Procedura Investiturii In Functie a Guvernuluidoc

=== Procedura investiturii in functie a guvernului ===

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”

FACULTATEA DE DREPT

PROGRAMUL DE STUDII: DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:

Lect. univ. dr. Emilia Elena ȘTEFAN

Student:

Alexandra TUDOR

București

2014

CUPRINS:

Cuprins……………………………………………………………………………………………………………………p. 2

Listă de abrevieri………………………………………………………………………………………………………p. 3

SECȚIUNEA I NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ROLUL ȘI STRUCTURA GUVERNULUI

§ 1. Rolul și funcțiile Guvernului României…………………………………………………………………p. 6

§ 2. Componența consiliului de miniștri………………………………………………………………………p. 7

§ 3. Durata mandatului și statutul membrilor Guvernului………………………………………………p. 9

§ 4. Încetarea calității de membru al Guvernului și a mandatului Guvernului…………………..p.10

SECȚIUNEA II CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE ÎN PROBLEMATICA ÎNVESTITURII ÎN FUNCȚIE A GUVERNULUI ROMÂNIEI

§ 1. Cadrul actual de reglementare a procedurii de învestitură a Guvernului…………………….p.11

§ 2. Scurt istoric al procedurii pe teritoriul statului român……………………………………………..p.12

§ 3. Elemente de drept comparat…………………………………………………………………………………p.13

§ 4. Câteva dintre principiile constituționale care fundamentează procedura de învestitură..p.15

4.1 Principiul separației și echilibrul puterilor în cadrul democrației constituționale……p.15

4.2 Principiul legalității………………………………………………………………………………………..p.16

4.3 Principiul democrației…………………………………………………………………………………….p.17

SECȚIUNEA III ASPECTE PROCEDURALE ALE ÎNVESTITURII ÎN FUNCȚIE A GUVERNULUI

§ 1. Subiecții raportului de drept public participanți la procedură…………………………………..p.18

§ 2. Desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru…………………………………………..p.

§ 3. Solicitarea de către candidatul la funcția de prim-ministru a votului de încredere………….p.

§ 4. Acordarea votului de încredere………………………………………………………………………………..p.

§ 5. Numirea Guvernului de către șeful statului……………………………………………………………….p.

§ 6. Ceremonia de depunere a jurământului…………………………………………………………………….p.

§ 7. Decizii relevante ale Curții Constituționale referitoare la procedura de învestitură ………..p.

SECȚIUNEA IV ANALIZĂ COMPARATIVĂ PRIVIND PROCEDURA DE ÎNVESTITURĂ A GUVERNULUI ÎN ROMÂNIA ȘI FRANȚA………………………………….p.

SECȚIUNEA V CONCLUZII și PROPUNERI DE LEGE FERENDA…………………………p.

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………..p..

ABREVIERI

Titluri de periodice

M.Of. Monitorul Oficial al României

R. R. D. Revista Română de Drept

Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești.

C. C. R. Curtea Constituțională a României

H.G Hotărârea Guvernului

O. U. G. Ordonanța de urgență a Guvernului

Alte abrevieri

alin. Alineat

art. Articol

ed. Ediția

op. cit. opere citate

p. pagina

Vol. Volumul

ș. a și alții

Argument

Încă de la începuturile sale, indiferent de nivelul de autoritate și de implicare pe care l-a avut în diferite perioade istorice, Guvernul României a influențat semnificativ parcursul țării noastre, exercitând conducerea administrației publice și asigurând totodată, realizarea politicii interne și externe a țării.

Cu toate acestea, deși Guvernul – în calitatea sa de pilon principal al puterii executive – ar trebui să constituie un important factor de stabilitate, atât în plan intern, cât și în ceea ce privește relațiile cu partenerii externi, istoria recentă ne-a pus în fața unor continue schimbări privind componența cabinetelor și a politicilor de guvernământ. Astfel, începând din anul 1990 și până în prezent, administrația publică din România a schimbat cei mai mulți prim-miniștri dintre țările europene, în anul 2012 a fost condusă de trei cabinele, iar anul acesta, după demisia executivului în funcție, s-a încercat formarea unui guvern de tehnocrați.

Dar, dincolo de tergiversarea implementării reformelor structurale, de perturbarea măsurilor de consolidare fiscală și, implicit de descurajarea investitorilor străini și autohtoni, frecventa schimbare a guvernelor a atras atenția și din punct de vedere procedural.

