Procedura Inspectiei Fiscale la Persoane Juridice

=== ad6121a7d8c14b719ad71a0f5cb852e9bd6413c3_659405_1 ===

Capitolul 1. Aspecte teoretice referitoare la procedura fiscală a persaonelor juridice

1.1. Aspecte generae referitoare la la procedura fiscală a persaonelor juridice

În mod inevitabil, inspecția fiscală oferă posibilitatea de a avea două persoane care să apere interese diferite (contribuabilul – interesul său economic și inspectorul – interesul celui mai important creditor, statul) care se află în față.

Este în primul rând o provocare psihologică – inspectorii fiscali vin cu suspiciunea lor cu privire la corectitudinea contribuabilului (în faptele și comportamentul lor în timpul inspecției), iar contribuabilul așteaptă cu ideea preconcepută că nu contează ceea ce face, nu poate fi corect …

De cele mai multe ori, nu problemele tehnice, ci componenta psihologică este aceea care afectează inspecția fiscală, ducând la situații extreme: abuzuri de autoritate din partea inspectorilor fiscali, în încercarea de a demonstra că au dreptate, presiune și sesizări către organele fiscale superioare din partea contribuabililor, pentru a dovedi că nu acceptă să fie călcată în picioare …

Din punct de vedere statistic, aproape 50% din sesizările penale pe care le-am tratat în practică și care au avut loc ca urmare a unei inspecții fiscale (prezentate fie de către inspectori, fie de contribuabil) se datorau tocmai relației tensionate și, în special, comunicarea dintre contribuabil și inspectori.

Prima etapă a inspecției fiscale: livrarea anunțului de inspecție fiscală

În cele mai multe cazuri, inspecția fiscală este anunțată prin livrarea notificării de inspecție. În cazul unui raid de dimineață comandat ca urmare a soluționării contestației sau în urma unei solicitări a contribuabilului (de exemplu, cererea de rambursare a TVA), nu este obligatoriu să se emită un aviz de inspecție fiscală. Anunțul de inspecție fiscală se transmite cu cel puțin 15 zile înainte de data începerii inspecției. Această perioadă de timp este utilă:

• pentru depunerea declarațiilor rectificative – dacă este cazul (pentru perioada de inspecție nu pot fi prezentate declarații rectificative și nu pot fi solicitate corecții de erori materiale);

• pentru depunerea declarațiilor care au fost omise (pentru a reduce sancțiunea);

• pentru a solicita amânarea începerii inspecției fiscale. Potrivit Codului de procedură fiscală, un contribuabil poate solicita, din motive obiective, amânarea începerii inspecției fiscale.

Este foarte important să citiți cu atenție anunțul de inspecție fiscală care anunță obiectul inspecției și durata acesteia. Un contabil sau avocat cu experiență știe să citească o astfel de notificare de inspecție între linii, astfel încât să cunoască majoritatea documentelor care vor fi solicitate de către inspectori – cel puțin în prima parte a inspecției. Modul în care începe o inspecție este foarte important pentru indicarea modului în care aceasta va continua. Dacă în primele zile de inspecție contribuabilul este complet dezorganizat și nu poate oferi o documentație minimă pentru analiză, șansele ca lucrurile să devină tensionate sunt considerabile.

Prin urmare, în cele 15 zile anterioare inceperii inspecției fiscale, pregătiți pentru fiecare perioadă fiscală principalele declarații privind impozitele și taxele care fac obiectul inspecției, împreună cu soldurile (cel puțin trimestrial). Un extras – sau chiar istoricul companiei – trebuie să fie solicitat de la Registrul Comerțului. Acesta este momentul în care contribuabilul își face propriul inventar al neregulilor: este ultimul moment pentru înregistrarea punctelor de lucru, actualizarea sediului central, prelungirea mandatului directorilor, prezentarea declarațiilor rectificative etc.

Mai mult, organizați înregistrările acordurilor (cu furnizorii și clienții) pentru a fi consultați de către inspectori. În urma revizuirii acestor acorduri, veți cunoaște și situațiile în care trebuie să prezentați documente justificative suplimentare (în special pentru a dovedi furnizarea serviciilor de care ați beneficiat). Rapoartele, foile de lucru, minutele de livrare-primire, fotografiile, corespondența electronică pot servi drept dovadă.

Inițierea inspecției fiscale

Primul pas al inspecției fiscale va consta în înregistrarea sa în registrul unic de control.

Inspecția se poate referi numai la obiectivele menționate în anunțul de inspecție. Primul sfat pentru o inspecție mai liniștită este să ne stabilim un comportament calm și rezervat și, în același timp, respectuos față de autoritatea publică reprezentată de un inspector fiscal..

Consiliere similară este acordată și reprezentanților autorităților fiscale: în exercitarea autorității de stat nu ar trebui să lase loc pentru mândrie și ambiții. Fiecare dintre cele două părți trebuie să fie conștientă de faptul că aceasta poate fi, de asemenea, supusă la eroare și că recunoașterea acesteia poate doar să sporească încrederea în judecată și discernământ a fiecărei părți.

La începutul inspecției puteți solicita confirmări de la inspectori: de exemplu, în ceea ce privește documentele pe care doresc să fie traduse (cel puțin în scop ilustrativ). În acest fel, ambele părți câștigă timp.

Este imposibil ca inspectorii fiscali să cunoască toate tipurile de activități pe care le inspectează. O înțelegere corectă și completă a activității și a metodei interne de operare poate salva multe lucruri.

De exemplu, facturile pot fi corectate numai în perioada de inspecție fiscală, astfel încât să nu aibă consecințe negative asupra deductibilității cheltuielilor cu TVA. De asemenea, în cazul absenței anunțului TVA sau a unui acord sau a unui addend care modifică o taxă, nu este ilegal să contactați un astfel de furnizor și să pregătiți un astfel de acord / addendum / notificare.

Finalizarea inspecției fiscale

În ceea ce privește timpul procedural cunoscut ca discuție finală cu contribuabilul, nu ar trebui să se întâmple fără a fi primit în prealabil raportul de inspecție fiscală. În cazul în care concluziile acestui raport sunt îngrijorătoare, asigurați-vă că beneficiați de asistență specializată. Nu uitați că timpul discuției finale cu contribuabilul marchează sfârșitul inspecției fiscale.

După aceasta, singura modalitate de a modifica concluziile inspecției este recursul. Este recomandabil să se prezinte și consilierul / avocatul contribuabilului în momentul redactării contestației, pentru a asigura conformitatea cu toată rigurozitatea procesuală, inclusiv pentru o formulare corectă a numărului apelului. Cu toate acestea, nu trebuie neglijat faptul că depunerea apelului nu suspendă executarea actului administrativ.

Suspendarea executării poate fi solicitată separat, după depunerea unei cauțiuni maxime de 20% din suma contestată. În practică, cauțiunea este stabilită între 1% și 10%.

1.2. Reguli recente și rezultatele implicite în materie de control fiscal

Evaziunea fiscală este unul dintre complexele fenomene socio-economice de importanță majoră pe care națiunile trebuie să le confrunte și, pe cât posibil, să-și diminueze consecințele negative.

Combaterea acestui fenomen, care în prezent generează pierderi bugetare semnificative, cu implicații enorme la nivel social și economic, reprezintă o preocupare constantă în România, care trebuie să implementeze sistematic și efectiv măsuri de prevenire și limitare a evaziunii fiscale (Guvernul României, 2010).

În plus, în cazul particular al țării noastre, fenomenul de evaziune fiscală a fost definit ca o amenințare la adresa securității noastre naționale prin Decretul nr. 69 / 28.06.2010 a Consiliului Suprem de Apărare a Țării (Parlamentul României, 2011), în conformitate cu prevederile art. 3 lit. f din Regulamentul nr. 51/1991 (Parlamentul României, 1991).

Există puțină literatură descriptivă sau reglementări despre fenomenul ca atare, precum și despre mijloacele de confruntare a acestuia. Declarația este valabilă atât pentru perioada de timp înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, cât și după aceea. Peisajul financiar și judiciar sa schimbat, însă obiectivele, anumite interese etc. au rămas practic la fel. După multitudinea de cărți și articole publicate care explică problemele legate de fraudă / evaziune și de sancțiuni / sancțiuni, considerăm că nu se știe că evitarea taxelor și a altor sume datorate bugetului statului presupune anumite responsabilități (Bostan, 2015).

Simplul refuz al contribuabilului de a prezenta documentele contabile se pedepsește cu până la șase ani de închisoare (Parlamentul României, 2005). Cu toate acestea, în România în 2013, evaziunea fiscală sa ridicat la 16,2% din PIB (ANAF, 2014), ceea ce a afectat în mod semnificativ venitul fiscal al României, afectând simultan activitatea economică a pieței naționale prin apariția fluxului de bani inconsecvent pentru și prin introducerea pe piața internă a mărfurilor la prețuri nejustificat de mici (Guvernul României, 2010).

1.3. Reforma Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF)

În 2013, România a inițiat un program de reformare a sistemului de colectare a impozitelor, care intenționează, pe termen lung, să sporească semnificativ veniturile colectate și să reducă costurile administrative aferente. Ulterior, la zece ani de la crearea sa, Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) se afla pe punctul de a fi reorganizată radical. Compusă din mai multe instituții din cadrul Ministerului Finanțelor Publice (MPF), specializată în gestionarea sau controlul veniturilor bugetare (Autoritatea Națională a Vămilor, Garda Financiară etc.), a devenit în timp un aparat lent și ineficient, așa cum a văzut guvernul (Guvernul României, 2013a).

