. Procedura Falimentului Institutiilor de Credit
PROCEDURA
FALIMENTULUI INSTITUȚIILOR DE CREDIT
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
De la primele manifestări ale schimbului,odată cu apariția ideii de proprietate și mai ales pe parcurs ca urmare a amplificării relațiilor interumane și a formelor de organizare a schimbului,s-a simțit nevoia unor reglementări care să confere o anumită siguranță participanților la schimb.Ansamblul normelor care în decursul vremii au fost destinate nu numai să ofere o reglementare relațiilor comerciale dar și să contribuie la dezvoltarea acestora și la perfecționarea lor, s-a constituit în ceeace mai târziu a devenit un segment al dreptului privat din țările cu o economie de piață și a fost denumit de doctrină și jurisprudență „drept comercial”.
În doctrina juridică s-a exprimat părerea că autonomia dreptului comercial în raport cu dreptul civil se verifică, între altele, și prin locul deosebit pe care îl ocupă în evoluția acestuia(a dreptului comercial)reglementarea falimentului ca „formă de executare colectivă întemeiată pe principiul egalității creditorilor, în cadrul căreia se îmbină armonios interesele acestora cu acelea ale creditului în general”.
Procedura falimentului, ansamblul regulilor care o guvernează precum și evoluția acesteia spre o reglementare mai precisă nu sunt o creație și nici o inovație a legislației moderne.Ea se originează dintr-o procedură mai veche imaginată și perfecționată de jurisconsulții romani sub denumirea de „venditio bonorum”.
Primele reguli referitoare la faliment au fost cuprinse ,în dreptul român, în Codul Caragea (1817) din Muntenia și Codul Calimach (1828) din Moldova ,preluate în 1840 în Condica de Comerț a Principatelor Române ,legiferarea cea mai detaliată și mai completă a fost realizată în anul 1887 , odată cu edictarea ,la la 1 septembrie , a Codului comercial român ,lucrare legislativă de mare amploare care și-a dovedit perenitatea în timp prin faptul că prevederile sale ,cu câteva excepții ,au rămas și sunt și în prezent în vigoare .
Dispozițiile Codului Comercial român au subzistat posterior anului 1948 cu aplicabilitate restrânsă ,circumscrisă raporturilor de comerț exterior promovate de fosta orânduire statală ,iar după 1990 a dobândit rolul de principal instrument de reglementare a raporturilor comerciale dintre agenții economici ,rămânând unica reglementare în materia falimentului până la apariția Legii nr. 76/1992 cu privire la măsuri pentru rambursarea creditelor rezultate din acțiunea de compensare ,regimul plăților agenților economici ,prevenirea incapacității de plată și a blocajului financiar și a Legii nr. 64 din 22 iunie 1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare.Pentru normarea procedurii falimentului băncilor ,legiuitorul a instituit o reglementare specială ,derogatorie de la dreptul comun în materia procedurilor colective de insolvență,prin adoptarea,la data de 15 aprilie 1998, a Legii nr.83 ,care a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 186 din 19 noiembrie 1999 și prin O.U.G. nr.138 din 18 octombrie 2001.
Etimologic, termenul „faliment” provine din limba latină de la verbul „fallo –fallere”, tradus prin „ a lipsi”, în sensul că falitul nu-și îndeplinește (lipsește ) de la datoria de a da satisfacție , adică de a plăti creditorilor săi ,dar are totodată și sensul de „a înșela”.A fost transpus în limba italiană devenind verbul „fallire”care se traduce prin a greși ,a înceta o plată ,a înșela ,a nu răspunde la așteptări și „falimento” –substantiv însemnînd faliment ,eroare ,greșeală.Persoana falitului este cunoscută sub denumirea de „fallito” în limba italiană, „failli” în franceză, „fallido” în spaniolă, „failure” în limba engleză al cărei vocabular mai conține și termenul „bankruptcy”.Terminologia ,în varietatea ei ,are însă același sens pentru că desemnează constant procedura falimentului ca instituție juridică ce normează modalitatea concretă de executare silită a bunurilor debitorului comerciant aflat în stare de încetare a plăților.
Falimentul a fost considerat dintotdeauna o expresie a eșecului în afaceri, o pată rușinoasă aruncată pe reputația unui comerciant. Atât de adânc s-a înrădăcinat această accepțiune a noțiunii de faliment, încât a da faliment echivalează, în limbajul uzual cu a da greș, a eșua, a se prăbuși, a suferi un eșec total, a se afla într-o situalie dezastruoasă.
În materia comercială, unde protecția creditului constituie unul dintre principiile călăuzitoare, falimentul unei instituții de credit dă naștere unui fior în mediul economic ,fior care poate prevesti un cutremur. Într-adevăr, așa cum comerțul nu poate trăi fără credit, mediul economic nu poate trăi fără bănci; prăbușirea unei bănci înseamnă dispariția unui stabiliment financiar cu un rol esențial în inițierea și finanțarea afacerilor.
De aceea, prevenirea falimentului băncilor și procedura falimentului lor au impus legiuitorului o atenție specială, mai ales în această lungă și dureroasă reformă a economiei României.
Regimul juridic al reorganizării judiciare și falimentului este reglementat de Legea nr. 64/1995, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului României nr. 58/1997. Acest ansamblu de norme juridice constituie dreptul comun în materia reorganizării judiciare și falimentului comercianților aflați în încetare de plăți a creanțelor lor de natură comercială.