Sub acest aspect, în anul 2009 Președintele Senatului supunea controlului de constituționalitate procedura de învestitură a Guvernului invocând încălcarea dreptului legislativului de a aproba numirea unor membri ai Guvernului, pentru ca mai apoi, la învestitura din 2012, Curtea Constituțională a României să fie sesizată din nou, de această dată problema fiind legată de încălcarea regulilor de constituire a comisiilor parlamentare și de obținere a avizului de către candidații pentru funcțiile de ministru.

Totodată, cu mai puțin de o lună în urmă am asitat la învestitura în funcție a unui nou Guvern, procedura fiind declanșată de o serie de evenimente tragice și având un caracter aparte atât în ceea ce privește calitatea de tehnocrați a candidaților la funcțiile de ministru, respectiv prim-ministru, cât și în ceea ce privește decizia Președintelui României de a se abate de la procedura statornicită de legea fundamentală, prin chemarea la consultări a unor așa-ziși ”reprezentanți ai societății civile”.

Încercarea de a transmite un mesaj de transparență și de deschidere a executivului către societatea civilă, interesul manifestat de către mass-media față de procedura de învestitură a noului Guvern (prin televizarea audierilor din comisiile de specialitate), cât și propunerile repetate de revizuire a dispozițiilor constituționale privitoare la aceasta, denotă importanța pe care procesul de învestitură îl are din punct de vedere juridic, politic dar și social.

Având în vedere toate aceste aspecte, dar și gradul mare de actualitate a subiectului, în vederea realizării lucrării de licență am ales să aprofundez problematica procedurii de învestitură în funcție a Guvernului, iar prin aceasta îmi propun, în sens larg: creșterea gradului de conștientizare publică a importanței procedurii, iar în sens restrâns: analiza teoretică și practică a cadrului de reglementare a procedurii și a modului de desfășurare a acesteia atât în țara noastră cât și în alte state, identificarea principalelor problemelor legate de procesul de învestitură, precum și a direcțiilor de acțiune în sensul îmbunătățirii acestuia.

În acest scop, am structurat prezenta teză pe cinci capitole, aceasta debutând cu un capitol introductiv ce prezintă câteva noțiuni generale privind rolul, structura, durata și încetarea mandatului Guvernului României.

Cel de al doilea capitol tratează aspecte legate de dispozițiile legale care reglementează în prezent procedura în sine, modul în care a evoluat de-a lungul timpului această procedură, maniera de abordare a problematicii de către cele mai importante state europene, precum și unele dintre principiile care direcționează procesul de numire în funcție a premierului și a Cabinetului său.

În continuare, cel de al treilea capitol detaliază aspecte legate de participanții la procedură, precum și etapele procedurii de învestitură: de la desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru, solicitarea și obținerea votului de încredere, numirea Guvernului de către șeful statului și până la ceremonia de depunere a jurământului, aducând în discuție și câteva dintre deciziile relevante ale Curții Constituționale privitoare la subietul analizat.

Și în final, cel de al patrulea capitol constă într-o analiză comparativă privind procedura de învestitură a guvernului în România și Franța, pentru ca în finalul lucrării, pe baza studiului întreprins să formulez concluzii și propuneri de lege ferenda.

SECȚIUNEA I

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ROLUL ȘI STRUCTURA GUVERNULUI

§ 1. Rolul și funcțiile Guvernului României

Guvernul României poate fi descris ca fiind una dintre cele mai importante și, totodată, mai vizibile instituții ale statului, prin natura atribuțiilor și angajamentelor sale adresându-se cetățenilor sub toate aspectele: socio-politic, economic și administrativ.

Exercitând autoritatea executivă alături de Președintele României, Guvernul contribuie la menținerea echilibrului puterilor în stat, însă rolul său este descris cel mai bine chiar de către legiuitor, care dispune cu privire la acest aspect în cuprinsul art. 102 alin. (1) din Constituția României , precum și în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor. Astfel, analizând dispozițiile legii fundamentale, observăm că instituția Guvernului îndeplinește un dublu rol, pe de o parte asigurând realizarea politicii interne și externe a statului român (rolul politic), iar pe de altă parte, exercitând conducerea generală a administrației publice (rolul administrativ).

În același sens, literatura de specialitate afirmă despre Guvern că acesta are responsabilitatea de a asigura apărarea națională, de a menține și dezvolta relațiile internaționale ale țării noastre, precum și rolul de a trasa politica națiunii, fiind ”inițiatorul, modelatorul și executantul măsurilor de redresare economică, de scădere a inflației și stabilizare economică”.

Totodată, Guvernul – ca element cardinal al puterii executive ce funcționează în baza votului de încredere acordat de către Parlament, are rolul ”de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale.”

