Procedura In Caz de Condamnare pe Nedrept
PROCEDURA REPARĂRII PAGUBELOR ÎN CAZUL CONDAMNĂRII SAU A LUĂRII UNEI MĂSURI PREVENTIVE PE NEDREPT
CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV
Secțiunea I Activitatea judiciară în România
Secțiunea a II-a Procesul penal
Secțiunea a III-a Scopul și fazele procesului penal
Secțiunea a IV-a Organele care își desfășoară activitatea în fiecare fază a procesului
penal
CAPITOLUL II MĂSURILE PREVENTIVE CARE POT FI LUATE ÎN
CURSUL PROCESULUI PENAL
Secțiunea I Considerații generale
Secțiunea a II-a Luarea, înlocuirea, revocarea și încetarea de drept a măsurilor de
prevenție
Secțiunea a III-a Măsura reținerii
Secțiunea a IV-a Obligarea de a nu părăsi localitatea
Secțiunea a V-a Obligarea de a nu părăsi țara
Secțiunea a VI-a Arestarea preventivă
CAPITOLUL III REPARAREA PAGUBELOR MATERIALE SAU A
DAUNELOR MORALE ÎN CAZUL CONDAMNĂRII
SAU AL LUĂRII UNEI MĂSURI PREVENTIVE PE
NEDREPT
Secțiunea I Considerații generale – noțiunile de condamnare sau măsură
preventivă luată pe nedrept
Secțiunea a II-a Răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare
Secțiunea a III-a Răspunderea patrimonială a magistraților pentru erori judiciare
Secțiunea a IV-a Cazurile care au dreptul la reparație – reglementarea legală
Secțiunea a V-a Acțiunea pentru repararea pagubei
Secțiunea a VI-a Acțiunea în regres
CAPITOLUL IV ASPECTE DE PRECTICĂ JUDICIARĂ
CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV
Secțiunea I Activitatea judiciară în România
Apărarea și impunerea ordinii de drept presupun inițierea unui sistem de legi prin care se sancționează ceea ce nu este permis sau considerat periculos.
Realizarea ordinii de drept se face de obicei prin conformare de către cei care participă la viața socială.
Atunci când ordinea de drept este încălcată, aceasta se face prin constrângere, aplicându-se sancțiunile prevăzute de lege.
Potrivit Constituției, cetățenii beneficiază de libertățile și drepturile fundamentale ale omului, iar respectarea Constituției și a celorlalte legi este obligatorie pentru toți cetățenii.
Cele mai grave încălcări de lege și care sunt considerate infracțiuni sunt combătute prin mijloace penale.
În vederea tragerii la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni este organizată activitatea procesual penală.
Pentru desfășurarea acestei activități sunt necesare anumite organe judiciare ale statului (noțiunea de organ judiciar nu se referă strict numai la organele judecătorești), care sunt prevăzute expres în dispozițiile constituționale și alte legi.
Puterea judecătorească are, potrivit Constituției, sarcina fundamentală de înfăptuire a justiției. În art. 124 din legea fundamentală, justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Aceasta se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, în art. 2 alin. 2 arată că instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecății.
Tot în această lege se fixează și atribuțiile Ministerului Public (art. 27) referitoare efectuarea urmăririi penale, supravegherea urmării penale, exercitarea acțiunii civile în cazurile prevăzute de lege, a căilor de atac și a altor activități. Activitatea judiciară presupune atât activitatea realizată de instanțele judecătorești pentru judecarea celor vinovați de săvârșirea unor infracțiuni, cât și activitatea de urmărire penală desfășurată de procurori și organele de cercetare penală, care este anterioară cazurilor deduse judecății.
Astfel, activitatea judiciară este realizată de organele judiciare, și anume: instanțele judecătorești, procurorii și organele de cercetare penală (expresia de organ judiciar este folosită în mai multe articole din Codul de procedură penală, cum ar fi: art. 7, 80, 105 etc).
În activitatea judiciară alături de organele judiciare mai participă și alte persoane cum ar fi: părțile (inculpat, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente), martori, experți, interpreți.
Secțiunea a II-a Procesul penal
Activitatea judiciară pe care o desfășoară organele specializate ale statului este cuprinsă în dispozițiile legale referitoare la desfășurarea progresivă și coordonată a procesului penal în vederea restabilirii ordinii de drept și prin aplicarea, dacă este cazul, a sancțiunilor de drept penal.
Dispozițiile de drept procesual penal prevăd actele prin îndeplinirea cărora se dinamizează (acte procesuale) și actele prin efectuarea cărora se realizează (acte procedurale) activitatea care constituie conținutul formal al procesului penal. Aceste dispoziții prevăd, de asemenea, când, în ce condiții și în ce mod sunt îndeplinite diferitele acte procesuale sau procedurale. În fine, în aceste dispoziții se arată care organe și care persoane trebuie sau pot să ia parte activă la desfășurarea procesului penal, care sunt drepturile și îndatoririle acestor organe și persoane pe parcursul desfășurării procesului și care sunt garanțiile destinate să asigure respectarea drepturilor sau îndeplinirea îndatoririlor respective.
Procesul penal în sine reprezintă o realitate vie, o activitate concretă și se va desfășura ori de câte ori trebuie restabilită ordinea de drept, prin aplicarea sancțiunilor de drept penal, pe cale de constrângere.
Se folosește, în dreptul procesual penal, termenul de proces penal, deși de cele mai multe ori în vorbirea curentă se folosește termenul de cauză judiciară, de „pricină în fața justiției", de „judecată în curs".
Atât în terminologia legislativă cât și în practica judiciară este folosit termenul de procedură (procedural), termen întrebuințat ca denumire generală, deoarece, deși regulile procedurale sunt complementare față de cele procesuale, ele sunt mult mai numeroase și nu implică întotdeauna și existența actelor procesuale. Trebuie însă folosită denumirea de „drept procesual" ca un termen de ansamblu desemnând regulile privitoare la realizarea procesului în întregul său.
În literatura de specialitate s-au dat diferite definiții procesului penal, care în principal conțin elemente definitorii asemănătoare ce caracterizează procesul penal. Nu ne vom opri la nici una dintre acestea, dar putem arăta, ca elemente definitorii, că procesul penal este o activitate prevăzută de lege, activitate desfășurată de organele competente într-o cauză penală unde, alături de organele judiciare, mai participă și alte persoane, care au drepturi și obligații stabilite de lege, iar această activitate are ca scop constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor, precum și tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârșit, pentru respectarea ordinii de drept.
Dacă dreptul penal se ocupă de infracțiuni și pedepsele ce trebuie aplicate infractorilor, trebuie să cunoaștem și modul cum de la infracțiune se ajunge la pedeapsă, arătând care sunt organele competente, modul lor de lucru în vederea soluționării cauzelor penale, acest lucru făcându-se în cadrul procesului penal.
Secțiunea a III-a Scopul și fazele procesului penal
1. Scopul procesului penal.
În dispozițiile art. 1 din Codul de procedură penală se arată că procesul penal are ca scop imediat constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere.
Săvârșirea unei infracțiuni duce la un conflict de drept și, deci, la un raport juridic de drept penal, raport care constituie obiectul juridic al procesului penal. Tot în acest articol derivă și scopul mediat, prin care procesul penal are rolul de a contribui la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul legii.
Pedeapsa care se aplică celor care săvârșesc fapte penale trebuie să influențeze conștiința și voința acestora, să determine o schimbare a comportamentului lor începând cu atitudinea față de valorile sociale pe care le-au negat prin săvârșirea infracțiunii și continuând cu dirijarea în sens pozitiv a tuturor actelor lor de conduită.
2. Fazele procesului penal.
Procesul penal presupune o activitate judiciară complexă ce se desfășoară după numite reguli stricte stipulate de normele dreptului procesual penal.
Astfel, procesul penal se desfășoară pe parcursul unor etape necesare și succesive care poartă denumirea de faze ale procesului penal.
Procesul penal cuprinde trei faze:
urmărirea penală,
judecata;
punerea în executare a hotărârilor judecătorești.
În faza de urmărire penală sunt cuprinse etapele cercetării penale și ale trimiterii în judecată. Prin activitățile întreprinse în această fază se identifică autorul infracțiunilor și se administrează probele în cauză în vederea trimiterii în judecată.
Aceste activități se îndeplinesc de către organele de cercetare penală și procuror prin actele procesuale și procedurale prescrise de lege. Instanța de judecată poate interveni în faza de urmărire penală potrivit noilor reglementări în a dispune efectuarea percheziției domiciliare (art. 100 C.pr.pen.), arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului (art. 146 și 148 C.pr.pen.), autorizarea interceptării și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor (art. 91 C.pr.pen.), poate soluționa potrivit art. 2781 plângerile împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată față de vechea reglementare în care avea atribuții numai în cazul prelungirii arestării preventive sau soluționării căilor de atac îndreptate împotriva unor măsuri procesuale.
Având în vedere cerințele impuse de aderarea la Uniunea Europeană au fost necesare aceste modificări ale Codului de procedură penală (Legea nr. 281/2003, OUG nr. 66/2003 și OUG nr. 109/2003) deoarece centrul de greutate era grefat pe faza premergătoare judecății, și anume urmărirea penală, fază în care datorită secretului unor activități de urmărire penală se putea ajunge la încălcări ale drepturilor și libertăților omului reglementate de Convenția Europeană de apărare a drepturilor și libertăților sale fundamentale, principii europene care au fost inserate și în noua Constituție revizuită (art. 23 referitor la libertatea individuală și art. 27 referitor la inviolabilitatea domiciliului).
În faza de judecată, după sesizarea instanței de judecată prin rechizitoriul procurorului sau prin plângere prealabilă se procedează la judecarea cauzei în fond și în căile de atac (dacă este cazul) de către instanța de judecată cu participarea procurorului. Această fază cuprinde toate activitățile ce se desfășoară de la sesizarea instanței până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.
Constituie faza principală a procesului penal și se desfășoară pe baza principiilor publicității, oralității, nemijlocirii și contradictioralității, principii importante pentru legislația europeană și aplicate cu strictețe de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Modificările care vor fi aduse în legătură cu proiectul noului Cod penal care împart infracțiunile în crime și delicte vor duce probabil și la înființarea curților cu jurați pentru judecarea infracțiunilor de gravitatea crimelor sau o procedură penală corespunzătoare unor asemenea infracțiuni.
Punerea în executare a hotărârilor penale reprezintă ultima fază a procesului penal prin care o hotărâre penală definitivă se pune în aplicare de către instanța de judecată (instanța de executare). După sesizarea organului de executare se încheie procesul penal; executarea propriu-zisă nu este reglementată de normele de procedură. Existența celor trei faze nu este obligatorie dacă intervin cauze care să înlăture aptitudinea funlitatea domiciliului).
În faza de judecată, după sesizarea instanței de judecată prin rechizitoriul procurorului sau prin plângere prealabilă se procedează la judecarea cauzei în fond și în căile de atac (dacă este cazul) de către instanța de judecată cu participarea procurorului. Această fază cuprinde toate activitățile ce se desfășoară de la sesizarea instanței până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.
Constituie faza principală a procesului penal și se desfășoară pe baza principiilor publicității, oralității, nemijlocirii și contradictioralității, principii importante pentru legislația europeană și aplicate cu strictețe de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Modificările care vor fi aduse în legătură cu proiectul noului Cod penal care împart infracțiunile în crime și delicte vor duce probabil și la înființarea curților cu jurați pentru judecarea infracțiunilor de gravitatea crimelor sau o procedură penală corespunzătoare unor asemenea infracțiuni.
Punerea în executare a hotărârilor penale reprezintă ultima fază a procesului penal prin care o hotărâre penală definitivă se pune în aplicare de către instanța de judecată (instanța de executare). După sesizarea organului de executare se încheie procesul penal; executarea propriu-zisă nu este reglementată de normele de procedură. Existența celor trei faze nu este obligatorie dacă intervin cauze care să înlăture aptitudinea funcțională a urmăririi penale sau se pronunță achitarea inculpatului.
3. Forme atipice ale procesului penal.
Existența celor trei faze procesuale este o formă obișnuită, dar există anumite situații când, în cazul plângerii prealabile, acțiunea penală este adresată direct instanței de judecată (art. 279 alin. 2, lit. a C.pr.pen) dacă făptuitorul este cunoscut în acest mod lipsind faza de urmărire penală.
Secțiunea a IV-a Organele care își desfășoară activitatea în fiecare fază a procesului penal
În prima fază a procesului penal își desfășoară activitatea, în conformitate cu atribuțiile pe care le au, organele de cercetare penală și procurorul, acesta din urmă fiind organul judiciar care coordonează întreaga urmărire penală și are competența exclusivă de a dispune soluțiile după epuizarea primei faze a procesului penal. În mod excepțional, instanța de judecată are unele atribuții legate de desfășurarea urmăririi penale. Urmărirea penală este marcată, în momentul său de început, de regulă, printr-un proces-verbal, printr-o rezoluție sau ordonanță, iar în momentul final printr-o ordonanță, rezoluție sau rechizitoriu de trimitere în judecată. În a doua fază a procesului penal, își desfășoară activitatea instanțele judecătorești cu participarea, de regulă, a procurorului.
Instanța de judecată este subiectul oficial cu rol principal în această fază a procesului penal, ea pronunțând soluția la terminarea judecării cauzei. Momentul de început al fazei de judecată este marcat prin rechizitoriu sau plângere prealabilă, iar momentul final prin pronunțarea hotărârii judecătorești.
În a treia fază a procesului penal, punerea în executare a hotărârilor penale, își desfășoară activitatea instanța de judecată, procurorul și anumite organe din cadrul Ministerului de Interne, precum și alte organe prevăzute de lege. Instanța de judecată este subiectul oficial care are principalul rol în punerea în executare a hotărârilor judecătorești. Momentul de început al fazei de punere în executare a hotărârilor judecătorești penale este marcat în mod diferențiat de anumite acte procesuale sau procedurale, în funcție de sancțiunea penală aplicată celui condamnat. Astfel, în cazul punerii în executare a pedepsei închisorii, momentul de început este subliniat prin eliberarea mandatului de executare de către instanță și trimiterea acestuia la organul competent să aducă la îndeplinire dispoziția instanței. În cazul punerii în executare a pedepselor complimentare, momentul de început al fazei de punere în executare a hotărârii penale este marcat prin trimiterea de către instanța de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii organului competent să pună în executare în mod efectiv pedeapsa complimentară.
În cazul punerii în executare a măsurilor de siguranță, momentul de început al fazei de executare este marcat diferențiat, în funcție de fiecare măsură de siguranță în parte.
Momentul final al fazei de punere în executare a hotărârii penale este marcat, de asemenea, în mod diferențiat, de anumite acte procedurale în funcție de sancțiunea penală pusă în executare. Bunăoară, în cazul punerii în executare a pedepsei închisorii, momentul final al punerii în executare a hotărârii penale este marcat prin întocmirea procesului-verbal de către comandantul locului de deținere, în care se consemnează, printre altele, data de la care a început executarea pedepsei (art. 422 alin. 6). În cazul punerii în executare a pedepsei amenzi, momentul final al acestei faze este marcat prin depunerea recipisei de plată integrală a amenzii la instanța de executare (art. 425).