Specificul activității bancare și importanța covârșitoare a băncilor pentru asigurarea unei circulații bănești sănătoase, ca premisă a succesului reformei economiei naționale, a justificat preocuparea Băncii Naționale a României ca, în temeiul normei de abilitare cuprinsă în art. 10 din Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară ,să edicteze în anul 1996 o serie de norme în materia reorganizării și lichidării judiciare a societăților bancare, precum și în materia procedurii de decădere din calitatea de fondator, administrator, director și cenzor ai societăților bancare.
Aceste Norme care potrivit Constituției din 1991, erau emise pentru executarea Legii și nu puteau deci reglementa în mod diferit un domeniu deja reglementat prin lege, derogau în mod nepermis de la litera și spiritul Legii nr. 64/1995, fapt relevat cu promptitudine și în literatura de specialitate. Pe de altă parte, evoluția legislativă a materiei, marcată prin modificarea Legii nr. 64/1995 prin prevederile O.U.G. nr. 58/1997, a impus ca materia ce făcuse obiectul respectivelor Norme să fie ordonată prin lege ,dându-se astfel o reglementare specială procedurilor privind redresarea și falimentul băncilor.
Spre deosebire de reglementarea de drept comun,care este cuprinsă în mod unitar în corpul Legii nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară și falimentul , normele corespunzătoare care privesc măsurile de redresare și falimentul băncilor,se află cuprinse atât în Legea bancară (Legea 58/1998),cât și în Legea nr.83/1998 privind procedura falimentului băncilor.
Această dihotomie a materiei se explică prin aceea că măsurile de supraveghere specială și administrare specială a băncilor, prevăzute de Legea bancară,se dispun și se aplică în cadrul unei proceduri administrative extrajudiciare derulate sub controlul Băncii Naționale a României , în timp ce procedura falimentului băncilor reglementată de Legea nr. 83/1998 este o procedură judiciară, derogatorie de la procedura de drept comun a falimentului, dar cu care prezintă multe asemănări.
Legea nr.83/1998 este lege specială în raport cu Legea nr.64/1995-lege cu caracter general în materie și se completează cu dispozițiile privitoare la faliment cuprinse în norma generală.
O asemenea reglementare specială este inedită în istoria materiei falimentului în România și nu se regăsește nici în legislația franceză care a constituit sursa de inspirație pentru Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului.
Legea nr.83/1998 reglementează o procedură unică-falimentul-așa încât societățile comerciale bancare nu se pot reorganiza judiciar.O asemenea concluzie este confirmată prin examinarea prevederilor Legii nr.83/1998 și se explică prin aceea că procedurii reorganizării judiciare i s-au substituit măsurile de supraveghere specială și administrare specială reglementate de Legea bancară astfel încât legea examinată și-a restâns obiectul de reglementare numai la procedura falimentului băncilor.
Instituirea măsurilor de supraveghere și de administrare specială aplicate de Banca Națională a României asupra unei bănci aflate în dificultate financiară nu constituie procedură prealabilă și nici obligatorie pentru declanșarea falimentului unei bănci.Natura acestor măsuri este ,indiscutabil, administrativă.
În calitatea pe care o are de autoritate de supraveghere prudențială bancară,Banca Națională a României este îndrituită să hotărască aplicarea măsurilor de supraveghere și de administrare specială asupra unei bănci (Art. 75 din Legea nr. 58/ 1998).Recurgerea la măsurile amintite este ,de regulă, o consecință a constatării de către B.N.R. a faptelor ,descrise în art.69 lit. a)-e) din legea bancară ,care constituie încălcări ale disciplinei bancare săvârșite de o bancă sau/ și de către oricare dintre administratorii , directorii executivi sau cenzorii băncii.În oricare dintre situațiile menționate în art.69 ,invocat ,B.N.R. poate lua ,potrivit prevederilor art. 70 lit. c) , măsuri de supraveghere și de administrare specială normate de cap. XIII din lege.
Sub raportul finalității urmărite măsurile de supraveghere specială (atunci când vizează precaritatea situației financiare a băncii ), alături de măsurile de administrare specială a băncilor pot fi desemnate cu acuratețe , prin sintagma”procedură de redresare” și ele constituie fără îndoială ,un ansamblu de mijloace și modalități care prezintă ,cel puțin prin scopul lor ,o mare asemănare cu procedura de reorganizare judiciară reglementată de Legea nr. 64/ 1995.
CAPITOLUL I I
PROFILAXIA FALIMENTULUI INSTITUȚIILOR DE CREDIT
Secțiunea I.
Măsuri pentru limitarea riscurilor de credit și
supravegherea indicatorilor de solvabilitate
În domeniul bancar, pentru prevenirea insolvabilității băncilor, B.N.R. a emis Normele nr. 8 din 26 aprilie 1999 (M.Of. nr. 245 din 1 iunie 1999), care au fost modificate prin Circulara nr. 5 din 12 martie 2001 (M.Of. nr. 130 din 15 martie 2001).
Aceste norme reglementează în capitolul I măsurile pentru limitarea riscurilor de credit pe care băncile sunt obligate să le aplice, iar în capitolul II mijloacele prin care B.N.R. supraveghează indicatorii de solvabilitate a băncilor.
