Procedura Medierii In Dreptul Romanesc

Procedura medierii în dreptul românesc

PLANUL LUCRĂRII

I. ABSTRACT

II. OBIECTIVELE (IPOTEZELE) LUCRĂRII

III. METODOLOGIA ELABORĂRII LUCRĂRII

IV. CONȚINUTUL TEORETIC AL TEMEI ANALIZATE

V. BIBLIOGRAFIE

VI. CONCLUZII

I. ABSTRAT

From the point of view of comparative law, each country has adapted its regulations to local mediation. If the mediation agreement in Bulgaria and even understanding reached by the parties may be oral, this is not true in the rest of Europe. In Serbia it needed experience in mediation and conflict resolution at least 5 years to become a mediator. In Norway, judges may also be mediators, which is not possible in Bulgaria. It notes, however, an overall true: in most European countries is voluntary mediation existed in England an attempt mediation mandatory, but it proved to be a failure. Poland is one of few European countries in which the court may refer the case to mediation without consent of the parties, but they have the opportunity to refuse mediation. In other countries, the court may propose to the parties to resolve their disputes through mediation, but can not compel them to resort to mediation. Slovenia is a positive example in terms of mediation, in 2007 ending over 1,500 cases through mediation, the best results were obtained in family law cases (70%). Austria (the first country in which the mediation profession was recognized by an act of Parliament) is another state in which mediation has resulted exciting being here that understanding reached by the parties after mediation reviewable by the court or notary. Also in Austria, those wishing to become mediators, among other conditions, must be aged 28 years. Croatia has a special regulation in mediation that, if the parties have agreed to not initiate or continue a process a certain time but to resort to mediation if it breaches its obligation undertaken by both parties, the court will thus invested reject their action as premature. Other European countries have adopted regulations in the field of mediation in recent years Albania has a law on mediation in 2003, Austria in 2003, Bulgaria in 2004, Croatia in June 2003, Macedonia in 2006, Serbia in 2005, Hungary in 2002. Moldova adopted in 2007 a mediation law to be applicable from January 2008. The minimum number of hours of training for a mediator differs from country to country hovering between 40 hours and 200 hours. The conditions to be fulfilled in order to become a mediator relate to age, seniority, training and good reputation, being different in each country. There are no ethical codes of mediators than a handful of European countries.

II. OBIECTIVELE (IPOTEZELE) LUCRĂRII

În vederea elaborării prezentei lucrări de disertație,am urmărit atingerea noțiunilor generale de mediere,principiile fundamentale ale medierii,medierea de-a lungul istoriei,precum si nu în ultimul rând prezentarea proceselor de mediere din stalele principale dinU.E implicit și Romania.

Ca și prim obiectiv am dorit să evidențiez noțiunele generale de mediere,urmărind definirea și cadrul legislativ al acesteia,precum și principiile fundamentale ce stau la baza medierii.

Al doilea obiectiv urmărit al prezentei lucrări constă în prezentarea proceselor de mediere de-a lungul istoriei.Medierea are o lungă și diversificata tradiție în aproape toate culturile lumii.

.În acest proiect am urmarit tradițiile extinse și eficiente de practicare a medierii a comunitățile evreiești,cele creștine,islamice,budiste și multe altele care dețin o bogată istorie în modalitatea amiabila de solutionare a conflictelor.

Un ultim obiectiv abordat și cel mai important, constă în observarea și prezentarea proceselor de mediere în principalele state U.E. Acest capitol cuprinde normele fundamentale ale medierii in U.E prin care se promovează în mod activ metode de soluționare alternativă a litigiilor.Desigur tot aici am dorit să evidentiez istoricul și cadrul legislativ al procedurii de mediere din Romania.

III.METODOLOGIA ELABORĂRII LUCRĂRII

S-a pus problema dacă există, dacă e posibilă o știință a dreptului. În acest sens, s-a argumentat că dreptul e o artă, o tehnică. Totuși, aceasta nu împiedica dreptul de a fi și o știință, și o artă, în același timp. O știință a dreptului este posibilă și chiar necesară, deoarece dreptul, ca ansamblu structurat de norme trebuie cunoscut și transmis .

Conform lui Francois Ost, știința dreptului este acea activitate cognitivă care urmărește să ofere o reprezentare a fenomenului juridic conforma cu valorile, credințele, tehnicile și metodele comune unui anume grup stiinific. În acest sens, dreptul nu este o parte a naturii, ci un produs al vieții sociale, al inteligenței și voinței umane.

Principalele metode de cercetare pe care le-am folosit în această lucrare de disertație sunt:

– metoda istorică,

– metoda comparativă,

– metoda predicției.

Ca și prima metodă de cercetare folosită în această lucrare,am ales metoda istorică.

Fiecare lege corespunde unei necesități reale a vieții și exprima o anumită stare a moravurilor. În general, dreptul reflectă evoluția socială și exprimă nivelul vieții culturale a unei societăți. Astfel, plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea medierii ,am constatat vechimea lor, am urmărit evoluția și diversificarea în aproape toate culturile religioase din lume.

Sunt situații în care, pe baza unor date istorice, se realizează reconstituirea imaginii unor instituții ale dreptului, activitate ce permite o analiză retrospectiva cu implicații în înțelegerea poziției respectivelor instituții în dreptul actual ceea ce am dorit să evidențiez și în lucrarea de față.

O altă metodă de cercetare în studiul de față a fost metoda comparativă.

Scopul specific ale metodei comparative din această lucrare a fost determinat de raporturile existente între medierea de-a lungul istoriei între cultele religioase,dar și comparația între câteva state din U.E printre care și România. În concluzie, comparația facilitează construcția tipologiilor juridice ale medierii și clasificării acesteia, iar în procesul de legiferare, prin această metodă, se asigura furnizarea de informații (pentru legiuitor), în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente juridice internaționale.

Iar ultima metodă utilizată a fost metoda predicției.

Informația constituie un element essential în bătălia pentru cunoaștere,dar cine o deține are și supremația deciziei.Atât persoanele fizice cât și cele juridice pot alege ca soluționarea disputelor să se realizeze prin mediere chiar și atunci când procesul judiciar a fost declanșat însă nu mai târziu de emiterea unei decizii irevocabile.Cu toate că la nivel internațional medierea este utilizată în multe state,în România aceasta este la început, de aceea este nevoie de informarea cât mai corectă a populației în vederea înțelegerii acestei proceduri și punerea ei în aplicare.

IV. CONȚINUTUL TEORETIC AL TEMEI ANALIZATE

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND MEDIEREA

SECȚIUNEA 1.1 DEFINIREA ȘI FORMELE MEDIERII

1.1.1 Definire

Medierea reprezintă o modalitate amiabilă de soluționare a conflictelor, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate și confidențialitate. Medierea se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pentru soluționarea conflictului, prin obținerea unei soluții convenabile reciproc, eficiente și durabile. Putem spune și că medierea este o negociere asistată, care păstrează principiile fundamentale de neutralitate, imparțialitate și confidențialitate.

Potrivit art. 1 din Legea 192/2006 medierea reprezintă o “modalitate facultativă de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator,în condiții de neutralitate, imparțialitate și confidențialitate”.

Totodată, Legea nr. 192/2006 definește mediatorul ca fiind persoana care îndeplinește următoarele condiții:

a) promovează activitatea de mediere și reprezintă interesele mediatorilor autorizați în scopul asigurării calității serviciilor din domeniul medierii;

b) are studii superioare;

c) are o vechime în muncă de cel puțin 3 ani sau a absolvit un program postuniversitar de nivel master în domeniu, acreditat conform legii și avizat de Consiliul de mediere;

d) este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activități;

e) se bucură de o bună reputație și nu a fost condamnată definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;

f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condițiile legii, cu excepția absolvenților de programe postuniversitare de nivel master în domeniu, acreditate conform legii și avizate de Consiliul de mediere;

g) a fost autorizată ca mediator.

Medierea presupune, în mod necesar, o convenție de mediere între părțile aflate în conflict – convenție aparținând categoriei generice de contracte numite și supusă exigențelor comune de încheiere și de valabilitate ale acestora – și, virtualmente, după caz, o a doua convenție de „înțelegere”, de „acord” asupra modului de tranșare a diferendului, întelegere sau acord care, uneori, poate dobândi forma unei tranzacții, extrajudiciare sau judiciare, după caz.

Comisia Comunităților Europene, la 22 octombrie 2004, a elaborat un proiect de „Directivă a Parlamentului European și a Consiliului asupra unor aspecte ale medierii în materie civilă și comercială”, avizat de Comitetul economic și social european, la 9 iunie 2005, directivă ce a început să se aplice în statele membre ale Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007. Această Directivă a Parlamentului European este cunoscută sub numele de Directiva 2008/52/C.E.

Potrivit art. 3 al Directivei 2008/52/C.E., „mediere” înseamnă un proces structurat, indiferent cum este denumit sau cum se face referire la acesta, în care două sau mai multe părți într-un litigiu încearcă, din proprie inițiativă, să ajungă la un acord privind soluționarea litigiului dintre ele, cu asistența unui mediator.

Aceeasi Directivă denumește mediatorul ca fiind “orice terț chemat să conducă procesul de mediere într-o manieră eficace, imparțială și competentă, indiferent de denumirea sau de profesia terțului în statul membru respectiv și de modul în care terțul a fost numit sau i s-a solicitat să efectueze medierea”.

1.1.2 Formele medierii

 Medierea poate fi:

a) extrajudiciară – în afara instanței, așadar anterior sesizării acesteia, făcută în scopul de a nu se ajunge la momentul rezolvării litigiului printr-o hotărâre juduciară;

b) judiciară – respectiv, în cursul unui proces, făcută în scopul stingerii acestuia, prin voința părților și printr-o soluție amiabilă, aflată sub controlul instanței judecătorești.

Medierea extrajudiciară aparține domeniului contractelor, pe când medierea judiciară, acceptată sau convenită de părți în condițiile prevăzute de lege, este o instituție procesual-civilă, un posibil mod de stingere a litigiului.

SECȚIUNEA 1.3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE MEDIERII

Principiile fundamentale care guvernează instituția medierii sunt:

1.3.1 Neutralitatea

Mediatorul nu reprezintă interesele nici uneia dintre părți. El nu le poate impune acestora un rezultat, având pe tot parcursul medierii o poziție echidistantă față de restul participanților la ședințele de mediere. Rolul său este doar acela de a facilita procesul dintre părți, respectiv meditează punctele de vedere contrare astfel încât să le aducă la un punct comun în scopul eliminării stării de conflict. Mediatorul nu este un judecător, nu are putere de decizie, nu poate să hotărască asupra rezolvării conflictului și nu poate să impună părților un rezultat.

1.3.2 Imparțialitatea

O caracteristică a acestui principiu o reprezintă însăși conduita mediatorului care impune ca mediatorul să conducă procesul de mediere având o pun rezultat.

1.3.2 Imparțialitatea

O caracteristică a acestui principiu o reprezintă însăși conduita mediatorului care impune ca mediatorul să conducă procesul de mediere având o poziție echidistanta față de părți. Este interzis că mediatorul să favorizeze, prin cuvinte sau fapte, vreuna dintre părți. Pe parcursul procesului veghează în permanență că nicio parte să fie dezavantajată sau să simtă că este dezavantajată în timpul medierii, evitând cu atenție orice formă de manipulare, intimidare sau amenințare. Este foarte important să nu preexiste nicio relație personală sau profesională între mediator și una dintre părți.