La 8 martie 2013 a fost semnat un acord de împrumut cu Banca Mondială, în valoare de 70 de milioane de euro, care va fi utilizat în acest proiect de reformă instituțională. Scopurile sunt creșterea eficienței și eficacității colectării contribuțiilor sociale și fiscale, a gradului de respectare a normelor și reducerea sarcinii administrative a contribuabililor.

Invocând intențiile sale de eradicare a disfuncționalităților, de întărire a aparatului fiscal și de utilizare mai eficientă a resurselor sale, Executivul enumeră punctele slabe descoperite în ceea ce privește activitatea ANAF, care se axează tocmai pe gradul scăzut de respectare voluntară și pe costurile ridicate ale managementului. Costurile specificate se referă la existența "unui număr mare de autorități fiscale, toate județele fiind tratate în mod similar, indiferent de mărimea sau importanța lor pentru cota economică, numărul contribuabililor etc." (Guvernul României, 2013a).

Ținând cont de toate acestea, părea că înființarea nivelului regional și reducerea în continuare a numărului de unități operative din teritoriu ar putea reprezenta o soluție la numeroasele deficiențe. Fără îndoială, crearea directorului regional general al finanțelor publice / GRDPF (cu o autoritate teritorială stabilită în conformitate cu dezvoltarea regională – Parlamentul României, 2004) reduce numărul de rapoarte adresate sediului central al ANAF. În plus, asigură îmbunătățirea planificării și controlului, reducerea costurilor de colectare și realizarea de unități echilibrate din punct de vedere al cotei economice și cotei de colectare a veniturilor.

Performanța operațională a ANAF și reducerea colectării costurilor creează premisele pentru contracția celor 42 de Directorate Județeene (GCDPF) la doar 8 Directorate Regionale Generale (GRDPF). Realist, în consecință, la punctele de mai sus abordate, atunci când ANAF a suferit procesul complex de reformare, începând cu 1 august 2013, au fost implementate următoarele modificări (Consiliul fiscal, 2014):

– reducerea celor 42 de direcții județene generale (GCDPF) către 8 direcții regionale generale (GRDPF);

– directorul general pentru administrarea contribuabililor majori (GDAMT) a obținut denumirea judiciară, fiind subordonat ANAF;

– fuziunea și preluarea activităților Directorului General al Vămilor și a Gărzii Financiare de către ANAF, cele două care își pierd denumirea judiciară în cadrul ANAF

Începând cu luna noiembrie 2013, este activă Agenția generală pentru combaterea fraudei antifraudă (GAFD), o instituție antifraudă cu 8 filiale în coordonare directă cu sediul central al ANAF, proces facilitat de dezmembrarea Gărzii Financiare.

1.4. Auditul fiscal și controlul antifraudă

Potrivit Consiliului fiscal (Consiliul fiscal, 2014), sistemul fiscal românesc este de asemenea definit printr-un grad modest de respectare a principalelor impozite (raportul dintre venitul real colectat și adăugat la buget și venitul teoretic, venituri, precum și evaziune fiscală). În ansamblu, gradul de conformitate în 2013 a fost de 55,8%, ușor îmbunătățit față de anul 2012, când sa înregistrat gradul minim în ultimii 12 ani. Cu toate acestea, în conformitate cu ANAF (2015), gradul de respectare voluntară a obligațiilor fiscale (în valoare) în 2014 a fost de 83,70%, în timp ce în al treilea trimestru al anului 2015 a ajuns la 84,50% (ANAF, 2015b). Creșterea acestui indicator este legată de exercitarea controlului fiscal. Pe larg, noțiunea de control fiscal include atât auditul fiscal, așa cum este definit de Codul de procedură fiscală (Parlamentul României, 2015a) și controlul antifraudă. Obiectul auditului fiscal constă în verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili, respectarea prevederilor legislației fiscale și contabile, verificarea sau determinarea, dacă este cazul, a baza fiscală, stabilind diferențele dintre obligațiile de plată și accesoriile aferente.

Auditul fiscal se efectuează exclusiv, direct și nestingherit de ANAF (4641 inspectori) sau, după caz, de către departamente specializate ale autorităților administrației publice locale sau alte autorități cu competență juridică în administrarea sumelor datorate bugetului consolidat.

Această activitate este reglementată de Codul de procedură fiscală (Parlamentul României, 2015, Guvernul României, 2015a), care, în Titlul VII, "Auditul fiscal", prevede modul de conduită, având în vedere faptul că autoritatea fiscală verifică îndeplinirea obligațiilor potrivit legislației fiscale, care utilizează mai multe forme de control, chiar dacă toate au scopul final de a percepe suma corectă a obligațiilor datorate de contribuabili. Regulile de control fiscal incluse în titlul VI sunt extinse pe mai multe capitole pentru fiecare tip de verificare, ținând cont de obiectivele acestora.

De exemplu, capitolul III reglementează "controlul împotriva fraudei", văzută și ca o procedură de control fiscal. Referindu-se la rezultatele auditului fiscal efectuat de ANAF, se arată că în anul 2014 (ANAF, 2015a) au fost efectuate 70.912 inspecții și controale (cu 18,4% mai puțin decât în ​​2013), după care au fost stabilite sume suplimentare ) la 13991,1 mln. lei (cu 50,7% mai mult decât în ​​2013), iar pierderea fiscală a fost redusă cu 1,575,5 mln. lei (1.156,2 mil. lei în 2013).

În plus, aparatul de control al inspecției fiscale de afaceri al DGMMT (Direcția Generală de Gestiune a Contribuabililor Mari) a efectuat în anul 2014 un total de 1.246 inspecții, adăugând la bugetul general consolidat obligații suplimentare în valoare de 2.629,8 mil. lei. Acțiunile specifice care implică entități de inspecție fiscală în 2014 au fost:

– audituri fiscale pentru soluționarea în timp util a reducerilor din declarațiile de taxă pe valoarea adăugată cu opțiunea de rambursare; – inspecția după restituirea TVA contribuabililor selectați pe baza nivelului de risc;

– verificări pentru soluționarea cererilor de rambursare a accizelor incluse în categoria riscului ridicat;

– inspecții fiscale cu disponibilitate liberă a contribuabililor cu risc fiscal ridicat etc.

1.5. Controlul anti-fraudă

Conform legislației fiscale (Voinea, 2014), controlul antifraudă este operativ și neanunțat și realizat inclusiv pentru realizarea operațiunilor de control tematic – verificarea care urmărește constatarea, analiza și evaluarea unui risc fiscal specific uneia sau mai multor activitati.

Această activitate se referă la Direcția Generală Fraudă Fiscală / GDTF (1579 inspectori) înființată în cadrul ANAF la 26 iunie 2013, prin Decretul de Urgență (Guvernul României, 2013b), având ca obiectiv principal combaterea fermă a evaziunii fiscale și a taxelor vamale fraudă (DGAF, 2014).

Direcția Generală a Fraudelor Fiscale (GDTF) și-a îndreptat atenția spre obiectivele privind creșterea gradului de respectare a contribuabililor, atât prin asigurarea prezenței inspectorilor antifraudă în anumite domenii, cât și prin monitorizarea activităților cu un risc fiscal ridicat, urmărind și identificarea fenomenelor de fraudă cu implicații semnificative asupra bugetului consolidat fiscal, pe baza analizei riscurilor și a informațiilor furnizate de instituțiile specializate.

Activitatea de control antifraudă este reglementată de Codul de procedură fiscală (Parlamentul României, 2015a, Guvernul României, 2015a), fiind considerată și o procedură de inspecție fiscală.

Rezultatele activității GDTF în anul 2014 (ANAF, 2015a) s-au materializat în suma totală de 3.838,7 milioane lei (echivalentul a 872,4 milioane Euro) constând în amenzile, sechestrările sau prejudiciile legate de plângerile penale.

1.6. Cadrul instituțional aplicabil auditului public

Evoluția activității de audit public este în curs de consolidare, având încă câțiva pași până când este considerată decisivă în ceea ce privește contribuția la consolidarea finanțelor publice prin influențarea gestionării sănătoase a fondurilor publice. Atât auditul public intern cât și cel extern sunt complet diferite de controlul financiar public pe care l-am referit mai sus, în sensul că această constrângere și puniță a legii este înlocuită cu consiliere, reflectată în recomandările furnizate managerilor / ofițerilor de credite bugetare.

De altfel, principalul mod prin care auditul adaugă valoare procesului de gestiune este de a emite recomandări, având drept scop corectarea disfuncționalităților și abordarea cauzelor acestora, cu scopul de a le preveni în viitor. În consecință, în evaluarea performanțelor activităților de audit vom avea mai puține utilizări ale indicatorilor cantitativi care reflectă amenzile, confiscarea, daunele etc.

Exercitarea auditului intern

Auditul intern public (PIA) este un tip de activitate independentă și obiectivă de asigurare și consiliere, care are ca scop îmbunătățirea activităților entităților publice și adăugarea de valoare. Auditul intern contribuie la îmbunătățirea proceselor de gestionare a riscurilor, de control și de guvernanță ale unei entități publice prin recomandările făcute în cadrul misiunilor de asigurare și consultanță.

În România, organizarea auditului intern în sectorul public se efectuează într-un sistem descentralizat, entitățile publice fiind obligate (Parlamentul României, 2002, 2011, Guvernul României, 2013c, MFP, 2004, 2015a) să își organizeze propriile departamente în conformitate cu cadrul de reglementare.