Conform dispozițiilor art. 2, în vederea limitării riscurilor de nerambursare a creditelor, care pot antrena incapacitatea băncilor de a onora cererile de restituire a depozitelor și a soldurilor conturilor curente, băncile sunt obligate:
-să dispună de proceduri de control intern adecvate, care să permită supravegherea și gestionarea riscului de credit, precum și încadrarea permanentă a indicatorilor de solvabilitate și a celorlalte expuneri cu risc în limitele prevăzute de aceste norme;
-să asigure o evidență extracontabilă corespunzătoare, care să stea la baza întocmirii raportărilor de prudență bancară prevăzute de aceste norme;
-să modifice și să țină evidența extracontabilă, pentru fiecare grup de persoane fizice sau juridice care reprezintă un singur debitor;
-să țină evidența extracontabilă pentru fiecare persoană fizică sau juridică, care reprezintă un singur debitor sau care intră în componența unui grup reprezentând un singur debitor sau al altor asemenea grupuri de risc;
-să încheie tranzacții care conduc la expuneri mari numai pe baza unei decizii luate de consiliul de administrație, fundamentată pe un raport al comitetului de risc, având cuprinsul prevăzut de aceste norme;
-să acorde împrumuturi persoanelor aflate în relații speciale cu banca, precum și personalului propriu și familiilor acestuia numai cu respectarea prevederilor acestor norme.
Confobănci (Art. 75 din Legea nr. 58/ 1998).Recurgerea la măsurile amintite este ,de regulă, o consecință a constatării de către B.N.R. a faptelor ,descrise în art.69 lit. a)-e) din legea bancară ,care constituie încălcări ale disciplinei bancare săvârșite de o bancă sau/ și de către oricare dintre administratorii , directorii executivi sau cenzorii băncii.În oricare dintre situațiile menționate în art.69 ,invocat ,B.N.R. poate lua ,potrivit prevederilor art. 70 lit. c) , măsuri de supraveghere și de administrare specială normate de cap. XIII din lege.
Sub raportul finalității urmărite măsurile de supraveghere specială (atunci când vizează precaritatea situației financiare a băncii ), alături de măsurile de administrare specială a băncilor pot fi desemnate cu acuratețe , prin sintagma”procedură de redresare” și ele constituie fără îndoială ,un ansamblu de mijloace și modalități care prezintă ,cel puțin prin scopul lor ,o mare asemănare cu procedura de reorganizare judiciară reglementată de Legea nr. 64/ 1995.
CAPITOLUL I I
PROFILAXIA FALIMENTULUI INSTITUȚIILOR DE CREDIT
Secțiunea I.
Măsuri pentru limitarea riscurilor de credit și
supravegherea indicatorilor de solvabilitate
În domeniul bancar, pentru prevenirea insolvabilității băncilor, B.N.R. a emis Normele nr. 8 din 26 aprilie 1999 (M.Of. nr. 245 din 1 iunie 1999), care au fost modificate prin Circulara nr. 5 din 12 martie 2001 (M.Of. nr. 130 din 15 martie 2001).
Aceste norme reglementează în capitolul I măsurile pentru limitarea riscurilor de credit pe care băncile sunt obligate să le aplice, iar în capitolul II mijloacele prin care B.N.R. supraveghează indicatorii de solvabilitate a băncilor.
Conform dispozițiilor art. 2, în vederea limitării riscurilor de nerambursare a creditelor, care pot antrena incapacitatea băncilor de a onora cererile de restituire a depozitelor și a soldurilor conturilor curente, băncile sunt obligate:
-să dispună de proceduri de control intern adecvate, care să permită supravegherea și gestionarea riscului de credit, precum și încadrarea permanentă a indicatorilor de solvabilitate și a celorlalte expuneri cu risc în limitele prevăzute de aceste norme;
-să asigure o evidență extracontabilă corespunzătoare, care să stea la baza întocmirii raportărilor de prudență bancară prevăzute de aceste norme;
-să modifice și să țină evidența extracontabilă, pentru fiecare grup de persoane fizice sau juridice care reprezintă un singur debitor;
-să țină evidența extracontabilă pentru fiecare persoană fizică sau juridică, care reprezintă un singur debitor sau care intră în componența unui grup reprezentând un singur debitor sau al altor asemenea grupuri de risc;
-să încheie tranzacții care conduc la expuneri mari numai pe baza unei decizii luate de consiliul de administrație, fundamentată pe un raport al comitetului de risc, având cuprinsul prevăzut de aceste norme;
-să acorde împrumuturi persoanelor aflate în relații speciale cu banca, precum și personalului propriu și familiilor acestuia numai cu respectarea prevederilor acestor norme.
Conform art. 4, limita minimă a indicatorului de solvabilitate a băncii, calculat ca raport între nivelul fondurilor proprii și expunerea netă, va fi de 12% iar limita minimă a aceluiași indicator, calculat ca raport între nivelul capitalului propriu și expunerea netă va fi de 8%.
Art.6 prevede că nivelul unei singure expuneri mari nu poate depăși 20% din fondurile proprii ale băncii iar suma totală a expunerilor mari nu va putea depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii.
Tot în scopul limitării riscului de nerambursare, art. 8 prevede că băncile nu vor acorda împrumuturi persoanelor cu care se află în relații speciale, (în sensul prevăzut de art.1 alin. 2 lit.n, pct. 1-4) iar art. 9 prevede că băncile nu vor acorda împrumuturi în condiții de favoare persoanelor cu care se află în relații speciale (în sensul prevăzut de art.1 alin.2 lit. n, pct. 5-12) nici personalului propriu și familiilor acestuia.
Conform art. 10, suma totală a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca (prevăzute la art. 1 alin. 2 lit. n, pct. 5-12) nu poate depăși 20% din fondurile proprii ale băncilor, iar conform art. 11 suma totală a împrumuturilor nete acordate personalului propriu, inclusiv familiilor acestuia nu poate depăși 5% din fondurile proprii.
Secțiunea a II-a.
Supravegherea prudențială și supravegherea specială a băncilor
(Legea nr. 58/1998, modificată prin O.U.G. nr. 137/2001)
Metode de supraveghere (art. 66-68, din Legea nr. 58/1998). Pentru supravegherea băncilor, persoane juridice române și sucursale ale băncilor străine, Banca Națională a României utilizează două metode:
a) examinarea rapoartelor primite de la bănci ;
b) inspecții la sediul băncilor și al sucursalelor acestora.
