Procedura Falimentului Privind Preluarea Bunului Societatii Comerciale Falite In Contul Creantei, Suportarea Cheltuielilor de Procedura

INTRODUCERE

Am ales ca temă ”Procedura falimentului privind preluarea bunului societății comerciale falite în contul creanței, suportarea cheltuielilor de procedura – studiu de caz” și am structurat-o pe 3 capitole, urmate de concluzii și o bibliografie vastă în domeniu. Procedura falimentului este reglementată de Legea nr. 85/2006. Falimentul este o procedura specială de recuperare a creanțelor, se aplică comercianților care nu mai fac față cu disponibilitățile existente, pasivului social. După ce procedeul de faliment a fost declanșat, societatea este dizolvată, îi este restrânsă capacitățile și drepturile de folosință, capacitatea de exercițiu a acesteia este limitată numai pentru îndeplinirii operațiunilor de lichidare.

Importanța și actualitatea temei abordate. Prin procedura falimentului înțelegem procedura de insolvență colectivă și egalitară, aplicată debitorului pentru lichidarea averii sale în scopul acoperirii pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

După declanșarea procedurii falimentului, administratorii statutari își pierd dreptul de a conduce societatea comercială, de a efectua acte de dispoziție și administrație asupra patrimoniului acesteia, încetând mandatul încredințat de către asociații societății.

Din punct de vedere metodologic, prezentul studiul își propune o analiză a legislației privind procedura de faliment, atât la nivel național, cât și internațional. Pe lângă textele legale și interpretarea lor juridică, lucrarea de licență oferă o perspectivă economică asupra conceptului de falimentul și a asupra stării de insolvență a firmelor, bazată pe o documentație puternică, care îi permite o analiză comparativă a procedurii de faliment la nivel regional și internațional. Astfel procesul de ieșire de pe piață a unei întreprinderi, este definit în principal prin instituția falimentului, care deține cel mai important rol în realocarea resurselor și primenirea mediului de afaceri.

Primul capitol intitulat ”Aspecte teoretice privind procedura falimentului” care cuprinde o analiză generală a procedurii de reorganizare, etapele procedurale de organizare și faliment, precum: declanșarea procedurii de reorganizare și faliment, deschiderea procedurii, planul de reorganizare sau lichidare și reorganizarea. La finalul capitolului sunt redate elemente specifice conceptului general al termenului de faliment.

În ultimele două decenii, toți mai mulți specialiști în dreptul comercial, dar și economiști interesați de cadrul legal al proceselor economice și-au orientat atenția spre termenul de faliment. Astfel eforturile depuse de ei, asupra analizei falimentului s-au materializat într-o bogată bază informațională de lucrări în domeniu, atât la nivel teoretic, cât și empiric, cu o concentrație deosebită către funcționalitatea procedurilor de faliment și pe procesul de reformă în domeniul insolvenței.

Cel de-al doilea capitol intitulat ”Procedura de faliment prin analiza riscurilor specifice strategiei financiare a societăților comerciale” cuprinde aspecte teoretice generale specifice lichidării societăților comerciale, mai exact analiza generală a falimentului ca procedeu de lichidare a firmelor, dizolvarea – etapă premergătoare celei de lichidare (cauze și efecte) și reorganizarea societăților comerciale aflate în dificultate. Ulterior sunt redate principalele trăsături ale riscurilor de plată și de faliment ale firmei, iar la final caracteristicile aplicării procedurii de faliment.

Cel de-al treilea capitol intitulat ”Studiu de caz privind analiza procedurii de faliment prin preluarea bunurilor societății comerciale falite în contul creanței” cuprinde elemente evolutive ale firmei Flanco, oferta de produse electronice și electrocasnice specifice pieței românești și strategia de insolvență a firmei Flanco. La finalul lucrării sunt prezentate principalele concluzii și bibliografia specifică.

CAPITOLUL I

ASPECTE TEORETICE PRIVIND PROCEDURA DE REORGANIZARE ȘI DE FALIMENT

1.1. Analiza generală a procedurii de reorganizare și de faliment

Integrarea României la Uniunea Europeană și dobândirea statutului economic de piață funcțională din partea Comisiei Europene, a declanșat un proces de armonizare a legislației în toate domeniile de reglementare, cu precădere în domeniul economico-financiar și juridic.

Necesitatea instaurării și menținerii unui mediu economic a determinat orientarea cadrului normativ, spre crearea de instituții și instituirea de proceduri, care excizează agenții economici neperformanți. Astfel procedura prin care comercianții neperformanți sunt înlăturați este reglementată de Legea nr. 64/1995.

Ansamblul procedurii de reorganizare a firmelor, care sunt în situația de încetare a plăților, se axează pe un plan de reorganizare, care provine dintr-un proces orientat spre:

– declanșarea procedurii de reorganizare și faliment;

– elaborarea și punerea în aplicare a planului de reorganizare;

– încetarea procedurii reorganizării.

Legea nr. 64/1995 este aplicată la toți comercianții care sunt în stare de insolvență.

Pe lângă cele menționate, procedura reorganizării se aplică și la grupurile de interes economic (G.I.E.) ca forme asociative cu personalitate juridică și scop patrimonial, potrivit Legii nr. 161/2003, fără a se ține cont de calitatea de comerciant.

Având în vedere conceptul de comerț, dreptul comercialul reprezintă ansamblul normelor juridice specifice relațiilor sociale patrimoniale și personale nepatrimoniale din sfera activității de comerț, relații născute între comercianți. Cadrul legal al insolvenței definește starea patrimoniului debitorului, caracterizată prin incapacitatea de plată a datoriilor exigibile cu sumele disponibile. Insolvența comercială nu presupune ca activul patrimoniului debitorului să fie mai mic decât pasivul acestuia, însă condiția de existență a stării de insolvență, constituie imposibilitatea debitorului de a-și achita datoriile cumulate.

Natura comercială a procedurii deține caracter colectiv, concursual, general și unitar, cu scopul principal de a acoperii integral sau parțial pasivului, prin reorganizarea comerciantului sau prin lichidarea unor bunuri din patrimoniul său până la stingerea pasivului, în unele situații fie prin declararea falimentului. Starea de insolvență a debitorului reiese din imposibilitatea de achitare datoriilor. În concluzie nu se poate declara stare de insolvență și nu se pot aplica regulile procedurii de reorganizare judiciară și falimentului dacă debitorul refuză acest lucru, în mod justificat sau nu, însă este obligat să onoreze debitele din raporturi contractuale sau obligații bugetare.

Procedura falimentului presupune o procedură contencioasă, în care instanța de judecată exercită atribuții de decizie și control. Alături de instanță, mai participă la aplicarea procedurii, adunarea creditorilor, comitetul creditorilor și asociaților sau acționarilor.

Dintre judecătorii desemnați ca judecători sindici în Legea nr. 304/2004, aceștia exercită atribuțiile prevăzute în art. 11 din Legea nr. 64/1995.

Administratorul reprezintă practicianul în reorganizare și lichidare, care este desemnat de judecătorul sindic, prin sentința de deschidere a procedurii sau angajat de creditorii care dețin cel puțin jumătate din întreaga valoare a creanțelor în cadrul primei ședințe a adunării creditorilor, care va exercita competențele prevăzute de lege, în vederea instrumentării procedurii de reorganizare judiciară a debitorului aflat în stare de insolvență.

Principalele atribuții ale judecătorului-sindic, sunt exemplificate în cadrul figurii nr. 1.1.

În situația în care administratorul a fost desemnat de către judecătorul sindic prin hotărârea de deschidere a procedurii, iar creditorii au decis în adunarea creditorilor angajarea unui administrator, atunci judecătorul dispune numirea administratorului angajat de către creditori și încetarea atribuțiilor administratorului desemnat inițial. Astfel dacă administratorul este desemnat sau angajat, el este obligat să îndeplinească – cumulativ –condițiile menționate în cadrul figurii nr. 1.2.

Figura nr. 1.1.: Principalele atribuții ale judecătorului

Sursa: Pascal Ileana, Deaconu Ștefan, Vrabie Codru Vrabie, Fabian Nicolae, Ciobanu-Dordea Aurel, Tănăsescu Elena Simina, Dreptul societăților Comerciale, București, 2002, pag. 24-28.

Figura nr. 1.2.: Condițiile îndeplinite de administrator

Sursa: Pascal Ileana, Deaconu Ștefan, Vrabie Codru Vrabie, Fabian Nicolae, Ciobanu-Dordea Aurel, Tănăsescu Elena Simina, Dreptul societăților Comerciale, București, 2002, pag. 24-28.

Principalele atribuții ale lichidatorului, potrivit Legii nr.64/1995 sunt prevăzute în figura nr. 1.4.

Procedura insolvenței nu poate fii un instrument de constrângere a debitorului, pentru a-și plătii datoriile “sub amenințarea falimentului”, în cazurile în care debitorul deține fonduri disponibile pentru achitarea datoriilor sau când invoca o excepție aparent intemeiată”.

Lichidatorul reprezintă practicianul în reorganizare și lichidare – persoana fizică sau juridică – atestat potrivit legii, căruia deține sarcina de a îndeplinii lichidarea debitorului aflat în stare de insolvență, are calitatea de lichidator, dacă îndeplinește cumulativ condițiile:

– să fie contabil autorizat, expert contabil, licențiat în studii economice sau în drept ori inginer și să aibă cel puțin 5 ani de activitate practică – economică sau juridică.

– să îndeplinească cerințele legislative pentru a avea calitatea de fondator, administrator, director, cenzor sau reprezentant al unei societăți comerciale.

– este membru al Uniunii Naționale a Practicienilor în Restructurare și Lichidare.

– înainte de desemnarea sa, administratorul trebuie dovedească calitatea de asigurat pentru răspundere profesională, prin subscrierea unei polițe de asigurare valabile care să acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuțiilor sale.

Riscul asigurat trebuie să reprezinte consecința activității administratorului pe perioada exercitării calității sale.

Principalele atribuții ale administratorului, potrivit Legii nr.64/1995 sunt prevăzute în figura nr. 1.3.

Figura nr. 1.3.: Atribuțiile administratorului potrivit legislației

Sursa: Pascal Ileana, Deaconu Ștefan, Vrabie Codru Vrabie, Fabian Nicolae, Ciobanu-Dordea Aurel, Tănăsescu Elena Simina, Dreptul societăților Comerciale, București, 2002, pag. 24-28.

Atât activitățile de administrare, cât și atribuțiile de lichidare se exercită individual, fie într-o formă organizatorică profesională.

Figura nr. 1.4.: Atribuțiile lichidatorului potrivit legislației în vigoare

Sursa: Oprea Răducan, Daghie Dagoș, Drept comercial român, volumul I, Editura Național, București, 2002, pag. 94-100.

Societățile profesionale sunt constituite și funcționează potrivit O.G. nr. 79/1999, aprobată prin Legea nr.505/2002, cu îndeplinirea condițiilor:

a) să aibă ca unic obiect de activitate, desfășurarea activității de reorganizare și/sau lichidare, cuprinzând și acordarea de consultanță economico-financiară;

b) majoritatea acționarilor sau acționarilor să fie practicieni în reorganizare și lichidare și să dețină majoritatea capitalului social;

c) administratorul sau consiliul de administrație al societății comerciale profesionale să fie ales dintre acționarii sau asociații practicieni în reorganizare și lichidare;

d) acțiunile să fie nominative și orice alt asociat sau acționar să fie admis în societate cu acordul adunării generale.

Societatea comercială profesională de administrare și/sau de lichidare poate angaja practicieni în reorganizare și lichidare, persoanele implicate în activitatea societății nu pot îndeplini concomitent activitățile specifice profesiei pentru clienți cu interese contrare.

1.2. Aspecte teoretice specifice termenului de faliment și principiile specifice acestuia

1.2.1. Aspectele generale ale falimentului

Conform literaturii de specialitatate practică – economică sau juridică.

– să îndeplinească cerințele legislative pentru a avea calitatea de fondator, administrator, director, cenzor sau reprezentant al unei societăți comerciale.

– este membru al Uniunii Naționale a Practicienilor în Restructurare și Lichidare.

– înainte de desemnarea sa, administratorul trebuie dovedească calitatea de asigurat pentru răspundere profesională, prin subscrierea unei polițe de asigurare valabile care să acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuțiilor sale.

Riscul asigurat trebuie să reprezinte consecința activității administratorului pe perioada exercitării calității sale.

Principalele atribuții ale administratorului, potrivit Legii nr.64/1995 sunt prevăzute în figura nr. 1.3.

Figura nr. 1.3.: Atribuțiile administratorului potrivit legislației

Sursa: Pascal Ileana, Deaconu Ștefan, Vrabie Codru Vrabie, Fabian Nicolae, Ciobanu-Dordea Aurel, Tănăsescu Elena Simina, Dreptul societăților Comerciale, București, 2002, pag. 24-28.

Atât activitățile de administrare, cât și atribuțiile de lichidare se exercită individual, fie într-o formă organizatorică profesională.

Figura nr. 1.4.: Atribuțiile lichidatorului potrivit legislației în vigoare

Sursa: Oprea Răducan, Daghie Dagoș, Drept comercial român, volumul I, Editura Național, București, 2002, pag. 94-100.

Societățile profesionale sunt constituite și funcționează potrivit O.G. nr. 79/1999, aprobată prin Legea nr.505/2002, cu îndeplinirea condițiilor:

a) să aibă ca unic obiect de activitate, desfășurarea activității de reorganizare și/sau lichidare, cuprinzând și acordarea de consultanță economico-financiară;

b) majoritatea acționarilor sau acționarilor să fie practicieni în reorganizare și lichidare și să dețină majoritatea capitalului social;

c) administratorul sau consiliul de administrație al societății comerciale profesionale să fie ales dintre acționarii sau asociații practicieni în reorganizare și lichidare;

d) acțiunile să fie nominative și orice alt asociat sau acționar să fie admis în societate cu acordul adunării generale.

Societatea comercială profesională de administrare și/sau de lichidare poate angaja practicieni în reorganizare și lichidare, persoanele implicate în activitatea societății nu pot îndeplini concomitent activitățile specifice profesiei pentru clienți cu interese contrare.

1.2. Aspecte teoretice specifice termenului de faliment și principiile specifice acestuia

1.2.1. Aspectele generale ale falimentului

Conform literaturii de specialitate străină și românească, se constată inexistența unui cod universal al falimentului, o lege unică aplicabilă la nivel mondial. Legislația specifică falimentul, din diferite țări s-a dezvoltate în balanța puterii dintre diferite interese, în paralel cu transformarea structurală a economiei și cu dezvoltarea istorică a societății.

Prevederile legislațiilor naționale cu privire la faliment, adoptă specificităților fiecărei țări, deși în anumite cazuri preluarea unor standarde internațional acceptate ar putea avea avantajele ei. Însă pe plan internațional se întâlnesc numeroase schimbări în legislația falimentului și un set de direcții în care aceste schimbări au loc.