Departamentul de audit intern este organizat obligatoriu (Guvernul României, 2013c), în cadrul fiecărei entități publice, prin decizia conducătorilor săi, cu excepția instituțiilor publice mici și a entităților publice subordonate, sub coordonarea sau autoritatea unei alte entități pentru care unitatea administrativă superioară a emis o decizie de dizolvare a departamentului de audit intern.

La nivel național, la data de 31 decembrie 2013, au fost (MFP, 2013b) 3.287 de entități publice ale căror directori erau principalii ofițeri de credite (61 în administrația locală și 3226 în administrația centrală). Au avut 7903 de entități publice subordonate, coordonate sau autorizate (1.549 – administrație centrală, 6.354 – administrația locală). Din cele 11.190 de entități publice, auditul intern a fost organizat doar în 6.530, adică 58,36%.

Cauzele lipsei de organizare a auditului intern sunt legate de dimensiunea redusă a entității: volum scăzut, complexitate scăzută a activităților și mărimea riscurilor asociate, scăderea numărului de personal, închiderea departamentelor de audit intern prin restructurarea posturilor vacante, datorită restricții legislative privind recrutarea personalului, datorită necesității de reducere a cheltuielilor de personal etc.

În opinia noastră, deși PIA, așa cum a fost proiectată și reglementată în România, ar putea avea un rol major în ceea ce privește contribuția la consolidarea finanțele publice prin influențarea gestionării sănătoase a fondurilor publice, în prezent datorită exercitării reduse a auditului intern în mijlocul entităților publice, suntem departe de un nivel care ar putea fi considerat cel puțin satisfăcător.

Situația a rămas practic neschimbată chiar și după intrarea în vigoare a cooperării pentru implementarea auditului intern (care implică parteneriatul comun al a două sau mai multe entități publice locale, să constituie împreună un departament PIA cu responsabilități în planificarea și desfășurarea misiunilor specifice pentru toți membrii a entităților de parteneriat). Cu toate acestea, datorită creșterii calității recomandărilor de audit și a rezultatelor implementării, cei responsabili de guvernanța corporativă (MFP, 2015b) se îndreaptă frecvent spre această poziție pentru a furniza diverse informații pentru a lua cele mai bune decizii de gestionare, adesea necesitând misiuni ad-hoc și consiliere. Este de așteptat ca procesul de sensibilizare cu privire la rolul PIA să consolideze funcția de audit intern, contribuind astfel într-o mai mare măsură la susținerea managementului în luarea deciziilor privind utilizarea eficientă a fondurilor publice.

Auditul public extern

În România, activitatea de audit extern revine Curții de Conturi (Bostan, 2011). Indiferent de constituirea și destinația fondurilor publice, în calitate de auditor extern, această instituție controlează corectitudinea contabilității fondurilor publice și dacă acestea sunt colectate și cheltuite conform legii și dacă se ține cont de principiile economiei, eficienței și eficacității (Curtea de Conturi, 2014a).

Din noiembrie 2008, odată cu noua lege privind organizarea și funcționarea (Parlamentul României, 1992), activitatea Curții de Conturi a fost împărțită în trei niveluri: controlul, auditul financiar și auditul performanței. Controlul asupra formării, administrării și utilizării resurselor financiare ale sectorului public este încă exercitat, însă funcția de control se realizează prin proceduri de audit public extern stabilite în standardele lor.

Trebuie să se facă o distincție clară între termenul "control" ca activitate care vizează verificarea și monitorizarea gradului de respectare a legii privind constituirea, gestionarea și utilizarea fondurilor publice și noțiunea de "audit public extern", alcătuit din audit financiar (activitatea care dorește ca situațiile financiare să fie complete, exacte și în conformitate cu legile și reglementările, oferind astfel o opinie în acest domeniu) și auditul performanței (care se referă la evaluarea independentă a modului în care o entitate, program, activitate sau operație funcționează din punct de vedere de eficiență, economie și eficacitate).

Activitatea de audit / control vizează (Curtea de Conturi, 2014a): formarea corectă și eficientă a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, evaluarea implementării bugetului aprobat, consolidarea bunei gestiuni financiare, executarea corectă a procedurilor administrative activități și informarea autorităților publice și a publicului larg prin rapoarte obiective.

Odată ce legea este o lege republicată, stabilirea regularității conturilor este echivalentă cu un certificat de conformitate cu entitatea auditată. În caz contrar, adică în situațiile în care există o abatere de la legalitate și regularitate, care a adus despăgubiri, acestea sunt comunicate conducerii entității publice auditate și care determină amploarea măsurilor de prejudiciu și aranjament pentru recuperarea acesteia se referă la aceasta curte specifică.

Referindu-se la rezultatele inspecției / auditului exercitat de 1200 de auditori în 2014 (Curtea de Conturi, 2014a), impactul financiar al controalelor efectuate de Curte în 2014 în cele 2.501 entități constă în 612.540.000 Euro – prejudiciu și 612.540,00 Euro – venituri suplimentare la bugetul public consolidat. La aceste sume se adaugă cele aferente controalelor efectuate la unitățile administrativ-teritoriale (Curtea de Conturi, 2014b), respectiv 170,50 milioane Euro – daune și 106,06 milioane Euro – venituri suplimentare la bugetele locale. Recomandările Curții de Conturi și măsurile ordonate prin deciziile emise de aceasta pentru eliminarea abaterilor de la lege și a neregulilor identificate de auditorii publici externi sunt considerate instrumente pentru autoritățile și instituțiile publice, instrumente pentru îmbunătățirea activității de management a resurselor financiare și a performanței utilizării acestora.

Din ceea ce am discutat mai sus, suntem de părere că, fără echivoc, contribuția activității de audit extern la consolidarea finanțelor publice naționale este evidentă, toate rapoartele Curții de Conturi din ultimii ani, care reflectă faptul că aceasta a atins un obiectiv major – consolidarea gestionării financiare solide în sectorul public.

Criza economică și financiară din UE a avut implicații bugetare și consecințe sociale grave asupra statelor membre, motiv pentru care era necesar ca finanțele publice să fie revizuite pentru a sprijini sistemele de protecție socială și serviciile publice, să limiteze costurile de refinanțare care statul plătește și pentru a evita efectele de contaminare asupra restului economiei (Comisia Europeană, 2013).

După cum se știe, prin reducerea fenomenului de evaziune, statele membre își pot mări veniturile din impozite, ceea ce oferă o mai mare libertate pentru restructurarea sistemelor fiscale într-un mod care să promoveze mai bine creșterea economică. Cu alte cuvinte, acesta este modalitatea de a contribui la consolidarea sustenabilității finanțelor publice.

Așa cum se arată în această lucrare, pentru România, importanța procedurilor specifice de verificare, circumscrisă la ceea ce se numește generic "control fiscal", care aparține ANAF, este din ce în ce mai simțită în contextul creșterii gradului de respectare a contribuabililor, diminuării evaziunii fiscale etc. , ceea ce duce în cele din urmă la creșterea colectării veniturilor bugetare și, prin urmare, la cuantumul acesteia.

Cu toate acestea, odată ce un buget este inclus, pentru a asigura o gestionare adecvată a resurselor publice (legalitatea și eficacitatea cheltuielilor bugetare), implică existența și aplicarea reglementărilor legii financiare în ceea ce privește auditul public – atât cel intern, cât și cel extern , care implică responsabilitatea Curții de Conturi.

Implementarea integrală a acestui cadru instituțional (admiterea faptului că există deficiențe majore în cazul auditului public intern) este menită să conducă la o gestionare eficientă și eficientă a resurselor bugetare, contribuind în mod semnificativ la consolidarea sustenabilității finanțelor publice.

=== ad6121a7d8c14b719ad71a0f5cb852e9bd6413c3_666538_1 ===

Capitolul 1. Aspecte teoretice referitoare la procedura fiscală a persaonelor juridice

1.1. Aspecte generae referitoare la la procedura fiscală a persaonelor juridice

În mod inevitabil, inspecția fiscală oferă posibilitatea de a avea două persoane care să apere interese diferite (contribuabilul – interesul său economic și inspectorul – interesul celui mai important creditor, statul) care se află în față.

Este în primul rând o provocare psihologică – inspectorii fiscali vin cu suspiciunea lor cu privire la corectitudinea contribuabilului (în faptele și comportamentul lor în timpul inspecției), iar contribuabilul așteaptă cu ideea preconcepută că nu contează ceea ce face, nu poate fi corect …

De cele mai multe ori, nu problemele tehnice, ci componenta psihologică este aceea care afectează inspecția fiscală, ducând la situații extreme: abuzuri de autoritate din partea inspectorilor fiscali, în încercarea de a demonstra că au dreptate, presiune și sesizări către organele fiscale superioare din partea contribuabililor, pentru a dovedi că nu acceptă să fie călcată în picioare …

Din punct de vedere statistic, aproape 50% din sesizările penale pe care le-am tratat în practică și care au avut loc ca urmare a unei inspecții fiscale (prezentate fie de către inspectori, fie de contribuabil) se datorau tocmai relației tensionate și, în special, comunicarea dintre contribuabil și inspectori.