1.3.3 Confidențialitatea

Mediatorul va păstra secretul informațiilor care le obține despre părți în timpul medierii și nu le va divulga decât cu acordul expres al acestora. Totodată discuțiile care au loc pe parcursul procesului de mediere sunt confidențiale neputând fi dezvăluite decât cu acordul ambelor părți.

CAPITOLUL 2. MEDIEREA DE-A LUNGUL ISTORIEI

Medierea are o istorie lungă și diversificată în aproape toate culturile lumii. Culturile evreiască, creștină, islamică, hindusă, budistă, confuciană și multe culturi indigene dețin toate tradiții extinse și eficiente de practicare a medierii.

2.1 Comunitățile evreiești

Încă din timpurile biblice comunitățile evreiești au folosit medierea – care era practicată atât de leader-ii religioși cât și de cei politici – pentru a rezolva diferențele civile și religioase. Mai târziu, în Spania, Africa de Nord, Italia, Europa Centrală și de Est, Imperiul Otoman și Orientul Mijlociu, rabinii și tribunalele de rabini au jucat roluri importante în medierea sau adjudecarea disputelor dintre membrii de aceeași credință. Aceste tribunale erau adesea cruciale pentru protejarea identității culturale și asigurau faptul că evreii aveau un mijloc formalizat de rezolvare a disputelor. În multe locuri, evreilor le era interzis să folosească, din cauza legilor exclusiviste ale societăților mai vaste, alte mijloace de rezolvare a disputelor.

Tradițiile evreiești de rezolvare a disputelor au fost în cele din urmă purtate către comunitățile creștine care vedeau în Hristos pe mediatorul suprem. Biblia se referă la Iisus ca la un mediator între Dumnezeu și om : „Pentru că exista un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și om, omul Iisus Hristos; Care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți, mărturia adusă la timpul său”. Acest concept al intermediarității a fost ulterior adoptat pentru a defini rolul clerului ca mediatori între congregație, Dumnezeu și credincioși.

Până la Renaștere, Biserica Catolică din Vestul Europei și Biserica Ortodoxă din lumea mediteraneeană de est erau probabil organizațiile centrale de mediere și administrare a conflictelor din societatea Vestică. Enzo Bianchi (1978) descriind un caz mediatizat în Evul Mediu, detaliază cum biserica și clerul au pus la dispoziție sanctuarul unde a stat infractorul în timpul rezolvării disputei și cum au servit ca intermediari între două familii într-un caz de viol. În acordul rezultat familia violatorului a fost de acord să dea o sumă de bani familiei femeii și a promis că o va ajuta să-și găsească un soț.

2.2 Culturile islamice

De asemenea culturile islamice conțin tradiții vechi de mediere. În multe societăți pastorale tradiționale din Orientul Mijlociu, problemele erau adesea rezolvate de o comunitate de vârstinici reuniți, în care participanții discutau, dezbăteau, deliberau și mediau pentru a rezolva probleme critice sau conflictuale tribale sau intertribale. În zonele urbane, obiceiul local a devenit codificat shari`a lege, care era interpretată și aplicată de un intermediar specializat, sau quadi. Acești oficiali dețineau nu numai funcții judiciare dar și de mediere. Albert Hourani observă că un quadi „își poate interpreta rolul ca un conciliator, încercând să păstreze o armonie socială ajungând la o soluție a unei dispute care să fie acceptată mai degrabă decât să aplice litera strictă a legii.”

2.3 Indonezia

În Indonezia, una din cele mai mari zone geografice influențate de culturile Islamică și Arabă, mijloacele tradiționale pentru luarea unei decizii și rezolvarea unei dispute se amestecau cu practicile islamice. Rezultatul era procesul musyawarah, o procedură de administrare a conflictului bazată pe consens. Variațiile acestui proces erau folosite și sunt încă practicate și azi, de-a lungul arhipelagului de insule pentru a lua decizii și rezolva dispute atât în ceea ce privește problemele locale cât și cele naționale.

2.4 Hinduismul și Budismul

Hinduismul, Budismul și regiunile pe care acestea le-au influențat, au o istorie veche în mediere. Satele hinduse din India au aplicat sistemul tradițional de justiție panchayat, în care un comitet format din cinci membri media disputele; comitetul exercita de asemenea funcții administrative abordând aspecte de bunăstare și revendicări în cadrul comunității.

2.5 China, Japonia și alte societăți Asiatice

Medierea a fost practicată pe larg în China, Japonia și într-un număr de alte societăți Asiatice unde religia și filozofia pun accent puternic pe consensul social, persuasiunea morală, și pe căutarea echilibrului și armoniei în relațiile umane. Textele sacre budiste descriu cel puțin trei cazuri în care Buddha a acționat în calitate de mediator. Și sangha, sau comunitatea religioasă de preoți și călugărițe, a jucat mult timp un rol de mediere în comunitățile și societățile budiste, mai întâi în India și China și mai târziu în Sri Lanka, Thailanda, Nepal, Tibet și Japonia

O dată cu înflorirea societății seculare în Vest, medierea și gama de oameni care acționau ca mediatori s-a extins. În lumea afacerilor, breslele și membrii lor practicau medierea așa cum făceau și burghezii în disputele ce se iveau în orașele pe cale de apariție. Deși clerul a continuat să joace un rol de intermediar în relațiile locale, intercomunale și interstatale, apariția legii și a statelor-națiune a condus la creșterea intermedierilor seculare. Judecătorii seculari mediau și în același timp emiteau regulamente juridice. Ambasadorii și trimișii acționau pentru „punerea în discuție și clarificarea aspectelor și problemelor sociale, pentru modificarea intereselor conflictuale, și pentru transmiterea informațiilor de interes reciproc către părți”.

2.6 Coloniile Americane

Medierea s-a dezvoltat de asemenea în coloniile americane și nu numai și în cele din urmă și în Statele Unite și Canada, unde sectele religioase cum ar fi Puritanii, Quaker-ii și grupurile etnice de chinezi și evrei au dezvoltat proceduri alternative pentru rezolvarea disputelor care aveau o natură informală și voluntară. Aceste proceduri au funcționat în paralel cu mecanismele preexistente de rezolvare a disputelor ale băștinașilor americani și ale popoarelor din Primele Națiuni, care recurgeau adesea la întruniri de consiliu bazate pe consens, conduse de un vârstnic sau de mai mulți vârstnici, pentru rezolvarea disputelor.

În cea mai mare parte, mediatorii din alte epoci și culturi și-au învățat meseria informal și și-au îndeplinit rolul de intermediari în contextul altor funcții sau îndatoriri. Numai de la începutul secolului al XX lea medierea a devenit instituționalizată formal și s-a dezvoltat ca o profesie recunoscută. Practicarea modernă a medierii s-a extins exponențial în întreaga lume, mai ales în ultimii 25 de ani. Această creștere se datorează parțial unei cunoașteri mai bune a drepturilor individuale ale omului și demnității, extinderii aspirațiilor către participarea democratică la toate nivelurile sociale și politice, convingerii că un individ are dreptul de a participa și de a deține controlul asupra deciziilor care îi afectează viața, orânduirii particulare a susținerii etnice, și tendințelor din unele locuri către o toleranță mai mare a diversității sub toate aspectele sale.

2.7 Statele Unite și Canada

Folosirea medierii s-a intensificat semnificativ în multe țări și culturi, dar poate că s-a dezvoltat mai rapid în Statele Unite și Canada. Prima arenă în care medierea a fost instituționalizată formal în Statele Unite a fost cea a relațiilor de administrare a muncii. În 1913 a fost înființat Ministerul Muncii din S.U.A. și un comitet, „comisarii de conciliere”, ce a fost numit pentru a trata conflictele dintre muncă și administrare. Ulterior acest comitet a devenit Serviciul de Consiliere al S.U.A., care a fost restructurat în 1947 ca Serviciul Federal de Mediere și Conciliere. Raționamentul care a dus la începerea procedurilor de mediere în sectorul industrial a fost acela de a promova „o pace industrială sănătoasă și stabilă” și „de a aplana problemele dintre angajator și angajați prin tocmire colectivă”. Se preconiză ca acordurile mediate să prevină întreruperea muncii, și că siguranța, bunăstarea și bogăția oamenilor va crește. Utilizarea federală a medierii în disputele legate de muncă a constituit un model pentru multe state. Numeroase state au adoptat legi, au dezvoltat regulamente și au pregătit un cadru de mediatori pentru a trata conflictele de muncă dintr-un stat.

  De la jumătatea anilor 1960, medierea s-a dezvoltat semnificativ în lume, ca o abordare formală și larg practicată în rezolvarea disputelor comunitare, pentru a oferi publicului servicii de mediere gratuite sau la costuri reduse astfel încât disputele să poată fi rezolvate eficient, fară cheltuieli foarte mari.

CAPITOLUL 3. PREZENTAREA PROCESULUI DE MEDIERE ÎN PRINCIPALELE STATE U.E.

SECȚIUNEA 3.1 NORME FUNDAMENTALE

3.1.1 Alternative Dispute Resolusion

Uniunea Europeană promovează în mod activ metode de soluționare alternativă a litigiilor („alternative dispute resolution” – ADR), cum ar fi medierea. Termenul de punere în aplicare a Directivei privind medierea a fost luna mai 2011, aceasta fiind aplicată în prezent în statele membre. Directiva se referă la medierea în materie civilă și comercială.

Încurajarea utilizării medierii facilitează soluționarea litigiilor și contribuie la evitarea problemelor, a pierderii de timp și a costurilor aferente litigiilor soluționate în instanță, ceea ce permite cetățenilor să își protejeze în mod eficient drepturile legale.

Directiva privind medierea se aplică litigiilor transfrontaliere în materie civilă și comercială. Aceasta se referă la litigii în care cel puțin una dintre părți își are domiciliul într-un alt stat membru decât cel al oricărei alte părți la data la care părțile convin să recurgă la mediere sau la data la care o instanță dispune recurgerea la mediere.

3.1.2 Obiectiv

Principalul obiectiv al acestui instrument juridic, ADR, este acela de a încuraja recurgerea la mediere în statele member ale Uniunii Europene.

În acest sens, directiva cuprinde cinci norme fundamentale:

obligă statele membre să încurajeze formarea mediatorilor și să asigure o înaltă calitate a medierii;

conferă fiecărui judecător dreptul de a invita părțile la un litigiu să recurgă mai întâi la mediere, dacă acesta consideră că medierea este recomandabilă, date fiind circumstanțele cauzei;

prevede că acordurile rezultate în urma medierii pot deveni executorii dacă ambele părți solicită acest lucru. Aceasta se poate realiza, de exemplu, prin aprobarea de către o instanță sau prin autentificarea de către un notar public;

garantează faptul că medierea are loc într-o atmosferă de confidențialitate. Directiva prevede că mediatorul nu poate fi obligat să furnizeze probe în instanță cu privire la cele petrecute pe parcursul medierii, într-un litigiu ulterior între părțile la respectiva mediere;

garantează că părțile nu își pierd dreptul de a se adresa instanței ca urmare a perioadei de derulare a medierii: termenele de introducere a unei acțiuni în instanță sunt suspendate pe perioada medierii.