Astfel, în exercitarea acestor atribute, Guvernul îndeplinește o serie de funcții, reglementate expres prin dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 90/2001, dintre care: funcția de strategie, care constă în planificarea mijloacelor și procedeelor de punere în aplicare a politicilor de guvernare; funcția de reglementare sau de creare a cadrului legislativ și instituțional indispensabil implementării măsurilor ce compun Planul de guvernare; funcția de autoritate de stat care se traduce prin exercitarea efectivă a rolului de organ de control al aplicării și respectării normelor de reglementare în domenii ce țin de siguranța națională, de ordine publică, de apărare națională ori de echilibrul socio-economic. Totodată, în baza prerogativei autorității de stat, Guvernul are dreptul, dar mai ales datoria de a veghea la buna funcționare a tuturor instituțiilor aflate în subordinea sa, aflându-se cu acestea în variate raporturi – de la supraordonare (ca de exemplu, față de prefect și ministere), la colaborare și coordonare (așa cum este relația cu autoritățile centrale autonome) și până la tutelă administrativă (în cazul unităților administrativ-teritoriale); funcția de reprezentare, Guvernul acționând în numele statului român atât în plan intern, cât și în relațiile cu partenerii săi externi și funcția de administrare a proprietății statului, Guvernul având alături de funcțiile enumerate mai sus și pe aceea de administrator al proprietății (atât publice, cât și private) aparținând statului.

§ 2. Componența consiliului de miniștri

Componența Guvernului beneficiază, de asemenea, de o reglementare expresă, Constituția României dispunând cu privire la acest aspect în art. 102 alin. (3), potivit căruia din Cabinet fac parte premierul, miniștrii, și acei membrii stabiliți prin lege organică. Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 vine să completeze lista celor care compun structura Guvernului, adăugând prevederilor constituționale funcția de viceprim-ministru, cea de ministru de stat ori cea de ministru-delegat, cu condiția ca cei care vor ocupa aceste funcții să fie incluși pe lista cu care șeful guvernului va merge înaintea Parlamentului pentru a solicita votul de încredere.

Ca primă funcție în ierarhia guvernamentală, primul ministru are rolul de a exercita conducerea acestei instituții, coordonând activitatea membrilor Guvernului (inclusiv a miniștrilor delegați, fiind singura autoritate în măsură să stabilească sarcinile acestora) și prezentând Camerei Deputaților ori Senatului, după caz, diferite rapoarte și declarații ce privesc politica de guvernare [art. 107 alin. (1) Constituția României].

În ceea ce privește funcția de viceprim-ministru, legiuitorul îi trasează acestuia atribuții în domenii precum educația, cultura și protecția minorităților naționale, acesta beneficiind de un aparat de lucru propriu, finanțat din bugetul Secretariatului General al Guvernului, având printre altele și rolul de a aviza proiectele de acte normative pe care le înaintează instituțiile și autoritățile publice din subordine, fiind ajutat în activitățile pe care le desfășoară de către unul sau mai mulți consilieri de stat [art. 3 alin. (3) – (6) din Legea nr. 90/2001]. Privitor la această funcție, au existat o serie de controverse, unii specialiști aducând critici sub aspectul constituționalității, invocând faptul că art. 102 alin. (3) stabilește în mod clar instituțiile care pot compune aparatul de lucru al Guvernului, fără a face vreo referire la cea de viceprim-ministru. Fiind sesizată cu această problemă, C.C.R a respins obiecția de neconstituționalitate, motivând că: „legiuitorul a reglementat modul de alcătuire a Guvernului într-o manieră suplă, care să permită acestei autorități publice să propună o structură în raport de programul de guvernare”. În același sens se exprimă și literatura de specialitate, care apreciază dispozițiile art. 102 alin. (3) din legea fundamentală ca fiind depășite de realitatea politică actuală din țara noastră, caracterizată prin puternica consolidare a coalițiilor politice, sens în care se recomandă „reglementarea unui Guvern cu scară ierarhică interioară din care să poată face parte vice-premieri sau miniștri de stat – sinecuri politice în cadrul coalițiilor guvernamentale rezultate ca urmare a alegerilor parlamentare generale”.

Totodată, din echipa guvernamentală fac parte și miniștrii, aceștia având rolul de a conduce ministerele (al căror număr poate varia în funcție de progamul de guvernare), consultându-se ori de câte ori este necesar cu premierul, sens în care vor participa la toate ședințele Guvernului.