Inspecțiile se efectuează de către personalul B.N.R. sau de către auditorii independenți numiți de B.N.R., iar în cazul sucursalelor și filialelor băncilor străine în echipele de inspecție pot fi incluse și persoane desemnate de autoritatea de supraveghere din țara de origine. În mod simetric, pentru supravegherea băncilor române care funcționează în străinătate, B.N.R. cooperează cu autoritățile de supraveghere ale statelor respective iar aceste autorități pot solicita B.N.R., în condiții de reciprocitate, informații cu privire la băncile străine care desfășoară activități în România.
Abateri și infracțiuni comise de bănci sau de administratori, directori executivi ori cenzori ai acestora. Măsuri de remediere și sancțiuni aplicate de B.N.R. (art. 69-74 din Legea nr. 58/1998, modificate prin O.U.G. nr. 137/2001). Constituie abateri care justifică aplicarea de sancțiuni și măsuri de remediere următoarele:
a) încălcarea Legii bancare sau a reglementărilor și ordinelor emise de B.N.R.;
b) încălcarea oricărei condiții sau restricții prevăzute în autorizația emisă băncii;
c) efectuarea de operațiuni fictive și fără o acoperire reală;
d) neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea de date eronate privind indicatorii de prudență bancară ori alți indicatori prevăzuți în reglementările B.N.R.;
e) nerespectarea măsurilor stabilite prin acte de control sau în urma acestora;
f) periclitarea credibilității și viabilității băncii prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor ce i-au fost încredințate.
Sancțiunile aplicabile de B.N.R. sunt următoarele:
a) avertisment scris dat băncii;
b) limitarea operațiunilor băncii;
c) amenda aplicabilă băncii, între 0,1 și 1 % din capitalul social, sau administratorilor, directorilor executivi sau cenzorilor, între 1-6 salarii medii/bancă din luna precedentă, la data constatării faptei. Amenzile încasate se fac venit la bugetul de stat;
d) retragerea aprobării date conducătorilor și / sau administratorilor băncii;
e) retragerea autorizației băncii;
Măsurile de remediere ce pot fi luate de B.N.R. sunt cele prevăzute de art. 70:
a) încheierea unui acord scris cu consiliul de administrație al băncii, care să cuprindă un program de măsuri de remediere;
b) obligarea băncii aflate în culpă să ia măsuri de remediere a consecințelor faptelor constatate;
c) instituirea măsurilor de supraveghere specială și de administrare, potrivit dispozițiilor cuprinse în cap. XIII (art. 75-82).
d) retragerea aprobării acordate acționarilor semnificativi și / sau suspendarea exercițiului dreptului de vot al celorlalți acționari, în cazurile în care persoanele respective nu mai îndeplinesc cerințele prevăzute de Legea nr. 58/1998 și de reglementările emise în aplicarea acesteia privind calitatea acționariatului unei bănci ori înfăptuiesc o politică individuală sau comună care periclitează asupra unei gestiuni prudente și sănătoase a băncii, în detrimentul interesului deponenților și al altor creditori.
În cazul retragerii aprobării acordate acționarilor semnificativi, exercițiul dreptului de vot al acestora se suspendă.
Acționarii aflați în situația prevăzută de art. 70 alin.1 lit. d) nu mai pot achiziționa noi acțiuni ale băncii.
Constatarea abaterilor este de competența personalului împuternicit de B.N.R. iar aplicarea măsurilor și a sancțiunilor, este de competența guvernatorului sau a viceguvernatorilor.
Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoarea de la o lună la doi ani sau cu amendă nerespectarea interdicțiilor prevăzute de art. 4-7 ale Legii bancare.
Supravegherea specială a băncilor (art. 76-78) se instituie în două situații:
a) constatarea încălcării legii sau a reglementărilor prudențiale emise de B.N.R.;
b) constatarea unei situații financiare precare a băncii.
Supravegherea se exercită printr-o comisie, formată din 5-7 specialiști ai B.N.R., având atribuții stabilite de consiliul de administrație care se referă în principal, la:
a) urmărirea aplicării măsurilor de remediere;
b) avizarea actelor de decizie ale organelor băncii referitoare la situația financiară și la încadrarea în reglementările prudențiale, precum și obligarea la suspendarea sau la desființarea unor asemenea acte;
c) modificarea reglementărilor proprii ale băncii;
d) limitarea și / sau suspendarea unor activități și operațiuni bancare pe o perioadă determinată;
e) orice alte măsuri care se consideră necesare pentru remedierea situației băncii.
Prevederea alin. 1 al art. 77 în sensul că această comisie nu se substituie conducerii băncii este ireconciliabilă cu prevederea alin. 1 lit. c, care împuternicește comisia să modifice reglementările proprii ale băncii. Pentru atenuarea efectelor acestei erori legislative credem că dispoziția alin.1 lit. c trebuie să fie subordonată prevederii alin.2 și interpretată în sensul că atribuția comisiei este de a obliga conducerea băncii să schimbe acele reglementări.
Conform prevederilor art. 77 alin.3, în perioada exercitării supravegherii speciale, adunarea generală a acționarilor, consiliul de administrație și conducătorii băncii nu pot hotărî măsuri contrare celor dispuse de comisia de supraveghere specială. Credem, pentru identitate de rațiune, că nici ulterior acestei perioade nu pot fi încălcate acele măsuri.