SECȚIUNEA 3.2 PROCEDURA MEDIERII ÎN ROMÂNIA

3.2.1 Istoric

În România, un prim pas de ordin legislativ pentru mediere s-a făcut prin Hotărârea nr. 1052 din 4 septembrie 2003 privind aprobarea Strategiei de Reformă a sistemului Judiciar. Sub aspect instituțional, un rol esențial în implementarea acestui sistem în România a revenit „Centrului de mediere Craiova” înființat pe lângă Judecătoria Craiova și Tribunalul Dolj prin Ordinul nr. 1391/C/2003 al Ministerului Justiției. Acest centru și-a început activitatea în luna noiembrie 2003 odată cu trimiterea spre mediere a primelor cazuri de la instanțele din Craiova.

În cadrul acestei instituții au început, în cadrul unui program național de formare a mediatorilor, primele cursuri de formare și pregătire a mediatorilor cu instructori români și americani. Acest program s-a bucurat să aibă ca parteneri Ministerul Justiției, Ambasada S.U.A și Baroul Dolj.

3.2.2 Legislație

În România, medierea în materie civilă și comercială este la început. Dispozitivul legislativ a fost adoptat abia în mai 2006, cu Legea nr. 192/2006 despre medierea și organizarea profesiei de mediator. În materie de drept civil și comercial, medierea este posibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel, și judecătorul informează părțile de posibilitatea de a face recurs. El poate, de asemenea, să-i sfătuiască să facă recurs, dar nu îl poate impune. Părțile pot recurge la mediere înainte precum și în timpul procesului. Mediatorul este ales de comun acord între părți. Este o “persoană autorizată” care beneficiază de aprobarea consiliului de mediere, în sprijinul regularizării profesiei.

3.2.3 Definiție

“Cu toată diversitatea de concepții teoretice asupra medierii, experiența practică ne avertizează că, de la un animit punct din dinamica escaladării, un conflinct nu mai poate fi soluționat de către părți. Acesta este momentul în care trebuie să intervină o parte tetra, acceptată de toți cei implicați: cel pe care, în cel mai general sens al cuvântului, îl denumim mediator. Mediatorul este cel care mediază. A media înseamnă a sta la mijloc, a intervene în calitate de intermediary, a mijloci o înțelegere între două sau mai multe părți aflate în conflict, a face demersuri în vederea prevenirii sau aplanării ostilităților”.

3.2.2 Procedura prealabilă încheierii contractului de mediere

Procedura prealabilă cuprinde demersurile părților aflate în conflict, sau a cel puțin uneia dintre ele, efectuate în vederea demarării ședințelor de mediere.

Părțile aflate în conflict se prezintă împreună la mediator. Astfel, se poate trece direct la încheierea contractului de mediere (înainte de încheierea căruia este interzisă desfășurarea ședințelor de mediere). În cazul în care se prezintă numai una dintre părți, mediatorul, la cererea acesteia, “va adresa celeilalte părți invitația scrisă, în vederea acceptării medierii și încheierii contractului de mediere, stabilind un termen de cel mult 15 zile. Invitația se transmite prin orice mijloace care asigura confirmarea primirii textului scrisoare recomandată cu confirmare de primire, curierat rapid, fax, e-mail cu confirmare de primire”.

“Dacă partea convocată accepta medierea, dar se afla în imposibilitate de a se prezenta la termenul fixat prin invitație, mediatorul poate stabili o nouă dată pentru prezentarea la mediere, cu acordul ambelor părți. Medierea poate fi însă și refuzată de partea invitată, fie în mod explicit, fie tacit, prin neprezentarea la mediere, mai precis la semnarea contractului de mediere. Dacă partea invitată nu se prezintă de două ori la rând la datele fixate pentru semnarea contractului de mediere, medierea se considera neacceptata”.

3.2.3 Contractul de mediere

Potrivit art. 23, alin 2 al Legii privind medierea și organizarea profesiei de mediator, contractul de mediere se încheie intre mediator, pe de o parte, și părțile aflate în conflict, pe de altă parte.

Contractul de mediere trebuie să cuprindă, sub sancțiunea anulării, următoarele clauze:

a) identitatea părților aflate în conflict sau, după caz, a reprezentanților lor;

b) menționarea tipului sau a obiectului conflictului;

c) declarația părților că au fost informate de către mediator cu privire la mediere,

efectele acesteia și regulile aplicabile;

d) obligația mediatorului de a păstra confidențialitatea și decizia părților privind

păstrarea confidențialității, după caz;

e) angajamentul părților aflate în conflict de a respecta regulile aplicabile medierii;

f) obligația părților aflate în conflict de a achita onorariul cuvenit mediatorului și cheltuielile efectuate de acesta pe parcursul medierii în interesul părților, precum și modalitățile de avansare și de plată a acestor sume, inclusiv în caz de renunțare la mediere sau de eșuare a procedurii, precum și proporția care va fi suportată de către părți, ținându-se cont, dacă este cazul, de situația lor socială. Dacă nu s-a convenit altfel, aceste sume vor fi suportate de către părți, în mod egal;

g) înțelegerea părților privind limba în care urmează să se desfășoare medierea;

h) numărul de exemplare în care va fi redactat acordul în cazul în care acesta va fi în formă scrisă, corespunzător numărului părților semnatare ale contractului de mediere;

i) obligația părților de a semna procesul-verbal întocmit de către mediator, indiferent de modul în care se va încheia medierea.

Contractul de mediere constituie titlu executoriu cu privire la obligația părților de a achita onorariul scadent cuvenit mediatorului.

Termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru dreptul litigios supus medierii se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de mediere.

3.2.4 Desfășurarea medierii

Medierea se bazează pe cooperarea părților și utilizarea, de către mediator, a unor metode și tehnici specifice, bazate pe comunicare și negociere.

Metodele și tehnicile utilizate de către mediator trebuie să servească exclusive intereselor legitime și obiectivelor urmărite de părțile aflate în conflict.

Mediatorul nu poate impune părților o soluție cu privire la conflictul supus medierii.

Medierea, de regulă, are loc la sediul mediatorului, însă, dacă situația o impune, medierea se poate desfășura și în alte locuri, convenite de mediator și de părțile aflate în conflict.

Părțile aflate în conflict au dreptul să fie asistate de avocat sau de alte persoane, în condițiile stabilite de comun acord.

În cursul medierii, părțile pot fi reprezentate de alte persoane, care pot face acte de dispoziție, în condițiile legii.

Susținerile făcute pe parcursul medierii de către părțile aflate în conflict, precum și de către mediator au caracter confidențial față de terți și nu pot fi folosite ca probe în cadrul unei proceduri judiciare sau arbitrale, cu excepția cazului în care părțile convin altfel ori legea prevede contrariul. Mediatorul va atrage atenția persoanelor care participă la mediere în condițiile asupra obligației de păstrare a confidențialității și le va putea solicita semnarea unui acord de confidențialitate.

Dacă, pe parcursul medierii, apare o situație de natură să afecteze scopul acesteia, neutralitatea sau imparțialitatea mediatorului, acesta este obligat să o aducă la cunoștința părților, care vor decide asupra menținerii sau denunțării contractului de mediere.

Mediatorul are dreptul să se abțină și să închidă procedura de mediere,care se aplică în mod corespunzător. În această situație,mediatorul este obligat să restituie onorariul, proporțional cu etapele de mediere neparcurse sau, după caz, să asigure continuarea procedurii de mediere, în condițiile stabilite prin contractul de mediere.

În cazul în care conflictul supus medierii prezintă aspecte dificile sau controversate de natura juridică sau din orice alt domeniu specializat, mediatorul, cu acordul părților, poate să solicite punctul de vedere al unui specialist din domeniul respectiv.

Atunci când solicita punctul de vedere al unui specialist din afara biroului său, mediatorul va evidenția doar problemele controversate, fără a dezvălui identitatea părților.

Procedura de mediere poate dura cel mult trei luni, fiind posibilă o prelungire cu încă două luni, cu acordul părților.

3.2.5 Încheierea medierii

Procedura de mediere se închide, după caz:

a) prin încheierea unei înțelegeri între părți, în urma soluționării conflictului;

b) prin constatarea de către mediator a eșuării medierii;

c) prin denunțarea contractului de mediere de către una dintre părți.

În cazul în care părțile au încheiat numai o înțelegere parțială, orice parte se poate adresa instanței judecătorești sau arbitrale competente.

La închiderea procedurii de mediere, mediatorul va întocmi un proces-verbal, care se semnează de către părți, personal sau prin reprezentant, și de mediator. Părțile primesc câte un exemplar original al procesului-verbal.

Când părțile aflate în conflict au ajuns la o înțelegere, se redactează un acord, care va cuprinde toate clauzele consimțite de acestea și care are valoarea unui înscris sub semnătură privată.

Înțelegerea părților nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii și ordinii publice.

Înțelegerea părților poate fi afectată, în condițiile legii, de termene și condiții.

Înțelegerea părților poate fi supusă verificării notarului public în vederea autentificării ori, după caz, încuviințării instanței de judecată.

În orice fază a procedurii de mediere, oricare dintre părțile aflate în conflict are dreptul de a denunța contractul de mediere, încunoștințând, în scris, cealaltă parte și pe mediator.

Mediatorul i-a act de denunțarea unilaterală a contractului de mediere și, în cel mult 48 de ore de la data primirii încunoștințării, întocmește un proces-verbal de închidere a procedurii de mediere.

Dacă una dintre părțile aflate în conflict nu se mai prezintă la mediere, fără a denunța contractul de mediere mediatorul este obligat să facă toate demersurile necesare pentru a stabili intenția reală a părții respective și, după caz, va continua sau va închide procedura medierii.

SECȚIUNEA 3.3 PROCEDURA MEDIERII ÎN FRANȚA

3.3.1 Legislația

Medierea judiciară, stabilită prin Legea nr. 95-125 din 8 februarie 1995, a fost introdusă prin Decretul nr. 96-652 din 22 iulie 1996, în noul Cod de procedură civilă, articolele 131-1 și următoarele. Articolul 1311 din noul Cod de procedură civilă francez: "Judecătorul sesizat cu un litigiu poate, după obținerea acordului părților, desemna o terță persoană, care să audieze părțile și să confrunte punctele lor de vedere, pentru a permite găsirea unei soluții de aplanare a conflictului lor. Această procedură poate fi dispusă și în cazul ordonanțelor președințiale.”

Noul Cod de procedură civilă francez conține dispoziții privind:

– Durata medierii (articolul 131-3),

– Mediatorul (articolele 131-4 și 131-5),

– atribuțiile mediatorului (articolul 131-8),

– desfășurarea medierii (articolul 131-7),

– sfârșitul procedurii de mediere (articolele 131-10 și 131-11),

– aprobarea acordului (articolul 131-12),

– remunerarea mediatorului (articolul 131-13),

– principiul confidențialității (articolul 131-14),

– lipsa recursului împotriva deciziei prin care se dispune medierea (articolul 131-15).

Alte dispoziții specifice sunt incluse în: – Codul civil: articolele 255, 256 și 373-2-10, în dreptul familiei – Codul muncii: articolul L.122-54, cu privire la harțuirea morală. Medierea convențională este un "proces de comunicare etică bazat pe răspunderea și autonomia participanților, în care un terț imparțial, fără putere de decizie sau consultativă, favorizează, prin discuții confidențiale, stabilirea sau restaurarea relațiilor sociale, prevenirea sau soluționarea situației în cauză”.

