Procedura Legislativa Ordinara

LUCRARE DE LICENȚĂ

PROCEDURA LEGISLATIVĂ ORDINARĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Etapa pre-parlamentară a procedurii legislative ordinare

Initiativa legislativă

Inițiativă legislativă de sorginte guvernamentală

Reguli privitoare la sesizarea Parlamentului

Restricții în exarcitarea dreptului de inițiativă legislativă

Exercitarea dreptului de inițiativă legislativă a Guvernului în material tratatelor internaționale

Exercitarea dreptului de inițiativă legislativă de către parlamentari

Condiționarea exercitării dreptului de inițiativă legislativă de către parlamentari

Importanța distincției dintre proiecte de lege și propuneri legislative

Exercitarea inițiativei legislative populare

Limitele exercitării dreptului de inițiativă populara în materie legislativă

Problema limitării numărului subiecților dreptului de inițiativă legislativă

Alte elemenete componente ale dreptului de inițiativă legislativă

Exercitarea dreptului de inițiativă legislativă

Capitolul II. Avizarea proiectelor de lege și a propunerilor legislative

2.1 Avizul Consiliului Legislativ

2.2 Avizul Consiliului Economic și Social

2.3 Avizul Consiliului Suprem de Aparare a Țării

Avizul Curții de Conturi

2.5 Avize europene

CAPITOLUL III. Etapa parlamentară a elaborarii legii

A. Prima lectura

3.1 Conflictele de competență

3.2 Conflictele positive de competență

3.3 Conflictele negative de competență

3.4 Examinarea în comisiile permanente a proiectului de lege sau a propunerii legislative

B. A doua lectura.

3.5 Dezbaterea în plenul Camerei a proiectului de lege sau a propunerii legislative

3.6 Dezbaterea generala

3.7 Dezbaterea pe articole

3.8 Suspendarea dezbaterii proiectului de lege sau a propunerii legislative

3.9 Organizarea dezbaterii proiectului de lege sau a propunerii legislative

CAPITOLUL IV. Votarea, transmiterea, promulgarea si publicarea legii

4.1 Votarea proiectului de lege sau a propunerii legislative

4.2 Trasmiterea proiectului de lege de la o Camera la cealalta

4.3 Promulgarea legii

4.4 Reexaminarea legii la cerearea Președintelui României

Publicarea legii in Monitorul Oficial al României

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Procedura legislativă este definită ca fiind ansamblul actelor și al formelor desfășurate în cadrul activității de elaborare și emitere a legilor. Procedura legislativă cuprinde reguli de conturare a ideii de lege, de elaborare și de adoptare, până la publicarea ei. Procedura legislativă poate îmbrăca două forme: procedură legislativă ordinară (obișnuită) și procedură legislativă specială (extraordinară).

Lucrarea de față își propune să ofere un fond de informații referitoare la etapele desfășurării procedurii legislative ordinare, fiind structurată în patru capitole, fiecare tratând aspecte relevante cu titlul temei.

În primul capitol intitula „Etapa pre-parlamentară a procedurii legistative ordinare” am descris desfasurarea etapei procedurale in faza pre-parlamentară.

Prima etapă a procesului legislativ o constituie inițiativa legislativă. Aceasta este definită ca fiind dreptul de a sesiza Parlamentul cu examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative, drept căruia îi corespunde obligația corelativă a autorității legiuitoare de a se pronunța asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative. Inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților, senatorilor, dar și unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot.

Președintele României nu are drept de inițiativă legislativă.

Inițiativa legislativă de sorginte guvernamentală reprezină componenta majoră a inițiativei legislative. Guvernul este inițiatorul marii majorități a legilor emise de Parlament. Guvernul își exercită dreptul de inițiativă legislativă prin eleborarea unui proiect de lege. Proiectul de lege trebuie adoptat de către Guvern, cu respectarea tuturor condițiilor de valabilitate și a regulilor de procedură (ședința de Guvern, cvorum, supunerea dezbaterii și adoptarea proiectului prin vot, avize de la autoritățile competente, semnarea de către Primul-ministru etc.).

Guvernul sesizează Parlamentul cu un proiect de lege prin trimiterea acestuia la Camera Deputaților sau la Senat. O dată cu aprobarea proiectului de lege, Guvernul este dator să decidă și asupra destinatarului inițial al proiectului de lege. O condiție constituțională privitoare la exercitarea dreptului de inițiativă legislativă al Guvernului are în vedere faptul că acesta este obligat ca, în fiecare an, să prezinte Parlamentului proiectul bugetului de stat.

Capitolul al-II-lea „Avizarea proiectelor de lege”

Proiectele de lege și propunerile legislative, înainte de a fi supuse Parlamentului spre dezbatere, se cer a fi avizate în toate cazurile, de către Consiliul Legislativ. Avizul Consiliului Legislativ este unul consultativ, adică obligatoriu de cerut pentru toate proiectele de lege sau propunerile legislative, dar, de care parlamentarii pot sau nu să țină seama. În unele situații, trebuie cerut și avizul Consiliul Economic și Social, Curtea de Conturi, Consiliul Suprem de Aparare a Țării sau Consiliul Uniunii Europene, în special în domeniul concurenței și al ajutoarelor de stat.

În capitolul al-III-lea „Etapa parlamentară a elaborării legii” sunt relatate cele doua lecturi prin care trece un proiect de lege înainte de a fi votat, pronulgat și publicat.

Astfel, în prima lectură, proiectul de lege și propunerile legislative înregistrate la Birourile pemanente ale Camerelor sunt aduse la cunoștință deputaților și senatorilor prin multiplicare și distribuire și prin anunțarea lor în primă ședență publică ce urmează ședinței Biroului permanent în care sunt prezentate.

Proiectele de lege și propunerile legislative sunt supuse examinării deputaților și senatorilor în comiiile sesizate în fond sau pentru avize.

Examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în cadrul unei comisii permanente poate începe în orice zi ce urmează sesizării acesteia. Deputații, senatorii, grupurile parlamentare și Guvernul pot prezenta amendamente la orice proiect de lege sau propunere legislativă. Aceste amendamente se depun la comisia sesizată în fond. În mod obișnuit, în cursul examinării proiectului de lege în comisiile permanente, se formulează amendamente de către membrii acestora. Aceste amendamente, orale, trebuie să aibă același regim ca amendamentele scrise, ele urmând a fi înscrise în raportul comisiei însoțite de motoivațiile de rigoare.

A doua lectură, relatează dezbaterea în plenul Camerei a proiectului de lege sau a propunerii legislative, dezbaterea generală și pe articole, suspendarea și organizarea dezbaterii proiectului de lege sau a propunerii legislative.

Dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracție de evaluarea acesteia în plenul celor doua Camere ale Parlamentului nostru bicameral. Dacă, adeseori, bicameralismul este criticat sub aspectul utilității sale, tot la fel de des se uită că el este util prin complementarietate. Ceea ce o Cameră uită să reglementeze, cealaltă o complementează; ceea ce o Cameră reglementează parțial, cealaltă poate completa și finaliza. Dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în plenul unei Camere parlamentare cunoște două etape: dezbaterea generală și dezbaterea pe articole.

Dezbaterea generală a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative este precedată de prezentarea de către inițiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului de lege. Prezentarea făcută de către inițiator sau de reprezentantul acestuia este urmată de raportul Comisiei permanente sesizate în fond, care poate fi expus de președintele acesteia sau de un raport deemnat de Comisie.

Regula generală privitoare la dezbaterea proiectelor de lege și a propunerilor legislative o constituie urmărirea acestora ecvențială conform numărului de ordine. Cu alte cuvinte, președintele care conduce ședința Camerei este dator să urmărească ordinea în care proiectele de lege sau propunerile legislative sunt înscrise pe agenda de lucru a Camerei. Dezbaterea generală se încheie, cu prezentarea punctului de vedere al inițiatorului proiectului de lege sau al propunerii legilative. Dezbaterea generală este urmată de dezbaterea pe articole a proiectului de lege sau a propunerii legislative.

Dezbaterea pe articole are rolul de a observa dacă intențiile inițiatorului corespund cu cele ale legiuitorului, dacă voința celui care stă în spatele proiectului de lege coincide cu voința legiuitorului. În cadrul procedurii privitoare la dezbaterea pe articole a proiectului de lege sau a propunerii legislative, regulamentele parlamentare stabilesc anumite priorități. Astfel sunt luate în discuție, în primul rând, amendamentele prin care se propune eliminarea unor texte cuprinse în articolul supus dezbaterii.

Dezbaterea pe articole se încheie prin vot. Sunt supuse votului doar amendamentele și articolele la care s-au făcut amendamente.

În capitolul al-VI-lea „Votarea, transmiterea, promulgarea si publicarea legii” sunt relatate votarea proiectului de lege sau a propunerii legislative, trasmiterea proiectului de lege de la o Camera la cealalta, promulgarea legii, reexaminarea legii la cerearea Președintelui României și publicarea legii in Monitorul Oficial al României.

Conform articolului 151 al Constituției României, un proiect sau o revizuire a Constituției trebuie adoptată în Camera Deputaților și Senatului cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Astfel, se desprind două idei coordonatoare: legea nu se supune a vot, ci rezultă din adoptarea proiectelor de lege, iar adoptarea proiectelor de lege este condiționată de o majoritate calificată, de o majoritate absolută sau de o majoritate relativă.

Prin urmare, pantru a devein lege, un proiect de lege sau o propunere legislativă trebuie să obțină cel puțin în Camera decizională o majoritate de voturi.

În virtutea art.75 alin.(2) din Constituție, prima Cameră sesizată se pronunță în termen de 45 de zile sau de 65 de zile (în cazul codurilor și al altor legi de complexitate deosebită). Dacă aceste termene sunt depășite se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate. Este posibil ca o Cameră să decidă în probleme care țin de competența decizională excusivă a celeilalte Camere. În stfel de cazuri, remedierea deficiențelor de competență se face prin implicarea definitivă a Camerei decizionale.

Legile declarate constituționale se trimit spre promulgarea de către Președintelui României. Promulgarea este actul prin care șeful statului confirmă oficial că o lege a fost adoptată de Parlament cu respectarea procedurii prevăzute și dispune punerea ei în executare. Aceasta se face prin emiterea de către Președinte a unui decret de promulgare (care se publică în Monitorul Oficial al României). Înainte de promulgare, Președintele poate cere o singură dată, reexaminarea legii de către Parlament, sau poate sesiza Curtea Constituțională cu o obiecție la neconstituționalitate.

Promulgată de către Președintele României legea se publică. Toate legile sunt publicate în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la publicare.

Publicarea în Monitorul Oficial este modalitatea de a aduce la cunoștința publică a legii, respectiv de intrare, în vigoare care instituie regula obligativității respectării legii.

CAPITOLUL I. Etapa pre-parlamentara a procedurii legislative

A. Etapa pre-parlamentara a procedurii legislative

1. Inițiativa legislativă

Prima etapă a procesului legislativ o constituie inițiativa legislativă. Potrivit art.74 alin.(1) din Constituția României, inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților, senatorilor, precum și unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot.

În accepțiunea cea mai generală, inițiativa legislativă reprezintă dreptul de a sesiza Parlamentu de o majoritate relativă.

Prin urmare, pantru a devein lege, un proiect de lege sau o propunere legislativă trebuie să obțină cel puțin în Camera decizională o majoritate de voturi.

În virtutea art.75 alin.(2) din Constituție, prima Cameră sesizată se pronunță în termen de 45 de zile sau de 65 de zile (în cazul codurilor și al altor legi de complexitate deosebită). Dacă aceste termene sunt depășite se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate. Este posibil ca o Cameră să decidă în probleme care țin de competența decizională excusivă a celeilalte Camere. În stfel de cazuri, remedierea deficiențelor de competență se face prin implicarea definitivă a Camerei decizionale.

Legile declarate constituționale se trimit spre promulgarea de către Președintelui României. Promulgarea este actul prin care șeful statului confirmă oficial că o lege a fost adoptată de Parlament cu respectarea procedurii prevăzute și dispune punerea ei în executare. Aceasta se face prin emiterea de către Președinte a unui decret de promulgare (care se publică în Monitorul Oficial al României). Înainte de promulgare, Președintele poate cere o singură dată, reexaminarea legii de către Parlament, sau poate sesiza Curtea Constituțională cu o obiecție la neconstituționalitate.

Promulgată de către Președintele României legea se publică. Toate legile sunt publicate în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la publicare.

Publicarea în Monitorul Oficial este modalitatea de a aduce la cunoștința publică a legii, respectiv de intrare, în vigoare care instituie regula obligativității respectării legii.

