Procedura Legislativa Ordinara Europeana

ABREVIERI

alin. = alineat (ul);

art. = articol (ul);

cit. = citat (ul);

Ed. = editura;

lit. = litera;

M.Of. = Monitorul Oficial;

nr. = număr (ul);

op.cit. = operă citată;

pag. = pagina;

vol. = volum (ul);

urm. = următoarele.

INTRODUCERE

Procedura codeciziei a fost introdusă prin art. 189 B C.E., inserat prin tratatul de la Maastricht, care nu îi dă un nume. În esență, procedura codeciziei constă în aceea că actele normative comunitare pot fi adoptate, în anumite domenii, numai prin acordul Consiliului și al Parlamentului sau, în absența opoziției Parlamentului, acestea sunt adoptate de Consiliu. Prin art. 189 B C.E., Parlamentul a primit o competență legislativă veritabilă, dar încă limitată la domeniile în care tratatul prevede expres folosirea acestei proceduri; libera circulație a muncitorilor – art. 49, art. 54 paragraful 2, art. 56 paragraful 2, art. 57 paragrafele 1 și 2; prestarea liberă a serviciilor – art. 66; armonizarea legislațiilor statelor membre – art. 100 A paragraful 1; educație – art. 126 paragraful 4; cultură – art. 128 paragraful 4; sănătate publică – art. 129 A paragraful 2; rețeaua transporturilor transeuropene – art. 130 I; mediul înconjurător – art. 130 S paragraful 3.

Procedura codeciziei este complexă și se deosebește de procedura cooperării prin:

Constituirea unui comitet de conciliere, când apar contradicții între Parlament și Consiliu;

Parlamentul poate împiedica adoptarea textului aflat în dezbatere (De altfel, textele adoptate sunt ”acte ale Consiliului și Parlamentului”, fiind semnate de președinții celor două instituții);

În domeniul cercetării și dezvoltării tehnologice (art. 130 I) și culturii (art. 128) pentru adoptarea actului comunitar este necesar votul unanim, pe când în procedura cooperării regula este votul majoritar calificat.

Procedura codeciziei începe tot cu propunerea înaintată de Comisie Parlamentului, care o examinează la prima lectură după reguli asemănătoare procedurii cooperării. Consiliul își stabilește poziția comună prin votul majoritar calificat (în domeniul culturii și al cercetării cu vot unanim), după primirea avizului Parlamentului care îi este transmis împreună cu motivarea poziției sale. La cea de a doua lectură, Parlamentul examinează poziția comună a Consiliului, fiind obligat ca în termen de trei luni să ia una din următoarele decizii:

Să aprobe poziția comună, după care Consiliul adoptă actul cu votul majorității calificate (în cazul art. 128 și art. 130 I C.E., cu unanimitatea voturilor);

Nu se pronunță, caz în care Consiliul adoptă actul conform pozitiei comune;

Indică intenția sa, cu votul majorității absolute a membrilor săi, de a respinge poziția comună. Fiind informat, Consiliul convoacă comitetul de conciliere, situație în care Parlamentul fie confirmă cu majoritatea absolută respingerea poziției comune, când actul în cauză este considerat respins, fie propune amendamente;

Propune amendamente, cu votul majorității absolute, la poziția comună a Consiliului, textul fiind comunicat Consiliului și Comisiei, care emite un aviz. Dacă în termen de trei luni de la primirea amendamentelor Parlamentului, Consiliul le aprobă pe toate cu majoritatea calificată, înseamnă că el își modifică poziția comună și adoptă actul respectiv. Dacă unele amendamente sunt însoțite de avizul negativ al Comisiei, adoptarea lor se face prin votul unanim al membrilor Consiliului.

În ipoteza în care Consiliul nu adoptă actul, având acordul președintelui Parlamentului, convoacă într-un timp cât mai scurt comitetul paritar de conciliere, compus din membri ai Consiliului sau din reprezentanți ai acestora și din reprezentanți ai Parlamentului. Comitetul poate adopta un proiect de acord numai cu votul majorității calificate a membrilor din Consiliu sau a reprezentanților acestora și cu votul majorității reprezentanților Parlamentului. La lucrările Comitetului participă în mod activ Comisia.

Comitetul de conciliere trebuie să adopte un proiect comun în termen de șase săptămâni, care poate fi prelungit la opt săptămâni, după care Parlamentul și Consiliul, în termen de șase săptămâni, aprobă conform proiectului comun.

Parlamentul are nevoie pentru aprobare de majoritatea sufragiilor exprimate, pe baza raportului reprezentanților săi din Comitetul de conciliere, iar Consiliul de majoritatea calificată. (Este o excepție de la regula stabilită de art. 189 A, conform căreia pentru a modifica o propunere a Comisiei, Consiliul trebuie să statueze cu votul unanim al membrilor săi). Dacă Consiliul, în termen de șase săptămâni după examinarea termenului acordat comitetului de conciliere, confirmă, cu votul majoritar calificat, poziția comună asupra căreia și-a dat acordul înaintea concilierii (putând chiar accepta unele amendamente propuse de Parlament), actul se consideră adoptat. Această soluție a Consiliului nu operează decât dacă Parlamentul, în termen de șase săptămâni de la data confirmării de către Consiliu, nu respinge textul cu votul majorității absolute a membrilor săi. În caz contrar propunerea se consideră că nu a fost adoptată.

La 23 octombrie 1993, Consiliul, Parlamentul și Comisia au adoptat un acord interinstituțional referitor la comitetul de conciliere, stabilind modalitățile de lucru ale acestuia.

Prin tratatul de la Amsterdam s-au introdus dispoziții de simplificare a procedurii de codecizie, adoptarea actului putându-se face de către Consiliu, dacă Parlamentul nu prezintă amendamente sau dacă este de acord cu toate amendamentele aduse de Parlament.

Dacă nu este de acord cu toate aceste amendamente sau dorește chiar el să modifice propunerea Comisiei, Consiliul adoptă o poziție comună, care este transmisă Parlamentului. Dacă Parlamentul aprobă în mod expres poziția comună sau în termen de trei luni nu se pronunță, se consideră că textul a fost adoptat, fără să mai fie nevoie să revină la Consiliu. În ipoteza în care Parlamentul respinge, cu majoritatea absolută, poziția comună se consideră că textul nu a fost adoptat. Dacă propune amendamente, tot cu votul majorității absolute, acestea sunt prezentate Consiliului și Comisiei. De data aceasta Consiliul hotărăște cu votul majorității absolute asupra fiecărui amendament și cu votul unanim asupra celor cu privire la care Comisia a dat aviz negativ. Dacă aprobă toate amendamentele se consideră că actul a fost adoptat pe baza poziției comune amendate. În cazul în care a aprobat numai o parte din amendamente, este convocat comitetul de conciliere, în termen de șase săptămâni. În același termen, comitetul adoptă un proiect comun pe care îl prezintă Parlamentului și Consiliului. Atât Parlamentul, cât și Consiliul, în termen de șase săptămâni pot adopta actul conform proiectului comun cu votul majorității sufragiilor exprimate, respectiv cu majoritatea calificată. Dacă nu se poate adopta un proiect comun de către comitetul de conciliere sau când, deși s-a adoptat un asemenea proiect, el nu este aprobat de Consiliu și de Parlament sau numai de unul din acestea, propunerea este respinsă definitiv.

Se poate constata că, potrivit tratatului de la Amsterdam, este eliminată cea de a treia lectură în care Consiliul, când comitetul de conciliere nu a adoptat un proiect comun, poate să reia dialogul cu Parlamentul. Simplificarea procedurii a dus la posibilitatea adoptării actului de către Consiliu de la prima lectură a Parlamentului, dacă acesta nu formulează nici un amendament sau dacă, în caz de amendamente, Consiliul le acceptă pe toate. În ce privește a doua lectură, Parlamentul poate respinge direct poziția comună a Consiliului fără să fie nevoie de o amenințare cu respingerea care este susceptibilă de a provoca întrunirea comitetului de conciliere.

S-a arătat că extinderea, chiar dacă nu generalizarea, procedurii codeciziei (art. 189 B C.E.) permite să se identifice mai bine în dreptul comunitar în domeniul legislativ prin natura sa, rezultând o netă ameliorare a sistemului ierarhizării normelor, deoarece actele adoptate prin codecizie beneficiază de o dublă legitimitate, putând fi calificate legi.

Prin tratatul de la Amsterdam s-au realizat trei ameliorări notabile în privința Parlamentului:

Simplificarea procedurii legislative;

Extensia procedurii codeciziei, care în mod progresiv devine principala procedură legislativă comunitară;

Simplificarea relativă a acesteia.

Tratatul face să se reducă rolul procedurii de cooperare, ea rămând să fie aplicată numai în cadrul Uniunii economice și monetare. Această reducere a ariei procedurii cooperării constituie un progres, deoarece domeniile în care s-a aplicat trec la procedura codeciziei (transporturi, coeziune economică și socială), iar pe de altă parte, în domenii noi de competență comunitară se aplică procedura prevăzută la art. 189 B C.E. (politica locurilor de muncă, politica socială, sănătatea publică, în privința măsurilor sanitare și fitosanitare, lupta împotriva fraudelor la bugetul comunitar).

ARGUMENT

În această lucrare mi-am propus să prezint elementele definitorii ale procedurii legislative ordinare europene.

Procedura legislativă ordinară implică una, două sau trei etape, după cum urmează: Comisia propune un act legislativ, iar Parlamentul European adoptă o poziție cu referire la actul respectiv, pe baza unui raport întocmit de comisia parlamentară relevantă. De obicei, sunt făcute amendamente la propunerea Comisiei, aceasta reprezentând prima etapă.

Consiliul U.E. are două alternative: acceptă amendamentele Parlamentului, în această situație propunerea legislativă fiind adoptată sau modifică amendamentele, prin adoptarea unei poziții comune.

Pe baza unei recomandări a comitetului corespunzător, în a doua etapă, Parlamentul emite o opinie prin care aprobă, respinge sau amendează poziția Consiliului, printr-o majoritate absolută a membrilor săi de 314 voturi.

Comisia ia în considerare amendamentele Parlamentului și trimite Consiliului o propunere amendată. Consiliul poate adopta, prin majoritate calificată, amendamentele Parlamentului care au fost acceptate de către Comisie, sau poate modifica amendamentele Parlamentului prin unanimitate;

În eventualitatea unui dezacord între Parlament și Consiliu, un comitet de conciliere format din membri ai Consiliului și o delegație a Parlamentului se întânește timp de maxim șase săptămâni. Delegația Parlamentului, care reflectă componenta Parlamentului European, este formată din 15 membri și este prezidată de unul din vice-președinții Parlamentului European. Delegația include întotdeauna raportorul Parlamentului.

În majoritatea cazurilor, cele două părți ajung la un acord, ce are forma unui text comun. Parlamentul este invitat să confirme acest acord în cea de-a treia etapă; dacă nu se ajunge la nici un acord, respectiva propunere legislativă nu va fi adoptată.

În „Introducere” mi-am propus să prezint dimensiuni teoretice generale în ceea ce privește procedura legislativă ordinară europeană.

În primul capitol intitulat „Desfășurarea procedurii” sunt prezentate unele aspecte teoretice legate de prima lectură, a doua lectură a Parlamentului European și a Consiliului, concilierea și a treia lectură a Parlamentului European și a Consiliului.

În capitolul al doilea intitulat „Președiniția” sunt aprofundate dimensiunile teoretice ale programării lucrărilor și rolului Președinției în cursul diferitelor etape ale procedurii legislative ordinare.

Ultimul capitol, al treilea, intitulat „Secretariatul General al Consiliului” tratează instituția Secretariatului General al Consiliului.

Finalul lucrării se încheie sugestiv cu „Concluzii și observații practice” în care se prezintă concluziile autorului cu privire la caracteristicile procedurii legislatice ordinare europene.

Am ales această temă pentru abordare, deoarece consider că, în lumina noilor reglementări în materia dreptului comunitar european, o pertinentă abordare în ceea ce privește procedura ordinară legislativă europeană este recomandabilă.

Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez ință comunitară se aplică procedura prevăzută la art. 189 B C.E. (politica locurilor de muncă, politica socială, sănătatea publică, în privința măsurilor sanitare și fitosanitare, lupta împotriva fraudelor la bugetul comunitar).

ARGUMENT

În această lucrare mi-am propus să prezint elementele definitorii ale procedurii legislative ordinare europene.

Procedura legislativă ordinară implică una, două sau trei etape, după cum urmează: Comisia propune un act legislativ, iar Parlamentul European adoptă o poziție cu referire la actul respectiv, pe baza unui raport întocmit de comisia parlamentară relevantă. De obicei, sunt făcute amendamente la propunerea Comisiei, aceasta reprezentând prima etapă.

Consiliul U.E. are două alternative: acceptă amendamentele Parlamentului, în această situație propunerea legislativă fiind adoptată sau modifică amendamentele, prin adoptarea unei poziții comune.

Pe baza unei recomandări a comitetului corespunzător, în a doua etapă, Parlamentul emite o opinie prin care aprobă, respinge sau amendează poziția Consiliului, printr-o majoritate absolută a membrilor săi de 314 voturi.

Comisia ia în considerare amendamentele Parlamentului și trimite Consiliului o propunere amendată. Consiliul poate adopta, prin majoritate calificată, amendamentele Parlamentului care au fost acceptate de către Comisie, sau poate modifica amendamentele Parlamentului prin unanimitate;

În eventualitatea unui dezacord între Parlament și Consiliu, un comitet de conciliere format din membri ai Consiliului și o delegație a Parlamentului se întânește timp de maxim șase săptămâni. Delegația Parlamentului, care reflectă componenta Parlamentului European, este formată din 15 membri și este prezidată de unul din vice-președinții Parlamentului European. Delegația include întotdeauna raportorul Parlamentului.

În majoritatea cazurilor, cele două părți ajung la un acord, ce are forma unui text comun. Parlamentul este invitat să confirme acest acord în cea de-a treia etapă; dacă nu se ajunge la nici un acord, respectiva propunere legislativă nu va fi adoptată.

În „Introducere” mi-am propus să prezint dimensiuni teoretice generale în ceea ce privește procedura legislativă ordinară europeană.

În primul capitol intitulat „Desfășurarea procedurii” sunt prezentate unele aspecte teoretice legate de prima lectură, a doua lectură a Parlamentului European și a Consiliului, concilierea și a treia lectură a Parlamentului European și a Consiliului.