În legătură cu momentele care marchează această fază a procesului penal, notăm și faptul că, uneori, acestea depind și de exercitarea unor proceduri incidente în faza punerii în executare, cum sunt: amânarea executării pedepsei închisorii și contestația la executare când, în mod practic, începerea punerii în executare a hotărârii penale este precedată de rezolvarea prealabilă a cererilor de către subiecții prevăzuți de lege.
CAPITOLUL II MĂSURILE PREVENTIVE CARE POT FI LUATE ÎN CURSUL PROCESULUI PENAL
Secțiunea I Considerații generale
Măsurile de prevenție sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia.
Subliniind funcționalitatea măsurilor preventive, legea (art. 136) arată că acestea se iau pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Având în vedere faptul că libertatea persoanei este una dintre valorile umane fundamentale, între modificările legislative ce au survenit după 22 decembrie 1989 se înscriu și cele referitoare la sistemul și regimul măsurilor de prevenție, modificat prin Legea nr. 32 din 1990, prin actuala Constituție, prin Legea nr. 141/1996, prin Legea nr. 281/2003 și prin Ordonanța de urgență nr. 109/2003.
Introducerea în Codul de procedură penală a liberării provizorii pe cauțiune și sub control judiciar a pus la dispoziția organelor judiciare instrumente pentru o corectă individualizare a măsurii arestării preventive și, în același timp, s-a creat un echilibru între măsurile de prevenție privative de libertate și măsurile de prevenție neprivative de libertate.
Din acest punct de vedere, arătăm că înainte de modificarea făcută prin Legea nr. 32 din 17 noiembrie 1990, exista o singură măsură de prevenție neprivativă de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea) și un număr de trei sancțiuni penale neprivative de libertate (amenda, suspendarea condiționată a executării pedepsei, închisoarea cu obligarea la muncă corecțională).
Apreciem că era necesară o anumită consonanță între măsurile de prevenție și sistemul sancțiunilor penale, deoarece, în opinia noastră, regimul stării de libertate în cursul procesului penal trebuie să corespundă, într-o anumită măsură, celui existent după aplicarea sancțiunii penale. În acest sens, considerăm că ar fi nepotrivită o sancțiune penală neprivativă de libertate ca finalizare a unui proces penal în care inculpatul s-a aflat în stare de arest. O asemenea situație ar fi de natură să pună în lumină o oarecare neconcordanță între duritatea sau asprimea ritmului procesual penal și sancțiunea aplicată ca urmare a desfășurării acestuia, în ce privește regimul măsurilor de prevenție, putem spune că, prin modificările din legea menționată, au sporit garanțiile privind libertatea persoanei, dar, în același timp, cum era și firesc, procedura de rezolvare a problemelor incidente, luării, înlocuirii sau revocării măsurilor de prevenție a căpătat un plus de complexitate.
Pentru a conchide asupra aspectelor cu caracter introductiv, subliniem că măsurile de prevenție își găsesc temeiul în nevoile create de interesul superior al realizării scopului procesului penal, iar reglementarea în cadrul tuturor codurilor de procedură penală constituie încă un argument privind necesitatea acestor instituții, chiar dacă între principiile fundamentale ale procesului penal se înscrie și prezumția de nevinovăție.
Potrivit art. 136 măsurile preventive sunt: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă. Fără a le numi în mod expres măsuri preventive, legiuitorul arată că scopul acestora poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
Secțiunea a II-a Luarea, înlocuirea, revocarea și încetarea de drept a măsurilor de prevenție
1. Luarea măsurilor de prevenție.
Având în vedere că prin luarea măsurilor de prevenție se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilității persoanei, legiuitorul a instituit garanții procesuale temeinice, care impun respectarea strictă a dispozițiilor legale ce permit luarea acestor măsuri procesuale.
Garanțiile procesuale amintite mai sus constau tocmai în multiplele condiții ce trebuie realizate cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenție.
Alegerea măsurii de prevenție care urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Pentru luarea măsurilor de prevenție trebuie realizate cumulativ următoarele condiții generale:
să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
pentru infracțiunea săvârșită, legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii; condiția se consideră realizată și în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda, cu excepția arestării preventive unde legea (art. 136 alin. 6) prevede în mod expres că această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii;
– să existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 lit. a – i:
când identitatea sau domiciliul învinuitului sau inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare;
b) când infracțiunea este flagrantă iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de un an;
c)când învinuitul sau inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum și dacă în cursul judecății sunt date că incul patul urmărește să se sustragă de la executarea pedepsei;
d) când sunt date suficiente că învinuitul sau inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unui martor sau expert, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;
e) inculpatul a comis din nou o infracțiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârșirii unei alte infracțiuni;
f) când inculpatul este recidivist;
g) abrogat;
h) inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
i) există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înțelegere frauduloasă cu aceasta.
În cazurile prevăzute la lit. c) – f) și i), măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 2 ani.
Potrivit art. 143 alin. 2 măsura reținerii se ia în cazurile prevăzute de art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârșită.
În afara condițiilor generale menționate mai sus, la alegerea măsuri de prevenție ce urmează a fi luată, trebuie să se țină seama de unele criterii complementare, și anume, de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se iau aceste măsuri (art. 136, final).
În cadrul criteriilor complementare, scopul măsurii de prevenție nu se confundă cu scopul general fixat în art. 136 alin. 1. Considerăm că scopul special al măsurii de prevenție este fixat în raport cu o anumită persoană și cu împrejurările concrete ale unei cauze penale. Bunăoară, scopul special al unei măsuri de prevenție ar putea fi crearea condițiilor unui contact permanent și sigur al organului judiciar cu învinuitul sau inculpatul, în cazul obligării de a nu părăsi localitatea. Desigur că acest scop special se subsumează scopului general al măsurilor de prevenție.
În cadrul criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracțiunii nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură generală a infracțiunii (art. 17 din C.p.), acesta fiind exprimat prin limitele de pedeapsă prevăzute în art. 148. În cadrul acestor criterii, pericolul social trebuie privit prin prisma unor circumstanțe concrete ale cauzei, cum ar fi: frecvența infracțiunii în raza teritorială în care-și desfășoară activitatea organul judiciar; starea de tulburare a publicului etc.; cu alte cuvinte, se ține seama de rezonanțele ulterioare comiterii infracțiunii.
De asemenea, sănătatea, vârsta, antecedentele penale și alte situații care privesc persoana față de care se ia măsura, împreună cu celelalte criterii complementare, trebuie avute în vedere pentru „individualizarea” măsurii de prevenție în funcție de fiecare învinuit sau inculpat. Așa se face că pentru aceeași infracțiune, față de un învinuit sau inculpat se poate lua o măsură de prevenție, iar față de un alt învinuit sau inculpat nu se ia măsura de prevenție respectivă; sau este posibil ca pentru aceeași infracțiune să se dispună măsuri de prevenție diferite față de învinuiți sau inculpați diferiți.
2. Organele judiciare care pot lua măsurile de prevenție și actele pot fi luate aceste măsuri.
În vederea garantării libertății persoanei, legislația noastră prevede că măsurile de prevenție se iau, de regulă, de către procuror sau instanța de judecată singura măsură pe care o pot lua organele de cercetare penală fiind reținerea pe cel mult 24 de ore. Măsura arestării preventive poate fi luată, ca urmai modificărilor constituționale intervenite, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, numai de către judecător.
Din economia dispozițiilor legale (art. 143-160) rezultă că măsurile de prevenție pot fi luate prin: ordonanță de către organul de cercetare penală; ordonanță de către procuror; hotărârea instanței de judecată (sentință, decizie sau încheiere). Față de reglementările intervenite în anul 2003, observăm că a fost înlăturată posibilitatea procurorului de a lua o măsură de prevenție prin rechizitoriu.
Art. 137 conține o dispoziție generală privind cuprinsul actului prin care se ia măsura preventivă. Astfel, indiferent de măsura preventivă luată și indiferent de organul care ia măsura, actul prin care se ia aceasta trebuie să arate: fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării; textul de lege în care aceasta se încadrează; pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită; temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.
Având în vedere competența limitată pe care o au organele de cercetare penală cu privire la luarea măsurilor de prevenție, legea (art. 138) prevede posibilitatea acestora de a sesiza procurorul pentru luarea unor măsuri preventive. Astfel, când organul de cercetare penală consideră că este cazul să se ia vreuna din măsurile preventive prevăzute la art. 136 alin. 1 lit. b-d: (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă), înaintează în acest sens un referat motivat procurorului.
În cazul obligării de a nu părăsi localitatea și a obligării de a nu părăsi țara, procurorul este obligat să se pronunțe în 24 de ore.
Potrivit art. 1371 alin. 2 este prevăzută obligația judecătorului, în cazul când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, de a încunoștința despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru al familiei celui arestat ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces verbal.
Cel reținut poate să ceară să fie încunoștințat despre măsura luată una din persoanele arătate mai sus iar cererea sa se consemnează într-un proces verbal, în mod excepțional, dacă organul de cercetare penală apreciază că acest lucru ar afecta urmărirea penală, îl informează pe procuror, care va decide cu privire la înștiințarea solicitată de reținut.
3. Înlocuirea, revocarea și încetarea de drept a măsurilor de prevenție.
a) Înlocuirea măsurilor de prevenție
Așa cum arătam mai sus, măsurile de prevenție, ca măsuri procesuale, au caracter provizoriu și sunt luate în funcție de anumite împrejurări concrete legate de cauza penală și de persoana făptuitorului.
Este posibil ca pe parcursul desfășurării procesului penal să intervină elemente care impun înlocuirea măsurii de prevenție luate inițial cu o altă măsură de prevenție. În acest sens, în art. 139 alin. 1 se arată că măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. În cazul în care măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de instanță sau de procuror, organul de cercetare penală are obligația să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive.
În lumina art. 139 alin. 3, în cazul în care măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de procuror sau de instanță, procurorul dacă apreciază că informațiile primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii dispune aceasta ori, după caz, sesizează instanța.
Procurorul este obligat el însuși să sesizeze și din oficiu instanța, pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când constată personal că nu mai există sau s-a schimbat temeiul care a justificat luarea măsurii.
Procedura înlocuirii măsurii preventive cu altă măsură preventivă, în condițiile stabilite de lege, se aplică chiar dacă organul judiciar urmează să-și decline competența (art. 139 alin. 4).
Observând dispozițiile privitoare la înlocuirea măsurilor de prevenție, considerăm că poate fi înlocuită o măsură de prevenție cu una mai blândă și invers. În acest sens. măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi înlocuită cu oricare dintre celelalte măsuri de prevenție (art. 145 alin- 3). Măsura reținerii poate fi înlocuită cu măsura arestării (art. 144 alin. final). De asemenea, orice măsură privativă de libertate poate fi înlocuită cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
4. Revocarea măsurilor de prevenție.
În lumina dispozițiilor legale, revocarea măsurilor de prevenție se înfățișează ca un act procesual prin care organele judiciare competente, când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, dispun desființarea ei. Revocarea măsurilor de prevenție se poate face la cerere sau din oficiu.
Ca și în cazul înlocuirii măsurilor preventive, în vederea cunoașterii în permanență a posibilităților menținerii sau revocării măsurii, organul de cercetare penală are obligația să-l informeze pe procuror despre schimbarea ori încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii.
Din economia dispozițiilor art. 139 alin. 2 rezultă că revocarea măsurilor de prevenție constituie un act prin care organul care a dispus măsura poate reveni asupra luării acesteia revocând-o dacă nu mai există vreun temei care să justifice menținerea acesteia.
Sub acest aspect, prin noua reglementare a măsurilor de prevenție, cuprinsă în Legea nr. 32 din 1990 și Legea nr. 281/2003, dreptul de revocare a unor asemenea măsuri este acordat și altui organ decât cel care a dispus luarea măsurii, în lumina acestor reglementări, revocarea măsurilor de prevenție nu mai are sensul cuprins în art. 139 alin. 2, deoarece revenirea asupra măsurii care a fost dispusă poate aparține și altui organ judiciar decât cel care a luat măsura.
Astfel, potrivit art. 1402 alin. 7, instanța de judecată, când consideră că măsura preventivă luată de procuror este ilegală sau nu este justificată, dispune revocarea obligării de a nu părăsi localitatea sau, după caz, revocarea obligării de a nu părăsi țara.
Revocarea unei măsuri preventive se face din oficiu nu numai în cazul în care nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii, ci și în cazul în care aceasta a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Răspunzând cerințelor apărute în practica judiciară și achiesând argumentelor cu care am pledat în lucrările anterioare în favoarea acestei idei, legiuitorul, prin Legea nr. 281/2003 și prin Ordonanța de urgență nr. 109/2003, a adăugat un nou alineat art. 139, în care se arată în mod expres că, în situația în care instanța constată, pe baza unei expertize medico-legale că cel arestat preventiv suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a suporta regimul detenției, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 3001 și 3002, instanța este obligată să verifice din oficiu, atât la primirea dosarului cât și la prima înfățișare și în tot cursul judecății, regularitatea luării sau, după caz, a menținerii arestării preventive.
5. Încetarea de drept a măsurilor de prevenție.
În timp ce revocarea măsurilor de prevenție este un act procesual a cărui oportunitate o apreciază organele judiciare, încetarea de drept a măsurilor de prevenție este un obstacol legal împotriva menținerii acestora. Așadar, ori de câte ori legea prevede că măsura preventivă încetează de drept, organul judiciar este obligat să dispună desființarea măsurii.
Cazurile în care măsurile preventive încetează de drept sunt prevăzute în art. 140.
În primul rând, măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare.
Se poate spune că au expirat termenele prevăzute de lege în cazurile în care măsurile de prevenție au fost dispuse pe durata maximă a termenelor prevăzute de lege; bunăoară, măsura arestării preventive a învinuitului încetează de drept când a fost luată pentru 10 zile și acest termen a expirat.
Durata arestării inculpatului este de cel mult 30 de zile și la expirarea acestui termen, în cursul urmăririi penale, dacă se dorește menținerea acestei măsuri, instanța are obligația constituțională să decidă prelungirea arestării.
Când organul judiciar dispune luarea măsurii preventive pe un termen mai mic decât termenul maxim prevăzut de lege și acest termen fixat de organul judiciar s-a scurs, se poate spune că măsura de prevenție a încetat de drept, deoarece a expirat termenul stabilit de organul judiciar. De exemplu, organul judiciar a dispus arestarea învinuitului pe o durată de 3 zile și acest termen a expirat.
Măsurile de prevenție încetează de drept și în situațiile în care a fost dată o soluție care absolvă de răspundere penală pe învinuit sau inculpat. În acest sens, în art. 140 lit. b se arată că măsurile de prevenție încetează de drept în caz de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare.
Măsura arestării preventive încetează de drept și atunci când, înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea ce face obiectul învinuirii, fără a se putea depăși, în cursul urmăririi penale, durata maximă de 180 de zile, stabilită de art. 159 alin. 13, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Prin această expresie considerăm că sunt vizate prevederile art. 350 alin. 3, potrivit cărora măsurile de prevenție privative de libertate încetează de drept, când instanța pronunță:
pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive:
pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea executării sau cu executare la locul de muncă;
amenda;
măsură educativă.
Am mai putea adăuga aici și cazul de condamnare la pedeapsa închisorii, la care se aplică în întregime grațierea.
