Procedura In Ordonanta

INTRODUCERE

Procedura în ordonanță reprezintă o procedură care se realizează în fața primei instanțe, este una de apărare a drepturilor și intereselor creditorilor bazată pe probe reale, incontestabile, autentice și scrise condiționate de natura pretențiilor material-juridică stabilite de legislație în baza cărora se eliberează ordonanța judecătorească cu efectul executării silite a obligației.

Am abordat această temă deoarece vreau să pun accentul pe procedura în ordonanța ca procedură specială. Fiind una dintre instituțiile de drept procesual civil cu o largă aplicabilitate și utilitate practică, care a fost introdusă în Codul de Procedură Civilă al RM.

Considerații Generale

„Justiția este mijlocul prin care sunt aprobate nedreptățile înrădăcinate”

Anatole FRANCE

Într-o societate modernă, justiția reprezintă o instituție fundamentală a statului și cuprinde totalitatea instanțelor de judecată. Relațiile oamenilor dintr-un stat sunt reglementate de totalitatea legilor adoptate de către organul legislativ pentru o desfășurare mai bună a vieții cotidiene. Dar ca în orice stat, atât între cetățeni cât și între cetățeni și autoritățile publice se pot ivi conflicte pentru care o parte pretinde în contradicție cu cealaltă parte că i-au fost încălcate anumite drepturi și lezate interesele, solicitând în cele din urmă să-i fie restabilite. Intervenția statului trebuie să fie inevitabilă ulterioară producerii ilegalităților care să se manifeste prin luarea de măsuri, aplicând forța de constrângere a statului, prin care făptuitorul este obligat în rezultatul comportării ilegale, să răspundă pentru faptele sale.

Justiția ca instituție publică a statului care se desfășoară în fața instanțelor de judecată sau a altor organe cu funcție jurisdicțională este obligată să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului precum și garantarea respectării Constituției și legilor.

În conformitate cu art. 20, Constituția Republicii Moldova: „Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție”[1]. Legiuitorul a indicat în mod expres în textul art. 20 al Constituției RM, „existența unei obligații active a statului de a asigura dreptul la satisfacție efectivă în justiție. Termenul efectivă este cheia elaborării cadrului obligațiilor statului. Sintagma instanțe judecătorești competente presupune obligația pozitivă a statului de acrea un sistem de instanțe, în număr suficient, și de a reglementa funcționarea lor în modul în care sunt satisfăcute cerințele minime. Accesul la o justiție independentă și imparțială este un principiu și un drept care necesită a fi garantat în orice condiții inclusiv pe parcursul conflictelor armate”[ http://www.constcourt.md/public/files/file/informatie_utila/Comentariu_Constitutie.pdf].

La fel Constituția RM în Capitolul II, intitulat „Drepturile și Libertățile Fundamentale” prevede la art. 26, alin. (1) și (2): „Dreptul la apărare este garantat. Fiecare om are dreptul să reacționeze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor și libertăților sale” [1]. Limitarea dreptului la apărare ar fi evident o încălcare a prevederilor Constituției precum și a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte. Dreptul la apărare reflectă un principiu esențial al justiției, conform căruia toate părțile la proces sunt egale, părțile la proces trebuie să posede posibilități egale pentru a-și prezenta cauza și niciuna dintre părți nu trebuie să aibă un avantaj substanțial față de oponent. Principiul prevede, de asemenea, obligația instanței de a veghea asupra respectării acestui principiu de către părți în timpul procesului”[ http://www.constcourt.md/public/files/file/informatie_utila/Comentariu_Constitutie.pdf]. Respectiv aceste două principii de bază, garantarea accesului liber la justiție și garantarea dreptului la apărare, reprezintă și servesc în calitate de garanții juridice a apărării drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei de către stat.

Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. Toate persoanele sunt egale în fața legii indiferent de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială.

De cele mai multe ori comportamentul persoanelor, depășește limitele prevăzute de lege, din care rezultă lezarea drepturilor și cauzarea de prejudicii. Astfel apare problema apărării și garantării drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei, realizarea acestei sarcini îi revine în exclusivitate statului prin intermediul instanțelor de judecată.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului în art.6 stipulează: „ Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil de către o instanță de judecată independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate în potriva sa”[2].

Codul de procedură civilă alături de procedura contencioasă, procedura contenciosului administrativ și procedura specială, a instituit o procedură suplimentară privind examinarea cererilor ce ține de încasarea sumelor bănești sau revendicarea de bunuri de la debitor, care se finalizează cu emiterea unei ordonanțe judecătorești.

Originea instituției. Noțiuni generale.

Sediul materiei îl constituie dispozițiile art. 344 – 354 Codul de procedură civilă al R.M. nr. 225 din 30.05.2003. Procedura a fost preluată din dreptul francez care actualmente se prezintă sub două forme: ordonnance de référé, care se traduce ordonanță de referat și se pronunță după citarea părților; ordonance sur requête, ordonanța la cerere care se pronunță în lipsa oricăror dezbateri, fără știrea adversarului. „În opinia unor autori francezi instituția, ordonnance de référé, și-ar avea originea în „ ius vocatio ab torto collo ” din Legea celor XII Table; după alți autori, instituția nu reprezintă decât o consacrare legală a unui obicei răspândit în Normandia, numit „ clameur de haro”. Pronunțarea cuvântului „ haro ” provoacă imediat intervenția justiției; cel vizat prin pronunțarea cuvântului haro era obligat să se înfățișeze împreună cu reclamantul în fața judecătorului”[Ioan Les pag. 718].