Comisia are acces la toate documentele și registrele băncii și prezintă periodic rapoarte consiliului de administrație al B.N.R. care, în funcție de aceste rapoarte, hotărăște asupra încetării sau a continuării supravegherii, fără a se depăși o perioadă de supraveghere de 120 de zile. Dacă în activitatea bancară se constată în continuare deficiențe grave, consiliul de administrație al B.N.R. poate hotărî, de la caz la caz, trecerea la măsuri de administrare specială a băncii.
Secțiunea a III-a.
Administrarea specială a băncilor
Administrarea specială a băncilor (art. 79-82) se dispune, conform dispozițiilor art.79, atunci când Banca Națională a României constată una din următoarele situații:
a) măsurile de supraveghere specială nu au dat rezultate într-o perioadă de până la 120 de zile;
b) indicatorul de solvabilitate, calculat în conformitate cu reglementările Băncii Naționale a României în raport cu fondurile proprii, se situează la un nivel care nu depășește jumătate din nivelul minim prevăzut de aceste reglementări;
c) banca a încălcat în mod repetat prevederile legii și/sau ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia.
Hotărârea Băncii Naționale a României privind instituirea administrării speciale va fi publicată, integral sau în extras în Monitorul Oficial al României, Partea I, și în mai multe ziare de circulație națională.
Instituirea măsurilor de administrare specială se dispune de Banca Națională a României și în cazul sesizării de către aceasta a instanței competente pentru declanșarea procedurii falimentului unei bănci.
Textul art. 79 alin. 1 lit. b reglementează o situație de prefaliment (de faliment iminent) și semnificația acestui text trebuie să fie înțeleasă în corelație cu dispozițiile art. 2 al Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului instituțiilor de credit (M. Of. nr. 153 din 22 aprilie 1998) modificată prin O.U.G. nr. 186/1999 (M. Of. nr. 567 din 19 nov. 1999) și prin O.U.G. nr. 138/2001 (M.Of. nr. 671 din 24 oct. 2001) conform cărora ,o instituție de credit este considerată în stare de faliment, dacă se află într-una dintre următoarele situații:
a) instituția de credit nu a onorat integral o creanță certă, lichidă și exigibilă, de cel puțin 7 zile lucrătoare de la scadență, în cazul băncilor, inclusiv al Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. – S.A., și de cel puțin 30 de zile lucrătoare de la scadență, în cazul caselor centrale ale cooperativelor de credit, inclusiv al cooperativelor de credit afiliate acestora;
b) indicatorul de solvabilitate calculat în funcție de nivelul capitalului propriu al intituției de credit scade sub 2 %. Indicatorul de solvabilitate se calculează în conformitate cu reglementările emise de Banca Națională a României.
Deși textul art.2 al Legii nr. 83/1998 nu este formulat în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 64/1995 (modificată prin Legea nr. 99/1999) privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, la o analiză sumară a acestui text ,rezultă că el vizează două situații:
Insolvența (art.2 alin.1 lit.a) și insolvabilitatea (art.2 alin.1 lit.b), în timp ce dispozițiile art.79 alin.1 lit.b privesc numai insolvabilitatea iminentă.
Termenul ,,insolvabilitate" prezent și în art. 130 al Legii nr. 64/1995 cu referire la regiile autonome ,exprimă dezechilibrul financiar al patrimoniului debitorului, caracterizat prin preponderența pasivului față de activ. În cazul falimentului, termenul care desemnează premisa necesară a declanșării procedurii este ,,insolvență" (sau ,,incapacitate de plată" sau ,,încetare de plăți") semnificând absența fondurilor bănești necesare plății obligațiilor scadente. Diferența practică dintre cele două noțiuni este importantă. Patrimoniul băncii poate avea un activ predominant față de pasiv, dar în absența lichidității, a numerarului disponibil pentru a plăti la scadență datoria, există insolvență (incapacitate de plată) deși nu există insolvabilitate. Această distincție a fost evidențiată atât de practica bancară cât și de jurisprudența română, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Indicatorul de solvabilitate, determinat ca raport între nivelul fondurilor proprii și totalul activelor și elementelor în afara bilanțului, ponderate în funcție de gradul lor de risc ,a fost stabilit prin Normele nr. 4/1994 (M.Of. nr. 72 din 22 martie 1994) și Normele nr. 16/1995 (M.Of. nr. 262 din 14 noiembrie 1995), cu modificările ulterioare, la 8%, identic cu cel prevăzut de art.10 al Directivei Consiliului Europei din 18 decembrie 1989, în vigoare de la 1 ianuarie 1993. Structura și modul de determinare a nivelului fondurilor proprii care se iau în calculul indicatorului de solvabilitate sunt prevăzute de normele B.N.R.. Conform acestor norme, fondurile proprii ale unei bănci sunt formate din capitalul propriu și capitalul suplimentar. Capitalul suplimentar se compune din: capitalul social vărsat; primele de emisiune vărsate; profitul nerepartizat ca dividend din exercițiile financiare precedente; profitul net din exercițiul financiar curent; fondul de rezervă; fondul de imobilizări corporale; fondul de dezvoltare și soldul contului ,,alte rezerve". Pentru determinarea nivelului capitalului propriu se vor deduce elemente specificate în normele B.N.R.. Capitalul suplimentar se compune din : rezerva generală pentru riscul de credit; sumele înregistrate în contul ,,alte rezerve" (cu precizările cuprinse în circulara B.N.R.); sumele înregistrate în contul ,,alte fonduri" și împrumuturile subordonate primite de bănci. În ansamblul său, capitalul băncii este definit de art. 2 lit. p al Legii nr. 58 /1998 ca fiind valoarea patrimoniului net, calculată ca diferență între total active și pasive reprezentând obligații, evidențiate în bilanțul contabil, conform reglementărilor B.N.R.. La constituirea băncii, capitalul băncii se confundă cu capitalul social. Ponderile de risc, pe categorii de active din bilanț și din afara bilanțului sunt determinate procentual prin normele B.N.R..