În capitolul al doilea intitulat „Președiniția” sunt aprofundate dimensiunile teoretice ale programării lucrărilor și rolului Președinției în cursul diferitelor etape ale procedurii legislative ordinare.

Ultimul capitol, al treilea, intitulat „Secretariatul General al Consiliului” tratează instituția Secretariatului General al Consiliului.

Finalul lucrării se încheie sugestiv cu „Concluzii și observații practice” în care se prezintă concluziile autorului cu privire la caracteristicile procedurii legislatice ordinare europene.

Am ales această temă pentru abordare, deoarece consider că, în lumina noilor reglementări în materia dreptului comunitar european, o pertinentă abordare în ceea ce privește procedura ordinară legislativă europeană este recomandabilă.

Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor definitorii privind procedura legislativă ordinară europeană, întru realizarea scopului propus stabilindu-mi următoarele:

Analiza izvoarelor, esenței, importanței și evoluției reglementărilor privind procedura legislativă ordinară europeană;

Studierea și stabilirea trăsăturilor celor trei lecturi a Parlamentului European și Consiliului;

Identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată.

CAPITOLUL I

DESFĂȘURAREA PROCEDURII

Uniunea Europeană este o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro și o uniune politică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 state.

Originile Uniunii Europene se trag de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.) și din Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), formată din șase state în 1958. În anii următori Uniunea Europeană s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale și politice în abilitățile sale.

Tratatul de la Maastricht a înființat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în 1993.

Ultima amendare a bazelor constituționale ale Uniunii Europene a fost Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Uniunea Europeană funcționează printr-un sistem hibrid de instituții supranaționale independente și interguvernamental care iau decizii prin negocieri între statele membre.

Cele mai importante instituții ale Uniunii Europene sunt Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul (Uniunii Europene), Curtea Europeană de Justiție, Curtea de Conturi și Banca Centrală Europeană. Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevătute de acestea, cooperând în mod loial.

Parlamentul European este ales la fiecare 5 ani de cetățenii europeni. Acesta exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară.

Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepția cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru. Mandatul Comisiei este, de asemenea, de 5 ani.

Uniunea Europeană a dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. În cadrul Spațiului Schengen (care include state membre U.E. și state non-U.E.) controalele vamale au fost abolite.

Politicile U.E. sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalului, au fost emise legi în domeniul justiției și afacerilor interne și se păstrează politicile comune în domeniul comerțului, agriculturii, în domeniul pescuitului și dezvoltării regionale.

A fost înființată de asemenea și o uniune monetară, Zona Euro și care este compusă în prezent din 17 state.

Prin Politica Comună pentru afaceri externe și securitate, U.E. și-a dezvoltat un rol limitat în relațiile internaționale și de securitate. Au fost înființate și Misiuni Diplomatice Permanente în mai multe state din lume, iar U.E. este reprezentată în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G8 și G-20.

Cu o populație combinată de peste 500 de milioane de locuitori, care reprezintă 7.3% din populația lumii, Uniunea Europeană genera un P.I.B. de 16.242 miliarde de dolari americani în 2010, care reprezintă 20% din PIB-ul estimat în termeni de paritatea puterii de cumpărare.

Fiind considerată a fi o construcție sui generis, începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică internațională.

În toate cazurile în care tratatele Uniunii Europene fac trimitere la procedura legislativă ordinară pentru adoptarea unui act se vor aplica prevederile înscrise în art. 244 T.F.U.E. Astfel, în concordanță cu prevederile alin. 2 ale acestui articol, inițiativele legislative aparțin în continuare, Comisiei. Astfel, Comisia își păstrează dreptul exclusiv de inițiative legislative, prezentarea propunerilor legislative Consiliului și Parlamentului European. De la această regulă excepție fac domeniiile în care Tratatul nu prevede altfel, în special domeniului privind cooperarea judiciară în materie penală și cooperare polițienească. Potrivit art. 293 alin. 2 din tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, atât timp cât Consiliul nu a luat o hotărâre, Comisia își poate modifica propunerea pe tot parcursul procedurilor care duc la adoptarea unui act al Uniunii.

Procesul legislativ desfășurat la nivelul Uniunii Europene prezintă mai multe particularități. Astfel pe de o parte, procesul legislativ este guvernat de principiul cooperării mai multor instituții și pe de altă parte existent mai multor proceduri legislative.

În ceea ce privește cooperarea instituțiilor este știut faptul că legislativul Uniunii Europene este Consiliul, Parlamentul fiind numai co-legislativul, iar tratatele Uniunii Europene conferă Parlamentului European competențe legislative, bugetare, de inițiativă și de control al executivului.

Acestor instituții li se alătură Comisia, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor, în calitate de participant. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona existau peste 52 de proceduri legislative.

Procedurile din Tratatul privind Uniunea Europeană, din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și din Regulamentul de procedură al Parlamentului sunt următoarele:

Procedura legislativă ordinară;

Procedura de consultare;

Proceduri bugetare;

Proceduri de aprobare;

Procedura de cooperare consolidată;

Proceduri de numire;

Procedura de inițiativă legislativă.

Alte proceduri legislative mai importante sunt procedura consultării, procedura cooperării, procedura co-deciziei, procedura avizării. Acestora li se adăugau între altele, procedura concilierii, procedura informării si delegării.

În prezent procedurile de adoptare a actelor juridice ale Uniunii Europene sunt prevăzute în Partea a 6-a. Potrivit art. 289 alin. 1 TFUE, procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și Consiliul a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii la propunerea Comisiei. Aceasta este principala procedură legislativă a sistemului decizional al Uniunii. Aceasta a fost introdusă sub numele de „codecizie” de Tratatul de la Maastricht, în 1992, și consolidată de modificările ulterioare ale tratatelor. Denumirea de „procedură legislativă ordinară” a fost introdusă de Tratatul de la Lisabona.

Procedura se bazează pe principiul parității și vizează garantarea faptului că niciunul dintre organismele decizionale (Parlamentul European și Consiliul) nu poate adopta acte legislative de unul singur, fără acordul celuilalt.

Procedura legislativă ordinară se aplică majorității legislației care reglementează cele mai multe dintre domeniile de politică în care Uniunea poate acționa, precum piața internă și guvernanța economică, libera circulație a lucrătorilor, agricultura, politica de dezvoltare regională și socială, justiția și afacerile interne, educația și cultura etc.

Pe parcursul a 15 alineate din componența art. 294 TFUE este explicată pe larg desfășurarea procedurii ordinare.

De obicei, Comisia este cea care prezintă o propunere de act legislativ. Totuși, și Parlamentul European poate adopta o propunere legislativă și, în cazul spațiului de libertate, securitate și justiție, propunerea poate fi făcut fie de Comisie, fie de un sfert din statele membre. Curtea de Justiție și Banca Europeană de Investiții pot solicita și ele adoptarea unui act legislativ, iar Banca Centrală Europeană poate propune o recomandare de act legislativ.

Propunerea legislativă este prezentată Parlamentului European și Consiliului și este pusă la dispoziția parlamentelor statelor membre.

În termen de opt săptămâni, parlamentele naționale pot trimite președinților Parlamentului European, Consiliului și Comisiei un aviz motivat care menționează dacă un proiect de act legislativ respectă sau nu principiul subsidiarității.

Astfel, procedura se caracterizează prin momente distincte, și anume:

Prima lectură;

A doua lectură;

Concilierea;

A treia lectură.

Din analiza articolului reiese în mod clar, faptul că actuala procedură legislativă nu diferă foarte mult de procedura reglementată anterior anului 2009, art. 252 din Tratat instituind Comunitatea Europeană, procedură cunoscută sub denumirea de co-decizie.

Prima lectură

După primirea propunerii legislative de la Comisie, Parlamentul European adoptă propria poziție în raport cu aceasta, poziție pe care o transmite Consiliului. Aceasta din urmă, în cazul în care aprobă poziția Parlamentului European, adoptă actul cu formularea care corespunde poziției Parlamentului European.

În situația în care, poziția Parlamentului nu este aprobată de Consiliu, acesta adoptă poziția sa în prima lectură și o transmite Parlamentului European. Totodată, Consiliul informează Parlamentul European cu privire la motivele care au determinat adoptarea poziției sale în prima lectură, iar Comisia informează Parlamentul European cu privire la poziția sa.

Analizând, în paralel, vechile prevederi cu actualele dispoziții înscrise în TFUE, se costată că, în prezent avizul cu majoritate calificată, asupra actului propus spre adoptare, este înlocuit cu poziția Parlamentului European în prima lectură. La fel se întâmplă și cu poziția comună elaborată de către Consiliu, în cazul în care acesta nu era de acord cu propunerile Parlamentului, poziție comună care a fost înlocuită cu poziția în prima lectură a Consiliului.

În plus, actuala redactare a articolului nu mai prevede situația în care Parlamentul European nu propune nici o modificare.

În cadrul Parlamentului, propunerea este trimisă de către Președinte (după consultarea serviciilor relevante) comisiei parlamentare competente în fond, spre a fi examinată: comisia este aleasă în funcție de domeniul vizat de propunere. Alte comisii parlamentare pot obiecta față de decizia luată: în acest caz, chestiunea poate fi soluționată fie prin discuții între comisiile implicate în cadrul Conferinței președinților de comisii, fie prin decizia politică a Conferinței președinților pe baza recomandării Conferinței președinților de comisie sau a președintelui acesteia. Aceasta înseamnă că soluționarea unei astfel de dispute poate implica procedura comisiilor asociate sau reuniunii comune ale comisiilor parlamentare și supunerea la vot.

Comisia competentă în fond numește un „raportor”, a cărui sarcină principală este de a urmări întreaga procedură de-a lungul diverselor etape ale acesteia.

Raportorul formulează recomandări destinate comisiei competente în fond (în cursul examinării în comisie), dar și Parlamentului în ansamblu (în cadrul ședinței în plen) privind modul general de abordare a propunerii Comisiei.

Raportorul este, de asemenea, primul care propune amendamente la propunerea Comisiei. Celelalte comisii parlamentare interesate de domeniul vizat de propunere pot formula „avize” destinate comisiei competente în fond.

Avizul comisiilor asociate este extrem de important în cazul aplicării acestei proceduri. În cazul reuniunilor comune ale comisiilor parlamentare, raportorii redactează un singur proiect de raport, care urmează să fie examinat și votat de către comisiile care participă la reuniuni comune.

În cazul dosarelor controversate sau cu caracter „tehnic”, se organizează uneori audieri ale experților sau se solicită efectuarea unor studii sau evaluări ale impactului.

După ce comisia competentă în fond adoptă „raportul” întocmit de raportor, Parlamentul, hotărând cu majoritate simplă (cu alte cuvinte, cu votul majorității deputaților participanți la scrutin), procedează la prima lectură a propunerii Comisiei. În acest stadiu, Parlamentul are trei opțiuni: să respingă propunerea în întregime, să o aprobe fără a propune amendamente, sau, cazul cel mai frecvent, să aprobe propunerea, sub rezerva depunerii unui număr de amendamente.

În ceea ce privește respingerea în primă lectură, trebuie menționat că tratatul nu o interzice în mod expres, dar nici nu o prevede explicit (cum este cazul respingerii la a doua lectură, prevăzută la art. 294 alin. 7 lit. b din TFUE).

De îndată ce Parlamentul finalizează prima lectură, Comisia poate adopta o „propunere modificată” care să includă o serie de amendamente ale Parlamentului.

În cazul în care Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, aprobă toate amendamentele Parlamentele European sau dacă Parlamentul European aprobă propunerea fără a formula niciun amendament, Consiliul poate adopta actul.

În cazul în care nu aprobă în totalitate rezultatul primei lecturi a Parlamentului, Consiliul își închie prima lectură adoptând un text cunoscut sub denumirea de „poziție comună”. Consiliul informează Parlamentul asupra tuturor motivelor care l-au determinat să adopte poziția sa comună. Comisia informează, de asemenea, Parlamentul asupra tuturor aspectelor poziției sale.

Pe întreaga durată a stadiului de primă lectură, Parlamentul și Consiliul nu sunt constrânși de niciun termen în care să încheie prima lectură a propunerii.

A doua lectură a Parlamentului European

În cazul în care, în termen de 3 luni de la data transmiterii poziției Consiliului în prima lectură, Parlamentul European aprobă poziția Consiliului sau nu o pronunță, actul respectiv se consideră adoptat cu formularea care corespunde poziției Consiliului.

În situația în care, Parlamentul, cu majoritatea membrilor, respinge poziția Consiliului, actul propus este considerat ca nefiind adoptat.

Este prevăzută și o a treia posibilitate pe care o are Parlamentul în această etapă a procedurii legislative, și anume aceea în care co-legislativul propune, cu majoritatea membrilor săi, modificări la poziția Consiliului. În acest caz, textul, asa cum este modificat se transmite Consiliului și Comisiei, care emite un aviz cu privire la aceste modificări.

Spre deosebire de prima lectură, cea de-a doua este supusă unor termene stricte. În termen de trei luni (sau patru, în cazul în care se convine asupra unei prelungiri) de la anunțarea în ședință plenară a poziției comune adoptate de Consiliu, Parlamentul trebuie să o aprobe, să o respingă sau să o amendeze în a doua lectură. Dacă Parlamentul nu ia nicio decizie până la expirarea termenului, actul respectiv este considerat adoptat în forma care corespunde poziției comune.

Aprobarea fără modificări a poziției comune necesită sprijinul majorității simple a deputaților în Parlamentul European (votul majorității deputaților participanți la scrutin).

Pe de altă parte însă, respingerea poziției comune necesită sprijinul majorității absolute (și anume minimum 369 de voturi pentru dintr-un total de 736 de voturi posibile).

Respingerea poziției comune de către Parlament încheie procedura legislativă: aceasta poate fi relansată doar printr-o nouă propunere a Comisiei.

În fine, Parlamentul poate adopta amendamente la poziția comună: fiecare amendament trebuie să fie votat de majoritatea absolută a deputaților.

Raportorul (în mod normal, același deputat care a întocmit raportul pentru prima lectură) elaborează un proiect de „recomandare”, adică un raport pentru a doua lectură, pentru comisia competentă în fond (de regulă, aceeași comisie competentă în fond de la prima lectură).

A doua lectură a Consiliului

În termen de 3 luni de la primirea modificărilor, Parlamentul European, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, aprobă modificările, iar actul este considerat aprobat.

Este prevazută și posibilitatea ca modificările Parlamentului să nu fie aprobate de către Consiliu, caz în care Președintele Consiliului, în consens cu Președintele Parlamentului European convoacă comitetul de conciliere în termen de 6 săptămâni.