După C. Gr. Zotta ordonanța președințială își are originea tocmai în edictul din 1685 și s-a dezvoltat la Paris sub președinția lui Debelleyme, care este considerat în Franța organizatorul ei, urmat apoi de Bazot și Bertin.[C. Gr. Zotta, pag. 8]. Procedura fiind inspirată din dreptul francez, unde ordonanța se pronunța de președintele instanței de judecată pe baza unui referat scris de partea interesată sau de către organul executoriu, în cazul când se întâlneau obstacole în procedura executării silite. În prezentul cod de procedură civilă francez este stipulat: Președintele instanței sesizat la cerere în cazurile expres prevăzute de lege poate ordona în baza cererii, luarea tuturor măsurilor urgente atunci când circumstanțele o cer și nu sunt în contradicție cu legea.

Noțiunea de ordonanță conform DEX reprezintă o „dispoziție scrisă emisă de o autoritate administrativă sau judecătorească”[4].

Având în vedere faptul că dreptul civil francez cât și dreptul procesual civil francez este baza legislației procesual civile și civile a mai multor state, procedura ordonanței își regăsește reflectarea în codurile de procedură civilă al României, al Republicii Moldova însă cu unele modificări și ajustări în funcție de stat.

În jurisprudența și doctrina română conceptul de ordonanță este folosit în varii accepțiuni. Într-o primă accepțiune prin ordonanță președințială se desemnează „ ansamblul de norme după care se conduc părțile și instanța de judecată în soluționarea unei pricini urgente ”[6’]. Astfel reiese că ordonanța președințială este o procedură specială. Într-o altă accepțiune, „evoca actul final și de dispoziție prin care instanța statuează asupra cererii promovate de partea interesată”[7]. În cazul dat conceptul de ordonanță evocă ideea de act procedural.

O altă definiție dată ordonanței președințiale aparține autorului Gabriela Răducan care susține că: „ este o procedură specială prin care se iau măsuri temporare ( vremelnice ), în cazuri urgente; totodată desemnează și actul de procedură ( hotărârea ) prin care instanța se pronunță asupra cererii ”[6]

Autorul autohton Alexandru Cojuhari definește procedura în ordonanță ca fiind „ o formă judiciară specifică de apărare a drepturilor și intereselor legitime ale creditorului bazată pe înscrisuri incontestabile prezentate împotriva debitorului care nu-și onorează obligația”[5].

„Ordonanța judecătorească reprezintă un document executoriu potrivit art.11 Codul de Executare a Republicii Moldova, care constituie temei pentru intentarea procedurii de executare. Astfel în cazul ordonanțelor judecătorești nu se eliberează titlu executoriu pentru investirea lor cu formula executorie, ele fiind executorii prin sine însăși” [manualul judecatorului, p. 211].

Legislatorul nu a dat o definiție legală acestei proceduri însă Codul de Procedură Civilă al RM prevede la art. 344, alin. (1): ordonanța judecătorească este o dispoziție dată unipersonal de judecător, în baza materialelor date de creditor, privind încasarea de sume bănești sau revendicarea de bunuri de la debitor.

Procedura în ordonanță este o instituție inclusă în dreptul procesual civil care reprezintă o formă simplificată de apărare a drepturilor și intereselor creditorilor, a căror pretenții se întemeiază pe documente incontestabile. Procedura în ordonanță ar putea fi definită ca o procedură simplificată în fața primei instanțe de apărare a drepturilor și intereselor creditorului, alternativă procedurii contencioase, bazată pe probe scrise, autentice și incontestabile, condiționată de natura pretențiilor material – juridice indicate de lege, în al cărui temei se eliberează ordonanța judecătorească, care pune în aplicare realizarea mecanismului de executare silită a obligației. Astfel procedura în ordonanță este o procedura necontencioasă deoarece este una simplificată, care nu conține etapa dezbaterilor judiciare, lipsind contradictorialitatea examinării pricinii, dar care se caracterizează prin existența părților și a litigiului de drept dintre acestea.

Esența procedurii urmărește verificarea formei și conținutul materialelor prezentate de creditor și a lipsei obiecțiilor din partea debitorului. Intentarea unei astfel de proceduri rămâne la discreția creditorului, însă la rândul său nu este lipsit de dreptul de a recurge și la intentarea în procedura contencioasă.

Specificul procedurii în ordonanță se manifestă în simplificarea procedurilor judecătorești la examinarea cererilor de a pronunța și emite ordonanțe judecătorești, fapt pentru care este denumită procedura în ordonanță. Etimologia procedurii date provine de la actul judecătoresc de dispoziție pe care îl emite instanța de jucată la admiterea cererii de eliberare a ordonanței judecătorești.

Procedura în ordonanță este una alternativă pentru creditor, fiindcă acesta este liber de a alege între adresarea în cererea de eliberare a ordonanței judecătorești fie alege înaintarea acțiunii în procedură contencioasă. Procedura dată trebuie de menționat că aste una alternativă dar nu este o cale prealabilă obligatorie de soluționare a litigiului și nesolicitarea acesteia nu produce efecte juridice care ar duce la îngrădirea accesului la înaintarea acțiunii civile, iar instanța la rândul său nu este în drept să refuze primirea cererii de chemare în judecată, dacă creditorul nu s-a adresat mai întâi în procedura în ordonanță.

Procedurii în ordonanță îi este specific și faptul că actul judecătoresc de dispoziție se emite în formă de ordonanță judecătorească, astfel ordonanța este dată unipersonal de judecător, baza materialelor prezentate de creditor, privind încasarea de sume bănești sau revendicarea de bunuri de la debitor. În cele din urmă putem conchide că procedura simplificată reprezintă o formă judiciară specifică de apărare a drepturilor și intereselor legitime ale creditorului bazate pe înscrisuri incontestabile prezentate instanței împotriva debitorului care nu-si onorează obligația.