În cazurile menționate mai sus, instanța de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul, în cazul reținerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligația să dispună punerea de îndată în libertate a celui reținut sau arestat, trimițând administrației locului de deținere o copie de pe dispozitiv sau ordonanță ori un extras cuprinzând următoarele mențiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul și data ordonanței, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum și temeiul legal al liberării.
Secțiunea a III-a Măsura reținerii
Între măsurile preventive privative de libertate, reținerea se înscrie ca cea mai ușoară, aceasta putând fi dispusă de către organul de cercetare penală sau de către procuror pe o durată de cel mult 24 de ore.
Considerăm, în acord cu opiniile exprimate în literatura de specialitate, că reținerea ca măsură de prevenție se deosebește de 3 noțiuni similare și anume: prinderea sau capturarea infractorilor în sensul art. 465 alin. 3 și art. 215 alin. 3; reținerea persoanei de către Poliție fie pentru verificarea identității, fie pentru executarea unui mandat de aducere în sensul art. 184; interdicția de a se îndepărta din sala de judecată până la terminarea cercetării judecătorești (în acest sens, în art. 328 se arată că martorii ascultați rămân în sală la dispoziția instanței până la terminarea actelor de cercetare judecătorească ce se efectuează în ședința respectivă).
Actuala reglementare a reținerii se deosebește de cea existentă în Codul de Procedură Penală anterior, potrivit căreia reținerea făptuitorului sau învinuitului dura 24 de ore, cu posibilitatea procurorului de a o prelungi până la 5 zile.
Condițiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru a fi luată această măsură sunt, potrivit art. 143 alin. 1 și 2, următoarele:
să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
pentru fapta săvârșită legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață ori pedeapsa închisorii (condiția este considerată îndeplinită și când pedeapsa alternativă prevăzută de lege este închisoarea sau amenda);
să existe unul din cazurile prevăzute de art. 148 oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzută de lege pentru fapta săvârșită (art. 143 alin. 2).
Reținerea poate fi dispusă atât de organul de cercetare penală cât și de procuror. Despre luarea acestei măsuri, organul de cercetare penală este obligat să-l încunoștințeze, de îndată, pe procuror iar procurorul care a luat măsura îl încunoștințează pe conducătorul Parchetului din care face parte.
Ca o transpunere a principiului fundamental al dreptului la apărare în această materie, organul judiciar care a luat măsura va aduce la cunoștința învinuitului că are dreptul să-și angajeze un apărător și, de asemenea, că are dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Potrivit dispozițiilor art. 137, persoanei reținute i se aduc de îndată la cunoștință motivele reținerii.
Măsura reținerii poate dura cel mult 24 de ore. Din această durată se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul Poliției, prevăzută în art. 31 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 218/ 2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române.
Potrivit art. 144 alin. 2 măsura reținerii se dispune prin ordonanță, în care trebuie să se menționeze ziua și ora la care a început, iar în ordonanța de punere în libertate, ziua și ora la care reținerea a încetat. Calculul duratei reținerii se face potrivit dispozițiilor art. 188, ora la care începe reținerea și ora la care încetează intrând în durata acestei măsuri procesuale.
Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reținerea învinuitului, o dată cu încunoștințarea la care se referă art. 143 alin. 1, un referat motivat. Înăuntrul termenului de 24 de ore, procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează potrivit art. 146.
Când măsura reținerii este luată de procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reținerii potrivit art. 146.
Dispoziții speciale privind măsura reținerii sunt cuprinse și în art. 72 pct. 2, din Constituția revizuită în octombrie 2003, unde se arată că deputatul sau senatorul nu poate fi reținut fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. În caz de infracțiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reținut, iar Ministrul Justiției va informa neîntârziat pe Președintele Camerei asupra reținerii.
În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Această dispoziție este, în opinia noastră, o încălcare a principiului separației puterilor în stat, deoarece asupra revocării măsurii trebuie să decidă organele justiției.
În mod practic, această reglementare permite puterii legiuitoare să-și aroge atribuții ale puterii judecătorești, deoarece luarea măsurilor de prevenție poate fi dispusă numai de către organele judiciare care funcționează în cadrul autorității judecătorești.
În reglementarea anterioară anului 2003, posibilitatea procurorului de a dispune măsura reținerii nu era prevăzută expres, ci o deduceam printr-o interpretare logică, folosind raționamentul „a fortiori”.
Secțiunea a IV-a Obligarea de a nu părăsi localitatea
În cazurile în care organele judiciare penale consideră că nu este necesară luarea unei măsuri preventive privative de libertate, pot decide ca învinuitul sau inculpatul să fie obligat să nu părăsească localitatea în care locuiește. Această măsură este restrictivă de libertate, făptuitorul neavând posibilitatea să părăsească localitatea în care locuiește decât cu încuviințarea organului care a dispus măsura.
Potrivit art. 145 alin. 1 raportat la art. 143 alin. 1 și art. 136 alin. 1, obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții:
dacă sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
pentru fapta săvârșită legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii.
Această măsură poate fi luată de procuror, în cursul urmăririi penale, prin ordonanță sau de instanța de judecată, în cursul judecății, prin încheiere.
În cursul urmăririi penale, durata acestei măsuri nu poate depăși 30 de zile, însă ea poate fi prelungită în caz de necesitate și numai motivat. Prelungirea se dispune de instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond după procedura prevăzută în art. 159 alin. 7-9 referitoare la prelungirea arestării dispuse în cursul urmăririi penale. Fiecare prelungire nu poate să depășească 30 de zile.
Durata maximă a acestei măsuri în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață ori închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani.
Interpretând per a contrario dispozițiile art. 145 alin. 2 rezultă că, în cursul judecății, măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi luată până la soluționarea cauzei, fiind deci nelimitată în timp; în cazul în care temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri s-au schimbat ori nu mai există, instanța, din oficiu sau la cerere, poate dispune înlocuirea sau revocarea ei.
Organele chemate de lege să asigure respectarea acestei măsuri sunt organele de poliție, în acest sens, art. 145 alin. 21 arătând că, în afara învinuitului sau inculpatului, copia ordonanței procurorului sau, după caz, a încheierii instanței, rămasă definitivă, se comunică și Secției de Poliție în a cărei rază teritorială locuiește învinuitul sau inculpatul.
Nerespectarea măsurii aplicate împotriva învinuitului sau inculpatului poate atrage înlocuirea cu o măsură preventivă privativă de libertate.
Secțiunea a V-a Obligarea de a nu părăsi țara
Ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 281/2003, în cadrul măsurilor de prevenție, s-a introdus o nouă măsură restrictivă de libertate și anume obligarea de a nu părăsi țara, ce constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanța de judecată în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.
Potrivit art. 1451 alin. 2, condițiile și procedura de luare a acestei măsuri sunt cele prevăzute de art. 145 pentru obligarea de a nu părăsi localitatea, care se aplică în mod corespunzător.
Pentru a se asigura respectarea acestei măsuri, copia ordonanței procurorului sau, după caz, a încheierii instanței, rămasă definitivă, se comunică învinuitului sau inculpatului și Secției de Poliție în a cărei rază teritorială locuiește acesta, organelor competente să elibereze pașaportul, precum și organelor de frontieră.
Organele în drept refuză eliberarea pașaportului sau, după caz, ridică provizoriu pașaportul pe durata măsurii (art. 1451 alin. final).
Secțiunea a VI-a Arestarea preventivă
1. Arestarea învinuitului.
Potrivit art. 229 învinuitul este persoana față de care se efectuează urmărirea penală, cât nu a fost pusă în mișcare împotriva sa acțiunea penală.
Potrivit art. 146 alin. 1, condițiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru a se lua această măsură sunt:
să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
pentru fapta săvârșită legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii; măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda;
să existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 148;
învinuitul să fi fost ascultat în prealabil numai în prezența apărătorului ales sau a celui numit din oficiu.
Ascultarea învinuitului nu se mai cere în cazul când acesta este dispărut, se află în străinătate, ori se sustrage de la urmărirea penală, sau se află în stare de reținere ori de arestare provizorie și din cauza sănătății ori din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața instanței (art. 146 alin. 6 care trimite la art. 1491 alin. 6 și la art. 150). Modificările aduse în această materie prin Legea nr. 281/2003 și prin Ordonanța de urgență nr. 109/2003, au intervenit ca urmare a deciziei Curții Constituționale nr. 112/1998 care statuau că art. 146 este constituțional numai în măsura în care se asigură învinuitului aceleași drepturi procesuale ca și inculpatului, în temeiul garanțiilor constituționale privind libertatea individuală și siguranța persoanei; prin urmare reglementările menționate mai sus (art. 1491alin. 6 și art. 150), referitoare la ascultarea inculpatului, trebuiau aplicate și învinuitului.
Măsura arestării învinuitului în cursul urmăririi penale se dispune, ca urmare a noilor reglementări constituționale, numai de către judecător, prin încheiere, după următoarea procedură:
Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive, președintelui instanței sau judecătorului delegat de acesta.
În privința instanței al cărei președinte primește dosarul, legea stabilește o competență alternativă, ce revine fie instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, fie instanței corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere.
După primirea dosarului cauzei și a propunerii de arestare făcută de procuror, președintele instanței sau judecătorul delegat de acesta, fixează ziua și ora de soluționare a propunerii, până la expirarea celor 24 de ore de reținere (în cazul în care învinuitul este reținut), pe care le comunică atât apărătorului ales sau din oficiu, cât și procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezența în fața instanței a învinuitului reținut.
Propunerea de arestare preventivă se soluționează în camera de consiliul de un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii (chiar și în cazul infracțiunilor de corupție arătate în Legea nr. 161/2003, pentru care judecata se înfăptuia de un complet specializat alcătuit din doi judecători). Învinuitul este adus în fața judecătorului și va fi asistat de apărător; participarea procurorului este obligatorie.
După ascultarea învinuitului, judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, de îndată, prin încheiere motivată. Dacă se dispune arestarea preventivă a învinuitului, în această încheiere, dată înainte de expirarea duratei reținerii dacă această măsură a fost luată, trebuie arătate în concret temeiurile care justifică luarea măsurii și durata pentru care s-a luat.
Durata maximă pentru care se poate dispune arestarea preventiva a învinuitului este de 10 zile și nu poate fi prelungită.
Totodată, judecătorul emite de urgență mandat de arestare a învinuitului ce va cuprinde: instanța care a dispus luarea măsurii, data și locul emiterii, numele și prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare, arătarea faptei ce formează obiectul învinuirii și denumirea infracțiunii, numele și prenumele învinuitului și durata pentru care este dispusă arestarea preventivă a acestuia.
Mandatul se execută potrivit dispozițiilor art. 152 alin. 1.
Împotriva acestei încheieri instanței se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.
Arestarea învinuitului poate fi dispusă și în faza de judecată. În art. 147 se arată că instanța dispune luarea acestei măsuri cu privire la învinuit în situațiile arătate în partea specială, titlul II, în cazurile și condițiile privind arestarea învinuitului în faza de urmărire penală.
Înainte de a menționa cazurile în care instanța de judecată poate dispune arestarea învinuitului în faza de judecată, subliniem faptul că măsura vizează o persoană împotriva căreia nu s-a desfășurat urmărirea penală, știut fiind că persoana trimisă în judecată după terminarea urmăririi penale are întotdeauna calitatea de inculpat.
Analizând conținutul dispozițiilor titlului II al părții speciale a Codului de procedură penală, observăm că o persoană poate să apară ca învinuit în fața instanței de judecată în cazul infracțiunilor de audiența și în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane (art. 377).
Cu privire la arestarea învinuitului în cazul infracțiunilor de audiență, în art. 229 alin. 2 se arată că instanța, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar președintele emite un mandat de arestare a acestuia. Despre luarea acestei măsuri se face mențiune în încheierea de ședință. Cel învinuit este trimis de îndată procurorului împreună cu procesul-verbal de constatare a infracțiunii de audiență și cu mandatul de arestare.
În cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, instanța poate dispune arestarea învinuitului în baza dispozițiilor art. 338.
Actul procesual prin care instanța dispune arestarea învinuitului, în ipoteza de mai sus, este încheierea de ședință sau sentința, dacă instanța, după extinderea procesului penal, trimite cauza la procuror, în vederea completării urmăririi penale cu privire la persoanele nou descoperite. În acest sens, în art. 338 se arată, între altele, că în cazurile de trimitere a cauzei la procuror, potrivit art. 337, instanța dispune asupra măsurilor preventive cu privire la persoane în privința cărora s-a dispus restituirea sau trimiterea cauzei la procuror. Restituirea sau trimiterea cauzei la procuror se face printr-o sentință de dezînvestire, act procesual în care se dispune și arestarea învinuitului.
Potrivit art. 147, când instanța a dispus arestarea învinuitului, președintele completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului. Învinuitul arestat este trimis de îndată procurorului, împreună cu mandatul de arestare care are același conținut ca și mandatul de arestare emis de procuror.
Potrivit art. 1371 alin. 2, când dispune arestarea învinuitului, procurorul sau instanța de judecată încunoștințează despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru din familia acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.
2. Arestarea inculpatului.
Potrivit legii (art. 23), persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea se numește inculpat.
Măsura arestării inculpatului, prin durata ei, este cea mai aspră dintre măsurile de prevenție privative de libertate.
Reglementarea acestei măsuri procesuale este cuprinsă în art. 148-160. Din economia dispozițiilor legale rezultă că arestarea inculpatului are caracter de excepție și se bucură de un regim procesual superior celui existent până la modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 32 din 1990 și prin actuala Constituție.
a) Condițiile necesare luării măsurii preventive a arestării inculpatului
Pentru a se dispune această măsură procesuală, se cer a fi îndeplinite condițiile arătate la arestarea învinuitului, la care se adaugă și o condiție specifică, și anume: existența unui inculpat în cauză, ceea ce implică punerea în mișcare a acțiunii penale.
Îndeplinirea condițiilor privind arestarea inculpatului nu atrage obligația organelor judiciare de a dispune luarea acestei măsuri; în legislația noastră, arestarea inculpatului era obligatorie într-un singur caz (art. 470 alin. 2, potrivit procedurii speciale de urmărire și judecată a unor infracțiuni flagrante, când procurorul dispune trimiterea în judecată, întocmește rechizitoriu și înaintează de îndată instanței de judecată dosarul cauzei, cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului). În legislația altor state sunt numeroase cazuri în care arestarea este obligatorie.
Ca și în cazul arestării preventive a învinuitului, inculpatul trebuie ascultat înainte de luarea măsurii. Potrivit art. 150, măsura arestării poate fi luată numai după ascultarea inculpatului de instanța de judecată, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate, ori se sustrage de la urmărire penală ori-de la judecată, sau se află în stare de reținere sau de arestare (potrivit art. 146, deci ca învinuit) și din cauza sănătății ori din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața instanței.
Prin această dispoziție a legii s-a instituit o veritabilă garanție a dreptului de apărare, oferindu-i-se inculpatului posibilitatea de a da explicații în legătură cu faptele reținute în sarcina sa și de a indica eventualele probe cu care înțelege să se apere. Nerespectarea dispozițiilor privind ascultarea inculpatului cu ocazia arestării sale produce o vătămare a dreptului său de apărare, care poate să atragă anularea dispoziției de arestare preventivă.