CAPITOLUL I. Etapa pre-parlamentara a procedurii legislative

A. Etapa pre-parlamentara a procedurii legislative

1. Inițiativa legislativă

Prima etapă a procesului legislativ o constituie inițiativa legislativă. Potrivit art.74 alin.(1) din Constituția României, inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților, senatorilor, precum și unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot.

În accepțiunea cea mai generală, inițiativa legislativă reprezintă dreptul de a sesiza Parlamentul cu examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative, drept căruia îi corespunde obligația colectivă a autorității legiuitoare de a se pronunța asupra proiectului de lege sau asupra propunerii legislative.

1.1 Inițiativa legislativă de sorginte guvernamentală reprezintă component majoră a inițiativei legislative. În marea majoritate a statelor democratice, dreptul Guvernului de a sesiza Parlamentul cu un proiect de lege se materializează în peste 90% din cazurile în care puterea legiuitoare este sesizată cu examinarea unui proiect de lege.

Exercitarea de către Guvern a dreptului de inițiativă legislativă decurge din necesitatea asigurării guvernării tării, potrivit programului de guvernare propus de echipa guvernamentală autorității care exercită puterea legislativă. Prin programul de guvernare se stabilesc direcțiile esențiale ale conducerii statale pe parcursul unei legislature și se defines intervențiile legislative in reglementarea relațiilor sociale care izvorăsc din acest program. Odată acceptat de catre Parlament, programul devine obligatoriu pentru noul Guvern și referirile sale la proiectele de lege ce urmează a fi elaborate se transform într-un autentic program legislative al Guvernului, programul de guvernare se modifică, iar echipa guvernamentală își schimbă structura și componența, este necesar că aceste modificări sa fie supuse unei noi încuviințări parlamentare, pentru a asigura sprijinul senatorilor și deputaților în realizarea noului conținut al programului de guvernare, inclusiv a programului legislative ce se concretizează în baza unor reașezări politice.

Dacă, în sens formal, dreptul de inițiativă legislativă se manifestă prin sesizarea Parlamentului cu un proiect de lege, din punct de vedere material acest drept dă expresie imperativelor legislative cuprinse în programul de guvernare. Ca atare, proiectul de lege, sub aspect material, este un proiect legislative care izvorăște din prioritățile cuprinse în programul legislativ. Regulile guvernământului democratic obligă Guvernul să sesizeze Parlamentul cu proiecte de lege, pe care acesta le așteaptă. Aceasta nu înseamnă că Guvernul nu poate transmite Parlamentului și proiecte de lege “neanunțate”, dar care să nu se abată de la principiile programului de guvernare.

În cazul în care apare necesară sesizarea Parlamentului cu proiecte de lege care se abat de la principiile programului de guvernare și care contrazic opiniile electoratului care a desemnat majoritatea parlamentară, asigurarea guvernării democratice a statului impune găsirea unui nou suport parlamentar al acțiunii guvernamentale. În astfel de situații, este necesar să se apeleze la prevederile art.114 alin.(1) din Constituție, în virtutea cărora Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică general sau a unui proiect de lege. Punerea în practică a acestui proiect de lege nu este o singura opțiune guvernamentală impusă de situații de urgență, ci un imperativ care decurge din necesitatea sprijinirii Guvernului de catre Parlament, în condițiile cunoașterii opțiunilor guvernamentale de catre parlamentari.

Aplicarea art.114 alin. (1) din Legea fundamentală este impusă înainte de toate, de schimbările produse în programul de guvernământ, inclus în programul legislativ. În subsidiar, ea poate interveni atunci când urgența unor măsuri legislative din programul de guvernare impune recurgerea la aceste prevederi constituționale.

1.2. Reguli privitoare la sesizarea Parlamentului

Guvernul sesizeazș Parlamentul cu un proiect de lege prin trimiterea acestuia la Camera Deputaților sau la Senat. Ca atare, exercitarea dreptului de inițiativă legislativă al Guvernului este condiționată de aprobarea dee către Guvern a proiectului în cauză, pe baza textului examinat și a avizelor primite de la organismele solicitate să-și expună punctul de vedere asupra viitorului proiect de lege. Odată cu aprobarea proiectului de lege, Guvernul este dator să decidă și asupra destinatarului inițial al proiectului de lege în funcție de conținutul proiectului de act normativ. Acesta poate fi trimis Camerei Deputaților sau Senatului în conformitate cu competențele partajate ale celor doua Camere, potrivit art.75 alin.(1) din Constituție. Cealaltă Cameră este informată asupra acestei sesizări, fară a se da curs regulilor procedurii legislative.

Acestea vor fi puse în mișcare abia după parcurgerea procedurii legislative în Camera care a fost prima sesizată. Spre deosebire de alte parlamente bicameral (cum ar fi cel din SUA, în care proiectul de lege poate fi dezbătut concomitant în Camera Reprezentanților și în Senat), Camerele Parlamentului roman nu pot examina decât în mod succesiv proiectele de lege, în funcție de prevederile art.75 alin(1) din Legea fundamentală, una fiind cameră de reflecție, iar cealaltă cameră decizională.

1.3. Restricții în exercitarea dreptului de inițiativă legislativă

O condiție constituțională privitoare la exercitarea dreptului de inițiativă legislativă al Guvernului are în vedere faptul că acesta este obligat ca, în fiecare an, să prezinte Parlamentului proiectul bugetului de stat, potrivit prevederilor art.138 din Constituție. Aceste proiecte de lege pot fi supuse aprobării Parlamentului numai în măsura în care ele emană de la Guvern. Această exigență constituțională derivă din faptul că Guvernul este titular unic al politicii bugetare și, totodată, singurul responsabil de gestionarea fondurilor bugetare de stat.

O problemă specifică este legată de prezentarea proiectelor bugetului de stat și al bugetu lui asigurărilor sociale de stat la Parlament. În actualele reglementări legale se prevede că aceste proiecte de lege să fie prezentate Parlamentului înainte de data de 10 octombrie a fiecărui an. Până în prezent, acest termen a fost rareori respectat, proiectele legilor bugetare fiind prezente Parlamentului într-un termen care nu a mai permis adoptarea acestora în cursul anului anterior exercițiului bugetar la care se referă.

În astfel de situații, a fost explicat textul constituțional (art.138 alin.3) care face posibil ca, în lipsa aprobării legii bugetare, să se aplice în continuare prevederile legii bugetului de stat și ale legii bugetului sigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor bugete, dacă ele nu au fost adoptate cel puțin 3 zile înainte de expirarea exercițiului bugetar.

1.4. Exercitarea dreptului de inițiativă legislativă a Guvernului în materia tratatelor internaționale.

Introducerea României în circuitul internațional de valori și de contacte umane presupune ratificarea, aprobarea, aderarea sau acceptarea unor tratate internaționale care, în urma negocierilor guvernamentale, intră în aria de competență a Parlamentului.

Potrivit Legii nr.590/2003 privind tratatele, se supun Parlamentului spre ratificare următoarele categorii de tratate:

tratate la nivel de stat;

tratate la nivel guvernamental care se referă la cooperarea politică sau care implică angajamente cu caracter politic;

tratate la nivel guvermanental care se referă la cooperarea cu caracter militar;

tratate la nivel guvernamental care se referă la teritoriul de stat, inclusiv regimul juridic al frontierei de stat, precum și la zonele asupra cărora România exercită drepturi suverane și jurisdicție;

tratate la nivel guvernamental care se referă la statulul persoanelor, drepturile și libertățile fundamentale ale omului;

tratate la nivel guvernamental care se referă la asumarea unui angajament financiar care ar impune sarcini suplimentare la bugetul de stat;

tratatele la nivel guvernamental ale căror dispoziții fac necesară, pentru aplicare adoptarea unor dispoziții normative având forță juridică de lege ori a unei legi noi sau amendarea legilor în vigoare și a celor care prevăd în mod expres cerința ratificării lor.

|Incheierea tratatelor internaționale în numele României revine Președintelui României. Exercitarea atribuțiilor Președintelui României în acest domeniu este condiționată de negocierea lor de către Guvern. Pe baza acestor prevederi, Președintele României este obligat ca, într-un termen rezonabil de la încheierea unui tartat internațional în numele României, să-l supună Parlamentului spre ratificare. Tratatul de ratificare utilizat de Constituție, în deplin acord cu tratatele internaționale în materie, consacră toate modalitățile prin care un stat poate deveni parte la un tratat internațional (indiferent de denumirea acestuia:tratat, acord, convenție ori altă înțelegere), respectiv ratificarea, aprobarea, acceptarea sau aderarea la actul internațional în cauză.

Exercitarea dreptului de inițiativă legislativă de către parlamentari

Dreptul de initiativa legislativa initiat de catre deputati si senatori este conferit de Legea fundamentala. În virtutea acestui drept, ei pot sesiza Camera Deputațior, Senatul sau ambele Camere cu o propunere legislativă.

Această constatare derivă din prevederile art.75 alin.(1) din Constituție, în virtutea căruia propunerile legislative se supun întâi adoptării în Camera de refecție și apoi Camerei decizionale. Constituția este refractară la propunerile legislative care urmează a fi adoptate în plenul celor doua Camere. Astfel, art.74 alin.(5) precizează că propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată.

Acest text ca și altele din Constituție, nu ne spune nimic cu privire la sesizarea Parlamentului în cazul în care proiectul de lege urmează a fi examinat în ședința comună a celor doua Camere. Aici este vorba nu numai de inițiativele legislative privitoare la stabilirea statutului deputațior și al senatorilor, stabilirea indemnizațiilor și a celorlalte drepturi ale acestora, ci și de proiectele de lege emise de Guvern în materia legilor bugetare sau a altor atribuții exercitate în ședință comună a celor doua Camere.

În toate aceste cazuri, care țin de competența ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, Constituția tace. Acest vid constituțional se cere a fi soluționat pe acle interpretativă, în sensul că proiectele de lege sau propunerile legislative care apar în aceste domenii se înregistrează la ambele Camere ale Parlamemtului.

Se desprinde de aici și ideea că semnarea unei propuneri legislative de către deputați și senatori nu are nici o relevanță pe planul înregistrării acesteia. În astfel de cazuri, înregistrarea propunerii legislative se cere a fi făcută ori de Senat, ori de Camera Deputaților, după cum cer dispozițiile art.75 alin.(1) din Constituție.

1.6. Condiționarea exercitării dreptului de inițiativă legislativă de către parlamentari

Exercitarea de către parlamentari a dreptului de inițiativă legislativă nu are relevanță în ce privește numărul autorilor unei propuneri legislative. Pentru înregistrarea unei propuneri legislative la Camera competentă este suficientă semnătura unui singur parlamentar.

Constituția condiționează exercitarea dreptului de inițiativă legislativă al parlamentarilor de prezentarea materialului normativ sub forma unui proiect de lege(art.74 alin.4). Regulamentul Camerei Deputaților impune acestei Camere ca, la depunerea unei propuneri legislative, aceasta să fie însoțită de o expunere de motive și să fie redatată în forma cerută pentru proiectele de legi(art.92 alin.1). Aceleași exigențe sunt prevăzute și în Regulamentul Senatului.

1.7. Importanța distincției dintre proiecte de lege și propuneri legislative

În literatura de specialitate s-a formulat părerea că divizarea inițiativelor legislative în proiecte de lege (emise de Guvern) și în propuneri legislative (provenite de la parlamentari sau de le cetățeni) este lipsită de sens, în condițiile în care ambele trebuie să clasificare a inițiativelor legislative reprezintă un mimetism inacceptabil, “un mod mecanic” de preluare a unor dispoziții ale Constituției franceze de la 1958, unde nu există o cerință expresă privitoarela redactarea propunerilor legislative sub forma unui proiect de lege. Dacă este adevarat că în legislația franceză nu există o cerință expresă ca o propunere legislativă să fie redactată în forma unui proiect de lege, aceasta se datorează faptului că, în Parlament, nu s-a întâmplat niciodată ca o propunere legislativă să nu respecte regulile impuse pentru redactarea unui proiect de lege.

Constituatul român, în definirea formelor de manifestare a inițiativei legislative, a ținut seama nu numai de concepția franceză, ci și de cea engleză, unde se operează o evident distincție între public bills și private bills. Primele sunt promovate de Guvern, iar cele din urmă de către unii membrii ai Parlamentului, fie din Camera Comunelor, fie din Camera Lorzilor. Distincția dintre proiectele de lege prezentate de Guvern și propunerile legislative, înfațișate sub forma unor proiecte de lege, are proiecții politice (ele pun în evidență originea guvernamentală, parlamentară sau popular a acestora), care se restrâng asupra procedurii parlamentare în materii care privesc prioritatea ce le este acordată și care este diferită în cazul proiectelor guvernamentale față de cele parlamentare sau populare, în această ultimă situație făcându-se distincții care nu sunt lipsite de sens între proiectele opoziției și cele ale majorității parlamentare.