Prin această procedură s-a urmărit, crearea unui mijloc de rezolvare rapid și simplu a unui număr relativ mare de litigii, care nu necesită să fie supus tuturor exigențelor și formalismului in procedura contencioasă, pentru care ar fi necesar un timp îndelungat în examinarea, soluționarea și pronunțarea unei hotărâri de către instanța de judecată.

Trăsăturile caracteristice

Putem evidenția în cele din urmă următoarele trăsături caracteristice ale procedurii în ordonanță.

„Este o formă specifică de apărare a drepturilor și intereselor creditorului ce se bazează pe acte incontestabile cu privire la obligațiile debitorului pe care nu le execută în mod evident;

Stabilește o formă simplificată de examinare a pricinilor ce rezultă din raporturi care apar în legătură cu încasarea sumelor bănești sau revendicarea de bunuri mobiliare ( în baza ordonanței judecătorești nu pot fi revendicate bunuri imobiliare, cu excepția celor care au fost gajate);

Este o formă alternativă a procedurii în acțiune civilă, iar alegerea unei proceduri sau altei este un drept exclusiv al creditorului care solicită apărarea dreptului sau interesului său;

Părțile în procedura în ordonanță sunt numite: creditor și debitor;

Aplicabilitatea procedurii în ordonanță este condiționată de natura specifică a pretențiilor materia – juridice înaintate de către creditor, acestea fiind expres prevăzute și exhaustiv enumerate în art. 345 din Codul de procedură civilă;

Premisa pentru soluționarea pricinii în ordinea procedurii în ordonanță o constituie deținerea de către creditor a unor probe scrise cerute de lege cu o înaltă putere probatorie;

Ordonanța judecătorească se pronunță de către judecător după examinarea materialelor din dosar, fără citarea părților pentru explicații, fără dezbateri judiciare, fără de cercetarea depozițiilor martorilor și fără întocmirea unui proces-verbal;

În caz de neexecutare benevolă a ordonanței se pune în aplicare mecanismul de executare silită a obligației” [ cojuhari, p. 175].

La trăsăturile enumerate mai putem adăuga că procedura în ordonanță este o procedură specială de judecată, care poate fi anterioară intentării judecării în fond a litigiului, nu se poate depune concomitent atât o cerere în procedura în ordonanță cât și o cerere de chemare în judecată privind judecarea litigiului în procedura contencioasă, cererea de eliberarea a ordonanței judecătorești determină limitele unei cauze ce se rezolvă într-o procedură simplificată, limite pe care instanța sesizată nu le poate depăși.

Reieșind din totalitatea trăsăturilor caracteristice menționate, profesorul A. Cojuhari definește procedura în ordonanță ca fiind „o procedură simplificată în fața primei instanțe, de apărare a drepturilor și intereselor creditorului, alternativă procedurii în acțiune civilă, bazată pe probe scrise autentice și incontestabile, condiționată de natura pretențiilor material – juridice, indicate în lege, în al căror temei se eliberează ordonanța judecătorească, care pune în aplicare mecanismul de executare silită a obligației”[cojuhari, p. 175].

Procedura în ordonanță este reglementă ca o procedură simplificată și este utilizată în sens de act procedural executoriu și ca dispoziției a primei instanțe. Autorul român, Maria Fodor explică în ce constă esența actului procedural și anume: „ înscrisul care o constată, act final și de dispoziție prin care instanța statuează asupra cererii introduse de partea interesată, accepție în care ordonanța președințială este în esență o hotărâre judecătorească ”[ maria FODOR, p. 260]. Reieșind din cele expuse mai sus ajungem la ideea că ordonanța judecătorească este echivalentă cu hotărârea emisă de instanța de judecată. Chiar dacă unii autori consideră că atât hotărârea judecătorească cât și ordonanța judecătorească sunt acte de procedură civilă, un act de dispoziție al primei instanțe, a cărei pronunțare este condiționată de anumite temeiuri, expres prevăzute de lege, prin care se apără drepturile și interesele persoanei. Este necesar de menționat că ordonanța judecătorească include și anumite deosebiri față de hotărârea judecătorească.

Ordonanța judecătorească se eliberează în temeiul pretențiilor expres prevăzute la art. 345, CPC, nicidecum pentru alte pretenții, hotărârea judecătorească poate fi adoptată pentru oricare cauză civilă, cu privire la orice pretenții înaintate de reclamant către pârât.

Ordonanța judecătorească se pronunță de către instanța competentă în baza materialelor prezentate de creditor, fără dezbateri judiciare, fără citarea parților și fără întocmirea procesului verbal, pe când hotărârea judecătorească se adoptă după ce au avut loc dezbaterile judiciare cu citarea părților în care prezintă argumente și contraargumente.

Ordonanța judecătorească nu se motivează și nu conține explicații, hotărârea judecătorească se motivează de regulă, indicându-se circumstanțele care au determinat adoptarea hotărârii.

Ordonanța judecătorească se adoptă fără aplicarea procedurii stabilite pentru adoptarea hotărârilor, care se adoptă în urma deliberării în secret.

Ordonanța judecătorească este un act executoriu și nu necesită a fi eliberate și alte acte speciale, hotărârea judecătorească se execută abia după ce devine definitivă, în baza titlului executoriu eliberat în temeiul hotărârii.