Prima etapă a inspecției fiscale: livrarea anunțului de inspecție fiscală

În cele mai multe cazuri, inspecția fiscală este anunțată prin livrarea notificării de inspecție. În cazul unui raid de dimineață comandat ca urmare a soluționării contestației sau în urma unei solicitări a contribuabilului (de exemplu, cererea de rambursare a TVA), nu este obligatoriu să se emită un aviz de inspecție fiscală. Anunțul de inspecție fiscală se transmite cu cel puțin 15 zile înainte de data începerii inspecției. Această perioadă de timp este utilă:

• pentru depunerea declarațiilor rectificative – dacă este cazul (pentru perioada de inspecție nu pot fi prezentate declarații rectificative și nu pot fi solicitate corecții de erori materiale);

• pentru depunerea declarațiilor care au fost omise (pentru a reduce sancțiunea);

• pentru a solicita amânarea începerii inspecției fiscale. Potrivit Codului de procedură fiscală, un contribuabil poate solicita, din motive obiective, amânarea începerii inspecției fiscale.

Este foarte important să citiți cu atenție anunțul de inspecție fiscală care anunță obiectul inspecției și durata acesteia. Un contabil sau avocat cu experiență știe să citească o astfel de notificare de inspecție între linii, astfel încât să cunoască majoritatea documentelor care vor fi solicitate de către inspectori – cel puțin în prima parte a inspecției. Modul în care începe o inspecție este foarte important pentru indicarea modului în care aceasta va continua. Dacă în primele zile de inspecție contribuabilul este complet dezorganizat și nu poate oferi o documentație minimă pentru analiză, șansele ca lucrurile să devină tensionate sunt considerabile.

Prin urmare, în cele 15 zile anterioare inceperii inspecției fiscale, pregătiți pentru fiecare perioadă fiscală principalele declarații privind impozitele și taxele care fac obiectul inspecției, împreună cu soldurile (cel puțin trimestrial). Un extras – sau chiar istoricul companiei – trebuie să fie solicitat de la Registrul Comerțului. Acesta este momentul în care contribuabilul își face propriul inventar al neregulilor: este ultimul moment pentru înregistrarea punctelor de lucru, actualizarea sediului central, prelungirea mandatului directorilor, prezentarea declarațiilor rectificative etc.

Mai mult, organizați înregistrările acordurilor (cu furnizorii și clienții) pentru a fi consultați de către inspectori. În urma revizuirii acestor acorduri, veți cunoaște și situațiile în care trebuie să prezentați documente justificative suplimentare (în special pentru a dovedi furnizarea serviciilor de care ați beneficiat). Rapoartele, foile de lucru, minutele de livrare-primire, fotografiile, corespondența electronică pot servi drept dovadă.

Inițierea inspecției fiscale

Primul pas al inspecției fiscale va consta în înregistrarea sa în registrul unic de control.

Inspecția se poate referi numai la obiectivele menționate în anunțul de inspecție. Primul sfat pentru o inspecție mai liniștită este să ne stabilim un comportament calm și rezervat și, în același timp, respectuos față de autoritatea publică reprezentată de un inspector fiscal..

Consiliere similară este acordată și reprezentanților autorităților fiscale: în exercitarea autorității de stat nu ar trebui să lase loc pentru mândrie și ambiții. Fiecare dintre cele două părți trebuie să fie conștientă de faptul că aceasta poate fi, de asemenea, supusă la eroare și că recunoașterea acesteia poate doar să sporească încrederea în judecată și discernământ a fiecărei părți.

La începutul inspecției puteți solicita confirmări de la inspectori: de exemplu, în ceea ce privește documentele pe care doresc să fie traduse (cel puțin în scop ilustrativ). În acest fel, ambele părți câștigă timp.

Este imposibil ca inspectorii fiscali să cunoască toate tipurile de activități pe care le inspectează. O înțelegere corectă și completă a activității și a metodei interne de operare poate salva multe lucruri.

De exemplu, facturile pot fi corectate numai în perioada de inspecție fiscală, astfel încât să nu aibă consecințe negative asupra deductibilității cheltuielilor cu TVA. De asemenea, în cazul absenței anunțului TVA sau a unui acord sau a unui addend care modifică o taxă, nu este ilegal să contactați un astfel de furnizor și să pregătiți un astfel de acord / addendum / notificare.

Finalizarea inspecției fiscale

În ceea ce privește timpul procedural cunoscut ca discuție finală cu contribuabilul, nu ar trebui să se întâmple fără a fi primit în prealabil raportul de inspecție fiscală. În cazul în care concluziile acestui raport sunt îngrijorătoare, asigurați-vă că beneficiați de asistență specializată. Nu uitați că timpul discuției finale cu contribuabilul marchează sfârșitul inspecției fiscale.

După aceasta, singura modalitate de a modifica concluziile inspecției este recursul. Este recomandabil să se prezinte și consilierul / avocatul contribuabilului în momentul redactării contestației, pentru a asigura conformitatea cu toată rigurozitatea procesuală, inclusiv pentru o formulare corectă a numărului apelului. Cu toate acestea, nu trebuie neglijat faptul că depunerea apelului nu suspendă executarea actului administrativ.

Suspendarea executării poate fi solicitată separat, după depunerea unei cauțiuni maxime de 20% din suma contestată. În practică, cauțiunea este stabilită între 1% și 10%.

1.2. Reguli recente și rezultatele implicite în materie de control fiscal

Evaziunea fiscală este unul dintre complexele fenomene socio-economice de importanță majoră pe care națiunile trebuie să le confrunte și, pe cât posibil, să-și diminueze consecințele negative.

Combaterea acestui fenomen, care în prezent generează pierderi bugetare semnificative, cu implicații enorme la nivel social și economic, reprezintă o preocupare constantă în România, care trebuie să implementeze sistematic și efectiv măsuri de prevenire și limitare a evaziunii fiscale (Guvernul României, 2010).

În plus, în cazul particular al țării noastre, fenomenul de evaziune fiscală a fost definit ca o amenințare la adresa securității noastre naționale prin Decretul nr. 69 / 28.06.2010 a Consiliului Suprem de Apărare a Țării (Parlamentul României, 2011), în conformitate cu prevederile art. 3 lit. f din Regulamentul nr. 51/1991 (Parlamentul României, 1991).

Există puțină literatură descriptivă sau reglementări despre fenomenul ca atare, precum și despre mijloacele de confruntare a acestuia. Declarația este valabilă atât pentru perioada de timp înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, cât și după aceea. Peisajul financiar și judiciar sa schimbat, însă obiectivele, anumite interese etc. au rămas practic la fel. După multitudinea de cărți și articole publicate care explică problemele legate de fraudă / evaziune și de sancțiuni / sancțiuni, considerăm că nu se știe că evitarea taxelor și a altor sume datorate bugetului statului presupune anumite responsabilități (Bostan, 2015).

Simplul refuz al contribuabilului de a prezenta documentele contabile se pedepsește cu până la șase ani de închisoare (Parlamentul României, 2005). Cu toate acestea, în România în 2013, evaziunea fiscală sa ridicat la 16,2% din PIB (ANAF, 2014), ceea ce a afectat în mod semnificativ venitul fiscal al României, afectând simultan activitatea economică a pieței naționale prin apariția fluxului de bani inconsecvent pentru și prin introducerea pe piața internă a mărfurilor la prețuri nejustificat de mici (Guvernul României, 2010).

1.3. Reforma Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF)

În 2013, România a inițiat un program de reformare a sistemului de colectare a impozitelor, care intenționează, pe termen lung, să sporească semnificativ veniturile colectate și să reducă costurile administrative aferente. Ulterior, la zece ani de la crearea sa, Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) se afla pe punctul de a fi reorganizată radical. Compusă din mai multe instituții din cadrul Ministerului Finanțelor Publice (MPF), specializată în gestionarea sau controlul veniturilor bugetare (Autoritatea Națională a Vămilor, Garda Financiară etc.), a devenit în timp un aparat lent și ineficient, așa cum a văzut guvernul (Guvernul României, 2013a).

La 8 martie 2013 a fost semnat un acord de împrumut cu Banca Mondială, în valoare de 70 de milioane de euro, care va fi utilizat în acest proiect de reformă instituțională. Scopurile sunt creșterea eficienței și eficacității colectării contribuțiilor sociale și fiscale, a gradului de respectare a normelor și reducerea sarcinii administrative a contribuabililor.

Invocând intențiile sale de eradicare a disfuncționalităților, de întărire a aparatului fiscal și de utilizare mai eficientă a resurselor sale, Executivul enumeră punctele slabe descoperite în ceea ce privește activitatea ANAF, care se axează tocmai pe gradul scăzut de respectare voluntară și pe costurile ridicate ale managementului. Costurile specificate se referă la existența "unui număr mare de autorități fiscale, toate județele fiind tratate în mod similar, indiferent de mărimea sau importanța lor pentru cota economică, numărul contribuabililor etc." (Guvernul României, 2013a).

Ținând cont de toate acestea, părea că înființarea nivelului regional și reducerea în continuare a numărului de unități operative din teritoriu ar putea reprezenta o soluție la numeroasele deficiențe. Fără îndoială, crearea directorului regional general al finanțelor publice / GRDPF (cu o autoritate teritorială stabilită în conformitate cu dezvoltarea regională – Parlamentul României, 2004) reduce numărul de rapoarte adresate sediului central al ANAF. În plus, asigură îmbunătățirea planificării și controlului, reducerea costurilor de colectare și realizarea de unități echilibrate din punct de vedere al cotei economice și cotei de colectare a veniturilor.

