a fost formulată. Cheltuielile de judecată nu se pot acorda din oficiu. Principiul că ele trebuie să fie solicitate în mod expres de partea interesată este statornicit expres în art. 453 alin. (1) C.proc.civ. Cuantumul cheltuielilor de judecată urmează să fie definitiv precizat de partea interesată cu prilejul dezbaterilor în fond. Codul de procedură consacră regula că obligarea la plata cheltuielilor de judecată poate fi solicitată până la dezbaterea cauzei în fond. În chip fericit, reglementând dovada cheltuielilor de judecată prin art. 452 C.proc.civ., se prevede că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și a întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Subiectul obligației de plată a cheltuielilor de judecată
Art. 453 alin. (1) C.proc.civ. precizează că „partea care pierde procesul” va fi obligată la îndeplinirea acestei obligații. Prin „parte” urmează să se înțeleagă nu numai reclamantul și pârâtul, dar și intervenienții voluntari (cu excepția celui accesoriu) sau cei forțați. Dar, mai ales, în categoria de „parte” urmează să fie cuprinși și toți cei reprezentați, avânzii-cauză în sensul procesual, nu în sens. dreptului succesoral. Specificul acțiunii de partaj succesoral
conduce la suportarea egală a cheltuielilor de judecată în cazul în care comoștenitorii au părți de moștenire egale.
Dacă părțile oe moștenire sunt inegale, plata se va face corespunzător cotelor cuvenite, iar când numai un moștenitor, prin fapta sa, a pricinuit o anumită cheltuială, plata o face personal.
Partea interesată ar putea însă recurge la cerințele art. 281² C.proc.civ. 1865 (art. 444 C.proc.civ.) și să ceară completarea hotărârii.
În cazul coparticipării procesuale, pentru a se stabili dacă plata cheltuielilor de judecată urmează a se face în mod egal, proporțional sau solidar, se va ține seama de poziția în proces a fiecărui coparticipant și de natura raportului juridic soluționat, astfel încât fiecare să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a provocat prin apărare.
Efectele hotărârii de partaj
Efectele substanțiale și procesuale ale hotărârilor judecătorești.
Astfel cum se reține în literatura de specialitate, hotărârea judecătorească produce efecte substanțiale și efecte procesuale.
Efectul substanțial constă în sancționarea unei situații de fapt, în consecințele aplicării normei de drept substanțial la situația de fapt din speță, actul jurisdicțional producând o modificare a situației juridice dintre părți. Această modificare este evidentă în cazul hotărârilor judecătorești constitutive de drepturi, deoarece se creează o stare de drept diferită de cea existentă până atunci.
Efectele procesuale ale hotărârii judecătorești, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 429-435 C.proc.civ., sunt următoarele:
dezînvestirea instanței de soluționarea litigiului; acest efect se aplică și în cazul încheierilor interlocutorii, întrucât, potrivit art. 235 C.proc.civ., instanța este legată de dispozițiile luate prin aceste încheieri cu privire la excepțiile procesuale, incidentele procedurale ori alte chestiuni litigioase;
hotărârea judecătorească are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat;
atunci când cuprinde dispoziții care pot fi aduse la îndeplinire pe cale silită, hotărârea judecătorească are putere executorie, reprezentând titlu executoriu;
hotărârea judecătorească are forța probantă a unui înscris autentic, astfel încât constatările personale ale judecătorului fac dovadă până la înscrierea în fals;
hotărârea judecătorească este obligatorie față de părți și succesorii acestora și opozabilă oricărei terțe persoane, atât timp câ: aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară.
Efectul declarativ de drepturi al hotărârii de partaj
În vechea reglementare, hotărârea de partaj avea efect declarativ. Astfel, în această concepție, în urma partajului, fiecare coproprietar era considerat în mod retroactiv, din momentul nașterii stării de coproprietate, titular al dreptului de proprietate pur și simplu asupra bunului atribuit. Cu privire la bunurile (cotele-părți) ce nu erau atribui prin partaj unui coproprietar, se considera că acesta din urmă nu a fost niciodată proprietarul lor.
Actul juridic de partaj, indiferent că era o convenție sau o hotărâre judecătorească, nu presupunea un transfer de drepturi între coproprietari. Această concluzie nu infirma însă ideea potrivit căre a actele juridice prin care se exercită dreptul de a cere partajul sunt acte de dispoziție.