Cuprinsul ordonanței judecătorești constituie: „ partea introductivă – în care se specifică numărul dosarului, instanța, numele judecătorului care a eliberat ordonanța, numele sau denumirea creditorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal, numele sau denumirea debitorului, domiciliul sau sediul, codul fiscal ; partea motivatorie – se menționează legea în temeiul căreia a fost admisă pretenția creditorului și partea rezolutorie – se indică suma ce urmează a fi încasată sau bunul ce urmează a fi revendicat precum și valoarea lui, despăgubirile și penalitățile care sunt solicitate de creditor”[Codul de procedura civila]. Hotărârea judecătorească constă din: „partea introductivă – se indică locul și data adoptării, denumirea instanței care o pronunță, numele membrilor completului de judecată, al grefierului, al părților și al celorlalți participanți la proces, al reprezentanților, obiectul litigiului și  pretenția înaintată judecății, mențiunea despre caracterul public sau închis al ședinței; partea descriptivă – se indică  pretențiile reclamantului, obiecțiile pârâtului și explicațiile celorlalți participanți la proces; în motivare – circumstanțele pricinii, constatate de instanță, probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare la aceste circumstanțe, argumentele invocate de instanță la  respingerea unor probe, legile  de care s-a călăuzit instanța și dispozitivul – cuprinde concluzia instanței judecătorești privind admiterea sau respingerea integrală sau parțială a  acțiunii, repartizarea cheltuielilor de judecată, calea și termenul de atac al hotărârii”[ Codul de procedura civila].

Concluzie la diferentierea ordonantei de hotărâre

?????????????????????????????????????????????????????????????????????????

APLICABILITATEA PROCEDURII IN ORDONANTA

Datorită avantajelor pe care le reprezintă procedura în ordonanță, în practică se apelează destul de des la această procedură. Ordonanța judecătorească se pronunță de către instanța de judecată în baza unor pretenții întemeiate, lista cărora este expres stabilită de art.345 CPC, acestea având un caracter exhaustiv și nu poate fi supusă unei interpretări extensive.

În materia raporturilor ce rezultă din încheierea actelor juridice. Pretenția derivă dintr-un act juridic autentificat notarial. Conform art.208, Codul civil, „un act juridic poate fi încheiat verbal, în scris sau în formă autentică”[cod civ]. Forma actului juridic constituie o condiție de valabilitate a actului doar în situațiile expres prevăzute de lege. Forma autentică a actului este obligatorie atunci când legea prevede expres sau când părțile au prevăzut prin simplu acord chiar dacă legea nu prevede forma autentică. În acest sens „se au în vedere doar convențiile legalizate pe cale notarială, legate de încasarea unor sume de bani, restituirea sau transmiterea unor bunuri mobiliare, ci nu vizează și bunurile imobiliare” [cojuhari, p. 180]. Pentru a putea fi pronunțată ordonanța judecătorească este necesar de prezentat instanței, copia actului juridic autentificat notarial iar dacă acesta urmează a fi înregistrat atunci se prezintă și dovada înregistrării actului respectiv de către organul competent.

Pretențiile rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu dispune altfel. „Actul juridic civil constituie unul din izvoarele principale de dezvoltare ale raporturilor juridice civile concrete, fiind o activitate umană conștientă în domeniul dreptului, îndreptată spre obținerea unor rezultate juridice certe, prin care omul își satisface nevoile materiale și spirituale”[http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=144]. Legislația autohtonă stabilește că actul juridic reprezintă „manifestarea de către persoane fizice și juridice a voinței îndreptate spre nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor civile”[codul civil]. În cazurile expres prevăzute de lege sau doar prin simplu acord al părților actul juridic poate fi întocmit în scris, într-un singur act semnat de către ambele părți sau în două exemplare pentru ambele părți. Conform art. 210 din Codul Civil, „actele juridice urmează a fi încheiate de persoanele fizice sau juridice dacă valoare obiectului actului juridic depășește 1000 lei, iar în cazurile prevăzute expres de lege, indiferent de valoarea obiectului”[Codul civil RM]. Pentru a putea fi eliberată ordonanța judecătorească în cazul pretențiilor ce rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu prevede altfel, instanței necesită a fi prezentate copiile actelor juridice și înscrisurile care confirmă că debitorul nu își îndeplinește obligațiile sale contractuale sau cele prevăzute de lege.

Pretenția este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului, autentificat notarial. Pentru elucidarea acestui act este necesar să analizăm natura juridică a cambiei. „ Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă dispoziții altei persoane, numită tras, să plătească la scadență o sumă de bani unei a treia persoană numită beneficiar sau la ordinul acesteia” [Cambia]. Legea cambie din 22 iunie 1993 în art. 1 prevede expres definiția cambiei și anume: „Cambia este un titlu de credit care reprezintă o creanță scrisă, întocmită conform prevederilor prezentei legi, ce oferă posesorului acesteia dreptul cert și exigibil de a cere la scadența creanței de la debitor, iar în caz de neonorare a acestei cereri și de la alte persoane obligate prin cambie, achitarea sumei de bani indicate”[Legea Cambiei]. Din definițiile de mai sus rezultă că subiecții raporturilor juridice cambiale implică participarea a trei persoane: trăgătorul – persoana care emite titlul; trasul – persoana căreia i se adresează ordinul de a plăti o sumă de bani; beneficiarul – persoana la ordinul căreia urmează să se facă plata. În situația refuzului total sau în parte a acceptării, posesorul cambiei trebuie să adreseze un protest. „Actul de protest este dovada principală a prezentării cambiei spre acceptare și a refuzului trasului. Conform art. 75 din Legea cu privire la notariat, persona care desfășoară activitatea notarială efectuează acte de protest al cambiilor în caz de neacceptare, neachitare și nedatare a acceptului în conformitate cu legea Cambiei”[Cojuhari, p. 181]. Beneficiarul cambiei este în drept să se adreseze cu o cerere de chemare în judecată, fie o cerere de pronunțare a ordonanței judecătorești. Beneficiarul dacă depune cererea în procedura ordonanței pentru pronunțarea ordonanței judecătorești atunci trebuie să prezinte protestul cambiei.