Tot în această etapă Consiliul hotărăște în unanimitate cu privire la modificările care au făcut obiectul unui aviz negativ din partea Comisiei.

Această a doua lectură nu diferă cu nimic de cea prevăzută anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Proiectul de recomandare include amendamentele propuse de raportor. Orice (însă numai un) membru titular sau supleant al comisiei competente în fond poate depune amendamente suplimentare. În a doua lectură nu se emit avize de către alte comisii.

Comisia competentă în fond hotărăște cu majoritatea voturilor exprimate.

După votul în cadrul comisiei competente în fond, recomandarea urmează să fie votată în ședința plenară.

Amendamente pot fi depuse și în ședința plenară, însă doar de comisia competentă în fond, de un grup politic sau de un număr de cel puțin 40 de deputați.

Cu toate acestea, atât în stadiul examinării în comisie, cât și în cel al examinării în plen, se aplică anumite restricții cu privire la tipul de amendamente ce pot fi depuse în a doua lectură. În conformitate cu art. 66 din Regulamentul de procedură al Parlamentului European, amendamentele sunt admisibile numai în cazul în care au drept scop:

Restabilirea totală sau parțială a poziției adoptate de Parlament în primă lectură; sau

Ajungerea la un compromis între poziția Consiliului și a Parlamentului; sau

Modificarea elementelor poziției comune care nu erau prevăzute de propunerea prezentată în primă lectură sau al căror conținut era diferit; sau

Luarea în considerare a unui fapt sau a unor situații juridice noi, apărute după prima lectură.

Decizia cu privire la admisibilitatea amendamentelor este luată de președintele comisiei competente în fond, în stadiul examinării în comisie, și de Președintele Parlamentului, în stadiul examinării în plen: decizia lor nu poate fi atacată (art. 66).

Înainte de votarea amendamentelor în ședința plenară, Președintele Parlamentului poate solicita Comisiei să precizeze dacă ar fi dispusă sau nu să le accepte. Consiliul poate fi, de asemenea, invitat să formuleze observații.

Tratatul stabilește termene clare pentru a doua lectură. Parlamentul European trebuie să adopte a doua lectură în termen de trei luni (sau patru, dacă s-a convenit asupra unei prelungiri) de la data la care i s-a comunicat poziția comună. După ce Parlamentul și-a încheiat a doua lectură și și-a comunicat poziția Consiliului, acesta din urmă are la dispoziție alte trei luni (sau patru, dacă s-a convenit asupra unei prelungiri) pentru a doua lectură.

În a doua lectură, Consiliul poate aproba – de regulă, cu majoritate calificată, dar în unanimitate în cazul în care Comisia se opune unui amendament al Parlamentului, toate amendamentele adoptate de Parlamentul European în a doua lectură. În acest caz, actul este adoptat.

În cazul în care Consiliul nu aprobă toate amendamentele Parlamentului, Tratatul prevede convocarea comitetului de conciliere.

Odată cu Tratatul, este posibilă încheierea unei proceduri de codecizie în prima lectură (posibilitate neprevăzută în Tratatul de la Maastricht). Această posibilitate este detaliată în Declarația comună privind aspectele practice în cadrul procedurii de codecizie (a se vedea Anexa B pentru textul integral al noii Declarații comune revizuite, din 13 iunie 2007), în conformitate cu care „instituțiile cooperează cu bună credință pe întreaga durată a procedurii, pentru a-și apropia pozițiile cât mai mult posibil, permițând astfel, dacă este cazul, qdoptarea actului legislativ într-o etapă timpurie a procedurii”.

În ultimii ani, s-a înregistrat un număr din ce în ce mai mare de acorduri convenite în prima lectură. În ultima legislatură (2004-2009), 327 de proceduri de codecizie (72% din total) au fost încheiate în prima lectură, 104 (23%) la a doua lectură și 23 (5%) la a treia lectură, după conciliere. Prin comparație, în cursul legislaturii 1999-2004, 115 proceduri de codecizie (28%) au fost finalizate în prima lectură, 200 (50%) în a doua lectură și 84 (22%) în a treia lectură, după conciliere.

Această evoluție pune în evidență flexibilitatea procedurii în sine, relevând un aspect și mai important, și anume un grad mai ridicat de încredere și o mai mare voință de cooperare din partea instituțiilor. Cu toate acestea, au fost exprimate și unele temeri, în Parlament și în afara acestuia, privind potențiala lipsă de transparență inerentă negocierilor informale din prima și a doua lectură, lipsa de claritate și legitimitate democratică în ceea ce privește etapele procedurale corespunzătoare, precum și avantajele instituționale pentru Parlamentul European. Presiunea enormă de a încheia procedurile în cursul celor șase luni ale respectivei Președinții pune prea mult accentul pe rapiditatea negocierilor, în defavoarea unei dezbateri politice deschise în cadrul instituțiilor și între acestea, cu implicarea publicului sub diverse forme.

Această chestiune a fost examinată în cadrul Grupului de lucru privind reforma parlamentară instituit de Conferința președinților, în ianuarie 2007, și având drept obiectiv examinarea detaliată a modului de desfășurare a activității Parlamentului, sugerând posibile propuneri de reformare a acesteia. În baza propunerilor celor trei vicepreședinți responsabili cu concilierea, grupul de lucru a adoptat la 23 aprilie 2008 un „Cod de conduită pentru negocieri în contextul procedurilor de codecizie”.

Scopul acestuia este de a stabili reguli uniforme pentru deputați și personalul Parlamentului European în cadrul negocierilor cu celelalte instituții în diversele stadii ale procedurii de codecizie. Aceste reguli se axează, în principal, pe transparență, legitimitate, eficiență și responsabilitate, comisiile implicate fiind actorii-cheie ai unor astfel de negocieri.

Regulile se referă la chestiuni precum:

Decizia comisiilor de a iniția negocieri cu Consiliul și Comisia, subliniind că, de regulă, Parlamentul ar trebui să facă uz de toate etapele procedurii de codecizie, acordurile timpurii constituind excepții, cu condiția respectării anumitor criterii;

Componența și mandatul echipei de negociere;

Organizarea trilogurilor și asistența oferită negociatorilor;

Informarea comisiei competente și examinarea de către aceasta a oricărui acord convenit. Conferința președinților a aprobat integral și fără modificări codul de conduită la 18 septembrie 2008, solicitând includerea acestuia în Regulamentul de procedură al Parlamentul European, pentru a consolida statutul acestuia și pentru a-i îmbunătăți vizibilitatea.

În contextul includerii Codului de conduită în Regulamentul de procedură al Parlamentului European ca anexa XX, ședința plenară a adoptat un nou articol 70 privind negocierile interinstituționale din cadrul procedurilor legislative. În consecință, prevederile Codului de conduită trebuie întotdeauna interpretate și aplicate ținând seama de acest nou articol.

Concilierea

Lucrările pregătitoare

Proiectele care nu au putut fi adoptate în primele două lecturi fac obiectul procedurii de conciliere.

În cazul în care în termen de 3 luni de la primirea modificărilor Parlamentul European, Consiliul, hotărând că majoritatea calificată nu aprobă toate modificările, Președintele Consiliului, de comun accord cu Președintele Parlamentului, convoacă în termen de 6 săptămâni comitetul de conciliere. Acesta este compus din membrii Consiliului sau reprezentanții acestora și tot atâția membrii din partea Parlamentului.

Misiunea comitetului este aceea de a ajunge la un acord asupra unui proiect comun cu majoritatea calificată a membrilor. Termenul limită în care comitetul trebuie să ajungă la un accord este de 6 săptămâni de la data convocării.

Acordul se realizează pe baza pozițiilor Parlamentului și ale Consiliului din a doua lectură. În cazul în care în termenul prevăzut nu ajunge la adoptarea unui proiect comun, actul propus este considerat neadoptat.

Spre deosebire de prevederile anterioare cuprinse în tratatul instituind Comunitatea Europeană, TFUE cuprinde o prevedere nouă și anume aceea potrivit căreia Comisia participă la lucrările Comitetului de conciliere și ia toate inițiativele necesare pentru promovarea unei aproprieri între pozițiile Parlamentului European și ale Consiliului.

Derularea lucrărilor consiliului de conciliere

Concilierea constă din negocieri directe între cele două instituții colegiuitoare (Parlamentul și Consiliul), desfășurate în cadrul comitetului de conciliere, pentru a se ajunge la un acord sub forma unui „proiect comun”.

Comitetul de conciliere este compus din două delegații: delegația Consiliului, compusă dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru (miniștri sau reprezentanți ai acestora) și delegația Parlamentului, alcătuită dintr-un număr egal de deputați. Astfel, începând cu 1 ianuarie 2007, comitetul de conciliere este compus din 54 (27+27) de membri.

Comitetul de conciliere trebuie convocat în termen de șase săptămâni (sau opt, dacă s-a convenit asupra unei prelungiri) de la data la care Consiliul și-a încheiat cea de-a doua lectură și a comunicat oficial Parlamentului că nu este în măsură să accepte toate amendamentele propuse de acesta din urmă în a doua lectură. Pentru fiecare propunere legislativă care necesită aplicarea procedurii de conciliere, se constituie câte un comitet separat, care are la dispoziție un termen de șase săptămâni (sau opt, dacă s-a convenit asupra unei prelungiri) pentru a ajunge la un acord general sub forma unui „proiect comun”. Punctele de plecare pentru examinare sunt pozițiile Consiliului și ale Parlamentului în a doua lectură. Comisia participă, de asemenea, la lucrări în vederea reconcilierii pozițiilor adoptate de Parlament și Consiliu.

În cazul în care comitetul de conciliere nu ajunge la un acord sau dacă Parlamentul ori Consiliul nu aprobă „proiectul comun” în a treia lectură, actul se consideră neadoptat. În acest caz, procedura de codecizie nu poate fi reinițiată decât pe baza unei noi propuneri legislative din partea Comisiei.

A treia lectură a Parlamentului European și a Consiliului

Procedura legislativă continuă, în mod firesc, atunci când Comitetul de conciliere în termen de 6 săptămâni aprobă proiectul comun. Actul este adoptat cu majoritatea voturilor exprimate la nivelul Parlamentului și cu majoritatea calificată a voturilor exprimate în cadrul Consiliului.

Art. 294 TFUE se încheie cu prezentarea unor dispoziții speciale, dispoziții care nu se regăseau alături de procedura co-deciziei în Tratatul instituind Comunitatea Europeană. Astfel, potrivit alin. 15 în cazul în care în situațiile prevăzute în tratate, un act legislativ face obiectul procedurii legislative ordinare, la inițiativa unui grup de state membre sau la recomandarea Băncii Centrale Europene ori la solicitarea Curții de Justiție, Comisia Europeană își vede restrânse atribuțiile în sensul că nu va mai putea să-și modifice propunerea pe tot parcursul procedurilor care duc la adoptarea unui act al Uniunii atâta timp cât Consiliul nu a luat o hotărâre, nici să informeze Parlamentul European cu privire la poziția sa în cazul primei lecturi și nici nu va mai putea oferi avizul negativ în situația celei de-a doua lecturi. În aceste cazuri, Parlamentul European și Consiliul transmit Comisiei proiectul de act, precum și pozițiile lor din prima și a doua lectură. Avizul Comisiei poate fi solicitat în orice fază a procedurii, aviz pe care Comisia îl poate emite și din proprie inițiativă. Comisia poate de asemenea să participe în cazul în care consideră necesar la Comitentul de conciliere.

Tratatul de la Lisabona modifică, între altele, și modul de calcul al majorității calificate în cadrul Consiliului, precum și sfera de aplicare a majorității calificate în cadrul Consiliului precum și sfera de aplicare a acestuia.

În acest sens sunt mai multe prevederi după cum urmează:

Până la data de 1 noiembrie 2014 se va aplica sistemul instituit prin Tratatul de la Nisa, adică majoritatea calificată este realizată atunci când 255 de voturi din cele 345 posibile sunt oferite în favoarea actului propus. În plus, statele care au votat pentru acel act trebuie să reprezinte 62% din populația Uniunii Europene. Această condiție se prezumă a fi îndeplinită însă dacă un stat membru solicită verificarea îndeplinirii acestei condiții. În această situație se va acționa în consecință;

Începând cu 1 noiembrie 2014, în cazul în care Consiliul hotărăște la propunerea Comisiei sau Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72% din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65% din populația Uniunii.

Totodată, începând cu 1 noiembrie 2014 majoritatea calificată va fi definită ca fiind egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante care reunesc cel puțin 65% din populația acestor state. În acest caz, minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin numărul minim de membrii din Consiliul care reprezintă mai mult de 35% din populația statelor membre participante, plus un membru. În caz contrar majoritatea calificată se consideră întrunită. Cu toate acestea, este prevăzută o perioadă de tranziție până la 31 martie 2017 când va exista posibilitatea ca un stat membru să solicite aplicarea sistemului de vot prevăzut de art. 238 TFUE;

Este prevăzut de asemenea și un mecanism de vot, mecanism ce face aplicarea compromisului de la Loannina. Compromisul permite unui grup de state mai mic decat minoritatea de blocaj să suspende temporar adoptarea actului respectiv. În această situație, termenul rezonabil, dacă solicitarea provine de la un grup de state ce reprezintă cel puțin 75% se reduce la 55%.

În ceea ce privește sfera de aplicare a majorității calificate, aceasta s-a extins cu 44 de domenii astfel:

În 24 de cazuri este vorba despre situații în care, anterior Tratatului de la Lisabona, era solicitată unanimitatea pentru adoptarea unui act juridic:

Punerea în aplicare a măsurilor specifice spațiului de libertate, securitate și justiție: controlul frontierelor, azilul, imigrarea, Eurojustul, Europolul;

Politica externă și de securitate comună în cazul popunerilor făcute de către Înaltul Reprentant PESC, la cererea Consiliului European;

Modalitățile de control privind exercitarea competențelor executive ale Comisiei – comitologia;

În alte 20 de cazuri este vorba despre noi baze juridice, de exemplu cele cu privire la:

Principiile și condițiile necesare funcționării serviciilor de interes economic general;

Regimul de protecție a proprietății intelectuale;

Politica spațială;

Energie;

Ajutor umanitar;

Protecția civilă etc.