Cu alte cuvinte, distincția dintre propuneri legislative și proiecte de lege este o regulă larg răspândită în materie de procedure parlamentare, pe care Adunarea Constituantă a României a recepționat-o, cu amendamente, în virtutea raționalității sale, fară a prelua “mecanic”, după cum cred o serie de “politologi români”, dispoziții sau chiar capitol din diverse constituții străine.

1.8. Exercitarea inițiativei legislative populare

Potrivit art.74 alin.(1) din Constituția României, cel de al treilea subiect al dreptului de inițiativă legislativă îl constituie un grup format din cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot, proveniți din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative. Manifestarea în fapt a acestei forme a inițiativei legislative este condiționată de adoptarea unei legi în această materie. Deși, în mod formal, Constituția României nu prevede o obligație privitoare la existența unei legi care să reglementeze exercitarea inițiativei populare, această obligație reiese, indirect, din prevederile art.146 lit.(j) în virtutea cărora Curtea Constituțională verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni. Din acest text constituțional se desprinde necesitatea stabilirii prin lege a condițiilor de exercitare a inițiativei legislative cetățenești. În afara unei asemenea legi, Curtea Constituțională nu are cum să verifice condițiile exercitării inițiativei legislative, condiții care trebuie să aibă în vedere posibilitatea identificării semnatarilor propunerii legislative, verificarea autenticității semnăturilor și, pe această cale, a voinței acestora de a susține un proiect de lege.

Această lege reclamată de textele constituționale este Legea nr.189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative, de către cetățeni.

Potrivit acestei legi, promovarea inițiativei legislative a cetățenilor se face sub forma unei propuneri legislative, de către un comitet de inițiativa alcătuit din cel puțin 10 cetățeni cu drept de vot.

Inițiativa legislativă populară este un drept constituțional recunoscut, de regulă, opoziției extraparlamentare. De aceea, art 2 alin.(2) al Legii nr.189/1999 stabilește că nu pot face parte din comitetul de inițiativă persoanele alese în funcție prin vot universal, membrii Guvernului, persoanele numite in funcție de către prim-ministru sau nu pot face parte, potrivit legii, din partide politice.

Responsabilitatea pentru redactarea propunerii legislative a cetățenilor revine comitetului de inițiativă, care trebuie să asigure formularea acesteia în tiparele cerute pentru un proiect de lege. De asemenea, propunerea legislativă se cere a fi motivată printr-o expunere de motive semnată de toți membrii comitetului de inițiativă. Următorul pas în promovarea propunerii legislative îl constituie publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, pe baza avizului prealabil al Consiliului Legislativ.

După publicarea propunerii legislative se trece la realizarea sprijinului popular, prin semnarea de către cetățenii ce drept de vot a listelor de susținători. Aceste liste se întocmesc cu respectarea organizării administrativ-teritotiale a țării și trebuie să cuprindă denumirea propunerii legislative ce face obiectul inițiativei populare și datele de identificare a Monitorului Oficial în care a fost publicată, precum și județul și localitatea în care își au domiciliul sau reședința susținătorii. În rubricile listei vor fi cuprinse: numele, prenumele și domiciliul susținătorilor, menționarea actului de identitate și a codului numeric personal, precum și semnăturile personale ale susținătorilor.

Fiecare pagină a listei de susținători se semnează de către un membru al comitetului de inițiativă sau de o altă persoană împuternicită în scris de comitet pentru a întocmi lista.

Listele semnate de susținători se pastrează în dosare, pe localități, șnuruite și semnate pentru atestarea conținutului, pe coperta a doua, de către un membru sau o persoană împuternicită de comitet.

Atestarea calității de cetățean cu drept de vot și a domiciliului susținătorilor se face dec către primarul localității personal în mediu rural, iar în localitățile urbane de primar sau de către funcționarii primăriei împuterniciți de primar în acest scop.

Originalul listelor de susținători se trimite de Camera sesizată la Curtea Constituțională, aceasta fiind și temeiul verificării din oficiu sau pe baza sesizării Camerei de reflecție a constituționalității propunerii legislative.

După găsirea suportului de susținere necesar, propunerea legislativă se depune la Camera competentă a Parlamentului, însoțită de expunerea de motive și originale cu listele de susținători, precum și de o cerere semnată de membrii comitetului de inițiativă. În cerere se va trece și împuternicirea a cel mult 5 membrii de a reprezenta comitetul de inițiativă în vederea promovării și susținerii inițiativei după înregistrarea acesteia. Înregistrarea propunerii legislative se face în cel mult 6 luni de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial.

Obiectul verificării realizate de Curtea Constituțională îl constituie caracterul constituțional al propunerii legislative, îndeplinirea condițiilor privitoare la publicarea acesteia și la atestarea listelor de susținători, întrunirea numărului minim de susținători (legea enumeră expres această exigentă, deși ea intră în ceea ce numic caracterul constituțional al propunerii legislative), precum și respectarea dispersiei teritoriale a acestora.

Potrivit legii sale organice, Curtea Constituțională se pronunță prin decizie asupra propunerilor de revizuire a Constituției și prin hotărâre, în cazul celorlalte inițiative legislative inițiate de către cetațeni.

În raport cu situațiile de fapt, se pot imagina următoarele variante:

Decizii ale Curții Constituționale în materie de revizuire a Constituției:

Decizii prin care se constată constituționalitatea inițiativei populare de revizuire a Constituției;

Decizii prin care se constată neconstituționalitatea totală sau parțială a propunerii legislative de revizuire a Constituției.

Hotărâri ale Curții Constituționale prin care această instanță se pronunță asupra îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni:

Hotărârile prin care se constată îndeplinirea condițiilor de exercitare a inițiativei legislative de către cetățeni;

Hotărâri prin care se constată neîndeplinirea condițiilor de exercitare a inițiativei legislative de către cetățeni.

În raport cu aceste ipoteze, o primă problemă este legată de deciziile Curții Constituționale. Dispozițiile art.147 din Constituție, care in alin.(4) precizează că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. În virtutea acestui text constituțional, firesc ar fi ca inițiativele populare de revizuire a Constituției declarate constituționale, să-și urmeze cursul în cadrul procedurii parlamentare, așa cum precizează art.7 al Legii nr.189/1999. Tot atât de firesc este ca deciziile Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea totală a unei propuneri legislative de revizuire a Constituției să oprească procesul legislativ în fața dezbaterilor parlamentare. Atunci când neconstituționalitatea este parțială, Parlamentul este dator să o elimine. Aceasta presupune că, dacă o inițiativă populară de revizuire a Constituției a fost declarată, în întregime, neconstituțională, drumul său legislativ să fie oprit prin obligativitatea deciziei Curții Constituționale.

În privința inițiativelor populare de revizuire a Constituției declarate parțial neconstituționale, procesul legislativ ar trebui să aibă în vedere înlaturarea aspectelor neconstituționale. În acest sens, Legea nr.189/1999 stabilește că decizia Curții Constituționale se comunică președintelui Camerei care a sesizat-o și se publică în Monitorul Oficial al României, după care începe procedura parlamentară de legiferare.

1.9. Limitele exercitării dreptului de inițiativă populară în materie legislativă

Alături de determinarea subiecților excusivi ai dreptului de exercitare a inițiativei legislative populare, este necesar să precizăm că, în afara unor restricții ce urmează a fii proiecte de lege, există unele interdicții constituționale relative la exercitarea acestui drept.

Pentru înțelegerea exactă a acestor restricții de natură constituțională, este necesar să precizăm că dreptul de inițiativă legislativă populară este recunoscut unui grup important al populației care nu beneficiază de un posibil acces la promovarea în Parlament a unui proiect de lege. Cu alte cuvinte, exercitarea acestui drept este rezervată opoziției care se situează în afara Parlamentului (opoziției extraparlamentare). Acest segment al populației poate simți la un moment dat nevoia forțării legislativului printr-o inițiativă proprie, susținută de o largă bază populară, care o poate face accesibilă în Parlament. Menționăm că Parlamentul, atât în acest caz, cât și în altele, nu este obligat să adopte propunerea legislativă susținută de 100.000 de cetățeni, după cum nu este ținut să adopte nici alte cereri cu care este sesizat.

O problemă distinctă, care se pune în legătură cu exercitarea inițiativei populare, are în vedere fapul că propunerile legislative formulate de cetățeni în temeiul art.74 alin.(1) din Cobstituția României nu pot avea ca obiect:

Probleme fiscale;

Probleme cu caracter internațional;

Amnistia și grațierea.

Aceste restricții în exercitarea dreptului de inițiativă populară sunt impuse de art.74 alin.(2) din Legea noastră dundamentală, în virtutea faptului că ele vizează problemele generale ale guvernării statale și ar putea prejudicia, în procesul legiferării, interesul general, prin promovarea intereselor unui grup restrâns de cetățeni cu drept de vot, în dauna unui corp electoral catre a promovat o majoritate parlamentară de guvernare și un program legislativ care poate fi viciat prin ordonanțarea legală a unei ordini juridice particulare.

1.10. Problema limitării numărului subiecților dreptului de inițiativă legislativă

În această materie, se pune chestiunea modului de reflectare a intereselor diferitelor categorii și grupuri sociale pe plan legislativ. În mod aparent, prin limitarea posibilităților de sesizare a Parlamentului la nivel de Guvern, parlamentari și la potențialii susținători ai unei inițiative populare, șansele diferitelor componente ale societății de a-și vedea o reflectare adecvată a intereselor în Parlament par a fo diminuate sau chiar imposibil de realizat. Adeseori reprezentarea acestor interese în Parlament este inexistentă. Cu toate acestea, reflectarea lor în procesul de guvernare a societății nu este absentă.

Acest fapt se datorează regulilor democrației parlamentare, care, pe de o parte, îi pun pe reprezentanții diferitelor grupuri sociale să se înroleze „politic”, adică să adere la acele forțe politice care le por susține interesele la toate nivelele, de la primărie și până la Parlament. Cu alte cuvinte, grupurile sociale mici nu-și pot promova interesele proprii în afara unei umbrele electorale care să le acorde un sprijin politic în caz de victorie. Ele riscă să piardă acest sprijin prin neobținerea numărului necesar de voturi pentru includerea doleanțelor proprii în planul intereselor ocrotite guvernamental.

Problematica restrângerii dreptului de inițiativă legislativă imbracă și un alt aspect, în virtutea Constituției României, președintele nu figurează printre factorii înzestrați cu dreptul de inițiativă legislativă în domeniul legilor organice și ordinare.

1.11. Alte elemente component ale dreptului de inițiativă legislativă

Dreptul de inițiativă legislativă prevăzut de art.74 din Constituția României nu este în întregime reglementat de acest text constituțional. Expresia constituțională a dreptului de inițiativă legislativă devine completă numai în urma recunoașterii dreptului la amendamente și a dreptului la subamendamente. Aceste drepturi dau conținut activității legislative a membrilor Parlamentului, care în virtutea poziției puterii legiuitoare în stat nu pot rămâne pasivi la proiectele de lege promovate de Guvern și nici la propunerile legislative izvorâte din inițiativa unor parlamentari sau a cetățenilor.

Parlamentul este organul reprezentativ supreme al poporului roman și unica autoritate legiuitoare a țării. Din acest text constituțional se desprinde idea că Parlamentul nu este o simplă mașină de vot care lasă să treacă proiectele de lege în forma transmisă de Guvern. Dimpotrivă, aceste proiecte de lege, ca și propunerile legislative sunt supuse examinării politice a reprezentanților poporului. În acest sens, materialul normativ supus examinării parlamentare este trecut prin sita intereselor politice, susținute în Parlament de reprezentanții poporului, reprezentati prin alergeri libere în cadrul unui scrutin care facilitează exprimarea pluralismului politic. În acest proces de examinare a proiectului de lege ori a propunerii legislative se naște și se manifestă dreptul de a depune amendamente, respecti dreptul de a modifica, de a complete ori de a suprima anumite elemente ale proiectului de lege supus examinării forului legislativ.

În virtutea pluralismului politic, dreptul de a amenda un proiect de lege este însoțit de dreptul la subamendamente, adică de dreptul de a face propuneri de modificare a conținutului unui amendament.