Pretenția este înaintată de organul de poliție, de organul fiscal sau de organul de executare a actelor judecătorești privind încasarea cheltuielilor aferente căutării pârâtului sau debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărâri judecătorești, precum și a cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor și a bunurilor debitorului evacuat din locuință. În conformitate cu art.109 Codul de procedură civilă, „dacă, în acțiunile intentate în interesul statului, în pricinile de plată a pensiilor de întreținere, în pricinile de reparație a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrității corporale , prin altă vătămare a sănătății, ori prin deces, nu se cunoaște locul de aflare a pârâtului, instanța judecătorească este obligată să ordone căutarea lui. În cazul în care, la judecarea altor categorii de pricini, locul de aflare a pârâtului nu este cunoscut, judecătorul poate ordona căutarea lui prin intermediul organelor abilitate numai după ce persoana interesată depune suma cheltuielilor de căutare. Căutarea pârâtului se face de către organele poliției sau de organele fiscale în temeiul unei încheieri judecătorești. Cheltuielile de căutare a pârâtului se încasează de la pârât, în beneficiul statului, la cererea organelor poliției sau organelor fiscale, prin ordonanță judecătorească. Pentru ca instanța să poată pronunța ordonanța judecătorească necesită a fi prezentate înscrisurile care certifică cheltuielile suportate”[art.109, codul de procedura civilă].

În materia raporturilor de dreptul muncii. În conformitate cu art. 345, Codul de procedură civilă, ordonanța judecătorească poate fi emisă și în cazul pretențiilor ce țin de perceperea salariului sau a unor alte drepturi calculate, dar neplătite salariatului. Salariat potrivit Codului muncii art. 1 este „persoană fizică (bărbat sau femeie) care prestează o muncă conform unei anumite specialități, calificări sau într-o anumită funcție, în schimbul unui salariu, în baza contractului individual de muncă”[codul muncii]. Un principiu de bază al dreptului muncii stabilește că fiecărui salariat îi este garantat dreptul la achitarea la timp, integrală și echitabilă a salariului, salariul fiind remunerarea în bani plătită salariatului de către angajator pentru munca prestată, în baza contractului individual de muncă încheiat. Creditorul adresându-se în instanță pentru eliberarea ordonanței judecătorești este obligat să prezinte contractul individual de muncă în temeiul căruia confirmă aflarea în raporturi juridice de muncă cu debitorul și existența datoriei la plata salariului sau a unor altor plăți calculate.

În materia raporturilor de asigurare socială. Ordonanța judecătorească se pronunță în temeiul pretențiilor ce rezultă din neonorarea de către agentul economic a datoriei față de Fondul Social prevăzut de art. 345, CPC. Legea privind sistemul public de asigurări sociale prevede la art. 25, „Contribuția individuală de asigurări sociale datorată de asigurații cu contract individual de muncă se reține și se virează lunar de către angajator la bugetul asigurărilor sociale de stat”[legea privind sistemul De asigurari sociale]. Angajatorul este persoana obligată să calculeze contribuția pe care o datorează bugetului asigurărilor sociale de stat și o virează lunar împreună cu contribuțiile individuale reținute de la angajații asigurați. În cazul când apare situația, contribuția individuală de asigurări sociale este reținută integral din salariul lunar al angajaților dar nu se virează de către angajator la bugetul asigurărilor sociale de stat, angajatorul acumulează datorii față de buget. Din cele expuse mai sus ne dăm bine seama că angajații își onorează obligațiile pe care le au față de buget și în situația dată nu se poate de calificat ca restanță din asigurarea socială de stat. Legislatorul a stabilit la art. 29, „nedepunerea contribuției de asigurări sociale de către angajator nu afectează plata drepturilor cuvenite asiguraților” [legea privind sistemul. De asigurari. sociale]. Astfel angajatorul este cel care nu își onorează obligațiile față de buget, la care Casa Națională de Asigurări Sociale poate cere în procedura ordonanței, achitarea datoriei acumulate.

Pretenția rezultă din restanțele de impozit sau din asigurarea socială de stat. Pentru a putea mai ușor să stabilim cum se poate de aplicat procedura în ordonanță, în cazul pretențiilor ce rezultă din restanțele de impozit sau din asigurarea socială, este necesar de evidențiat ce semnifică impozitul și cine este contribuabil. Impozitul este o sumă de bani obligatorie cu titlu gratuit ce se datorează în bugetul de stat pentru veniturile realizate și bunurile deținute. Contribuabil este persoana care, conform legislației fiscale, este obligată să achite la buget orice impozite și taxe, penalitățile și amenzile respective; Lit. (e), alin.(2), art. 8 din Codul Fiscal al Republicii Moldova stabilește „ contribuabilul este obligat să achite la buget, la timp și integral, sumele calculate ale impozitelor și taxelor, asigurând exactitatea și veridicitatea dărilor de seamă fiscale prezentate”[ codul fiscal]. Contribuabilii care nu își sting obligațiile fiscale, aceasta se execută silit prin perceperea forțată a restanțelor în conformitate cu normele legislației fiscale. Procedura prealabilă de stingere silită a restanțelor este obligatorie până la depunerea cererii de eliberare a ordonanței judecătorești. Procedura prealabilă constă în faptul că autoritatea fiscală a transmis avizul despre necesitatea stingerii obligației fiscale de către contribuabil până la expirarea termenului de stingere a obligației fiscale, dacă contribuabilul nu execută benevol obligația fiscală atunci autoritatea de executare silită este în drept să emită o hotărâre privind neonorarea benevolă a obligației; funcționarul fiscal după întreprinderea masurilor enumerate mai sus este în drept să meargă la domiciliul sau reședința contribuabilului pentru a sechestra bunurile. Dacă acțiunile întreprinse s-au soldat cu un rezultat negativ, se poate cere pronunțarea unei ordonanțe judecătorești, prezentându-se dovezile efectuării procedurii prealabile, care constă în următoarele acte: „avizul despre necesitatea stingerii obligației fiscale expediat contribuabilului până la expirarea termenului de stingere a obligației fiscale, hotărârea autorității de executate silită a obligației fiscale în cazul neonorării benevole, dispoziția de incaso trezorerială remisă organului fiscal cu mențiunea despre lipsa totală sau parțială a mijloacelor pe contul bancar al contribuabilului, actul întocmit de către funcționarul fiscal prin care se certifică că contribuabilul nu permite accesul în domiciliul sau reședința sa pentru a i se sechestra bunurile”[cojuhari, p. 184].