Consecințele efectului declarativ al partajului (consacrat de Codul civil din 1864) reținute în doctrină au fost, în principal, următoarele:
actele juridice, în special cele de dispoziție (înstrăinare sau grevare), referitoare la bunurile aflate în indiviziune, privite în materialitatea lor, încheiate de un coindivizar înainte de partaj cu nerespectarea regulilor care guvernau indiviziunea, se consolidau sau se desfințau cu efect retroactiv, după cum bunul care forma obiectul actului juridic era atribuit prin împărțeală copărtașului contractant sau altui copărtaș. Dacă actul juridic (de exemplu, constituirea unei ipoteci, a unui uzufruct etc.) s-a încheiat cu consimțământul tuturor coindivizarilor (regula unanimității), terțul putea valorifica integral dreptul împotriva copărtașului atributar;
partajul, nefiind translativ sau constitutiv de drepturi reale, iar copărtașul atributar dobândind drepturi exclusive provenind din succesiune, era opozabil față de terți, chiar dacă nu se respectau regulile de publicitate imobiliară;
actul de partaj, fie și hotărâre judecătorească, nefiind translativ de proprietate, nu putea servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani, consacrată de vechiul Cod civil, dacă în masa indiviză a fost trecut un imobil care nu era proprietatea defunctului;
întrucât copărtașul atributar nu era succesorul în drepturi al celorlalți, în caz de neexecutare a obligațiilor rezultând din partaj (de exemplu, neplata sultei) nu se putea cere rezoluțiunea actului de partaj potrivit dreptului comun;
întrucât efectul declarativ al partajului „prezumat de lege (art. 786 C.civ. 1864) nu era o regulă imperativă, de ordine publică, coindivizarii puteau anihila consecințele lui, hotărând, de exemplu, ca actul (de constituire de ipotecă, de uzufruct etc.) încheiat de unul dintre ei asupra unui bun în timpul indiviziunii să rămână valabil, indiferent de beneficiarul atribuirii sau că pentru neplata sultei se putea cere rezoluțiunea actului de partaj.
Efectul constitutiv de drepturi al hotărârii de partaj
În reglementarea actuală, dispozițiile art. 680 alin. (1) C.civ. și cele ale art. 995 alin. (1) C.proc.civ. prevăd că hotărârea de partaj are efect constitutiv de drepturi, adică fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împărțelii voluntare, sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
De îndată ce partajul a fost soluționat, cei cărora li s-au atribuit bunuri în natură sunt îndreptățiți, în virtutea dreptului lor de proprietate exclusivă, să pretindă și să realizeze predarea efectivă a posesiei bunurilor. Copartajanții cu privire la care „s-a hotărât să primească echivalentul părții lor în bani nu mai au, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii de împărțeală, vreun titlu de a locui în imobil, ci sunt obligați să predea bunul celui căruia i s-a atribuit”.
În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară – art. 680 alin. (2) C.civ.
Din punct de vedere al aplicării legii în timp, potrivit art. 66 alin. (2) din Legea
nr. 71/2011, dispozițiile art. 680 C.civ. se aplică și partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
În concluzie, spre deosebire de reglementarea anterioară, hotărârea de partaj are efect constitutiv de drepturi atât în ceea ce privește drepturile reale care revin fiecărui coproprietar în urma partajului, cât și cu privire la sultele sau, după caz, la sumele cuvenite celorlalți coproprietari în urma atribuirii bunului unuia dintre copărtași, respectiv la cele care le revin acestora în urma vânzăr bunului ori bunurilor supuse partajului. În materie imobiliară, efectul constitutiv al hotărârii de partaj se produce numai de la data înscrieri în cartea funciară a hotărârii judecătorești rămase definitive. Această schimbare are consecințe asupra situației vânzării bunurilor aflate în coproprietate de către unul dintre coproprietar fără consimțământul celorlalți; nu mai avem soluția clasică a afectării actului de condiția rezolutorie constând în rezultatul partajult care se sprijinea pe efectul declarativ al hotărârii de partaj, ci se aplică regulile prevăzute de art. 641 alin. (1)-(4) C.civ., și anume regusa unanimității și cea a majorității pentru actele de administrare și de dispoziție încheiate cu privire la un bun comun.
Art. 641 C.civ. trebuie interpretat corelat cu dispozițiile art. 1683 C.civ., care reglementează vânzarea lucrului altuia. Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună și ulterior nu asigură transmiterea proprietății întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea prețului proporțional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluțiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu va dobândi proprietatea întregului bun – alin. (5) al art. 1683 C.civ.
Această reglementare era necesară deoarece, potrivit art. 641 alin. (4) C.civ., orice acte juridice de dispoziție cu privire la bunul comun nu se pot încheia decât cu acordul tuturor proprietarilor, astfel că pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare a unui bun în coproprie- tate este necesar consimțământul tuturor coproprietarilor.
Rezultă că, în cazul proprietății pe cote-părți, pentru ca înstrăinarea să producă efecte depline, este necesar acordul tuturor coproprietarilor, întrucât fiecare dintre ei are un drept limitat asupra bunului, exprimat într-o cotă-parte ideală sau există posibilitatea ratificării vânzării de către ceilalți coproprietari. Subliniem că textul nu are în vedere vânzarea unei
cote-părți din dreptul de proprietate, ipoteză în care s-ar transmite un drept asupra căruia există proprietate exclusivă. Dimpotrivă, în acest caz ne referim la situația în care vânzătorul a dispus asupra bunului proprietate comună în totalitate, în materialitatea sa. Legiuitorul a lăsat la aprecierea cumpărătorului modul în care procedează.