Trebuie subliniat faptul că, din analiza dispozițiilor referitoare la componența Guvernului, reiese caracterul colegial al Guvernului, această instituție având o existență de sine stătătoare, ceea ce face ca autoritatea sa să nu depindă de existența membrilor săi.

§ 3. Durata mandatului și statutul membrilor Guvernului

Potrivit literaturii de specialitate, de regulă, durata mandatului Guvernului este similară cu cea a Parlamentului, mai exact de 4 ani, Guvernul având legitimitate atâta timp cât se bucură de majoritatea parlamentară. Astfel, putem afirma că mandatul Guvernului debutează odată cu depunerea jurământului de credință de către membrii săi, membrii care anterior au primit votul de încredere al legislativului, fiind numiți în funcție prin decret prezidențial.

Cât privește statutul membrilor, potrivit art.2 din Legea nr. 90/2001, pentru a dobândi calitatea de membru al Guvernului României, candidații trebuie să îndeplinească o serie de condiții, dintre care cele mai importante țin de cetățenie (membrii pot fi doar cetățeni români), de domiciliu (trebuie să aibă domiciliul pe teritoriul țării noastre) și de existența drepturilor electorale. Este lesne de înțeles că funcția de membru al Guvernului nu poate fi ocupată de către minori, de interzișii judecătorești ori de către cei fără capacitate deplină de exercițiu.

La fel de important este ca cei propuși pentru funcția de membru al Guvernului să nu fi fost condamnați penal anterior și să nu fie incompatibili cu funcția pentru care au fost propuși.

Sub acest aspect, literatura de specialitate atrage atenția că membri echipei guvernamentale se pot afla în stare de incompatibilitate, stare care în funcție de reglementarea pe care se bazează, poate fi de ordin constituțional sau de ordin legal. Prin urmare, dacă este să ne referim la prevederile legii fundamentale, funcția de membru al Guvernului nu este compatibilă cu nicio altă funcție publică de autoritate, excepție făcând calitatea de deputat, respectiv de senator. Pe de altă parte, dacă ne raportăm la dispozițiile art. 84 – art. 86 Legii nr. 161/2003 , printre altele, calitatea de membru al Guvernului este incompatibilă cu funcția de reprezentare în cadrul organizațiilor de tip comercial, cu cea de președinte sau secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociațiilor la societăți comerciale ori cu funcțiile de conducere în cadrul societăților comerciale, bănci, instituții de credit, societăți de asigurare, societăți financiare, precum și în instituțiile publice.

§ 4. Încetarea calității de membru al Guvernului și a mandatului Guvernului

Problema încetării calității de membru al echipei guvernamentale a fost analizată de literatura de specialitate, care invederează că funcția de membru al Guvernului încetează prin deces sau ori de câte ori cel care deține o funcție în cadrul aparatului executiv este condamnat prin hotărâre judecătorească la pierderea drepturilor electorale. Calitatea de membru se poate pierde și prin constatarea imposibilității exercitării de către acesta a funcției guvernamentale pentru o perioadă ce depășește 45 de zile; prin revocare; prin suspendare; ori ca urmare a constatării unei cauze de incompatibilitate. Aceleași cauze conduc la pierderea mandatului și de către primul-ministru, Președintele având datoria de a numi un alt membru al cabinetului care să preia atribuțiile premierului până la formarea noului Guvern. Este foarte important să subliniem faptul că legiuitorul nu îi conferă Președintelui României dreptul de a îl revoca din funcție pe premier, potrivit statului de drept, acesta răspunzând pentru actele Guvernului doar în fața Parlamentului.

La polul opus, în conformitate cu legea fundamentală, mandatul întregului Guvern încetează la momentul validării alegerilor parlamentare generale, moment în care Cabinetului care își încetează activitate i se restrâng prerogativele, până la învestitura noului Guvern având rolul de a asigura îndeplinirea actelor de strictă necesitate pentru adminitrarea treburilor publice. Nu în ultimul rând, în conformitate art.110 alin. (2) din Constituția României, mandatul executivului încetează în momentul în care acesta pierde încrederea acordată de către Parlament, prin introducerea unei moțiununi de cenzură, situație în care se reia procedura de învestitură în funcție a unei noi echipe guvernamentale și, implicit, aprobarea unui nou Program de guvernare. Și în final, o altă cauză de încetare a mandatului Guvernului se referă la situațiile în care prim-ministrul – în calitatea sa de șef al Cabinetului – demisionează, își pierde dreptul de a fi ales în funcții publice, se află în una dintre situațiile de incompatibilitate sau nu își poate îndeplinii atribuțiile ce îi revin pentru perioadă mai mare de 45 de zile.