Susținerea constituțională a dreptului parlamentarilor de a prezenta amendamente și subamendamente derivă din prevederile art. 74 al Legii fundamentale și din reglementările cuprinse la art. 75 al Constituției, care admit că proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere pot fi diferite de cele adoptate de cealaltă Cameră. Cu alte cuvinte, într-un system bicameral, în examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative se poate ajunge la forme diferite ale acestora, forme datorate modificării proiectului inițial prin amendamente și subamendamente, votate în plenul fiecărei Camere.

Toate acestea sunt dispoziții constituționale care susțin că dreptul de inițiativă legislativă are trei component: 1) dreptul de a sesiza una din Camerele Parlamentului cu un proiect de lege; 2) dpretul parlamentarilor și al Guvernului de a prezenta amendamente la proiectul de lege sau la propunerea legislativă și 3) dreptul acelorași subiecți prevăzuți la pct.2 de aprezenta subamendamente la amendamentele propuse de Guvern ori de parlamentari.

1.12. Exercitarea dreptului de inițiativă legislativă

În exercitarea dreptului de inițiativă legislativă, prevăzut de art.74 din Constituție, Guvernul depune proiectul de lege mai întâi la Camera competent să-l adopte ca primă Cameră sesizată, cu excepția cazurilor în care proiectul de lege se examinează în ședința comună a Camerelor. În această ultimă situație Guvernul trimite proiectul de lege ambelor Camere.

Ca regulă generală, proiectul de lege, inițiat de Guvern, însoțit de expunerea de motive, se trimite camereoi sesizate cu examinarea primară a acestuia, sub semnătura primului-ministru. În adresa semnată de primul-ministru este necesar, să se prevadă expres intenția Guvernului de a-și exercita dreptul de inițiativă legislativă prin sesizarea Camerei respective cu proiectul de lege în cauză. O dată cu sesizarea acestei Camere cu un proiect de lege, acesta este trimis spre informare și celeilalte Camere.

Proiectele de lege transmise Parlamentului se înregistrează la Biroul permanent al Camerei Deputaților sau, după caz, la Biroul permanent al Senatului.

Proiectul Legii bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat, proiectele de lege privitoare le rectificarea acestor bugete, la contul de execuție bugetară, precum și proiectul legii privind statutul deputaților și senatorilor se transmit ambelor Birouri permanente, numai înregistrarea lor simultană fiind generatoare de efecte juridice pe planul exercitării dreptului de inițiativă legislativă.

În cazul în care doar una din Camere ar fi sesizată cu asemenea proiecte de lege, cealaltă Cameră nu s-ar putea angaja în examinarea în comun a acestora, deoarece comisiile permanente ale Camerei sesizate nu ar putea fi convocate de Birourile permanente în ședințele comunecu comisiile permanente ale celeilalte Camere. În felul acesta nu s-ar putea emite un raport unic, absolute necesar examinării proiectului de lege în ședința comună a celor doua Camere.

În felul acesta, nu s-ar putea emite un raport unic, absolute necesar examinării proiectului de lege în ședința comună a celor doua Camere, în conformitate cu prevederile art.65 alin.(2) lit b) și j) din Constituție.

În privința exercitării dreptului de inițiativă legislativă al parlamentarilor, acesta se exercită de catre deputați sau de către senatori prin sesizarea mai întâi a Camerei competente să adopte propunerea legislativă,redactată sub forma unui proiect de lege. Această propunere legislativă se înregistrează la Biroul permanent al Camerei competente de către semnatarul sau semnatarii acesteia.

Întregistrarea prupunerii legislative are ca efecte juridice imediate solicitarea avizelor și a punctelor de vedere cerute de lege, respectiv a avizului Consiliului Legislativ, al Consiliului Economic și Social, al Consiliului Supream de Apărare a Țării, dacă este cazul, și a punctului de vedere al Guvernului în situația în care propunerea legislativă presupune modificări în sistemul bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat.

Exercitarea dreptului de inițiativă legislativă al cetățenilor este condiționată, potrivit Legii privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, de existența unui comitet de inițiativă, care să acționeze în numele celor 100.000 de cetățeni semnatari ai acesteia. Propunerea legislativă redactată sub forma unui proiect de lege, care dă impresia acestei inițiative populare, trebuie depusă de către comitetul de inițiativă, la Camera competentă a Parlamentului, fiind însoțită de listele susținătorilor.

Înregistrarea inițiativei populare la Biroul permanent al Camerei competente acre ca efect juridic imediat obligarea biroului în cauză la trimiterea propunerii legislative, împreună cu documentele însoțitoare (expunerea de motive, lista de semnături, confirmarea înregistrării la Biroul permanent), la Curtea Constituțională, în vederea verificării îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.

CAPITOLUL II. Avizarea proiectelor de lege și propunerilor legislative

Proiectele de lege și propunerile legislative, înainte de a fi supuse Parlamentului spre dezbatere, se cer a fi avizate în toate cazurile, de către Consiliul Legislativ iar, în unele situații, de către Consiliul Economic și Social, Curtea de Conturi, Consiliul Suprem de Aparare a Țării sau Consiliul Uniunii Europene, în special în domeniul concurenței și al ajutoarelor de stat.

Avizul Consiliului Legislativ

Legea nr.73/1993 pentru înfințarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ prevede în mod expres că proiectele de lege și propunerile legislative se supun dezbaterii Parlamentului cu avizul Consiliului Legislativ.

Consiliul Legislativ este organul consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații și ține evidența oficială a legislației României. În activitatea de avizare, Consiliul Legislativ urmărește să sugereze inițiatorilor proiectului legislativ idei legate de asigurarea concordanței acestuia cu prevederile Constituției, cu reglementări internaționale la care România este parte, în special cu cele din domeniul drepturilor omului, precum și cu acquis-ul comunitar, precum și cu ansamblul legislației în vigoare. De asemenea, efortul Consiliului Legislativ se îndreaptă asupra respectării normelor de tehnică legislativă, asupra elimimării oricărei antinomii juridice din textul proiectului analizat ori care apare între acesta și restul reglementărilor în vigoare.

Consiliul Legislativ este preocupat și de semnarea unor eventuale goluri legislative sau a unor relații sociale care rămân în afara reglementării juridice propuse, relevând consecințele pozitive sau negative ale acestora. De o importanță deosebită în activitatea Consiliului Legislativ se bucură aspectele redacționale legate de stilul și arhitectura actului normativ.

Din prevederile Constituției rezultă că sfera de competență a Consiliului Legislativ se extinde la toate autoritățile publice care emit acte normative, inclusiv la autoritățile administrației publice locale. Sub acest aspect, Consiliul Legislativ este asimilat unei autorități administrative cu competență specială, care își exercită rolul consultativ asupra tuturor autorităților publice care emit acte normative, indiferent de denumirea acestora (legi, hotărâri, ordonanțe, ordine, instrucțiuni, decizii, etc.)

Natura administrativă a Consiliului Legislativ derivă din specializarea sa de a formula avize pentru toate autoritățile care emit norme juridice. Cu alte cuvinte, Consiliul Legislativ nu poate face parte din puterea legislativă, nici din puterea executivă și nici din puterea judecătorească. El este o autoritate administrativ autonomă, pusă sub autoritatea Parlamentului, pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației României. Deșii funcțiile constituționale ale Consiliului Legislativ sunt atotcuprinzătoare, legea sa organică este restrictivă. Sub acest aspect, dreptul Consiliului Legislativ de a aviza orice proiect de act normativ este restrâns la avizarea proiectelor de legi, a propunerilor legislative, a proiectelor de ordonanțe și de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului.

Din punct de vedere al legii, se pot deduce că numai actele legislative supuse Parlamentului sunt adoptate și actele normative ale Guvernului intră în competențe de avizare a Consiliului Legislativ, în totalitatea lor. Guvernul are posibilitatea de a aprecia dacă un act pe care îl emite sau nu este normativ și, ca atare, poate suprima cenzura Consiliului Legislativ. De asemenea, potrivit legii, ramân în afara controlului acestei autorități publice actele normative emise de ministere, alte autorități ale administrației publice centrale și locale.

Neatribuirea unei asemenea competențe, prin lege, de la avizul Consiliului Legislativ, actele normative ale ministerelor și ale celorlalte autorități ale administrației publice de stat și actelor administrative ale autorităților publice locale. În privința actelor normative ale administrației ministeriale și extraministeriale, acestă acceptare se justifică doar prin motive de oportunitate, dictate de amploarea activității Consiliului Legislativ, în prima etapă de funcționare. Ca atare, pe măsura organizării complexe a Consiliului Legislativ se impune o modificare a legii, care să introducă obligativitatea avizului și în cazul actelor normative ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale ale administrației publice. Nimic nu poate justifica excluderea acestora de la aviz, atât timp cât actele normative ierarhic superioare sunt supuse avizului consultativ al Consiliului Legislativ.

În privința actelor normative emise de autoritățile administrative locale, considerăm că un astfel de aviz nu este necesar. Această concluzie se desprinde din principiul autonomiei locale și din reglementările constituționale care instituie numai un control posterior asupra activității desfășurate de aceste autorități, control exercitat pe cale judecătorească de către prefect sau alte persoane interesate.

În fond, avizul Consiliului Legislativ este un aviz consultativ, care îl obligă pe cel care emite acte normative să-l solicite întotdeauna, fără ca prin aceasta să fie obligat să se conformeze conținutului său. Dar nesolicitarea avizului consultativ reprezintă o cauză de inadmisibilitate a luării în discuție a proiectului de act normativ.

Nerespectarea de către una din Camerele Parlamentului a aceste obligații atrage neconstituționalitatea legii, ea putând fi constatată de către Curtea Constituțională. În cazul în care Guvernul nu respectă acestă cauză de inadmisibilitate, actul pe care îl emite este ilegal. Riscul ultim, însă, cade în sarcina autorităților administrației publice ce emit acte normative, care, în măsura în care nu sunt legale, atrag răspunderea juridică a acestora.

În raporturile cu Parlamentul, Consiliul Legislativ avizează și amendamentele formulate la proiectele de lege sau la propunerile legislative, dacă președintele comisiei sesizate în fond cu examinarea acestora formulează o astfel de cerere.

Una din sarcinile cele mai importante ale Consiliului Legislativ rezidă în asigurarea coerenței legislației României, în acest sens el având atribuția de a examina conformitatea legislației cu prevederile și principiile Constituției și de a efectua studii pentru sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației. În toate cazurile, constatările Consiliului Legislativ se transmit Parlamentului sau Guvernului sub forma unor inițiative legislative ori normative, care urmează a fi însușite de cei cărora le sunt adresate.

În concordanță cu atribuțiile sale, Consiliul Legislativ este împuternicit de lege cu ținerea evidenței oficiale a legislației și cu informatizarea acesteia. Atunci când avem în vedere evidența legislației României, considerăm că din sfera acesteia nu pot lipsi legile, deciziile Curții Constituționale, ordonanțele și hotărârile Guvernului, actele normative ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale ale administrației publice. Ținerea evidenței oficiale nu poate fi concepută ca un act în sine. De aceea, Consiliul Legislativ trebuie să facă publică starea legislației României, prin coordonarea elaborării și editării de repertorii legislative și de culegeri de acte normative.

Propunerile legislative se înregistrează la una din Camerele Parlamentului și se trimit Consiliului Legislativ de către secretarii generali ai acestora; proiectele de legi, de ordonanțe sau de hotărâri se trimit Consiliului Legislativ de secretarul general al Guvernului înainte de a fi supuse dezbaterii în Guvern.

În toate cazurile, avizul se limitează la probleme de constituționalitate, de redactare în spiritul metodologiei legislative și de sistematizare a legislației, fiind interzise orice intervenții cu caracter politic în cuprinsul avizului.

Avizul Consiliului Economic și Social

Consiliul Economic și Social este un organism tripartit, de interes public, constituit în vederea realizării dialogului social dintre Guvern, sindicate și patronat, pentru stabilirea climatului de pace social.

Consiliul Economic si Social este o autoritatea administrativă autonomă care are rolul de a analiza situația economică și socială a țării și de a face propuneri privitoare la restructurarea și dezvoltatea economiei naționale, la privatizarea agenților economici, la relațiile de muncă, la politica salarială, la protecția socială și ocrotirea sănătății, la problemele de învățământ și cercetare științifică.