În ipoteza în care inculpatul este ascultat, judecătorul încunoștințează despre dispunerea arestării, în termen de 24 de ore, un membru din familia acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal (art. 1371 alin. 2). Apreciem că această prevedere a legii este aplicabilă numai în cazul în care dispoziția de arestare este conjugată cu arestarea efectivă a inculpatului; când inculpatul nu este prezent, dispozițiile art. 1371 alin. 2 nu sunt aplicabile, fiindcă ar contraveni bunei desfășurări a procesului penal.
În ipoteza în care mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat (art. 150 alin. 2).
b) Organele judiciare penale care pot dispune luarea măsurii arestării inculpatului și actele procesuale și procedurale care concură la luarea măsurii
Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi dispusă în faza de urmărire penală numai de către judecător, iar în faza judecății, numai de către instanța de judecată. În cursul urmăririi penale măsura arestării preventivă a inculpatului se dispune prin încheiere motivată.
Încheierea prin care s-a dispus arestarea inculpatului, ca de altfel orice încheiere prin care s-a soluționat propunerea procurorului privind arestarea preventivă, se întocmește în patru exemplare, dintre care unul se depune la mapa de hotărâri, unul rămâne la dosarul instanței, unul se atașează la dosarul de urmărire penală iar unul se înmânează reprezentantului parchetului și ține loc de comunicare.
În cursul urmăririi penale, potrivit art. 1491, propunerea de arestare preventivă a inculpatului, întocmită de procuror, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, este soluționată de judecătorul de la instanța căreia l-ar reveni competența să judece cauza în fond sau de la instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de detenție, după aceeași procedură ca și cea utilizată în cazul arestării preventive a învinuitului.
Arestarea preventivă a inculpatului se dispune înainte de expirarea duratei arestării învinuitului. De asemenea, aceeași procedură se folosește și în situația în care procurorul pune în mișcare acțiunea penală, înainte de expirarea duratei mandatului de arestare preventivă a învinuitului.
În acest caz, mandatul de arestare preventivă a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de arestare a inculpatului.
După întocmirea încheierii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul emite de urgență mandat de arestare. În vederea punerii în executare a mandatului de arestare, legea (art. 151 alin. 2) arată că, în cazul în care prin aceeași încheiere s-a dispus arestarea mai multor inculpați, se emite mandat de arestare separat pentru fiecare dintre ei.
Mandatul de arestare a inculpatului cuprinde: instanța care a dispus luarea măsurii; data și locul emiterii, numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare; datele privitoare la persoana inculpatului prevăzute în art. 70 și codul numeric personal; arătarea faptei ce formează obiectul inculpării și denumirea infracțiunii; încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege; temeiurile concrete care determină arestarea; ordinul de a fi arestat inculpatul; indicarea locului unde urmează a fi deținut cel arestat; semnătura judecătorului.
Mandatul de arestare se întocmește în 4 exemplare dintre care un exemplar rămâne la dosarul instanței, unul se înmânează inculpatului, unul se atașează la dosarul de urmărire penală iar unul va fi trimis administrației locului de deținere.
În privința executării mandatului de arestare a inculpatului, legea (art. 152, 153,154), prevede două reglementări distincte, după cum măsura arestării a fost dispusă în prezența inculpatului sau în lipsa acestuia.
În cazul în care inculpatul a fost prezent și mandatul de arestare a fost emis după ascultarea acestuia, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului du poliție, pentru a fi predat la locul de deținere o dată cu arestatul.
În cazul în care inculpatul nu a fost prezent, mandatul emis în lipsa sa se înaintează în dublu exemplar organului de poliție pentru executare (art. 152 alin. 2).
Organul de poliție găsind pe inculpatul a cărui arestare a fost dispusă procedează la arestarea acestuia, îi predă un exemplar al mandatului și îl conduce în fața judecătorului care a emis mandatul.
Judecătorul procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridici obiecții ce necesită o rezolvare urgentă, fixează de îndată termen de judecată.
Este posibil ca cel arestat să ridice obiecții în ceea ce privește identitatea sa. Într-o asemenea situație, arestatul este condus în fața judecătorului de la locul unde a fost găsit. Apreciem că printr-o asemenea reglementare, legiuitorul a urmărit să creeze o garanție în plus cu privire la ocrotirea libertății persoanei, fiindcă, în situația în care localitatea în cart a fost găsit cel cu privire la care se i-a măsura arestării se găsește la o distanță mare de sediul organului judiciar care a dispus măsura, rezolvarea obiecțiilor privind identitatea ar necesita mult timp. Or, în cazul în care persoana găsită nu este aceea care urmează să fie arestată, în mod practic, prin transportarea acesteia la sediul instanței care a dispus luarea măsurii, ar fi privată în mod nelegal de libertate.
Pentru rezolvarea obiecțiilor privind identitatea, când este necesar, judecătorul de la locul unde cel arestat a fost găsit cere relații judecătorului care a emis mandatul.
De asemenea, în vederea ocrotirii libertății persoanei, legea (art. 153 alin. 2) arată că, până la rezolvarea obiecțiilor, instanța, dacă apreciază că nu este pericol de dispariție, dispune punerea în libertate a persoanei împotriva căreia s-a executat mandatul.
În cazul în care instanța constată că persoana adusă nu este cea arătată în mandat, o pune imediat în libertate, iar dacă constată că obiecțiile sunt nefondate, dispune executarea mandatului. Judecătorul rezolvă obiecțiile în ceea ce privește identitatea printr-o încheiere pe care-o trimite și judecătorului care a emis mandatul.
În situația în care arestarea inculpatului a fost dispusă în lipsa acestuia și organul însărcinat cu executarea mandatului nu a găsit persoana cu privire la care s-a luat măsura arestării, încheie un proces-verbal prin care constată aceasta, și înștiințează instanța care a emis mandatul, precum și organele competente pentru darea în urmărire.
În faza de judecată, arestarea inculpatului se dispune de către instanță prin încheiere, dacă măsura se ia în cursul judecății, sau prin hotărâre (sentință sau decizie) dacă măsura se ia o dată cu rezolvarea fondului și condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață.
Potrivit art. 160, instanța poate dispune. În cursul judecății, prin încheiere motivată, arestarea preventivă a inculpatului, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege. Încheierea primei instanțe și a instanței de apel poate fi atacată separat cu recurs.
Termenul de recurs este de 24 de ore și curge de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare. Când instanța dispune arestarea inculpatului, emite un mandat de arestare, care va cuprinde în mod corespunzător, mențiunile prevăzute în art. 151.
Față de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale sau al judecății, instanța poate dispune din nou această măsură, dacă au intervenit elemente noi care să facă necesară privarea sa de libertate.
c) Durata arestării inculpatului
În ceea ce privește durata arestării inculpatului, actuala reglementare adusă prin Legea nr. 281/2003 și Ordonanța de urgență nr. 109/2003, cuprinde dispoziții clare și amănunțite ce au înlăturat contradicțiile și ilegalitățile existente anterior.
Pentru a armoniza dispozițiile constituționale cu cele ale art. 149, legiuitorul a prevăzut că durata arestării inculpatului, dispusă în cursul urmăririi penale, nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul când este prelungită în condițiile legii. Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăși 180 de zile.
Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul în care arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare.
Arestarea inculpatului nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost anterior reținut sau arestat, însă trebuie ca arestarea preventivă a inculpatului să fie dispusă înainte de expirarea duratei arestării învinuitului.
În situația în care o cauză penală este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil, durata arestării calculându-se conform celor arătate mai sus. În afara duratei de 30 de zile pentru care se poate dispune arestarea inculpatului și care poate fi prelungită în condițiile legii, legiuitorul, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 281/2003, a instituit și o durată maximă pentru care arestarea preventivă poate fi dispusă în cursul urmăririi penale.
Astfel, potrivit art. 159 alin. final, durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale este de 180 de zile.
În lumina modificărilor aduse în această materie prin revizuirea Constituției în octombrie 2003 și prin adoptarea Ordonanței de urgență nr. 109/2003, art. 160 prevede că, în cursul judecății în primă instanță, arestarea preventivă este luată pe o durată ce poate depăși 30 de zile. Astfel, această concluzie se desprinde din conținutul art. 160, unde se arată că, în cursul judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive.
În reglementarea anterioară anului 2003, durata arestării preventive în cursul judecății era tot de 30 de zile și trebuia prelungită în condițiile legii.
Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu mai există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.
CAPITOLUL III REPARAREA PAGUBELOR MATERIALE SAU A DAUNELOR MORALE ÎN CAZUL CONDAMNĂRII SAU AL LUĂRII UNEI MĂSURI PREVENTIVE PE NEDREPT
Secțiunea I Considerații generale – noțiunile de condamnare sau măsură preventivă luată pe nedrept
Eroarea judiciară constă în greșita stabilire a faptelor, în cursul procesului penal, având urmare condamnarea definitivă sau arestarea pe nedrept a unei persoane nevinovate sau exonerarea de răspundere a unei persoane vinovate de săvârșirea unei infracțiuni.
Constituția României (art. 48 alin. 3) consacră principiul răspunderii statului, sub aspect patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
Principiul constituțional este în acord cu art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Condițiile în care statul nostru răspunde pentru erorile judiciare sunt cuprinse în art. 504 alin. 1-2 C.pr.pen.
Astfel: „orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată, ori că acea faptă nu există" (art. 504 alin. 1), iar conform alin. 2, „are dreptul la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată".
Curtea Constituțională a statuat că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale în măsura în care limitează răspunderea statului la ipotezele achitării condamnatului pentru că nu a săvârșit fapta imputată ori pentru că fapta nu există, precum și în măsura în care limitează răspunderea față de persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală, sau a fost achitată, pentru aceleași două motive limitative.
În considerentele sale Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 48 alin. 3 din Constituție nu permit restrângerea răspunderii statului la cele două situații prevăzute de art. 504 alin. 1 C.pr.pen., astfel că „organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate de aceasta", precum și că legiuitorului i s-a dat competența numai „de a reglementa despăgubirea și nu de a alege erorile judiciare pentru care statul trebuie să răspundă".
În consecință, are dreptul la repararea pagubei de către stat persoana condamnată definitiv, care în urma rejudecării cauzei „este achitată pentru oricare dintre motivele prevăzute în Codul de procedură penală", precum și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată „în temeiul oricăruia dintre cazurile de achitare prevăzute" de același Cod.
Nici legea și nici doctrina nu s-au preocupat însă de precizarea clară a soluțiilor penale care constituie erori judiciare.
Literatura de specialitate, consemnează condițiile cumulative cerute pentru acordarea despăgubirii enumerându-le astfel: 1. hotărârea de condamnare pe nedrept definitivă să fie desființată într-o cale extraordinară de atac, urmată de achitarea condamnatului; 2. luarea unei măsuri preventive împotriva unei persoane care ulterior este scoasă de sub urmărire penală sau este achitată; victima erorii judiciare să nu fi contribuit la producerea erorii. Această din urmă condiție negativă este consecința dispoziției înscrise în art. 504 alin. 3 C.pr.pen., care stabilește că „nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecății, cu intenție sau din culpă gravă, a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului".
Cu totul izolat s-a considerat că răspunderea statului este antrenată și în cazul pronunțării unei hotărâri de achitare în „desfășurarea ciclului normal al procesului penal, adică în judecata în instanță sau la instanța de recurs". În sistemul procedural actual acest „ciclu normal" îl reprezintă judecata în primă instanță, în apel și recurs (art. 287 și urm. C.pr.pen.).
În opoziție, alți autori consideră că „achitarea în primă instanță – adăugăm noi și în apel – sau ca urmare a exercitării căii de atac ordinare a recursului nu dă dreptul la acțiunea în repararea pagubei".
Observăm că cele două opinii nu sunt însă însoțite de argumente.
În sprijinul ultimei susțineri, alți autori invocă lipsa caracterului executoriu al hotărârii primei instanțe – adăugăm noi și a deciziei date în apel -, persoana condamnată pe nedrept având „deschisă posibilitatea exercitării controlului jurisdicțional. Rezultă că art. 504 C.pr.pen. poate căpăta aplicare numai în urma exercitării căilor de atac extraordinare".
În lucrări de specialitate recente nu se aduc lămuriri sub aspectul discutat aici.
În ce ne privește, considerăm că Statul Român răspunde, în temeiul art. 38 alin. 3 din Constituție, și în cazul prejudiciilor cauzate prin condamnarea nedefinitivă urmată de achitare în cursul exercitării căilor ordinare de atac.
Constituția nu enumera erorile judiciare săvârșite în procesele penale pentru care statul răspunde; astfel că, pentru raționamentele ce stau la baza celor două decizii ale Curții Constituționale, menționate mai sus, se impune concluzia că răspunderea este antrenată și pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale judecate nedefinitiv.
De altfel, prin însuși textul alin. 2 al art. 504 C.pr.pen. este consacrată răspunderea față de victimele măsurilor preventive, urmată de scoaterea de sub urmărire penală. Considerăm această situație a persoanelor prejudiciate mai ușoară decât a acelora care au ajuns în faze mai avansate ale proceselor penale în care s-au pronunțat hotărâri nedefinitive de condamnare, urmate de achitare definitivă.
Pentru aceleași raționamente, credem că răspunderea statului este antrenată și față de persoanele trimise în judecată într-un proces penal și care au fost achitate în primă instanță, hotărârea rămânând definitivă.
Conchidem asupra acestei chestiuni că art. 38 alin. 3 din Constituție a lărgit sfera răspunderii statului pentru victimele oricăror erori judiciare din procesele penale, dispozițiile art. 504 alin. 1 și 2 C.pr.pen. nemaifiiiid aplicabile tale quale, întrucât o restrâng în mod nepermis.
Fără îndoială, în orice situație de prejudiciere ca urmare a unei erori judiciare penale, pentru a avea dreptul la repararea pagubei, victima trebuie să îndeplinească cerința negativă prevăzută în art. 504 alin. 3 C.pr.civ. de a nu fistânjenit sau încercat să stânjenească intenționat sau din culpă gravă aflarea adevărului.
Corespondentul acestei condiții este regăsit și în art. 3 al Protocolului nr. 7 la Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în sensul că este exceptat de la despăgubire „cazul în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut este imputabilă în tot sau în parte" victimei erorii.
Adâncind analiza asupra stânjenirii sau încercării de stânjenire a aflării adevărului, s-a afirmat că atitudinea pasivă, inactivă a învinuitului sau inculpatului care nu încearcă să-și dovedească nevinovăția, comportare îngăduită de art. 66 alin. 1 C.pr.pen., nu poate fi astfel calificată.
Dimpotrivă, când „învinuitul sau inculpatul recunoaște o faptă pe care nu a comis-o, inducând în eroare organele judiciare, …dovedește lipsă de loialitate procedurală; hotărârea care ar recunoaște eroarea judiciară în astfel de condiții nu poate motiva o acțiune pentru repararea pagubei.
Este de netăgăduit că orice inculpare sau măsură preventivă dispusă pe nedrept produc persoanelor vizate suferințe pe plan material, moral, social și profesional, le lezează onoarea, demnitatea, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege, toate înscriindu-se în noțiunea de prejudiciu folosită de legiuitorul constituant.
Modalitățile și condițiile în care poate fi antrenată răspunderea statului pentru pagubele produse victimelor erorilor judiciare sunt stabilite de art. 505-506 C.pr.pen.