Stiglitz susține inexistența legislativă națională privind falimentul, care să fie aplicată pentru toate părțile interesate din societate, mai exact nu există o legislație privind falimentul care să fie Pareto-optimală.

Legislațiile diferite specifice falimentului impun costuri informaționale și alocări ale riscului diferite, iar o parte dintre acestea sunt ineficiente. Legislația nu trebuie să fie nici prea dură cu firmele care pot avea un viitor, nici prea îngăduitoare cu firmele care au doar trecut.

Analizând regimul funcțional al falimentului, care este esențial pentru eficiența unei economii de piață, se constată trei principii ale falimentului:

a. În primul rând, rolul central al falimentului în economiile capitaliste moderne este

încurajarea reorganizării întreprinderilor. În multe țări, raportul de egalitate dintre faliment și lichidare nu mai există, precum șu transferul de proprietate de la debitor la creditor, este și el de asemenea inexistent.

b. În al doilea rând, falimentul nu îi afectează doar pe debitori și creditori, ci și pe celelalte părți interesate precum angajații firmei debitoare.

c. În al treilea rând, o procedură de faliment trebuie să asigure alocarea mai eficientă a resurselor după faliment. Se constată o serie de factori, uneori cu influențe contradictorii: o procedură lentă ține în loc activele întreprinderii, privând-o de unele șanse de redresare. Însă cea mai rapidă rezolvare implică menținerea managementului existent – cei chemați să rezolve problema sunt și creatorii ei, managementul existent este cel care înțelege terțele părți.

În lipsa unui plan de reorganizare, debitorul, creditor, comitetul creditorilor sau camera de comerț și industrie teritorială poate adresa judecătorului sindic o cerere de a ridica debitorului dreptul de a conduce activitatea. Cererea este admisă, doar dacă se motivează pierderile continue din averea debitorului sau lipsa probabilității de realizare a planului rațional de activitate.

După deschiderea procedurii, debitorul își declară intenția de a lichida, judecătorul sindic dispune sigilarea bunurilor care fac parte din averea debitorului, iar dacă debitorul are bunuri în diferite zone ale țării, judecătorul sindic trimite notificări tribunalelor din acele zone pentru sigilarea de urgență a bunurilor respective. Se supus sigiliului: birourile, magazinele, magaziile, depozitele, corespondența comercială, mărfurile, contractele, mărfurile și alte bunuri mobile, aparținând averii debitorului.

Averea debitorului este inventariată de către lichidator, inventarul descrie toate bunurile debitorului, chiar și cele care nu se supus sigiliului, precum și valoarea exactă a acestora la data inventarului. Judecătorul sindic poate dispune vânzarea de bunuri din averea debitorului, iar sumele obținute sunt depuse la bancă, în contul averii debitorului.

Declararea stării de faliment se face de judecător prin sentință, în situația în care declanșarea procedurii falimentului se solicită prin cererea introductivă sau prin încheiere, dacă:

– debitorul și-a declarat intenția de intrare în faliment ori nu și-a declarat intenția de reorganizare și nici un plan de reorganizare nu a fost propus sau acceptat și confirmat;

– obligațiile de plată și celelalte sarcini nu au fost îndeplinite, în condițiile menționate în plan sau desfășurarea activității debitorului în decursul reorganizării aduce pierderi averii sale.

1.2.2. Stabilirea masei pasive și efectele specifice

Lichidatorul trimite fiecărui creditor o notificare care precizează termenul limită pentru înregistrarea creanțelor împotriva debitorului. Creanțele sunt prezentate de creditori, ele sunt înregistrate în registrul ținut la grefa tribunalului. Toate creanțele sunt supuse verificării, ele sunt considerate valabile dacă nu se contestă.

Creditorii pot trece la executarea silită a debitorului, conform legislației în vigoare, nereprezentând o modalitate de valorificare a creanțelor, ci o procedură aplicată debitorilor care, din cauza insuficienței fondurilor bănești nu achită datoriile exigibile.

Dacă unele creanțe au fost contestate de debitor sau lichidator, judecătorul notifică creditorilor cele menționate și termenul când se va soluționa toate contestațiile.

Lichidarea bunurilor din averea debitorului este realizată de lichidator, sub controlul judecătorului. Ea începe o dată cu afișarea tabelului cuprinzând obligațiile debitorului.

Bunurile sunt vândute în bloc, mai exact judecătorul desemnează un expert care în de 30 de zile, elaborează un raport cu descrierea și evaluarea bunurilor, ulterior sunt propuse modalitățile de vânzare.

Judecătorul poate accepta sau respinge raportul, în caz favorabil el este supus votului adunării creditorilor, iar dacă este votat, se v-a da dispoziție lichidatorului, să efectueze actele și operațiunile de lichidare, în condițiile propuse de raport.

Imobilele pot fi vândute direct, conform propunerii lichidatorului și aprobată de judecătorul sindic, astfel veniturile obținute vor fi depuse în contul debitorului și vor fi împărțite creditorilor în același timp cu prețul obținut din vânzarea acestor bunuri.

În ceea ce privește creanțele statului provenite din impozite, taxe, amenzi și din alte sume, în cazul în care valoarea bunurilor din averea debitorului este mai mică decât valoarea creanțelor din această categorie, judecătorul autorizează statul să își exercite drepturile.

După lichidarea bunurilor din averea debitorului, lichidatorul va supune judecătorului sindic un raport final împreună cu un bilanț general. Dacă judecătorul sindic aprobă raportul final al lichidatorului, este necesar distribuirea tuturor fondurilor din averea debitorului.

Creanțele vor fi plătite într-o anumită ordine stabilită prin lege, conform elementelor exemplificate în figura nr. 1.5.

În afara efectelor mențiomate deschiderea procedurii falimentului, mai produce și:

a) atribuțiile administratorului le preia lichidatorul desemnat conform legii, poate fi lichidator și administratorul desemnat anterior;

b) notificarea în procedura de faliment cuprinde termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanțelor, pentru redactarea tabelului suplimentar al creanțelor;

c) luarea acelor măsuri care asigură bunurile debitorului, sigilarea și inventarierea lor.

Nu se supun procedurii de inventariere:

– bunurile care nu au risc de deteriorare sau pierdere de valoare;

– registrele contabile și numerarul depus de lichidator la bancă în contul averii debitorului.

– titlurile de valoare scadente sau care urmează să devină scadente în scurt timp și acțiunile ori titluri de participare ale debitorului.

Figura nr. 1.5.: Plata creanțelor

Sursa: Dăianu Daniel, Pîslaru Dragoș, Voinea Liviu, Aspecte ale falimentului în economia românească, perspectivă comparativă și analiză, Institutul European din România, București, 2004, pag. 8-10.

Bunurile sunt vândute în scopul lichidării sunt evaluate de lichidator, singur sau cu ajutorul unui expert contabil. Vânzarea bunurilor este făcută prin negociere directă sau prin licitație publică, individual sau în bloc. Se decide dacă bunurile vor fi vândute individual sau în bloc, prin încheiere, la propunerea lichidatorului și cu aprobarea adunării creditorilor.

Efectele falimentului

Orice legislație a falimentului are în vedere realizarea echilibrului între protecția drepturilor creditorilor și celorlalte părți și evitarea lichidării premature a unei afaceri bune.

Unele sisteme economice preferă recapitalizarea prin vânzarea către un cumpărător care deține resursele necesare, alte sisteme sunt orientate către reeșalonarea și refinanțarea datoriei.

Legislația falimentul influențează majorarea dobânzilor în economia de piață. Deoarece dacă procedura de faliment nu se declanșează la timp, situația financiară a debitorului se poate agrava și creanțele sunt mai greu de recuperat. Din cauza dificultăților apărute în recuperarea creanțelor, creditorii măresc dobânzile, ca o primă de risc suplimentară.

1.2.3. Închiderea lichidării judiciare și a procedurii falimentului

Închiderea lichidării

O procedură de lichidare judiciară este închisă când judecătorul sindic aprobă raportul final al lichidatorului, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului sunt distribuite și când fondurile nereclamate sunt depuse la bancă.

În urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul sindic încheie procedura,ulterior comunică în scris debitorului, tuturor creditorilor și camerei de comerț și industrie teritorială.

Închiderea procedurii falimentului

În orice moment al procedurii, judecătorul sindic poate da încheierea procedurii, dacă constată că bunurile nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielile administrative. Judecătorul acordă închiderea procedurii înainte ca bunurile din averea debitorului să fie lichidate, dacă creanțele vor fi fost acoperite prin distribuirile făcute.

Închiderea procedurii este notificată, pentru ca cei interesați să poată formula obiecțiuni, care vor fi soluționate de judecătorul sindic, printr-o sentință.

Închiderea procedurii falimentului se face prin sentință pronunțată de judecătorul-sindic, după aprobarea raportului final al lichidatorului și sumele de bani obținute din vânzarea bunurilor debitorului. Fondurile rămase sunt depuse la bancă la dispoziția debitorului.

În cursul procedurii, debitorul are la dispoziție două instituții juridice, care pot suspenda sau amâna executarea hotărârii de declanșare a acestora. Acestea sunt Moratoriul și Concordantul.

Moratoriul presupune instituția juridică care suspendată executarea hotărârii de declanșare a procedurii falimentului, la cererea debitorului. Debitorul trebuie să demonstreze că este solvabil și că faptele ce s-au produs nu îi sunt imputabile. Moratoriul poate fi instituit pe maxim 6 luni, cu consultarea prealabilă a adunării creditorilor.

Concordatul presupune denumirea purtată de înțelegerea dintre debitor și adunarea creditorilor, potrivit căreia debitorul se obligă să achite datoriile la termenele și în condițiile pe care le-a stabilit cu masa credulă.

În situația în care concordatul a fost omologat de tribunal, starea de faliment încetează, iar debitorul poate fi urmărit individual, în limita sumelor.

Toate cheltuielile aferente procedurii reorganizării, procedurii reorganizării judiciare și falimentului – remunerația administratorului sau lichidatorului, taxele judiciare, cheltuielile pentru conservarea averii debitorului și cele pentru buna desfășurare a procedurii – sunt suportate integral din averea debitorului supus procedurii și plătite înaintea tuturor celorlalte creanțe, indiferent de modul de garantare al acestora.

Judecătorul-sindic dispune ca o parte a datoriilor să se acopere de membrii organelor de conducere a debitorului persoană juridică, care prin fapta lor au generat starea de insolvabilitate a debitorului.

Aceasta presupune repararea prejudiciului cauzat, urmând regulile răspunderii civile delictuale. Însă dacă faptele persoanelor din conducerea debitorului constituie infracțiuni, acestea au și o răspundere penală cumulată celei civile.

Statisticile judiciare sunt relevante pentru reflectarea modului în care a fost realizată în practica soluționarea proceselor de insolvență.

1.3. Etapele procedurii de organizare și faliment

1.3.1. Declanșarea procedurii de reorganizare și faliment

Procedura de reorganizare și faliment este declanșată de: debitor, creditor sau de Camera de Comerț și industrie locală. Debitorul care nu acoperă datoriile sale exigibile, cu sumele de bani disponibile, întocmește o cerere adresată tribunalului în care solicită, a se supune legislației privind procedura reorganizării și a falimentului.

Cererea este depusă și poate fi luată în considerare doar dacă este însoțită de:

– bilanțul și copiile de pe registrele contabile curente;

– lista numelor și adreselor creditorilor;

– contul de profit și prevederi pe anul anterior depunerii cererii;

– lista asociaților cu răspundere nelimitată;

– declarația debitorului, potrivit căreia își exprimă intenția de a-și reorganiza activitatea sau de a-și lichida averea, conform unui plan, în vederea achitării datoriilor sale.

În situația în care, solicitantul a mai beneficiat în ultimii 5 ani de o altă reorganizare, atunci tribunalul nu v-a mai primi o altă cerere.

Creditorii, care au o creanță certă, lichidă și exigibilă, pot elaborare o cerere adresată tribunalului, orientată împotriva debitorilor neplătitori de cel puțin 30 de zile.

Camerele de comerț și industrie teritoriale pot solicita împotriva debitorului care, potrivit datelor de care acestea dispun, se află într-o situație notorie de încetare de plăți.

După înregistrarea cereri, președintele tribunalului va nominaliza imediat judecătorul-sindic. Sesizarea instanței poate fi făcută de debitor, creditorii debitorului, Camera de comerț și industrie teritorială sau asociațiile cooperatiste.

Cererea este adresată președintelui tribunalului și cuprinde datele de identificare ale solicitantului de deschidere a procedurii, data de la care subzistă starea de insolvență sau dacă apariția stării de insolvență este iminentă.

Titularii dreptului de sesizare a instanței au posibilitatea de a solicita deschiderea procedurii de reorganizare sau de faliment.

Debitorul se poate adresa instanței competente dacă constată apariția stării de insolvență. În situația în care se constată o cerere de deschidere a procedurii, cu rea credință sau din răutate, atunci se supune răspunderii patrimoniale pentru prejudiciul cauzat de debitorul-persoană fizică sau reprezentanții statutari ai debitorului-persoană juridică prin introducerea unei cereri în condițiile arătate.

1.3.2. Deschiderea procedurii

Judecătorul-sindic, analizând cererea debitorului, va acorda soluția de încheiere de deschidere a procedurii, ulterior o va notifica tuturor creditorilor menționați în lista depusă de debitor, debitorului și oficiului registrului comerțului unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea mențiunii.

În situațiile în care creditorii se opun cererii debitorului în termen de 15 zile de la emiterea notificării, judecătorul-sindic îi va cita la o sedință, împreună cu debitorul, pentru a soluționa toate opozițiile printr-o sentință.

În cazul creditorilor sau Camerei de Comerț și Industrie teritorială, judecătorul sindic va comunica, în copie, cererile debitorului și va dispune afișarea acestora la ușa instanței.

După primirea copiei, în maxim 5 zile, debitorul poate contesta că ar fi în încetare de plăți, astfel judecătorul-sindic va ține o sedință în 10 zile, a căror participanți sunt creditorii, debitorul și camera de comerț și industrie teritorială.

Dacă judecătorul-sindic stabilește că:

– debitorul este în încetare de plată, respinge contestația și deschide procedura printr-o sentință.

– debitorul nu este în încetare de plată, respinge cererea creditorilor și afișează sentința la ușa instanței.

Ulterior deschiderii procedurii, judecătorul trimite o notificare creditorilor, debitorului și oficiului registrului comerțului, care cuprinde convocarea ședinței adunării creditorilor, în maxim 30 zile de la deschiderea procedurii, termen pentru înregistrarea creanțelor. Din momentul deschiderii procedurii, acțiunile judiciare sau extrajudiciare, pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, sunt suspendate, pe lângă acestea se adaugă și termenele de prescripție a acestora.