Pretenția rezultă din neachitarea de către persoanele fizice și juridice a primelor de asigurare obligatorie de asistență medicală. Prima de asigurare obligatorie de asistență medicală potrivit Legii cu privire la asigurarea obligatorie de asistență medicală, art.17 „reprezintă o sumă fixă sau o contribuție procentuală la salariu și la alte recompense, pe care asiguratul este obligat să o plătească asigurătorului pentru preluarea riscului asigurat al persoanei”[Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistență medicală]. Pentru neachitarea primei de asigurare obligatorie de asistență medicală, în termenul stabilit de lege, asiguratul este obligat să achite o penalitate, calculată în conformitate cu legea pentru perioada care începe după scadența primei de asigurare și se încheie în ziua efectuării plății. Creditorul este în drept, în cazul când nu s-a efectuat plata primelor în termenul stabilit de lege de către persoanele fizice și juridice să se adreseze în instanța de judecată, în procedura în ordonanță pentru recuperarea restanțelor.

În materia raporturilor de familie. Codul de procedură civilă prevede că în situația când pretenția ține de încasarea pensiei de întreținere a copilului minor care nu necesită stabilirea paternității, contestarea paternității/maternității sau atragerea în proces a unor altor persoane interesate. Părinții sunt acei subiecți de drept în raporturile de drept al familiei „ce au drepturi și obligații egale față de copii, indiferent de faptul dacă copiii sunt născuți în căsătorie sau în afara ei, dacă locuiesc împreună cu părinții sau separat”[Codul familiei, art. 58]. Codul familiei la art. 74 și art. 78 stabilește: „părinții sunt obligați să-și întrețină copiii minori și copiii majori inapți de muncă care necesită sprijin material. Modul de plată a pensiei de întreținere se determină în baza unui contract încheiat între părinți sau între părinți și copilul major inapt de muncă. Dacă lipsește un atare contract și părinții nu participă la întreținerea copiilor, pensia de întreținere se încasează pe cale judecătorească, la cererea unuia dintre părinți, a tutorelui copilului sau a autorității tutelare.  În caz de litigii privind achitarea pensiei de întreținere, instanța judecătorească stabilește cuantumul acesteia pentru copiii majori inapți de muncă într-o sumă bănească fixă plătită lunar, ținându-se cont de starea materială și familială, de alte circumstanțe importante”[codul familiei]. Din prevederile legale reiese că fiecare părinte este obligat să contribuie la întreținerea copilului minor până la atingerea majoratului inclusiv și după atingerea majoratului dacă acesta este inapt de muncă și nu se poate întreține singur. Dacă părinții locuiesc separat și domiciliul copilului minor este stabilit cu mama acestuia, nemijlocit trebuie să contribuie și tatăl la întreținerea copilului, părinții stabilind de comun acord, cât este necesar să contribuie fiecare în parte. Neachitarea pensiei alimentare benevol, duce la executarea silită a obligației, astfel persoana în a cărei grijă se află copilul este în drept să depună la instanța de judecată competentă o cerere de eliberare a ordonanței judecătorești prin care se dispune încasarea pensiei de întreținere a copilului minor.

Pretenția ce rezultă din nerestituirea cărților împrumutate de la bibliotecă. Cererea de eliberare a ordonanței judecătorești în cazul pretențiilor ce rezultă din nerestituirea cărților împrumutate de la bibliotecă se depune în instanța competentă de către bibliotecă doar în cazul când biblioteca are statut de persoană juridică, în caz contrar , cererea se va depune de către instituția în cadrul căreia activează biblioteca. Pentru a se putea elibera ordonanța judecătorească este obligatoriu să se prezinte instanței „înscrisul care confirmă primirea de către cititor a cărții din bibliotecă precum și un extras din registrul de inventariere a bibliotecii certificat de creditor, cu privire la costul cărții nerestituite”[cojuhari, p. 183].

Pretenția ce rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri. „Creditul reprezintă relația bănească între o persoană fizică sau juridică, numită creditor, care acordă unei alte persoane, numită debitor, un împrumut în general cu o dobândă stabilită în funcție de riscul pe care și-l asumă creditorul sau de reputația debitorului”[ http://www.referatele.com/referate/economie/online1/CREDITUL–DEFINITIE-SI-CLASIFICARE-referatele-com.php]. O modalitate a contractului de vânzare-cumpărare reprezintă vânzarea în credit a bunurilor, specific acestei modalități a contractului, este obligația de plată a prețului. Cererea de pronunțare a ordonanței judecătorești este depusă în instanța de judecată, de către vânzătorul care a transmis bunul cumpărătorului, conform contractului de vânzare-cumpărare în credit.