De menționat că, potrivit art. 681 C.civ., actele încheiate, în condițiile legii, de un coproprietar cu privire la bunul comun rămân valabile și sunt opozabile celui căruia i-a fost atribuit bunul în urma partajului.
Astfel, dacă părțile au partajat la un moment dat o suprafață dintr-un titlu de proprietate, nu este admisibil ca ulterior să se solicite efectuarea unei noi împărțeli, fără ca în prealabil vechea împărțeală să fi fost desființată. Eliberarea ulterioară a titlului de proprietate și validitatea formală a acestuia nu reprezintă aspecte care să invalideze împărțirea bunului rămas de pe urma autorului comun, în condițiile în care titlul de proprietate reconstituie dreptul de proprietate al autorului comun, și nu constituie un drept nou de proprietate în patrimoniul succesorilor acestuia.
În ceea ce privește regimul garanțiilor constituite în timpul coproprietății, în reglementarea Codului civil din 1864, efectul declarativ al împărțelii avea drept consecință invalidarea drepturilor reale de garanție constituite în timpul coproprietății, în situația în care imobilul grevat de dreptul real de garanție nu cădea în lotul constituitorului. Dacă în urma partajului bunul grevat de dreptul de ipotecă nu cădea în lotul constituitorului, ipoteca era invalidată cu efect retroactiv (prin aplicarea regulii resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), deoarece constituitorul, nefiind considerat proprietar, nu avea nici dreptul de a-l ipoteca. Pentru ca ipoteca să fie validă, trebuia ca imobilul să cadă în lotul celui care l-a ipotecat.
În reglementarea actuală, conform art. 682 C.civ., garanțiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părți se strămută de drept asupra bunului atribuit acestuia sau, după caz, a sumelor de bani care i-au fost atribuite prin partaj, reglementându-se astfel un caz de subrogație reală cu titlu particular.
Consecința instituirii efectului constitutiv al partajului constă în faptul că actul juridic de partaj marchează un transfer de drepturi între coproprietari, ceea ce accentuează caracterul de dispoziție a acestui act. Având în vedere că partajul presupune un transfer de drepturi între coproprietari, partajul poate constitui temei al uzucapiunii tabulare, în condițiile art. 931 C.civ., dacă după înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, titularul său a exercitat posesie neviciată asupra imobilului timp de 5 ani. Singura condiție cerută pentru a opera uzucapiunea în temeiul unui partaj nevaiar este ca cel căruia i-a fost atribuit imobilul prin acest partaj să fi fost de bună-credință la momentul înregistrării cererii de înscriere și a cel al intrării în posesie.
Efectul executoriu al hotărârii de partaj
Alin. (2) al art. 995 C.proc.civ. prevede că, odată rămasă def tivă, hotărârea de partaj constituie titlu executoriu și poate fi pLîâ în executare chiar dacă nu s-a cerut predarea efectivă a bunulu instanța nu a dispus în mod expres această predare.
În consecință, caracterul executoriu al hotărârii de partaj apars – momentul în care aceasta devine definitivă, respectiv atunci câ-c nu se exercită apel sau apelul exercitat a fost respins, regula fire aceea că hotărârile judecătorești sunt executorii de la data la cars nu mai sunt susceptibile de apel. Executarea silită efectivă va avea ca temei prevederile art. 632 C.proc.civ. Potrivit art. 633 și art. 634 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., hotărârea judecătorească pronunțată în apelul împotriva hotărârii de primă instanță date în partaj este definitivă și executorie, fiind aptă de a fi pusă în executare.
Noul Cod de procedură civilă consacră legislativ soluția constantă a practicii judiciare, care, pentru a justifica caracterul executoriu al hotărârii de partaj, a folosit următorul raționament juridic. Introducând acțiunea de partaj, partea este îndreptățită să solicite instanței judecătorești stabilirea masei de împărțit și a cotelor ce se cuvin tuturor copărtașilor, precum și lichidarea stării de indiviziune, prin individualizarea și atribuirea bunurilor.
O atare acțiune implică, de regulă, cererea reclamantului de a se dispune și predarea efectivă a bunurilor ce se vor atribui, deoarece, în cele mai multe cazuri, reclamantul urmărește acest rezultat. Este deci normal și constituie o aplicare a principiului disponibilității ca, de regulă, hotărârea de partaj să fie susceptibilă de executare, fără a fi necesară introducerea unei acțiuni în revendicare împotriva copărtașului care refuză predarea bunului.