Indicatorul de lichiditate se calculează conform Normelor nr. 1/2001 ale B.N.R. (M.Of. nr.201 din 20 aprilie 2001)
Administrarea specială a băncii, aflată în una dintre situațiile prevăzute de art. 79, este efectuată de un administrator special (care poate fi și o persoană juridică), desemnat de consiliul de administrație al B.N.R.. Acesta preia integral atribuțiile consiliului de administrație al băncii.
În tot cursul perioadei administrării speciale, este suspendat dreptul de vot al acționarilor în ce privește numirea și revocarea administratorilor și în ce privește dreptul la dividende. Totodată este suspendată activitatea și remunerarea consiliului de administrație și a cenzorilor. Administratorul special ia măsuri pentru conservarea activelor și încasarea creanțelor.
În termen de 45 de zile de la numire, administratorul special prezintă consiliului de administrație al B.N.R. un raport scris cu conținutul prevăzut de alin. 1 al art. 82. Consiliul de administrație al B.N.R. decide asupra prelungirii activității administratorului special, pe o perioadă limitată, sau retrage autorizația de funcționare a băncii și sesizează instanța competentă pentru declanșarea procedurii falimentului (art.82 alin.4).
Dacă se decide prelungirea activității administratorului special, el va prezenta periodic rapoarte. Dacă se constată că banca s-a redresat, măsurile de administrare specială înceteză.
CAPITOLUL III
REGLEMENTAREA LEGALĂ A FALIMENTULUI
INSTITUȚIILOR DE CREDIT
Secțiunea I.
Generalități
Procedura falimentului instituțiilor de credit, legal constituie în România, este reglementată de Legea nr. 83/1998 (M.Of. nr.159 din 22 aprilie 1998), în vigoare de la 23 mai 1998, care se completează cu dispozițiile Legii nr. 64/ 1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului (republicată în M.Of. nr. 608 din 13 decembrie 1999) și cu dispozițiile Codului de procedură civilă. Legea nr. 83 /1998 a fost modificată prin O.U.G. nr. 186/1999 (M.Of. nr. 567 din 19 nov. 1999) și prin O.U.G. nr. 138/2001 (M.Of. nr. 671 din 24 oct. 2001).
Instituțiile de credit față de care se aplică dispozițiile Legii nr. 83 /1998 sunt enumerate în art. 1:
a) băncile persoane juridice române și Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C. – S.A., inclusiv sucursalele acestora având sediul în străinătate;
b) casele centrale ale cooperativelor de credit, inclusiv cooperativele de credit afiliate acestora.
Deși sunt omise din textul art. 1 al Legii nr. 83/1998, credem că și sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, sunt supuse aceleiași legi, în temeiul prevederilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 58/1998.
Nu intră sub incidența Legii nr.83/1998, deși sunt autorizate să efectueze unele operațiuni bancare, nici bursele de mărfuri (O.G. nr. 69/1997), nici casele de schimb valutar, ambele categorii de comercianți fiind supuse prevederilor Legii nr.64 /1995.
Conform dispozițiilor art. 2 al Legii nr 83/1998, o instituție de credit prevăzută de art. 1 este considerată în stare de faliment dacă se află în una dintre următoarele situații:
a) nu a onorat integral o creanță certă, lichidă și exigibilă, de cel puțin 7 zile lucrătoare de la scadență, în cazul băncilor inclusiv al Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. – S.A., și de cel puțin 30 de zile lucrătoare de la scadență, în cazul caselor centrale ale cooperativelor de credit, inclusiv al cooperativelor de credit afiliate acestora;
b) indicatorul de solvabilitate calculat în funcție de nivelul capitalului propriu, calculat conform reglementărilor emise de B.N.R., scade sub 2%.
Chiar și după modificarea repetată a textului art.2 (atât prin O.U.G. nr.186/1999 cât și prin O.U.G. nr. 138/2001), redactarea a rămas lacunară și eclectică.
Caracterul lacunar al textului art.2 lit.a rezultă din absența unor precizări necesare. Astfel, în primul rând, procedura falimentului, oricât de originală și sui generis s-ar dori să fie, nu poate fi declanșată pentru orice fel de datorii ale comerciantului, ci numai pentru datorii comerciale și fiscale. În al doilea rând, pentru a fi aplicabilă procedura specială a falimentului, și nu procedura de drept comun, este necesar ca ,,neonorarea" integrală a obligațiilor certe, lichide și exigibile, de natură comercială sau fiscală,să fie consecința incapacității de plată, a lipsei de lichidități, de fonduri bănești disponibile.
Dualismul insolvență-insolvabilitate constituie o inovație a redactorilor textului Legii nr. 83/1998, deoarece distincția terminologică a fost realizată de dreptul comercial român încă înainte de 1860. Astfel, în cazul falimentului Băncii Naționale a Moldovei, raportul consiliului de administrație al băncii, prezentat la cea de a doua adunare generală extraordinară a acționarilor din Iași la 9/21 septembrie 1860, menționează, printre alte cauze ale falimentului acestei bănci și ,,cumpărarea tratatelor, a obligațiunilor și a sinetelor cu vade de trei și de șase luni, câte odată de un an și de doi ani, cu una sau cu două iscălituri a unor persoane, care nu prezentau nici o garanție pentru soliditatea hârtiilor și a căror insolvență era cunoscută de mai mulți ani, de către toți bancherii capitalei." (C.I. Băicoianu, Istoria politicei noastre monetare și a Băncii Naționale. Acte și documente, vol. I, partea II, p. 117-118).