Performanța operațională a ANAF și reducerea colectării costurilor creează premisele pentru contracția celor 42 de Directorate Județeene (GCDPF) la doar 8 Directorate Regionale Generale (GRDPF). Realist, în consecință, la punctele de mai sus abordate, atunci când ANAF a suferit procesul complex de reformare, începând cu 1 august 2013, au fost implementate următoarele modificări (Consiliul fiscal, 2014):

– reducerea celor 42 de direcții județene generale (GCDPF) către 8 direcții regionale generale (GRDPF);

– directorul general pentru administrarea contribuabililor majori (GDAMT) a obținut denumirea judiciară, fiind subordonat ANAF;

– fuziunea și preluarea activităților Directorului General al Vămilor și a Gărzii Financiare de către ANAF, cele două care își pierd denumirea judiciară în cadrul ANAF

Începând cu luna noiembrie 2013, este activă Agenția generală pentru combaterea fraudei antifraudă (GAFD), o instituție antifraudă cu 8 filiale în coordonare directă cu sediul central al ANAF, proces facilitat de dezmembrarea Gărzii Financiare.

1.4. Auditul fiscal și controlul antifraudă

Potrivit Consiliului fiscal (Consiliul fiscal, 2014), sistemul fiscal românesc este de asemenea definit printr-un grad modest de respectare a principalelor impozite (raportul dintre venitul real colectat și adăugat la buget și venitul teoretic, venituri, precum și evaziune fiscală). În ansamblu, gradul de conformitate în 2013 a fost de 55,8%, ușor îmbunătățit față de anul 2012, când sa înregistrat gradul minim în ultimii 12 ani. Cu toate acestea, în conformitate cu ANAF (2015), gradul de respectare voluntară a obligațiilor fiscale (în valoare) în 2014 a fost de 83,70%, în timp ce în al treilea trimestru al anului 2015 a ajuns la 84,50% (ANAF, 2015b). Creșterea acestui indicator este legată de exercitarea controlului fiscal. Pe larg, noțiunea de control fiscal include atât auditul fiscal, așa cum este definit de Codul de procedură fiscală (Parlamentul României, 2015a) și controlul antifraudă. Obiectul auditului fiscal constă în verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili, respectarea prevederilor legislației fiscale și contabile, verificarea sau determinarea, dacă este cazul, a baza fiscală, stabilind diferențele dintre obligațiile de plată și accesoriile aferente.

Auditul fiscal se efectuează exclusiv, direct și nestingherit de ANAF (4641 inspectori) sau, după caz, de către departamente specializate ale autorităților administrației publice locale sau alte autorități cu competență juridică în administrarea sumelor datorate bugetului consolidat.

Această activitate este reglementată de Codul de procedură fiscală (Parlamentul României, 2015, Guvernul României, 2015a), care, în Titlul VII, "Auditul fiscal", prevede modul de conduită, având în vedere faptul că autoritatea fiscală verifică îndeplinirea obligațiilor potrivit legislației fiscale, care utilizează mai multe forme de control, chiar dacă toate au scopul final de a percepe suma corectă a obligațiilor datorate de contribuabili. Regulile de control fiscal incluse în titlul VI sunt extinse pe mai multe capitole pentru fiecare tip de verificare, ținând cont de obiectivele acestora.

De exemplu, capitolul III reglementează "controlul împotriva fraudei", văzută și ca o procedură de control fiscal. Referindu-se la rezultatele auditului fiscal efectuat de ANAF, se arată că în anul 2014 (ANAF, 2015a) au fost efectuate 70.912 inspecții și controale (cu 18,4% mai puțin decât în ​​2013), după care au fost stabilite sume suplimentare ) la 13991,1 mln. lei (cu 50,7% mai mult decât în ​​2013), iar pierderea fiscală a fost redusă cu 1,575,5 mln. lei (1.156,2 mil. lei în 2013).

În plus, aparatul de control al inspecției fiscale de afaceri al DGMMT (Direcția Generală de Gestiune a Contribuabililor Mari) a efectuat în anul 2014 un total de 1.246 inspecții, adăugând la bugetul general consolidat obligații suplimentare în valoare de 2.629,8 mil. lei. Acțiunile specifice care implică entități de inspecție fiscală în 2014 au fost:

– audituri fiscale pentru soluționarea în timp util a reducerilor din declarațiile de taxă pe valoarea adăugată cu opțiunea de rambursare; – inspecția după restituirea TVA contribuabililor selectați pe baza nivelului de risc;

– verificări pentru soluționarea cererilor de rambursare a accizelor incluse în categoria riscului ridicat;

– inspecții fiscale cu disponibilitate liberă a contribuabililor cu risc fiscal ridicat etc.

1.5. Controlul anti-fraudă

Conform legislației fiscale (Voinea, 2014), controlul antifraudă este operativ și neanunțat și realizat inclusiv pentru realizarea operațiunilor de control tematic – verificarea care urmărește constatarea, analiza și evaluarea unui risc fiscal specific uneia sau mai multor activitati.

Această activitate se referă la Direcția Generală Fraudă Fiscală / GDTF (1579 inspectori) înființată în cadrul ANAF la 26 iunie 2013, prin Decretul de Urgență (Guvernul României, 2013b), având ca obiectiv principal combaterea fermă a evaziunii fiscale și a taxelor vamale fraudă (DGAF, 2014).

Direcția Generală a Fraudelor Fiscale (GDTF) și-a îndreptat atenția spre obiectivele privind creșterea gradului de respectare a contribuabililor, atât prin asigurarea prezenței inspectorilor antifraudă în anumite domenii, cât și prin monitorizarea activităților cu un risc fiscal ridicat, urmărind și identificarea fenomenelor de fraudă cu implicații semnificative asupra bugetului consolidat fiscal, pe baza analizei riscurilor și a informațiilor furnizate de instituțiile specializate.

fiscale), corectitudinii si corectitudinii in respectarea obligatiilor de catre contribuabili, dar si la respectarea prevederilor legislatiei fiscale si contabile, verificarea si determinarea baza fiscală, identificând diferențele de datorii care trebuie plătite și accesoriile aferente (Titlul VII din Codul de procedură fiscală al României, publicat în 2003, modificat în 2007, p. 47).

La efectuarea unei inspecții fiscale sau la introducerea informațiilor contabile în sistemul unei entități economice, o atenție deosebită ar trebui acordată domeniului de interes și activității entității respective. O situație destul de diferită apare în cazul entităților comerciale care se ocupă de un domeniu de activitate transfrontalier, deoarece trebuie luate în considerare cel puțin două sisteme legislative: cea a statului de reședință și a statului în care se desfășoară activitatea.

În astfel de cazuri, anchetatorii contabili (interni sau externi) trebuie să se refere la legislația europeană aplicabilă în general, dar și la normele specifice aplicabile într-un anumit stat. Pentru a evita dubla impunere a unui angajat și a unui angajator în ceea ce privește contribuțiile la asigurările sociale și impozitele pe venit, trebuie acordată o atenție deosebită principiului "lex loci laboris" și modului în care acesta este aplicat și luat în considerare în documentele fiscale ale unei societăți economice.

Deoarece libera circulație a persoanelor din motive legate de muncă și din alte motive este unul dintre pilonii Comunităților Europene, la nivelul Uniunii Europene sa acordat un interes considerabil coordonării sistemelor naționale de securitate socială pentru a proteja atât angajații, cât și angajatorilor și pentru a evita problemele fiscale grave în cadrul economiilor companiilor și statelor membre. Cele două acte normative importante care se aplică în prezent sunt: ​​Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului privind coordonarea sistemelor de securitate socială (pornind de la Regulamentul (CE) nr. 1408/71 anterior privind aplicarea regimurilor de securitate socială salariaților, persoanelor care desfășoară activități independente și membrilor (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a procedurii de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, pentru a clarifica drepturile și obligațiile pe care le are angajatul și angajatorul în țara de reședință și în țara de detașare a muncii.

Cu toate acestea, în ciuda elaborării și implementării unor astfel de reglementări, există încă anumite aspecte care necesită o explicație legislativă suplimentară sau care lasă un spațiu restrâns pentru interpretarea subiectivă în ceea ce privește activitățile transfrontaliere. De asemenea, principiile nediscriminării și tratamentului egal trebuie să fie respectate indiferent de locul de muncă unde este detașat un angajat.

Pentru a evita dubla impunere în numele unui contribuabil (lucrător individual sau entitate comercială), se recomandă o bună coordonare a sistemelor naționale de securitate socială, pe baza a patru principii principale: o singură legislație aplicabilă; egalitatea de tratament; agregarea perioadelor de asigurare, de ședere sau de muncă; și exportul beneficiilor de muncă.

1.6. Cadrul instituțional aplicabil auditului public

Evoluția activității de audit public este în curs de consolidare, având încă câțiva pași până când este considerată decisivă în ceea ce privește contribuția la consolidarea finanțelor publice prin influențarea gestionării sănătoase a fondurilor publice. Atât auditul public intern cât și cel extern sunt complet diferite de controlul financiar public pe care l-am referit mai sus, în sensul că această constrângere și puniță a legii este înlocuită cu consiliere, reflectată în recomandările furnizate managerilor / ofițerilor de credite bugetare.

De altfel, principalul mod prin care auditul adaugă valoare procesului de gestiune este de a emite recomandări, având drept scop corectarea disfuncționalităților și abordarea cauzelor acestora, cu scopul de a le preveni în viitor. În consecință, în evaluarea performanțelor activităților de audit vom avea mai puține utilizări ale indicatorilor cantitativi care reflectă amenzile, confiscarea, daunele etc.