Acest efect îl produce hotărârea de partaj, chiar dacă instanța nu a dispus în mod expres predarea bunului atribuit, întrucât, în general, orice alte chestiuni decât proprietatea, de exemplu, identificarea bunului ce se urmărește sau realitatea deținerii sale de către un copărtaș, pot fi puse și rezolvate pe calea contestației la executare.
Prin acțiunea în revendicare proprietarul cere un bun al său de la un deținător care îi contestă acest drept. Astfel, un copărtaș căruia i s-a atribuit un bun indiviz în proprietate exclusivă poate cere acel bun pe calea unei acțiuni în revendicare de la terțul dobânditor. Într-o atare acțiune, față de terțul care se pretinde proprietar, reclamantul va trebui să facă dovada dreptului său de proprietate.
Atunci când însă cel care refuză predarea bunului este un copărtaș, nu este necesară introducerea unei acțiuni în revendicare pentru a se obține predarea bunului, deoarece între copărtași, dreptul de proprietate este stabilit prin hotărârea de partaj rămasă definitivă.
Într-o asemenea situație, potrivit art. 995 alin. (2) C.proc.civ. (art. 372 C.proc.civ. 1865), hotărârea de partaj definitivă constituie titlu executoriu.
Așadar, hotărârea de partaj rămasă definitivă constituie titlu executoriu, chiar dacă nu
s-a cerut predarea efectivă a bunului ori instanța nu a dispus în mod expres predarea bunurilor –
art. 995 alin. (2) C.proc.civ. – către copărtașii în lotul cărora acestea au căzut, așa încât nu este necesară introducerea de către copărtaș a unei acțiuni în revendicare împotriva copărtașului care deține bunul atribuit și refuză să-l predea.
Hotărârea de partaj nu este susceptibilă de executare silită cazul în care părțile declară în mod expres că nu solicită predarea bunurilor. În această ipoteză, pentru a intra în posesia bunurilor atribuite și a căror predare i-a fost refuzată de ceilalți coproprietari partea interesată va trebui să exercite acțiunea în revendicare (art. 996 C.proc.civ.).
Art. 995 alin. (2) C.proc.civ. trebuie interpretat și prin prisma art. 643 C.civ. În plus, trebuie avute în vedere prevederile art. 63 dir Legea nr. 71/2011, norme cu caracter de excepție, care reprezintă norme imperative prin însuși caracterul lor de norme de procedură fiind de imediată aplicare. Astfel, potrivit art. 643 alin. (1) C.civ., „fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv r cazul acțiunii în revendicare”. Alin. (2) teza I al aceluiași articol
dispune că „hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietarilor profită tuturor coproprietarilor”.
Cât privește aplicarea în timp a Codului civil din 2009, trebuie avute în vedere și dispozițiile corespunzătoare din Legea nr. 71/2011. Astfel, potrivit art. 223 din Legea
nr. 71/2011, „dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în matere civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite”.
Legea nr. 71/2011 prevede altfel, printre altele, în art. 63, conform căruia dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) C.civ. se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, normă ce se constituie într-o excepție de la principiul tempus regit actum și confirmă că anumite norme din noul Cod civil sunt de imediată aplicare, ele aplicându-se astfel și proceselor declanșate anterior intrării în vigoare a actulu normativ menționat.
Dacă hotărârea primei instanțe nu a rămas definitivă la data intrării în vigoare a noului Cod civil (1 octombre 2011), ci ulterior acestui moment, normele noului act normativ, pe componenta procedurală, astfel cum este aceasta reglementată de dispozițiile sale, sunt de îndată/de imediată aplicare raportului juridic dedus judecății, astfel cum a pretins legiuitorul prin legea de punere în aplicare a dispozițiilor sale.
În concluzie, din interpretarea coroborată a art. 995 C.proc.civ. și art. 996 C.proc.civ. putem deduce că în practică se pot ivi următoarele situații:
partea interesată cere expres ca, după partajarea bunului, să se facă și predarea efectivă a acestuia. În acest caz, hotărârea definitivă pronunțată cu privire la partaj constituie titlu executoriu, potrivit art. 995 alin. (2) C.proc.civ.;
partea interesată nu cere, în subsidiar, și predarea efectivă a bunului, însă nici nu declară expres că „nu solicită predarea efectivă”, ori, dacă cere predarea efectivă, instanța nu dispune expres această predare, caz în care urmează a fi aplicat art. 995 alin. (2) C.proc.civ., astfel, hotărârea de partaj definitivă este titlu executoriu și urmează a fi pusă în executare.