Administratorul îi este interzis să înstrăineze acțiunii sau părți sociale, care fac obiectul procedurii, fără acordul judecătorului, după ce procedura a fost deschisă. El are obligația ca în 30 de zile să ofere judecătorului raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la încetarea de plată, precizând persoanele cărora le-ar fi imputabilă.

La cererea debitorului, judecătorul-sindic poate obliga creditorii care au introdus cererea de deschidere a procedurii să consemneze la o unitate bancară o cauțiune, de cel mult 30% din valoarea creanțelor, consemnată în 30 de zile de la data la care a fost dispusă măsura de către judecătorul-sindic, iar dacă cauțiunea nu este depusă atunci se respinge cererea.

Dacă judecătorul stabilește că debitorul nu este în insolvență, respinge cererea și dispune folosirea cauțiunii pentru acoperirea daunelor suferite de debitor.

Dacă debitorul nu contestă starea de insolvență în termenul legal, judecătorul-sindic va pronunța o sentință de deschidere a procedurii.

Sentința de deschidere a procedurii este comunicată și adunării generale a asociaților/acționarilor.

Efectele deschiderii procedurii sunt:

– suspendarea acțiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale;

– suspendarea termenelor de prescripție, care reîncepe după 30 de zile de la data încheierii procedurii;

– indisponibilizarea părților sociale sau a acțiunilor deținute de administratorii societăților comerciale la debitorii aflați în stare de insolvență;

– suspendarea curgerii dobânzilor și penalităților;

– ridicarea dreptului debitorului de a-și administra averea, numai dacă acesta nu și-a declarat intenția de reorganizare;

– dreptul de administrare poate fi ridicat debitorului chiar dacă și-a declarat intenția de reorganizare printr-o cerere care justifică pierderile continue în patrimoniul debitorului;

– dacă hotărârea de deschidere a procedurii este irevocabilă, toate actele și corespondența emise de debitor, administrator sau lichidator vor cuprinde obligatoriu mențiunea "în insolvență";

– după intrarea în reorganizare judiciară sau faliment, actele și corespondența vor purta mențiunea "în reorganizare judiciară" sau, după caz "în faliment".

1.3.3. Planul de reorganizare sau lichidare

Planul de reorganizare sau de lichidare a bunurilor din patrimoniul debitorului reprezintă cadrul de desfășurare a procedurii de reorganizare judiciară, propus, aprobat și executat potrivit legii.

Conform dispozițiilor legale, pot propune un plan de reorganizare:

a) debitorul;

b) administratorul;

c) comitetul creditorilor, reprezentantul membrilor sau al asociaților/acționarilor.

Planul prevede reorganizarea și continuarea activității debitorului, sau lichidarea unor bunuri din averea acestuia. Planul este propus în 30 de zile de la data deschiderii procedurii, cu posibilitatea de a fii prelungit de judecătorul-sindic cu încă 60 de zile.

Nerespectarea termenelor duc la decăderea din drepturi a părților, mai exact dreptul de a depune un plan de reorganizare sau lichidare, deci tribunalul impune trecerea la procedura de faliment.

Planul de reorganizare prin continuarea activității, prevede majorarea capitalului social, astfel judecătorul convoacă adunarea generală extraordinară a acționarilor/asociaților, pentru a decide asupra acestei măsură.

După ce planul a fost depus, judecătorul dispune convocarea adunării creditorilor în 30 de zile, după publicare se consideră faptul că toți cei implicați au luat la cunoștință de plan. Dacă există situații în care se constată mai multe planuri, ele sunt supuse votării în aceeași ședință.

Dreptul la vot îl au doar creditorii ale căror creanțe nu sunt contestate, ei pot vota separat, pe categorii stabilite prin lege. Planul este confirmat de judecătorul sindic, doar dacă minim două din categoriile de creditori acceptă planul, atunci judecătorul-sindic poate impune debitorului unele condiții sau limitări, conform planului pentru desfășurarea activității, însă în situația în care nici un plan nu se confirmă, tribunalul dispune ca judecătorul sindic să înceapă procedura de falimentul.

1.3.4. Reorganizarea

După confirmarea planului, debitorul este obligat să îndeplinească schimbările de structură prevăzute în plan, fără a depăși termenele impuse.

Judecătorul sindic dispune ca administratorul să supravegheze activitatea debitorului până la împlinirea unei astfel de măsuri, iar în situația în care debitorul nu se conformează planului, administratorul poate solicita judecătorului aprobarea începerii procedurii de faliment. Însă dacă se constată o redresare a activității și o majorare a cuantumului sumelor datorate creditorilor, judecătorul dispune prelungirea perioadei de reorganizare pentru maxim 1 an, iar creditorii au posibilitatea de a face opoziții la fiecare 60 de zile.

Înregistrarea opozițiilor nu pot suspenda continuarea activității până când judecătorul sindic nu hotărăște asupra lor, printr-o sentință.

După deschiderea procedurii, judecătorul-sindic dispune notificarea creditorilor din lista atașată de debitor cererii sale introductive, debitorul și oficiul registrului comerțului unde acesta este înmatriculat, în vederea efectuării mențiunii.

După formularea cererii de către creditori, debitorul este obligat să depună lista creditorilor în termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii, dacă nu realizează acest lucru, judecătorul poate desemna un expert, pe cheltuiala debitorului, care are sarcina de a întocmi lista pe baza registrelor comerciale și a evidențelor contabile.

Notificarea este trimisă de administrator creditorilor menționați în lista depusă de debitor conform legii, după caz, întocmită debitorului și oficiului registrului comerțului sau registrului societăților agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea mențiunii.

Notificarea cuprinde următoarele mențiuni:

a) termenul limită de depunere și de soluționare a opozițiilor creditorilor;

b) termenul pentru înregistrarea cererii de admitere a creanțelor asupra averii debitorului și cerințele de valabilitate specifice, în maxim 60 zile de la deschiderea procedurii;

c) termenul de verificare a creanțelor, întocmire, afișare și comunicare a tabelului preliminar al creanțelor, maxim 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut;

d) termenul de definitivare a tabelului creanțelor, maxim 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut;

e) locul, data și ora primei ședințe a adunării creditorilor. Pe motive temeinice, judecătorul-sindic poate prelungii termenele. Notificarea este publicată, pe cheltuiala debitorului, într-un ziar de largă circulație.

Creanțele sunt supuse verificării în 30 de zile de la expirarea termenului legislativ pentru înregistrarea creanțelor. După verificarea creanțelor, administratorul realizează un tabel care cuprinde toate creanțele existente asupra averii debitorului, cu menționarea rangului acestora și a modului de garantare.

Tabelul creanțelor, definitivat după soluționarea contestațiilor, va fi înregistrat și afișat imediat la tribunal, iar titularii creanțelor au drept de vot la planul de reorganizare, la adunarea creditorilor și la distribuirea sumelor obținute prin vânzarea averii debitorului în caz de faliment.

La locul, data și ora menționate în notificare, creditorii, debitorii și comitetul asociaților/acționarilor, se întrunesc într-o sedință pentru a alege un comitet al creditorilor care să le reprezinte interesele în procedura de reorganizare sau faliment.

Ulterior se elaborează un raport care este înaintat judecătorului, el constituie un mijloc de orientare în măsurile impuse pentru procedura de reorganizare judiciară, respectiv procedura de faliment.

CAPITOLUL II

PROCEDURA DE FALIMENT PRIN ANALIZA RISCURILOR SPECIFICE STRATEGIEI FINANCIARE A SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

2.1. Aspecte teoretice generale specifice lichidării societăților comerciale

2.1.1. Analiza generală a falimentului ca procedeu de lichidare a firmelor

În cadrul economiei, societățile comerciale cu un curs al evoluției identic pentru majoritatea dintre ele, se înfințează continuă cu derularea activității pentru realizarea obiectului de activitate, prin consolidare și dezvoltare, și se încheie cu încetarea existenței lor.

Datorită schimbărilor produse în mediul de afaceri, au impus o adaptabilitate și flexibilitate mai mare a firmelor la condițiile pieței, societățile întâmpina situații dificile neprevăzute și depășite, ducând astfel la încetarea existenței lor, respectiv dizolvarea și lichidarea, sau mai concret falimentul acestora.

Falimentul a apărut o dată cu comerțul, conceptul de faliment reprezintă starea unui comerciant aflat în încetare de plată, constatată printr-o hotărâre judecătorească. Sintagma „a da faliment” este asociată celei „a nu reuși într-o acțiune”.

În literatura juridică, falimentul este definit prin semnificația care rezidă din caracterul de procedură de executare silită unitară, colectivă, concursuală și egalitară asupra bunurilor debitorului comun al mai multor creditori, pentru că:

– este unică și simultană pentru creanțele care grevează patrimoniul comerciantului aflat în incapacitate de plată;

– presupune apărarea comună a intereselor și drepturilor tuturor creditorilor comerciantului;

– realizează stingerea simultană a creanțelor în mod direct cu ponderea creanței pe care o deține în pasivul patrimoniului falitului.

Starea de faliment se constată după încetarea plăților de către debitor sau după intrarea în insolvență a acestuia.

Persoana falitului se numește poartă denumirea de „decoctor” ori „defraudor”, ulterior după cristalizarea instituției falimentului, termenul de „faliment” provine din latină, de la verbul „fallo-fallere” tradus prin „a lipsi, a scăpa”, în sensul că falitul „lipsește”, mai concret nu-și onorează obligațiile față de creditorii săi dar, având totodată și sensul de „a înșela” (“fallo speru” – a înșela speranța). A fost transpus în limba italiană devenind verbul „fallire”, tradus prin ”a greși, a înceta o plată, a înșela, a nu răspunde la așteptări și „fallimento”, substantivul, „failli” în franceză, „falido” în spaniolă și „failure” în engleză; vocabularul limbii engleze mai conține și „bankruptcy” care constituie procedura în sine, precum și „bankrupt”, substantiv care-l exemplifică pe cel care nu este capabil să-și plătească integral datoriile și al cărui patrimoniu este administrat și lichidat în beneficiul creditorilor săi.

Falimentul are două sensuri, primul de a înceta plățile, ce determină incipiența procedurii, și acela de eroare, greșeală și înșelăciune, ceea ce implică elementul intențional.

Falimentul a fost considerat o expresie a eșecului în afaceri, o pată aruncată pe reputația unui comerciant. Cu timpul, falimentul echivala, în limbajul uzual cu ”a da greș, a eșua, a se prăbuși, a suferi un eșec total, a se afla într-o situație dezastruoasă”.

În materia comercială, falimentul naște un fior în mediul economic, fior care prevede un cutremur. Deci prevenirea falimentului și procedura falimentului lor au impus legiuitorului o atenție specială, mai ales în această lungă și dureroasă reformă a economiei României.

Regimul juridic al reorganizării judiciare și falimentului este reglementat de Legea nr. 64/1995. Ansamblul normelor constituie dreptul comun în materia reorganizării judiciare și falimentului comercianților aflați în încetare de plată a creanțelor de natură comercială.

Legea nr. 64/1995 în cazul procedurilor de executare silită, cât și a terminologiei juridice, prezintă termenul de "reorganizare", care constituie acțiunea de a reorganiza.

Falimentul presupune organizarea legală și procedurală a apărării colective a creditorilor în fața insolvenței comerciantului, cu scopul de lichidare a firmei, distribuirea produsului lichidării în chip perfect egal între creditori și sancționarea debitorului culpabil, în vederea satisfacerii ordinei publice.

În literatura juridică, falimentul presupune procedura de executare silită, cu caracter unitar, colectiv, egalitar și consensual care vizează bunurile debitorului comun al mai multor creditori, menit să dea satisfacție intereselor fiecăruia dintre ei.

Cauzele care determină starea de faliment sunt lipsa de profesionalism, imprudențele sau greșelile de strategie comercială, abuzurile și risipa.

Practica judiciară cunoaște falimentul prin ricoș, în care singur faliment atrage jena financiară sau încetarea de plăți în serie a mai multor comercianți.

Falimentul este privit procedură colectivă care nu permite creditorului exercite dreptul de executare a creanțelor.

Instaurarea stării de faliment este cauzată în principal de lipsa de profesionalism a conducerii care a condus la apariția stării de dificultate, ce nu poate fi depășită și atrage după sine starea de faliment.

Starea de dificultate a societăților comerciale derivă din slaba capacitate a acestora de a se adapta la un mediu de afaceri turbulent, caracterizat prin: concurență crescândă, reducerea duratei de viață a produselor, apariția unor tehnologii noi de o complexitate ridicată, modificarea continuă a preferințelor și exigențelor clienților, factori care impun acțiuni concrete și viabile pentru asigurarea continuității și rentabilității activității întreprinderii.

Starea de dificultate a firmelor este legată de incapacitatea acestora de a își mai onora datoriile, fiind definită în literatura de specialitate ca fiind acea stare care conduce la imposibilitatea realizării obiectivelor de rentabilitate și lichiditate, la blocarea mecanismului de încasări și plăți.

În conformitate cu legislația românească, starea de dificultate a unei firme poate fi definită din două perspective, și anume:

a. din punct de vedere juridic starea de dificultate se instalează atunci când firma se află în încetare de plăți sau în stare de insolvabilitate și se află în reorganizare judiciară sau faliment;

b. din perspectivă economico – financiară o firmă se află în dificultate atunci când se află într-o criză financiară acută, care conduce la:

– neasigurarea profitului și a rentabilității;

– scăderea cifrei de afaceri;

– creșterea stocuri;

– insolvabilitate;

– supraîndatorare (incapacitatea de a-și onora datoriile financiare, fiscale, sociale scadente);

– scăderea fluxului de numerar;

– scăderea valorii activului net; etc.

Cauzele care duc la apariția dificultăților în activitatea unei întreprinderi derivă, în principal, din proasta coordonare și conducere a activității, ca urmare a unei management defectuos, a lipsei sau interpretării eronate a unor documente de informare financiară și previzionale.

Starea de dificultate poate fi prevenită pe baza unor analize minuțioase care vizează investigarea firmei cu ajutorul unor metode și tehnici specifice, aplicate pentru identificarea principalelor puncte forte și slabe și pentru formularea unor recomandări strategice și tactice în vederea diminuării sau eliminării deficiențelor. În acest sens, se pot aplica o serie de modele de analiză diagnostic, care oferă o imagine de ansamblu asupra situației economico-financiare a unei firme, sau prin calcularea unor indicatori care analizează riscurile la care este supusă o întreprindere, respectiv: riscul de exploatare, riscul financiar, riscul de faliment, solvabilitatea și lichiditatea unei firme.

Judecătorul sindic dispune, prin încheierea de intrare în faliment, măsurile:

– ridicarea dreptului de administrare al debitorului;

– desemnarea lichidatorului cu scopul de a realiza operațiile de lichidare, stabilindu-se atribuțiile și remunerarea acestuia.