Realizarea rolului consultativ al Consiliului Economic și Social este definită de art.6 al legii sale de organizare, în virtutea căruia el formulează avize la proiectele de hotărâri și ordonanțe ale Guvernului și la proiectele de legi ce urmează a fi prezentate spre adoptarea Parlamentului. Din modul de formulare a acestui text de lege rezultă că acestui organism îi sunt supuse spre avizare numai proiectele de acte normative care emană de la Guvern, respectiv proiectele de hotărâri, de ordonațe și proiectele de legi. Aceste proiecte de acte normative sunt supuse avizului consultativ al Consiliului Economic și Social numai în măsura în care ele intră sub incidența prevederilor art. 5 din lege și se referă la restructurarea și dezvoltarea economiei naționale, la privatizarea agenților economici, la relațiile de muncă, la politica salarială, la protecția socială și la ocrotirea sănătății, respectiv la învățământ și cercetarea științifică.

Se poate observa din formularea textului legislativ, că legiuitorul a înțeles să supună Consiliului Economic și Social spre avizare doar proiecte de lege, fiind exceptate propunerile legislative care nu intră sub incidența prevederilor art.5 din Constituția României. Cu toate acestea, cele două Birouri permanente ale Camerei Deputaților și Senatului, la insitențele Consiliului Economic și Social, au decis să-i transmită acestuia spre avizare și propunerile legislative, formulate de deputați sau senatori, în măsura în care ele intră sub incidența competențelor Consiliului Economic și Social.

Potrivit legii sale organice, Consiliul Economic și Social este dator să-și elaboreze avizul său consultativ în termen de 10 zile calendaristice de la primirea solicitării, în cazul proiectelor de hotărâri, de ordonanțe sau de legi ordinare. În cazul proiectelor de legi organice, acest termen este de 20 de zile calendaristice.

Depășirea acestui termen nu afectează proiectul actului normativ, acesta continuându-și drumul spre adoptare, cu menționarea nerespectării termenului de avizae de către Consiliul Economic și Social.

. Avizul Consiliului Suprem de Apărare a Țării

În temeiul Legii nr.415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem al Apărării, în rândul atribuțiilor acestuia a fost introdusă și atribuția de avizare a proiectelor de acte normative inițiate sau emise de Guvern.

Așa cum rezultă din art.4 lit.c) pct.2 și lit d) această autoritate administrativă autonomă avizează proiectele de acte normative inițiate sau emise de Guvern care privesc securitatea națională, organizarea generală a forțelor armate și a celorlalte instituții cu atribuții în domeniul securității naționale, organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare, propunerile de buget ale instituțiilor cu atribuții în domeniul securității naționale, alocațiile bugetare destinate ministerelor și serviciilor cu atribuții în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, condițiile de intrare,trecerea sau staționarea pe teritoriul României a trupelor străine, numirea în funcțiile prevăzute în statele de organizare cu grad de general locotenent, viceamiral, precum și cele similare sau superioare acestora.

Avizul Consiliului Suprem de Apărare a Țării poate fi solicitat de către Guvern, înainte de discutarea proiectelor de acte normative emise sa inițiate de Guvern în domeniile mai sus menționate.

Considerăm că acest aviz este unul consultativ care trebuie să fie cerut întotdeauna de către Guvern, dar nu este obligatoriu pentru forma finală a proiectului actului normativ.

. Avizul Curții de Conturi

Potrivit Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, această autoritate administrativă autonomă emite un aviz facultativ la cererea Senatului, Camerei Deputaților sau Guvernului. Caracterul facultativ al acestui aviz rezultă din fapul că el urmează a fi emis la cererea Senatului, a Camerei Deputaților sau a Guvernului.

Senatul sau Camerlor Deputaților pot solicita Curții de Conturi un aviz cu privire la proiectul bugetului de stat și proiectele de lege în domeniul finanțelor și al contabilității publice sau prin aplicarea cărora ar rezulta o diminuare a veniturilor sau o majorare a cheltuielilor aprobate prin legea bugetară.

În ceea ce privește avizul solicitat de Guvern sau de către ministere privitor la înființarea unor organe de specialitate în subordinea lor trebuie făcute câteva precizări. În primul rând acest aviz este un aviz conform, în sensul că inezistența acestuia sau conținutul său negativ opresc ministerele și Guvernul de a înfința organe de specialitate în subordinea lor.

În al doilea rând, Curtea de Conturi poate emite astfel de avize numai dacă legea recunoaște posibilitatea Guvernului și a ministerelor de a înființa organe de specialitate în subordinea lor. Aceste ultime precizări sunt dispuse de art.117 din Constituție, fără a se reflecta, ca atare, în legea Curții de Conturi, care se află în acest punct de vedere în contradicție cu prevederile constituționale.

În aceste condiții, pentru aplicarea art.41 lit.b) din legea Curții de Conturi este necesar să fie avute în vedere dispozițiile art.117 din Constituția României.

Avize europene

La 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona. Acesta conține o versiune consolidară a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, astfel cum au fost modificate prin Tratatul de la Lisabona.

În virtutea acestor tratate și a prevederilor Constituției României, aderarea României la tratatele constituționale ale Uniunii Europene are drept scop transferarea unor atribuții către instituțiile comunitare și exercitarea în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate.

În virtutea faptului că România, în calitatea sa de stat suveran, care a devenit membru al Uniunii Europene, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Ca atare, la elaborarea actelor normative la nivel material trebuie să țină seama de aceste dispoziții ale acestora pentru a nu se crea diferite antinomii între dreptul comunitar și dreptul național.

În noua formulare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, instituțiile europene adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Regulamentul are aplicabilitate generală și se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru, dar lasă autorităților naționale posibilitatea de a găsi forma și mijloacele prin care rezultatul trebuie atins. De asemenea, decizia este obligatorie în toate elementele sale. Recomandările și avizele nu sunt obligatorii.

În procesul amortizării legislației naționale cu dreptul comunitar trebuie avute în vedere doua direcții principale.

Într-un prim caz, Parlamentul Național primește propunerile elaborate de Parlamentul European și de Consiliul de Miniștri, urmând a se pronunța asupra acestora printr-un aviz motivat privind respectarea principiului subsidiarității în proiectul de act legislativ cu care a fost sesizat.

În al doilea caz, raporturile dintre statele naționale și Uniunea Europeană au în vedere sentințele judecătorești, astfel de fiecare dată când instanțele judecătorești naționale au dubii cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validarea actelor adoptate de instituțiile acesteia pot cere, cu titlu preliminar, Curții de Justiție a Uniunii Europene o decizie clarificatoare.

În ambele situații ne găsim în fața unor avize sui generis care au rolul de a permite aplicarea concomitentă a dreptului comunitar și a dreptului național, ținându-se seama de principiul subsidiarității.

CAPITULUL II. Etapa parlamentară a elaborării legii

A. Prima lectură

Proiectele de lege și propunerile legislative înregistrate la Birourile pemanente ale Camerelor sunt aduse la cunoștință deputaților și senatorilor prin multiplicare și distribuire și prin anuntarea lor în primă ședență publică ce urmează ședinței Biroului permanent în care sunt prezentate. În acestă ședință a Biroului permanent, la propunerea Secretarului General al Camerei, se stabilește comisia permanentă care examinează în fond proiectul de lege sau propunerea legislativă, precum și comisiile sesizate pentru prezentarea de avize.

De regulă, Biroul permanent stabilește o singură comisie permanentă pentru examinarea în fond a proiectului de lege, ținând seama de obiectul principal al reglementării. Există însă și cazuri în care proiectul de lege, datorită complexității sale, poate atrage competența a două sau mai multe comisii permanente. În asemenea situații, Biroul permanent poate decide ca proiectul de lege să fie trimis spre examinare în fond la toate comisiile interesate.

3.1 Conflictele de competență

Competența comisiilor permanente privitoare la examinarea proiectelor de lege este stabilită în regulamentele parlamentare. În virtutea acestor reglementări pot exista conflicte pozitive sau negative de competență.

3.2 Conflictele pozitive de competență

Au ca punct de pornire contestația unei comisii permanente, alta decât cea sesizată de Biroul permanent, cu privire la respectarea dreptului său de a examina în fond un proiect de lege atribuit altei comisii permanente. În astfel de cazuri, Biroul permanent are posibilitatea să tranfere respectivul proiect de lege la comisia care îl solicită. De asemenea, el poate să respingă cererea Comisiei sau poate să decidă ca examinarea proiectului de lege sau propunerii legislative să se finalizeze printr-un raport comun al celor doua comisii aflate în conflict de competență.

3.3 Conflictele negative de competență

Presupun ca una sau mai multe comisii sesizate în fond cu examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative să își decline competența în favoarea altei comisii. Și în astfel de situații, decizia aparține Biroului permanent care va hotărî cărei comisii îi revine examinarea în fond a proiectului de lege. În cazul în care cererile comisiilor nu sunt acceptate de Biroul permanent, ele se supun plenului Camerei. Regulile privitoare la examinarea în fond a proiectelor sau a propunerilor legislative de către comisiile permanente se aplică și în cazul conflictelor de competență ce pot apărea în situația avizării unor proiecte de lege sau propuneri legislative.

Sesizarea Parlamentului cu un proiect de lege sau o propunere legislativă se aduce la cunoștință membrilor Camerei la care a fost înregistrată, de către președintele acesteia, în proxima ședință publică. Cu acest prilej, se pot pune în discuție de către deputați sau senatori problemele legate de transmiterea la o comisie sau la alta a proiectului de lege sau a propunerii legislative, inclusiv neacceptarea acesteia.

Regulamentele parlamentare formulează atfel normele unei prime lecturi asupra proiectului de lege. Această primă lectură rămâne însă incompletă, deoarece ea nu permite parlamentarilor să decidă prin vot, în această fază, asupra respingerii proiectului de lege sau propunerii legislative, oprind astfel cursul inutil al acesteia în procesul legislativ.

Proiectele de lege și propunerile legislative pot fi retrase de către inițiatori până la intrarea acestora pe ordinea de zi a Camerei respective.

3.4 Examinarea în comisiile permanente a proiectului de lege sau a propunerii legislative

Proiectele de lege și propunerile legislative sunt supuse examinării deputaților și senatorilor în comiiile sesizate în fond sau pentru avize. Examinarea în cadrul comisiilor are la bază proiectul prezent de inițiator, amendamentele și subamendamentele deputaților sau ale senatorilor ori ale Guvernului, precum și opiniile specialiștilor prezente în avizele Consiliului Legislativ, Consiliului Economic și Social, Consiliului Suprem de Apărare a Țării, Curții de Conturi sau avizele europene, în punctul de vedere al Guvernului ori în opiniile departamentelor legislative ale celor două Camere.

Examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în cadrul unei comisii permanente poate începe în orice zi ce urmează sesizării acesteia. Deputații, senatorii, grupurile parlamentare și Guvernul pot prezenta amendamente la orice proiect de lege sau propunere legislativă. Aceste amendamente se depun la comisia sesizată în fond.

Sarcina Comisiei sesizate în fond este de a propune Camerei un punct de vedere de specialitate asupra proiectului de lege sau propunerii legislative. În finalizarea acestui punct de vedere care va fi propus Camerei, comisia trebuie să întocmească un raport în care să fie consemnate opiniile sale cu privire la textul inițial al proiectului de lege sau al propunerii legislative, la avizele prezente în scris de către celelalte comisii permanente, la amendamentele scrise promovate de parlamentari, grupurile parlamentare și Guvern.

În mod obișnuit, în cursul examinării proiectului de lege în comisiile permanente, se formulează amendamente de către membrii acestora. Aceste amendamente, orale, trebuie să aibă același regim ca amendamentele scrise, ele urmând a fi înscrise în raportul comisiei însoțite de motoivațiile de rigoare.

A doua lectură.

Dezbaterea în plenul Camerei a proiectului de lege sau a propunerii legislative

Dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracție de evaluarea acesteia în plenul celor doua Camere ale Parlamentului nostru bicameral. Dacă, adeseori, bicameralismul este criticat sub aspectul utilității sale, tot la fel de des se uită că el este util prin complementarietate. Ceea ce o Cameră uită să reglementeze, cealaltă o complementează; ceea ce o Cameră reglementează parțial, cealaltă poate completa și finaliza; acolo unde reglementările juridice sunt imperfecte și voluntariste, ele pot fi transformate în soluții apte de a fi transpuse în viață de autoritățile publice.

Dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în plenul unei Camere parlamentare cunoaște două etape: dezbaterea generală și dezbaterea pe articole.

Dezbaterea generală

Dezbaterea generală începe cu prezentarea de către inițiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului sau propunerii legislative, precum și a raportului comisiei sesizate în fond, prezentat de președintele acesteia sau raportul desemnat în acest scop.