În aceste situații, așa cum am arătat, atunci când cel ce refuză predarea bunului este un copărtaș, nu este necesară introducerea unei acțiuni în revendicare pentru a obține predarea bunului, deoarece, între copărtași, dreptul de proprietate este stabilit prin hotărârea de partaj rămasă definitivă;
partea care a solicitat partajul declară în mod expres că nu cere și predarea efectivă a bunurilor. În această ipoteză este aplicabil art. 996 alin. (1) C.proc.civ., hotărârea de partaj nefiind susceptibilă de executare silită. Pentru a intra în posesia bunurilor partajate și atribuite, partea interesată va trebui să exercite acțiunea în revendicare, potrivit art. 996 alin. (2) C.proc.civ.;
în ipoteza în care bunurile partajate sunt deținute de terțe persoane, intrarea în posesia acestora se poate face numai după introducerea de către copărtaș a unei acțiuni în revendicare, potrivit dreptului comun.
În aceste cazuri, titlul reclamantului în acțiunea în revendicare este reprezentat de hotărârea de partaj, care, spre deosebire de un alt titlu de proprietate nu ar putea fi anulat.
Astfel cum s-a reținut în practică, „partajul realizat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (nu poate fi anulat printr-o nouă hotărâre judecătorească; hotărârea judecătorească irevocabilă (definitivă, în reglementarea actuală) se bucură de autoritate de lucru judecat care garantează imposibilitatea rediscutării aceluiași litigiu după rezolvarea lui definitivă și irevocabilă (definitivă, în reglementarea actuală).
Norma cuprinsă în art. 996 C.proc.civ. constituie un caz de excepție de la regula caracterului executoriu al hotărârii de partaj. În lipsa unei declarații exprese de tipul celei prevăzute de alin. (1) al art. 996, declarație ce trebuie făcută înainte de pronunțarea hotărârii de partaj, astfel încât să se facă referire la ea în cuprinsul hotărârii, hotărârea are caracter executoriu prezumat, în temeiul art. 995 alin. (2) C.proc.civ., predarea bunului putând fi cerută în termenul de prescripție de 10 ani. stabilit de art. 995 și art. 706 C.proc.civ.
Prescripția executării
Reglementând termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, art. 706 C.proc.civ. prevede expres că dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, termenul ce drept comun, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani. Termenul de prescripție, indiferent că este cel de 10 ani sau de 3 ar începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită. În cazul hotărârilor judecătorești și arbitrate, termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii lor definitive inclusiv în cazul hotărârilor prin care s-a soluționat cererea de ieșire din indiviziune.
În materia partajului, hotărârea judecătorească poate fi pusă în executare (de bunăvoie sau silit, prin intermediul executorului judecătoresc), ea reprezentând titlu executoriu în privința bunurilor împărțite.
Potrivit art. 995 alin. (4) C.proc.civ., executarea cu privire la bunurile împărțite poate fi cerută în termenul de prescripție de 10 ani prevăzut la art. 706.
Executarea cu privire la predarea bunurilor împărțite poate fi cerută în acest termen indiferent dacă hotărârea de partaj se referă la bunuri mobile sau immobile. Termenele sunt cele prevăzute în norma sus-menționată, respectiv 10 ani, dacă este vorba despre un titlu în materia drepturilor reale (termen special de prescripție al executării silite). Textul vizează exclusiv cererea de executare silită privind bunurile în materialitatea lor (cum ar fi predarea silită a bunurilor atribuite unui copărtaș), iar nu și plata suitelor. Dispozițiile privind obligarea unui copărtaș la plata unei sulte pot fi puse în executare în termenul general de 3 ani, potrivit art. 706 alin. (1) C.proc.civ.
Hotărârea de partaj prin care se dispune predarea bunurilor instituie o obligație simplă, chiar dacă în dispozitiv se indică și valoarea fiecărui bun, astfel că nu se poate face executarea prin echivalent.
În cazul în care hotărârea nu a fost pusă în executare, la împlinirea termenului de prescripție a dreptului de obține executarea silită, aceasta își pierde puterea executorie, însă, dacă dreptui de a obține obligarea pârâtului este imprescriptibil sau, după caz, nu s-a prescris, creditorul poate obține un nou titlu executoriu, pe calea unui nou proces, fără a i se putea opune excepția autorității de lucru judecat [art. 707 alin. (2) C.proc.civ.].
Astfel, în timp ce partea din hotărâre prin care se constată calitatea de coindivizari, masa partajabilă, cotele ce revin fiecărui moștenitor și împărțirea în natură sau atribuirea bunurilor succesorale unuia sau altuia dintre coindivizari nu este susceptibilă de executare silită, fiind imprescriptibilă sub aspectul autorității lucrului judecat, partea din hotărâre prin care se dispune predarea bunurilor celor cărora li s-au atribuit și nu le dețin este supusă prescripției extinctive în privința dreptului de a cere executarea silită, termen care, în prezent, este de 10 ani, dar, dat fiind însă faptul că dreptul său de proprietate recunoscut prin partaj rămâne intact, nefiind supus prescripției extinctive, coindivizarul atributar poate revendica bunurile respective de la cei care le dețin, această acțiune fiind imprescriptibilă.