Exercitarea auditului intern

Auditul intern public (PIA) este un tip de activitate independentă și obiectivă de asigurare și consiliere, care are ca scop îmbunătățirea activităților entităților publice și adăugarea de valoare. Auditul intern contribuie la îmbunătățirea proceselor de gestionare a riscurilor, de control și de guvernanță ale unei entități publice prin recomandările făcute în cadrul misiunilor de asigurare și consultanță.

În România, organizarea auditului intern în sectorul public se efectuează într-un sistem descentralizat, entitățile publice fiind obligate (Parlamentul României, 2002, 2011, Guvernul României, 2013c, MFP, 2004, 2015a) să își organizeze propriile departamente în conformitate cu cadrul de reglementare.

Departamentul de audit intern este organizat obligatoriu (Guvernul României, 2013c), în cadrul fiecărei entități publice, prin decizia conducătorilor săi, cu excepția instituțiilor publice mici și a entităților publice subordonate, sub coordonarea sau autoritatea unei alte entități pentru care unitatea administrativă superioară a emis o decizie de dizolvare a departamentului de audit intern.

La nivel național, la data de 31 decembrie 2013, au fost (MFP, 2013b) 3.287 de entități publice ale căror directori erau principalii ofițeri de credite (61 în administrația locală și 3226 în administrația centrală). Au avut 7903 de entități publice subordonate, coordonate sau autorizate (1.549 – administrație centrală, 6.354 – administrația locală). Din cele 11.190 de entități publice, auditul intern a fost organizat doar în 6.530, adică 58,36%.

Cauzele lipsei de organizare a auditului intern sunt legate de dimensiunea redusă a entității: volum scăzut, complexitate scăzută a activităților și mărimea riscurilor asociate, scăderea numărului de personal, închiderea departamentelor de audit intern prin restructurarea posturilor vacante, datorită restricții legislative privind recrutarea personalului, datorită necesității de reducere a cheltuielilor de personal etc.

În opinia noastră, deși PIA, așa cum a fost proiectată și reglementată în România, ar putea avea un rol major în ceea ce privește contribuția la consolidarea finanțele publice prin influențarea gestionării sănătoase a fondurilor publice, în prezent datorită exercitării reduse a auditului intern în mijlocul entităților publice, suntem departe de un nivel care ar putea fi considerat cel puțin satisfăcător.

Situația a rămas practic neschimbată chiar și după intrarea în vigoare a cooperării pentru implementarea auditului intern (care implică parteneriatul comun al a două sau mai multe entități publice locale, să constituie împreună un departament PIA cu responsabilități în planificarea și desfășurarea misiunilor specifice pentru toți membrii a entităților de parteneriat). Cu toate acestea, datorită creșterii calității recomandărilor de audit și a rezultatelor implementării, cei responsabili de guvernanța corporativă (MFP, 2015b) se îndreaptă frecvent spre această poziție pentru a furniza diverse informații pentru a lua cele mai bune decizii de gestionare, adesea necesitând misiuni ad-hoc și consiliere. Este de așteptat ca procesul de sensibilizare cu privire la rolul PIA să consolideze funcția de audit intern, contribuind astfel într-o mai mare măsură la susținerea managementului în luarea deciziilor privind utilizarea eficientă a fondurilor publice.

Auditul public extern

În România, activitatea de audit extern revine Curții de Conturi (Bostan, 2011). Indiferent de constituirea și destinația fondurilor publice, în calitate de auditor extern, această instituție controlează corectitudinea contabilității fondurilor publice și dacă acestea sunt colectate și cheltuite conform legii și dacă se ține cont de principiile economiei, eficienței și eficacității (Curtea de Conturi, 2014a).

Din noiembrie 2008, odată cu noua lege privind organizarea și funcționarea (Parlamentul României, 1992), activitatea Curții de Conturi a fost împărțită în trei niveluri: controlul, auditul financiar și auditul performanței. Controlul asupra formării, administrării și utilizării resurselor financiare ale sectorului public este încă exercitat, însă funcția de control se realizează prin proceduri de audit public extern stabilite în standardele lor.

Trebuie să se facă o distincție clară între termenul "control" ca activitate care vizează verificarea și monitorizarea gradului de respectare a legii privind constituirea, gestionarea și utilizarea fondurilor publice și noțiunea de "audit public extern", alcătuit din audit financiar (activitatea care dorește ca situațiile financiare să fie complete, exacte și în conformitate cu legile și reglementările, oferind astfel o opinie în acest domeniu) și auditul performanței (care se referă la evaluarea independentă a modului în care o entitate, program, activitate sau operație funcționează din punct de vedere de eficiență, economie și eficacitate).

Activitatea de audit / control vizează (Curtea de Conturi, 2014a): formarea corectă și eficientă a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, evaluarea implementării bugetului aprobat, consolidarea bunei gestiuni financiare, executarea corectă a procedurilor administrative activități și informarea autorităților publice și a publicului larg prin rapoarte obiective.

Odată ce legea este o lege republicată, stabilirea regularității conturilor este echivalentă cu un certificat de conformitate cu entitatea auditată. În caz contrar, adică în situațiile în care există o abatere de la legalitate și regularitate, care a adus despăgubiri, acestea sunt comunicate conducerii entității publice auditate și care determină amploarea măsurilor de prejudiciu și aranjament pentru recuperarea acesteia se referă la aceasta curte specifică.

Referindu-se la rezultatele inspecției / auditului exercitat de 1200 de auditori în 2014 (Curtea de Conturi, 2014a), impactul financiar al controalelor efectuate de Curte în 2014 în cele 2.501 entități constă în 612.540.000 Euro – prejudiciu și 612.540,00 Euro – venituri suplimentare la bugetul public consolidat. La aceste sume se adaugă cele aferente controalelor efectuate la unitățile administrativ-teritoriale (Curtea de Conturi, 2014b), respectiv 170,50 milioane Euro – daune și 106,06 milioane Euro – venituri suplimentare la bugetele locale. Recomandările Curții de Conturi și măsurile ordonate prin deciziile emise de aceasta pentru eliminarea abaterilor de la lege și a neregulilor identificate de auditorii publici externi sunt considerate instrumente pentru autoritățile și instituțiile publice, instrumente pentru îmbunătățirea activității de management a resurselor financiare și a performanței utilizării acestora.

Din ceea ce am discutat mai sus, suntem de părere că, fără echivoc, contribuția activității de audit extern la consolidarea finanțelor publice naționale este evidentă, toate rapoartele Curții de Conturi din ultimii ani, care reflectă faptul că aceasta a atins un obiectiv major – consolidarea gestionării financiare solide în sectorul public.

Criza economică și financiară din UE a avut implicații bugetare și consecințe sociale grave asupra statelor membre, motiv pentru care era necesar ca finanțele publice să fie revizuite pentru a sprijini sistemele de protecție socială și serviciile publice, să limiteze costurile de refinanțare care statul plătește și pentru a evita efectele de contaminare asupra restului economiei (Comisia Europeană, 2013).

După cum se știe, prin reducerea fenomenului de evaziune, statele membre își pot mări veniturile din impozite, ceea ce oferă o mai mare libertate pentru restructurarea sistemelor fiscale într-un mod care să promoveze mai bine creșterea economică. Cu alte cuvinte, acesta este modalitatea de a contribui la consolidarea sustenabilității finanțelor publice.

Așa cum se arată în această lucrare, pentru România, importanța procedurilor specifice de verificare, circumscrisă la ceea ce se numește generic "control fiscal", care aparține ANAF, este din ce în ce mai simțită în contextul creșterii gradului de respectare a contribuabililor, diminuării evaziunii fiscale etc. , ceea ce duce în cele din urmă la creșterea colectării veniturilor bugetare și, prin urmare, la cuantumul acesteia.

Cu toate acestea, odată ce un buget este inclus, pentru a asigura o gestionare adecvată a resurselor publice (legalitatea și eficacitatea cheltuielilor bugetare), implică existența și aplicarea reglementărilor legii financiare în ceea ce privește auditul public – atât cel intern, cât și cel extern , care implică responsabilitatea Curții de Conturi.

Implementarea integrală a acestui cadru instituțional (admiterea faptului că există deficiențe majore în cazul auditului public intern) este menită să conducă la o gestionare eficientă și eficientă a resurselor bugetare, contribuind în mod semnificativ la consolidarea sustenabilității finanțelor publice.

Capitolul 2. Procedura inspecției fiscale

2.1. Rolul și etapele inspecției fiscale

Inspecția fiscală poate fi definită ca fiind activitatea specializată desfășurată de organele fiscale pentru verificarea îndeplinirii de către subiecții pasivi a relațiilor de procedură fiscală, altele decât organele fiscale, a obligațiilor pe care le presupun în cadrul acestor relații (1).

Potrivit art.94 # 1 Codul de procedură fiscală obiectul inspecției constă în:

• verificarea conformității declarațiilor de conformitate și legale;

• verificarea corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili;

• respectarea prevederilor legale fiscale și contabile;

• Verificarea stabilirii, după caz, a bazelor de impozitare, a diferențelor de obligații de plată și a accesoriilor lor aferente.

2. Atribuțiile de inspecție fiscală Inspecția fiscală are următoarele atribuții:

A. Constatarea și investigarea fiscală a tuturor documentelor și faptelor rezultate din contribuabilul supus inspecției sau altor persoane cu privire la legalitatea și conformitatea declarației fiscale, corectitudinea și exactitatea obligațiilor fiscale în vederea descoperirii unor noi elemente relevante pentru aplicarea legislației fiscale;

b. Analiza și estimarea informațiilor fiscale în vederea confruntării declarațiilor fiscale cu propriile lor informații sau din alte surse;

c. Sancționarea conform legii a faptelor constatate și luarea de măsuri pentru prevenirea și combaterea abaterilor de la prevederile legislației fiscale.