Procedura legislativă ordinară se aplică în 83 de domenii, printre care enumerăm:

Serviciile de interes economic general;

Inițiativele cetățenești;

Aplicarea regulilor de concurență în politicile agricole comune;

Legislația în materialul politicii agricole comune;

Excluderea unui stat membru din anumite activități din sfera de aplicare a dispozițiilor cu privire la dreptul de stabilire;

Extinderea beneficiului dispozițiilor cu privire la prestările de servicii la resortisanții unui stat terț stabilit în Uniune;

Liberalizarea serviciilor în anumite sectoare determinate;

Imigrarea și lupta împotriva traficului de ființe umane;

Cooperare judiciară în materie penală etc.

CAPITOLUL AL II-LEA

PREȘEDINȚIA

Programarea lucrărilor

În momentul stabilirii calendarului lucrărilor, fiecare Președinie rezervă un anumit număr de date pentru reuniunile comitetelor de conciliere. Acest exercițiu se efectuează, în principiu cu un an înainte, între secretariatul Parlamentului European și cel al Consiliului, cu acordul autorităților respective. Stabilirea acestor date presupune o disponibilitate a membrilor delegațiilor Parlamentului și Consiliului și mai ales a membrului guvernului statului care asigură Președinția care va trebui să asume copreședinția comitetului de conciliere.

La începutul fiecărui semestru sau chiar cu puțin înainte, președintele COREPER are, în principiu, un contact preliminar cu cei trei vicepreședinți responsabili de conciliere, precum și cu diferiții președinți ai comisiilor parlamentare și cu raportorii din dosarele supuse procedurii legislative ordinare pentru a discuta situația respectivelor dosare și pentru a stabili, în comun, un calendar și o metodologie pentru lucrările prioritare care se vor desfășura în pe durata semestrului Președinției respective.

Această discuție privește:

Dosarele pentru care este necesară o conciliere ca urmare a celei de a doua lecturi a Parlamentului European sau pentru care o conciliere este probabilă în funcție de rezultatele previzibile ale unei viitoare a doua lecturi a Parlamentului European;

Dosarele aflate în a doua lectură la Parlamentul European pentru care ar putea fi utile schimburile de informații și negocierile informale între Parlamentul European și Consiliu în vederea evitării concilierii.

Dosarele în primă lectură pentru care există posibilitatea finalizării în primă lectură.

Acest prim contact la nivel de președinte al COREPER poate fi urmat de contacte între președinții grupurilor de lucru din cadrul Consiliului și raportori în vederea unei examinări mai detaliate a calendarului lucrărilor, mai ales în ceea ce privește dosarele aflate în prima sau în a doua lectură la Parlamentul European.

Secretariatul Consiliuluiși cel al Parlamentului European organizează aceste reuniuni și elaborează, respectând instrucțiunile autorităților respective, documentele pregătitoare (lista dosarelor prioritare, calendarul provizoriu al lucrărilor, propunerile de metodologie).

În privința lucrărilor în primă lectură, programarea lucrărilor de examinare a dosarelor, atât în cadrul grupurilor de lucru ale Consiliului și ale COREPER, cât și în cadrul comisiilor parlamentare ale Parlamentului European, trebuie să se efectueze astfel încât să permită un anume paralelism al acțiunilor acestora.

Rolul Președinției în cursul diferitelor etape ale procedurii legislative ordinare

Prima lectură

Examinarea în paralel – rolul serviciilor Comisiei

Într-o primă etapă și pentru fiecare dosar, Președinția trebuie să efectueze o examinare a propunerii Comisiei la nivel de grup, cu examinările necesare în cadrul COREPER. O examinare paralelă trebuie efectuată în cadrul comisiei parlamentare competente.

Grupul de lucru din cadrul Consiliului efectuează examinarea propunerii Comisiei informându-se cu privire la desfășurarea lucrărilor în cadrul comisiei parlamentare competente. Serviciile Comisiei, care asistă la reuniunile Parlamentului European și ale Consiliului vor putea juca un rol important în calitate de mijloc de transmitere a informațiilor, respectând în același timp normele de lucru ale fiecărei instituții.

Reprezentanții Comisiei sunt invitați să participe la toate reuniunile delegației Parlamentului, precum și la cele ale COREPER. Aceștia participă, de asemenea, la triloguri, fiind prezenți și la reuniunile comitetului de conciliere.

Comisarul competent participă la reuniunile oficiale ale comitetului de conciliere, la triloguri și la reuniunile delegațiilor, care au loc imediat înaintea sau foarte aproape de data reuniunilor comitetului de conciliere. La triloguri și la celelalte reuniuni ale delegației Parlamentului, Comisia este reprezentată de Directorul general competent sau de reprezentatul acestuia/acesteia, asistat de Secretariatul General al Comisiei, inclusiv de Unitatea Codecizie și Serviciul Juridic.

Prezența Comisiei la toate reuniunile oficiale și neoficiale din cadrul concilierii este necesară pentru a-și putea exercita rolul conferit de art. 294 alin. 11 din TFUE, și anume de a lua „toate inițiativele necesare pentru promovarea unei apropieri între pozițiile Parlamentului European și ale Consiliului”. Astfel, chiar dacă, în mod oficial, Comisia nu are un cuvânt decisiv în stadiul de conciliere, aceasta are un rol important ca instrument de facilitare a negocierilor între cele două organe legiuitoare.

Trilogurile

Atunci când Consiliul este pregătit să-și prezinte poziția cu privire la amendamentele Parlamentului European, indiferent dacă și-a încheiat sau nu oficial a doua lectură, se organizează deci o reuniune tripartită cu participarea Parlamentului, a Consiliului și a Comisiei, cunoscută sub denumirea de „trilog”.

Echipa de negociatori ai Parlamentului European, mandatată de delegație, reprezintă Parlamentul. Reprezentantul permanent sau reprezentantul permanent adjunct (președintele COREPER I sau, respectiv, COREPER II) al statului membru care exercită Președinția reprezintă Consiliul, iar Comisia Europeană este reprezentată de oficiali de rang înalt ai Direcției Generale competente.

Trilogurile sunt reuniuni cu acces limitat. Pentru a eficientiza la maxim aceste triloguri, numărul de participanți este limitat la echipa de negociatori, la care se adaugă personalul care asigură asistența minimă necesară (în mod normal, nu mai mult de 10 persoane din fiecare instituție).

Toți membrii delegației Parlamentului European primesc în prealabil precizări referitoare la fiecare trilog (dată, participanți, locul desfășurării), chiar dacă nu toți sunt invitați să participe. Trilogurile sunt, de asemenea, incluse pe lista reuniunilor zilnice ale Parlamentului, precum și pe site-ul de internet al comitetului de conciliere.

La primul trilog, reprezentantul Președinției precizează poziția Consiliului cu privire la amendamentele adoptate de Parlament în a doua lectură: de obicei, Consiliul acceptă unele dintre aceste amendamente, propune soluții de compromis în cazul altora, iar pe restul le respinge. Echipa de negociatori ai Parlamentului își face apoi cunoscută poziția. Fiecare parte își explică poziția adoptată, angajându-se în dezbatere: pot fi sugerate noi soluții de compromis, sub rezerva aprobării delegațiilor respective.

Negocierile tripartite se desfășoară pe baza unui „document de lucru pe patru coloane”, care cuprinde pozițiile Parlamentului și ale Consiliului. Prima coloană conține poziția comună a Consiliului, iar a doua amendamentele la poziția comună adoptate de Parlament în a doua lectură. A treia coloană indică poziția Consiliului față de fiecare amendament – acceptare, respingere sau un posibil text de compromis. Cea mai recentă poziție a delegației Parlamentului figurează în cea de-a patra coloană. Astfel, în timp ce primele două coloane rămân neschimbate pe parcursul procedurii de conciliere, ultimele două pot fi modificate de mai multe ori, în funcție de evoluția negocierilor.

Trilogurile se încheie uneori cu solicitarea ca redactarea detaliată a textelor să fie efectuată de un grup de lucru restrâns la nivel „politic” (de exemplu, raportorul Parlamentului European se poate întâlni cu președintele grupului de lucru al Consiliului și un reprezentant al Comisiei) sau de către funcționari din cele trei instituții, la nivel „tehnic”.

Datorită numărului din ce în ce mai mare de reuniuni necesare și a termenelor stricte stipulate de tratat, aceste triloguri au devenit mai frecvente. Adesea, Comisia este invitată să prezinte texte de compromis pentru a fi examinate în cadrul delegațiilor respective sau cu ocazia următorului trilog.

Rezultatele fiecărui trilog sunt mai apoi prezentate de negociatorii respectivi, spre aprobare, delegațiilor Parlamentului și Consiliului: în cazul în care este necesar, se organizează triloguri sau reuniuni neoficiale suplimentare.

Trilogurile au loc pe toată durata procedurii de conciliere, pentru a se identifica chestiunile rămase nesoluționate și pentru a se pregăti cadrul încheierii unui acord general în comitetul de conciliere.

Reuniunile informale de negociere

După primul trilog sau alte contacte neoficiale, vicepreședintele în calitate de președinte al delegației convoacă delegația Parlamentului European pentru a discuta rezultatele negocierilor. Înconformitate cu art. 68 alin. 7 din Regulamentul de procedură al Parlamentului European, deliberările delegației Parlamentului nu sunt accesibile publicului. Grupurile politice, serviciile competente ale Parlamentului European și Comisia Europeană sunt invitate în mod oficial să ia parte la reuniuni. Consiliul nu ia parte la aceste reuniuni.

În cadrul lor, echipa de negociatori informează ceilalți membri ai delegației Parlamentului European cu privire la rezultatele trilogului/trilogurilor, iar delegației i se înmânează documentul de lucru comun, pe patru coloane, în care este expusă poziția actualizată a Consiliului.

De asemenea, delegația Parlamentului European examinează textele de compromis dezbătute în cadrul sau elaborate în urma trilogului/trilogurilor.

Reprezentanții Comisiei care participă la reuniune pot explica poziția Comisiei sau pot răspunde solicitărilor vizând informații mai detaliate sau „tehnice”. De asemenea, aceștia pot furniza unele detalii cu privire la reuniunile COREPER în cadrul cărora Consiliul a discutat rezultatele trilogului.

Obiectivul principal al reuniunilor delegației este de a actualiza mandatul echipei de negociatori și de a dezbate eventualele texte de compromis. Se poate exprima un acord privind anumite amendamente sau propuneri de compromis, sub rezerva unui acord general. În cazul în care mai rămân chestiuni nesoluționate, delegația oferă echipei de negociatori instrucțiuni cu privire la modul de continuare a negocierilor cu Consiliul. Delegația Parlamentului poate, de asemenea, examina chestiuni procedurale, de exemplu cu privire la desfășurarea unui nou trilog sau la oportunitatea convocării comitetului de conciliere și, în caz afirmativ, cu privire la data la care ar urma să se întrunească acesta.

De obicei, reuniunile delegației au loc la scurt timp după finalizarea trilogurilor sau atunci când o impune evoluția negocierilor. La fel ca trilogurile, reuniunile comitetului de conciliere sunt întotdeauna precedate de reuniuni ale delegației, care au loc și în cazul în care reuniunile comitetului de conciliere sunt întrerupte pentru negocieri tripartite. La finalul procedurii de conciliere, delegația aprobă sau respinge oficial acordul la care s-a ajuns prin conciliere. Delegația încearcă să adopte hotărâri pe cale consensuală. Dacă se impune totuși un scrutin, aprobarea unui acord necesită sprijinul majorității absolute a membrilor delegației (cel puțin 14 voturi pentru din cele 27 posibile).

Astfel, deci, pentru anumite dosare, aceste prime contacte pot fi urmate de reuniuni informale de negociere, pentru care în principiu Președinția dispune de un mandat din partea COREPER. Cu ocazia acestor reuniuni informale de negociere, președintele COREPER și reprezentantul/reprezentanții Parlamentului European vor încerca să apropie pozițiile celor două instituții, pentru stabilirea unui rezultat al primei lecturi a Parlamentului European (amendamente la propunerea Comisiei sau absența acestora) acceptabil pentru Parlamentul European. Chiar în situația în care este clar că nu se va putea ajunge la un acord în primă lectură, continuarea contactelor cu Parlamentul se poate justifica pentru a delimita mai bine punctele de dezacord și pentru a reduce numărul de eventuale amendamente ale Parlamentului European în a doua lectură.

Prima lectură va fi astfel caracterizată de această mișcare continuă de contact/negociere cu Parlamentul, urmată de examinarea de către Parlament și Consiliu a rezultatelor respectivei reuniuni și de stabilirea pozițiilor de negociere respective. Această mișcare caracterizează și etapa de pregătire a concilierii.

A doua lectură a Parlamentului European

În cursul acestei etape a procedurii, Consiliul trebuie să urmărească îndeaproape lucrările Parlamentului. Pentru anumite dosare, Președinția poate stabili contacte cu reprezentanții Parlamentului European, pentru a facilita acceptarea poziției Consiliului în primă lectură, pentru a evita respingerea acesteia și pentru a determina Parlamentul European să limiteze introducerea de amendamente la poziția Consiliului în primă lectură, amendamente care să fie acceptabile pentru acesta. În acest caz, se organizează reuniuni tripartite și reuniuni informale de negociere după modelul celor din prima lectură.

Procedura propriu-zisã este reglementatã de art. 189B4. Este o procedurã lungã și complexã, ale cãrei caracteristici principale sunt urmãtoarele5:

a. Posibilitatea de intervenție a unui comitet de conciliere în cursul celei de-a doua lecturi efectuatã de Parlamentul european și de Consiliu;

b. Participarea Comisiei la lucrãrile Comitetului de conciliere, dar fãrã posibilitatea de triere a amendamentelor (posibilitate recunoscutã în procedura de cooperare);

c. Dreptul pentru Consiliu, în caz de eșec al concilierii, sã confirme poziția sa într-un termen și sã adopteze actul în cauzã;

d. Facultatea pentru Parlamentul european de a respinge, în caz de eșec al procedurii de conciliere, cu majoritatea absolutã a membrilor care îl compun, decizia adoptatã de Consiliu.

În acest fel, o parte importantã a activitãții legislative comunitare va fi reglementatã de procedura definitã la art. 189B.