SECȚIUNEA II

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE ÎN PROBLEMATICA ÎNVESTITURII ÎN FUNCȚIE A GUVERNULUI ROMÂNIEI

§ 1. Cadrul actual de reglementare a procedurii de învestitură a Guvernului

Mai întâi de toate, revenind la obiectul de analiză al prezentului studiu, respectiv la procedura de învestitură în funcție a Guvernului, găsim de cuviință câteva delimitări conceptuale.

Astfel, potrivit literaturii de specialitate, învestitura desemnează totalitatea actelor și faptelor juridice, precum și a procedurilor cerute de către legea fundamentală pentru a ne afla în prezența unei echipe guvernamentale definită prin legalitate și legitimitate.

Din punct de vedere legislativ, toate aceste cerințe sunt statuate expres în cuprinsul art. 103 din Constituția României, care dispune cu privire la obligația Președintelui României de a iniția și desfășura consultări cu partidul care deține majoritatea parlamentară, sau după caz, cu toate partidele care au reprezentare în Parlament, consultări în urma cărora Președintele să poată desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru [art. 103 alin. (1) Constituția României] .

Ulterior desemnării premierului, acestuia îi revine obligația de a întocmi un Plan de guvernare și de a forma o echipa cu care dorește să ducă la îndeplinire strategiile de guvernare, urmând ca în termen de 10 zile de la desemnarea sa, să vină în fața Parlamentului pentru a solicita votul de încredere privind programul și echipa guvernamentală [art. 103 alin. (2) Constituția României].

În continuare, programul și lista membrilor sunt supuse dezbaterii în ședință comună a celor două Camere ale Parlamentului, urmând ca legislativul să acorde – cu votul majorității deputaților și senatorilor – încredere noului Cabinet [art. 103 alin. (3) Constituția României].

§ 2. Scurt istoric al procedurii pe teritoriul statului român

Deși o formă incipientă a conceptului de Guvern poate fi recunoscută pe teritoriul țăriii noastre încă de pe vremea monarhiei feudale, perioadă în care Domnul îi putea numi și revoca pe dregătorii țării și ai curții domnești, abia odată cu adoptarea Regulamentelor organice (1831-1832) în Țara Românească și Moldova putem vorbi despre formarea conceptului modern de Guvern, a cărui autoritate era exercitată la acea vreme de către Domn, ca șef al statului al Sfatului administrativ, împreună cu miniștrii săi.

Apoi, de-a lungul timpului, în țara noastră, procedura formării Guvernului a fost supusă unei continue transformări, fiind adaptată permanent în funcție de contextul istoric și politic al vremii. De exemplu, atât Constituția din anul 1866, cât și cea din 1923 au statuat prerogativa Parlamentului de a forma Guvernul, fără însă ca procedura de învestitură să implice acordarea votului de încredere așa cum ar fi fost normal într-un regim parlamentar. Ba mai mult decât atât, Regele era cel care numea și revoca miniștrii, fără vreo consultare prealabilă cu Parlamentul, Guvernul având chiar posibilitatea de a solicita monarhului dizolvarea Parlamentului.

În perioada comunistă, procedura de învestitură a Guvernului, a fost puternic influențată de anularea principiului separației puterilor în stat, Marea Adunare Națională reflectând unitatea deplină a puterii de stat, aceasta având printre altele, rolul de a constitui Consiliul de Miniștri.

Ulterior, odată cu destrămarea regimului comunist și cu adoptarea noilor Constituții ale României, cea provizorie din anul 1990 și apoi a Constituției României din anul 1991, procedura formării echipei guvernamentale a urmat modelul spaniol, statuându-se că Președintele României are în atribuții desemnarea primului-ministru în persoana reprezentantului partidului care deține majoritatea mandatelor în Parlament, ori dacă nu este cazul, a unui membru al legislativului – senator sau deputat – indicat de către partidele și formațiunile politice reprezentate în Parlament, Adunarea Deputaților și Senatul având îndatorirea de a aproba componența echipei guvernamentale.

Problemele cu această reglementare a procedurii au început să apară odată cu consolidarea formulei de guvernare bazată pe coaliții politice, când s-a dorit desemnarea unui premier ce nu avea calitatea de senator ori de deputat. Ba mai mult, a luat naștere o ”așa-zisă” dilemă, apărând întrebarea dacă primul-ministru ar trebuie inclus sau nu în lista supusă aprobării Parlamentului, din moment ce prevederile art. 103 din legea fundamentală – corespondentul art. 102 înainte de revizuire – statuează doar că programul și lista se supun dezbaterii, fără a face vreo mențiune despre structura pe care ar trebui să o respecte lista.