În vederea îndeplinirii atribuțiilor menționate mai sus, organul fiscal va proceda la:

a. Examinarea documentelor din fișierele fiscale ale contribuabilului;

b. Verificarea concordanței dintre datele din declarațiile fiscale și cele din contribuabili

contabilitate;

c. Discutarea constatărilor și solicitarea explicațiilor scrise din partea reprezentanților legali sau a reprezentanților legali

emitenții lor, după caz;

d. Informații solicitante din partea terțiar;

e. Stabilirea corectă a bazei de impozitare, a diferenței de plată a obligațiilor fiscale, după cum este cazul începutul inspecției fiscale;

f. Stabilirea diferențelor fiscale, precum și a diferențelor de plată a obligațiilor fiscale, precum și a celor fiscal obligații aferente acestora;

g. Verificarea locurilor unde se realizează activități generatoare de venituri impozabile;

h. Asigurarea măsurilor luate în condițiile legii;

i. Fiscal; investigațiile care se desfășoară;

j. Aplicarea pedepsei în conformitate cu prevederile legale;

k. Aplicarea de sigilii pe mărfuri înscriindu-se un cuvânt.

l. Excepția de la atribuțiile inspecției fiscale este efectuarea de tehnică și științifică

constatările sau orice alte verificări solicitate de organele de urmărire penală, în vederea urmăririi unor fapte sau situații de cauză în lucrul la aceste instituții.

În timpul inspecției fiscale sunt solicitate explicații scrise ori de câte ori acestea sunt necesare clarificarea și completarea constatărilor privind situația fiscală a contribuabilului. În cazul în care contribuabilul a solicitat ca informațiile scrise să refuze furnizarea acestuia sau să răspundă la anumite întrebări, organele de inspecție fiscală le vor transmite printr-o adresă scrisă care stabilește un termen de cel puțin 5 zile lucrătoare pentru formularea răspunsului. În cazul în care răspunsul solicitat nu va veni, refuzul va fi limitat în raportul privind rezultatul inspecției fiscale sau în scris.

Colaboratorii vor da explicații scrise și vor scrie răspunsuri la întrebările organelor fiscale printr-o notă explicativă. Baza de impozitare, precum și diferențele de impozit și contribuțiile care se stabilesc în cadrul activității de inspecție fiscală se efectuează pe baza contabilității, fiscale sau a oricăror alte înregistrări revelatoare pentru impozitare sau prin utilizarea metodelor de estimare.

Atunci când organele de inspecție fiscală au dreptul legal de a estima baza de impozitare, în documentul de inspecție vor fi menționate motivele de fapt și temeiurile legale care determină utilizarea estimării, precum și criteriile de estimare.

2.2. Forme, metode, proceduri de extindere și control utilizate în inspecția fiscal

Formularele de inspecție fiscală sunt:

A. Inspecție fiscală generală care reprezintă activitatea de verificare a tuturor obligațiilor fiscale ale unui contribuabil pentru o perioadă determinată de timp;

b. Inspecție fiscală parțială care reprezintă activitatea de verificare a uneia sau mai multor obligații fiscale pentru o perioadă determinată de timp. Inspecția fiscală poate fi extinsă asupra relațiilor relevante de impozitare. Dacă este de interes pentru aplicarea legii fiscale. Pe baza prevederilor art. 6 și 7 din Codul de procedură fiscală în exercitarea atribuțiilor de control al inspecției fiscale, organul de inspecție fiscală va decide asupra efectuării inspecției fiscale generale sau parțiale.

Pentru atingerea atribuțiilor de control inspecția fiscală poate face uz de următoarele metode:

A. Control prin burghiu, care constă în activitate selectivă de verificare a activității semnificative

documentele și operațiunile în care se calculează și se înregistrează modul fiscal

plăți obligatorii, îndatorate la bugetul general consolidat

b. Control electronic care constă în verificarea electronică a contabilității și a surselor sale

prelucrate, folosind metode de analiză, estimare și testare asistate de instrumente IT specializate.

Metoda de control fiscal independent, aparatul fiscal are un ansamblu de drepturi

în ceea ce privește estimarea, stabilirea și cuprinderea datoriilor fiscale cărora le-a fost acordat dreptul de amendare pentru abaterile de la normele legale (2).

Inspectorii fiscali au obligația de a păstra informații secrete în documentele contribuabililor sau terțiari și de a le folosi pentru a verifica exactitatea obligațiilor fiscale ale contribuabililor.

4. Reguli privind inspecția fiscală

Există următoarele reguli de inspecție fiscală:

1. Să aibă în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt și a relațiilor juridice relevante pentru impozitare. În examinarea statului factual fiscal pentru stabilirea bazei de impozitare, organul fiscal expert va avea în vedere toate documentele justificative și înregistrările financiar-contabile și fiscale care constituie mijloace de probă și relevante pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor fiscale. În mod similar, organul de inspecție fiscală va anexa la actul de inspecție fiscală copii după documentele bazate pe constatările efectuate cu ocazia inspecției. Organele de inspecție fiscală pot lua măsuri în condițiile art.129 din Codul de procedură fiscală;

2. să fie realizată astfel încât să afecteze cât mai puțin posibil activitatea actuală a contribuabililor și să utilizeze în mod eficient timpul dedicat inspecției fiscale;

3. Se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit pentru fiecare perioadă supusă impozitării, cu excepția situațiilor în care conducătorul competent al inspecției fiscale poate decide recheierea unei anumite baze de impozitare, precum și diferențele fiscale și contribuțiile care stabilesc în cadrul activității de inspecție fiscală se face pe baza contabilității, a înregistrărilor fiscale sau a altor înregistrări revelatoare pentru impozitare sau prin utilizarea metodelor de estimare.

Atunci când organele de inspecție fiscală au dreptul legal de a estima baza de impozitare, în documentul de inspecție vor fi menționate motivele de fapt și temeiurile legale care determină utilizarea estimării, precum și criteriile de estimare.

3. Forme, metode, proceduri de extindere și control utilizate în inspecția fiscală

Formularele de inspecție fiscală sunt:

A. Inspecție fiscală generală care reprezintă activitatea de verificare a tuturor obligațiilor fiscale ale unui contribuabil pentru o perioadă determinată de timp;

b. Inspecție fiscală parțială care reprezintă activitatea de verificare a uneia sau mai multor obligații fiscale pentru o perioadă determinată de timp. Inspecția fiscală poate fi extinsă asupra relațiilor relevante de impozitare. Dacă este de interes pentru aplicarea legii fiscale. Pe baza prevederilor art. 6 și 7 din Codul de procedură fiscală în exercitarea atribuțiilor de control al inspecției fiscale, organul de inspecție fiscală va decide asupra efectuării inspecției fiscale generale sau parțiale.

În literatura de specialitate privind perioada de re / verificare supusă controlului fiscal au fost formulate două opinii:

• Într-o primă (3) este posibilă re-verificarea oricăror date necunoscute organului fiscal

data controlului, dar numai pentru datele noi care nu au fost incluse în înregistrările și documentele societății existente la data controlului din cauza lipsei de precauție sau a lipsei de răbdare, nu este admisibilă reevaluarea;

• Într-un alt aviz (4) de introducere a acestui caz suplimentar de inspecție fiscală, ținând seama de faptul că inițierea inspecției fiscale de la culpa organului de control încalcă principiul afectării minime a activității contribuabilului descris mai sus. se datorează în mod exclusiv vinovăției organului de control, toate consecințele plății întârziate a impozitelor și impozitelor ar trebui să fie sprijinite exclusiv de către funcționarii care și-au îndeplinit îndatoririle;

4. activitatea de inspectie fiscala se organizeaza si se desfasoara pe baza unor planificari anuale sau trimestriale aprobate in conditiile prevazute de ordonanta presedintelui Agentiei Nationale de Administrare Fiscala, respectiv de actele publice locale, dupa caz.

5. la începutul inspecției fiscale, inspectorul este obligat să prezinte actul de inspecție și ordinul de serviciu semnat de organul de control și trebuie să fie înscris în registrul de control. Trebuie să precizez că, la cererea justificată întemeiată de organul de inspecție fiscală al contribuabilului, organul poate aproba încetarea începerii inspecției fiscale, comunicându-i data la care a fost reprogramată inspecția fiscală;

6. La finalizarea inspecției fiscale contribuabilul este obligat să scrie o plângere pe propria răspundere, din care rezultă că toate documentele și informațiile au fost puse la dispoziție pentru inspecția fiscală. De asemenea, va fi menționat faptul că toate documentele solicitate și actele furnizate de contribuabili au fost returnate acestora. Măsurile, termenii și condițiile stabilite de organele de inspecție fiscală, conform art. 105, nr. 9 din Codul de procedură fiscală, vor fi făcute cunoscute de contribuabili prin intermediul organului de inspecție fiscală competent.

2.3. Viza de inspecție fiscale

Înainte de desfășurarea inspecției fiscale, organul fiscal are obligația de a informa cotitorul cu acțiunile pe care urmează să le desfășoare, oferindu-i viză de inspecție fiscală. Acesta va cuprinde:

A. temei juridic al inspecției fiscale;

b. data de începere a inspecției fiscale;

c. obligațiile fiscale și perioadele care trebuie supuse inspecției fiscale;

d. posibilitatea de a solicita anularea datei la care începe inspecția fiscală

solicitată o singură dată, din motive justificate.