3.3.2 Definiție

Medierea constă în a încredința unui terț imparțial, calificat și fără putere de decizie asupra fondului, ”mediatorul”, misiunea de a audia părțile în conflict și de a confrunta punctele lor de vedere în timpul audierilor, contradictorii sau nu, pentru a ajuta la restabilirea unei comunicări și a găsi acorduri reciproc avantajoase.

3.3.3 Deontologie

A. Garanțiile privind procesul de mediere:

– Mediatorul trebuie să depună toate eforturile pentru a păstra caracterul voluntar, confidențial și imperativ consimțit al medierii.

– Mediatorul oferă informații clare și complete cu privire la principiile etice și modalitățile de mediere și se asigură de buna înțelegere a acestora de către părți.

– Mediatorul informează pesoanele despre posibilitatea de a solicita în orice moment un sfat și de a fi asistați în procesul de mediere.

– Ia, individual, consimțământul persoanei cu privire la modalitățile de organizare a procesului de mediere.

– Mediatorul se asigură de păstrarea spațiului dialogului, în ciuda oricăror forme de constrângere fizică sau morală, este deosebit de atent la situațiile de inegalitate și care pot afecta acordul părților. Mediatorul va refuza să întreprindă sau să continue medierea în cazul în care aceste condiții nu sunt îndeplinite.

– Mediatorul nu are putere asupra deciziilor luate în timpul procesului de mediere. Acesta trebuie însă, să se asigure că acordul propus reflectă voința reală a părților, respectând regulile de ordine publică. În caz contrar, acesta trebuie să pună capăt medierii.

B. Garanțiile privind calitatea de mediator:

1. Imparțialitatea:

a) Mediatorul nu poate lua un punct de vedere care să favorizeze o parte față de alta.

b) Mediatorului îi este interzis să exercite, cu aceleași persoane, o altă funcție decât cea de mediator.

c) Mediatorul nu poate interveni într-o mediere care implică persoane cu care acesta întreține legături personale sau economice.

2. Autonomia: mediatorul, pentru a păstra autonomia misiunii sale, poate refuza, suspenda sau întrerupe medierea, în cazul în care condițiile nu par a fi îndeplinite; Mediatorul veghează la corectitudinea acordului propus.

3. Competența: mediatorul posedă o calificare în tehnici de mediere. Mediatorul trebuie să participe în mod regulat și obligatoriu la sesiunile de practică, ce îi permit să reflecteze asupra condițiilor de exercitare a activității sale în calitate de mediator.

3.3.4 Formarea mediatorilor

Formarea mediatorilor este esențială. Experiența arată că, de obicei, cunoștințele juridice sunt necesare, dar insuficiente pentru a permite mediatorului să își îndeplinească rolul. Mediatorul trebuie să fie instruit în tehnici de mediere, în special a cele specifice pentru a promova comunicarea și restabilirea dialogului.

SECȚIUNEA 3.4 PROCEDURA MEDIERII ÎN GRECIA

3.4.1 Legislația

Medierea judiciară

Articolul 214 din Codul de procedură civilă (în vigoare începând de la 16 septembrie 2000): litigiile de drept privat, aflate în competența judecătoriilor nu pot fi promovate, decât dacă se dovedește că s-a realizat o încercare de conciliere. Această conciliere va fi încercată direct de avocații părților. În cazul în care concilierea este concretizată printr-un acord, un proces-verbal de conciliere va fi semnat de către părți și de judecător. Aceasta este Legea nr. 2479/1997 care a prevăzut o conciliere prealabilă. Legea nu prevede cu privire la modul cum funcționează medierea, lăsând un maxim de flexibilitate la dispoziția părților și consilierilor lor. Singura cerință în acest domeniu este prezența obligatorie a consultanței juridice. Medierea trebuie să aibă loc în termen de 10 zile de la introducerea cererii și cel puțin 20 zile înainte de data ședinței de judecată. În cele din urmă, o parte are dreptul de a solicita Curții să amâne ședința, în cazul în care nu s-a ajuns la niciun acord în termenul prevăzut, Curtea trebuie să admită întotdeauna cererea de amânare. Nici calificările cerute pentru un mediator, nici rolul pe care îl joacă mediatorul în procesul amiabil nu sunt reglementate în lege. În ciuda acestor neajunsuri, legea din 1997 trebuie să fie considerată ca o evoluție reală în ce privește modalitățile alternative de rezolvare a conflictelor în celelalte domenii.

Medierea convențională

Nu există nici o legislație specifică pentru medierea convențională.

3.4.2 Definiția medierii

Nu există o definiție legală a medierii.

3.4.3 Centrele de mediere

Camera de Comerț și Industrie din Atena: serviciile acestei instituții sunt definite prin Decretul prezidențial n. 538 din 1998. Este competentă pentru a efectua medieri în litigiile comerciale și să întocmească procese-verbale și a actele privind stingerea litigiilor pe cale amiabilă. În practică, CCI este limitată la a transmite puncte de vedere ale fiecărei părți către cealaltă. Alte centre de mediere active: Centrul Epilysis Atena

3.4.4 Modalitățile alternative de rezolvare a conflictelor în celelalte domenii

În materia protecției drepturilor consumatorilor (Legea nr. 2251/1994): o comisie a fost creată în fiecare prefectură, pentru a rezolva, pe cale amiabilă, litigiile între furnizori și consumatori. În dreptul social Legea nr.1876/1990: crearea Organizației pentru Mediere și Arbitraj (OMED), instituție independentă destinate să soluționeze litigiile colective de muncă. Aceasta poate, de asemenea, la cererea angajatorilor, să rezolve litigiile individuale de muncă. Ca parte a acestei instituții, medierea este folosită mai mult decât arbitrajul. Această organizație este finanțată printr-un impozit plătit de organizațiile sindicale și patronale. Consiliul de administrație este compus prin decizie a Ministrului Muncii, pentru 4 ani. Mediatorii și arbitrii sunt aleși dintre avocații, economiști și experții angajați de Consiliul de Administrație. Ei acționează în conformitate cu Codul de etică al mediatorilor și arbitrilor și sunt plătiți de OMED. Medierea este inițiată de către părți. Mediatorul este numit fie prin acord între părți, fie de OMED. În cazul în care părțile nu ajung la un acord, mediatorul poate propune propriile sale recomandări pentru a stimula progresul negocierilor.

SECȚIUNEA 3.5 PROCEDURA MEDIERII ÎN ITALIA

3.5.1 Legislație

Concilierea judiciară obligatorie în cadrul procesului: aceasta există în materie de dreptul muncii. În Italia, această materie ține de competența magistraților juriști profesionali întrucât instituția oficiului de muncă este necunoscută. În dreptul muncii, judecătorul este obligat să încerce o conciliere în timpul audierii. Anterior, aceeași obligație de conciliere prealabilă există pentru toate procesele civile, dar ea a fost făcută facultativă ca urmare a constatării utilității sale. Concilierea obligatorie în materie de dreptul muncii pare să dea rezultate bune pentru că e obligatorie prezentarea părților și oralitatea procedurii. Un studiu al jurisprudenței în Torino dezvăluie însă faptul că în apel concilierea este practicată mai des atunci când angajatorul a câștigat cauza, ceea ce subliniază cu siguranță chestiunea inegalității părților. Concilierea judiciară facultativă Deși Italia nu cunoaște mecanismul concilierii judiciare obligatorii în afara procesului, ea dispune însă, pentru toate litigiile civile, de un mecanism facultativ de conciliere înaintea unui judecător “de pace” (se poate compara această jurisdicție, grosso modo, cu cea a judecătorului francez ale cărui competențe în materie civilă se limitează la chestiuni de importanță scăzută). Totuși, succesul concilierilor facultative rămâne puternic atenuat, în primul rând din cauză că procedura contencioasă intră în competența judecătorilor profesionali (cu alte cuvinte, în competența echivalentă celei a tribunalelor de prima instanță sau de instanță superioară în Franța). Pentru doctrină, aceasta ține de faptul că medierea nu funcționează decât în cazul unui litigiu de specialitate, ceea ce nu este cazul situației în discuție. Concilierea extra-judiciară prealabilă Dreptul italian a elaborat numeroase mecanisme de conciliere sau mediere extrajudiciare care sunt obligatorii înaintea oricărui proces. De exemplu, pentru unele litigii specifice de muncă, pentru sub-contractare (înaintea Camerei de comerț), pentru unele conflicte cu privire la furnizarea de telecomunicații. Nu există date numerice cu privire la rezultatul acestor mecanisme. Reținem, de altfel, că dreptul italian nu conferă nicio forță obligatorie unei clauze contractuale de recurs obligatoriu la conciliere înaintea unei acțiuni litigioase. Trebuie să mai semnalăm crearea unei concilieri facultative în materie de dreptul societăților (decretul din 2003), ce vizează organismele înscrise pe o listă oficială ținută de ministerul justiției, venind să garanteze un proces convenabil, contradictoriu, ce respectă secretul profesional. În această materie, o conciliere, odată omologată de către președintele tribunalului, obține efecte obligatorii, de exemplu pentru înscrierea unei ipoteci judiciare.

3.5.2 Definiția medierii

Proces ce vizează rezolvarea amiabilă a unui diferend între mai multe părți cu ajutorul activ al unei persoane terțe (numită mediator) aleasă de părți sau de o instituție. Propunerea de soluționare a conflictului nu leagă părțile; acestea singure pot să decidă care este angajamentul lor și să-l facă pe acesta obligatoriu prin semnarea unui acord. Medierea implică un rol activ din partea mediatorului; lui îi revine funcția de a face clară părților situația lor legală, de a le ilustra consecințele juridice ale pozițiilor adoptate, de a le interpreta precedentele juridice în spețe similare pentru a le explica o eventuală atitudine a unui judecător chemat să tranșeze diferendul.

3.5.3 Originile profesionale ale mediatorilor

Mediatorii sunt, în general, avocați sau alți practicieni ai dreptului, dar și specialiști din anumite sectoare profesionale.

3.5.4 Formarea mediatorilor

Pentru moment nu există formare obligatorie pentru conciliatori. Totuși, conciliatorii care doresc să se înscrie pe liste sunt selecționați în funcție de anumite criterii minime (în special cunoștințele de drept, specializarea în anumite sectoare, cunoașterea tehnicilor de consiliere).

1. Forme de educație publică Consiliul Superior al Magistraturii a organizat cursuri de formare în mediere ADR pentru avocați și magistrați (în particular pentru concilierea judiciară prevăzută pentru litigiile civile).

2. Forme de educație privată

• Camerele de comerț organizează cursuri de specializare pentru conciliatorii înscriși pe listele lor;

• Centre ADR;

• ISDACI

3. Universități private

• Univ. Gregoriană;

• LUMSA

3.5.5 Centrele de mediere

Există instituții publice și private care oferă serviciile lor (în jur de 10). Cele 102 Camere de comerț sunt foarte active. Ele au regulamente de arbitraj și conciliere; activitatea lor este coordonată de către Uniocamere.