Principalele atribuții ale lichidatorilor, sunt:

– examinarea activității debitorului în raport cu situația de fapt și întocmirea unui raport asupra cauzelor care au dus la încetarea de plăți, cu menționarea persoanelor responsabile, și prezentarea lui judecătorului sindic;

– conducerea în totalitate sau parțial a activității debitorului;

– introducerea de acțiuni împotriva unor acte frauduloase sau a unor operațiuni comerciale încheiate de debitor în dauna creditorilor;

– aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor și conservarea lor;

– menținerea sau denunțarea unor contracte încheiate de debitor;

– examinarea creanțelor și formularea de eventuale obiecții la acestea;

– urmărirea încasării creanțelor rezultate din transferuri de bunuri sau sume de bani înaintea deschiderii procedurii;

– evidențierea plăților pe seama debitorului și consemnarea lor în contul averii debitorului;

– vânzarea bunurilor din averea debitorului;

– încheierea de tranzacții, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunțarea la garanții reale cu aprobarea judecătorului sindic;

– sesizarea judecătorului sindic cu orice problemă care cere o soluționare a acestuia;

– alte atribuții stabilite de judecătorul sindic.

– stabilirea termenului de predare a gestiunii averii de la debitor către lichidator împreună cu lista actelor și operațiunilor efectuate după deschiderea procedurii;

– întocmirea și predarea lichidatorului a listei creditorilor, care cuprind numele și adresele creditorilor, valoarea creanțelor acestora al data intrării în faliment, cu indicarea celor născute după deschiderea procedurii;

– notificarea intrării în faliment, care va cuprinde: termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanțelor, în vederea stabilirii tabelului suplimentar al creanțelor;

– termenul de verificare a creanțelor, de întocmire, afișare și comunicare a tabelului preliminar al acestora;

– termenul de depunere la tribunal a contestațiilor;

– termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanțelor și de întocmire a celui definitiv consolidat, care cuprinde totalitatea creanțelor admise împotriva averii debitorului.

2.1.2. Dizolvarea – etapă premergătoare celei de lichidare

Aspecte generale specifice etapei de dizolvare

Pe parcursul desfășurării activității lor, firmele pot întâmpina evenimente neprăvăzute care provoacă încetarea existenței acestora.

Desființarea unei societăți comerciale se realizează din punct de vedere juridic prin declanșarea procedurii de dizolvare, iar din punct de vedere faptic prin începerea proceduri de lichidare.

În doctrina juridică și în normele juridice se utilizează pentru descrierea procedurii de reorganizare judiciară și lichidare judiciară termenul de procedură de insolvență sau cel de reorganizare judiciară și faliment, care se referă la acea stare în care se găsește o societate la un moment dat.

Insolvența presupune starea patrimoniului debitorului caracterizată prin incapacitatea de plată a datoriilor cu sumele de bani disponibile, iar falimentul constituie situația de insolvabilitate a firmei, declarată de o instanță judecătorească, ce are nu se poate remedia prin reorganizare judiciară.

Legislația românească nu definește noțiunile de dizolvare și lichidare, însă dizolvarea reprezintă modalitatea juridică de încetare a existenței unei societăți, marcând trecerea societății în faza de lichidare, perioadă în care deține personalitate juridică limitată la operațiunile necesare efectuării lichidării.

În procesul de încetare a personalității juridice a unei societăți comerciale dizolvarea și lichidarea reprezintă două etape obligatorii, excepție sunt cazurile în care societatea este supusă procedurilor de fuziune sau divizare totală, când dizolvarea se face fără lichidare prin încorporarea patrimoniului în noua societate.

În cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cele cu răspundere limitată cele două faze, dizolvarea și lichidarea, pot fi cumulate.

Deci dizolvarea reprezintă este procedura care conduce la desființarea juridică a societății, la încetarea existenței și radierea acesteia din Registrul comerțului. Dizolvarea este etapa premergătoare lichidării, având ca efect deschiderea procedurii de lichidare.

Dizolvarea judiciară, reglementată de Legea 64/1995 se aplică societăților comerciale, organizațiilor cooperatiste, persoanelor juridice aflate în insolvență, caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, cărora li se instituie o procedură specială privind reorganizarea firmei și a activității ei, lichidarea unor bunuri până la acoperirea datoriilor, fie lichidarea judiciară (falimentul).

Lichidarea unei societăți comerciale presupune ansamblul de operații potrivit cărora, după realizarea dizolvării, are loc transformarea averii debitorului în bani, plata creditorilor, partajul activului net rămas între asociați/acționari și desființarea de fapt a societății.

Cauzele dizolvării societăților comerciale

O firmă societate poate ajunge să-și activitatea din multiple cauze, care au caracter general, comun sau pot fi specifice unor forme de societăți.

A. Cauze generale de dizolvare

Conform Legii 31/1990, o societate comercială se dizolvă ca urmare a:

– trecerii timpului stabilit pentru durata societății;

– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății sau realizarea acestuia;

– declararea nulității societății;

– hotărârea adunării generale;

– hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat pentru motive temeinice;

– falimentul societății;

– alte cauze prevăzute de lege sau în actul constitutiv.

În funcție de aceste cauze, comune, dizolvarea firmei poate fi clasificată astfel:

– dizolvare voluntară, decizia este luată prin hotărârea adunării generale a asociaților/acționarilor sau din imposibilitatea realizării obiectului de activitate;

– dizolvare de drept, are în vedere realizarea condițiilor care conduc la dizolvarea societății, fără a fi nevoie manifestarea voinței asociaților/acționarilor sau intervenția unei instanțe, înscrierea în Registrul comerțului și publicarea în Monitorul Oficial;

– dizolvarea judiciară (forțată), în momentul declarării nulității societății sau pronunțării prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat pentru motive temeinice, care împiedică funcționarea societății, precum neînțelegerile grave apărute între asociați.

B. Cauze specifice de dizolvare:

Pe lângă cauzele generale, sunt stipulate o serie de cauze specifice, precum:

1. Societățile pe acțiuni se dizolvă dacă:

– se constată pierderea unei jumătăți din capitalul social;

– capitalul social se reduce sub minimul legal de 2.500 lei;

– numărul de acționari scade sub minimul legal (5 acționari), ca urmare a: decesului unuia și nu au moștenitori sau aceștia acceptă continuarea activității societății;

– retragerea unuia sau mai multor acționari;

– reducerea capitalului social prin scăderea numărului de acțiuni;

– anularea acțiunilor neachitate în termen de un an de la data subscrierii;

– cesiunea tuturor acțiunilor deținute de unul sau mai mulți acționari către ceilalți.

Societățile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă ca urmare a: falimentului; incapacității; excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociați, dacă aceste cauze conduc la reducerea numărului de asociați la unul singur.

C. Alte cauze ale dizolvării:

Tribunalul poate dispune dizolvarea unei societăți la cererea Camerei de comerț și industrie teritorială sau a oricărei persoane interesate, în cazul în care:

– societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;

– societatea nu a depus, trei ani consecutivi, situațiile financiare anuale sau alte acte;

– societatea și-a încetat activitatea sau nu are sediul cunoscut ori asociații au dispărut sau nu au domiciliul ori reședința cunoscută.

Excepție de la ultima cauză, fac situațiile în care societatea a fost în inactivitate temporară, de cel mult trei ani, anunțată organelor fiscale și înscrisă în Registrul comerțului.

Dovada stării întreprinderii se face prin extrasul de registru, emis de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă tribunal.

2.1.3 Reorganizarea societăților comerciale aflate în dificultate

Odată constatată starea de dificultate a unei societăți, ea este supusă unor analize detaliate prin care va urmări stabilirea unor concluzii, pe baza situației economice și financiare ale societății, cu privire la situația de fapt a acesteia, respectiv dacă societatea se poate redresa, dacă datoriile ei pot fi achitate, caz în care va fi depus la tribunal un plan de reorganizare judiciară, sau nu se poate redresa și intră în lichidare judiciară.

Redresarea debitorului comerciant persoană juridică sau persoană fizică, desemnează un ansamblu de măsuri și operațiuni care asigură supraviețuirea debitorului în viața comercială, să propulseze activitatea sa economică și să-i permită relansarea.

Procedura reorganizării judiciare este succint reglementată comparativ cu restructurarea societăților cu capital de stat și regiilor autonome, pentru care actele normative prevăd măsuri concrete, de exemplu acordarea de credite în condiții avantajoase, amânarea și reducerea datoriilor față de stat.

În sensul larg al noțiunii, reorganizarea se poate realiza în două moduri:

– prin reorganizarea firmelor și continuarea activității conform noi structurii și cu noile obiective;

– prin lichidarea unei părți din activul firmei, în măsura necesară acoperirii pasivului;

În sens restrâns termenului de reorganizare se referă strict la redresarea pe bază de plan, plan care se referă la întreaga activitate a debitorului.

Reorganizarea prin continuarea activității presupune restructurarea firmei sub aspect organizatoric, funcțional, managerial, financiar și continuarea activității acesteia în noul cadru în vederea realizării obiectivelor proiectate: menținerea debitorului în viața comercială, rentabilizarea acestuia și plata pasivului.

Reorganizarea prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului presupune vânzarea firmei în totalitate sau a unor părți din acestea în bloc, ca un ansamblu în stare de funcționare, sau individual, în măsura necesară acoperirii pasivului, urmărindu-se pe cât posibil menținerea unei părți din activitate.

La baza reorganizării judiciare stă planul de reorganizare confirmat de tribunal, în urma acceptării lui de către majoritatea creditorilor.

Planul de reorganizare, acceptat de creditori și confirmat de tribunal, este un contract între debitorul aflat în încetare de plăți și creditorii săi anteriori deschiderii procedurii de executare silită, conform căruia urmează să facă plata pasivului la termenele și în proporțiile cuvenite, în condițiile continuării activității de către debitor. Presupune un contract de sine stătător, cu caractere și efecte specifice, care imprimă procedurii de reorganizare judiciară un caracter contractual, reorganizarea nefiind concepută în afara planului.

Reorganizarea judiciară presupune implementarea unor schimbări în structura organizatorică a debitorului, care să asigure restructurarea activității și continuitatea acesteia, total sau parțial. Aceste schimbări ale structurii organizatorice sunt stipulate în planul de reorganizare și sunt obligatorii, nerealizarea lor fiind sancționată cu încetarea activității și începerea procedurii lichidării judiciare.

Se poate aprecia că reorganizarea judiciară are o triplă natură juridică:

– contractuală, are la bază un plan de reorganizare cu caracter contractual;

– instituțională, privește nevoia și obligativitatea schimbărilor structurale în activitatea debitorului;

– judiciară, se realizează sub controlul permanent al justiției în toate fazele procedurii, mai exact de la faza de propunere, votare și confirmare a planului, până la faza de reorganizare propriu-zisă.

Posibilitatea de a alege între reorganizare și faliment este bazată pe ideea că debitorul cunoaște cel mai bine șansele reale de redresare a afacerii sale.

Procedurii de lichidare judiciare îi sunt atribuite o serie de funcții complexe, precum:

– eliminarea, pedepsirea și obligarea la despăgubiri a comercianților și a managerilor necinstiți;

– plata creditorilor pe o bază colectivă și echitabilă;

– redresarea comerciantului în dificultate.

Odată încheiată dispoziția de intrare în faliment a debitorului și desemnat lichidatorul, cu îndeplinirea măsurilor, se va proceda la lichidarea averii debitorului. Însă, înainte este necesară parcurgerea unor etape în vederea stabilirii concrete a averii debitorului și a ansamblului de datorii sociale ale acestuia.

Legislația definește averea debitorului ca fiind totalitatea bunurilor și drepturilor patrimoniale ale acestuia, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii de lichidare.

La intrarea în lichidarea judiciară, lichidatorul are obligația de a sigila și inventaria bunurile debitorului, precum și de a asigura măsurile corespunzătoare pentru conservarea acestora.

Sigilarea bunurilor reprezintă măsura cu caracter preventiv și conservator, necesară evitării diminuării averii debitorului de către acesta, este supusă acesteia bunurile mobile și imobile ale debitorului.

Sigilarea nu este obligatorie dacă inventarierea bunurilor este realizată de lichidator într-o singură zi. Ca o concluzie generală, se poate afirma faptul că judecătorul poate obliga membrii organelor de conducere să suporte personal o parte din pasivul societății care nu poate fi acoperit din lichidarea averii debitorului.

În situații dificile, reorganizările pot ocaziona negocieri complicate, în încercarea de a menține compania în viață, prin schimbarea structurii capitalului și prin modificarea structurii activelor, fapt care reduce cheltuielile cu dobânda și plățile datoriilor.

O reorganizare necesită reducerea unor pretenții, și trebuie îndeplinite două condiții:

– reducerea trebuie să fie corectă pentru toate părțile;

– este necesară o probabilitate rezonabilă de reușită a reabilitării și a unei activități viitoare profitabile. Deși în anumite situații, o reorganizare voluntară este mai ieftină, există cazuri în care este impusă procedura legală.

O propunere de reorganizare este o formă de prelungire sau acord de reducere a obligațiilor firmei și are următoarele caracteristici similare acelora din cadrul unei reorganizării voluntare:

1. Firma este insolvabilă deoarece fie este incapabilă să îndeplinească obligațiile de plată când devin scadente, fie pretențiile asupra firmei depășesc valoarea activelor. De aceea, trebuie făcute anumite modificări în natura sau totalul obligațiilor firmei prin formularea unei reduceri de condiții sau sume. Această procedură se poate baza pe descreșterea cheltuielilor fixe sau pe convertirea datoriilor pe termen scurt în datorii pe termen lung.

2. Pentru reabilitarea fondului de rulment și a proprietăților este necesară colectarea de noi fonduri.

3. Trebuie eliminate cauzele manageriale și operaționale ale dificultăților.

Comunicarea de către debitorul falit sau insolvabil a intenției de a înainta o propunere de reorganizare blochează posibilitățile creditorilor de a solicita o execuție silită în timpul perioadei de pregătire a propunerii. Comunicarea de intenție poate fi o reacție la comunicarea de către creditorii garanți a cererii de a intra în posesia garanției la împrumut sau poate fi o acțiune preemptivă a debitorului.

2.2. Riscurile de plată ale firmei

Lichiditatea financiară reprezintă o componentă a diagnosticului financiar al unei întreprinderi, alături de îndatorarea financiară și rentabilitate. Aprecierea lichidității globale pe bază de bilanț se face prin fondul de rulment și diverși coeficienți de îndatorare.

Lichiditatea financiară constituie capacitatea firmelor de a transforma în bani activele personale, mai exact mobilizarea activele prin transformarea lor în bani, în scopul asigurării unui circuit normal al fondurilor și realizarea unei activități eficiente.

Lichiditatea presupune o caracteristică a activelor nemonetare, care prin vânzare să se poată transforma în bani. Ea poate fi constatată indirect, pe baza unor indicatori, precum:

– mărimea pieței – direct proporțional, mai exact o piață mare deține o influență pozitivă asupra lichidității;

– termenul de mobilizare – invers proporțional, dacă termenul este mai lung, atunci lichiditatea este mai mică;

– modul de circulație a activelor – prin vânzare/cumpărare, gir, cesiune etc.