Termenul "insolvabilitate", propriu Dreptului civil ( dar inclus , din eroare, și în art. l30 al Legii nr. 64/ 1995 ) exprimă dezechilibrul financiar al patrimoniului debitorului, caracterizat prin preponderența pasivului fată de activ, situație care se regăsește în textul lit. b din art. 2 al Legii nr. 83/ 1998. Termenul ,,insolvență" (sinonim cu "încetarea plăților" și cu ,,incapacilatea de plată"). exprimă absența fondurilor bănești necesare plății obligației comerciale sau fiscale scadente. Deosebirea între cele două situații este certă și esențială, astfel încât ele pot exista independent una față de cealaltă. Patrimoniul băncii poate avea un activ predominant față de pasiv, dar în absența fondurilor bănești disponibile pentru a "onora" integral, la scadență, datoriile sale comerciale sau fiscale certe, lichide și exigibile, există insolvență, deși nu există insolvabilitate.
În urmă cu peste opt decenii, Înalta Curte de Casație și Justiție a delimitat clar cele două situații:
,,Pentru ca un comerciant să fie declarat în stare de faliment, nu este îndestulător a se dovedi încetarea virtuală a plăților sale, adică o stare de insolvabilitate, ci este necesar a se stabili încetarea efectivă a plăților, adică o stare de insolvență a comerciantului, care nu mai poate face față obligațiunilor sale comerciale ajunse la scadență, aceasta independent de starea de solvabilitate sau insolvabilitate."
Această distincție a fost reafirmată statornic de instanța supremă.
„Pot fi declarați în stare de faliment comercianții perfect solvabili dacă sunt în încetare de plăți.”
„Atâta vreme cât comerciantul nu poate face față plăților, el se găsește în stare de faliment, deoarece starea de faliment nu depinde de valoarea activului său.”
Celelalte instanțe judecătorești au urmat cu fidelitate această practică, după cum rezultă din exemplele de mai jos.
„Starea de faliment a unui comerciant nu depinde de valoarea activului său, ci numai de împrejurarea dacă poate plăti sau nu datoriile sale comerciale.”
„Prin încetarea de plăți se înlelege neputința unui comerciant sau a unei societăți comerciale de a plăti datoriile exigibile și de oarecare importanță cu situațiunea sa, indiferent de împrejurarea dacă activul este mai mare sau mai mic decât pasivul.”
„În ce privește starea de faliment se are în vedere încetarea plăților, iar nu solvabilitatea sau insolvabilitatea, adică raportul dintre activul și pasivul debitorului, deoarece sunt cazuri în care se poate declara falimentul chiar dacă activul ar întrece cu mult pasivul.”
„Prin încetarea de plăți se înțelege starea unui comerciant care nu-și plătește datoriile comerciale … indiferent de solvabilitatea sau insolvabilitatea comerciantului.”
„Prin încetarea plăților nu se poate înțelege decât încetarea plăților unor datorii exigibile, indiferent dacă pasivul este mai mare sau mai mic decât activul, insolvabilitatea comerciantului neputând implica, prin ea însăși și încetarea reală și efectivă a plăților."
Cu aceeași distincție operează și jurisprudența franceză, în pofida inexistenței termenului ,,insolventă” :
„La cessation des payements ne se confond pas avec l ' insolvabilite.”
Concluzia care poate fi dedusă din formularea textului art. 2 al Legii nr.83/1998 este intenția manifestă de a se permite aplicarea procedurii falimentului instituțiilor de credit atât în cazul insolvenței cât și în cazul insolvabilității, urmând ca situația de insolvabiltate sã fie determinată prin calcularea activului net al instituției de credit în conformitate cu normele emise de B.N.R.
Insolvența reflectă o stare de incapacitate financiară a instituției de credit de a "onora" întregul pasiv exigibil de natură comercială sau fiscală, cu fondurile bănești disponibile.
Deși textul art.2 alin.l lit. a : „instituția de credit nu a onorat …” pare să exprime indiferența față de cauza care a generat această situație, credem că formularea nu poate fi desprinsă din contextul procedurii falimentului și de aceea trebuie înțeleasă în sensul că ,,neonorarea” este consecința incapacității de plată. În acest mod se oferă posibilitatea distincției între incapacitatea de a plăti și refuzul de a plăti întemeiat pe o excepție invocată cu bună credință. De exemplu banca, poate refuza restituirea unui depozit, invocând stingerea obligației sale prin compensație cu obligația titularului contului de a rambursa un credit sau de a plăti dobânzi aferente. De asemenea banca poate refuza plata unei creanțe fiscale, motivându-și „neonorarea” creanței cu aceea că nu datorează suma. Chiar dacă creanța băncii este litigioasă, „neonorarea” obligației sale are o altă cauză decât incapacitatea de plată și nu există insolvență. Tribunalul este întotdeauna suveran să aprecieze elementele de fapt pe care le invocă banca pentru a justifica refuzul de plată și să hotărască dacă aceste elemente se încadrează sau nu în conceptul de „bună credință”. Această apreciere se limitează la calificarea excepției, ca fiind de bună credință, fără a se extinde și asupra calificării în fond a excepției, ca întemeiată, problemă care urmează să fie soluționată în cadrul unui proces de drept comun, dacă cererea de declanșare a procedurii falimentului a fost respinsă. Printre excepțiile considerate de bună credință a fost și aceea că creanța pretinsă nu este certă și lichidă, pentru că cuantumul ei nu a fost determinat prin convenția părților, nici pe cale judiciară. Dimpotrivă s-a considerat că este inacceptabil refuzul plății datoriei sub motiv că debitorul „așteaptă o lege viitoare, care să amâne termenul de plată.” Așadar, procedura falimentului nu este menită nici să fie utilizată ca o măsură de intimidare a debitorului de rea credință, dar capabil să plătească, nici contra unui debitor de bună credință, care refuză plata invocând o excepție aparent întemeiată.