Este etapa motivării politice a atitudinii grupurlor parlamentare față de un proiect de lege sau o propunere legislativă. În cadrul acestei etape, introducerea pe ordinea de zi a proiectului de lege sau a propunerii legislative este diferită de la o Cameră la cealaltă. Astfel, la Camera Deputaților, stabilirea proiectului ordinii de zi revine Biroului permanent, decizia ultimă fiind în sarcina Comitetului liderilor grupurilor parlamentare, organism constituit din liderii grupurilor parlamentare sau din locțiitorii acestora, care hotărăsc cu majoritatea rezultată din ponderea votului fiecărui membru prezent. Ponderea este dată de proporția grupului parlamentar în numărul total al deputaților, conform configurației politice inițiale. Comitetul este condus de Președintele Camerei Deputaților, care nu are drept de vot.

În practica activității parlamentare se poate constata că, în virtutea regulamentelor parlamentare, nici o problemă care poate face obiectul dezbaterii parlamentare nu poate fi exclusă de pe ordinea de zi. Există astfel o ordine de zi generală în care sunt înscrise toate proiectele de lege și propunerile legislative cu care este sesizată Camera Deputaților și care au fost examinate în comisiile permanente, urmănd ca ordinea acestora pe listă să fie propusă de Biroul permanent. Practic, Secretarul general al Camerei Deputaților sau al Senatului conturează un proiect al ordinii de zi, în care este obligat să includă automat toate proiectele de lege și propunerile legislative cu privire la care există un raport depus al comisiei sesizate în fond. Biroul permanent este chemat să propună săptămânal prioritățile care se au în vedere în examinarea problemelor înscrise pe ordinea de zi generală. În final ordinea de zi săptămânală a Camerei Deputaților este decisă, de regulă, în ziua de miercuri a săptămânii anterioare.

La Senat proiectul ordinii de zi se stabilește de Biroul permanent și se aprobă cu votul majorității senatorilor.

Dezbaterea generală a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative este precedată de prezentarea de către inițiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului de lege. Prezentarea făcută de către inițiator sau de reprezentantul acestuia este urmată de raportul Comisiei permanente sesizate în fond, care poate fi expus de președintele acesteia sau de un raport deemnat de Comisie.

Regula generală privitoare la dezbaterea proiectelor de lege și a propunerilor legislative o constituie urmărirea acestora ecvențială conform numărului de ordine. Cu alte cuvinte, președintele care conduce ședința Camerei este dator să urmărească ordinea în care proiectele de lege sau propunerile legislative sunt înscrise pe agenda de lucru a Camerei.

Examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în cadrul dezbaterii generale este asigurată de către un reprezentant al fiecărui grup parlementar, care poate să-și exprime punctul de vedere cu privire la proiectul de lege eliminându-se orice altă intervenție. O interdicție comună, prezentă în ambele regulamente, are în vedere inadmisibilitatea amendamentelor în faza dezbaterii generale a proiectului sau a propunerii legislative.

Dezbaterea generală se încheie, cu prezentarea punctului de vedere al inițiatorului proiectului de lege sau al propunerii legilative.

În mod logic, dezbaterea generală este urmată de dezbaterea pe articole a proiectului de lege sau a propunerii legislative. Există o singură excepție. În situația în care comisia sesizată în fond, prin raportul său, propune respingerea proiectului de lege, președintele Camerei este dator să supună la vot propunerea comisiei. Această propunere se aprobă cu votul majorității membrilor prezenți, indiferent de natura legii.

Această soluție este sprijinită de faptul că nici un text constituțional nu obligă la întrunirea unei majorități absolute sau calificate în cazul respingerii unui proiect de lege. Astfel de majorități sunt solicitate doar la adoptarea proiectelor de lege. Dacă propunerea comisiei este respinsă se trece la dezbaterea pe atricole a proiectului de lege sau a propunerii legislative.

Dezbaterea pe articole

Dezbaterea pe articole a proiectului de lege sau a propunerii legislative reprezintă a doua fază a dezbaterii parlamentare. Utilitatea ei derivă din exigențele democrației contituționale, care impun parlamentului obligația de a exprima vis-a-vis de electoratul său în toate problemele ce sunt supuse Parlamentului spre soluționare. Dezbaterea pe articole are loc numai atunci când în raportul comisiei sesizate în fond există amendamente respinse sau admise. Parlamentarii pot lua cuvântul numai la articolul la care au fost făcute amendamente. Acestă regulă este valabilă și pentru Guvern.

Dezbaterea pe articole a proiectului de lege începe cu titlul acestuia. Titlul proiectului de lege trebuie să fie scurt, concis și precis. El trebuie să se constituie într-un adevărat act de identitate a legii. Prin titlul său, legea se identifică. El permite celui care o caută să o regăsească în ansamblul actelor normative și să-i determine poziția pe care o ocupă în sistemul legislativ.

Dezbaterea pe articole are rolul de a observa dacă intențiile inițiatorului corespund cu cele ale legiuitorului, dacă voința celui care stă în spatele proiectului de lege coincide cu voința legiuitorului. Pe acest fond, dezbaterea parlamentară cunoaște dimensiuni extrem de diverse, care pun în evidență interesele diferitelor categorii sociale.

Limitarea dreptului la amendamente sau subamendamente reprezintă o problemă care devine acută în zilele noastre.

Dacă la începutul noii vieți parlamentare în România, intervențiile deputaților sau ale senatorilor în procesul parlamentar nu aveau nicio restricție, astăzi după două decenii de pluralism politic, de parlamentarism și de acces la democrația parlamentară, raționalizarea intervențiilor aleșilor poporului este de o acută actualitate. Se cer astfel a fi eliminate intervențiile nejustificate ale parlamentarilor în susținerea unui text al unui proiect de lege sau pentru eliminarea acestuia. Ca atare se cere suprimarea din regulamentele celor două Camere a dispozițiilor permisive privitoare la formularea de noi amendamente scrise sau orale în timpul dezbaterii în plen pe articole a proiectului de lege sau a propunerii legislative.

Suspendarea dezbaterii proiectului de lege sau a propunerii legislative

Viața parlamentară în materie legislativă, în regimurile politice raționalizate, este un aparj al comiiilor parlamentare. Aici se decide soarta ideilor politice, a proiectelor de lege și a propunerilor legislative. Votul în plenul Camerelor este o formalitate care confirmă sau infirmă o decizie dispusă de o comisie parlamentară. În cele mai multe cazuri, votul Camerei este conform cu votul comisiei. Cu toate acestea, este posibil ca în examinarea unui proiect de lege în plenul unei Camere lucrurile să e împotmolească. Această împotmolire poate avea cauze diferite. Ea se poate datora faptului că un amendament poate prezenta consecințe importante asupra structurii sau conținutului legii ori poate genera consecințe negative pe planul asimilării legii în sistemul dreptului. În asemenea cazuri, este necesar ca soluționarea unor asemenea situații contrastate să fie supusă din nou comisiei sesizate în fond.

Ca urmare, atât Camera Deputaților, cât și Senatul pot hotărî ca, în asemenea situații, să se procedeze la suspendarea dezbaterii proiectului de lege sau a propunerii legislative, până la prezentarea unui nou punct de vedere al comisiei sesizate în fond.

Organizarea dezbaterii proiectului de lege sau a propunerii legilative

În cadrul procedurii privitoare la dezbaterea pe articole a proiectului de lege sau a propunerii legislative, regulamentele parlamentare stabilesc anumite priorități. Astfel sunt luate în discuție, în primul rând, amendamentele prin care se propune eliminarea unor texte cuprinse în articolul supus dezbaterii. După epuizarea amendamentelor care presupun suprimarea unor texte se iau în discuție amendamentele privitoare la modificarea sau completarea textului dezbătut.

Dacă există mai multe amendamente de același fel, respectiv de modificare sau completare a textului de proiect, acestea se supun la vot în ordinea în care au fost prezentate. Au prioritate amendamentele prezente de comisia sesizată în fond. Aceste amendamente se supun primele la vot și numai în măsura în care nu sunt acceptate vor fi supuse votului Camerei amendamentele formulate de diferiți parlamentari sau de Guvern. Dezbaterea și votarea amendamentelor se face prin alineate sau subdiviziuni ale acestora și pe articole. În final, după epuizarea dezbaterii amendamentelor la un articol, acesta se va supune la vot, urmând a fi zdoptat cu votul majorității deputaților prezenți, indiferent de natura legii din care face parte. Cu alte cuvinte în procesul legislativ, votarea amendamentelor și a articolelor se face în toate cazurile cu votul majorității simple, fără a se ține seama de faptul că textele tespective sunt de natura unei legi constituționale, organice sau ordinare.

Dezbaterea pe articole se încheie prin vot. Sunt supuse votului doar amendamentele și articolele la care s-au făcut amendamente. O procedură similară este prevăzută în Regulamentul Senatului.

CAPITOLUL III. Votarea, transmiterea, promulgarea si publicarea legii

Votarea proiectului de lege sau a propunerii legislative

În mod paradoxal, deși art.76 din Constituția României stabilește că legile organice se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere, cele ordinare cu votul majorității membrilor prezenți în fiecare Cameră, în realitate sistemul noastru constituțional nu presupune votarea legii, ci doar proiectului de lege. Sub acest aspect, articolul 151 al Constituției României este net superior redactării date art.76 al Legii fundamentale. În acest sens el precizează că un proiect sau o propunere de revizuire a Constituției trebuie adoptată de Camera Deputaților și de Senat cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.

În lumina acestor prevederi constituționale se desprind, în principal, două idei coordonatoare:

legea nu se supune la vot, ci ea rezultă din adoptarea proiectelor de lege, cu majoritatea cerută de specificul acestora, în fiecare Cameră sau doar în Camera decizională;

adoptarea proiectelor de lege este condiționată de o majoritate calificată, de o majoritate absolută sau de o majoritate relativă, după cum proiectele de lege sunt constituționale, organice sau ordinare.

Cu alte cuvinte, pentru a deveni lege, un proiect de lege sau o propunere legislativă trebuie să obțină cel puțin în Camera decizională o majoritate de voturi (calificată, absolută sau relativă) specifică naturii legii (constituțională, organică, ordinară). Această majoritate se cere a fi întrunită la votul final asupra proiectului de lege, ca și la o eventuală aprobare a raportului comisiei de mediere în cazul legilor de revizuire a Constituției. În momentul în care Camera decizională aprobă un proiect de lege, cu votul majorității cerute de Constitiție, proiectul de lege se transformă în lege, în virtutea Legii fundamentale, fără un vot ulterior.

În toate cazurile expuse mai înainte, votu nu poate avea loc dacă la ședința de vot nu este întrunit cvorumul legal. Acesta nu trebuie confundat cu majoritatea cerută de Constituție pentru adoptarea unui proiect de lege. Cu alte cuvinte, un priect de lege se adoptă de parlamentari cu o anumită majoritate de voturi, în condițiile existenței cvorumului cerut de regulament.

Prin cvorum vom înțelege numărul de membrii care se cerea a fi prezent la lucrările uneia sau ale ambelor Camere pentru ca aceasta să se desfășoare în condiții de legalitate. Proiectele de lege și propunerile legislative se supun la vot în condițiile existenței cvorumului.

Transmiterea proiectului de lege de la o Cameră la cealaltă

În virtutea art.75 alin.(2) din Constituție, prima Cameră sesizată se pronunță în termen de 45 de zile sau de 65 de zile (în cazul codurilor și al altor legi de complexitate deosebită). Dacă aceste termene sunt depășite se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate. Se instituie astfel o prezumție cu privire la acordul primei Camere atunci când termenele de examinare a proiectului de lege sau a propunerii legislative au fost depășite.

Spre deosebire de situația anterioară revizuirii Constituției, atât proiectele adoptate, cât și cele respinse de prima Cameră sesizată se trimit celeilalte Camere, care va decide definitiv.

Cu toate acestea, este posibil ca o Cameră să decidă în probleme care țin de competența decizională exclusivă a celeilalte Camere. În astfel de situații, remedierea deficiențelor de competență se face prin implicarea definitivă a Camerei decizionale. Astfel, dacă prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit art.75 alin(1) din Constituție, ține de competența sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă și cea de a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă legea se trimite la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgență.

Pe de altă parte, este posibil ca o prevedere ce ține de competența decizională a primei Camere să fie adoptată de cea de a doua Cameră. Și în acest caz, legea se trimite primei Camere sesizate, care va decide definitiv în procedură de urgență cu privire la textul votat de cealaltă Cameră.

Este necesar să remarcăm și faptul că în situația în care prima Cameră sesizaă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă, aceasta nu are nicio repercusiune asupra continuării procedurii legislative în cealaltă Cameră, care va decide definitiv sau va retrimite legea celeilalte Camere ce intră în competența sa decizională.