Firma nu este interesată să mențină toate activele sale sub forma banilor în casă sau în cont, deoarece aceasta nu-i oferă o rentabilitate corespunzătoare, pentru ea important este ca activele să dețină o lichiditate secundară, în special mărfurile și produsele care pot fi vândute, deoarece prin preț se obține beneficul optim.

Raportul poate căpăta valori care să oscileze între zero și unu: are valoarea zero, când toate activele sunt capital bănesc și valoare unu, când toate active le sunt bani lichizi.

Testarea gradului de lichiditate financiară a firmei se efectuează de bănci, în momentul în care se decide asupra creditelor care pot fi acordate acestuia.

Procedurile de faliment încep în momentul în care un debitor este incapabil să îndeplinească, sau se constată incapacitatea de îndeplinire, la timp a obligațiilor de plată către creditori. Atunci se constată următoarele probleme specifice incapacității de plată:

1. Incapacitatea de îndeplinire a obligațiilor de plată a datoriilor, în timp util, presupune o problemă temporară de flux de numerar (insolvabilitate tehnică) sau o problemă permanentă cauzată de declinul valorii activelor și capacității de generare de profituri a firmei față de obligațiile datorate (insolvabilitate în faliment).

2. Dacă este temporară, atunci firma poate să se refacă. Însă dacă valorile pe termen lung ale activelor au scăzut cu adevărat, atunci au avut loc pierderi economice.

3. Este compania în situația de a "valora mai mult moartă decât în viață" – adică firma deține o valoare mai mare dacă este menținută și continuată activitatea.

Conform doctrinei priorității absolute, dacă legislația nu prevede clauze specifice care să ușureze reorganizarea și continuarea activității, lichidările permit creditorilor să recupereze banii, însă uneori pe cheltuiala creditorilor secundari și acționari lor. În doctrina priorității relative, se cere creditorilor prioritari să aștepte plata, pentru majorarea șanselor de a asigurare a sumelor creditorilor secundari și acționari lor.

În activitatea practică, majoritatea firmelor se confruntă cu dificultăți de plată, care pot fi temporare sau ocazionale, cât și permanente. Orice activitate desfășurată de o societate implică un risc mai mare sau mai mic, ea oferă posibilitatea apariției falimentului în funcție de mărimea riscului care apare, rezultă legătura strânsă care există între risc și faliment.

Analistul trebuie să țină cont de mărimea riscului de faliment și determinarea lui în estimările viitoare, deoarece trebuie să sesizeze dacă sub masca unor rezultate curente favorabile este ascuns un risc viitor mare, deci este necesar constatarea și prevederea riscului.

În literatura străină s-au determinat unele metode de diagnosticări și analiză a riscului de faliment:

– analiza statică pe baza bilanțului patrimonial;

– analiza funcțională pe baza bilanțului funcțional,

– analiza dinamică,

– analiza strategică,

– analiza scorurilor și altele.

Cercetarea riscului de faliment prin metode clasice și cele redate anterior, permite evidențierea performanțelor trecute ale agentului economic, informând asupra viitorului acestuia și fără oferă posibilitatea evaluării globale a riscului de faliment.

Potrivit cercetărilor din domeniu, rezultatele financiare suportă o degradare rapidă în timp, deoarece apare nevoie de informații sigure și precise cu privire la viitor și la riscul de faliment al firmei. Cercetătorii și organismele financiare internaționale și-au orientat atenția spre elaborarea unei metode de predicție a riscului de faliment.

Întreprinderea se poate confrunta cu dificultăți de plată care pot fi ocazionale sau temporare cât și permanente, ultimele reflectă o fragilitate financiară cu influență asupra solvabilității, care este condiția financiară de supraviețuire a agentului economic.

Realizarea analizei riscului de faliment se poate face prin metode: patrimoniale, statistice și bancare.

În concluzie analiza riscului de faliment și predicția falimentului utilizează alături de metode și tehnici tradiționale, o tehnică statistică pentru transformarea informațiilor într-un scor capabil să prezică succesul sau insuccesul unei afaceri.

2.3. Aplicarea procedurii de faliment și efectele acestuia

Regimul falimentar și procedura de insolvență

În absența unei legislații privind falimentul, creditorul în situația unui împrumut garantat, poate dispune executarea silită a activelor care servesc drept colateral pentru împrumut, însă în situația unui împrumut fără garanții, se poate adresa instanțelor de judecată pentru obținerea vânzării parțiale sau totale a activelor debitorului.

Regimul falimentului și legislația nu sunt universale, însă scopurile falimentului sunt relativ universale.

Banca Mondială, în inițiativelor sale de a dezvolta cooperarea internațională în domeniul insolvenței, a sugerat o serie de principii și recomandări, mai exact trei scopuri fundamentale pe care le are falimentul.

Procedura insolvenței se aplică societăților care nu pot achita datoriile comerciale. Insolvența este evidentă în momentul în care societatea, numită debitor, nu a plătit, datoria față de creditorii săi.

Tipurile de proceduri ce pot fi utilizate sunt:

– procedura generală, debitor după o perioadă intră în procedura de reorganizare judiciară și apoi în procedura de faliment;

– procedura simplificată prin care debitorul intră direct în procedura falimentului.

Reglementările legale privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului sunt prevăzute de Legea privind procedura insolvenței. Iar organele responsabile pentru aplicarea procedurii de insolvență sunt următoarele:

– Instanțele judecătorești;

– Judecătorul-sindic;

– Administratorul judiciar

– Lichidatorul.

Întreprinzătorii care au trecut prin starea de faliment nu trebuie să-și piardă încrederea în capacitatea lor de a începe o nouă afacere. Procedura falimentului este închisă prin sentință judecătorească, ulterior notificată de către judecătorul-sindic direcției teritoriale a finanțelor publice și Oficiului Național al Registrului Comerțului (ONRC).

Oficiul Național al Registrului Comerțului publică electronic articolelor din Buletinul procedurilor de Insolvență, având drept scop publicarea citațiilor, convocărilor și notificărilor emise de instanțe în cursul procedurilor de insolvență.

Legislația falimentul nu funcționează însă de sine stătător. Un sistem juridic corupt sau ineficient poate transforma cele mai bune legi în unele mortale, Westbrook menționează unele aspecte conexe relevante pentru eficiența falimentului.

În primul rând, trebuie să existe instituții puternice, funcționale. Legislația falimentului din țările cu economie de piață consolidată, nu s-a orientat către reforma instituțională și capacitatea administrativă, astfel aplicarea legislației necesită instituții puternice, independente.

În al doilea rând, legislația privind colectarea datoriilor, prudențialitatea bancară și impozitarea trebuie să fie congruente cu legislația privind falimentul. În special, un sistem eficient de colectare a datoriilor maximizează eficiența falimentului.

Falimentul sistemic

Legislația falimentului care urmărește să reglementeze situația unor firme individuale, nu are posibilitatea de a acționa eficient, chiar dacă o parte a economie se confruntă cu dificultăți financiare majore.

Distincția între falimentul individual și falimentul sistemic are în vedere:

– Când o singură firmă dă faliment, se consideră că aceea a făcut o greșeală pe care alte firme nu au făcut-o, iar în momentul în care nu-și mai pot onora datoriile, greșeala nu mai este individuală, ci ține de sistem.

– Când o singură firmă dă faliment, există o ofertă vastă de alte echipe manageriale. Când unele firme din economie sunt în pragul falimentului, devine imposibil să înlocuiești toate echipele manageriale.

– Când există o criză financiară în sistem, este greu de stabilit valoarea netă a unei firme, ca și evaluarea multora dintre creanțele financiare, deoarece unele active ale întreprinderii aflată în faliment pot fi creanțe asupra altor firme care sunt și ele în faliment declarat sau în imposibilitatea de a le onora.

Falimentului sistemic este important deoarece consecințele sale macroeconomice sunt: șomajul în masă, problemele fluxurilor financiare pentru sistemul bancar, cercul vicios de restrângere a producției și încetinirea creșterii economice sau accelerarea recesiunii.

Eficiența sistemului juridic și a administratorilor desemnați este redusă în cazul unui faliment sistemic. Un loc special în falimentele sistemice, îl constituie firmele de stat care se confruntă cu dificultăți financiare.

Noțiunea de faliment sistemic s-a dezvoltat în jurul marilor crize financiare, acesta contribuie la descrierea situației țărilor în tranziție din Europa Centrală și de Est, care au pornit pe drumul transformărilor economice cu o moștenire dificilă.

Cadrul legislativ românesc

Legislația românească impusă falimentului s-a modificat periodic din anul 1989. La momentul actual, legislația este dată de Legea nr. 64/1995, din care cele mai importante sunt Legea nr. 99/1999, Legea nr. 82/2003 de aprobare a O.G. 38/2002 și Legea 149/2004. Însă ultima modificare legislativă este Legea nr. 149/2004 care s-a aplicat din data de 12 mai 2004.

Aceste dezbateri specifice legislației referitoare la faliment sunt corelate cu negocierile din Uniunea Europeană, printre care:

– Libera circulație a serviciilor;

– Politica de concurență;

– Dreptul societăților comerciale.

În concluzie dacă se urmărește evoluția legislativă a insolvenței și falimentului în România, se are în vedere:

– cadrul legal de până în anul 2002, dat de vechiul text al Legii nr. 64/1995, consolidat și republicat în anul 1999, după adoptarea Legii nr. 99/1999;

– cadrul legal din perioada 2002 – 2004, ce conține modificările aduse în 2002/2003 de O.G. nr. 38/2002 (adoptată prin Legea nr. 82/2003);

– cadrul legal, definit prin modificările aduse de Legea nr. 149/2004.

– cadrul legal, definit prin Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolvenței;

– cadrul legal impus de O.G. nr. 173 din 19 noiembrie 2008;

– cadrul legal actual definit prin Legea nr.169 din 14 iulie 2010.

Metodologia de analiză a legislației din domeniul falimentul nu este unitară, însă se regăsesc, în rândul specialiștilor din domeniul insolvenței, anumite arii de cercetare comune, care au generat importante repere de investigare a eficienței unui cadru legal specific.

În momentul în care se trece la analiza legislației privind falimentul românesc, se constată că nu se poate analiza fără identificarea scopului acestei legislații din punct de vedere al politicilor publice.

În anul 2003, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare identifică trei scopuri specifice legislației referitoare la faliment:

1. Politica noului start – permite întreprinzătorului falimentar, cu trăsături oneste, redemararea afacerii sale. Întreprinzătorul este scutit de datoriile și obligațiile cumulate pe parcursul afacerii, datorate ghinionului personal;

2. Politica echității – promovează distribuirea echitabilă a averii debitorului falimentar între creditorii cu același nivel;

3. Politica de salvare – impune restructurarea și reabilitarea unei firme pentru a păstra locurile de muncă, a plăti creditorii, a aduce profit și a crea valoare;

Legislația din România asigură cadrul necesar pentru îndeplinirea scopurilor de politică economică enumerate anterior, însă experiența acumulară demonstrează că practica falimentului în România s-a concentrat pe politica de salvare, mai ales în analiza evoluției soarta firmelor de stat intrate în insolvență.

Un alt aspect important face referire la detalierea procedurilor specifice cadrului legal. Astfel se impune dezbaterea procedurii de inițiere sau de deschidere a falimentului.

În opinia specialistul Țăndăreanu N., natura juridică a planului este analizată ca un “contract de sine stătător cu caracterele și efectele specifice” deoarece toți creditorii acceptă planul.

Conform literaturii de specialitate planul este un act juridic, impune aplicarea principiilor aplicabile actelor juridice, deși la finalizarea planului participă debitorul și creditorii, însă din perspectiva numărului de părți, planul este un act juridic multilateral. Astfel s-a ajuns la concluzia că planul de reorganizare este un act juridic multilateral cu o natură complexă și convențională, care s-a finalizat între creditor și debitor, jurisdicțională și legală.

În final, în literatura de specialitate din domeniu, a apărut o altă opiniei, mult mai apropiată de considerentele românești, astfel conform specialiștilor Adam I. și Savu C. N. se constată faptul că planul deține o trăsătură juridică a unui act de procedură specific procedurii reorganizării judiciare, însă dacă nu este propus în interiorul termenelor conduce la scăderea din dreptul de depunere a planului.

Procedura de reorganizare sau faliment a firmelor românești, începe printr-o cerere adresată de comerciantul aflat în insolvență, fie de către creditori, în următoarele condiții:

– creditorii nu au fost plătiți de minim 30 zile;

– datoriile comerciantului provenite din raporturi de muncă sau civile depășesc cuantumul unor șase salarii medii pe economie, stabilite conform legislației;

– datoriile comerciantului cumulate din raporturile comerciale depășesc suma de 3000 euro.

În legislația românească nu se impune există prevederi legale care să declanșeze automat falimentul, cum există sau au existat în alte țări europene.

În România procedura începe doar pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor sau de către creditori.

Un alt aspect important al analizei legislației insolvenței și falimentului presupune procesul de lichidare și de reorganizare judiciară, poate avea ca fundament priorități de politică economică diferite, cu toate acestea important este să se asigure echilibrul între protecția intereselor creditorilor și încurajarea reorganizării eficientă pentru angajați.

Legislația europeană și națională impune modificarea legii falimentului pentru încurajarea procesului de reorganizare judiciară, însă în România, modificările conduc la încurajarea creditorilor, deoarece practica reorganizării judiciare nu reprezenta o soluție de succes în multe situații, fiind un stâlp în calea spre piață, defavorizând creditorii și finalizând reformele structurale.

Potrivit celor menționate este important să reamintim faptul că prin lichidare, se înlătură de pe piață comercianții necompetitivi, care datorită propriilor inițiative sau anumitor împrejurări nu duc la bun sfârșit activitatea.

Rolul lichidării trebuie înțeles și delimitat corect, de absolut orice conotații negative atribuite societății românești.

În analiza domeniului insolvenței și al falimentului din România se impune obligativitatea investigării comportamentului statului în calitate de acționar și/sau creditor.

În economia românească, care este o economie în tranziție, participațiile și creanțele statului sunt legate de procesul de privatizare și de restructurare a firmelor publice.

Pentru evitarea falimentului, prin metoda de menținere artificială a firmelor în mediul de afaceri, se constituie rezultatul unei politici de constrângeri bugetare extrem de slabe care au condus la lipsa disciplină fiscală în România.

Deci, în momentul în care conducerea țării decide să salveze o firmă de la faliment, fără o motivare bazată pe argumente economice solide și fără o procedură transparentă care să poată fii aplicată tuturor cazurilor similare.

Se impune astfel o selecție arbitrară, deoarece pentru a alege întreprinderile care vor fi salvate, se impune o logică de la o situație la alta și nu aplicarea unor obiective generale ale politicii economice, deoarece practica este mult mai importanta decât teoria generală.