Se „pot invoca alăturat și dispozițiile art. 998-999 Cod civil, referitoare la răspunderea civilă delictuală și care se referă la repararea prejudiciului fără a se face vreo deosebire după natura lui".
Așadar, răspunderea civilă a Statului are natură legală și funcționează indiferent de situația generatoare de daune, – în cazul inculpării, condamnării, sau luării unor măsuri preventive pe nedrept -, respectiv, dacă aceasta se datorează relei-credințe, neglijenței grave sau erorii organelor statului care au provocat-o.
Pentru ca instanța civilă să poată acorda daunele materiale este necesar ca cel care le pretinde să producă probe din care să rezulte existența și întinderea lor. Pentru daunele morale sunt necesare „un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de Constituție i-au fost afectate… și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubiri/or ce urmează să compenseze prejudiciul Practica judiciară mai statuează că dispozițiile legale au în vedere repararea integrală a prejudiciului, despăgubirile trebuind „să acopere atât prejudiciul material, cât și pe cel moral, neexistând vreo obligație de respectare a unei proporții între cele două categorii de prejudicii" și de daune acordate. Totodată, „același principiu împiedică însă acordarea unor despăgubiri mai mari, nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei al acelora ce se pretind prejudiciați".
Jurisprudența a stabilit și că „răspunzând pentru organele sale care au provocat situația generatoare de pagubă, statul nu se poate sustrage de la obligația de reparație integrală a pagubei, sub cuvânt că persoana prejudiciată se poate îndrepta, direct, pentru repararea unor drepturi de care a fost lipsită, împotriva persoanelor juridice ce trebuiau să le plătească, dacă nu ar fi survenit condamnarea sau privarea de libertate, nelegale".
Secțiunea a II-a Răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare
1. Natura juridică.
Răspunderea patrimonială a Statului pentru erorile judiciare se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale, motiv pentru care urmează a fi abordată și din perspectiva celor patru condiții clasice în materie: existența prejudiciului, fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate.
a) Răspunderea Statului se întemeiază pe ideea de garanție și de risc al activității, fiind deci o răspundere obiectivă (similară răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său). Fundamentată pe această idee, Statul este răspunzător pentru erorile judiciare independent de dovedirea vinovăției magistratului, Statul fiind cel obligat să asigure toate condițiile pentru ca erorile judiciare să nu se comită și tot el este cel răspunzător pentru alegerea și pentru numirea magistraților. Răspunderea Statului este totuși o formă de răspundere specială, cu reguli specifice și se distinge prin următoarele:
Statul și magistratul nu răspund solidar, iar victima erorii judiciare poate chema în judecată exclusiv Statul, neavând posibilitatea să se îndrepte direct împotriva magistratului (nu are drept de alegere);
De asemenea, răspunderea se angajează independent de vinovăția magistratului, Statul neputând chema în garanție pe magistrat. Cu alte cuvinte, Statul răspunde indiferent de forma de vinovăție cu care acționează prepusul (magistratul), de la intenție, până la cea mai mică culpă, sau chiar dacă a acționat fără vinovăție. O astfel de idee se bazează și pe faptul că, în cazul erorilor judiciare, prin instituția răspunderii patrimoniale a Statului trebuie asigurată o protecție nu numai a victimei, ci și a magistratului, care nu poate răspunde direct față de victimă în nici o situație, spre deosebire de dreptul comun, unde răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este instituită ca o măsură de protejare a intereselor victimei și ca o garanție suplimentară a acoperirii prejudiciului, exclusiv în favoarea victimei.
Desigur, trebuie amintit și faptul că o eroare judiciară poate fi cauzată și din vina altor participanți la proces (martori, experți, interpreți), spre exemplu, o expertiză greșită care a dat naștere la o eroare judiciară. Se poate ridica întrebarea dacă în aceste cazuri există o răspundere a Statului pentru acea eroare judiciară. Dacă în alin. 1 teza I a art. 52 din Constituție se face referire la eroare judiciară, fără distincție sub acest aspect, totuși în teza a II-a se folosește expres sintagma „răspunderea magistraților". O discuție suplimentară se poate naște cu privire la interpretarea art. 408l alin. 12 din Codul de procedură penală (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 576/2004), care prevede că expres că „instanța nu va putea obliga Statul la plata unor despăgubiri care au fost acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și încasate de victima încălcării unui drept prevăzut de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Statul are acțiune în regres împotriva aceluia care, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a provocat situația generatoare de daune". De subliniat că textul citat face referire la „acțiunea în regres" a statului, acțiune care nu este reglementată de art. 94 din Legea nr. 303/2004 și, pe de altă parte, nu prevede că această acțiune poate fi introdusă de stat împotriva magistratului, ci împotriva „aceluia" care a provocat situația generatoare de daune. Apreciem că nu putem interpreta Constituția în sensul că se referă numai la răspunderea statului pentru fapta magistratului. Prin urmare, suntem de părere că textul are ca rațiune oferirea unui cadru real, în care să funcționeze garanția de care este ținut statul pentru erorile judiciare, indiferent de sursa acestora.
Precizăm că nu orice eroare judiciară este susceptibilă de a produce un prejudiciu. Prejudiciul acoperit prin această formă de răspundere poate fi material sau moral, acoperindu-se atât pierderea efectivă, cât și beneficiul nerealizat, în temeiul principiului reparării integrale și juste a prejudiciului. Modalitatea de acoperire a prejudiciului se poate stabili în condițiile dreptului comun.
În ceea ce privește fapta ilicită, aceasta se identifică cu însăși eroarea judiciară comisă.
Referitor la legătură de cauzalitate, aceasta trebuie să existe între eroarea judiciară și prejudiciul produs, așa cum vom arăta în continuare.
Textele constituționale și legale în discuție fac o distincție clară între răspunderea patrimonială a Statului pentru erorile judiciare în procesele penale și erorile judiciare comise în alte procese decât cele penale.
a) Pentru prima categorie, Legea nr. 303/2004 a menținut condițiile angajării acestei răspunderi prevăzute de art. 504-507 din Codul de procedură penală. Din jurisprudența și din doctrina în materie se pot reține câteva elemente specifice acestei răspunderi:
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate în procesele penale este, așa cum am arătat, o răspundere care se întemeiază pe principiile fundamentale ale răspunderii civile delictuale;
Legea stabilește situațiile în care există eroare judiciară:
Dacă persoana condamnată definitiv a fost, în urma rejudecării cauzei, achitată definitiv, indiferent de temeiul achitării; hotărârea judecătorească definitivă de condamnare trebuie să fie infirmată, persoana fiind ulterior achitată printr-o hotărâre definitivă, în urma rejudecării procesului. în legătură cu acest aspect, s-a susținut că, pentru a opera această răspundere, este suficient ca achitarea să se fi pronunțat ca urmare a exercitării căilor ordinare de atac sau chiar în cazul achitării în primă instanță. Considerăm că această opinie nu poate fi susținută față de prevederea expresă a art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală care face referire la o hotărâre definitivă de condamnare, hotărâre care poate fi desființată numai ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac. De altfel, o hotărâre nedefinitivă nu este susceptibilă de a crea un prejudiciu, atâta timp cât nu poate fi pusă în executare.
Dacă persoana a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, pentru această situație devin aplicabile condițiile indicate la art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală.
De remarcat că, în materie penală, eroare judiciară există numai în situațiile prevăzute de lege, deși teoretic se poate vorbi de erori judiciare și în multe alte situații (spre exemplu, hotărârea prin care instanța a reținut greșit starea de recidivă, ceea ce a avut ca efect o mărire a pedepsei, a fost ulterior desființată). Legiuitorul s-a oprit însă numai asupra acelor situații care justifică în mai mare măsură acordarea de despăgubiri civile. Pentru ambele situații prevăzute mai sus, condițiile angajării acestei răspunderi sunt stabilite de lege: art. 505 și art. 506 din Codul de procedură penală.
Pentru cea de-a doua categorie de procese care pot da naștere la erori judiciare, și anume alte procese decât cele penale, răspunderea patrimonială a Statului este reglementată de art. 94 alin. 4 și 5 din Legea nr. 303/2004.
Din aceste dispoziții legale reies unele condiții specifice acestei răspunderi:
a) Existența unei erori judiciare. Legea nr. 303/2004, spre deosebire de Codul de procedură penală, nu definește situațiile care constituie erori judiciare. Teoretic, eroarea este o falsă ori greșită reprezentare a realității – „eroarea" ca antonim al noțiunii de „adevăr". în materia la care ne referim, există eroare judiciară ori de câte ori instanța pronunță o hotărâre greșită în fond, cele stabilite de instanță fiind contrare realității, cu condiția ca acea hotărâre definitivă să fie desființată ca urmare a exercitării căilor de atac prevăzute de lege. O astfel de definiție legală a erorii judiciare ar fi mult prea generală și ar crea mari dificultăți în aplicare. Considerăm că circumstanțierea, respectiv, determinarea situațiilor ce constituie erori judiciare ar reprezenta o „definiție" mult mai utilă și clară. Legea ar putea face referire la motivele căilor extraordinare de atac enumerate de lege, respectiv, la cele apreciate de legiuitor că ar putea da naștere la erori judiciare.
Astfel, dintre motivele de recurs prevăzute de Codul de procedură civilă, pot constitui erori judiciare următoarele: când hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7), când instanța, interpretând greșit actul juridic, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8), când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9). De asemenea, dintre motivele de revizuire care pot da naștere la erori judiciare, le menționăm pe următoarele: dacă un judecător, martor sau expert care a luat parte la judecată a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină (art. 322 pct. 4); dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate (art. 322 pct. 9).
b) Legea în vigoare (art. 94 alin. 4 din Legea nr. 303/2004) stabilește, drept o condiție suplimentară, că persoana vătămată are dreptul la repararea pagubei în situațiile în care magistratul săvârșește în cursul judecății procesului o faptă penală sau disciplinară, pentru care a fost condamnat sau sancționat definitiv, dacă fapta este de natură să determine o eroare judiciară.
Din acest text rezultă următoarele subcondiții: existența unei hotărâri judecătorești de condamnare penală definitivă a judecătorului sau a unei hotărâri definitive și irevocabile de sancționare disciplinară; fapta penală sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancționat să fie comisă în cursul procesului; legătura de cauzalitate între fapta magistratului și eroarea judiciară. Eroarea judiciară trebuie să aibă drept cauză directă fapta penală sau disciplinară a magistratului.
Textul este criticabil din mai multe motive. în primul rând, se limitează răspunderea Statului la existența unei condamnări penale sau a unei sancționări disciplinare a magistratului. Eroarea judiciară se referă la greșita judecare și soluționare a cauzei pe fond, care poate rezulta inclusiv din săvârșirea unei fapte penale de către magistrat, dar nu se limitează la aceasta. O astfel de reglementare considerăm că nu corespunde scopului urmărit de legiuitorul constituant. Intenția acestuia a fost de a limita răspunderea magistratului, iar nu pe cea a statului. A condiționa dreptul persoanei la repararea prejudiciului de existența unei fapte penale săvârșite de magistrat, în timpul judecării procesului, înseamnă a restrânge nepermis de mult acest drept și, așa cum s-a pronunțat și Curtea Constituțională, a lăsa posibilitatea ca multe erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate chiar de aceasta. în plus, sub aspect subiectiv, legea condiționează răspunderea statului de vinovăția (chiar penală) a magistratului, ceea ce contravine însuși scopului pentru care a fost reglementeată această instituție, fundamentată de ideea de garanție a statului și pe cea de risc al activității, independent de dovada unei vinovății.
În ceea ce privește săvârșirea de către magistrat a unei abateri disciplinare în timpul procesului, considerăm că această condiție nu are aplicabilitate, având în vedere că abaterile disciplinare nu sunt susceptibile de a duce la o greșită soluționare a cauzei pe fond, deci la o eroare judiciară (a se vedea în acest sensenumerarea abaterilor disciplinare de la art. 97 din Legea nr. 303/200410). Totodată, condiția ca fapta să fie comisă în cursul procesului este criticabilă, fiind posibil ca unele fapte săvârșite de magistrat chiar înainte de judecarea procesului să ducă la pronunțarea unei hotărâri greșite pe fond, deci la o eroare judiciară. De altfel, și sub aspectul formulării, credem că sintagma „în timpul judecății procesului" nu este cea mai adecvată.
c) Condiția existenței unei hotărâri definitive/irevocabile care conține o eroare judiciară și care să fie desființată printr-o hotărâre ulterioară, în urma rejudecării procesului, nu este prevăzută de art. 94 din Legea nr. 303/2004. Considerăm însă că o astfel de condiție, prezentă în cazul erorilor judiciare în procesele penale, ține de esența erorii judiciare. Eroarea judiciară trebuie mai întâi recunoscută, constatată, clar stabilită, iar doar apoi reparată. O eroare judiciară există numai atunci când instanța, printr-o hotărâre, stabilește acest lucru (atunci când se constată o greșită soluționare a cauzei pe fond, care determină o schimbare a hotărârii și care produce părții un prejudiciu), un prim pas spre repararea erorii judiciare fiind desființarea hotărârii care o conține.
Secțiunea a III-a Răspunderea patrimonială a magistraților pentru erori judiciare
Aceasta are un caracter subsidiar și se poate angaja numai dacă magistratul a acționat cu rea-credință sau din gravă neglijență, deci numai pentru erorile judiciare săvârșite cu un anumit grad de vinovăție. Această formă de răspundere a magistraților a fost introdusă prin modificările aduse Constituției României, neexistând în forma Constituției anterioare revizuirii, dar a fost reglementată la nivel legislativ, în Codul de procedură penală (art. 507, numai pentru erorile cauzate prin procese penale). Fiind o răspundere subsidiară și indirectă, condițiile angajării acesteia sunt:
preexistenta unui proces, adică a unei hotărâri definitive în care s-a stabilit răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare judiciară, dacă sunt îndeplinite condițiile prezentate anterior;
fapta care a determinat eroarea judiciară să fi fost comisă de magistrat cu rea-credință sau gravă neglijență. Statul nu poate obține repararea pagubei suferite ca urmare a erorii judiciare în toate cazurile, ci numai atunci când magistratul a acționat cu rea-credință sau din gravă neglijență. Prin urmare, dacă nu există vinovăția magistratului sau acesta a comis eroarea judiciară dintr-o culpă ușoară, magistratul nu va răspunde față de Stat.
În ceea ce privește reaua-credință, de menționat că legea nu definește această noțiune. Fiind vorba de dovedirea unui element subiectiv, instanța este singura în măsură să stabilească, la judecarea acțiunii, dacă magistratul a acționat cu rea-credință, plecând de la elemente exterioare, materiale, obiective și de la circumstanțele personale și reale, dar și de la prezumția bunei-credințe. în ce ne privește, considerăm că reaua-credință nu trebuie apreciată prin raportare la buna-credință, fiind o noțiune de sine-stătătoare și care constă în faptul că magistratul, cu bună-știință, față de probele administrate și față de realitatea pe care acestea o dezvăluie, pronunță o hotărâre, știind că aceasta este greșită în fond, știind deci că ceea ce a statuat nu corespunde adevărului. Reaua-credință este, de fapt, o formă a vinovăției sub forma intenției rău-voitoare.