Aceste reguli specifice sistemului parlamentar românesc evită procedura medierii sau a navetei între cele doua Camere și se opun blocajului legislativ, instituind un cadru normativ care să permită asigurarea continuității fluxului vieții parlamentare. În același timp, însă, ele neagă bicameralismul în procesul legislativ, instituind trei camere parlamentare independente: Camera Deputaților, Senatul și sedințele comune ale celor doua Camere. Aceste trei parlamente au puteri distincte și pot decide îm mod independent.

Promulgarea legii

Procesul legislativ se termină prin promulgarea legii. Promulgarea legii este o operațiune circumscrisă printre atribuțiile președintelui statului, prin care se pune capăt procesului legislativ. Promulgarea legii reprezintă astfel actul prin care șeful statului constată că obiecțiile sale cu privire la o lege adoptată de Parlament și, dacă este cazul, declarată conform cu Constituția de către Curtea Constituțională ori adjudecată în urma reexaminării de către Parlament la cererea Președintelui României, sunt epuizate. În opinia noastră, promulgarea este operațiunea prin care șeful statului îșî epuizează prerogativele constituționale privitoare la adoptarea legii și se materializează într-un decret care consacră finalizarea procesului legislativ.

Promulgarea devine astfel, actul șefului statului prin care se ia cunoștință de epuizarea procesului legislativ și se dispune publicarea legii în Monitorul Oficial al României, făcându-se posibilă intrarea în vigoare a legii și mai ales cunoașterea acesteia. În sistemul constituțional românesc, promulgarea legii nu are semnificația înzestrării acesteia cu formulă executorie.

Promulgrea legii nu are nimic de-a face cu sancționarea legii care, în virtutea apartenenței șefului statului la punerea legiuitoare, permite acesteia să se opună unei legi votate de Parlament sau să o înzestreze cu o forță juridică, instituind puterea sa executorie. În virtutea prevederilor constituționale în vigoare, șeful statului nu dispune de posibilitatea sancționării legii, puterile sale fiind limitate la promulgarea legii în termenele prevăzute de Constituție.

Drumul legii spre promulgare este obstrucționat sau poate fi obstrucționat de două cauze:

Sesizarea Curții Constituționale;

Reexaminarea legii la cererea Președintelui României.

Sesizarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea unei legi, în cadrul controlului a priori exercitat de Curtea Constituțională, determină suspendarea termenului de promulgare a legii, termen de 20 de zile aflat la dispoziția Președintelui României.

Conform art.146 lit.a. din Constituția României, o lege adoptată de Parlament, dar înainte de promulgarea ei de către Președintele României, poate fi supusă controlului de constituționalitate. Autoritatea competentă să se pronunțe asupra constituționalității legii înainte de promulgare este Curtea Constituțională a României. Este un contro de constituționalitate anterior (a priori) și constă într-o verificare a conformității (atât sub aspectul condițiilor de fond, cât și sub aspectul condițiilor de formă) legii cu Constituția, anterior promulgării acesteia.

Exercitarea controlului de constituționalitate al legii înainte de promulgarea acestora este reglementat prin art.146 lit.a din Constituția României revizuită, precum și Legea nr.47/1992 republicată.

Curtea Constituțională a României este singura autoritate competentă să se pronunțe asupra constituționalității unei legi, după ce aceasta a fost adoptată de către Președintele României, dar înainte de promulgarea ei de către Președintele României. Conform art.146 lit.a din Constituția României revizuită, o lege adoptată de Parlament, dar înainte de promulgarea ei de către Președintele României, poate fi supusă controlului de constituționalitate, la sesizare, pe calea unei obiecții de neconstituționalitate (caracterizată ca o acțiune directă, este un atac direct împotriva unei legi adoptate de către Parlament). dreptul de a sesiza Curtea Constituțională apartine:Președintele României,Președinții celor două Camere ale Parlamentului,Guvernul,Înalta Curte de Casație și Justiție,Un număr de cel puțin 25 de senatori sau cel puțin 50 de deputați,Avocatul Poporului.

Față de reglementarea din textul inițial al Constituției României din 1991, se remarcă lărgirea sferei subiecților care au dreptul de a sesiza Curtea Constituțională în vederea exercitării controlului anterior, prin adăugarea și a Avocatului Poporului. Intervenția Avocatului Poporului în cadrul controlului constituționalității anterior promulgării legilor (ca de altfel și în cadrul celui posterior) a fost justificată ținând cont de rolul și menirea acestei instituții. Astfel, s-a susținut că Avocatul Poporului, prin legătura directă cu societatea civilă, cu oamenii, este în măsură să semnalizeze Curții Constituționale situații în care o lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată încă, contravine Constituției.

În cazul organelor colegiale care pot sesiza Curtea Constituțională cu o obiecție de neconstituționalitate (Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție), sesizarea este considerată legală numai pe baza votului majorității realizată în cadrul acestor organisme.

În privința grupurilor de parlamentari, numărul necesar poate fi format numai din membrii aceleiași Camere parlamentare, așa cum a statuat și Curtea Constituțională printr-o decizie. Nerespectarea acestor reguli atrage respingerea sesizării de către Curtea Constituțională ca nefiind legal sesizată.

Sesizarea trebuie făcută în scris, trebuie să fie motivată și să fie făcută în termen.

Pentru a asigura exercitarea dreptului de sesizare a Curții Constituționale, Legea nr.47/1992 republicată prevede, în art.15 alin.2, că legea adoptată de Parlament se comunică Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Avocatului Poporului și se depune la secretarul general al Camerei Deputaților și la cel al Senatului, cu 5 zile(respectiv 2 zile dacă a fost adoptată ca procedură de urgență) înainte de a fi trimisă spre promulgare. Termenul de 5 zile, respectiv cel de 2 zilenu sunt termene de decădere, ci de recomandare și se calculează pe zile libere.

Depunerea sesizării nu se poate face mai înainte de adoptarea de către ambele Camere ale Parlamentului, și nici mai târziu de ziua promulgării legii (conform art.77 alin.1 din Constituție,promulgarea legii se face în termen de 20 de zile de la primire, termenul fiind unul de decădere, cu toate consecințele ce decurg), în caz contrar va fi considerată fie anticipată, fie tardivă.

Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoștință în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea și comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen (art.15 alin.3 din Legea nr 47/1992 republicată).

Pentru ca toți cei care au dreptul de a seiza Curtea Constituțională în cadrul controlului anterior să îl poată exercită, Legea nr.47/1992 republicată stabilește un sistem de informare. În cazul în care Curtea Constituțională a fost sesizată de unul dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de Înalta Curte de Casație și Justiție sau de Avocatu Poporului, Curtea va comunica Președintelui României sesizarea primită, în ziua înregistrării (art.16 alin.1 din Legea nr.47/1992 republicată), pentru ca acesta să ia la cunoștință de sesizarea făcută, cea ce nu excude dreptul Președintelui României de a depunde chiar el o obiecție de neconstituționalitate, cât și cu o cerere de reexaminare a legii depuă de Președintele României. Pentru ca cele două modalități să nu se concureze pentru a da naștere unor situații paradoxale (de exemplu, cererea de reexaminare a Președintelui să fie respinsă, Parlamentul readoptând legea, dar Curtea Constituțională, soluționând obiecția, prin decizie constată neconstituționalitatea legii sau invers), s-a propus ca procedura de control să fie supendată până la soluționarea cererii de reexaminare pentru a se ști dacă obiecția de neconstituționalitate a rămas sau nu fără obiect.

În cazul în care, Curtea Constituțională a fost sesizată de către Președintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de Casație și Justiție sau de Avocatul Poporului, Curtea Contituțională va comunica acest lucru, în termen de 24 de ore de la înregistrare, președinților celor două Camerea ale Parlamentului și Guvernului, precizând și data când vor avea loc dezbaterile (art.16 alin.2 din Legea nr.47/1992 republicată). Dacă sesizarea s-a făcut de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituțională o va comunica președintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Avocatului Poporului, tot în termen de 24 de ore de la înregistrare, precizând și data dezbaterilor (art.16 alin.3 din Legea nr.47/1992 republicată).

Sesizarea Curții Constituționale are două efecte:

– întreruperea termenului de 20 de zile pentru promulgare,

– suspendarea dreptului Președintelui și a promulga legea.

Deși ,,întrerupere” nu este tocmai corect, din momentu ce după primirea deciziei Curții Constituționale prin care este confirmată constituționalitatea legii, începe să curgă un nou termen de 10 zile în care Președintele va trebui să promulge legea (art.77 alin.3 din Constituția României revizuite). În privința suspendării, aceasta durează până în ziua primirii deciziei de confirmare a constituționalității, ziua primirii însemnând de fapt ziua publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale, din moment ce ,,de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au efecte numai pentru viitor” (art. 147 alin.4 din Constituția României revizuită). Astfel, este inadmisibil ca, într-o asemenea situație, decizia să fie comunicată Președintelui anterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României și să determine curgerea termenului de 10 zile. Ar fi trebuit să existe o corelare terminologică sub acest aspect între art. 77 alin. 3 și art.147 alin.4 din Constituția României.

În cazul în care Curtea Constituțională este sesizată în același timp de mai mulți subiecți, cu privire la aceeași prevedere legală, coniderăm că ar trebui aplicată regula prevazută de art. 53 alin.5 din Legea nr. 47/1992 republicată, de conexare a dosarelor.

Prevederile normative privind sesizarea Curții Constituționale au caracter imperativ, nici o derogare de la aceasta nefiind admisă. Astfel, orice solicitare din partea altor autorități de a participa la ședințele Curții în afara celor stabilite, nu este acceptată. Astfel, analizând cererea președintelui Comisiei pentru Sănătate și Familie din cadrul Camerei Deputaților de a participa la dezbateri împreună cu ministrul sănătății, Curtea Constituțională a considerat că cererea nu este justificată, întrucât au fost comunicate punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, autorități din care fac parte demnitarii menționați.

Sesizarea Curții cu o asemenea obiecție de neconstituționalitate suspendă termenul de promulgare a legii.

Conformitatea (sau constituționalitatea) extrinsecă (sau externă) are în vedere respectarea condițiilor de formă cerute de Constituție pentru emiterea unei legi (de exemplu, legea trebuie votată de ambele Camere ale Parlamentului României, legea trebuie votată cu majoritatea prevăzută, în condiții de cvorum etc.). Nerespectarea formelor și a procedurilor de elaborare și emitere stabilite prin Contituție, are drept consecință neconstituționalitatea extrinsecă. Conformitatea (sau constituționalitatea) intrinsectă (sau internă) se referă la respectarea, sub aspectul conținutului, a “dispozițiilor sau principiilor” Constituției (art. 2 alin.1 din Legea nr.47/1992 republicată) de către o lege (de exemplu, incriminarea unor fapte ca infracțiuni printr-o lege ordinară; este neconstituțională diferențierea făcută între protecția proprietății private a statului și protecția proprietății private a altor subiecte de drept, expresia “dacă socotește necesar”, referitoare la prcurorul care astfel putea decide dacă îi prezintă sau nu învinuitului materialul de urmărire penală a fost declarată neconstituțională etc.). Neconformitatea dintre conținutul unei legi și prevederile constituționale, deci un criteriu material, înseamnă neconstituționalitatea intrisectă.

Din practica Curții Constituționale rezultă că, în procesul de verificare a constituționalității legilor, condițiile de formă vor prima asupra celor de fond, nerespectarea primelor făcând inutilă analiza celorlalte (de exemplu, constatarea Curții că o lege organic nu a fost adoptată cu majoritatea absolută; după votarea fiecărui articol, proiectul nu a mai fost supus votului per ansamblu), deci neconstituționalitatea extrinsecă o dată reținută, are effect destructiv asupra legii în ansamblu, lipsind de utilitate examinarea altor posibile critici de constituționalitate.

În cazul în care Curtea Constituțională declară legea neconstituțională, Parlamentul are obligația de a reexamine și modifica legea, pentru a o pune de accord cu prevederile deciziei Curții.

Legile declarate constituționale prin decizia Curții se trimit spre promulgare Președintelui României, precum și cele declarate parțial neconstituționale, după punerea lor de accord cu Constituția. De această dată, Președintele României este obligat să promulge legea în termen de 10 zile.

Reexaminarea legii la cerearea Președintelui României

Potrivit art. 77 alin.(2) din Constituție, înainte de promulgare, Președintele României poate cere Parlamentului o singură dată, reexaminarea legii. Cererea de reexaminare poate avea ca obiect orice fel de obiecțiune, de oportunitate, de constituționalitate, de legalitate, cu sau fără propuneri de îmbunătățire, referitor la legea în ansamblul ei sau numai în legătură cu anumite prevederi.