Domeniile cãrora li se aplicã procedura prevãzutã de articolul 189B (codecizie) sunt în mod limitativ enumerate în Tratat, pe care le enumerãm:

a. Mãsuri în vederea realizãrii pieței interne și în special cele luate pe baza articolelor: 496; 54, paragraf 2 la 56, paragraf 27; 578; 66, relativ la servicii; 100A, care prevede mãsuri referitoare la aproprierea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative ale statelor membre, care au ca obiect stabilirea și funcționarea pieței interne9. Aceste prevederi fãceau înainte obiectul procedurii de cooperare cu Parlamentul european, instituitã de Actul unic.

b. Mãsuri referitoare la noile competențe: acțiuni de încurajare în domeniul educației – art. 12610, culturii – art. 128, paragraf 511, sãnãtații – art. 129, paragraf 412; acțiuni specifice privind protecția consumatorilor – art. 129A, paragraf 213; orientãrile referitoare la rețelele transeuropene – art. 129D, alin. 114, însã procedura de codecizie nu este inaplicabilã în privința mãsurilor de aplicare și proiectelor de interes comun – art. 129D, alin. 215.

c. Mãsuri referitoare la programele-cadru plurianuale în domeniul cercetãrii – art. 130L, paragraf 116 – și la unele programe generale referitoare la protecția mediului – art. 130S, paragraf 317.

Trebuie remarcat însã faptul cã potrivit paragrafului 8 al art. 189B, câmpul de aplicare al codeciziei poate fi lãrgit, conform procedurii prevãzute la art. N, paragraful 2 din Tratatul asupra Uniunii Europene (T.U.E.), pe baza unui raport pe care Comisia îl va supune Consiliului. Rezultã de aici cã lista materiilor supuse codeciziei, astfel cum a fost reținutã de Tratatele de la Maastricht și Lisabona nu constituie decât o prima etapã. Se considerã18 cã, întrucât art. N, paragraf 2 face parte din dispozițiile finale ale Tratatului de la Maastricht, care sunt comune celor trei piloni, acest articol ar putea permite sã se extindã procedura de la art. 189B dincolo de planul comunitar și în domeniile politice externe și de securitate comunã (P.E.S.C.), justiției și afacerilor interne.

A doua lectură a Consiliului

Examinarea amendamentelor de către grupul în lucru

De îndată ce este disponibilă nota de informare a Secretariatului General cu privire la rezultatele celei de a doua lecturi a Parlamentului European, care include în anexă rezoluția Parlamentului European și amendamentele propuse, Președinția supune cât mai curând posibil amendamentele Parlamentului European spre examinare grupului de lucru.

Examinarea trebuie făcută în detaliu și nu trebuie să se limiteze la simpla identificare a amendamentelor respinse și a celor care pot fi acceptate de către Consiliu (sau, pentru a simplifica, la respingerea în bloc a tuturor amendamentelor). În caz de neacceptare a tuturor amendamentelor, grupul trebuie să procedeze la examinarea textelor de compromis posibile și să le propună COREPER cu ocazia primului său raport.

Inițiatorii Tratatului Comunității Economice Europene intenționau la sfârșitul perioadei de tranziție, început cu 1 ianuarie 1966 multe măsuri legislative să fie adoptate cu majoritate calificată în Consiliu. Acest lucru s-a produs însă abia în anii ’80 când măsura a devenit o practică comună în procesul decizional. Statele membre au început să abandoneze unanimitatea ca sistem de vot, urmare și a amendamentelor la Tratat prin Actul Unic European ce a prevăzut majoritatea calificată într-un număr ridicat de domenii. În 1986 aproximativ 100 de decizii au fost adoptate prin această metodă. În 1990 această practică a devenit atât de obișnuită încât Comisia nu a mai înregistrat numărul deciziilor luate astfel dar a precizat că “Îmbunătățirea procesului de elaborare a deciziilor, care a început odată cu semnarea Actului Unic European, a continuat în 1990. Ori de câte ori a fost necesar deciziile au fost luate cu majoritate calificată. Posibilitatea unui astfel de vot a introdus un element de flexibilitate în poziția statelor membre care sunt obligate să ajungă la un consens”.

În 1994, an în care Tratatul Uniunii Europene intrase deja în vigoare, Consiliul a adoptat 48 de decizii prin majoritate calificată, toate în legătură cu piața comună. Numărul aparent redus de decizii adoptate se explică prin faptul că legislația pieței comune fusese deja elaborată înainte de finele anului 1993.

Compromisul Luxemburg a fost de fapt ce a permis Franței să-și reia activitatea în cadrul Consiliului. În 1965 aceasta a adoptat “politica scaunului gol” refuzând să participe la lucrările Consiliului pe o perioadă de 6 luni, din diferite motive, incluzând nemulțumirea față de introducerea sistemului de vot majoritar începând cu ianuarie 1966 când perioada de tranziție urma să se încheie.

Tratatul prevăzuse unanimitatea în adoptarea deciziilor pe timpul acestei perioade. Franța a insistat să aibă un drept de veto în orice chestiune în care sunt angajate “interese foarte importante”, aceasta constituind poziția adoptată în compromisul Luxemburg. Celelalte state membre, în număr de 5 la vremea aceea, erau pregătite să cedeze nu înainte însă de a încerca să ajungă la unanimitate într-un interval de timp rezonabil.

Dacă unanimitatea nu este posibilă, atunci statele urmau să invoce sistemul de vot majoritar, așa cum era prevăzut de Tratat.

În practică, poziția afirmată de Franța în compromisul Luxemburg a câștigat teren și fiecare stat are un drept de veto în Consiliu acolo unde sunt angajate interese foarte importante.

Un stat care exercită dreptul de veto în cazul în care o decizie angajează interese foarte importante poate să aibă convingerea că măsura nu va fi adoptată prin majoritate calificată. Dacă, totuși, celelalte state, consideră că nu este vorba de interese de această natură, atunci exercițiul acestui drept va fi ignorat. Nu există un consens cu privire la veto întrucât până în prezent Belgia, Italia, Luxemburg și Olanda s-au opus, Germania și Spania au adoptat o poziție ambivalentă, iar statele rămase au sprijinit-o. Este totuși prea devreme să vorbim despre veto ca despre o convenție constituțională în dreptul comunitar.

Această practică poate fi înlăturată de pe scena vieții comunitare drept urmare a acceptării și folosirii pe scară largă a majorității calificate în anii ’80, în special pentru ratificarea Actului Unic European. Ar fi destul de neobișnuit pentru un stat să adopte o astfel de practică pe motiv că sunt angajate interese foarte importante în cauză. Această pretenție poate fi destul de greu de satisfăcut în condițiile în care amendamentele convenite la Maastricht în decembrie 1991 permit votul cu majoritatea calificată în cazul respectiv. Dreptul de veto este rar exercitat și este puțin probabil să fie atinse rezultatele sperate.

Unele decizii de ordin procedural trebuie adoptate în condiții de unanimitate:

Introducerea de noi probleme în agenda de lucru;

Desfășurarea anumitor dezbateri în public;

Decizia de adoptare a unui act deși acesta nu fusese tradus în toate limbile oficiale;

Decizia de publicare a unor directive, decizii, recomandări în Jurnalul Oficial;

Numirea Secretarului General al Consiliului.

Esențial pentru echilibrul instituțional al Uniunii îl constituie faptul că unanimitatea este obligatorie în Consiliu pentru amendarea unei propuneri venită din partea Comisiei sau pentru adoptarea unei măsuri care fusese respinsă anterior de Parlament.

Încă din anii ’80 sistemul majorității calificate a constituit regula în Consiliu, dar în câteva cazuri tratatul prevede majoritatea simplă iar uneori unanimitatea. Chiar atunci când se prevede unanimitatea, statul poate exercita dreptul de veto în virtutea compromisul Luxemburg.

O astfel de practică devine din ce în ce mai neobișnuită și, deși este sprijinită de unele state, produce efecte limitate pentru statul care o adoptă. Se folosește doar în ultimă instanță și nu poate fi invocată în mod sistematic împotriva fiecărei măsuri legislative căreia statul i se opune.

Statele membre sunt obligate să accepte că propunerile cu care nu sunt de acord pot fi adoptate.

Delegația Consiliului este alcătuită din reprezentanți ai statelor membre care, de obicei, sunt reprezentanții permanenți adjuncți (președinții COREPER I) ai acestora. În funcție de dosarul examinat, delegația Consiliului poate fi compusă din reprezentanții permanenți ai statelor membre (COREPER II).

La reuniunile comitetului de conciliere, statul care deține Președinția Consiliului este reprezentat de un ministru sau de un secretar de stat. Acesta coprezidează comitetul împreună cu vicepreședintele Parlamentului, care conduce delegația parlamentară respectivă.

Președinția în exercițiu a Consiliului reprezintă instituția în cadrul tuturor contactelor cu Parlamentul. În practică, rolul principal le revine președintelui în exercițiu al COREPER I sau II și președintelui grupului de lucru competent din cadrul Consiliului.

Delegația Consiliului este asistată de Unitatea Codecizie din cadrul Secretariatului General al Consiliului. Această unitate are sarcina de a coordona raporturile Consiliului cu Parlamentul în ceea ce privește dosarele de codecizie și, în particular, procedurile de conciliere.

Adoptarea actelor

În cazul în care rezultatul lucrărilor grupului, confirmat de COREPER, conduce la acceptarea amendamentelor Parlamentului European în ansamblul lor, Secretariatul elaborează nota „I/A” în vederea adoptării de către Consiliu a actului (poziția Consiliului în primă lectură modificată de amendamente) și asigură ulterior publicarea în JOUE după semnarea de către președinții și secretarii generali ai Parlamentului European și ai Consiliului.

Convocarea comitetului de conciliere

În caz de neaprobare a tuturor amendamentelor, Consiliul informează Parlamentul European cu privire la acest lucru, iar președintele Consiliului convoacă comitetul de conciliere, în consens cu președintele Parlamentului European. Data neaprobării de către Consiliu a amendamentelor reprezintă începutul termenului de 6 (+2) săptămâni pentru convocarea comitetului de conciliere.

În anumite dosare complexe, Președinția poate alege să nu efectueze constatarea de către Consiliu a imposibilității de a accepta amendamentele îndată după examinarea acestora de către grupul de lucru/COREPER și să utilizeze o parte din termenul pentru a doua lectură a Consiliului [3+(1) luni] pentru contacte informale cu Parlamentul European în vederea pregătirii concilierii.

Într-o primă etapă, pot avea loc reuniuni tehnice între președintele grupului de lucru, asistat de Secretariatul Consiliului (DG + Unitatea „Codecizie”),și raportor, în prezența funcționarilor din cadrul Comisiei. De îndată ce pozițiile de negociere de plecare ale celor două instituții sunt bine stabilite, se va putea trece la etapa negocierilor în format „trilog informal”. La această reuniune participă, din partea Consiliului, președintele COREPER (cu prezența, în calitate de observator, a viitorului președinte) și, din partea Parlamentului, raportorul și uneori președintele comisiei parlamentare competente, Comisia fiind în principiu reprezentată de directorul general implicat.

Concilierea

Etapa pregătitoare

În cursul perioadei care precede prima reuniune a comitetului de conciliere, Președinția trebuie să fie disponibilă pentru reuniuni tehnice (în principiu participarea președintelui grupului de lucru) și triloguri informale (cu participarea președintelui COREPER).

Pozițiile de negociere ale Consiliului – care constituie mandatul Președinției – sunt în principiu stabilite de COREPER, care este informat de către președintele său cu privire la rezultatele negocierilor cu Parlamentul European.

În anumite cazuri, președintele COREPER ia inițiative de negociere sub responsabilitatea sa personală, angajând numai Președinția. Această tehnică de negociere este urmată din ce în ce mai des. Prima ofertă de negociere a Consiliului este făcută adesea sub formă de compromis al Președinției. În ceea ce îl privește, Parlamentul European răspunde adesea, de asemenea, cu o poziție de raportor. Cele două oferte „ad referendum” sunt apoi supuse aprobării delegației Consiliului (COREPER) și a Parlamentului European.

Reuniunea comitetului de conciliere

Pentru reuniunile comitetului de conciliere Președinția trebuie să asigure participarea unui membru al guvernului (în principiu ministrul responsabil de dosarul în cauză) pentru a asuma copreședinția comitetului de conciliere. Ca regulă generală, înainte de reuniunile de conciliere, Președinția organizează o sesiune de informare cu Secretariatul General al Consiliului.

Anumite dosare necesită mai multe reuniuni ale comitetului de conciliere. Adesea, între aceste reuniuni este necesar un angajament politic al ministrului care exercită copreședinția comitetului de conciliere pentru a găsi formule de compromis în cadrul Consiliului și pentru a le negocia cu omologul său din cadrul Parlamentului.

Comitetul de conciliere, compus din reprezentanți ai celor 27 de state membre și dintr-un număr egal de deputați ai Parlamentului European, este convocat de Președintele Consiliului, cu acordul Președintelui Parlamentului. Cel mai adesea, comitetul este convocat atunci când pozițiile Parlamentului și ale Consiliului sunt suficient de apropiate pentru a se putea anticipa soluționarea chestiunilor pendinte. Indiferent de situație, comitetul trebuie convocat în termen de cel mult șase săptămâni (sau opt, în cazul în care s-a convenit asupra unei prelungiri) de la încheierea celei de-a doua lecturi a Consiliului, pentru a se iniția în mod oficial procedura de conciliere. Comitetul are la dispoziție, la rândul său, un termen de șase săptămâni (sau opt, în cazul în care s-a convenit asupra unei prelungiri) pentru a ajunge la un acord general sub forma unui „proiect comun.”

De obicei, reuniunile comitetului de conciliere se desfășoară la Bruxelles.

Acestea au loc alternativ, la sediile Parlamentului și ale Consiliului. În calendarul oficial al Parlamentului există zile – încercuite – rezervate special pentru aceste reuniuni, însă ele pot avea loc și la alte date, dacă Parlamentul și Consiliul ajung la un acord în acest sens.

De obicei, un scurt trilog are loc chiar înainte de reuniunea comitetului de conciliere și, uneori, reuniunea însăși a comitetului de conciliere este întreruptă pentru a se purta negocieri tripartite în vederea clarificării situației, pentru a găsi compromisuri reciproc acceptabile și pentru a evita neînțelegerile între delegații.

Vicepreședintele Parlamentului – care prezidează delegația parlamentară – și ministrul care deține funcția de Președinte în exercițiu al Consiliului coprezidează reuniunile comitetului de conciliere. Reuniunile sunt deschise de copreședintele din partea instituției gazdă. Comisia Europeană este reprezentată de comisarul competent.

Pe ordinea de zi a unei reuniuni a comitetului de conciliere se pot înscrie mai multe dosare:

Dosarele de la punctul „A” nu sunt discutate. Acestea figurează pe ordinea de zi pentru ca reuniunea să poată iniția în mod formal procedura de conciliere sau pentru a marca în mod formal acordul la care s-a ajuns deja cu ocazia trilogurilor și a reuniunilor delegațiilor.