Urmărește exercitarea dreptului de gaj. „Gajul este o garanție reală în al cărei temei creditorul gajist poate urmări bunul gajat având prioritate față de alți creditori, inclusiv față de stat, la satisfacerea creanței garantate”[Legea cu privire la gaj]. Potrivit Legii cu privire la gaj art. 61 „creditorul gajist este în drept să pună sub urmărire obiectul gajului, în cazul neexecutării obligației garantate sau în alte cazuri prevăzute de lege sau contract. creditorul gajist poate exercita următoarele drepturi cu privire la bunurile gajate: să execute gajul asupra bunurilor incorporale, să obțină posesiunea și să vândă bunurile corporale gajate, să achiziționeze bunurile gajate, în contul stingerii obligației totale sau parțiale a obligației garantate, să exercite oricare alte drepturi prevăzute de contract, dar care nu contravin Legii cu privire la gaj și altor legi”[Legea cu privire la gaj]. Creditorul gajist are obligația de a notifica debitorul în situația când dorește să își exercite dreptul de gaj. Următorul pas pe care trebuie să-l execute creditorul, este să depună la registrul în care a fost înscris gajul un preaviz, la care anexează dovada notificării debitorului gajist. „Transmiterea a bunului gajat are loc doar după expirarea termenului din preaviz, în baza unei ordonanțe judecătorești”[Cojuhari, p. 185]. După ce a obținut în posesiune bunul gajat, creditorul gajist este îndreptățit, dacă a depus la registru un preaviz, să procedeze la vânzarea prin negocieri directe, prin tender sau prin licitație publică a bunului gajat.

Procedura de soluționare a cererilor

Depunerea cererii și cuprinsul ei

În paralel cu procedurile legislațiilor altor state membre ale Uniunii Europene este pusă la dispoziția cetățenilor procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă, valoarea cărora nu depășește 2.000 de euro. Stabilită prin Regulamentul (CE) nr.861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iunie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă. Procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă este aplicabilă din 1 ianuarie 2009 pentru toate statele membre ale UE cu excepția Danemarcii. Legislatorul prin crearea procedurii date are ca obiectiv principal „îmbunătățirea accesului la justiție prin simplificarea procedurilor de soluționare a litigiilor transfrontaliere în materie civilă și comercială și prin diminuarea costurilor acestora. Valoarea cererii nu poate depăși valoarea de 2000 de euro la momentul primirii cererii de către instanța competentă fără dobânzi, cheltuieli și costuri” [http://europa.eu/legislation_summaries/consumers/protection_of_consumers/l16028_ro.htm].

Pentru a putea fi obținută o hotărâre judecătorească în cauzele civile și comerciale cu valoare redusă era destul de complicat și anevoios până la aplicarea procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă. Din cauza concurenței pe piață și a instrumentelor procedurale puse la dispoziția creditorilor și a debitorilor din diferite state face ca soluționarea litigiilor să fie de lungă durată și costisitoare. Procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă vine să simplifice și să accelereze soluționarea litigiilor transfrontaliere și să reducă costurile, propunând o alternativă legislațiilor statelor membre, fără ale aduce atingere acestora. Pentru stabilirea cheltuielilor de judecată în cadrul procedurii cu privire la cererile cu valoare redusă, ar trebui luate în considerare principiile de simplitate, rapiditate, proporționalitate. Detaliile privind cheltuielile ar trebui făcute publice, iar modalitățile de stabilire a acestor cheltuieli ar trebui să fie transparente. De asemenea,prin Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului se tinde să se faciliteze recunoașterea și executarea într-un stat membru a hotărârilor judecătorești pronunțate într-un alt stat membru, în cadrul procedurii europene cu privire la recuperarea creanțelor cu valoare redusă. Procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă este o procedură facultativă, care completează legislațiile statelor membre ale UE. Datorită faptului ca Republica Moldova nu este stat membru al Uniunii Europene, procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă nu se aplică statului nostru.

Pentru a declanșa procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă este necesar de a respecta anumite condiții stabilite prin Regulamentul 861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului:

„Litigiul trebuie să fie transfrontalier: cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba de o problemă apărută între un consumator și un comerciant care provin din state membre UE diferite;

Litigiul trebuie să fie civil sau comercial: procedura nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă, în ceea ce privește răspunderea statului, starea civilă sau capacitatea juridică a persoanelor fizice, regimurilor matrimoniale, obligațiilor de întreținere, testamentelor și succesiunilor, falimentului, asigurărilor sociale, arbitrajului, dreptului muncii, închirierilor de imobile (cu excepția cererilor care au obiecte sume de bani), atingerile aduse dreptului la viață privată sau drepturilor care privesc personalitatea, inclusiv calomnia.

Valoarea cererii nu trebuie să depășească 2000 EUR: în această sumă nu intră dobânzile, cheltuielile și alte costuri”[ http://www.eccromania.ro/media/pdf/01.Procedura_europeana_privind_cererile_cu_valoare_redusa.pdf].

Cererea de eliberarea a ordonanței judecătorești, este mijlocul prin care este pornită activitatea instanței de judecată. Această cerere poate fi depusă de către partea interesată a cărei drepturi și interese i-au fost lezate. Cererea se depune în instanța și trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute la art.347, CPC. Pentru a putea fi eliberată ordonanța judecătorească se impune taxa de stat în proporție de 50 la sută din taxa stabilită pentru cererea de chemare în judecată în acțiune civilă. Dacă cererea nu este acceptată de către judecător atunci taxa de stat se restituie creditorului, iar când ordonanța judecătorească este anulată, taxa de stat nu se restituie creditorului. „Cererea de eliberare a ordonanței judecătorești se depune în scris și în ea se indică:

instanța în care se  depune cererea;

numele sau denumirea creditorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal;

numele sau denumirea debitorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal;

pretenția creditorului și circumstanțele pe care se întemeiază;

documentele ce confirmă temeinicia pretenției;

  documentele anexate.