Căile de atac
Reglementare
Art. 684 C.civ. reglementează desființarea partajului realizat prin bună învoială. Dacă partajul, lovit de nulitate, s-a făcut pe cale judecătorească, hotărârea respectivă poate fi desființată numai prin căile de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, nu și pe calea unei acțiuni în constatarea nulității.
Hotărârea prin care se soluționează cererea de partaj este supusă căilor de atac reglementate de legea comună, cu particularitățile legate de modul de atacare cu apei a încheierilor pronunțate în cadrul procedurii.
Art. 995 alin. (3) C.proc.civ. prevede că hotărârea de partaj este supusă numai apelului.
Cu toate acestea, dacă partajul s-a cerut pe cale incidentală, hotărârea este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea dată asupra cererii principale. Același este și termenul pentru exercitarea căii de atac, chiar dacă se atacă numa soluția dată asupra partajului.
Aplicarea criteriilor prevăzute la art. 988 C.proc.civ. nu poate fi cenzurată pe calea recursului.
Regim juridic
Astfel, în reglementarea actuală, hotărârea de partaj pronunțată de prima instanță este supusă unei singure căi de atac, anume apelului, în termen de 30 de zile de la comunicare (termenul general), potrivit art. 995 alin. (3) C.proc.civ. coroborat cu art. 468 alin. (1) C.proc.civ.
Dacă în cadrul soluționării procesului de divorț, în care hotărârea primei instanțe este supusă numai apelului, potrivit noii reglementări, există cerere accesorie a reclamantului sau cerere recon- vențională formulată de pârât în care se solicită și partajul bunurilor comune, atunci hotărârea este supusă numai apelului, chiar dacă se atacă numai soluția dată asupra partajului. În cazul în care divorțul este pronunțat pe baza acordului soților, când hotărârea cu privire la divorț este definitivă, hotărârea asupra partajului este supusă căilor de atac prevăzute de lege.
De asemenea, dacă se solicită partajul pe cale incidentală într-o contestație la executare, în condițiile prevăzute de art. 712 alin. (4) C.proc.civ., calea de atac este tot „numai apelul”, deoarece art. 718 alin. (1) C.proc.civ., referindu-se la această situație, face trimitere la dreptul comun, care, în acest caz, este reprezentat de art. 995 alin. (3) C.proc.civ.
Așa cum am arătat, atunci când partajul se solicită pe cale incidentală, hotărârea este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea dată asupra cererii principale, în același termen ca și cel de exercitare a căii de atac împotriva soluției date în acțiunea principală, fără să aibă relevanță dacă se atacă numai soluția dată asupra partajului ori și soluția dată asupra acțiunii principale.
Rezultă că există posibilitatea ca, uneori, hotărârea de partaj să fie supusă și recursului.
De exemplu, atunci când partajul se solicită în cadrul contestației la executare formulate în condițiile art. 715 alin. (4) C.proc.civ. de către un terț care pretinde un drept de coproprietate asupra bunului urmărit, terț care solicită și partajul și atribuirea bunului în lotul său, dacă bunurile au o valoare mai mare de 1.000.000 lei (pentru cereri promovate până la data de 31 decembrie 2015, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013), respectiv de 500.000 lei (pentru cererile promovate începând cu 1 ianuarie 2016), hotărârea pronunțată este susceptibilă de apel și recurs, conform art. 718 alin. (1) raportat la art. 483 alin. (1) și (2) C.proc.civ. în cadrul căii de atac a recursului (pentru situația de excepție în care hotărârea primei instanțe este supusă și recursului) nu pot fi cenzurate criteriile prevăzute de lege ca relevante pentru formarea și atribuirea loturilor, și anume: acordul părților, mărimea cotei-părți a fiecăreia, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, efectuarea de unul dintre coproprietari, anterior partajului, de îmbunătățiri sau construcții cu ajutorul celorlalți coproprietari, altele asemenea.
Teza a III-a art. 995 alin. (3) C.proc.civ. stabilește expres că aplicarea de către instanță a criteriilor de atribuire a bunurilor prevăzute la art. 988 C.proc.civ. nu poate fi cenzurată pe calea recursului, ci, per a contrario, doar pe calea apelului.
Comparativ, arătăm că, în reglementarea anterioară, hotărârea de partaj era supusă căilor de atac ale apelului și recursului. Erau susceptibile numai de recurs hotărârile judecătorești date în primă instanță în cereri principale în funcție de pragul de valoare de 100.000 lei, prevăzut la art. 2821 C.proc.civ. 1865.
Termenul de exercitare a căii de atac era de 15 zile de la comunicare.