Potrivit literaturii de specialitate, soluția a fost în sensul includerii în listă a premierului, cu consecința acceptării sau respingerii în întregime a listei de către parlamentari (premierul desemnat având totuși posibilitatea de a modifica lista după finalizarea dezbaterilor din comisiile de specialitate și până la votul de încredere), soluție ce ni se pare cu atât mai logică cu cât, potrivit art. 102 alin. (3) din Constituția României, prim-ministrul face parte din categoria membrilor Guvernului.

Dispozițiile privind procedura învestiturii nu au fost modificate prin procesul de revizuire a Constituției din anul 2003, etapele acesteia rămânând cele consacrate în vechia Constituție a României, respectiv: desemnarea candidatului pentru funcția de șef al Guvernului, solicitarea votului de încredere; și acordarea acestui vot, urmat de numirea Guvernului de către Președintele României.

§ 3. Elemente de drept comparat

Având în vedere impactul pe care diferite sisteme de drept l-au avut asupra sistemului de drept românesc, precum și puternica interconectare a statelor în contextul globalizării, este deosebit de util să analizăm soluțiile pe care cele mai importante state ale lumii le-au statuat cu privire la formarea executivului.

Astfel, în Franța – unul dintre statele care de-a lungul timpului au influențat cel mai mult dreptul românesc – Guvernul este compus din Primul Ministru (ca parte a unui executiv bicefal), miniștrii, secretarii de stat și miniștrii delegați, toți membrii executivului fiind numiți de către Președintele Republicii Franceze, la propunerea premierului.

Cât privește procedura de formare a guvernului francez, potrivit literaturii de specialitate, șeful guvernului este desemnat de partidul care deține majoritatea în Adunarea Națională, fiind numit în funcție de către Președinte pe perioadă nedeterminată, acesta din urmă având dreptul de a îi demite pe premier (spre deosebire de dreptul românesc) și pe membri Cabinetului, precum și prerogativa de a stabili dimensiunea și componența echipei guvernamentale, ceea ce denotă rolul extrem de important al șefului statului în ceea ce privește atât formarea, cât și funcționarea Guvernului.

Interesant este faptul că, spre deosebire de regulile statornicite în țara noastră, în Franța, Guvernul poate, dar nu este obligat să solicite votul de încredere al Adunării Naționale, învestitura sa având loc încă din momentul numirii sale de către Președinte. Totuși, dacă legislativul nu agreează Guvernul, poate iniția o moțiune de cenzură, pentru demiterea echipei guvernamentale având nevoie de majoritate absolută.

În Germania, procedura de învestitură este influențată de alegerea șefului Guvernului (denumit „Cancelar”) de către Budenstag sau Dieta federală, numirea sa venind din partea Președintelui. După acest pas, între partidele politice au loc o serie de negocieri în cadrul cărora se stabilește în cel mai mic detaliu programul de guvernare și componența executivului, mandatul acestuia fiind de 4 ani.

În Marea Britanie, numirea Primului-ministru are loc conform unei cutume statornicite încă din secolul al XIX-lea, potrivit căreia Coroana, respectiv Regina, are obligația de a îl numi în funcția de șef al Guvernului pe reprezentantul partidului care deține majoritatea în Camera Comunelor, calitatea de membru al Camerei Comunelor fiind așadar o condiție obligatorie pentru ocuparea scaunului de Prim-ministru. Apoi, membrii Cabinetului sunt aleși de către premier din rândul partidului din care face parte, mandatul Guvernului având o durată ce nu poate depăși 5 ani. Însă, potrivit doctrinei juridice, “Primul-ministru poate oricând să ceară dizolvarea Parlamentului, punând astfel capăt legislaturii, pentru a profita de conjunctura pe care o consideră favorabilă din punct de vedere electoral”, ceea ce face ca, de regulă, durata legislaturilor să fie de numai 4 ani”. Interesant este faptul că șeful Guvernului Marii Britanii are dreptul de a modifica în orice moment structura Cabinetului, remanierile devenind deja o practică anuală.

Un alt exemplu este cel al Spaniei, unde procedura de învestitură a Guvernului are un caracter aparte, dat pe de o parte de natura formei de guvernământ, iar pe de altă parte de faptul că, în opoziție cu alte monarhii parlamentare, în Spania, monarhul nu are capacitatea de a desemna singur șeful executivului, numirea făcându-se printr-un acord încheiat între Rege și Președintele Congresului Deputaților, urmând ca premierul să obțină votul de încredere al Congresului.