Subiectul principal al dezbaterilor îl constituie dosarul de la punctul „B”. Din partea Parlamentului, la reuniune participă delegația de competența căreia ține respectivul dosar.

Principalul instrument al dezbaterii este documentul de lucru comun pe patru coloane, întocmit de secretariatele pentru conciliere ale Parlamentului și Consiliului și tradus în toate limbile oficiale. Acesta conține două părți: „Partea A: Amendamente care au făcut obiectul unui acord (sub rezerva unui acord general)” și „Partea B: Amendamente care nu au făcut încă obiectul unui acord”. În mod normal, dezbaterile se limitează la aceste chestiuni pendinte incluse în partea B. Interpretarea este asigurată în și din toate limbile oficiale.

Comisia poate fi invitată să propună texte de compromis care să faciliteze ajungerea la un acord. Uneori, pentru a se ajunge la un acord, se apelează și la declarațiile făcute de una sau mai multe instituții sau la studiile Comisiei.

Dacă se întrevede un acord, se convoacă comitetul de conciliere. Reuniunile acestuia sunt programate, de obicei, după-amiaza târziu sau seara devreme, ele putând continua până la

miezul nopții.

Dacă nu se întrevede posibilitatea de a se ajunge la un acord la prima reuniune, în termenul de 6-8 săptămâni prevăzut de tratat, se pot convoca oricâte alte reuniuni se consideră necesar pentru a se ajunge la un acord.

În cazul în care cele două instituții nu reușesc să ajungă la un acord în cadrul comitetului de conciliere, propunerea devine caducă în ansamblul ei. Totuși, din 1999, delegațiile Parlamentului și Consiliului au reușit de fiecare dată să ajungă la un acord în cadrul comitetului de conciliere asupra unui proiect comun, excepție făcând doar „Directiva privind timpul de lucru”.

În general, după încheierea cu succes a unei concilieri, Parlamentul, Consiliul și Comisia organizează o conferință de presă comună (dacă este posibil, imediat după încheierea reuniunii sau dacă nu, a doua zi), pentru a marca acordul realizat și a prezenta rezultatele în fața reprezentanț ilor mass-mediei.

Dacă, dintr-un motiv sau altul, nu se poate organiza o conferință de presă comună, echipa de negociatori a Parlamentului poate organiza o astfel de conferință separat.

Proiectul comun convenit în cadrul concilierii este, de asemenea, publicat într-o versiune provizorie, într-una dintre limbi (fiind supus unei verificări juridice și lingvistice), pe site-ul de internet al Parlamentului, cât mai curând posibil de la încheierea negocierilor, astfel ca publicul și reprezentanții instituțiilor să poată evalua rezultatele la care s-a ajuns.

Adresa paginii respective este următoarea: http://www.europarl.europa.eu/code/defau lt_en.htm.

După fiecare reuniune a Comitetului de conciliere, membrii delegației Parlamentului European primesc o notă în care sunt prezentate succint rezultatele reuniunii.

Acordul la care s-a ajuns în cadrul comitetului de conciliere trebuie să fie confirmat de ambele instituții ca atare.

Parlamentul și Consiliul supun separatla vot proiectul comun, așa cum a fost acesta formulat, fără a-i mai putea aduce alte modificări.

După încheierea cu succes a procedurii de conciliere, pe baza documentului de lucru comun și a modificărilor asupra cărora s-a convenit în cursul concilierii, se redactează un proiect de text comun (PE-CONS). Acesta este redactat mai întâi într-o singură limbă și este tradus ulterior în celelalte limbi oficiale.

Proiectul de text comun redactat în limba originală este transmis membrilor delegației. După finalizarea proiectului comun de către secretariatele responsabile cu concilierea și juriștii-lingviști ai Parlamentului și Consiliului, copreședinții comitetului de conciliere îl transmit Președintelui Parlamentului European și Președintelui în exercițiu al Consiliului, însoțit de o notă de prezentare. Orice eventuală declarație a instituțiilor se anexează la această notă.

De la semnarea notei de prezentare prin care se aprobă proiectul comun, cele două instituții dispun de șase săptămâni (sau opt, în caz de prelungire) pentru a adopta actul, fără a-l mai putea modifica în vreun fel (art. 69 din Regulamentul de procedură al Parlamentului European).

În cursul acestei perioade, membrii delegației Parlamentului primesc, spre informare, versiunea în limba proprie a proiectului comun, însoțită de un raport în care sunt prezentate etapele șirezultatele procedurii de conciliere.

Raportul cuprinde rezultatul votului delegației la încheierea procedurii de conciliere. Proiectul comun final, raportul întocmit de raportor și președintele delegației, nota de prezentare și toate declarațiile eventuale ale instituțiilor sunt mai apoi transmise serviciilor de sesiune ale Parlamentului European (DG Președinție). În acest stadiu, toate versiunile lingvistice ale textului acordului se publică pe site-ul de internet al Parlamentului European.

Votul asupra proiectului comun este precedat de o dezbatere în plen cu privire la rezultatele negocierilor și la acordul la care s-a ajuns (sau nu) cu Consiliul. De obicei, dezbaterea începe cu o declarație a vicepreședintelui care prezidează delegația și a raportorului.

Parlamentul supune apoi la vot în plen proiectul comun. Proiectul comun se aprobă cu majoritatea simplă a voturilor exprimate; în caz contrar, proiectul este respins. Din 1999, doar două acorduri dintr-un total de 109 (statistică din iulie 2009) realizate în cadrul concilierii nu au obținut votul majorității în plen în a treia lectură.

În cazul în care nu se ajunge la nici un acord în cadrul comitetului de conciliere, Regulamentul de procedură prevede ca vicepreședintele care prezidează delegația să facă o declarație în plen, urmată de dezbateri.

Proiectul comun trebuie aprobat și de Consiliu care, în general, preferă să voteze după cea de-a treia lectură a Parlamentului. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată. Până în prezent, Consiliul nu a respins niciun acord la care s-a ajuns prin conciliere.

Astfel, pentru a deveni act cu putere de lege, proiectul comun trebuie aprobat atât de Parlament, cât și de Consiliu.

Dacă oricare cele două instituții nu aprobă proiectul comun, procedura legislativă se încheie: aceasta poate fi relansată doar printr-o nouă propunere a Comisiei.

După încheierea cu succes a celei de-a treia lecturi în ambele instituții, Președinții Parlamentului și Consiliului trebuie săsemneze împreună proiectul comun aprobat, cunoscut sub denumirea LEX. Această denumire se aplică și textelor aprobate prin codecizie în prima și a doua lectură.

Începând cu februarie 2004, președinții celor două instituții semnează împreună textele LEX în cadrul ședințelor plenare de la Strasbourg. Din octombrie 2006, anumite texte LEX sunt semnate în prezența mass-mediei.

Aceste ceremonii publice de semnare sunt menite să evidențieze importanța legislației comunitare pentru viața de zi cu zi a cetățenilor și să sublinieze rolul Parlamentului și al Consiliului în calitate de colegiuitori cu competențe egale. După semnare, textele LEX sunt publicate în Jurnalul Oficial, împreună cu toate declarațiile relevante.

Publicul are acces la majoritatea documentelor și a informațiilor privind dosarele de conciliere prin consultarea site-ului dedicat concilierii: http://www.europarl.europa.eu/code/de

fault_en.htm. Acesta include rapoartele lunare privind procedurile de conciliere („Buletinul informativ privind codecizia”), proiectele comune aprobate de comitetul de conciliere și rapoartele pentru a treia lectură, precum și informații legate de conciliere și triloguri.

Singurele documente care rămân confidențiale pe parcursul procedurii de conciliere sunt documentele de lucru pe patru coloane, în care fiecare instituție indică răspunsul său cu privire la poziția celeilalte, pe măsură ce procedura înaintează. Aceste documente devin disponibile în Registrul Parlamentului din momentul în care procedura de conciliere se încheie. La cerere, pot fi consultate și în prealabil, în cursul procedurii de conciliere, cu acordul celor două instituții.

Site-ul de internet al comitetului de conciliere, disponibil în limbile engleză și franceză, conține informații relevante privind procedurile de conciliere și toate documentele legislative adoptate prin codecizie, publicate în toate limbile oficiale.

CAPITOLUL AL III-LEA

CONSIDERAȚII GENERALE

PRIVIND CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Consiliul Uniunii Europene a apărut pe cale convențională, prin tratatele institutive, având, la început, denumiri diferite: Consiliul Special de Miniștri (Tratatul constituind C.E.C.A.) și Consiliu (Tratatele de la Roma, constituind Comunitatea Economică Europeană și E.U..R.A.T.O.M.).

Consiliul Special de Miniștri, reglementat de art. 27 din Tratat constituind CECA, reprezenta si coordona guvernele și politicile naționale ale statelor membre. Consiliul era instituția înzestrată cu putere de decizie, reprezentanții statelor membre adoptând acte care le angajau fără a mai fi nevoie de aprobări sau ratificări ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea să delege ca reprezentant al său pe unul din membrii săi, considerat cel mai competent în problemele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului. Consiliul dădea un "aviz conform", prin care aproba deciziile importante ale Înaltei Autorităti.

Odată cu semnarea Tratatelor de la Roma, în 1957, prin care se instituiau celelalte două Comunităti Europene, respectiv C.E.E. și C.E.E.A., au fost create si pentru acestea ca instituție câte un Consiliu.

Prin Tratatul semnat la Bruxelles în 1965 – cunoscut în doctrină sub denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică – intrat în vigoare în 1967, poartă denumirea de Consiliu de Miniștri.

Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru instituția având atribuții decizionale, terminologia de „Consiliul Uniunii Europene”.

În vreme ce Comisia Europeană este instituția care reprezintă interesul european general, Consiliul Uniunii Europene este reprezentantul intereselor fiecărui stat membru.

Consiliul este veritabilul suprem legislativ al Comunităților europene. Este format din reprezentanții guvernelor statelor membre. Instituția poate lua forma unui Consiliu general, atunci când este compus din miniștrii de externe ai statelor membre, sau a unor Consilii speciale, specializate sau sectoriale, când este compus din miniștrii specializați într-un domeniu sau altul (agricultură, comerț, industrie, etc.). Componența Consiliului este variabilă, în funcție de ordinea de zi. Dacă pe ordinea de zi se află agricultura, atunci vor participa miniștrii agriculturii; miniștrii industriilor vor veni pentru discutarea problemelor privind industria; miniștrii de finanțe vor participa atunci când se discută despre buget.

Reuniunea miniștrilor de externe, care are loc o dată pe lună, cu excepția lunii august, este cunoscută sub numele de Consiliul Afacerilor Generale. Alături de discutarea aspectelor de politică externă, miniștrii de externe trebuie să coordoneze activitatea celorlalte consilii ministeriale și să abordeze probleme complexe sau foarte presante, care nu intră în sfera de preocupări imediate a colegilor lor specialiști. De asemenea, în sarcina lor cade pregătirea întrunirii bianuale a șefilor de guverne, cunoscută sub numele de Consiliul Europei.

Conducerea instituției este formată dintr-un președinte, desemnat prin rotație, la fiecare 6 luni, dintre reprezentanții statelor membre, într-o ordine prestabilită. Ministrul al cărui stat asigură președinția este desemnat să pregătească și să conducă lucrările Consiliului. Practica a ținut să accentueze rolul jucat de președintele Consiliului: acesta este însărcinat să stabilească calendarul președinției, să convoace Consiliul și să stabilească ordinea de zi provizorie, să faciliteze consensul în cadrul Consiliului și să joace un rol important în relațiile dintre acesta și celelalte instituții, în special cu Parlamentul European.

Se presupune că este datoria președintelui să „ungă” roțile Comunității și să facă tot posibilul pentru a se ajunge la un acord în cât mai multe probleme posibil. De aceea este de așteptat ca președinția să se străduiască să găsească propuneri de compromis ori de câte ori se ajunge în impas și să-i determine pe reprezentanții țării sale, precum și pe cei ai altor state membre să-și schimbe pretențiile.

Rotația la președinție se realiza în ordine alfabetică, însă începând cu 1996 s-a decis o nouă ordine, care să asigure în primul rând o distanțare rezonabilă între statele mai mari, în loc ca acestea să fie grupate, așa cum exista tendința să se întâmple.

Spre deosebire de un stat național, unde legislația este adoptată de Parlament, rolul legislativ in Uniunea Europeana aparține în primul rând Consiliului Uniunii Europene. În ultimul timp însă, această atribuție este partajată cu Parlamentul European, căruia i se dă o tot mai mare importanță în ansamblul instituțional al Uniunii.

În exercitarea atribuțiilor legislative, Consiliul Uniunii Europene adoptă acte normative cu forța juridică obligatorie (regulamente, directive), care se impun statelor membre, celorlalte instituții comunitare și însuși Consiliului Uniunii Europene.

Actele normative adoptate de Consiliu fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene și trebuie să fie conforme cu tratatele comunitare. Este motivul pentru care în literatura de specialitate se subliniaza că organul legislativ al Uniunii nu are competențe legislative absolute, ci numai pe acelea care sunt explicit prevăzute în tratate. În cazurile în care tratatele statuează doar obiectivul comunitar și necesitatea luării unei decizii, fără a preciza instituția competența să facă acest lucru, competența aparține Consiliului, cu unanimitate, la propunerea Comisiei și cu avizul Parlamentului. Acțiunea Consiliului este justificată, așadar, numai dacă urmărește realizarea obiectivului comunitar prevăzut expres în tratat.

De asemenea, Consiliul poate revizui tratatele comunitare și să ia decizii de natură constituțională, cum a fost decizia privind alegerea parlamentarilor europeni prin sufragiu universal

Cei doi piloni interguvernamentali ai Uniunii Europene sunt în sarcina Consiliului Uniunii Europene, instituția care reprezintă interesele statelor membre in Uniune

Consiliul este cel care autorizează deschiderea negocierilor cu statele asociate, în vederea aderării, sau cu alte state sau organizații internaționale, în scopul încheierii unor acorduri internaționale, iar ulterior aprobă acordurile internaționale încheiate de Comisie.

În realizarea acestor atribuții, un rol important îl dețin și organele auxiliare.