Din moment ce legea consideră că orice modalitatea de aplicare a procedurii, aceasta constituie un mijloc de atingerea a scopului propus, deci este de la sine înțeles că nu se poate accepta ideea că redresarea insolvabilității este prioritară satisfacerii creanțelor creditorilor firmei.

În concluzie legislația privind falimentul nu face diferența între creditorii privați români și statul în calitate de creditor.

Falimentul reprezintă procedura colectivă, care deține un arbitru, denumit și judecătorul sindic, cu scopul de a urmării fiecare creditor, după creanțele pe care le are. Iar în situațiile în care acești creditorii sunt și statul, acesta își creează un regim privilegiat, protejându-se față de ceilalți. Însă un aspect important în discuțiile din domeniul falimentar specific românesc, constituie situația firmelor din sectorul public care se constată a fi nerentabile și intră în insolvență.

În final, procedura planului presupune asigurarea protecției echitabile a creditorului și oferirea posibilității practice pentru redresarea debitorului în situațiile în care interesele creditorilor și necesitățile sociale sunt eficiente prin menținerea în funcțiune a debitorului onest, decât prin lichidarea lui, deci pentru acordarea acestuia posibilității unui nou start economic după eșecul financiar suferit.

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ PRIVIND ANALIZA PROCEDURII DE FALIMENT PRIN PRELUAREA BUNURILOR SOCIETĂȚII COMERCIALE FALITE ÎN CONTUL CREANȚEI

3.1. Istoricul firmei Flanco

Compania Flanco Internațional este lider pe piața din România în domeniul distribuției produselor electronice și electrocasnice, având o cifră de afaceri de 120 milioane euro și o rețea națională de peste 73 de magazine specializate.

S-a înființat în anul 1992, moment în care s-a deschis și primul magazin. La început firma Flanco a fost implicată în activitățile de import-export în domeniul electronicelor și mobilei. Ulterior în anul 1994 firma Flanco s-a făcut pionerat în creditul de consum, prin inițierea primului program de vânzare în rate.

În intervalul 1998 – 2002, Flanco a introdus pe piață economică românească un sistem de creditare, care nu impune avans și a cărei perioadă de rambursare se poate întinde pe circa 36 de rate egale. Acesta reprezintă un program de fidelitate pentru clienții săi, garanția extinsă și alte servicii de valoare adăugată.

În perioada 1997 – 1999, capitalul companiei Flanco s-a majorat considerabil, prin faptul că s-au atras cele mai active fonduri de investiții de pe piața românească, Oresa Ventures (Suedia) și Danube Fund (Grecia).

Rețeaua de magazine Flanco s-a extins de la un număr de 10, la aproximativ 40 la finele anului 1997, până la 50 în anul 1999 și la peste 73 la momentul actual.

În ultima perioadă, firma Flanco a evoluat permanent, astfel s-a dezvoltat activitatea de vânzări prin procedura ratelor și au sporit eforturile de marketing care s-au orientat spre comunicarea eficientă a ofertei Flanco.

Flanco este un factor important în industria de profil, deoarece a construit o rețea de magazine care a rezistat de-a lungul timpului, și-a îmbunătățit permanent oferta și selecția de produse și servicii și a implementat modalități moderne de atragere a clientelei, deoarece a fost primul întreprinzător a cărui management a avut o viziune distinctă.

În anul 2003, Flanco a lansat în premieră pe piața distribuției de produse electronice și electrocasnice din România, o campanie largă de repoziționare a mărcii sale, care s-a prezentat sub sloganul "Foarte deschis", Flanco a adoptat o nouă identitate vizuală.

Studiile din domeniu au reliefat și subliniat importanța strategică impusă de managementul din cadrul Flanco, deoarece a reușit să transforme într-o marcă națională de prestigiu, iar dincolo de expansiunea teritorială și consistența comunicării, a fost valoarea oferită clienților săi în mod permanent.

Campania de imagine Flanco pune în evidență valorile mărcii – spiritul antreprenorial, atitudinea de lider, inovația, spiritul de echipă și popularitatea, fiind susținută de o nouă siglă și un nou slogan.

Principalele mărci comercializate de Flanco, în calitate de partener autorizat, sunt: Akai, Arctic, Ardo, Ariston, Beko, Bosch-Siemens, Braun, Candy, Electrolux, E-boda, Franke, Fourlis, Galanz, Gorenje, Ignis, Indesit, JVC, LG, Magister, Midea, Moulinex, Panasonic, Philips, Polar, Revlon, Roadstar, Rowenta, Samsung, Sharp, Sony, Tefal, Veryo, Vortex, Whirlpool și Zanussi.

Pe lângă varietatea de produse, Flanco oferă clienților și consultanță în alegerea celor mai bune produs, dar și sisteme de vânzări în rate eficiente și accesibile, asigurând variate servicii post-vânzare, cum sunt transportul și instalarea gratuită.

Încă de la înființare politica Societății a fost una de expansiune și dezvoltare continuă a spațiilor de vânzare, rețeaua de Retail fiind de altfel esența existenței si funcționarii Societății.

Începând cu 2006, elementul central al preocupărilor companiei devine Retailul pe suprafață mare, bazat pe o varietate de produse și pe un pachet complex de soluții, care adaugă valoare experienței de cumpărare.

În același timp, viziunea privind dezvoltarea magazinelor ca locații de tip destinație, mai curând decât de proximitate, este de asemenea în concordanță cu cele mai noi trenduri la nivel internațional, în domeniul retailului electronic.

Astfel, Societatea s-a extins masiv în teritoriu, politica de extindere vizând în general închirierea unor spații de dimensiuni peste medii situate în cele mai bune locații.

Conceptul care stă la baza magazinelor Flanco World implică suprafețe mari de vânzare (1.000 – 2.500 m²), care oferă o experiență de shopping unică, datorată varietății de produse disponibile la raft, precum și serviciilor pre- și post-vânzare.

Societatea a fost achiziționat în luna mai 2006, după efectuarea unei analize detaliate a pieței adresate și a evoluției sale, de către Flamingo International S.A, persoană juridică română, cotată la Bursa de Valori București, societatea devenind astfel membră a grupului Flamingo.

Achiziția firmei de către compania Flamingo International S.A. a adus o serie de modificări în activitatea acesteia, fiind o perioadă de consolidare și restructurare pentru întreg grup. Reorganizarea mixului de produse, reajustarea proceselor, optimizarea portofoliului de produse sau migrarea către produsele IT au fost măsuri care au menținut nivelul de competitivitate.

Din iunie 2007, societatea a început să fie profitabilă, noua s-a orientat pe dezvoltarea activității de retail pe suprafețe mari. Deși la începutul anului 2008 s-a dezvoltat considerabil, după 6 luni criza financiară mondială precum și noile reglementări BNR au influențat piața de IT și electronice.

Societatea a în anul 2009 a continuat trend-ul descendent început în a doua parte a anului 2008, piața a înregistrat o scădere de peste 40% comparativ cu aceeași perioadă a anului anterior.

În data de 10 decembrie 2009 compania a solicitat intrarea în procedură de insolvență pentru a-și proteja activele de eventuale executări silite și pentru a-și reorganiza activitatea în vederea continuării activității și achitării datoriilor înregistrate față de creditori.

Reglementările au susținut demersurile și obiectivelor societății de a realiza un plan de reorganizare viabil care să permită achitarea datoriilor înregistrate față de creditori, de a-și continua activitatea și de a depune toate eforturile pentru obținerea rezultatelor financiare favorabile în următoarea perioadă de reorganizare.

Rețeaua de magazine Flanco a parcurs mai multe etape în perioada 2006 – 20010 ca urmare a deciziei companiei de a se orienta spre dezvoltarea activității de retail pe suprafețe mari, evoluția fiind prezentată în figura nr. 3.1.

În prezent, rețeaua de magazine prin care societatea activează pe piața românească de profil conține 71 magazine, societatea fiind prezentă în toate orașele importante din țară, având deschise spații comerciale atât în centre comerciale de tip mall cât și magazine stradale.

Structura rețelei de magazine se află în permanentă schimbare datorită procesului de relocare a magazinelor din zone cu trafic scăzut în zone cu trafic ridicat. Pe lângă relocarea magazinelor s-a încercat și deschiderea de noi unități, astfel 2011 a fost anul în care s-a deschis cel mai mare magazin Flanco situat în centrul comercial Sun Plaza.

Figura nr. 3.1.: Evoluția rețelei de magazine în perioada 2006-2010

Sursa. Planul de reorganizare Flanco

În concluzie firma poartă denumirea de ”Flanco International”, ca formă juridică este societate cu răspundere limitată, iar sediul social în București, Strada Calea Florească nr 169, corp P1, etaj 2, camera 5, sector 1, cu codul unic de identificare 6549491, înregistrată la ORC București J40/22440/1994.

Domeniul principal în care societatea își desfășoară activitatea este “Comerț cu amănuntul al altor produse casnice, în magazine specializate”, cod CAEN 475, obiectul principal de activitate fiind “Comerț cu amănuntul al articolelor și aparatelor electrocasnice, în magazine specializate”, cod CAEN 4754.

La înființare societatea a avut ca activitate principală activitatea de comerț, cu următorul obiect de activitate: comerțul en-gros și en-detail cu orice tip de mărfuri industriale și agricole din producția internă și din import; operațiuni de import-export cu orice tip de mărfuri; operațiuni de transport de mărfuri și orice alt tip de activități legate direct sau indirect de comerț.

3.2. Oferta de produse electronice și electrocasnice specifice pieței românești

Societatea Flanco deține o vastă experiență a comercializării electrocasnicelor în cadrul grupului, oferind o gamă completă de produse pe piața de profil, operând prin două lanțuri de retail distincte (Flanco World și Flanco). Pentru societatea mamă și pentru grupul Flamingo decizia s-a dovedit una strategică din punct de vedere al vânzărilor și al profitabilității activităților desfășurate, încă din anul 2007 (după un an de la achizitie).

Analizând poziția pe piață se constată că diferă destul de mult strategiile impuse față cu cele ale principalilor competitori.

Competitorul de pe piață, Altex, se axează pe produse de medium-high end, deoarece conducerea adoptă conceptul magazinelor în funcție de locația unde s-a construit, de frecvența circulației și desigur de alte centre comerciale.

În piața românească de tipul retail este amenajarea de spații demonstrative care să permită clienților testarea produselor.

Flanco a introdus în propriile magazine standuri de muzică, filme și software, tehnică de calcul, Internet Café sau spații de consultanță IT numite PC Doctor și a reintrodus standurile de telefonie mobilă, care cuprindea atât produse cât și servicii furnizate pe acest domeniu, pe lângă aceste magazine deține și depozite proprii – centrale și regionale, iar în situații excepționale compania apelează și la capacitățile logistice ale furnizorilor cu care lucrează.

Pe viitor se apreciază că rețelele specializate naționale sau regionale, hipermarketurile și magazinele cash & carry vor câștiga teren, iar structurile de retail mai mici vor pierde cota de piață, deoarece nu au capacitatea de a susține campanii de promovare eficiente sau puterea financiară și de negociere pentru a obține contracte de creditare avantajoase pentru consumator, iar analizând din punctul de vedere al gamei de produse, retailerii se implică tot mai mult în furnizarea de echipamente digitale.

Piața economică la modul general va cunoaște o majorare destul de importantă și în continuare, deoarece este susținută de sistemul de vânzări în rate. Astfel principalii jucătorii de pe piața de retail vor ajunge să se maturizeze și ei, iar pe viitor accentul este orientat spre majorarea operativității și a productivității.

La conducerea Flanco, extinderea suprafeței unui magazin este privită ca o consecință normală de lărgire a gamei de produse oferite și desigur de majorarea considerabilă a numărului de mărci și a exigenței consumatorilor.

Majorarea suprafețelor de vânzare nu reprezintă unica schimbare care se preconizează. Astfel principalii concurenți, Flanco, Altex și Domo și-au dat seama că la un anumit moment, piața de produse electrocasnice se va diminua destul de mult, acest lucru va impune necesitatea unei infuzii de produse electronice, produse IT și multimedia.

Cei trei concurenți retaileri au introdus pe piața economică, produsele IT și multimedia în magazinele lor, produse care se înlocuiesc periodic cu cele moderne, pentru a oferii un produs conform nevoilor și necesităților clienților.

Conducerea firmei Flanco, este de părere că dacă pe viitor vor apărea eventuale cereri pentru preluarea companiei, totală sau parțială, aceste cereri nu vor fi refuzate, ele vor fi analizate și ulterior evaluate.

La momentul actual, rețeaua Flanco cuprinde 73 de magazine deschise în toată țara, dintre care aproximativ 12 se regăsesc în capitală. Astfel prin intermediul magazinelor sale, Flanco oferă consumatorilor o gamă largă de produse electronice și electrocasnice, de la frigidere, mașini de spălat și de gătit, la televizoare și echipamente audio-video, de la sisteme de aer condiționat și aspiratoare la aparate de îngrijire personală și aparatură de bucătărie.

Gama de produse IT&C, din oferta Flanco, constituie o sursă de dezvoltare extrem de eficientă și importantă, astfel datorită faptului că românii cumpără produse de folosință îndelungată, cum ar fi: combine frigorifice, aragazuri, frigidere, televizoare, mașini de spălat. Potrivit reprezentantului magazinelor Flanco, pe primul loc în preferințele românilor se clasează produsele – televizoarele. Următoarele produse în top sunt frigiderele, respectiv mașinile de spălat.

3.3. Strategia de insolvență a firmei Flanco

După ce procedura de insolvență a fost deschisă, evoluția companiei a luat direcția favorabilă, astfel în luna martie 2010 a recuperat cota de piață până la nivelul avut în ianuarie 2009 și a înregistrat majorări importante specifice vânzărilor, chiar pe fondul unei scăderi de 20% a pieței în primul semestrul al anului 2010 față de semestrul 1 2009.

Anterior intrării în insolvență societatea era administrată de un administrator unic, cu atribuții de reprezentare și conducere a activității societății, în subordinea căruia se aflau directorii de departamente.

Conform încheierii comerciale din data de 10.12.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a-VII-a comercială, în dosarul 48482/3/2009 în baza căreia, la cererea Societății, a fost deschisă procedura insolvenței, societății i-a fost ridicat dreptul de administrare, Casa de Insolvență Transilvania SPRL fiind numită în calitate de Administrator judiciar, acestuia fiindu-i încredințată conducerea integrală a activității societății.

După depunerea cererii de admitere a creanțelor la dosarul cauzei administratorul judiciar a procedat la verificarea declarațiilor de creanțe formulate împotriva societății. Astfel s-a întocmit tabelul preliminar de creanțe, cuprinzând creanțele existente împotriva societății, astfel cum acestea au fost admise de către administratorul judiciar.