În sfârșit, am ales ca ultim exemplu modelul Austriei, un alt stat cu influență asupra sistemului de drept românesc. Astfel, în această țară conducerea este asigurată de către trei instutuții federale distincte: Președintele, Guvernul și miniștrii. Procedura de învestitură în funcție a guvernului austriac are și ea anumite particularități, Cancelarul fiind desemnat de către Președintele federal, șeful Guvernului având dreptul doar de a propune miniștrii federali, fără a avea prerogative de coordonare și control asupra acestora, așa cum se întâmplă în Germania.

§ 4. Câteva dintre principiile constituționale care fundamentează procedura de învestitură:

Așa cum afirmam anterior, învestitura în funcție a Guvernului are ca scop primordial alegerea unei echipe guvernamentale legale și legitime, ceea ce reclamă respectarea unora dintre cele mai importante principii pe care se bazează statul de drept.

4.1 Principiul separației și echilibrul puterilor în cadrul democrației constituționale

Fie că vorbim despre Aristotel, John Locke, Montesquieu sau Jean-Jacques Rousseau, unele dintre figurile marcante care au inițiat și dezvoltat conceptele de libertate politică și democrație constituțională, toți au subliniat importanța armonizării puterilor în stat (legislativă, executivă și judecătorească) și stabilirea unor mijloace de control reciproc, toate acestea având rolul de a balansa autoritatea, astfel încât să se înlăture orice posibilitate de acaparare a puterii și de instalare a totalitarismului, cu consecința încălcării libertății individuale.

Ca atare, analizând cadrul actual de reglementare a procedurii de învestitură în funcție a Guvernului României, putem observa cu ușurință faptul că aceasta este puternic fundamentată pe principiul separației puterilor în stat. Astfel, Guvernul reprezintă o instituție de sine-stătătoare, a cărui formare este declanșată în cazurile prevăzute de legiuitorul constituant, la propunerea Președintelui, finalizându-se cu aprobarea forului legislativ în fața căruia va răspunde pe toată durata mandatului.

Am adăuga totuși, faptul că statuarea mijloacelor de control reciproc al puterilor în stat, conduce mai degrabă la echilibrarea puterii și nu la separarea propriu-zisă a acestora, literatura de specialitate opinând, de asemenea, că principiul analizat constă în: „punerea de greutate și contra-greutate în talerele puterilor pentru ca nici una să nu le domine pe celelalte. Așadar, nu este atât de mult vorba de o separație a puterilor, cât despre un „echilibru al puterilor”.

4.2 Principiul legalității

Desigur că realizarea principiului separației puterilor în stat, echilibrarea balanței de putere și legitimitatea oricăreia dintre instituțiile statului se pot obține numai potrivit legii, motiv pentru care întreaga procedură de învestitură a Guvernului României este reglementată expres de către legiuitorul constituant, astfel cum arătam în paragrafele anterioare.

Cu toate acestea, nu de puține ori, C.C.R a fost chemată să lămurească unele aspecte privind dispozițiile legii fundamentale, procedura de învestitură a Guvernului făcând și ea obiectul unor conflicte de ordin juridic. Totuși, doctrina arată că: ”nici o lege, și, deci, nici Constituția, nu pot fi exhaustive, neputând reglementa explicit reguli și proceduri pentru toate posibilele situații ce se pot ivi în practică” , Constituția României folosind noțiuni și principii flexibile „care, prin conținutul lor, constituie în realitate, o adevărată delegare legislativă în favoarea interpretului.”

4.3 Principiul democrației

Dintre toate formele de guvernământ, democrația a reținut cel mai mult atenția specialiștilor, majoritatea considerând că aceasta ridică cele mai multe provocări, cu atât mai mult cu cât într-un astfel de sistem dorința liber exprimată a poporului este cea dă direcția țării.

Din punct de vedere terminologic, noțiunea de democrație provine din alăturarea termenelor de origine greceasă demos (popor) și kratos (putere), democrația desemnând așadar acel regim politic bazat pe voința poporului și ca atare, pe principii precum: respectarea drepturilor omului, pluripatidism și separația puterilor în stat.

Astfel, dacă este să ne gândim că formarea Guvernului are loc, de regulă, după alegerile parlamentare generale, deducem faptul că procedura de învestitură a executivului pornește de la dreptul cetățenilor de își alege reprezentanții în legislativ prin vot liber exprimat, votul de încredere acordat de către Parlament exprimând în fapt opinia poporului.