Prin promulgare, Președintele României atestă că legea a fost constituțională și legal adoptată, așa încât orice aspect care ar infirma această caracterizare poate face obiectul sesizării. De asemenea ținând seama de rolul Președintelui României, astfel cum este el definit de art. 80 din Constituție, reexaminarea poate avea ca obiect orice altă problem legată de apărarea interesului național și promovarea binelui politiv ce face parte din sfera de reglementare a legii în cauză. Cererea se adresează printr-un mesaj prezidențial având ca effect reluarea, în limitele sesizării, a procedurii parlamentare, începând cu Camera care prima a adoptat legea. Promulgarea este obligatorie dacă ambele Camere adoptă sau resping obiecțiile Președintelui. Aceasta presupune discutarea de către fiecare Cameră a obiecțiunii și aplanarea eventualelor divergențe în cadrul procedurii obișnuite. O ipoteză nu a fost însă prevăzută de regulament: dacă în urma reexaminării o lege este respinsă, regulamentul pare să excludă o asemenea eventualitate, deși ea constituie un caz de caducitate a promulgării. Când legea la care se referă cererea de reexaminare a fost adoptată în ședință comună a Camerelor, cum ar fi, în legătură cu legea bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor de stat care, potrivit art. 65 alin. (2) lit. b) din Constituție se adoptă de Camerele reunite în ședință comună, sau legea adoptată în cadrul procedurii de angajare a răspunderii Guvernului potrivit art. 114 alin.(3) din Constituție.

Obiecțiile președintelui nu se pot dezbate decât tot în ședința comună a Camerelor, deoarece, prin ipoteză, nu există o Cameră care, prima, să fi adoptat legea. Este soluția prevăzută de art.114 alin. (4) din Constituție pentru legea adoptată în cadrul procedurii de angajare a răspunderii Guvernului, ce se aplică prin analogie.

Cererea de reexaminare poate fi consomitentă cu sesizarea Curții Constituționale, sau după primirea deciziei Curții prin care s-a respins obiecția de neconstituționalitate. În aceasta din urmă ipoteză se susține că, potrivit art. 77 alin (3) din Constituție, termenul de 10 zile este exclusive pentru promulgare. Este de observant, însă, că în acest termen curge, fie de la data primirii deciziei Curții, fie de la data primirii legii după reexaminare, și că dreptul de a cere reexaminarea, potrivit alin.(2) al art. 77, nu e limitat în timp decât pănă la data împlinirii termenului de promulgare. De aceea, așa cum s-a arătat nimic nu se opune ca președintele să ceară reexaminarea legii, desigur pentru alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului de constituționalitate, întrucât, potrivit art.145 din Constituție, decizia Curții este obligatorie, atât pentru președinte cât și pentru oricare altă autoritate publică.

Președintele poate cere reexaminarea legii adoptate o singură dată. De aceea, repetarea acestei cereri este o cauză de inadmisibilitate. De asemenea, este inadmisibilă cererea făcută după îndeplinirea termenului de promulgare care, sub acest aspect, are ca effect stingerea dreptului de a cere reexaminarea, întrucât un drept nu poate supraviețui expirării termenului de executare a obligației în considerarea căreia el a fost instituit. Este inadmisibilă și o cerere contrară deciziei Curții Constituționale pronunțată în legătură cu legea ce face obiectul reexaminării.

În ce privește limitele sesizării, considerăm că ele sunt definite de cererea de reexaminare. În cazul în care, însă, Parlamentul, reexaminând legea anterior adoptată, va da o altă redactare unor texte sau va complete legea cu noi prevederi, considerăm că el este abilitat să soluționeze și toate implicațiile asupra textelor ce deși nu au făcut, în mod formal, obiectul sesizării, sunt nemijlocit legate de ele, întrucât nu este de conceput ca reexaminarea, ce are ca scop îmbunătățitea reglementării, să aibă drept consecință adoptarea unei legi cu contraindicații și texte necorelate.

Regulile de tehnică legislativă și, în deosebi, cerința coerenței reglementării nu au o valoare relativă, de respectarea lor depinzând în mare măsură eficacitatea legii. Legea, ca act rațional, nu e o simplă manifestare de voință, astfel încât nu poate fi concepută și interpretată în afara raționalității sale.

Față de cererea de reexaminare, Parlamentul poate adopta orice fel de soluție pe care o consider necesară: să o admită, respingând legea adoptată anterior dacă rexaminarea privind legea în ansamblul ei, modificând numai anumite texte ori completând legea cu alte prevederi, în funcție de faptul că a acceptat în totalitate sau numai parțial obiecțiunile și propunerile Președintelui României, ori să respingă cererea de reexaminare, nefiind de acord cu criticile, obiecțiunile și propunerile din mesajul prezidențial. Esențial este că decizia Parlamentului nu este condiționată de adoptarea ei cu o altă majoritate decât cea constituțională pentru adoptarea legii.

Dacă ar fi să o comparăm cu reexaminarea în cazul unei decizii de constatare a neconstituționalitășii unei legi, emisă de Curtea Constituțională, diferența ar consta în faptul că, prin conținutul său, reexaminarea la cererea Președintelui României reprezintă o nouă deliberare, deci are în limitele reexaminării, semnificația unei noi lecture, pe când în cazul deciziei de neconstituționalitate, dezbaterea nu are semnificația unei lecture, fiind specializată numai în legătură cu aspectele privind constituționalitatea legii în discuție.

În cazul în care Parlamentul a modificat sau completat legea, este aplicabilă din nou procedura legală de dreptul parlamentarilor de a invoca neconstituționalitatea legii în fața Curții Constituționale, respective curg din nou termenele de 5 sau 2 zile, când legea, în noua ei formă, este la dispoziția parlamentarilor spre a fi consultată. Observăm că obiecțiunea de neconstituționalitate poate privii orice aspect al legii, nu doar textile noi, întrucât legea nu a fost promulgată, iar dreptul de a sesiza Curtea se stinge numai ca efect al promulgării. Același drept subzistă și în beneficial celorlalți subiecți ai sesizării, prevăzuți de art.146 lit.a) din Constituție, deoarece și în cazul lor dreptul de sesizare a Curții Constituționale se stinge numai ca efect al promulgării.

În concluzie se precizează că sesizarea Curții Constituționale și trimiterea legii la reexaminare nu sunt proceduri legislative care se exclude reciproc. Astfel, o lege poate fi trimisă la Curtea Constituțională de un anumit subiect de drept, recunoscut de Constituție, iar instanța de drept constituțional va da o soluție care nu corespunde exigențelor șefului statului. În această situație, Președintele României poate trimite legea Parlamentului spre reexaminare. Parlamentul este obligat să se pronunțe asupra cererii de reexaminare, formulată de Președintele României, putând să o admită sau să o respingă. În cazul în care Parlamentul își depășește limitele sesizării, Președintele României poate adresa o nouă sesizare Curții Constituționale, decizia acesteia obligandu-l să promulge legea.

4.5 Publicarea legii în Monitorul Oficial al României

Promulgată de către Președintele României legea se publică.

Promulgarea și publicarea legii sunt operațiuni distincte.

Potrivit Constituției (art. 78) legile se publică în Monitorul Oficial al României, în trei zile de la data publicării spre a se asigura consistența prezumției de cunoaștere a legii de către cetățeni și celelalte subiecte la care ea se referă. Prin publicare legile sunt aduse la cunoștință public și intră în vigoare, devenind astfel obligatorii pentru toți. Deoarece, Constituția reviziută prevede doar pentru legile emise de Parlamentul României, “termenului de garanție”, un termen de intrare în vigoare de 3 zile, de la publicarea în Monitorul Oficial al României, înseamnă că acest termen nu se aplică și celorlalte acte normative pentru care Constituția prevede ca modalitate intrare în vigoare, sub sancțiunea inexistenței lor, publicarea în Monitorul Oficial (decrete prezidențiale, hotărâri și ordonanțe guvernamentale, ordine ministerial etc.). Dacă de regulă intrarea în vigoare a unei legi este dată publicării sale oficiale, uneori chiar legea poate stabili o dată a intrării în vigoare. În această a doua situație este necesar de precizat că data intrării în vigoare nu poate fi decât posterioară momentului publicării, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Aceasta este consecința principiului neretroactivității legilor, consacrat expres prin art.15 alin. (2) din Constituție.

Publicarea este asigurată de Camera Deputaților. Este consecința faptului că publicarea constituie ultimul act prin care se încheie procesul legislativ, deci prin care se realizează menirea constituțională a Parlamentului, ca organ unic legiuitor al țării.

CONCLUZII

Din studiul efectuat și analiza activității Parlamentului putem concluziona că procedura legislativă ordinară este o activitatea prioritară , specială.

Ca o concluzie generală la lucrarea de față “Procedura legislativă ordinară”, se constată că aceasta este una specială care ține numai în parte de Parlament.

Ea cuprinde ansamblul regulilor privitoare la eleborarea inițiativei legislative, la exercitarea inițiativei legislative, la sesizarea Parlamentului, la avizarea proiectelor de lege și a propunerilor legislative, la dezbaterea și adoptarea acestora, la eliminarea divergențelor dintre cele două Camere, la examinarea legii în cadrul controlului a priori de constituționalitate ori la reexaminarea legii la cererea Președintelui, la promulgarea legii și la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Un proiect de lege sau o propunere legislativă, pentru a ajunge la publicarea în Monitorul Oficial al României este necesar să treacă prin anumite etape.

Procedura legislativă ordinară cuprinde o faza extraparlamentara și una parlamentara. În virtutea acestei divizări, procedura legislativă nu este în exclusivitate o parte componentă a procedurii parlamentare. Ea are o componenta pre-parlamentară, alta parlamentară și una post-parlamentară.

În cadrul procedurii pre-parlamentare intră activitatea guvernamentală de elaborare a proiectelor de lege, cea de eleborare a propunerilor legislative, precum și activitatea de avizare a proiectelor de lege și a propunerilor legislative desfășurate de Consiliul Legislativ, de Consiliul Economic și Social, de Consiliul Suprem de Aparare a Țării sau de către Guverm, în cazul examinării efectelor bugetare ale propunerilor legislative, in conformitate cu prevederile art.111 din Constituție.

Declanșarea procedurii parlamentare legislative se face prin sesizare. Principala modalitate de sesizare constă în exercitarea dreptului de inițiativă legislativă.

        Potrivit art.74 alin.(1) din Constituție, inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților, senatorilor sau unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot.

        Inițiativele legislative care aparțin Guvernului poartă denumirea de proiecte de lege. Acestea se transmit către Camera competentă să le adopte, ca primă Cameră sesizată.

Faza parlamentară a procedurii legislative include sesizarea Parlamentului, prima lectura, examinarea și dezbaterea proiectelor de lege și a propunerilor legislative in comisiile permanente, a doua lectura în plenul Camerelor și votarea proiectelor de lege.

Faza "parlamentară" a procedurii se încheie în momentul trimiterii legii spre promulgare. În cazul reexaminării solicitate fie de Președintele României, fie ca urmare a deciziei Curții Constituționale, procedura legislativă se reia, în condițiile stabilite de Constituție și de regulamentele parlamentare. Considerată drept o procedură complementară, procedura reexaminării legii prezintă o importanță deosebită, întrucât face parte nemijlocit din adoptarea legii.

În faza post-parlamentară, legile sunt supuse controlului de constituționalitate și pot fi retrimise Parlamentului spre reexaminare fie ca urmare a declararii neconstituționalității acestora, fie în urma cererii Președintelui României.

Ultima etapa a procedurii legislative, extraparlamentară, o constituie promulgarea legii și publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

După votul din Parlament legea se trimite, spre promulgare Președintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. Înainte de promulgare, președintele poate cere Parlamentului, reexaminarea legii, doar o singură dată.

Dacă președintele a cerut reexaminarea legii sau s-a cerut verificarea constitutionalității acesteia, la Curtea Constituțională, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curții Constrituționale, prin care i s-a confirmat constitușionalitatea.

Dacă președintele promulgă legea, ea trebuie publicată în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării.

 Într-o definiție succintă, se observă că procedura legislativă ordinară cuprinde totalitatea regulilor pentru pregătirea dezbaterii, dezbaterea și votarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în Parlament. În conformitate cu principiul bicameralismului, ea se desfășoară în fiecare Cameră și, dacă este cazul, în Camerele reunite, în ședință comună.