SECȚIUNEA 3.6 PROCEDURA MEDIERII ÎN LETONIA

3.6.1 Legislație

Medierea nu figurează în codul civil și face obiectul dezbaterilor terminologice între experți. Un experiment este pus în aplicare din iulie 2006 de către ministerul minorilor și al familiei în cadrul unui proiect pilot de mediere. Fiind gratuit, serviciul la care 23 de cupluri au apelat, este oferit în localurile ministerului de către un psiholog și un jurist ce își asumă rolul de mediatori. La oră actuală, codul civil (capitolul 27) prevede o procedură de conciliere, care se distinge de mediere, dar ale cărei metode prezintă similitudini cu aceasta. Judecătorul are obligația să sugereze părților să înceapă o sesiune de mediere, în orice moment al procedurii. – Dacă în contractul dintre părți se prevede astfel, părțile pot decide, de comun acord, să se adreseze unei curți de arbitraj permanente sau special constituite pentru cauza respectivă (partea D a codului de procedură civilă, cap. 61-66). Primul tribunal de arbitraj a fost constituit în 1999. Azi, 130 de tribunale de arbitraj figurează în registrul întreprinderilor. Fiind restrânsă, competența lor nu poate fi solicitată în cazul spețelor legate de proprietăți imobiliare, de modificări ale registrelor de stare civilă, de conflicte între angajați și angajatori sau ce implică minori, statul sau municipalitatea. Stabilite prin regulament intern al curții de arbitraj, costurile legate de procedură sunt în responsabilitatea părților. În timp ce în cadrul unei medieri mediatorul trebuie să permită părților să găsească soluția cea mai acceptabilă, o procedură începută în fața unui tribunal de arbitraj se termină cu o decizie executorie care, dacă nu e respectată de una din părți, poate determina cealaltă parte să facă apel înaintea unui tribunal regional. Procedurile de această natură sunt în creștere constantă (3.850 în 2003, 6.949 în 2005, 4.529 în prima jumătate a anului 2006).

3.6.2 Metode alternative de rezolvare a conflictelor în alte domenii

Decizia 71/1 din 27 noiembrie 2002 a asociației băncilor comerciale și un regulament intern din 23 noiembrie a camerei de industrie și comerț sunt cele două texte care prevăd recursul la mediere.

A. Din februarie 2002, asociația băncilor comerciale numește pentru trei ani un mediator care funcționează în cadrul tribunalului de arbitraj al asociației. Deciziile acesteia iau forma unor recomandări. Mediatorul are competență pentru litigiile între un client și bancă însă cu privire la transferurile și tranzacțiile realizate pe cale electronică și al căror total nu exced 50.000 lat (71.430 euro).

B. Un consumator poate sesiza (solicita) mediatorul băncilor comerciale numai dacă banca sa nu dă curs plângerii lui în termen de o lună. El nu poate face această sesizare dacă a depus deja o plângere la centrul de protecție a consumatorilor sau dacă un dosar a fost deschis la curtea de arbitraj. Reclamantul poate fi o persoană fizică sau juridică, cu excepția instituțiilor financiare și de credit. În 2006, mediatorul băncilor comerciale nu a primit decât trei plângeri, din care una a fost respinsă pe motiv de nerespectare a procedurii.

C. Regulamentul camerei de industrie și comerț prevede că, în afara cazului când părțile se pronunță în sens contrar, o procedură condusă de mediator nu poate dura mai mult de trei luni. Locul unde se țin sesiunile de mediere este curtea de arbitraj de pe lângă ICC (International Chamber of Commerce).

D. Procedura se declanșează ca urmare a depunerii plângerii la secretariatul curții de arbitraj menționând parțile în cauză, obiectul litigiului și valoarea sa estimată. Dacă cealaltă parte implicată nu își dă acordul pentru mediere la sfârșitul unui termen de 10 zile, procedura e anulată. În cazul în care cele două părți sunt de acord, unul, doi sau trei mediatori sunt numiți, sau de către ICC singură, sau de către părți împreună cu ICC. Acestora le aparține prerogativa de a elabora cadrul procedurii conform cu regulile ICC și cu acordul părților. Excluzând cazul în care părțile își dau acordul, sesiunile de mediere se derulează cu ușile închise și mediatorul are dreptul să întâlnească separat părțile. Mediatorul, părțile și secretariatul ICC nu pot să divulge nicio informație obținută în timpul medierii cu privire la această procedură, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Procedura de mediere se termină dacă părțile găsesc o soluție pentru conflictul lor, dacă una din părți nu plătește costurile medierii sau dacă mediatorul se declară în imposibilitatea de a conduce procedura. În caz de eșec, cazul poate fi trimis curții de arbitraj și mediatorul poate deveni arbitru. Decizia pe care o va lua în acest caz are forță obligatorie.

SECȚIUNEA 3.7 PROCEDURA MEDIERII ÎN LUXEMBURG

3.7.1 Legislație

Luxemburgul are o disciplină juridică cu privire la mediere numai în materie penală și administrativă. În materie civilă, comercială și familială nu există decât inițiative private. Doar un regulament “Grand-ducal” din 10 noiembrie 2006 (RGD) vizează înțelegerea “persoanelor fizice și morale ce întreprind sau exersează o activitate de mediere”. În conformitate cu Legea din 8 septembrie 2003 procurorul statului poate să propună sesiuni de mediere în baza articolului 24 al codului de instruire criminală, prealabil deciziei sale cu privire la acțiunea publică. Medierea administrativă a fost institutită prin legea din 22 august 2003. Mediatorul administrativ este atașat pe lângă Camera deputaților și are misiunea de a primi reclamațiile cu privire la funcționarea administrației de stat.

3.7.2 Definiție

Centrul finanțelor și medierii SA definește medierea ca o metodă de reglementare amiabilă a conflictelor cu ajutorul unui terț neutru: mediatorul.

3.7.3 Centre de mediere

În domeniul medierii comerciale, un singur centru luxemburghez poate fi semnalat: Centrul finanțelor și medierii SA (în special pentru sectorul financiar și bancar). Uniunea luxemburgheză a consumatorilor intervine în numeroase domenii cu scopul de a găsi o soluționare a litigiilor fără a recurge la sistemul judiciar, și fără ca o procedură specifică să fie prevăzută (uniunea consumatorilor este activă în domeniul construcției). În materie civilă, socială și comercială, o inițiativă privată a fost realizată în 2004 de către Baroul de Luxemburg, Camera de comerț și Camera meseriilor sub forma unei asociații fără scop lucrativ, CMBL, care are ca scop, în baza unei participări voluntare și confidențiale, de a finaliza soluționarea amiabilă a unui conflict. În materie socială și familială, organizații caritative, de asemenea, recurg la mediere.

3.7.4 Metode alternative de rezolvare a conflictelor în alte domenii

Articolul 58 din Legea din 5 aprilie 1993 relativ la sectorul financiar stabilește competența Institutului monetar luxemburghez (IML) pentru a primi reclamații de la clienții persoanelor supuse supravegherii sale și pentru a interveni pe lângă aceste persoane pentru a regla amiabil reclamațiile. IML intervine în calitate de autoritate publică. Începând din 1 ianuarie 1999 Comisia de control a sectorului financiar se ocupă de aceste reclamații. Legea din 8 decembrie 2000 în materie de prevenire a îndatorării excesive a introdus o procedură de mediere. Comisia de mediere sesizată de debitor propune acestuia și creditorilor acestuia un plan de redresare elaborat de serviciul de informare și de consiliul asupra îndatorării excesive. Această comisie este compusă din 6 membri, din care 2 reprezentanți ai statului, 2 persoane competente în materie de împrumut și 2 persoane competente în domeniul luptei împotriva îndatorării excesive. Toți membrii sunt numiți de ministrul familiei și solidarității familiale. În fine, trebuie menționat Ombudsman-ul, care e un mediator în serviciul cetățenilor. De când a intrat în activitate la 1 mai 2004, mediatorul Marelui Ducat al Luxemburgului (instituit de legea din 23 august 2003, publicată în 3 septembrie) a obținut 1.847 de reclamații formale (953 în 2005 + 984 în 2006) din care multe relative la “practici incompatibile cu buna funcționare a administrației publice”. Domeniile de competență sunt: – Dreptul securității sociale (asigurarea pentru boală-invaliditate, indemnizație șomaj, acces la fondul național de solidaritate, contestarea opiniilor medicilor specialiști) – 547 de reclamații (273 în 2005 + 274 în 2006), adică 30%; – Afaceri comunale (locuințe, constructive și urbanism) 319 de reclamații (182 în 2005 + 137 în 2006), adică 30%; – Fiscalitate: 208 de reclamații (100 în 2005 + 108 în 2006), adică 11%; – Dreptul străinilor (imigrare, azil politic, premise de muncă): 199 de reclamații, adică 11%; – Administrarea justiției (prea lent) a dat naștere la 81 de reclamații (42 în 2005 + 39 în 2006), adică 4%.

SECȚIUNEA 3.8 PROCEDURA MEDIERII ÎN NORVEGIA

3.8.1 Legislație

Medierea în Norvegia are ca baze științifice teoriile lui Nils Christie. Medierea penală face obiectul unei legi din 1992 când prin decret guvernamental s-a stabilit un serviciu național sub autoritatea ministrului justiției pentru abordarea prin mediere a unor infracțiuni (de exemplu: conflicte relative la învecinare, conflicte de muncă, furturi, agresiuni asupra bunurilor sau persoanelor, probleme financiare). Înțelegerea permisă prin mediere obligă vinovatul să indemnizeze sau să presteze munci în interesul victimei. După o lungă perioadă de experimentare (1997) Parlamentul norvegian este pregătit să aprobe o lege nouă a medierii în materie civilă.

Începând din 1 ianuarie 2007 toate tribunalele de primă sau a doua instanță vor utiliza medierea în materie civilă. Noua lege (Dispute Act 2005/90) prevede patru forme de rezolvare a unui conflict, forme alternative procedurii ordinare:

• Medierea extrajudiciară (tribunalul are rolul limitat de a indica părților mediatorul la ale cărui servicii acestea vor apela)

• Consiliul de conciliere

• Mediere

• Mediere judiciară

În materie civilă, aceeași judecători pot să exercite atribuțiile unui mediator chemat să tranșeze litigiul în cazul în care negocierile eșuează. Pentru numeroși judecători acest lucru nu este dezirabil.

3.8.2 Formarea mediatorilor

Judecătorul care exercită atribuțiile de mediator beneficiază de o instruire scurtă de trei zile; unii judecători mai motivați vor urma o pregătire în străinatate. Similar, mulți avocați au urmat pregătiri (instruiri) scurte de trei zile.

SECȚIUNEA 3.9 PROCEDURA MEDIERII ÎN PORTUGALIA

3.9.1 Legislație

Nu există legislație despre medierea comercială și socială. Însă legea nr. 78/2001 din 13 iulie 2001 despre judecătorii de pace a stabilit reguli generale despre mediere. Părțile aleg ele însele un mediator pe lista ținută de judecătorul de pace respectat. Mediatorii colaborează cu judecătorii de pace în tot acest tip de conflict, chiar când aceasta nu este de competența judecătorilor de pace. “Dacă părțile reușesc să cadă de acord, judecătorul de pace competent pentru litigiu, trebuie să omologheze acordul sau, în caz de eșec al medierii, poate fie să încerce o conciliere personal, fie să judece”.

3.9.2 Definiție

Legea nr. 78/2001 (despre competența judecătorilor de pace) stipulează în articolul 35: „Medierea și rolul mediatorului”.