În cazul revendicării unui bun mobiliar, în cerere se indică valoarea lui. În pretențiile de deposedare și  vânzare a obiectului  gajului  se indică valoarea bunului  mobiliar sau  a celui  imobiliar.

 La depunerea cererii, creditorul prezintă probe privind respectarea procedurii prealabile sesizării instanței.

Cererea se semnează de creditor sau de reprezentantul lui. Dacă se depune de către reprezentant, la cerere se anexează documentul care atestă împuternicirile acestuia, autentificat în modul stabilit de lege”[ Codul de Procedură Civilă].

În conformitate cu Hotărârea Plenului C.S.J. sunt în drept să depună cerere de eliberare a ordonanței judecătorești în particular:

„Persoana care a încheiat un act juridic autentificat notarial, în cazul în care legea nu prevede altfel de soluționare;

Creditorul (persoana fizică sau juridică) în baza unui act juridic încheiat printr-un înscris simplu.

Beneficiarul cambiei, în cazul în care pretenția este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului, autentificat notarial;

Soția sau soțul la întreținerea căruia se află copilul minor, precum și tutorele, curatorul, autoritatea tutelară și procurorul care acționează în interesul minorului în cazul în care se solicită încasarea pensiei alimentare în mărimea prevăzută de lege (1/4, 1/3, 1/2);

Salariatul sau reprezentantul acestuia în cazurile urmăririi perceperii salariului sau unor alte drepturi calculate, dar neachitate;

Organul de poliție, organul fiscal și organul de executare a actelor judecătorești în cazurile indicate în art.345 lit. f) CPC;

Vânzătorul care, conform contractului de vânzare-cumpărare, a predat cumpărătorului mărfuri în credit;

Biblioteca care are statut de persoană juridică, iar în caz contrar instituția în cadrul căreia funcționează, în cazul nerestituirii cărților împrumutate;

Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, inspectoratele fiscale teritoriale de stat și primăriile în pretențiile ce rezultă din restanțele la impozite, în cazurile prevăzute de lege;

Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției și direcțiile lui teritoriale în cazul încasării datoriilor la impozite;

Agenții economici în cazurile de urmărire, deposedare și vânzarea forțată a obiectului gajului” [Hotărârea Plenului C.S.J. Cu privire la unele chestiuni ce vizează procedura de eliberare a ordonanțelor judecătorești].

În fapt, la data de 31.05.2013 BC „Moldindconbank” S.A. prin intermediul filialei Premium a acordat lui Georgescu Alexandru un credit în sumă de 50.000 lei cu termenul de rambursare la data de 31.05.2015. Debitorul nu își onorează obligațiile contractuale privind rambursarea creditelor și dobânzilor pentru utilizarea lui, fapt prin care încalcă flagrant condițiile contractului de credit. În adresa debitorului Georgescu Alexandru a fost expediată reclamația, precum și fidejusorilor: Georgescu Angela și Chilian Viorica, prin care i s-a comunicat că creditul va fi declarat scadent anticipat și plătibil cu toate dobânzile aferente în baza contractului și propusă achitarea benevolă a întregii datorii în cazul în care nu va respecta obligațiile asumate ce reies din contractul de credit. Astfel la momentul depunerii acțiunii, cerințele înaintate de bancă către debitor nu au fost satisfăcute în termen, banca fiind nevoită să declare creditul scadent anticipat și plătibil cu toate dobânzile aferente lui.

Reclamantul solicită să se intenteze un proces judiciar pe litigiul dat; instanța să adopte o ordonanță judecătorească privind încasarea de la Georgescu Alexandru, Georgescu Angela și Chilian Viorica în beneficiul BC „Moldindconbank” S.A. datoria pe credite în sumă totală de 19.638 lei (credit 16.333 lei, dobândă neachitată 948 lei, comision 192 lei, dobânzi suplimentare în mărime de 1.875 lei și taxa de stat în mărime de 290 lei) – în total 19.638lei.

Instanța de judecată are însărcinarea să constate dacă cererea corespunde prevederilor art. 347 C.P.C. și dacă s-a efectuat plata taxei de stat. În situația când nu sunt respectate prevederile art. 347 C.P.C. sau nu s-a achitat taxa de stat, judecătorul printr-o încheiere nu dă curs cererii și indică un termen pentru eliminarea neajunsurilor. Dacă în termenul stabilit nu au fost lichidate neajunsurile, judecătorul va emite o încheiere de restituire a cererii, nesusceptibilă de atac. Judecătorul poate să refuze cererea de eliberare a ordonanței judecătorești în temeiul art. 169 și 170 C.P.C. „precum și când pretențiile nu rezultă din prevederile art. 345 C.P.C.; debitorul se află se află în afara jurisdicției instanțelor judecătorești ale Republicii Moldova; nu sunt prezentate documentele care confirmă pretenția creditorului; din cerere și din alte documente prezentate se constată existența unui litigiu de drept care nu poate fi soluționat în temeiul documentelor depuse sau nu s-a respectat procedura prealabilă cerută de lege pentru sesizarea instanței judecătorești”[Codul de Procedura Civila]. în acest sens judecătorul emite o încheiere prin care refuză de a primi cererea ce nu poate fi atacată cu recurs.

Pentru a-și confirma pretențiile, creditorul a anexat la cererea de eliberare a ordonanței judecătorești: copia contractului de credit, copia acordului adițional, copia contractului de fidejusiune, calculul datoriei, copiile reclamațiilor, ordinul de plată a taxei de stat, copia buletinului de identitate – Georgescu Alexandru, Georgescu Angela, Chilian Viorica, copia procurii reprezentantului Băncii. Instanța de judecată în urma verificării cererii precum și a actelor care confirmă pretenția creditorului a ajuns la concluzia că corespunde cerințelor legii, examinează cererea în termen de 5 zile de la depunerea cererii.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731