Tabelul preliminar de creanțe s-a definitivat ca urmare a soluționării contestațiilor formulate la creanțele înscrise în tabelul preliminar de creanțe, prin sentința din 10.06.2010.

În concluzie înscrierea în tabelul preliminar a creanțelor garantate s-a efectuat în conformitate cu prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, procedându-se la înscrierea în tabelul definitiv de creanțe a creanțelor garantate la valoarea de evaluare a acestor garanții, conform evaluării efectuate de către societatea de evaluare CS Invest Consulting SRL, fără ca valoarea înscrisă a creanței să depășească valoarea totală a creanței.

Principalele categorii de creanțe înscrise în tabelul preliminar de creanțe sunt:

1. Creanțele garantate în cuantum de 50.690.616,71 lei;

2. Creanțele salariale în cuantum de 26.671,00 lei;

3. Creanțele bugetare în cuantum de 90.712,00 lei;

4. Creanțele chirografare în cuantum de 256.813.907,61 lei;

Totalul pasivului astfel cum acesta figurează înscris în tabelul definitiv de creanțe este de 307.621.907,32 lei. Situația creditorilor înscriși în tabelul definitiv de creanțe este prezentată în anexe.

3.3.1. Reducerea costurilor pentru ieșirea din insolvență

Reducerea costurilor

În prezent anul anterior și prima parte a prezentului an, constituie un an al dezamăgirilor, iar stabilirea unor priorități și reguli după care să acționezi devine ea însăși prioritară.

Analizând greșelile din trecut și situația economică prezentă care este încă în plină criză, se constată că anumite companii românești au trecut cu bine de criza anilor precedenți, iar altele s-au chinuit și se chinuiesc să supraviețuiască.

Astfel compania de pe plan local care a simțit din plin ce înseamnă criza și lipsa unui management corect în anii anteriori a fost Flanco.

Din cauză că grupul mare, Flamingo Internațional, a abandonat în plin dezechilibrul economic, firma Flanco, deoarece s-au înregistrat cheltuieli peste puterea de a atrage venituri și datorii care au pus pe urmele retailerului de electronice și electrocasnice o serie de creditori care i-au cerut insolvența.

Potrivit directorului general al firmei Flanco, pentru a reuși nu se poate aplica doar o singură măsură, ci un set întreg de eforturi care să întregească un plan de ieșire din situații dificile.

Pentru anul 2012 o regulă importantă constituie reducerea costurilor, care pentru a fii eficientă este necesar să fie însoțită și de un plan de creștere a afacerilor, de investiții, inovație și atenție la client.

Potrivit acestui aspect compania Flanco a reușit să majoreze vânzările prin investiții în personal, prin campanii de marketing inovative, prin atenția către servicii și client. Pe lângă acestea s-a reușit să se motiveze echipa, păstrând astfel fluctuația de personal extrem de redusă, media de vechime în companie fiind de aproximativ 5 ani la sediul central și 3 ani în magazinele proprii din țară.

Flanco a făcut cinci pași mari pentru a ieși din insolvență

Conducerea companiei a prezentat traseul parcurs de Flanco pentru ieșirea din starea de insolvență.

Astfel pe parcursul anului 2010, după ce se intrase în procedura de reorganizare pe data de 9 decembrie 2009, compania Flanco a urmat anumiți pași care condus la înregistrarea unui profit începând cu luna iulie 2010:

– aprobarea planului de reorganizare;

– atragerea unui investitor nou;

– ieșirea din insolvență, la mai puțin de un an de la declanșarea acesteia.

Conducerea firmei Flanco a afirmat că principalul pas a fost reducerea costurilor din cadrul firmei cu până la 40% față de 2009.

Ulterior s-a trecut la relansarea vânzărilor prin acțiunea de derulare a unor campanii extrem de eficiente de marketing, printre care amintim

– "Îți dăm înapoi tot TVA-ul";

– "Alege-ți discountul";

– Reducere 100% la orice produs".

Nu trebuie omise nici serviciile oferite în exclusivitate, sub formă de:

– transport gratuit la orice produs, oriunde în țară;

– returnarea produsului fără nici un cost în maxim 31 de zile;

– garanția all inclusive etc.

Următorul pas a fost orientat spre investițiile în training-ul oamenilor de vânzări, mai exact dezvoltarea profesională a propriilor angajați, potrivit acestuia motto-ul Flanco este că „un business este făcut de oameni”.

Un alt pas, mai exact al patrulea pas presupunea stimularea forței de vânzări, prin crearea unui sistem de recompensare în funcție de performanțe.

Ultimul pas s-a orientat spre atragerea unui investitor care să aducă la nivel companiei un aspect nou necesar dezvoltării rețelei și creșterii performanței.

În anul 2010, compania a fost preluată de Asesoft Distribution, care a preluat 60% din acțiunile Flanco, în urma unei tranzacții de 14 milioane de euro.

În condițiile în care piața a continuat să scadă cu până la 30% încă din primul trimestru al anului 2010, scăderea ce s-a perpetuat și pe parcursul anului, pe fondul diminuării salariilor bugetarilor cu 25% și a unei TVA care a fost mărită la 24%, Flanco a reușit să-și îmbunătățească statutul pe piață.

Compania Flanco a reușit dublarea cotei de piață față de începutul anului, depășind chiar nivelul atins în 2009, și apropiindu-se nivelul de circa 9,5% cotă de piață.

În luna noiembrie s-a reluat extinderea rețelei, iar planul pentru 2012 cuprinde deschiderea a 12-15 magazine noi. Potrivit acestui plan compania Flanco a reușit să reintre pe profit în încă din luna iulie 2010, după 21 de luni consecutive de pierdere, iar scopul principal este de a-și dubla profitul.

3.3.2. Planul de reorganizare aprobat de creditori și cererea insolvenței companiei Flanco International

Planul de reorganizare al Flanco, aprobat de creditori

Potrivit literaturii de specialitate, reorganizarea prin lichidarea totală constituite o eroare și este greu de înțeles în acest context conținutul planului de lichidare.

Reorganizarea prin continuarea activității debitorului presupune efectuarea unor modificări structurale în activitatea curentă a societății aflate în dificultate, menținându-se obiectul de activitate, dar aliniindu-se modul de desfășurare a activității la noua strategie, conform cu resursele existente și cu cele care urmează a fi atrase, toate aceste strategii aplicate fiind menite să facă activitatea de bază a societății profitabilă.

În plan economic, procedura reorganizării este un mecanism care permite comerciantului aflat într-o stare precară din punct de vedere financiar, să se redreseze și să-și urmeze comerțul. O asemenea procedură își găsește finalitatea în încercarea de păstrare a afacerii în circuitul comercial cu consecința participării acesteia în mod activ la viața economică și contribuția acesteia la performanțele economiei naționale în ansamblul ei.

Prezentul plan de reorganizare impune crearea acelor posibilități de creștere a numărului de salariați direct productivi, care au un rol important în procesul de comercializare a elementelor de natura stocurilor ce fac obiectul activității acesteia, întrucât Societatea urmărește ca în urma restructurării activității sale să obțină un profit însemnat, care să fie destinat plății pasivului.

Societatea s-a canalizat încă de la înființare pe o politică de dezvoltare permanentă a activității sale și a rețelei de magazine, dezvoltarea ce a implicat în mod obligatoriu crearea de noi locuri de muncă. În acest sens, ținta propusă de firmă este aceea de dezvoltare a rețelei sale de distribuție și de recucerire a locului deținut anterior deschiderii procedurii, mai exact poziția de lider al pieței distribuției de echipamente electronice.

Pentru realizarea acestor deziderate este necesară realizarea de noi angajări. Firma a avut în vedere la angajare, pe lângă criteriile de competență și eficiență, pe foștii salariați rămași fără loc de muncă din motive extrinseci activității lor, salariați dintre care mare parte nu au găsit alt loc de muncă după disponibilizare sau lucrează pe salarii mici, din lipsă de alternativă.

Cererea insolvenței companiei Flanco International

Lanțul de supermarketuri Spar a cerut insolvență companiei Flanco Internațional, din cauza unei datorii neachitate, însă reprezentanții Flamingo, grupul ce deține magazinele Flanco, afirmă că această datorie nu există. "Noi nu am fost anunțați în prealabil de această acțiune de către cei de la Spar. Plângerea a fost depusă în data de 4 iunie, directorul companiei afirma atunci că nu exista nici un litigiu și că foarte curând se v-a renunța la plângere, el a mai menționat că în momentul de față, mai ales în perioadă de criză, companiile ar trebui să comunice mai bine, în România există numeroase probleme din cauza faptului că acestea nu comunică nici măcar cu partenerii.

Grupul Flamingo, unul dintre principalii jucători de pe piața retailului de produse electronice, electrocasnice și IT, a înregistrat în primul trimestru al anului curent o cifră de afaceri de 100 milioane lei, în scădere cu aproximativ 40% față de perioadă similară din 2008.

Grupul, care deține rețelele de magazine Flanco World și Flamingo, a înregistrat în 2008 o cifră de afaceri de 1,057 miliarde de lei și activează pe piață din România din anul 1994.

Pentru a-și recupera o datorie restantă din 2006 de 70.000 de lei, rețeaua de magazine Cash&Carry Selgros cere în instanță intrarea în insolvență a retailerului de produse IT&C Flamingo.

Prima înfățișare a avut loc în ianuarie 2010. Aceasta nu este o situație singulară. Și Spar a cerut în urmă cu puțin timp insolvența Flanco, parte din grupul Flamingo, pentru 150.000 lei.

Reprezentanții Selgros nu au dorit să discute despre acest subiect, în timp ce cei de la Flamingo erau liniștiți și afirmau că din punctul lor de vedere nu este nici o problemă.

Tribunalul București a admis cererea companiei Flamingo Internațional (FLA) pentru intrarea în insolvență și a numit ca administrator judiciar societatea RVA Insolvency Specialists.

Instanța a fost de acord cu intrarea în insolvență a Flanco, controlată de retailerul de electrocasnice.

Acțiunile Flamingo au fost suspendate de la tranzacționarea la BVB, iar ultima tranzacție, la un preț de 0,0185 lei pe acțiune, cu 14,75% sub cotația de referință.

Firma Flanco, controlată de Flamingo Internațional (FLA), a intrat sub protecție împotriva creditorilor, după ce Tribunalul București a decis introducerea companiei în reorganizare judiciară, sub administrarea Casei de Insolvență Transilvania, iar executarea silită de către ING a fost oprită.

Potrivit reprezentanților Flamingo, compania își desfășoară în prezent activitatea în mod normal, toate magazinele fiind operaționale și pregătite pentru vârful de sezon.

Aprobarea demarării procedurii de insolvență înseamnă intrarea într-o noua etapă pentru compania Flanco, presiunea din partea creditorilor fiind acum atenuată, astfel încât să se poată concentra pe eficientizarea activității.

ING Bank a început executarea silită a stocurilor deținute de Flamingo, deoarece compania nu a respectat termenii unei înțelegerii încheiate în noiembrie, privind restructurarea unui credit acordat în 2001, încălcând în mod repetat angajamentele contractului.

Planul de management de criză implică la momentul intrării în insolvență eficientizarea activității prin reorganizarea operațională și creșterea serviciilor către clienți.

Potrivit reprezentanților Flanco, declanșarea procesului de insolvență și a executării garanțiilor în decembrie 2009 a compromis semnificativ vânzările lunii decembrie, ducând la o scădere a cotei de piață până la cel mai mic nivel cunoscut în istoria companiei.

Evoluția companiei a luat însă o întorsătură extrem de favorabilă, Flanco recuperând în martie 2010 cotă de piață până la nivelul lui ianuarie 2009 și înregistrând creșteri semnificative ale vânzărilor, chiar pe fondul unei scăderi de 20% a pieței în T1 2010 versus T1 2009.

Tratamentul creanțelor

În categoria creditorilor bugetari, conform informațiilor ele sunt în sumă de 90.712 lei, urmând a se achita integral prin planul de reorganizare propus, în termen de maxim 30 de zile de la data confirmării planului. În categoria creditorilor care nu sunt defavorizați prin plan, s-au inclus și creanțele creditorilor ce dețin creanțe născute din raporturi de muncă avute cu societatea, suma acestora este de 26.671 lei.

1. Prima categorie de creanțe defavorizate prin plan cuprinde creanțele deținute de către instituțiile bancare care au finanțat activitatea societății, precum și activitatea societăților din cadrul grupului din care a făcut parte societatea. Administratorul judiciar a dispus înscrierea acestora în această categorie doar cu valoarea de evaluare a garanțiilor constituite în favoarea acestor creditori. Analizând tratamentul acestor creanțe, se concluzionează că planul de reorganizare prevede acoperirea acestei categorii de creanțe într-un procent de 83,54 % din creanțele înscrise, mai exact distribuirea sumei de 42.347.000 lei. (la cursul euro din ziua deschiderii procedurii).

2. Cea de-a doua categorie de creanțe defavorizate, planul prevede o modificare a creanțelor chirografare ce urmează a fi acoperite în sensul diminuării lor, planul de reorganizare neprevăzând efectuarea de a distribui față de această categorie de creditori. Se includ creanțele chirografare deținute împotriva societății, în sumă totală de 256.813.907,61 lei.

Creanțele apărute născute după data deschiderii procedurii de insolvență a firmei, ca urmare a derulării activității curente a acesteia, se achită pe perioada implementării planului de reorganizare, în conformitate cu actele juridice care constituie izvorul acestor creanțe, în funcție de natura juridică a acestora.

Se afirmă faptul că la elaborarea previziunilor cu privire la fluxurile de numerar ce vor fi generate de către Societate ca urmare a implementării planului de reorganizare au fost avute în vedere și plățile efectuate pentru stingerea creanțelor născute după deschiderea procedurii de insolvență.

Conform legislației, planul de reorganizare al firmei prevede programul de plată a creanțelor, care cuprinde cuantumul sumelor pe care debitorul se obligă să le plătească creditorilor, mai exact suma de 42.464.383 lei. Termenele de efectuare a plății creanțelor prevăzute a fi achitate prin prezentul plan au fost stabilite lunar.

Retribuția administratorului judiciar are următoarea structură:

– Onorariul fix stabilit exclusiv pentru întocmirea planului de reorganizare: 100.000 EUR plus TVA, sumă achitată imediat după ce planul a fost confirmat.

– Onorariu lunar aprobat de adunarea creditorilor de 15.000 euro plus TVA;

– Onorariul de succes pentru implementarea planului de reorganizare în valoare de 5% din valoarea creanțelor stinse prin planul de reorganizare.

Plata retribuției cuvenite administratorului judiciar va fi efectuată în lei la cursul BNR din ziua facturării, ulterior plata trebuie să se realizeze în maxim 5 zile de la data facturării, reprezentând o cheltuială de procedură, plătită din averea debitoarei, având în vedere natura sa juridică și prioritatea conferită de legea nr. 85/2006.