Consiliul este asistat de un Secretariat general. Consiliul decide organizarea acestui Secretariat, plasat sub conducerea unui Secretar general. Secretarul general asigură buna funcționare a Secretariatului, sub autoritatea Consiliului, supune Consiliului proiectul privind eventualele cheltuieli, gestionează fondurile puse la dispoziția Consiliului. Secretarul general participă la sesiunile Consiliului. Pentru a duce la îndeplinire aceste atribuții, Secretarul general este asistat de către un cabinet.

Tratatul asupra Uniunii Europene a înscris Secretariatul general în Dreptul originar. Astfel, potrivit noului art. 151, paragraful 2 Tratat C.E., Consiliul este asistat de un secretariat general, situat sub conducerea unui secretar general. Secretariatul general este numit de Consiliu statuând în unanimitate. Consiliul decide organizarea secretariatului general.

Înscrierea acestei dispoziții în tratat poate fi considerată ca o consacrare atestând importanța acestei structuri pentru funcționarea Consiliului.

Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui personal este alcătuit din diplomați, experți sau persoane oficiale din ministerele naționale. Șefii acestor delegații se întâlnesc o data pe săptămână în cadrul Comitetului reprezentanților permanenți ai statelor membre (COREPER). COREPER realizează o dublă legătură: între reprezentanții statelor member și apoi între fiecare reprezentant și guvernul său.

În cadrul COREPER există două unități distincte, COREPER I și COREPER II, primul dedicându-și activitatea chestiunilor tehnice, iar al doilea problemelor mai importante. Puține subiecte ajung pe agenda de lucru a Consiliului Uniunii Europene, fără a fi fost discutate în prealabil în COREPER, sub toate aspectele.

Problemele asupra cărora în COREPER se realizează un acord vor fi înaintate Consiliului Uniunii Europene ca probleme de categoria “A”, ce necesită doar votarea lor; dimpotrivă, problemele delicate, asupra cărora acordul nu este realizat, sunt aspecte de categoria “B” și ele vor fi discutate de experții naționali de la nivel inferior, până la realizarea unui acord.

Grupurile de experți sunt formate din experții statelor membre, cărora li se adaugă experți desemnați de Comisia Europeană. Rolul acestora din urmă este acela de a susține în cadrul Comitetului reprezentanților permanenți inițiativele legislative ale Comisiei, deoarece COREPER îndeplinește rolul unui avocat cu dublă natură: pe de o parte, Comitetul susține punctele de vedere ale statelor membre la nivelul Comunităților europene și, pe de altă parte Comitetul argumentează în fața statelor membre importanța adoptării unor norme juridice la nivelul Comunităților.

Comitetul pentru agricultură este un organ cu atribuții în domeniul agriculturii. Principala sarcină a acestui comitet este aceea de a pregăti proiecte în domeniul agriculturii.

Comitetul monetar este format din câte doi reprezentanți ai fiecărui stat membru, cărora li se adaugă doi reprezentanți desemnați de Comisia Europeană. În momentul în care s-a trecut la cea de-a treia fază a realizării monedei unice, Comitetul s-a transformat în comitetul economic financiar, fiind format din aceiași reprezentanți, la care se adaugă doi reprezentanți ai Băncii Centrale Europene. Comitetul Monetar a fost constituit în vederea coordonării și promovării politicilor statelor membre în domeniul monetar;

Comitetul politic, compus din directori politici, are sarcina de a urmări situația internațională în domeniul ce ține de Politica externă și de securitate comună; totodată, Comitetul politic contribuie la definirea politicilor prin emiterea de avize către Consiliul Uniunii Europene, la cererea acestuia sau din proprie inițiativa.

Comitetul pentru vize are rolul de a asista Consiliul în aplicarea politicii în domeniul vizelor în cadrul cooperării în domeniile justiției și al afacerilor interne. Compus din înalți funcționari, Comitetul are ca misiuni formularea de avize destinate Consiliului și să contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului în domeniile justiției și al afacerilor interne, precum și în domeniul vizelor.

În afara acestor comitete, Consiliul Uniunii Europene mai este asistat și de alte organe auxiliare, precum: Comitetul permanent pentru forța de muncă, Comitetul pentru energie, Comitetul pentru cercetare științifică și tehnică, Comitetul pentru educație, Comitetul pentru acordurile de cooperare cu țările din Lumea a Treia.

Adoptarea hotărârilor se face cu respectarea următoarelor reguli de vot:

Când Consiliul Uniunii Europene decide pe baza propunerii Comisiei (majoritatea cazurilor), actul normativ va putea fi adoptat numai cu majoritate calificată ponderată;

Când decizia Consiliului Uniunii Europene nu se bazează pe propunerea Comisiei, actul trebuie adoptat cu majoritate calificată;

Votul unanim se cere pentru adoptarea deciziilor din domenii „sensibile”, cum ar fi: industria, fonduri sociale și regionale, fiscalitatea, lansarea de noi politici comunitare comune, amendarea tratatelor sau aderarea de noi state. Procesul de renunțare, treptată, la votul unanim a fost întreruptă și „sabotată” în 1966 prin Compromisul de la Luxemburg, conform căruia fiecare stat are drept de veto în probleme importante, ce aduc atingere intereselor sale naționale majore. Reluat în 1986, acest proces continuă și în prezent, când tot mai multe domenii sunt scoase de sub incidența votului unanim și trecute la votul cu majoritate calificată ponderată. Ultima modificare de genul acesta s-a realizat la Nisa, în 2000, ajungându-se ca doar 20% din deciziile Consiliului să mai necesite votul unanim.

Consiliul Uniunii Europene este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru. Președinția Consiliului este asigurată pe o perioadă de 18 luni de grupuri prestabilite de trei state membre. Aceste grupuri vor fi formate pe baza unei rotații egale a statelor membre, având în vedere diversitatea acestora și echilibrul geografic al Uniunii. Hotărârile Consiliului se adoptă cu majoritate calificată, cu excepția situațiilor în care în tratat s-ar fi prevăzut altfel. Începând cu data de 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată va fi egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin 15 dintre aceștia și reprezentând statele membre care întrunesc cel puțin 65% din populația Uniunii. Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.

Prevederile noului tratat dispun crearea unui organ de specialitate – Consiliul Afacerilor Generale, care asigură coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului. Acest organism pregătește reuniunile Consiliului European și urmărește aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu Comisia.

Consiliul Afacerilor Externe – de asemenea un organism nou creat – elaborează acțiunea externă a Uniunii în conformitate cu liniile și strategiile stabilite de Consiliul European și asigură coerența acțiunii Uniunii.

Noul document prevede, totodată, extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu majoritate calificată (în loc de unanimitate), fie prin aplicarea majorității calificate în domenii care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul, migrația, Europol, Eurojust, controlul la frontiere, inițiativele Înaltului Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună, politica comună de transporturi, obiectivul și organizarea fondurilor structurale și fondului de coeziune, etc), fie prin extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu exista anterior o prevedere în tratatele în vigoare (resursele proprii ale Uniunii, politica spațială, energie, sport, turism, protecție civilă, cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecția diplomatică și consulară, retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune, dreptul de inițiativă populară, serviciile de interes economic general, ajutorul umanitar, etc). Se apreciază că noua modalitate va simplifica procesul deciziilor europene, cu rezultate concrete la nivelul cetățenilor europeni.

Urmare a intrării în vigoare a Tratatului asupra U.E. constatăm în primul rând schimbarea denumirii Consiliului în Consiliul Uniunii Europene prin Decizia nr. 92/591 din 8 noiembrie 1993 .

În al doilea rând, acele dispoziții din Tratatul asupra U.E. interesând Consiliul sunt o reflectare a art. C din dispozițiile comune, stabilind un cadru instituțional unic pentru cei trei piloni ai Uniunii.

Principala modificare adusă prin Tratatul de la Maasticht se referă la definirea componenței Consiliului. Pentru a evidenția în ce constă modificarea este necesar să cunoaștem textul anterior.

Astfel, potrivit art. 146 (rezultând din art. 2, alin. 1 din Tratatul de fuziune), Consiliul este format din reprezentanții statelor membre. Fiecare guvern delega unul dintre membrii săi.

Formula utilizată stabilea o dublă reprezentare: membrii Consiliului vor reprezenta statele membre și acestea vor fi reprezentate de membrii guvernelor lor.

De asemenea formula opera într-un anumit fel la dreptul constituțional, întrucât revenea fiecărui stat membru să stabilească lista persoanelor pe care le consideră, după criterii proprii, ca fiind abilitate să le reprezinte în calitate de membru al guvernului.

Mai rezultă încă din dispoziția menționată, că, fiecare stat membru trebuia să fie reprezentat în Consiliu de un membru al guvernului național, oricare ar fi fost repartizarea internă a competențelor în cadrul statului membru respectiv.

Ori, tocmai necesitatea de a ține seama de repartizările interne ale competențelor între stat și entitățile substatale titulare de competențe proprii a condus la soluția ca prin Tratatul asupra U.E. să se modifice redactarea primului alineat al art. 146 din Tratatul C.E. (respectiv art. 27 CECO și art. 116 CEEA).

Potrivit textului modificat, Consiliul este format dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru la nivelul ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru.

Una din consecințele acestei dispoziții – ca de altfel și a celei anterioare-constă în posibilitatea de diversificare în competența Consiliului care poate să se constituie în formații diferite după atribuțiile membrilor de guvern care sunt abilitați în funcție de problemele înscrise pe ordinea de zi.

Dacă miniștrii Afacerilor externe sunt în principiu considerați ca principalii reprezentanți ai statelor membre în Consiliu – formațiune denumită “afaceri generale” – practica a consacrat însă, în funcție de importanța anumitor domenii sau a problemelor înscrise pe ordinea de zi, participarea la reuniunile Consiliului și a altor miniștri – ai agriculturii, transporturilor, finanțelor, industriei – fie alături de miniștri afacerilor externe, fie cel mai adesea, singuri.

Cu alte cuvinte componența Consiliului nu este nici fixă, nici stabilă, ci variază în funcție de ordinea de zi a lucrărilor, chemând astfel diferiții titulari ai departamentelor ministeriale să facă parte succesiv din Consiliu.

Președinția Consiliului este exercitată prin rotație de fiecare stat membru pentru o durată de șase luni, după o ordine stabilită de Tratat.

Art. 145 alin. 2 C.E., 116 C.E.E.A., 27 C.E.C.O., în versiunea rezultând din Tratatul de la Maastricht, indică ordinea într-un prim ciclu de șase ani și apoi în ciclul următor tot de șase ani. Această ordine, care este ordinea alfabetică în limba națională a fiecărui stat membru, suportă, pentru al doilea ciclu, o modificare ușoară prin inversarea ordinii în interiorul perechilor succesive de state cu scopul de a favoriza o alternanță între state, astfel încât președențiile lor să nu se exercite în timpul aceluiași semestru al anului. Ordinea prevăzută de la 1 ianuarie 1995, când numărul statelor membre s-a extins de la 12 la 15 prin aderarea Austriei, Finlandei și Suediei, era următoarea: într-un prim ciclu de șase ani: Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Marea Britanie; în ciclul următor: Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franța, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Portugalia.

Potrivit unei decizii a Consiliului European de la Bruxelles (decembrie 1993), această dispoziție trebuie să fie modificată în perspectiva noilor aderări, ordinea de rotație a președenției, tot semestrială, fiind de acum fixată de Consiliu statuând în unanimitate. Consiliul European de la Bruxelles a decis ca art. 146 CE (116 CEEA, 27CECO) să fie modificate astfel: Consiliul va adopta în momentul intrării în vigoare a Tratatului de aderare, următoarea decizie: “Președenția Consiliului este exercitată în timpul primului semestru 1995 de Franța, în timpul celui de-al doilea semestru 1995 de Spania, pentru semestrele care urmează, pe rând de Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania, Finlanda, Portugalia, Franța, Suedia, Belgia, Spania, Danemarca și Grecia. Consiliul, statuând în unanimitate, la propunerea statelor membre respective, poate să decidă ca un stat membru să exercite președenția pe parcursul unei alte perioade decât ordinea astfel stabilită”.

CAPITOLUL AL IV-LEA

REGLEMENTĂRI INTRODUSE

PRIN TRATATUL DE LA LISABONA

Ca urmare a hotărârilor Conferinței de la Berlin, a fost convocată la Lisabona, în zilele de 18-19 octombrie 2007, Conferința guvernamentală, pentru a întocmi un tratat modificator al tratatelor existente, în conformitate cu noile realități și sarcini ale Uniunii.

Renunțându-se la ideea „Constituției Europene”, obiectivul Conferinței guvernamentale a fost acela de a întocmi un tratat menit să adapteze atât prevederile Tratatului Uniunii Europene, dar și ale tratatului prin care a fost instituită Comunitatea Europeană.

Cu prilejul dezbaterilor purtate în cadrul reuniunii de la Lisabona, au trebuit să fie depășite o serie de noi divergențe care amenințau perfectarea documentelor amintite.

Astfel, deși problemele fuseseră convenite în principiu, Polonia a propus introducerea clauzei „Ioannina”, care însemna posibilitatea acordată unor țări – rămase în minoritate – să amâne pentru un timp aplicarea unor acte comunitare care le dezavantajau. La rândul său, Italia, care anterior dispusese de 78 de europarlamentari în Parlamentul European, nu a acceptat ideea ca numărul acestora să-i fie redus la 72, în conformitate cu noile reglementari, față de Marea Britanie care urma să aiba 73 și Franta, cu 74.

În final, revendicările celor două țări au fost acceptate, fiind recunoscută clauza „Ioannina”, dar cu posibilitatea modificării ei ulterior de către Consiliu, iar numărul europarlamentarilor italieni a fost stabilit la 73, ca și Marea Britanie, prin modificarea înțelegerilor convenite anterior.

În ce privește tratatul „modificator”, sau „de reformă”, acesta consta – după cum s-a arătat – din prevederile modificatoare a două tratate, renunțându-se la ideea adoptării unui Tratat Constituțional separat, deși multe din prevederile fostului tratat constituțional se regăsesc în modificările adoptate.