– Medierea este o manieră extrajuridică de a rezolva litigiile, de natură privată, informală, confidențială, voluntară și non contencioasă, unde părțile, prin intermediul participării lor active și directe, sunt ajutate de către un mediator să găsească, prin ele însele, o soluție negociată și amiabilă a conflictului care le opune.

– Mediatorul este un terț neutru, independent și imparțial, deposedat de puterea de a impune părților o decizie constrângătoare.

– Mediatorul este competent să organizeze și să dirijeze medierea, punând pregătirea sa teoretică și cunoștințele practice în serviciul părților care au ales voluntar intervenția sa, căutând să atingă cel mai bun rezultat util și cel mai just pentru a obține un acord satisfăcător.

3.9.3 Formarea mediatorilor

Formarea mediatorilor, cu toate că făcută de instituții private, trebuie să aibă recunoașterea Ministerului Justiției.

3.9.4 Deontologie

Indicatorii de deontologie sunt expuși în Legea 78/2001 despre justiția păcii, la art. 30: – Mediatorii care colaborează cu judecătorii de pace sunt profesional independenți, autorizați legitim să furnizeze serviciile de mediere. În afara exercițiului funcțiunii, mediatorul trebuie să procedeze cu toată imparțialitatea, independența, credibilitatea, competența, confidențialitatea și diligența. – Mediatorii nu pot să-și exercite meseria lor de avocat în fața judecătorului de pace pe lângă care ei furnizează serviciul de mediere. Cât despre remunerare, “remunerația mediatorului este atribuită pe caz de mediere, independent de numărul ședințelor realizate, și valoarea acestuia este fixată prin tutela guvernamentală competentă în domeniul justiției”.

3.9.5 Centrele de mediere

În materie familială medierea este un proces în dezvoltare: un centru de mediere familială a fost creat prin decizia ministerială n. 12.368/97 în data de 9 decembrie 1997, centru a cărui activitate se limitează la regiunea din Lisabona și la orașul Coimbra. Pentru litigiile de consum, legea din 31 iulie 1996 n. 24/96 reglementează litigiile consumației și decretul din 4 mai 1999 n. 146/99 a reglementat Centrele de rezolvare extrajuridică a conflictelor de consum care trebuie să fie înscris pe lângă Institutul Consumatorului. Medierea este un proces utilizat pe larg: crearea în 1989 a unui centru de arbitraj al conflictelor de consum a orașului Lisabona, din 1995 acest centru a reglat 70% din cazuri prin recurs la mediere. Acest tip de centru există de asemenea la Porto. Identificăm în mod egal “Centro de Arbitragem de Conlictos de Consumo de Coimbra”, “ Centro de Arbitragem de Conflictos de Consumo do vale Do Ave de Faro”, “ Centro de Arbitragem do sector Automovel”.

3.9.6 Dreptul muncii

În domeniul social regăsim medierea în materie de dreptul muncii, dar în afara jurisdicției, stabilite prin protocoale ale asociațiilor de muncitori și de antreprenori sub egida Ministerului Justiției. Judecătorii având competență în materie de dreptul muncii recurg frecvent la conciliere ( mai des ca judecătorii civili în general ), cu un mare succes pacificator.

SECTIUNEA 3.10 PROCEDURA MEDIERII ÎN SUEDIA

3.10.1 Legislație

Codul de procedură suedez face referire despre mediere în capitolul 42, secțiunea 17; tribunalul trebuie să depună diligențe pentru a permite rezolvarea pe cale amiabilă litigiului. În plus, judecătorul are posibilitatea să numească un mediator. Utilizarea acestor dispoziții depinde de formarea judecătorului. Dacă judecătorul își apropie însuși părțile el nu poate fi prea activ, cu riscul de a părea parțial de unde reticența unor judecători să utilizeze această dispoziție. Dacă judecătorul dorește să numească un mediator aceasta trebuie să se facă cu acordul părților pentru că el nu poate forța partea recalcitrantă să meargă în fața mediatorului. Practica medierii juridice este foarte dezvoltată în Suedia și procentajul de reușită este în mod particular satisfăcător. Guvernul a introdus în 2005 noi dispoziții în codul de procedură juridică care nu fac referință la mediere. Totuși, o evaluare a acestui mod de rezolvare al conflictelor este în curs în cadrul reflexiei despre proiectul de directivă europeană.

3.10.2 Definiție

Nu există definiție legală: termenii de mediere și conciliere nu sunt diferiți. În practică, cel de mediere este cel mai folosit: medierea este descrisă ca orice intervenție a unui terț pentru a rezolva un litigiu precizându-se că acest terț nu are puterea să facă această decizie obligatorie. Medierea comercială este o practică încă puțin răspândită.

3.10.3 Originea profesională a mediatorilor

Nu există o listă oficială a mediatorilor. În schimb Institutul de mediere a Camerei de comerț din Stockholm recomandă mediatori, după competențele lor și natura litigiului. Mediatorii sunt în general juriști, avocați și chiar judecători, câteodată oameni de afaceri sau experți în anumite domenii profesionale.

3.10.4 Formare

Formare publică Administrația Tribunalelor Curții asigură o formare permanentă pentru judecători. Formare universitară Cursuri de mediere sunt ținute la Universitatea din Lulea și Goteborg. Un curs la universitatea din Stockholm organizează stagii de formare privind medierea.

3.10.5 Deontologie

Nu există deontologie și nici reguli oficiale speciale. Totuși, o Reglementare a medierii servește de referință. Această reglementare de mediere emisă de la Institutul de mediere a Camerei de comerț din Stockholm. Regulamentul stipulează că mediatorul trebuie să fie imparțial și independent. În plus, avocații trebuie să respecte propriile lor reguli deontologice când acționează în calitate de mediatori în lipsa cărora ar putea fi sancționați de Consiliul Ordinului.

3.10.6 Centre de mediere

Institutul de mediere a Camerei de comerț din Stockholm care funcționează din aprilie 1999 este singura instituție de mediere în materie comercială. Ea a adoptat un regulament de mediere care se aplică tuturor litigiilor interne și internaționale. Practica medierii s-a dezvoltat în mod egal în cercurile de afaceri din Goteborg cu redactarea clauzelor tip de mediere care se pot înrudi… unui regulament de mediere. On recense trei alte organizații pentru mediatori dar care nu au o vocație specific comercială: Foreningen for Medling I Sverige , Medlarkollegiet, Institut de mediere în dreptul muncii (Biroul central din Stockholm).

3.10.7 Metode alternative de rezolvare a conflictelor în alte domenii

Există dispoziții speciale de mediere în anumite domenii de drept (În materie de drept al autorului, în materie de telecomunicație, în materie locativă). În dreptul muncii: în iulie 2000, o lege a inaugurat Institutul de mediere al statului (înlocuind fostul Birou de conciliere). Acest institut trebuie să intervină în conflictele colective (interzicerea grevei, de exemplu), institutul numește mediatori începând cu o listă oficială pe care o stabilește pentru un an. Institutul poate în mod egal să intervină pentru a facilita reglementarea conflictelor individuale ale muncii în care se opun o PME și un angajat de-al său.

SECȚIUNEA 3.11 PROCEDURA MEDIERII ÎN ELVEȚIA

3.11.1 Legislație

Elveția este un Stat federal ale cărui 26 coduri cantonale de procedură civilă sunt condamnate în curând să dispară în fața unificării federale a procedurii civile elvețiene (PCS). În schimb, cele 26 legi de organizare juridică vor supraviețui rațiunii autonomiei normative cantonale: această coexistență va pune probleme pentru că, de acum înainte, riscăm să găsim în Elveția dispoziții relative la ADR, atât în procedura civilă cantonală cât și în legea federală a organizației, când răspândite în cele două legislații.

3.11.2 Definiție

Medierea în Elveția este considerată ca o negociere facilitată de un terț. Trei concepte apar legate de mediere: concilierea (fie extrajuridică, fie juridică), arbitrajul și serviciile de ombudsman ( de exemplu, în materie de contracte bancare, de asigurări de voiaj).

3.11.3 Concilierea

Deși deseori magistrații elvețieni confundă conceptual medierea și concilierea, ultima se întâlnește sub 2 forme juridice în majoritatea codurilor cantonale:

– tentativa prealabilă de conciliere (în 23 cantoane din 26) este o procedură derivată a Constituției franceze din 1790. Ea prevede separarea persoanelor și a rolurilor: magistratul conciliator (și anume judecătorul de pace) nu judecă în caz de eșec, sau cel puțin, nu în mod necesar.

– concilierea în cursul procesului: judecătorul de fond se transformă în conciliator dar, în caz de eșec, el trebuie să decidă.

Aceste două sisteme coexistă deseori în cantoane, dar această coabitare încurajează ambiguitatea mai sus denunțată chiar la subiectul concilierii despre conceptul de reconciliere

3.11.4 Formarea

Formarea mediatorilor este în mod esențial asigurată de instituții private; în plus, recent, anumite universități au luat inițiative în acest sens ( St. Gall, Neuchatel ). Doar legea organizației cantonului din Geneva fixează criterii de calificare și de formare pentru mediatorii ce figureză pe tabla oficială.

3.11.5 Centrele de mediere

Patru organizații sunt în mod particular active în materie de formare, de deontologie, de reglementare a profesiei:

– Federația elvețiană a avocaților

– Federația elvețiană a asociațiilor de mediere

– Camera elvețiană de mediere

– GEMME – Elveția

SECȚIUNEA 3.12 PROCEDURA MEDIERII ÎN REGATUL UNIT

3.12.1 Legislație

Medierea nu este vizată de un text anume. Și totuși, sistemul judiciar civil englez se bazează pe principiul conform căruia prezentarea unui caz în fața instanței este ultima opțiune. Părțile sunt, deci, puternic încurajate să recurgă la mediere, în special de când au intrat în vigoare noile reguli de procedură civilă, în 1999 (Civil Procedure Rules – CPR). Acestea impun tribunalelor să “gestioneze activ dosarele”, ceea ce implică, în particular, faptul de “a încuraja părțile să recurgă la procedurile alternative de rezolvare a conflictelor dacă tribunalele consideră acest fapt potrivit, și să faciliteze utilizarea acestor proceduri”. În plus, reguli generale cu privire la costurile de procedură cuprinse în CPR tind să încurajeze medierea. De fapt, stabilind costurile judiciare, tribunalul trebuie să ia în considerare “eforturile efectuate, dacă e cazul, înainte și după proces, pentru a încerca să soluționeze conflictul”.

3.12.2 Definiție

Medierea este în general definită ca fiind căutarea unui acord între părți, fără obligația obținerii acestuia, sub egida unui terț imparțial care acționează ca un purtător de mesaje între părți. Dacă un acord este efectiv găsit, acesta este pus în scris și semnat de cele două părți și de mediator. Totuși, nu este posibil să se ceară instanței executarea acordului decât dacă părțile decid înaintarea acordului unei instanțe cu scopul de a-l face contract obligatoriu (omologare).

3.12.3 Deontologie

Mediatorii nu pot comunica informații terților decât cu acordul expres al părților. Pe de altă parte, ceea ce este spus în curs de mediere nu poate fi reprodus mai târziu în fața unui tribunal în cazul în care medierea a eșuat. Acest aspect nu se aplică totuși datelor factuale așa cum ar fi informațiile relative la veniturile și bunurile părților. De asemenea, dacă se constată că cineva a suferit răni serioase sau este supus riscului unui tratament nepermis, mediatorul are obligația să informeze poliția sau serviciile sociale.