Reaua-credință trebuie dovedită de Stat, în calitate de parte a procesului în care se judecă acțiunea în despăgubiri împotriva magistratului.
Nici grava neglijență nu este definită de lege, tot judecătorului revenindu-i sarcina să aprecieze, în funcție de toate împrejurările cauzei, dacă magistratul a acționat din gravă neglijență. Neglijența este acea formă a vinovăției, mai ușoară decât intenția, adică o vinovăție neintenționată. Magistratul nu va răspunde decât pentru cea mai gravă formă a neglijenței (culpa lata), spre deosebire de dreptul comun în care răspunderea civilă delictuală se angajează chiar și pentru cea mai ușoară culpă.
Unii practicieni susțin că, odată stabilită răspunderea penală sau disciplinară, în procesul anterior, în condițiile alin. 4 din art. 97 din Legea nr. 303/2004 aceasta prezumă reaua-credință sau grava neglijență a magistratului (elemente care, prin urmare, nu mai trebuie dovedite în acest ultim proces). Desigur, această opinie poate fi susținută, dar premisa de la care se pornește, respectiv, textul alin. 4 al art. 97, este greșită și nu corespunde scopului acestei instituții, de vreme ce nu este suficient să se angajeze răspunderea Statului pentru a fi și în prezența unei răspunderi a magistratului. Dacă însuși Statul ar răspunde numai în cazurile în care magistratul a acționat cu rea-credință sau gravă neglijență înseamnă că ne abatem de la voința legiuitorului constituant care nu condiționează răspunderea Statului de existența răspunderii magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Reaua-credință și grava neglijență trebuie, așadar, apreciate și stabilite separat în acest ultim proces, între Stat, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pe de o parte, și magistrat, pe de altă parte.
Persoana care a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către magistrat nu are dreptul la repararea pagubei (art. 94 alin. 5 din Legea nr. 303/2004).
De menționat că acțiunea Statului împotriva magistratului este o acțiune separată, el neputând chema în garanție pe magistrat, ceea ce rezultă din art. 94 alin. 7 din lege. De asemenea, legea nu folosește noțiunea de „acțiune în regres" a statului, ci cea de „acțiune în despăgubiri".
Din art. 94, ar rezulta că pentru a putea ajunge la angajarea răspunderii magistratului pentru erori judiciare comise în alte procese decât cele penale se pronunță cel puțin patru hotărâri: hotărârea care conține eroarea judiciară; hotărârea definitivă/irevocabilă prin care magistratul este condamnat penal sau sancționat disciplinar; hotărârea irevocabilă prin care Statul este condamnat la plata despăgubirilor civile; hotărârea irevocabilă prin care se admite acțiunea statului împotriva magistratului. Iar dacă acceptăm ideea că hotărârea ce conține eroarea judiciară trebuie și ea desființată printr-o hotărâre irevocabilă ulterioară, atunci suntem în prezența a cinci hotărâri până la atragerea răspunderii celui vinovat să săvârșirea erorii judiciare prejudiciabile.
Având în vedere cele prezentate mai sus, se poate conchide că angajarea răspunderii magistraților sau chiar a Statului pentru erorile judiciare în alte procese decât cele penale este, practic, imposibilă, deoarece există o multitudine de condiții și subcondiții, fiind necesară, în opinia noastră, modificarea textelor în discuție. Instituirea unor garanții procesuale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a magistraților, indiferent de natura erorii judiciare este, evident, indispensabilă, dar considerăm că trebuie totuși reglementată astfel încât să-și găsească finalitatea practică.
Astfel, de pildă, este vădit nefirească și de natură a paraliza, practic, dreptul de acțiune al Statului pentru despăgubiri dispoziția înscrisă în art. 94 alin. 7 din Legea nr. 303/2004, potrivit căreia acțiunea statului împotriva magistratului care (cu rea-credință ori gravă neglijență) a săvârșit eroarea judiciară, numai după ce statul a plătit efectiv celui prejudiciat despăgubirea ce i se cuvenea în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile.
Într-adevăr nu vedem de ce, odată acționat în judecată de către victima erorii judiciare, Statul (Ministerul Finanțelor Publice) nu ar fi în drept să formuleze o cerere de chemare în garanție, conform dreptului comun în materie (art. 60-63 C.pr.civ.), împotriva magistraților răspunzători în condițiile art. 94 alin. 7 din Legea nr. 303/2004, avându-se în vedere tocmai avantajele practice ale acestei forme de participare a terților în procesul civil și scurtarea lanțului interminabil de procese evocat mai sus, precum și faptul că, în materie, termenul de prescripție a dreptului de acțiune este foarte scurt (1 an, conform art. 94 alin. 8 din aceeași lege).
În concluzie, considerăm că se impune, în mod necesar, modificarea art. 94 alin. 7 din Legea nr. 303/2004, în sensul arătat în alineatul precedent, iar aceasta indiferent dacă eroarea judiciară s-a săvârșit în procese penale sau în alte procese decât cele penale, pentru ca dreptul Statului la despăgubiri să fie efectiv, iar nu doar iluzoriu ori teoretic.
Secțiunea a IV-a Cazurile care au dreptul la reparație – reglementarea legală
Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Cu privire la acordarea reparațiilor numai pentru cele două cazuri prevăzute în vechea reglementare au existat obiecții serioase, prevederile vechiului,art.504 alin.1 fiind considerate neconstituționale față de art.48 alin.3 din Constituție.
Astfel, fiind învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate Curtea Constituțională a dispus admiterea acesteia constatând că prevederile art.504 alin.1 C.p.p. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de vechiul text cazul în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
S-a motivat că vechile prevederi ale art.504 alin.1 C.p.p. care restricționează angajarea răspunderii statului numai la cele două cazuri de eroare judiciară sunt neconstituționale întrucât prevederile art.48 alin.3 din Constituție instituie numai competența legiuitorului de a reglementa despăgubirea și nu de a alege erorile judiciare pentru care statul trebuie să răspundă.
În consecință, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr.281/2003, aceste dispoziții restrictive au fost eliminate din cuprinsul art.504.
Persoanelor astfel condamnate sau față de care s-a privat ori restrâns libertatea, care înainte de arestare erau încadrate în muncă, li se calculează la vechimea în muncă și timpul cât au fost arestate, iar persoanelor arătate în alin. 1 al art. 504 li se calculează la vechimea în muncă și timpul cât au executat pedeapsa la locul de muncă.
Secțiunea a V-a Acțiunea pentru repararea pagubei
1. Titularii acțiunii și termenul de promovare a acțiunii.
Acțiunea pentru repararea pagubelor materiale sau a daunelor morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării sau restrângerii de libertate în mod nelegal este o acțiune civilă și poate fi pornită de persoana față de care s-a comis eroarea judiciară, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa (art. 506 alin. 1).
Acțiunea pentru reparare poate fi promovată în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă, după caz a hotărârilor judecătorești sau a ordonanțelor procurorului prevăzute în art.504 (art. 506 alin. 2).
2. Instanța competentă să soluționeze acțiunea pentru reparare.
În vederea reparării pagubelor în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept, legea prevede că singura instanță competentă este tribunalul în a cărui circumscripție domiciliază persoana îndreptățită să promoveze acțiunea.
Conform art. 2 pct. 1 lit. i din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.59/1993, cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare în procesele penale sunt de competența instanțelor civile și, în consecință, vor fi rezolvate, în primă instanță, de către secțiile civile ale tribunalelor, iar nu de către secțiile penale.
În vederea judecării cauzei, instanța aplică dispozițiile din procedura obișnuită, cu mențiunea că statul este citat prin Ministerul Finanțelor Publice (art. 506).
Acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Reparația constă în plata unei sume de bani sau, ținându-se seama de condițiile celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.
Persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea du libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilit; potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate.
Reparația este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanțele Publice.
Secțiunea a VI-a Acțiunea în regres
Potrivit art. 507, în cazul în care repararea pagubei a fost acordată persoanei condamnate pe nedrept sau căreia i s-a privat sau restrâns în mod ilegal libertatea, statul are acțiune în regres împotriva aceluia care, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a provocat situația generatoare, de prejudicii.
Deoarece singura situație generatoare de prejudicii în cazul procedurii speciale de care ne ocupăm este condamnarea pe nedrept sau luarea unei măsuri care privează sau restrânge libertatea în mod ilegal, credem că acțiunea în regres poate fi îndreptată numai împotriva unui judecător sau procuror, vinovat de săvârșirea infracțiunii de represiune nedreaptă, neglijență în serviciu sau arestare nelegală și cercetare abuzivă.
De asemenea, acțiunea în regres poate fi îndreptată și împotriva procurorului sau judecătorului vinovat de săvârșirea infracțiunilor de arestare nelegală și cercetare abuzivă.
CAPITOLUL IV ASPECTE DE PRECTICĂ JUDICIARĂ
DECIZIE nr. 2403 din 8 septembrie 1995
Acțiune. Obligații izvorând din cauzare de prejudicii. Eroare judiciară. Neplata taxei de timbru. Consecințe.
EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTIȚIE SECȚIA CIVILĂ
Acțiunea pentru acordarea unor despăgubiri în temeiul art. 504 din Codul de procedura penală este o acțiune patrimonială, evaluabilă în bani și nu este exceptată de la plata taxelor de timbru, astfel că este supusă acestor taxe proporțional cu valoarea pretențiilor formulate.
M.D. Ghe. a chemat în judecată Ministerul Finanțelor pentru că prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art. 504 din Codul de procedură penală, sa-i plătească despăgubiri în valoare de 1 milion dolari S.U.A.
Ulterior, acțiunea a fost modificată în sensul acordării despăgubirilor în suma de 1 milion dolari, echivalent în lei la cursul oficial al dolarului la data executării sentinței.
Tribunalul Galați, prin sentinta civilă nr. 5 din 10 ianuarie 1994, a anulat ca netimbrată acțiunea reclamantului.
În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că reclamantul a refuzat sa-și timbreze acțiunea, cu toate ca a fost avertizat în acest sens, acțiunea fiind evaluabilă în bani potrivit Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă (instanța la care s-a stramutat cauza la cererea reclamantului), prin decizia nr. 52 din 19 decembrie 1994, a respins ca nefondat apelul declarat de M.D.Ghe.
Curtea de apel a reținut ca anularea, ca netimbrată, a acțiunii reclamantului s-a impus ca urmare a refuzului acestuia de a-și timbra acțiunea care, potrivit actelor normative invocate, este supusă taxei de timbru.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea ei, cu motivarea că plata taxelor de timbru se pretinde în mod nejustificat.
Recursul nu este fondat.
Acțiunea formulată de reclamant pentru acordarea unor despăgubiri în temeiul art. 504 din Codul de procedură penală este o acțiune patrimonială, evaluabila în bani și nu este exceptată de la plata taxelor de timbru, astfel că este supusă acestor taxe proporțional cu valoarea pretinsă.
Cu toate ca instanțele au atras atenția reclamantului privind obligația timbrarii și cum acesta a refuzat sa-și timbreze acțiunea, instanțele au procedat în conformitate cu prevederile legale.
În consecinta, recursul formulat de reclamant urmează a fi respins.
DECIZIE nr. 56 din 22 aprilie 1991
Eroare judiciară. Repararea pagubelor în cazul persoanei arestată preventiv numai pentru una din infracțiunile de care a fost învinuită.
EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTIȚIE – COMPUNERE PREV. DE ART. 39 DIN L58/68
Decizie a Curții Supreme de Justiție în compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 și 3 din Legea pentru organizarea judecătorească.
Repararea pagubelor se impune și în cazul în care persoana a fost arestată preventiv numai pentru una din infracțiunile de care a fost învinuită.
La 1 septembrie 1987, D.Gh. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, pentru a fi obligat la plata sumei de 55.472 lei, pentru repararea pagubei ce a suferit prin arestarea sa preventivă într-un proces penal, ca urmare a unei erori judiciare.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că a fost arestat preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, că a fost deținut o perioada de 11 luni, și că, prin decizia penală nr. 1106 din 3 septembrie 1986 a Tribunalului Județean Dolj, a fost achitat constatându-se ca fapta ce i s-a pus în sarcină nu exista.
Tribunalul Județean Dolj, prin sentința civilă nr. 4 din 11 octombrie 1988, a admis, în parte, acțiunea și a obligat Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 48.972 lei despăgubiri și la 3.834 lei cheltuieli de judecată, considerând că reclamantului i se cuvin despăgubiri deoarece a fost arestat preventiv în perioada de 3 octombrie 1985 – 3 septembrie 1986, iar prin decizia penală nr. 1106 din 3 septembrie 1986 a Tribunalului Județean Dolj, a fost achitat pentru infracțiunea de luare de mită, pentru care a fost arestat, constatându-se că fapta imputată nu exista.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât Ministerul Finanțelor cât și reclamantul.
Prin decizia nr. 1779 din 31 august 1989 Tribunalul Suprem, Secția civilă, a admis recursul declarat de Ministerul Finanțelor și a modificat sentința atacată în sensul ca a respins acțiunea ca nefondată. Prin aceeași decizie instanța suprema a respins ca neîntemeiat recursul reclamantului.
S-a reținut în motivarea hotărârii că, din cuprinsul deciziei penale nr. 1106 din 3 septembrie 1986 a Tribunalului Județean Dolj, rezultă că temeiurile juridice care au stat la baza achitării reclamantului au fost art. 10 lit. a din Codul de procedură penală, pentru infracțiunea de luare de mită și respectiv art. 10 lit. d din același cod pentru infracțiunea de primire de foloase necuvenite. Cum activitatea infracțională trebuie privită ca o activitate unica și cum pentru ultima infracțiune temeiul achitării a fost altul decât cele prevăzute în art. 504 din Codul de procedura penală, instanța supremă a conchis ca acțiunea în pretenții formulată de reclamant urma sa fie respinsă, iar nu admisă asa cum greșit s-a procedat în cauză.
Procurorul General a atacat menționata decizie cu recurs extraordinar considerînd că este vădit netemeinică și dată cu încălcarea esențială a legii pe motiv ca măsura arestării preventive dispunându-se exclusiv pentru infracțiunea de luare de mită, reclamantului i se cuveneau despăgubiri deoarece pentru o asemenea infracțiune a fost achitat în temeiul art. 10 lit. a din Codul de procedură penală.
Recursul extraordinar este întemeiat.
Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 504 din Codul de procedură penală, orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu exista. În alineatul 2 se prevede că are dreptul la repararea pagubei și persoana care a fost arestată preventiv, iar ulterior pentru motivele arătate în alineatul precendent, a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată.
Din examinarea probelor dosarului rezultă că reclamantul are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, pentru perioada cât a fost arestat preventiv, acțiunea sa incadrându-se în menționatele prevederi legale.
Astfel, la data de 4 octombrie 1985, D.Gh. a fost arestat preventiv în baza mandatului nr. 249/1985, întrucât a săvârșit infracțiunea de luare de mită pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
Prin rechizitoriu întocmit la 5 decembrie 1985 de Procuratura Județeană Gorj, acesta a fost trimis în judecată atât pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, cât și pentru infracțiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.