Dintre cele mai importante contribuții ale noului document, care a reprezentat un succes al politicii de negocieri, menționăm:

Reafirmarea unor principii și a altor valori fundamentale pe care se întemeiază procesul de integrare europeană.. Astfel, în cadrul modificărilor Tratatului Uniunii Europene (de la Maastricht), a fost introdus un nou articol 2, care prevede: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, a libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.” Fostul art. 2, renumerotat 3, a fost înlocuit și el cu un alt text, care reafirmă obiectivele Uniunii Europene, faptul ca aceasta promovează pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor, oferind cetățenilor un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în care este garantată libera circulație a persoanelor. Alineatele 2, 3 și 4 ale paragarafului 3 din articolul modificat prevăd în mod expres că: „Uniunea combate excluderea socială și discriminările, promovează justiția și protecția socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor omului, elemente de natură a stimula coeziunea economică, socială și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre.” Este de remarcat, tot în acest spirit, includerea unei „clauze de solidaritate” între statele membre, pentru o serie de amenințări, precum terorism, catastrofe de origine umană sau naturală, sau dificultăți în domeniul energetic. Sunt de menționat și o serie de alte prevederi, cum ar fi, de pildă, prevederile art. 5, pct. 3, care dispun că în temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu țin de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar pot fi mai bine realizate, datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate la nivelul Uniunii.

Reafirmarea și garantarea unor prevederi privind drepturile omului. În acest sens, art. 6,pct. 2 consacră în mod neechivoc ideea că Uniunea Europeană aderă la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nefiind însă afectate prin aceasta competențele Uniunii, astfel cum sunt definite prin tratate. Se remarcă și formularea cuprinsă la pct. 3 în sensul că drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și care rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie „principii generale ale dreptului Uniunii.” Mai multe texte se referă la principiul democrației reprezentative, la sprijinul pe care Uniunea Europeană trebuie să-l acorde cetățenilor și asociaților lor la desfășurarea unui dialog deschis, transparent și continuu între Uniunea Europeană și asociațiile reprezentative și societatea civilă. O prevedere cu caracter nou este înscrisă la pct. 4 al art. 8B, care dispune ca la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în probleme cu privire la care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea punerii în aplicare a tratatelor.

Reformarea instituțiilor. Tratatul de la Lisabona, care intra în vigoare la 1 ianuarie 2009, prevede, pe lângă cele cinci instituții, deja clasice, crearea a încă două: Consiliul European și Banca Centrală Europeană. Rolul Consiliului European în viața Comunităților trebuie privit din mai multe puncte de vedere pentru a-i surprinde esența: astfel, pe de o parte, chiar dacă oficial el nu are drept de decizie juridică la nivel comunitar, în mod uzual, deciziile luate la nivelul Consiliului European se impun Consiliului U.E., care le transformă în norme juridice obligatorii; acesta e motivul pentru care unii autori tratează Consiliul European și Consiliul U.E. sub denumirea generică de „Consiliu”; pe de altă parte, uneori chiar Consiliul U.E. este tentat să lase problemele mai dificile spre rezolvare Summit-urilor Consiliului European. Menținând o idee pe care o consacrase și fostul Tratat Constituțional, noile prevederi ale Tratatului de la Lisabona consacră instituția președintelui Consiliului Uniunii Europene, ales pe doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii acestui mandat, ceea ce conferă Uniunii Europene o mai mare continuitate și o viziune politică de perspectivă.

Politica externă a Uniunii Europene. Un număr important de prevederi este consacrat politicii internaționale și acțiunii externe a Uniunii Europene. Tratatul prevede că acțiunea Uniunii pe scena internațională are la bază principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea și extinderea sa și pe care intenționează să le promoveze în lumea întreagă: democrația, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității umane, principiile egalității și solidarității, precum și respectarea principiilor Cartei O.N.U. și ale dreptului internațional. În noul tratat se prevede că Uniunea depune toate eforturile pentru a dezvolta relații și a construi parteneriate cu țările terțe, cu organizațiile internaționale, regionale sau globale care împărtășesc principiile menționate. În perspectivă, Uniunea va promova soluții multilaterale pentru problemele comune, în special în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Se constată menținerea inovațiilor aduse în materie de politică externă și de securitate comună din Tratatul Constituțional, precum și în cea de apărare, prin preluarea majorității prevederilor în aceste domenii. Astfel, a fost introdusă posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre interesate în domeniul de securitate și apărare. Totodată, este asigurată vizibilitatea și coerența acțiunii europene în aceste domenii, prin înființarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica externă și de securitate, care va prezida Consiliul Relații Externe și va fi în același timp unul dintre vicepreședinții Comisiei. El va dispune, așa cum prevedea Tratatul Constituțional, de un serviciu diplomatic european. Potrivit prevederilor tratatului, Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii. El contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici și o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului. Totodată, el acționează în mod similar și în ceea ce privește politica de securitate și apărare comună. Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afacerilor Externe. El este, în același timp – după cum s-a mai arătat – unul din vicepreședinții Comisiei. Prin prerogativele de care dispune, el asigură coerența acțiunii externe a Uniunii, iar în cadrul Comisiei îndeplinește responsabilitățile care îi revin acesteia în domeniul relațiilor externe și al coordonării celorlalte aspecte ale acțiunii externe a Uniunii.

Acordarea personalității juridice unice Uniunii Europene constituie o prevedere importantă a noului tratat. Aceasta idee, care răspunde unei constante revendicări a juriștilor din Uniunea Europeană, este reafirmată în Declarația cu nr. 32, adoptată de Conferință, care confirmă faptul că Uniunea Europeană are personalitate juridică, dar acesta nu o va autoriza în nici un fel să legifereze sau să acționeze în afara competențelor care îi sunt conferite de către statele membre prin tratate.

Luarea în considerare a unor interese și elemente naționale specifice. Potrivit prevederilor noului tratat, între 1 noiembrie 2014 și 31 martie 2017, în cazul în care membrii Consiliului reprezentând cel puțin trei sferturi din populație, sau cel puțin trei sferturi din numărul statelor membre, necesare pentru a constitui o minoritate de blocare, anunță opoziția lor la adoptarea unui act de către Consiliu cu majoritate calificată, Consiliul deliberează asupra problemei în cauză. Pe parcursul acestor deliberări, Consiliul va depune toate eforturile pentru a se ajunge, într-un termen rezonabil și fără a aduce atingere limitelor obligatorii de timp stabilite de dreptul Uniunii, la o soluție satisfăcătoare, care să răspundă îngrijorărilor exprimate de membrii Consiliului care au constituit minoritatea de blocaj.

Începand cu 1 aprilie 2017, în cazul în care membrii Consiliului reprezentând cel puțin 55% din populație, sau cel puțin 55% din numărul statelor membre, necesare pentru a constitui o minoritate de blocare, anunță opoziția lor la adoptarea unui act de către Consiliu cu majoritate calificată, Consiliul deliberează asupra problemei în cauză.

Perfectarea Tratatului de la Lisabona încheie în mod fericit un destul de îndelungat proces de căutari și frământari politice, reușind să aducă la un numitor comun interesele celor 27 de state membre în prezent ale Uniunii Europene, care își găsesc reflectate interesele și aspirațiile în noua formă a instrumentului juridic ce a fost convenit.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În urma acestei prezentări succinte făcută la adresa procedurii legislative ordinare europene și a instituțiilor Uniunii Europene, ne putem forma o idee privind modul în care își desfășoară activitatea această organizație suprastatală, sau cum a fost denumită ea de către Jose Manuel Barosso, președinte al Comisiei Europene, "primul imperiu ne-imperial al lumii”.

Astfel, se consideră că organizarea relațiilor dintre statele membre și între popoarele lor într-o manieră coerentă, pe baza solidarității dintre ele ar fi misiunea de bază a Uniunii Europene, iar dintre obiectivele principale ale sale, prevăzute în cadrul tratatelor, putem enumera:

Promovarea progresului economic și social;

Afirmarea identității Uniunii pe scena internațională;

Introducerea cetățeniei europene;

Extinderea zonei libertății, securității și justiției;

Păstrarea și întărirea legislației europene existente.

Îndeplinirea tuturor acestor obiective poate fi realizată, în momentul actual, doar prin intermediul instituțiilor comunitare, și anume Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi. Aceste instituții sunt delimitate dupa principiul separației puterilor în stat, enunțat de Montesquieu, deși în acest caz, numărul puterilor în stat nu se rezumă la doar 3. Deși există această delimitare a atribuțiilor lor, instituțiile colaborează activ la îndeplinirea tututor obligațiilor rezultate din Tratatele constitutive sau din propriul lor statut.

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene, mandatul ei desfășurându-se în paralel cu perioada legislativă de 5 ani a Parlamentului. Într-un mod sumar, rolul Comisiei s-ar putea rezuma la asigurarea respectării Tratatelor comunitare, la inițiativa legislativă, sub aspectul formulării propunerilor de regulamente și directive necesare îndeplinirii obiectivelor propuse, sau la chemarea în justiție a celor vinovați de neîndeplinirea normelor comunitare.

Consiliul Uniunii Europene este principala instanță de decizie a Uniunii, formată din reprezentanții guvernelor statelor membre. Împreună cu Parlamentul, această instituție exercită funcțiile legislativă și bugetară, iar de unul singur, Consiliul exercită și funcțiile de definitivare a politicilor Uniunii Europene și de coordonare a acestora, precum și cu privire la propunerea membrilor altor organisme comunitare.

Parlamentul European este forul democratic al popoarelor europene, ai cărui membri sunt aleși prin vot universal, direct, din cinci în cinci ani. Atribuțiile sale primordiale se referă la procesul de adoptare a legislației Uniunii Europene, de a controla activitatea Comisiei Europene, precum și la adoptarea bugetului.

Curtea de Justiție din Luxembourg este Curtea Supremă a Uniunii Europene în domeniile în care se aplică legislația Uniunii Europene. Comunitatea europeană este construită pe baza unor tratate obligatorii ceea ce înseamnă că articolele acestora și legislația ce decurge din ele devin parte a legislației naționale a statelor membre. Pentru a fi aplicate, aceste articole trebuie sa fie interpretate foarte clar, fapt ce conferă Curții de Justiție un rol foarte important.

Curtea de Conturi a Uniunii Europene, deși a fost ultima instituție apărută în rândul instituțiilor europene, are un rol foarte bine determinat, și anume: verificarea totalității veniturilor și cheltuielilor și buna gestionare financiară.

Crearea și transformarea acestor instituții într-un mecanism perfect funcționabil a necesitat o muncă laborioasă, nu de puține ori ajungându-se în adevărate „puncte moarte”.

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona completează și desăvârșește procesul de reformă început cu Tratatul de la Amsterdam și continuat cu Tratatul de la Nisa, în vederea depășirii impasului instituțional înregistrat după eșecul ratificării Tratatului Constituțional și în vederea asigurării funcționalității mecanismelor decizionale ale instituțiilor, obiectiv prioritar determinat de aderarea noilor state membre din Europa Centrală și de Est.

Clarificarea relațiilor dintre Uniunea Europeană și statele membre, precum și clasificarea explicită a competențelor de care aceasta dispune în scopul îndeplinirii obiectivelor și politicilor prevăzute de tratate vor contribui, de asemenea, la relansarea proiectului construcției europene, început acum o jumătate de secol. În același timp, recunoașterea forței juridice a setului de valori și drepturi fundamentale garantate de Uniune va determina o apropiere de cetățeanul european care, în afara beneficiilor conferite de construirea unei „Europe a rezultatelor”, este chemat de acum înainte să se implice mai activ în viața „cetății europene”.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. Literatura de specialitate

Boulois, Jean, Droit institutionel des Communautes europeenes, 5-e edition, Ed. Montchrestien, Paris, 1995;

Defargues, Philippe Moreau, Les institutions europeennes, 6-a edition, Ed. Armand Collin, Paris, 2002;

Diaconu, Nicoleta, Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2001;

Duculescu, Victor și Duculescu, Georgeta, Justiția europeană. Mecanisme, deziderate și perspective, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

Filipescu, Ion și Fuerea, Augustin, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Ed. Actami, București, 2000;

Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ed. Actami, București, 2001;

Gautron, Jean-Claude, Droit europeen, Ed. Dalloz, Paris, 2002;

Isaac, Guy și Beanquet, Marc, Droit communautaire general, 8-e edition, Ed. Armand Collin, Paris, 2001;

Ispas, Gabriel Liviu, Uniunea Europeană. Evoluție, intuiții, mecanisme, Ed. Universul Juridic, București, 2012;

Jiuga, Ion, Uniunea Europeană. Realități și perspective, Ed. Lumina Lex, București, 1999;

Jiuga, Ion și Popescu, Andrei, Integrarea europeană. Dicționar de termeni comunitari, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

Joliet, R., Le droit institutionnel de communautes europeenes. Les institutions. Les sources. Les rapports entre ordres juridicque, Faculte de Droit, Liege, 1986;

Kovarm, Robert și Gavalda, Christian, Repertoire de Droit Communautarire, 3 vol., Ed. Dalloz, Paris, 2002;

Louis, Jean V., Les reglements de la Communaute economique europeene, Bruxelles, 1969;

Manolache, Octavian, Drept comunitar. Instituții comunitare, ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 1999;

Marcu, Viorel, Drept instituțional comunitar, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2001;

Mazilu, Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București, 2001;

Mihăilă, Marian și Suciu, Carmen și Stan, Dan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

Moroianu Zlătescu, Irina și Demetrescu, Radu C., Drept instituțional european, Ed. Olimp, București, 1999;

Munteanu, Roxana, Drept european. Evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print, București, 1996;

Pescatore, Pierre, L’ordre juridique des Communautes europeenes. Etude des sources du droit communautaire, 3-e edition, Liege, 1975;

Predescu, Bianca, Drept instituțional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova, 1995;

Năstase, Adrian (coordonator), România și viitorul Europei, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2001.

B. Articole și studii de specialitate

Comunitatea europeană, Vecinul tău, documentație europeană – publicație oficială a Comunității europene (1996-2000);

Euro-info, Revistă a Delegației Comisiei europene în România (1997-2002);

L’ABC du droit communautaire, documentație europeană întocmită de Dr. Klaus – dieter Borchardt, Luxemburg, 2000;

L’union europeenne et les communautes europeennes: le systeme institutionnel, în La documentation francaise, Doc. 3.09/1996;

Ministerul Integrării Europene, Info (2000-2002);

Revista de Drept Comercial (1998-2002);

Revue trimestrielle de Droit Europeene (1998-2002).

C. Tratate internaționale

Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Grands textes de Droit de l’Union Europeenne, Ed. Dalloz, Paris, 2002;

Suveranitatea europeană. Carta albă, Comisia Comunităților Europene (traducere), 2002;

Tratatul de la Amsterdam, Introducere, selecție și traducere de Theodor Tudoroiu, Ed. Lucretius, București, 1999;

Tratatul de la Lisabona, Conferința Reprezentanților Guvernelor Statelor Membre, Bruxelles, 3 decembrie 2007.