3.12.4 Centre de mediere

Numeroase organizații comerciale oferă servicii de mediere. În plus, de un deceniu încoace, Her Majesty Court Service (HMCS), în parteneriat cu acest sector, a început să instaureze servicii de mediere în unele din cele mai importante centre judiciare (Court centres) ale Regatului Unit, care oferă la prețuri moderate sesiuni de trei ore cu un mediator. Un serviciu de asistență telefonică (www.nationalmediationhelpline.co.uk) a fost de altfel introdus la sfârșitul anului 2004, pentru a răspunde la întrebările generale asupra medierii, întrebări ce pot să provină din partea publicului, întreprinderilor și juriștilor, dar și a tribunalelor. Acest serviciu pune în legătură persoanele interesate, după caz, cu mediatori profesioniști acreditați. Beneficiile acestei centralizări administrative și procentajul de reușită ridicat (85% la data de 31 decembrie 2005) au condus HMCS să ia în considerație introducerea unui serviciu de mediere în toate County Courts. Numeroase proiecte-pilot, fără costuri pentru utilizatori, au fost de asemenea elaborate pentru a permite rezolvarea litigiilor ce implică sume mici, cu servicii de mediere internalizate sau externalizate după caz, în special la Manchester, Exeter, Reading și la Wandsworth.

3.12.5 Metode alternative de rezolvare a conflictelor în alte domenii

Se poate face apel la un mediator în numeroase domenii cum ar fi dreptul familiei, dreptul muncii, problemele de învecinare, litigiile civile și comerciale, diferendele ce implică persoane care necesită educație specializată, sau cazurile de responsabilitate delictuală în domeniul medical (clinical negligence).

SECȚIUNEA 3.13 PROCEDURA MEDIERII ÎN ȚĂRILE DE JOS

3.13.1 Legislație

În legislația națională actuală, reglementarea concilierii și medierii este inclusă în Codul de procedură civilă, însă la ora actuală Țările de Jos nu cunosc o legislație specifică cu privire la medierea convențională. Parlamentul a decis în ianuarie 2006 să introducă un sistem structural de mediere judiciară în cele 19 tribunale ale Țărilor de Jos. Măsura de trimitere la mediere a fost aplicată în 7 tribunale începând din 1 aprilie 2005 și în 11 începând din 1 octombrie 2005. Implementarea medierii se găsește actualmente într-un moment de turnură. Începând din luna aprilie 2007 toate tribunalele din Țările de Jos au un serviciu oficial care îndrumă justițiabilii spre mediere. O campanie este în curs pentru a face cunoscute marelui public posibilitățile medierii judiciare. Fiecare tribunal are biroul său de mediere, sub îndrumarea unui magistrat responsabil a face legătura cu mediatorii după ce un litigiu a fost trimis spre mediere. Judecătorul poate propune părților să recurgă la mediere. Aceasta nu are caracter obligatoriu și acordul părților este necesar. Biroul de mediere al tribunalului poate să ajute părțile să aleagă un mediator. Există o listă de mediatori selecționați de departamentul justiției.

3.13.2 Formare

În plus, aproximativ 700 de judecători și secretare au fost instruiți în tehnica de informare a părților asupra medierii și a le ajuta în a alege medierea. În prezent mai mult de 500 de mediatori sunt înscriși pe listele tribunalelor regatului. În plus un manual destinat judecătorilor a fost publicat. Această carte este chiar și tradusă în engleză. Mediatorii sunt selecționați în funcție de criteriile următoare: – Înscriere pe listele NMI (Nederland Mediation Institute) – Formare în mediere – Practică în mediere (5 medieri minimum) – Participare obligatorie la reuniuni de discuții cu alți mediatori – Întocmirea de dări de seamă Formarea privată este garantată de numeroase centre: Amsterdam ADR Prpject, Cenrum voor Conflicthantering, Hans der Hoeven en Hans Loots, Mediation and training Network the Lime Tree, Merlijn Mediations BV, NIP Dienstencentrum, Vereniging Van Advocaat – Scheidingsbemiddelaars, SRA Academie, SVIC School voor Coaching.

3.13.3 Definiție

NMI propune definiția următoare (conform cu regulile de mediere NMI): procesul prin care părțile încearcă să rezolve amiabil litigiul lor cu asistența unui mediator. Termenul de conciliere nu este utilizat în Țările de Jos.

3.13.4 Originea profesională a mediatorilor

Mediatorii au origini profesionale foarte variate: avocați, juriști, notari, psihologi, muncitori sociali, contabili.

3.13.5 Deontologie

NMI a stabilit un regulament de mediere intitulat “ Reguli de Mediere” și un cod de conduită al mediatorilor “Rules of conduct for Mediators” care precizează derularea medierii și care definesc principiile înainte să fie respectate de mediator. Putem cita: – mediatorul poate fi desemnat de către părți sau dacă ele cer de către NMI. – mediatorul trebuie să fie independent, imparțial și să respecte strict confidențialitatea – poate fi asistat de către o persoană cu acordul părților – acestea pot fi ascultate separat de catre mediator – ele nu sunt ținute pentru a fi prezentate la mediere și pot să fie reprezentate de avocatul lor în mod corespunzător mandatat.

3.13.6 Centrele de mediere

Nederland Mediation Institut ( NMI ): instituție privată Biroul național al Medierii juridice: instituție publică.

3.13.7 Metode alternative de rezolvare a conflictelor în alte domenii

Medierea familială este dezvoltată în mod particular în Țările de Jos, în special în cadrul procedurilor juridice de divorț. Pentru medierile convenționale, părțile pot găsi mediatori în numeroase domenii: conflicte în dreptul muncii, al familiei, drept administrativ, al mediului…

SECȚIUNEA 3.14 PROCEDURA MEDIERII ÎN AUSTRIA

3.14.1 Legislația

Medierea judiciară

Medierea, inserarea sa în procedura judiciară și efectele ei, precum și cerințele de pregătire a mediatorilor și instituțiile de pregătire sunt – ca și pentru un drept profesional – reglementate de lege. Aceste dispoziții sunt cuprinse în legea cu privire la medierea în materie civilă (ZivMediatG13, BGBL. I nr. 29/2003). Cerințele deosebite de pregătire a mediatorilor decurg din decretul de aplicare cu privire la formarea în ce privește medierea în materie civilă (ZivMediataG BGBL. II Nr. 47/2004). În general, „Schlichtung”-ul este un concept propriu dreptului germanic, care poate fi tradus prin conciliere. Aceasta este o procedură obligatorie în anumite domenii (pentru litigiile în dreptul muncii). „Schlichtungstellen”, instituții private care practică această procedură, oferă o soluție, însă aceasta nu poate fi impusă părților. Numai încercarea de conciliere este obligatorie.

Medierea convențională

În materie convențională, se aplică dispozițiile generale ale dreptului contractelor. Curtea Suprema din Austria a recunoscut validitatea clauzelor cu privire la M.A.R.C., de aceea o acțiune formulată înainte de încheierea medierii nu va fi admisibilă. Anumite decizii au recunoscut dreptul părților de a se adresa judecătorului, pentru ca acesta să numească un expert neutru.

3.14.2 Definiția medierii

Medierea este definită în paragraful 1 alineatul 1 al legii cu privire la mediere în materie civilă, precum „o activitate, ce se sprijină pe consimțământul voluntar al părților, prin care un conciliator neutru este pregăti în mod profesional (mediator/ mediatoare), și care favorizează în mod sistematic, prin metode recunoscute, comunicarea între părți, cu scopul de a permite o soluție asumată de părți”.

3.14.3 Originea profesională a mediatorilor

Nu a existat nicio listă oficială a mediatorilor în domeniul medierii în materie comercială, dar în prezent există 3487 de mediatori înscriși la Ministerului Federal de Justiție . Începând cu luna decembrie 2000, Camera Națională a Experților Contabili a stabilit o lista a mediatorilor instruiți, de profesii variate, majoritatea acestor mediatori fiind formată din avocați.

3.14.4 Formarea mediatorilor

Formarea privată: AVM (Anwaltliche Vereinigung fur Mediation und kooperatives Verhandeln):

– o formare de cel puțin 120 de ore este necesară pentru a putea fi incluși pe listă ca mediator (întinse pe o perioadă de 6 luni), cu un cost în jur de 2.500 – 3.000 de euro.

– mai mult de 80 de ore de formare suplimentară pe o perioadă de maxim 3 ani și un total de 200 de formare.

– În plus, mediatorii trebuie să urmeze apoi o formare de o zi și jumătate în fiecare an.

Formarea universitară:

– program de 2 ani, la Universitatea din Klagenfurt, spre exemplu (750 de ore de formare)

– formare la Universitatea din Viena. Formarea profesională prin intermediul camerelor profesiilor reglementate Camera Națională a Experților Contabili va organiza un training de 200 de ore. Programul se extinde pe 14 luni, câte 2 zile pe lună, total 28 de zile, formarea profesională costând 8720 de euro. Asociația națională a Barourilor oferă cursuri de formare de mediere: un certificat oficial este eliberat prin ordin, 10% din avocații austrieci sunt instruiți pentru mediere. Unele camere de comerț, de asemenea, oferă formare în mediere, atât pentru oamenii de afaceri, cât și pentru consilierii de consultanță în management.

3.14.5 Deontologie: "Regulamentul de mediere"

În conformitate cu punctul 18 din Legea privind medierea în materie civilă, mediatorul trebuie să respecte obligația de discreție cu privire la faptele care i-au fost încredințate sau de care a luat cunoștință, în contextul medierii. Acesta trebuie să trateze ca fiind confidențiale toate documentele întocmite sau care au fost trimise în procedura medierii. Același lucru, pentru asistenții mediatorului și pentru persoanele care, în cadrul unui curs de formare, sunt angajate de un mediator și acționează sub autoritatea sa. O interdicție privind audierea într-un proces civil există, în cazul mediatorilor, pentru faptele care au fost încredințate sau de care au luat cunoștință în cursul medierii (secțiunea 320, a patra liniuță din Codul de procedură civilă). Există, de asemenea, dreptul la tăcere într-un proces penal sau în timpul unei procedurii în fața unui tribunal (fără o referire explicită la mediatori). Protecția confidențialității în cadrul unei proceduri civile este mai pronunțată decât pentru avocați. Încălcarea confidențialității de către mediatori este sancționată judiciar. sunt pedepsiți judiciar (articolul 31 din Legea privind medierea în materie civilă). Nu există nici o obligație de confidențialitate a părților, cu excepția contractului de mediere încheiat la începerea medierii. Avocați care acționează în calitate de mediatori trebuie să respecte drepturile și îndatoririle avocaților "Rechtsanwaltsordnung.” Aceste prevederi sunt obligatorii și acoperă conduita de adoptat, confidențialitatea, imparțialitatea. Acestea prevăd, de asemenea, dacă un înscris este necesar pentru începerea procesului de mediere (RL-BA § § 63-69, Artikel XII). Asociația experților contabili a făcut recomandări pentru membrii săi, dar nu au valoare juridică obligatorie.