Ieșirea din insolvență

Flanco a anunțat ieșirea din insolvență prin depunerea planului de reorganizare la Tribunalul București.

Retailerul încheie astfel în timp record – mai puțin de opt luni – un amplu proces de reorganizare judiciară, întregul business fiind complet restructurat operațional și financiar.

Flanco a reușit cel mai rapid plan de reorganizare efectuat la acest nivel, compania depunând planul de reorganizare la mai puțin de un an de la declanșarea procesului, potrivit unui comunicat remis Ziare.com.

Potrivit reprezentanților Flanco, planul de ieșire din insolvență a implicat:

– restructurarea drastică a costurilor prin renegocierea chiriilor, diminuarea numărului de angajați, scăderea costurilor logistice și operaționale;

– implementarea unui amplu program de creștere a vânzărilor care vizează inclusiv crearea unei noi culturi organizaționale;

– derularea unor campanii inovative de marketing; lansarea unor servicii noi care au adus plusvaloare experienței de cumpărare;

– revigorarea magazinelor prin implementarea unui nou design dar și a unei noi organizări;

– marketing localizat, adaptat nevoilor și cerințelor specifice clienților;

– creșterea investițiilor în angajați și training-uri de specialitate, sistem nou de bonusare etc.

Planul de reorganizare a fost posibil în contextul revigorării business-ului Flanco și a obținerii sprijinului partenerilor de afaceri, compania demonstrând că poate reprezenta în continuare un jucător important în piață electro IT, se mai arată în comunicat.

Flanco a redevenit pe parcursul anului 2010 un business viabil. Măsurile drastice de restructurare implementate în ultimele 7 luni au început rapid să genereze efecte pozitive, vânzările companiei fiind în creștere constanta de la luna la luna, cu un număr de clienți în creștere.

Susținerea pe care o avem din partea tuturor partenerilor de afaceri este fără îndoială una pragmatică, bazată pe potențialul nostru de dezvoltare, și într-o foarte mică măsură una sentimentală, susținută de cei 16 ani de istorie ai companiei pe piață locală. Astfel, compania a trecut pe zero începând cu luna iunie 2010, după 21 de luni consecutive de pierdere (septembrie 2008 – iunie 2010).

Cota de piață a companiei a depășit în iunie și iulie 2010 valoarea celei din iunie 2009, în ciuda unei piețe în scădere sau a măsurilor de contracție a consumului precum majorarea cotei TVA.

Bazat pe vânzările actuale, Flanco și-a propus pentru 2012 atingerea unei cote de piață de 10%, urmând să realizeze o cifră de afaceri de 110 milioane de euro.

Flanco Internațional este unul dintre cei mai importanți retaileri autohtoni de produse IT&C, electronice și electrocasnice. Strategia companiei constă în consolidarea poziției deținute pe piață locală, prin dezvoltarea rețelei Flanco în toate regiunile țării și printr-o continuă îmbunătățire a performanțelor obținute de magazinele Flanco.

Conform aspectelor relatate anterior, se poate concluziona că:

– firma a recuperat o parte din cota de piață pierdută în momentul intrării în procedura de insolvență;

– la nivelul contului de profit și pierdere s-a realizat aceeași marjă brută deși cifra de afaceri s-a diminuat față de media anului trecut;

– măsurile întreprinse de firmă pentru diminuarea pierderilor s-au concretizat într-o reducere a costurilor operaționale, la nivel mediu lunar, cu aproape 40% față de nivelul mediu al anului 2009; rezultatul este o reducere semnificativă a pierderilor operaționale;

– la nivelul pozițiilor bilanțiere cele mai semnificative modificări sunt: reducerea înregistrată la nivelul activelor circulante iar pe partea de pasiv – diminuarea fondurilor proprii, ca urmare a pierderilor acumulate.

Restructurarea afacerii derulate de către firmă prin implementarea măsurilor propuse prin plan își găsește rațiunea chiar și în ipoteza adoptării măsurilor impuse în plan, deoarece o afacere restructurată, care a trecut de momentul critic al acesteia și și-a reluat trendul ascendent prezintă o mai ridicată atractivitate și pentru terțele persoane dispuse să investească în firma Flanco.

CONCLUZII

Flanco International este unul dintre cei mai importanți retaileri autohtoni de produse IT&C, electronice și electrocasnice. Retailerul Flanco a desfășurat în luna septembrie 2010 o campanie prin care oferea discounturi între 10% și 25% tuturor clienților fideli, care a dus la creșterea vânzărilor prin reduceri de prețuri, după ieșirea din insolvență a companiei. Una dintre strategiile care a contribuit la creșterea vânzărilor și ieșirea din insolvență a fost aceea de a oferi discouturi clienților cu scopul de a-i fideliza.

Firma Flanco continuă și această politică și în luna septembrie și a pregătit mai multe promoții "de criză" pentru ultimul trimestru al anului, care au contribuit semnificativ la afacerile companiei pentru 2010. Astfel, compania oferea discount de 10% pentru cumpărături sub 1.000 lei, 15% pentru cumpărături de peste 1.000 lei, 20% pentru achiziții de peste 2.000 lei și de 25% pentru cumpărături de peste 3.000 lei.

Strategia de oferire de discount-uri a contribuit, în perioadă iunie – august 2010, la creșterea cu până la 20% a afacerilor Flanco, care a intrat astfel pe profit după 21 de luni consecutive de pierderi, spun oficialii retailer-ului.

La puțin timp după ieșirea din insolvență, Flanco reușește să atragă un investitor care a adus capital în companie. În prezent nu se cunosc detalii privind identitatea investitorului, DailyBusiness.ro urmând să vă țină la curent pe măsură ce vor apărea noi detalii.

Flanco a anunțat ieșirea din insolvență prin depunerea planului de reorganizare la Tribunalul București. Retailerul încheie astfel în timp record – mai puțin de opt luni – un amplu proces de reorganizare judiciară, întregul business fiind complet restructurat operațional și financiar.

Flanco a reușit cel mai rapid plan de reorganizare efectuat la acest nivel, compania depunând planul de reorganizare la mai puțin de un an de la declanșarea procesului. Potrivit reprezentanților Flanco, planul de ieșire din insolvență a implicat: restructurarea drastică a costurilor prin renegocierea chiriilor, diminuarea numărului de angajați, scăderea costurilor logistice și operaționale; implementarea unui amplu program de creștere a vânzărilor care vizează inclusiv crearea unei noi culturi organizaționale; derularea unor campanii inovative de marketing; lansarea unor servicii noi care au adus plusvaloare experienței de cumpărare; revigorarea magazinelor prin implementarea unui nou design dar și a unei noi organizări; marketing localizat, adaptat nevoilor și cerințelor specifice clienților; creșterea investițiilor în angajați și training-uri de specialitate, sistem nou de bonusare etc.

Planul de reorganizare a fost posibil în contextul revigorării business-ului Flanco și a obținerii sprijinului partenerilor de afaceri, compania demonstrând că poate reprezenta în continuare un jucător important în piață electro IT, se mai arată în comunicat.

Povestea insolvenței Flanco:

– Decembrie 2009 – declanșarea procesului de reorganizare judiciară, CITR preia administrarea companiei;

– Decembrie 2009 – cota de piață scade cu 40% în numai o lună, pe fondul deschiderii procedurii de insolvență;

– Ianuarie 2010 – CITR îl numește pe Adrian Olteanu în funcția de CEO;

– Martie 2010 – compania scade costurile cu 40% față de noiembrie 2009;

– Februarie-Iunie 2010 – compania implementează un amplu program de stimulare a vânzărilor;

– Iunie 2010 – Flanco reintră pe break-even, după 21 de luni de pierderi și depășește cota de piață din 2009;

– Iulie 2010 – CITR depune planul de reorganizare la Tribunalul București;

– August 2010 – Planul de reorganizare este aprobat de toate grupele de creditori;

– Septembrie 2010 – Flanco anunță noua structură de acționari.

Măsurile impuse pentru ieșirea din insolvență:

– Restructurarea drastică a costurilor prin renegocierea chiriilor, diminuarea numărului de angajați, scăderea costurilor logistice și operaționale;

– Implementare unui amplu program de creștere a vânzărilor care vizează inclusiv crearea unei noi culturi organizaționale;

– Derularea unor campanii inovative de marketing;

– Lansarea unor servicii noi care au adus plusvaloare experienței de cumpărare;

– Revigorarea magazinelor prin implementarea unui nou design dar și a unei noi organizări;

– Marketing localizat, adaptat nevoilor și cerințelor specifice clienților;

– Creșterea investițiilor în angajați ~ training-uri de specialitate, sistem nou de bonusare, etc.

Privind către viitor, firma Flanco are în vedere să își orienteze atenția către creșterea business-ului, deschiderea a încă 12-15 magazine, în funcție de lansările de parcuri de retail noi sau de finalizarea negocierilor cu mall-urile existente. Flanco își propune pentru 2012 atingerea unei cote de piață de 10-10,5%, urmând să realizeze o cifră de afaceri de 110 milioane euro.

Principalele premise specifice reorganizării firmei Flanco sunt:

– imaginea de care se bucură Societatea în percepția consumatorilor;

– capacitatea acesteia de a relua activitatea la un nivel apropiat de cel desfășurat în trecut, fapt dovedit de recuperarea în termen aproximativ scurt a poziției deținute anterior deschiderii procedurii și pierdută ca consecință a acestei proceduri;

– existența premiselor relansării pieței de echipamente electronice și IT;

– Societatea are încă bune relații cu furnizorii, continuând activitatea și după deschiderea procedurii insolvenței;

– baza materială de care dispune Societatea îi permite acesteia să-și continue desfășurarea activității;

– existența unei rețele de distribuție pe o arie foarte largă ce acoperă întreaga țară;

– existența unui personal calificat, cu experiență în domeniul de activitate al Societății și atașat față de valorile companiei;

– interesul ridicat manifestat de potențialii investitori în preluarea unei participații în cadrul firmei;

– adoptarea a unor măsuri de reducere a costurilor acesteia și de aducere a activității desfășurate aproape de limita generării de profit.

Planul de reorganizare a retailerului de produse IT&C, electronice și electrocasnice Flanco a fost aprobat de Casă de Insolvență Transilvania, administratorul judiciar al companiei.

Compania a solicitat deschiderea procedurii de insolvență în data de 10 decembrie 2009, planul de reorganizare fiind aprobat după numai opt luni, se arată într-un comunicat al companiei, remis Ziare.com.

Începând cu luna iunie 2009, compania a trecut pe break-even (cheltuielile sunt egale cu veniturile), după 21 de luni consecutive de pierdere, între septembrie 2008 și iunie 2010.

Aprobarea planului de reorganizare reprezintă unul dintre pașii finali înaintea ieșirii oficiale din insolvență.

Intern, considerăm acest proces deja încheiat, Flanco fiind, în acest moment o companie nouă, restructurată.

Bazat pe vânzările actuale, Flanco își propune, pentru 2011, atingerea unei cote de piață de 10%, urmând să realizeze o cifră de afaceri de 110 milioane euro, potrivit estimărilor oficialilor firmei. Administratorul judiciar a efectuat o analiză asupra situației patrimoniului Societății și o analiză a ratelor de structură ale activului și a capitalurilor proprii și datoriilor pentru a reflecta o imagine cât mai clară asupra activității acesteia în ultimii cinci ani.

ANEXE

TABELUL DEFINITIV AL CREDITORILOR

BIBLIOGRAFIE

Adam I., Savu C.N., Legea procedurii insolvenței. Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București, 2006.

Anghel I., Previziunea falimentului întreprinderilor românești, Revista Tribuna Economică nr. 40, București, 2000.

Angheni Smaranda, Drept comercial, Editura Oscar Print, București, 2000.

Avram A., Procedura insolvenței. Partea generală. Editura Hamangiu, București, 2008.

Avram A., Procedura insolvenței. Deschiderea procedurii. Editura Hamangiu, București, 2010.

Bătrâncea Maria, Risc și Faliment, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003.

Bufan R., Reorganizarea judiciară și falimentul, Editura Lumina Lex București, 2001.

Cărpenaru St. D., Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Cărpenaru St. D., Piperea Gh., Predoiu C., David S., Legea societăților comerciale, Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2009.

Costin M. N., Miff A., Falimentul. Evoluție și actualitate, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Dăianu Daniel, Pîslaru Dragoș, Voinea Liviu, Aspecte ale falimentului în economia românească, perspectivă comparativă și analiză, Institutul European din România, București, 2004.

Dolache I. I., Mihăianu C. H., Reorganizarea judiciară și falimentul, Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2006.

Drăgan Jenică, Dreptul comerțului internațional, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005.

Florescu Grigore, Drept comercial român I, ediția a II-a revăzută, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005.

Lovin E., Culegere de practică judiciară în materie de faliment, Editura Monitorul Oficial, București, 2001.

Mateș Dorel, Normalizarea contabilității și fiscalitatea întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 2003.

Mâzga Ioan, Drept comercial, Editura Economică, București, 2003.

Ministerul Justiției, Manual de Bune Practici în Insolvență, București, 2006.

Mircea N. Costin, Angela Miff, Falimentul – evoluție și acualitate, Editura Lumina Lex, București, 2000.

Oprea Răducan, Daghie Dagoș, Drept comercial român, volumul I, Editura Național, București, 2002.

Pascal Ileana, Deaconu Ștefan, Vrabie Codru Vrabie, Fabian Nicolae, Ciobanu-Dordea Aurel, Tănăsescu Elena Simina, Dreptul societăților Comerciale, București, 2002.

Pașca V., Falimentul fraudulos. Răspundere și sancțiuni, Editura Lumina Lex, ucurești, 2005.

Piperea Gh., Insolvența. Legea, Regulile, Realitatea, Editura Wolters Kluwer, ucurești, 2008.

Piperea Gh., Introducere în dreptul contractelor profesionale, Editura C.H. Beck, ucurești, 2011.

Țăndăreanu N., Procedura reorganizării judiciare, Editura ALL Beck, București, 2000.

Turcu I., Insolvența comercială, reorganizarea judiciară și falimentul, Editura umina Lex, București, 2000.

Turcu I., Falimentul. Noua procedură. Tratat. Editura Lumina Lex, București, 2003.

Turcu I., Falimentul. Actuala procedură. Tratat. Editura Lumina Lex, București, 2005.

Turcu I., Tratat de insolvență, Editura C.H. Beck, București, 2006.

Schiau I., Regimul juridic al insolvenței comercial, Editura ALL Beck, București, 2001.

Stancu Gh., Ungureanu G., Persoane cărora li se aplică procedura reorganizării judiciare și a falimentului, publicat în Revista de Drept Comercial nr.11/2004.

Ștefan I., Înlocuirea lichidatorului în procedura falimentului, publicat în Revista de Drept Comercial nr.7-8/2005.

*** Banca Mondială, Doing Business in 2004: Understanding Regulation, Washington, 2004.

http://europa.eu.ro.htm