Judecătoria Târgu Jiu însă, prin sentința penală nr. 355 din 26 februarie 1986, soluționând cauza în fond, a reîncadrat toate faptele în infracțiunea continuată de luare de mită prev. de art. 254 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal și țn baza acestor texte de lege l-a condamnat pe D.Gh. la 5 ani închisoare, a menținut starea de arest a acestuia și a dedus arestarea preventivă cu începere de la 4 octombrie 1985.
Rejudecând, în fond, după casarea hotărârii primei instanțe, Tribunalul Județean Dolj, prin decizia penală nr. 1106 din 3 septembrie 1986, a dispus achitarea lui D.Gh., în baza art. 11 pct. 2 lit. a și art. 10 lit. a din Codul de procedura penală pentru infracțiunea de luare de mită, prev. de art. 254 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal și în baza art. 11 pct. 2 lit. a și art. 10 lit. d din Codul de procedură penală pentru infracțiunea de primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal și, totodată, a dispus punerea sa în libertate.
Rezultă, asadar, ca măsura arestării preventive a reclamantului s-a dispus exclusiv pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, considerându-se că pentru fapta imputată legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea lui în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
Asa fiind, și întrucât hotărârea de achitarea a fost pronunțată pentru motivul ca fapta de luare de mită nu există este evidentă îndreptațirea reclamantului de a chema în judecată statul și de a obține repararea pagubei suferite ca urmare a arestării sale preventive nedrepte.
În aceste condiții, nu are nici o relevanță împrejurarea ca reclamantul, pentru infracțiunea de primire de foloase necuvenite, a fost achitat pe un alt temei de drept decât cele prevăzute în art. 504 din Codul de procedură penală, din moment ce, în legatură cu învinuirea de primire de foloase necuvenite nu se putea lua din punct de vedere legal, măsura arestării preventive.
Ca urmare, recursul Ministerului Finanțelor, prin care s-a criticat hotărârea primei instanțe, trebuia respins, iar nu admis.
În consecință, recursul extraordinar fiind fondat, urmează a se admite a se modifica decizia criticată, în sensul respingerii și a recursului declarat de Ministerul Finanțelor.
DECIZIE nr. 2530 din 21 noiembrie 1991
Obligații izvorând din cauzarea de prejudicii. Eroare judiciară. Despăgubiri. Elmente componente.
EMITENT: CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE SECȚIA CIVILĂ
Potrivit principiilor stabilite prin art. 998, 1084 și urm. din Codul civil care stau și la baza instituției reparării pagubelor în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept, reglementate de art. 504 și urm. din Codul de procedură penală, daunele datorate de stat, trebuie să reprezinte o justă și integrală despăgubire care sa cuprindă pierderea pe care creditorul a suferit-o și beneficiul de care a fost lipsit.
Ca urmare persoana în cauza are dreptul nu numai la retribuția lunară pe durata cât a fost privată de libertate pe nedrept, ci și la dreptul fundamental de odihna, pentru perioada de timp în discuție.
Cât privește deducerea cheltuielilor efectuate la locul de deținere, pentru întreținerea persoanei condamnate pe nedrept, nu exista nici un temei de drept care sa justifice restituirea unor asemenea prestații.
Reclamantul P.I. a chemat în judecata Statul Roman reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru a fi obligat la plata sumei de 148.245 lei reprezentând prejudiciu suferit pe durata urmăririi și condamnării sale greșite, prin sentința penală nr. 961 din 14 octombrie 1987 a Judecătoriei Caracal pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 37 alin. 1 din Decretul 210/1960, urmată de achitarea dispusă prin decizia nr. 222 din 14 februarie 1991 a Curții Supreme de Justiție, Secția penală, pentru inexistența faptei.
Prin decizia civilă nr. 184 din 9 august 1991, Tribunalul Județean Olt, constatând îndeplinite condițiile art. 504 din Codul de procedura penală și 998 din Codul civil, a admis, în parte, acțiunea, obligând pe pârât la repararea pagubelor materiale suferite de reclamant, prin plata sumei de 83.515 lei și a reconsiderării vechimii și continuității în munca pe timpul cuprins între 20 noiembrie 1986 și 14 octombrie 1987.
Instanța de fond a reținut că pe durata deținerii, reclamantul a fost lipsit de retribuții în suma de 56.302 lei, indemnizație pentru concediul de odihna în valoare de 8.266 lei, gratificații în suma de 1397 lei, cât și faptul că a efectuat cheltuieli de judecata în suma de 17.350 lei.
Împotriva sentinței menționate a declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor, susținând ca instanța de fond a acordat în mod greșit reclamantului atât indemnizație de concediu, cât și salariul pe aceeași perioadă și nu a dedus din prejudiciu calculul sumelor cheltuite pentru întreținerea sa de Direcția generală a penitenciarelor pe timpul arestării.
Recursul nu este fondat.
Potrivit principiilor stabilite prin art. 998, 1084 și următoarele din Codul civil care stau și la baza instituției reparării pagubelor în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept, reglementată de art. 504 și urm. din Codul de procedura penală, daunele datorate de stat, trebuie sa reprezinte o justă despăgubire și să cuprindă în genere pierderea pe care creditorul a suferit-o și beneficiul de care a fost lipsit.
Ori din dovezile emise de la Banca Agricolă SA Filiala Drăgășani, rezultă ca reclamantul a fost lipsit nu numai de retribuția lunară pe o durata de 10 luni și 23 de zile cât a fost privat de libertate pe nedrept dar și de dreptul fundamental la odihna, pentru perioada de timp lucrata beneficiu care în mod justificat a fost calculat separat.
Cât privește deducerea cheltuielilor efectuate la locul de deținere pentru întreținerea reclamantului, cererea este vădit nefondată, neexistând nici un temei de drept care sa justifice restituirea unor prestații neimputabile celui care le-a primit și care au fost direct ocazionate de arestarea și condamnarea nelegală.
În consecință, recursul nefiind fondat urmează a se respinge.
Cuprins
=== Deciyii erori judiciare ===
DECIZIE nr. 2403 din 8 septembrie 1995
Acțiune. Obligații izvorand din cauzare de prejudicii. Eroare judiciară. Neplata taxei de timbru. Consecințe.
EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTIȚIE
SECȚIA CIVILĂ
Acțiunea pentru acordarea unor despăgubiri în temeiul art. 504 din Codul de procedura penală este o acțiune patrimonială, evaluabila în bani și nu este exceptată de la plata taxelor de timbru, astfel ca este supusă acestor taxe proporțional cu valoarea pretențiilor formulate.
M.D. Ghe. a chemat în judecata Ministerul Finanțelor pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art. 504 din Codul de procedura penală, sa-i plătească despăgubiri în valoare de 1 milion dolari S.U.A.
Ulterior, acțiunea a fost modificată în sensul acordării despăgubirilor în suma de 1 milion dolari, echivalent în lei la cursul oficial al dolarului la data executării sentinței.
Tribunalul Galați, prin sentinta civilă nr. 5 din 10 ianuarie 1994, a anulat ca netimbrata acțiunea reclamantului.
În motivarea sentinței, tribunalul a reținut ca reclamantul a refuzat sa-și timbreze acțiunea, cu toate ca a fost avertizat în acest sens, acțiunea fiind evaluabila în bani potrivit Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă (instanta la care s-a stramutat cauza la cererea reclamantului), prin decizia nr. 52 din 19 decembrie 1994, a respins ca nefondat apelul declarat de M.D.Ghe.
Curtea de apel a reținut ca anularea, ca netimbrata, a acțiunii reclamantului s-a impus ca urmare a refuzului acestuia de a-și timbra acțiunea care, potrivit actelor normative invocate, este supusă taxei de timbru.
Impotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea ei, cu motivarea ca plata taxelor de timbru se pretinde în mod nejustificat.
Recursul nu este fondat.
Acțiunea formulată de reclamant pentru acordarea unor despăgubiri în temeiul art. 504 din Codul de procedura penală este o acțiune patrimonială, evaluabila în bani și nu este exceptată de la plata taxelor de timbru, astfel ca este supusă acestor taxe proporțional cu valoarea pretinsa.
Cu toate ca instanțele au atras atenția reclamantului privind obligația timbrarii și cum acesta a refuzat sa-și timbreze acțiunea, instanțele au procedat în conformitate cu prevederile legale.
În consecinta, recursul formulat de reclamant urmează a fi respins.
DECIZIE nr. 56 din 22 aprilie 1991
Eroare judiciará. Repararea pagubelor ãn cazul persoanei arestata preventiv numai pentru una din infracéiunile de care a fost invinuita.
EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTIèIE – COMPUNERE PREV. DE ART. 39 DIN L58/68
Decizie a Curții Supreme de Justiție în compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 çi 3 din Legea pentru organizarea judecátoreascá.
Repararea pagubelor se impune çi ãn cazul ãn care persoana a fost arestata preventiv numai pentru una din infracéiunile de care a fost invinuita.
La 1 septembrie 1987, D.Gh. a chemat ãn judecata Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanéelor, pentru a fi obligat la plata sumei de 55.472 lei, pentru repararea pagubei ce a suferit prin arestarea sa preventivá ãntr-un proces penal, ca urmare a unei erori judiciare.
ân motivarea acéiunii reclamantul a arátat ca a fost arestat preventiv pentru sávãrçirea infracéiunii de luare de mitá, ca a fost deéinut o perioada de 11 luni, çi ca, prin decizia penalá nr. 1106 din 3 septembrie 1986 a Tribunalului Judeéean Dolj, a fost achitat constatindu-se ca fapta ce i s-a pus ãn sarcina nu exista.
Tribunalul Judeéean Dolj, prin sentinta civilá nr. 4 din 11 octombrie 1988, a admis, ãn parte, acéiunea çi a obligat Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanéelor la plata sumei de 48.972 lei despágubiri çi la 3.834 lei cheltuieli de judecata, considerind ca reclamantului i se cuvin despágubiri deoarece a fost arestat preventiv ãn perioada de 3 octombrie 1985 – 3 septembrie 1986, iar prin decizia penalá nr. 1106 din 3 septembrie 1986 a Tribunalului Judeéean Dolj, a fost achitat pentru infracéiunea de luare de mitá, pentru care a fost arestat, constatindu-se ca fapta imputatá nu exista.
Impotriva acestei hotárãri au declarat recurs atãt Ministerul Finanéelor cãt çi reclamantul.
Prin decizia nr. 1779 din 31 august 1989 Tribunalul Suprem, Secéia civilá, a admis recursul declarat de Ministerul Finanéelor çi a modificat sentinta atacatá ãn sensul ca a respins acéiunea ca nefondata. Prin aceeaçi decizie instanta suprema a respins ca neãntemeiat recursul reclamantului.
S-a reéinut ãn motivarea hotárãrii ca, din cuprinsul deciziei penale nr. 1106 din 3 septembrie 1986 a Tribunalului Judeéean Dolj, rezulta ca temeiurile juridice care au stat la baza achitárii reclamantului au fost art. 10 lit. a din Codul de procedura penalá, pentru infracéiunea de luare de mitá çi respectiv art. 10 lit. d din acelaçi cod pentru infracéiunea de primire de foloase necuvenite. Cum activitatea infractionala trebuie privitá ca o activitate unica çi cum pentru ultima infracéiune temeiul achitárii a fost altul decãt cele prevázute ãn art. 504 din Codul de procedura penalá, instanta suprema a conchis ca acéiunea ãn pretenéii formulatá de reclamant urma sa fie respinsá, iar nu admisá asa cum greçit s-a procedat ãn cauza.
Procurorul General a atacat menéionatá decizie cu recurs extraordinar considerind ca este vadit netemeinica çi data cu ãncálcarea esenéialá a legii pe motiv ca másura arestárii preventive dispunindu-se exclusiv pentru infracéiunea de luare de mitá, reclamantului i se cuveneau despágubiri deoarece pentru o asemenea infracéiune a fost achitat ãn temeiul art. 10 lit. a din Codul de procedura penalá.
Recursul extraordinar este ãntemeiat.
Potrivit dispoziéiilor ãnscrise ãn art. 504 din Codul de procedura penalá, orice persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de cátre stat a pagubei suferite, dacá ãn urma rejudecarii cauzei s-a stabilit prin hotárãre definitiva ca nu a savirsit fapta imputatá ori ca acea fapta nu exista. ân alineatul 2 se prevede ca are dreptul la repararea pagubei çi persoana care a fost arestata preventiv, iar ulterior pentru motivele arátate ãn alineatul precendent, a fost scoasa de sub urmárire penalá sau a fost achitatá.
Din examinarea probelor dosarului rezulta ca reclamantul are dreptul la repararea de cátre stat a pagubei suferite, pentru perioada cãt a fost arestat preventiv, acéiunea sa incadrindu-se ãn mentionatele prevederi legale.
Astfel, la data de 4 octombrie 1985, D.Gh. a fost arestat preventiv ãn baza mandatului nr. 249/1985, ãntrucãt a savirsit infracéiunea de luare de mitá pentru care legea prevede pedeapsa ãnchisorii mai mare de 2 ani.
Prin rechizitoriu ãntocmit la 5 decembrie 1985 de Procuratura Judeteana Gorj, acesta a fost trimis ãn judecata atãt pentru infracéiunea de luare de mitá prevázutá de art. 254 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, cãt çi pentru infracéiunea de primire de foloase necuvenite, prevázutá de art. 256 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.
Judecátoria Tirgu Jiu ãnsá, prin sentinta penalá nr. 355 din 26 februarie 1986, solutionaind cauza ãn fond, a reincadrat toate faptele ãn infracéiunea continuatá de luare de mitá prev. de art. 254 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal çi ãn baza acestor texte de lege l-a condamnat pe D.Gh. la 5 ani ãnchisoare, a menéinut starea de arest a acestuia çi a dedus arestarea preventivá cu ãncepere de la 4 octombrie 1985.
Rejudecind, ãn fond, dupá casarea hotárãrii primei instanée, Tribunalul Judeéean Dolj, prin decizia penalá nr. 1106 din 3 septembrie 1986, a dispus achitarea lui D.Gh., ãn baza art. 11 pct. 2 lit. a çi art. 10 lit. a din Codul de procedura penalá pentru infracéiunea de luare de mitá, prev. de art. 254 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal çi ãn baza art. 11 pct. 2 lit. a çi art. 10 lit. d din Codul de procedura penalá pentru infracéiunea de primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal çi, totodatá, a dispus punerea sa ãn libertate.
Rezulta, asadar, ca másura arestárii preventive a reclamantului s-a dispus exclusiv pentru sávãrçirea infracéiunii de luare de mitá, considerindu-se ca pentru fapta imputatá legea prevede pedeapsa ãnchisorii mai mare de 2 ani, iar lásarea lui ãn libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publica.
Asa fiind, çi ãntrucãt hotárãrea de achitarea a fost pronunéatá pentru motivul ca fapta de luare de mitá nu exista este evidenta indreptatirea reclamantului de a chema ãn judecata statul çi de a obéine repararea pagubei suferite ca urmare a arestárii sale preventive nedrepte.
ân aceste condiéii, nu are nici o relevanta ãmprejurarea ca reclamantul, pentru infracéiunea de primire de foloase necuvenite, a fost achitat pe un alt temei de drept decãt cele prevázute ãn art. 504 din Codul de procedura penalá, din moment ce, ãn legatura cu ãnvinuirea de primire de foloase necuvenite nu se putea lua din punct de vedere legal, másura arestárii preventive.
Ca urmare, recursul Ministerului Finanéelor, prin care s-a criticat hotárãrea primei instanée, trebuia respins, iar nu admis.