3.14.6 Centrele de Mediere

Toate instituțiile sunt private, majoritatea constituite ca asociații (al căror statute trebuie să fie depuse la Tribunal). Sunt în jur de douăzeci. Camerelor de comerț și camerele profesionale contribuie, de asemenea, la dezvoltarea drepturilor MARC.

3.14.7 Modalitățile alternative de rezolvare a conflictelor în celelalte domenii

În dreptul familiei și protecția drepturilor consumatorului, există în legislație dispoziții privind medierea; astfel, judecătorul poate dispune o mediere obligatorie în materia divorțului (Codul familiei 1992 "Ehegestz). Putem spune că medierea este folosită de cele mai multe ori în cauzele de familie. Este, într-adevăr, favorizată de Ministerul Federal al Afacerilor Sociale, în conformitate cu art. 39C alineatul 1 din Legea din 1967 privind egalizarea răspunderii familiale. În plus, există reguli de recurgere la mediere în paragraful 24F din Legea privind angajarea persoanelor cu handicap și punctele 15 și 16 din Legea federală privind integrarea persoanelor cu handicap.

SECȚIUNEA 3.15 PROCEDURA MEDIERII ÎN BELGIA

3.15.1 Legislația

Concilierea judiciară Art. 731 din Codul judiciar autorizează persoanele capabile să încheie o înțelegere să depună o cerere pentru a sesiza instanța, în scopul încercării unei concilieri. Această practică s-a dezvoltat, în principal, în fața judecătorilor de pace (pentru litigii mici, spre exemplu, plata facturilor de spital, abonamentelor etc.) în litigii locative și de vecinătate. După concilierea în fața unui magistrat, un procesverbal de conciliere este încheiat și poate fi învestit cu formula executorie. Art. 972 din Codul judiciar, în materia experizelor judiciare, prevede că experții facilitează concilierea părților, și sarcinile cuprinse în hotărâri conțin cuvântul "conciliere”, dacă este posibil. La cererea părților, judecătorul va ratifica acordul. Secțiunea 1043 din Codul judiciar permite judecătorului să constate existența unui acord între părți, de natură să pună capăt litigiului. Este o hotărâre de expedient, nesusceptibilă de apel, ci doar de anulare, în cazul unui viciu de consimțământ, spre exemplu. Concilierea convențională Nu există o legislație privind acordul de conciliere. Rezultatul pozitiv al unei concilieri se va consemna într-o tranzacție, în domeniul de aplicare a articolelor 2044 și următoarele din Codul civil. Această tranzacție ar putea fi aprobată într-o hotărâre, cu condiția ca o procedură judiciară să fi fost începută înainte de încheierea tranzacției (1043 CJ). Medierea judiciară și extrajudiciară Legea din 19 februarie 2001 privind medierea familială dă posibilitatea judecătorului să încredințeze negocierile unui terț, dacă cei doi soți au consimțit. Legea din 21 februarie 2005 formalizează, pentru toate materiile, practica medierii sub control judiciar. Intitulată "legea pentru modificarea Codului judiciar în ceea ce privește medierea," ea abrogă Legea cu privire la medierea familială. Medierea este numită judiciară în cazul în care părțile recurg la aceasta cu ocazia unei proceduri judiciare, în timp ce medierea este voluntară atunci când părțile o utilizează în afara instanței (mediere extrajudiciară). În ambele cazuri, judecătorul poate aproba acordul de mediere, cu excepția incompatibilității sale cu ordinea publică sau interesul superior al copilului. Ca o condiție de aprobare, legea impune, de asemenea, ca negocierile să fi fost conduse sub supravegherea unui mediator, certificat de Comisia federală a medierii. Principiul confidențialității privește întregul conținut al medierii (art. 1728).

3.15.2 Definiție

Concilierea legală sau convențională Codul judiciar nu prevede nici o definiție explicită. Mai multe organizații private oferă servicii de conciliere convențională, dar fiecare își prevede caracteristicile propriei misiuni de conciliere. Concilierea pare să se diferențieze de mediere, prin prisma a două caracteristici divergente: – în primul rând, lipsa de confidențialitate a procesului de conciliere (cu excepția cazului în care s-a convenit altfel); – în al doilea rând, rolul mai intervenționist al unui conciliator care poate sugera termenii unui acord. Medierea judiciară sau voluntară Art. 1730 din Codul judiciar, astfel cum a fost modificat prin Legea din 21 februarie 2005 permite, indiferent de orice procedură judiciară sau de arbitraj, să se recurgă la mediere. Cu ajutorul mediatorului, părțile definesc un protocol cu privire la desfășurarea medierii. Protocolul de mediere ar trebui să prevadă mai multe dispoziții legale cu caracter obligatoriu. Semnarea protocolului suspendă cursul prescripției extinctive.

3.15.3 Originea profesională a mediatorilor și a conciliatorilor

Judecătorul sesizat cu o cerere de conciliere (sau din oficiu, în cazul în care legea o cere), acționează ca un conciliator. Expert judiciar va încerca să împace și va face acest lucru în funcție de aptitudinile sale personale (competențele profesionale sau academice). Concilierea convențională A priori, orice persoană aleasă și recunoscută de părți, poate să fie conciliator. Nu există nicio obligație de licențiere. Cu toate acestea, anumite instituții selectează persoanele după diverse criterii de competență și apoi le adaugă pe lista lor. Medierea judiciară sau voluntară Legea din 21 februarie 2005 a creat o Comisie Federală de Mediere, a cărei funcție este de a accepta mediatori, dar condițiile de par destul de vagi. Legiuitorul s-a gândit la avocați și notari, dar și la alți profesioniști, ce pot fi agreați de Comisia Federală. Multe centre private, precum Asociația Mediatorilor Familiali, au fost create alături de asociațiile profesionale ale avocaților sau notarilor. Fiecare stabilește reguli de acces și de formare, publică tabloul mediatorilor agreați de membrii lor. Numai avocați, notarii și arhitecții, ale căror activități sunt organizate în ordine profesionale, se bucură de acoperirea obligatorie a răspunderii civile colective. d) Centrele de Mediere și Conciliere Concilierea Toate instituțiile sunt private: AKABA (Camera de Mediere și Arbitraj din Anvers), Oficiul de conciliere și Arbitraj al Camerei de Comerț și Industrie din Bruxelles, Cepani/Cepina, Camera de Conciliere și Arbitraj din Nivelles pentru conflicte imobiliare, Centrul de Conciliere și Arbitraj în construcții, Centrul belgian de Arbitraj și Mediere Medierea Toate institutele sau centrele sunt, de asemenea, private: BBMC (Bruxelles Business Centrul de Mediere), ASBL (ai cărei trei parteneri sunt Camera de Comerț și Industrie din Bruxelles și cele două ordine ale avocaților Baroului din Bruxelles), AKABA (Camera de Mediere și Arbitraj din Anvers), IWAMECO (Institutul Valon de Mediere Economică), Centrul de Mediere al Baroului din Liege, Centrul de Mediere al Baroului din Verviers, Cepina (Centrul Belgian de Arbitraj și Mediere), Stop Copy Design ASBL, Stichling Geschillen oplossing Automatisering, Euroarbitrage, în constituire în cadrul Euronext.

3.15.4 Organizarea mediatorilor

Asociația națională a barourilor și unele barouri, inclusiv Anvers, Bruxelles, Liege, au adoptat un regulament de deontologie. OBFG și VVB vor să adopte reguli aplicabile tuturor avocaților. Notarii au adoptat un regulament de mediere. Toate regulamentele respective pun accentul asupra confidențialității, neutralității, imparțialității, independenței, cu respectarea reglementărilor și calificărilor mediatorului. Este de reținut faptul că, în regulamentele privind concilierea nu se regăsesc conceptele de confidențialitate și calificarea conciliatorilor.

V. BIBLIOGRAFIE

Brîndușa Gorea, Soluționarea Conflictelor prin arbitraj și mediere, editura University Press, Târgu-Mureș, 2009;

Albert Hourani, A history of the Arab Peoples, 1991;

Biblia sau Sfânta Scriptură, Complexul de Edituri al Bisericii Ortodoxe din Moldova, 2009;

Franz Von Benda, The Power of a Law in a Transnational World, 1984;

Jerold S. Auerbach, Justice Without Law?, 1983;

William E. Simkin, Nicholas A. Fidandis, Mediation and the Dynamics of Collective Bargaining, 1986;

M. Jacques Floch, Rapport D’Information sur le mediation en Europe, 2011

Procesul de mediere in UE

Legislație

Legea 192/2006, Legea privind medierea și organizarea profesiei de mediator;

Directiva 2008/52/C.E.;

SUA – Actul Relatiilor Muncă-Administrare, 1947;

Portugalia – Legea 78 /2001, 13 iulie 2001.

VI. CONCLUZII

Cu toate că “procedura medierii este mult mai ieftină și mai avantajoasă decât justiția clasică, alte avantaje fiind rapiditatea, flexibilitatea procedurilor, confidențialitatea și participarea directă a părților” România a fost printre ultimile țări care a adoptat cadrul legislativ pentru exercitarea medierii și organizarea profesiei de mediator. “Nu credem că putem vorbi încă, în România, de o cultură a medierii. Speranța noastră este însă ca, o dată ce această soluție elegantă, economicoasă și eficientă de rezolvare a disputelor va intra în conștiința publică, nu va trece mult timp până ce ea va deveni parte din mentalitatea colctivă a românilor”.

Care sunt avantajele medierii?

– costuri mici, doar onorariul de mediere, suportat de ambele părți în mod egal, fără alte cheltuieli de executare, cum ar fi taxa de timbre judiciar, onorariile avocaților, experților etc.;

– confidențialitatea disputei;

– se poate apela oricând la mediere, chiar dacă părțile se afla deja in cadrul unui proces;

– durata pe care se desfășoară medierea suspendă curgerea termenelor de prescriptive;

– timpul relative scurt de soluționare a conflictului.

În concluzie, medierea este o alternativă viabilă la procesul de justitie care nu implică niciun risc pentru părți, care păstrează controlul procedurii pe întreaga ei durată, orice parte putând renunța în orice moment la procesul de mediere. Chiar în această situație, dacă nu s-a găsit o soluție, părțile vor pleca de la masa medierii cunoscând mult mai mult despre diferendele existente între ele și fiind în măsură cel puțin să își apropie pozițiile avute inițial.

BIBLIOGRAFIE

Brîndușa Gorea, Soluționarea Conflictelor prin arbitraj și mediere, editura University Press, Târgu-Mureș, 2009;

Albert Hourani, A history of the Arab Peoples, 1991;

Biblia sau Sfânta Scriptură, Complexul de Edituri al Bisericii Ortodoxe din Moldova, 2009;

Franz Von Benda, The Power of a Law in a Transnational World, 1984;

Jerold S. Auerbach, Justice Without Law?, 1983;

William E. Simkin, Nicholas A. Fidandis, Mediation and the Dynamics of Collective Bargaining, 1986;

M. Jacques Floch, Rapport D’Information sur le mediation en Europe, 2011

Procesul de mediere in UE

Legislație

Legea 192/2006, Legea privind medierea și organizarea profesiei de mediator;

Directiva 2008/52/C.E.;

SUA – Actul Relatiilor Muncă-Administrare, 1947;

Portugalia – Legea 78 /2001, 13 iulie 2001.