Totodată, pluriparidismul – ca formă de manifestare a democrației, se reflectă în procedura de învestitură a Guvernului prin condiția pe care legiuitorul constituant a impus-o în cuprinsul art. 103, aceea ca Președintele se consulte cu partidul care deține majoritatea parlamentară ori, după caz, cu partidele care au reprezentare în Parlament, precum și prin obligația Primului-ministru desemnat de a cere legislativului aprobarea Planului de guvernare și componența echipei guvernamentale, fapt pentru care necesită votul majorității.

În opinia noastră, analizând procedura de învestitură în funcție a Guvernului prin raportare la ideologia democratică, putem afirma că aceasta înglobează atât principiile analizate anterior (legalitatea și separația puterilor în stat), cât și alte principii constituționale precum suveranitatea națională, cu atât mai mult cu cât formarea echipei guvernamentale se fundamentează pe votul popular.

SECȚIUNEA III

ASPECTE PROCEDURALE ALE ÎNVESTITURII ÎN FUNCȚIE A GUVERNULUI

§ 1. Subiecții raportului de drept public participanți la procedură

BIBLIOGRAFIE

Brezoianu Dumitru, Drept administrativ român, Editura All Beck, București, 2014.

Călinoiu Constanța, Duculescu Victor, Duculescu Georgeta, Drept constituțional comparat. Tratat. Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2007.

Ciubotaru Bogdan-Michael, Organizarea și funcționarea Guvernului României prin prisma legislației în vigoare și a practicii politice. Rezumatul tezei de doctorat, accesat în data de 06 noiembrie 2015, www.unibuc.ro.

Cliza Marta Claudia, Ștefan Elena Emilia, Drept administrativ. Suport de curs pentru ID, Editura Pro Universitaria, București, 2011.

Coman-Kund Liviu, Sisteme administrative europene, Editura Universității „Dunărea de Jos”, Galați, 2009.

Constatinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004.

Darlington Roger A short guide to the french political system, 2014, accesat în data de 08 noiembrie 2015, http://www.rogerdarlington.me.uk/Frenchpoliticalsystem.html.

Deaconu Ștefan, Instituții politice, Editura C.H.Beck, București, 2013.

Democrație, accesat în data de 09 noiembrie 2015, https://ro.wikipedia.org/wiki/Democra%C8%9Bie.

Deleanu, Drept constituțional și instituții politice contemporane. Vol. I, Editura Fundația ”Chemarea” , Iași, 1992.

Dima Bogdan, Conflictul dintre palate, Editura Hamangiu, București, 2014.

Drăganu, Drept constituțional și instituții Politice. Tratat elementar. Vol. I, Editura Lumina Lex, 2000.

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ. Vol. I, ediția a IV-a, Editura All Beck, București, 2005.

Knapp Andrew, Wright Vincent, The Government and Politics of France, Routledge Publishing, New York, 2006, accesată în data de 08 noiembrie 2015, https://books.google.ro.

Safta Marieta, Drept constituțional și instituții politice. Vol. II. Instituții politice, Editura Hamangiu, București, 2015.

Safta Marieta, Rolul Parlamentului și al Președintelui României în procedura învestiturii Guvernului și a numirii miniștrilor. Dezvoltări în jurisprudența Curții Constituționale a României, în Revista Transilvană de Științe Administrative Nr. 1/2012.

Ștefan Elena Emilia, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2015.

Tofan Apostol Dana, Instituții administrative europene, Editura C.H. Beck, București, 2008.

Tofan Apostol Dana, Organizarea administrației publice românești în context european, în Revista Studii de Drept Românesc nr. 1-2/2008.

Uglean Gheorghe, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.

Valea Daniela, Drept constituțional și instituții politice, Editura Universul Juridic, București, 2014.

Vedinaș Verginia, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2014.

Zimmermann Kim Ann, What is Democracy? Definition, Types & History, în Live Science Journal, Iunie 2012, accesat în data de 09 noiembrie 2015, http://www.livescience.com/20919-democracy.html

Legislație

Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003 (M. Of. nr. 758/29 octombrie 2003), renumerotată și republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003

Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor , publicată în M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001, cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.

Practică judiciară

C.C.R., dec. nr. 88/2004, conform paginii web a Curții Constituționale a României.

C.C.R., dec. nr. 1560/2009, conform paginii web a Curții Constituționale a României

C.C.R., dec. nr. 209/2012, conform paginii web a Curții Constituționale a României