Suntem de acord cu opinia susținută de literatura de specialitate (5) potrivit căreia fiscal

viza de inspecție nu este un act fiscal administrativ, în sensul art. 41 din Codul de procedură fiscală, ci doar o formă de procedură înainte de inspecția fiscală.

În ceea ce privește valabilitatea, menționăm că actul de inspecție fiscală este nulă dacă nu există condiții de formă prevăzute de lege. În consecință, în lipsa acestor condiții, raportul inspecției fiscale este nul sau, după caz, impunând o decizie adoptată după acest raport.

Raportul privind inspecția fiscală este comunicat contribuabilului în scris înainte de începerea inspecției fiscale:

A. 30 de zile pentru contribuabili mari;

b. 15 zile pentru ceilalți contribuabili.

Viza de inspecție fiscală este comunicată contribuabilului în scris în acest fel:

A. prezentând contribuabilului la sediul organului de emitere fiscală și recepție

a actului fiscal de către el sub semnătură, data comunicării fiind data actului

recepție sub semnătură.

b. prin remiterea, prin act fiscal fiscal, de persoane mandatate de organele fiscale,

conform legii data comunicării este actul de recepție sub semnătură;

c. Prin postarea rapidă la domiciliul fiscal al contribuabilului cu confirmare de primire, precum și prin alte mijloace, cum ar fi faxul, e-mailul dacă este asigurată transmisia de text și

confirmarea recepției;

d. Prin publicitate.

În ceea ce privește comunicarea vizelor fiscale prin publicitate menționăm că se realizează prin prezentarea la sediul organului emitent și a unei pagini IT a Agenției Naționale de Administrare Fiscală a unei note care menționează că viza fiscală a fost eliberată pe numele contribuitorului. În cazul vizei fiscale eliberate de către departamentele speciale ale autorităților administrației publice locale, postarea se face concomitent la sediul central și pe site-ul IT al autorității publice respective. În absența propriului site IT, publicitatea se face pe site-ul Consiliului Județean. În toate cazurile, viza fiscală este considerată a fi comunicată în termen de 15 zile de la data postării.

Menționăm că sunt aplicabile prevederile art. 90, 91 și 92 din Codul de procedură civilă, cu excepția deciziilor privind comunicarea prin înregistrare.

Nu este necesară comunicarea vizelor de inspecție fiscală:

A. pentru rezolvarea unor aplicații ale unor contribuabili;

b. în cazul unor acțiuni realizate ca urmare a cererii unei autorități, conform

la lege;

c. în cazul controlului neanunțat și controlului încrucișat;

d. în cazul preluării controlului ca urmare a unei decizii de re-verificare cuprinsă în

decizia de contestare.

În cursul unei inspecții fiscale menite să soluționeze cererea unui contribuabil, organul de inspecție poate decide o inspecție generală sau parțială. În acest caz, prin excepție de la regulă, comunicarea vizelor de inspecție fiscală 30 de zile pentru contribuabili mari și 15 zile pentru ceilalți, ceea ce privește contribuabilul nu aplică viza de inspecție, comunicând contribuabil în cursul unei inspecții foarte bune pentru soluția de aplicare.

7. Perioada supusă inspecției fiscale

Codul de procedură fiscală, inspecția fiscală se efectuează în cazul contribuabililor mari, perioada supusă inspecției fiscale începe de la sfârșitul perioadei controlate anterior, în condițiile nr. 1.

Potrivit articolului 3 al aceluiași articol, la alte categorii de contribuabili se efectuează inspecții fiscale cu privire la datoriile născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligația de transmitere a creanțelor fiscale. Inspecția fiscală se poate extinde și la perioada de prescriere a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale, dacă se identifică una dintre următoarele condiții:

A. indicii privind diminuarea impozitului în termen de prescripție există;

b. declarațiile fiscale nu au fost trimise în termen de prescripție;

c. obligațiile de plată a impozitelor, impozitele, contribuțiile și alte sume îndatorate

la bugetul general consolidat nu au fost transmise;

Artă. 98 din Codul de procedură fiscală conține în regula nr. 2 și în al 3-lea articol același articol au excepție. Astfel, regula este că inspecția se efectuează pentru contribuabilii mari în termen de prescriere a dreptului de a stabili obligații fiscale, că în 3 ani,

(6) a precizat că în practică deseori pentru alte categorii de contribuabili, inspecția are în vedere ultimii 5 ani ceea ce înseamnă că dacă contribuabilii au transmis cereri fiscale în termen de prescriere și obligații de plată au fost îndeplinite pentru impuneri, impozite, contribuții și alte sume îndatorate general bugetul consolidat, singurul motiv al controlului (nu a fi calificat drept abuz) este că, înainte de control, aceștia ar fi descoperit indicii unor încălcări. În acest sens, contribuabilii au dreptul de a fi informați prin analogie cu drepturile individului cercetat într-un dosar penal.

Considerăm că contribuabilii se pot opune unui control exercitat pentru mai mult de 3 ani dacă condițiile prevăzute în literele b și c literele # 3 ar trebui să fie cunoscute înainte de începerea procesului fiscal inspecția de către inspectorul fiscal care efectuează controlul din baza de date de consultanță cu privire la vectorul fiscal și dosarul plătitorului și trebuie să fie adus contribuabilului înainte de începerea inspecției fiscale, prin completarea formularului și prin scrierea vizelor de inspecție fiscală care trebuie să conțină obligații fiscale și perioade să fie supus inspecției fiscale.

În ceea ce privește situația prevăzută la art. 98 din Codul de procedură fiscală, nu se poate prevedea înainte de începerea inspecției fiscale, aceasta putând fi confirmată în timpul controalelor respective

2.4. Locul și timpul de desfășurare a inspecției fiscale

Potrivit art. 104, nr. 1 din Codul de procedură fiscală, timpul de inspecție fiscală este stabilit de organele de inspecție fiscală sau, după caz, de departamentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale și nu poate depăși 3 luni.

Conform nr. 2 din art. 104 din Codul de procedură fiscală în cazul contribuabililor mari sau al celor cu sediul secundar, timpul de inspecție fiscală nu poate depăși 6 luni.

Perioadele În cazul în care inspecția fiscală se desfășoară este suspendată, acestea nu sunt incluse în calcularea duratei acesteia.

Conducătorul inspecției fiscale poate decide ori de câte ori motivele justificate sunt suspendarea inspecției fiscale. Condițiile și modalitățile de suspendare a inspecțiilor fiscale se stabilesc prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, respectiv prin ordin comun al Ministerului Finanțelor Publice și al Ministerului Afacerilor Interne, în cazul inspecțiilor fiscale efectuate de către departamentele de specialitate ale autorităților administrației locale.

Potrivit art. 2 din ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 708/2006 (8), inspecția fiscală poate fi suspendată atunci când este îndeplinită una dintre următoarele condiții și numai dacă nu se îndeplinește aceasta ar putea împiedica finalizarea inspecției fiscale:

b) Necesitatea pentru unul sau mai multe controale încrucișate;

c) necesitatea sau remedierea unor deficiențe constatate în timpul inspecției fiscale și care au fost făcute

obiect al unei "Hotărâri privind măsurile instituite de organele de inspecție fiscală";

d) necesitatea obținerii unui punct de vedere din partea uneia sau mai multor direcții de specialitate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice sau Agenției Naționale de Administrare Fiscală sau a unei decizii emise de

Comisia fiscală centrală;

e) necesitatea realizării unei expertize conform Codului de procedură fiscală

f) necesitatea desfășurării unor investigații specifice pentru identificarea unor persoane fizice sau fizice;

stabilirea realității unor tranzacții;

g) cererea de suspendare formulată de contribuabil ca urmare a apariției unui

situație obiectivă care împiedică inspecția fiscală;

h) necesitatea solicitării unor informații suplimentare de la alte autorități fiscale similare

Statele membre ale UE sau statul cu care România a semnat convenții internaționale

schimburi de informații în scopuri fiscale;

i) necesitatea elaborării și prezentării unui dosar al prețurilor de transfer în cazul contribuabililor care desfășurarea tranzacțiilor cu țările afiliate

Propunerea de suspendare va fi în formă scrisă de organele de inspecție fiscală de către

redactarea unui raport aprobat de șeful de coordonare a serviciului care va fi supus aprobării de către conducătorul inspectorului fiscal competent.

2.5. Durata inspecției fiscale

Conform art 104 din Codul de procedură fiscală, durata inspecției fiscale se stabilește de către organele de inspecție fiscală sau, după caz, de către departamentele de specialitate ale autorităților publice locale în conformitate cu obiectivele de inspecție și nu poate depăși 3 luni

În conformitate cu articolul 2 al articolului 194 din Codul de procedură fiscală în cazul contribuabililor mari sau al celor cu sediul secundar, durata inspecției nu poate depăși 6 luni

Perioadele de suspendare a inspecției fiscale nu sunt incluse în calcularea duratei acesteia. Conducătorul inspecției fiscale poate decide suspendarea ori de câte ori motivele justificate apar.

Condițiile și modalitățile de suspendare a inspecțiilor fiscale sunt stabilite de către autoritățile naționale Ordonanța președintelui Agenției de Administrare Fiscală sau, respectiv, prin ordin comun al Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Administrației și Internelor, în cazul inspecțiilor fiscale efectuate de către departamentele de specialitate ale autorităților publice locale.