ân consecinta, recursul extraordinar fiind fondat, urmeazá a se admite a se modifica decizia criticata, ãn sensul respingerii çi a recursului declarat de Ministerul Finanéelor.
DECIZIE nr. 2530 din 21 noiembrie 1991
Obligații izvorind din cauzarea de prejudicii. Eroare judiciară. Despăgubiri. Elmente componente.
EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTIȚIE
SECȚIA CIVILĂ
Potrivit principiilor stabilite prin art. 998, 1084 și urm. din Codul civil care stau și la baza instituției repararii pagubelor în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept, reglementate de art. 504 și urm. din Codul de procedura penală, daunele datorate de stat, trebuie sa reprezinte o justa și integrala despăgubire care sa cuprindă pierderea pe care creditorul a suferit-o și beneficiul de care a fost lipsit.
Ca urmare persoana în cauza are dreptul nu numai la retributia lunară pe durata cît a fost privată de libertate pe nedrept, ci și la dreptul fundamental de odihna, pentru perioada de timp în discuție.
Cît privește deducerea cheltuielilor efectuate la locul de deținere, pentru întreținerea persoanei condamnate pe nedrept, nu exista nici un temei de drept care sa justifice restituirea unor asemenea prestații.
Reclamantul P.I. a chemat în judecata Statul Roman reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru a fi obligat la plata sumei de 148.245 lei reprezentind prejudiciu suferit pe durata urmăririi și condamnării sale gresite, prin sentinta penală nr. 961 din 14 octombrie 1987 a Judecătoriei Caracal pentru infracțiunea prevăzută și pedepsita de art. 37 alin. 1 din Decretul 210/1960, urmată de achitarea dispusă prin decizia nr. 222 din 14 februarie 1991 a Curții Supreme de Justiție, Secția penală, pentru inexistenta faptei.
Prin decizia civilă nr. 184 din 9 august 1991, Tribunalul Județean Olt, constatind îndeplinite condițiile art. 504 din Codul de procedura penală și 998 din Codul civil, a admis, în parte, acțiunea, obligind pe pîrît la repararea pagubelor materiale suferite de reclamant, prin plata sumei de 83.515 lei și a reconsiderarii vechimii și continuității în munca pe timpul cuprins între 20 noiembrie 1986 și 14 octombrie 1987.
Instanta de fond a reținut ca pe durata deținerii, reclamantul a fost lipsit de retribuții în suma de 56.302 lei, indemnizație pentru concediul de odihna în valoare de 8.266 lei, gratificatii în suma de 1397 lei, cît și faptul ca a efectuat cheltuieli de judecata în suma de 17.350 lei.
Impotriva sentinței menționate a declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor, sustinind ca instanta de fond a acordat în mod greșit reclamantului atît indemnizație de concediu, cît și salariul pe aceeași perioada și nu a dedus din prejudiciu calculul sumelor cheltuite pentru întreținerea sa de Direcția generală a penitenciarelor pe timpul arestării.
Recursul nu este fondat.
Potrivit principiilor stabilite prin art. 998, 1084 și următoarele din Codul civil care stau și la baza instituției repararii pagubelor în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept, reglementată de art. 504 și urm. din Codul de procedura penală, daunele datorate de stat, trebuie sa reprezinte o justa despăgubire și sa cuprindă în genere pierderea pe care creditorul a suferit-o și beneficiul de care a fost lipsit.
Ori din dovezile emise de la Banca Agricolă SA Filiala Dragasani, rezulta ca reclamantul a fost lipsit nu numai de retributia lunară pe o durata de 10 luni și 23 de zile cît a fost privat de libertate pe nedrept dar și de dreptul fundamental la odihna, pentru perioada de timp lucrata beneficiu care în mod justificat a fost calculat separat.
Cît privește deducerea cheltuielilor efectuate la locul de deținere pentru întreținerea reclamantului, cererea este vadit nefondata, neexistind nici un temei de drept care sa justifice restituirea unor prestații neimputabile celui care le-a primit și care au fost direct ocazionate de arestarea și condamnarea nelegală.
În consecinta, recursul nefiind fondat urmează a se respinge.
DECIZIE nr. 1211 din 23 iunie 1992
Obligații izvorind din cauzare de prejudicii. Eroare judiciară. Caracterul răspunderii statului.
EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTIȚIE
SECȚIA CIVILĂ
Art. 504 din Codul de procedura penală se referă la repararea pagubei suferite de cel condamnat pe nedrept, deci la acoperirea oricărei pagube, adică atît a prejudiciului material efectiv suferit, cît și la daunele morale, prevederile acestui text coroborindu-se cu prevederile art. 998 și urm. din Codul civil.
În aceasta materie statul răspunde pentru organele sale coercitive care au aplicat greșit legea, iar atunci cînd se constata ca legea a fost aplicată cu rea-credința sau din grava neglijența, statul are acțiune în regres impotriva persoanei vinovate, în baza art. 507 din Codul de procedura penală.
Prin cererea înregistrată la nr. 1712 din 12 iulie 1990 la Tribunalul Județean Prahova, T.C. a chemat în judecata Statul Roman, citat prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a cerut ca prin hotărîrea ce se va pronunța sa fie despăgubit cu suma de 315.024 lei prejudiciu suferit prin arestarea și condamnarea sa la 8 ani închisoare, prin decizia penală nr. 1175 din 5 septembrie 1984 a Tribunalului Județean Prahova, Secția penală.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 504 și urm. din Codul de procedura penală și în motivarea ei a arătat ca a fost arestat la 12 martie 1984 pentru comiterea infracțiunilor prevăzute la art. 22 și 25 din Legea 5/1965; art. 178 alin. 2 și 5 din Codul penal și art. 184 alin. 2 și 4 și art. 182 din același cod, infracțiuni raportate la explozia ce a avut loc în noaptea de 6/7 decembrie 1983 la Secția de Piroliza a Combinatului Petrochimic Teleajen-Ploiesti, explozie în urma căreia 29 de salariați au murit, iar alți 38 au fost răniți grav.
Prin sentinta penală nr. 2010/1984 a Judecătoriei Ploiesti a fost condamnat la 8 ani închisoare, a arătat petitionarului, pedeapsa gratiata cu 1/3 în baza Decretului 290/1984, prin decizia penală nr. 1175/1984 a Tribunalului Județean Prahova, pedeapsa executată pînă la data de 11 martie 1986, cînd s-a liberat condiționat.
Reclamantul a mai precizat ca prin decizia penală nr. 757 din 22 iunie 1990 a Curții Supreme de Justiție s-a rejudecat cauza, în recurs extraordinar, și s-a stabilit ca nu a comis faptele imputate.
Referitor la despăgubirile solicitate, de 315.024 lei, T.C. a menționat ca acestea reprezintă salariul de care a fost lipsit pe perioada arestării; contravaloarea bunurilor ce i-au fost vîndute la licitație pentru plata cheltuielilor de judecata și a unor despăgubiri civile la care a fost obligat prin hotărîrea de condamnare etc.
Pe parcursul procesului reclamantul și-a majorat pretențiile civile fata de Ministerul Economiei și Finanțelor la suma de 1.791.942 lei și au fost introduse în cauza TMUCB-S.A. – Antrepriza de Montaj Ploiesti; s.a, unități de la care reclamantul a cerut diferite sume de bani.
Prin sentinta civilă nr. 236 din 18 decembrie 1991 a Tribunalului Județean Prahova, Secția civilă, s-a admis în parte acțiunea lui T.C. și a fost obligat Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 1.480.549 lei, din care 783.600 lei daune morale.
Prin aceeași hotărîre Antrepriza Ploiesti a fost obligată sa plătească reclamantului suma de 10.970 lei, iar IMUC-S.A. Pitesti a fost obligată la 144.535 lei, suma reprezentind spor de vechime în munca cuvenit lui T.C. pentru perioada lucrata după executarea pedepsei.
Societatea Comercială "Petrotel" S.A. Ploiesti a fost obligată sa restituie lui T.C. suma de 155.869 lei, reprezentind retinerile din salariul acestuia pentru plata despăgubirilor penale.
Impotriva acestei sentințe a declarat recurs, la data de 17 februarie 1982, Ministerul Economiei și Finanțelor, care a criticat hotărîrea instanței de fond pentru netemeinicie și nelegalitate, sustinind ca în mod greșit s-au majorat despăgubirile și celelalte sume acordate reclamantului cu procentul de creștere (de indexare) de 391,80% majorare nejustificată, și ca răspunderea statului fiind angajata în baza art. 504 din Codul de procedura penală, fiind vorba de o răspundere obiectivă și nu din culpa, nu se puteau acorda daune morale.
Examinînd sentinta recurată sub toate aspectele temeiniciei și legalității, în conformitate cu prevederile art. 306 din Codul de procedura civilă, cît și în raport de motivele de casare invocate prin cererea de recurs se constata ca recursul este nefondat.
În raport de devalorizarea leului, temeinic instanta de fond a aplicat coeficientul de majorare de 391,80% pentru ca numai în acest mod se asigura o justa și integrala acoperire a prejudiciului suferit de T.C. prin condamnarea sa pe nedrept.
Art. 504 din Codul de procedura penală se referă la repararea pagubei de cel condamnat pe nedrept, deci, la acoperirea oricărei pagube, adică atît a prejudiciului meterial efectiv suferit, cît și la daunele morale, prevederile acestui text coroborindu-se cu prevederile art. 998 și urm. din Codul civil.
Nu ne aflam în fata unei raspunderi pur obiective, ci statul răspunde pentru organele sale coercitive care au aplicat greșit legea, iar atunci cînd se constata ca legea a fost aplicată cu rea-credința sau din grava neglijența, statul are acțiune în regres impotriva persoanei vinovate, în baza art. 507 din Codul de procedura penală.
Din cele ce preced rezulta ca recursul este nefondat și urmează sa fie respins.
DECIZIE nr. 10 din 1 februarie 1993
Eroare judiciará. Despágubiri cuvenite ãn temeiul art. 504 din Codul de procedura penalá. Sensul notiunii de despágubiri.
EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTIèIE – COMPUNERE PREV. DE ART. 39 DIN L58/68
ân compunerea prevázutá de art. 39 alin. 2 çi 3 din Legea pentru organizarea judecátoreascá.
Daunele datorate de stat trebuie sa reprezinte o justa despágubire çi sa cuprindá ãn genere pierderea pe care reclamantul a suferit-o çi beneficiul de care a fost lipsit.
Se iau ãn calcul toate veniturile de care cel arestat çi condamnat a fost lipsit pe intreaga perioada cat a fost privat de libertate.
Despágubirea trebuie sa aibá ca baza de calcul salariul de baza çi sporul de vechime de care reclamantul a fost lipsit, cu toate indexarile survenite pana ãn momentul soluéionárii litigiului definitiv. Despágubirea va cuprinde çi compensarea ãn bani a concediului de odihna neefectuat, precum çi suma cheltuielilor judiciare, ãn procesul penal çi de subzistenta ãn penitenciar.
Cheltuielile efectuate de stat la locul de deéinere nu se deduc din suma despágubirilor.
Prin acéiunea introdusá la 10 ianuarie 1990, S.I., a chemat ãn judecata Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Economiei çi Finanéelor, pentru a fi obligat la repararea pagubei ce i s-a cauzat ca urmare a arestárii çi condamnárii sale pe nedrept.
Tribunalul Municipiului Bucureçti, Secéia a III-a civilá, prin sentinta nr. 539 din 23 iunie 1991, a admis ãn parte acéiunea çi a obligat Statul roman sa pláteascá reclamantului suma de 118.950 lei, cu titlu de despágubiri.
Curtea Suprema de Justiéie, Secéia civilá prin decizia nr. 2431 din 7 noiembrie 1991, a admis recursul declarat de S.I. çi a modificat sentinta primei instanée ãn sensul ca a obligat Statul roman sa pláteascá reclamantului suma de 150.000 lei cu titlul de despágubiri civile.
Prin recursul extraordinar, declarat de procurorul general, ambele hotáràri sunt criticate ca fiind vadit netemeinice çi date cu ãncálcarea esenéialá a legii, sustinandu-se ca soluéia instanéelor este gresita sub aspectul ãntinderii cuantumului despágubirilor cuvenite reclamantului.
Recursul extraordinar este fondat ãn sensul celor ce urmeazá.
ân temeiul dispoziéiilor ãnscrise ãn art. 504 din Codul de procedura penalá, orice persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de cátre stat a pagubei suferite, dacá ãn urma judecárii cauzei s-a stabilit prin hotáràrea definitiva ca nu a sávàrçit fapta imputatá ori ca acea fapta nu exista.
ân speta, S.I. a solicitat despágubiri, ãn temeiul art. 504 din Codul de procedura penalá, pe motiv ca a fost condamnat pe nedrept, pentru infracéiunea de neglijenéa ãn serviciu, iar ulterior a fost achitat, reéinàndu-se ca fapta ce i s-a pus ãn sarcina, nu exista.
Instanéele prin hotáràrile pronunéate au reéinut corect indreptatirea reclamantului de a obéine de la stat o reparatie pecuniará a daunelor suferite din cauza erorii judiciare a carei victima a fost.
Acestea au greçit însă atunci cànd au stabilit ãn concret cuantumul despágubirilor cuvenite reclamantului ca urmare a condamnárii sale pe nedrept.
Astfel, potrivit principiilor înscrise în art. 998, 1084 çi urmátoarele din Codul civil care stau la baza instituéiei repararii pagubelor ãn cazul condamnării sau al arestárii pe nedrept, reglementatá de art. 504 çi urm. din Codul de procedura penalá, daunele datorate de stat trebuie sa reprezinte o justa despágubire çi sa cuprindá în genere pierderea pe care reclamantul a suferit-o çi beneficiul de care a fost lipsit.
De aceea, la justa calculare a despágubirilor trebuia sa se aibă în vedere toate veniturile de care cel arestat çi condamnat a fost lipsit pe intreaga perioada cat a fost privat de libertate.
Drept urmare, se impune ca despágubirea sa aibá ca baza de calcul salariul de care reclamantul a fost lipsit (salariul de baza çi sporul de vechime) cu toate indexarile survenite pana ãn momentul soluéionárii litigiului definitiv.
Pe de alta parte, reclamantul a fost lipsit nu numai de libertate dar çi de dreptul fundamental la odihna, astfel ca i se cuvine çi compensarea concediului de odihna neefectuat.
Cat priveçte deducerea cheltuielilor efectuate la locul de deéinere pentru ãntreéinerea reclamantului, nu exista nici un temei de drept care sa justifice restituirea unor prestaéii neimputabile celui care le-a primit çi care au fost direct ocazionate de arestarea çi condamnarea sa nelegalá.
ân sfàrçit, ãn justa calculare a despágubirilor trebuie sa se éiná seama çi de cheltuielile judiciare de apárare, de expertiza çi de subzistenta ãn penitenciar, efectuate de reclamant çi care au fost dovedite cu actele depuse la dosar.
Fata de cele invederate, recursul extraordinar fiind fondat, urmeazá a se admite çi a se modifica hotáràrile atacate ãn sensul obligării Statului roman reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor sa plătească reclamantului, drept despăgubiri suma de 1.288.434 lei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedura In Caz de Condamnare pe Nedrept (ID: 126012)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.