De asemenea, amintim că, potrivit art. 987 C.proc.civ., încheierile de admitere în principiu prevăzute la art. 985 alin. (1) și art. 986 C.proc.civ. pot fi atacate numai cu apel odată cu fondul; se păstrează astfel același regim juridic din vechiul Cod de procedură civilă. Rezultă că va fi respinsă ca inadmisibilă atacarea separată a încheierii de admitere în principiu ori a încheierii suplimentare.
Totodată, încheierile de scoatere la vânzare a bunului pot fi atacate separat numai cu apel, în termen de 15 zile de la pronunțare, potrivit 991 alin. (4) C.proc.civ. Dacă nu se atacă astfel, aceste încheieri nu mai pot fi supuse apelului odată cu hotărârea asupra fondului cauzei.
Obiectul apelului principal
Potrivit art. 466 alin. (4) C.proc.civ. , împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel, dispozițiile legale aplicabile și în recurs, în raport de art. 494 C.proc.civ. nefiind potrivnice sub acest aspect.
În art. 282 alin. (2) C.proc.civ. 1865 se prevedea că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății. Prin urmare, s-a interpretat că poate fi atacată separat cu apei numai încheierea de întrerupere a cursului judecății, nu și încheierea apelată prin care s-a dispus amânarea judecății cauzei pentru administrarea probatoriului, respectiv s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru efectuarea unei contraexpertize tehnice și a unei contraexpertize contabile, a cărei verificare sub aspectul legalității poate fi făcută în apelul exercitat odată cu fondul.
Efectele exercitării apelului
Efectele exercitării căii de atac a apelului constau în:
învestirea instanței de apel;
suspendarea executării silite a hotărârii atacate. Termenul de apel și exercitarea apelului în termen suspendă executarea hotărârii atacate, cu excepția hotărârilor executorii sau cu execuție provizorie. Efectul suspendării executării hotărârii atacate derivă din caracterul devolutiv al apelului;
declanșarea controlului judiciar (efectul devolutiv); potrivit art. 476 alin. (1) C.proc.civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apei statuând atât în fapt, cât și în drept. Astfel, prin exercitarea acestei căi de atac părțile au posibilitatea de a supune judecății în apel litigiul dintre ele în
ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în primă instanță, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept;
neagravarea situației părții în propria cale de atac; potrivit noii reglementări, apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege (art. 481 C.proc.civ.).
Principiul non reformatio in peius presupune că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, adică hotărârea atacată poate fi reformată numai în favoarea părții care a exercitat calea de atac sau pentru care această cale a fost exercitată. Acest principiu nu are caracter de ordine publică, astfel că partea poate renunța la aplicarea lui. Dacă și în ce măsură acest principiu se respectă ori se încalcă este o chestiune de apreciere în fapt, prin prisma intereselor părții care a exercitat calea de atac.
Trebuie subliniat că efectele principiului sunt exclusive și personale, ele sunt asociate părții care, singură, a declanșat controlul ierarhic judiciar. Dacă și cealaltă parte a declarat apel, principiul nu mai poate fi asigurat, deoarece principiul egalității părților și contradictorialitatea obligă instanța să exercite un control judiciar plenar.
Principiul non reformatio in peius trebuie respectat în tot cursul procesului, fiind o regulă valabilă și pentru instanța de control judiciar și pentru cea de trimitere, respectiv atât la judecarea căii de atac, cât și la rejudecarea pricinii, în urma anulării sau casării hotărârii.
Rejudecarea cauzei este consecința exercitării căii de atac, iar partea trebuie să aibă certitudinea că nu își va înrăutăți situația, nu numai în calea de atac pe care a promovat-o, ci și în etapele procesuale subsecvente admiterii acestei căi de atac. Este un principiu care asigură buna desfășurare a procesului și garantează drepturile părților. Cunoscând posibilitatea înrăutățirii situației lor, părțile ar putea fi determinate, pentru a nu-și asuma acest risc, să renunțe la atacarea hotărârii, chiar dacă aceasta este nelegală și netemeinică și prin ea s-a lezat un drept subiectiv, ceea ce ar fi contrar interesului general de aflare a adevărului și asigurare a respectării legii prin desființarea hotărârilor pronunțate cu încălcarea ei.
Aplicării principiului non reformatio in peius nu i se pot opune nici excepțiile cu caracter absolut, instanța neputând să invoce din oficiu sau să admită excepții cu caracter absolut invocate de intimat, dacă admiterea acestora ar însemna înrăutățirea situației părții care a exercitat calea de atac.
Doar excepțiile absolute și peremptorii sau dirimante ce s-ar putea invoca și din oficiu și ia care părțile nu pot renunța (excepția de necompetență absolută, de incompatibilitate, excepția autorității lucrului judecat, excepția prescripției dreptului la acțiune sau de nulitate a hotărârii), adică excepții ce privesc aspecte ce țin desfășurarea în condiții de legalitate a litigiului, s-ar putea opune principiului reglementat de art. 481 C.proc.civ..
Analizând condițiile și regulile acestui principiu, rezultă că beneficiază de efectele lui numai partea care, în exclusivitate, a declanșat calea de atac a apelului, ce presupune analizarea situației de fapt și de drept în al doilea grad de jurisdicție. Astfel, în practica anterioară noilor Coduri s-a reținut că, în cazul în care instanța de recurs a constatat că era întemeiat motivul de casare prin care s-a învederat omisiunea primei instanțe de a discuta, într-o acțiune de ieșire din indiviziune, cererea reconvențională prin care se tindea la includerea în masa succesorală și a altor bunuri, și, în consecință, a dispus casarea cu trimitere, ar înrăutăți situația recurentului dacă, totodată, ar indica instanței de trimitere să examineze justețea includerii în succesiune a altor bunuri, cu privire la care ei nu a formulat critici, deși, examinând cauza în ansamblu, instanța de control a ajuns la concluzia – întemeiată de altfel – că instanța de fond greșit a procedat la includerea acelor bunuri în lăsământul succesoral.
Concluzionând, pentru a fi aplicabil principiul trebuie întrunite cumulativ două condiții: calea de atac să fie exercitată și să fie soluționată în cadrul unei proceduri jurisdicționale și legea să nu excepteze, direct sau indirect, aplicarea principiului. Legea prevede o astfel de excepție în art. 432 teza a II-a C.proc.civ., potrivit căruia, ca efect al admiterii excepției autorității de lucru judecat, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată.
În lipsa unui criteriu de referință, substanțial și omniprezent, pentru aprecierea a ceea ce, prin soluția dată într-o cale de atac, este sau nu favorabil părții, s-a admis că urmează să se aprecieze, totdeauna, în concret, la cazul dat, ținând seama de situația părții, dacă o anume soluție îi este sau nu favorabilă. Astfel, deși apelantul a criticat în cererea de apel greșita stabilire a cotei sale de contribuție la dobândirea unui bun imobil, ce face parte din masa de partaj, instanța de apel, analizând apelul, a constatat nu numai că această critică este nefondată, dar și făptui că respectivul imobil este bun propriu al intimatei.
Scoțând bunul din masa bunurilor comune – apartamentul ce a fost reținut de prima instanță ca având calitatea de bun comun – și constatându-l ca fiind bun propriu al soției în apelul declarat de soț, au fost încălcate dispozițiile art. 481 C.proc.civ., creându-i-se apelantului o situație mai grea în propria cale de atac.
S-a apreciat că interpretarea dispozițiilor legale în materie trebuie să se facă extensiv, în sensul că principiul non reformatio in peius este de aplicație generală, ori de câte ori ne aflăm în prezența unei căi de atac la dispoziția părții (apei, recurs, contestație în anulare, revizuire). Așadar, principiul operează în cazul exercitării oricărei căi de atac la dispoziția părții, indiferent cum este denumită, care vizează drepturile subiective sau interesele protejate ale celu ce exercită calea de atac.
Apelantul poate renunța la beneficiul principiului non reformatio in peius, conform art. 481 C.proc.civ., dar, fiind un act de dispoziție în procesul civil, manifestarea de voință a părții, respect. consimțământul trebuie să fie expres și să nu rezulte din tăcerea (absența) apelantului, respectiv trebuie să întrunească toate condiții1- specifice actelor de dispoziție, să fie dat de apelant personal sau de un mandatar al acestuia cu procură specială.
Principiul se aplică și în cazul în care procurorul a declarat calea de atac în favoarea uneia dintre părți. Deci instanța, admițând calea de atac, nu va putea schimba hotărârea în defavoarea acelei părți. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procuroru ar fi transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea că de atac, apelul declarat inițial într-un apel în favoarea celeilalte părți.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Alexandresco, D. Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, Atelierele grafice Socec & Co, Societatea Anonimă, București 1912;
Anghel, D. Partajul judiciar, Editura Hamangiu, București 2015;
Bîrsan, C. Drept civi. Drepturile reale principale în reglmentarea noului Cod civil, ediția a 2-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București 2015;
Boroi, G., C. A. Anghelescu, B. Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, ediția a 2-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București 2013;
Cadariu-Lungu, I.E Dreptul la moștenire în noul Cod civil, Editura Hamangiu, București 2012;
Ciucă, V.M. Procedura partajului succesoral, Editura Polirom, Iași 1997;
Filipescu, I. Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale,
ediția revăzută, Editura Actami, București 1996;
Paraschiv, M. Partajul judiciar. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București 2009;
Stătescu, C. Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970;
Stoica, V. Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, București 2009
Tăbârcă, M. Drept procesual civil, vol. II, Editura Universul Juridic, București 2013;
Legislație internă
Constituția României
Codul civil
Codul de procedură civilă
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedura Partajului Judiciar (ID: 119377)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.