Pentru a concluziona că instituția de credit este „considerată în stare de faliment”, nu este necesar să se constate că ea se află într-o situație disperată, fără ieșire sau iremediabil compromisă, deoarece nu și-a onorat niciuna dintre datorii sau marea majoritate a acestora. În principiu, neplata unei singure datorii, față de un singur creditor, justifică admiterea cererii de declanșare a procedurii, dacă B.N.R. a comunicat încetarea plăților acelei bănci (art.l6). Din termenii art.2 și ai art.l6 rezultă totuși că „neonorarea” plăților reflectă o incapacitate reală, permanentă și constatată ca atare de B.N.R.
Unicul scop al procedurii falimentului instituțiilor de credit este lichidarea
averii și plata datoriilor. Spre deosebire de Legea nr. 64/1995, Legea nr. 83/ 1998 nu numai că nu acordă prioritate reorganizării, dar nici măcar nu permite o astfel de alternativă. Explicația rezultă din textul art. 13 – 17 : anterior s-au aplicat față de bancă măsuri de supraveghere și administrare specială, conform Legii bancare nr. 58/1998, art.75 – 82, care nu au reușit să conducă la redresarea acesteia.
Procedura falimentului, reglementată de Legea nr.83/ 1998 se aplică numai cererilor înregistrate după data de 22 mai 1998, iar procedurile de reorganizare și de lichidare judiciară a băncilor, deschise până la data intrării în vigoare a acestei legi vor fi continuate și închise în condițiile Legii nr. 64/1995 cu modificările și completările ulterioare.
Secțiunea a II-a.
Organele care aplică procedura
Organele care aplică procedura sunt: tribunalul prin judecătorul-sindic și lichidatorul.
Spre deosebire de procedura reglementată de Legea nr.64/1995, în procedura falimentului instituțiilor de credit nu participă administratorul, deoarece acest organ se implică în procedura reorganizării iar o astfel de alternativă este exclusă, pentru că încercarea de redresare s-a consumat anterior (art.75 – 82 ale Legii nr.58/1998) fără rezultat. De asemenea, în procedura falimentului instituțiilor de credit, spre deosebire de procedura reglementată de Legea nr. 64/1995 (art.l8 alin.2, art.59 alin.l) nu se implică nici Camera de Comerț și Industrie. Este, în schimb și în mod firesc, implicată Banca Naționalã a României (art. 20).
Conform dispozițiilor art. 3, modificate prin O.U.G. nr. 186/ 1999 și prin O.U.G. nr. 138/2001, toate procedurile prevăzute de această lege sunt de competența exclusivă a tribunalului în jurisdicția căruia se află sediul debitoarei, care figurează în registrul comerțului și sunt exercitate de un judecător-sindic.
Judecătorul-sindic este un magistrat al acestui tribunal, nominalizat, în fiecare caz, de președintele tribunalului dintre magistrații desemnați ca judecători-sindici, în temeiul art.l2 alin. 3 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.
Spre deosebire de judecătorul-delegat al registrului comerțului, al cărui mandat are o durată limitată la un an (art.8 al I.egii nr. 26/1990), judecătorul-sindic este învestit pe o durată nedeterminată. Conform dispozițiilor art.12 al Legii nr. 64/ 1995, în orice stadiu al procedurii, președintele tribunalului îl poate înlocui pe judecătorul-sindic, prin încheiere motivată, dată în camera de consiliu.
Principalele atribuții ale judecătorului-sindic sunt enumerate în textul alin. 3 al art. 3 :
a) darea hotărârii de deschidere a procedurii;
b) judecarea contestației debitoarei împotriva cererii introductive formulate de Banca Natională a României sau de creditori, pentru începerea procedurii;
c) desemnarea, prin hotărâre, a lichidatorului, stabilirea atribuțiilor acestuia, controlul asupra activității lui și, dacă este cazul, înlocuirea lui;
d) judecarea acțiunilor introduse de lichidator pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, anterioare hotărârii de deschidere a procedurii;
e) judecarea contestațiilor băncii debitoare ori ale creditorilor împotriva măsurilor luate de lichidator;
f) confirmarea planului de distribuire a sumelor obținute din lichidare;
g) darea hotărârii de închidere a procedurii.
Judecătorul sindic mai îndeplinește următoarele atribuții:
ridicarea dreptului băncii debitoare de a-și administra bunurile din avere și de a dispune de ele(art.7 alin.1);
antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere și control ale băncii pentru ajungerea acesteia în stare de faliment(art.24);
soluționarea contestațiilor formulate la creanțele înregistrate(art.97 din legea 64/1995);
aprobarea vânzării în loc și aprobarea vânzării directe a bunurilor din averea băncii(art.101 și 102 din legea 64/1995);
darea dispoziției de a sigila bunurile din averea debitoarei(art.80 din legea nr.64/1995).
Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive și executorii. În condițiile legii, ele vor putea fi atacate cu recurs.
Instanța de recurs pentru hotărârile judecătorului-sindic, date în baza art. 3, este Curtea de Apel (art. 4).
Recursul va fi judecat în termen de numai 15 zile de la înregistrarea dosarului la Curtea de Apel (un termen mai scurt decât cel de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. 2 al Legii nr. 64/1995), citarea părților urmând să fie făcută, prin publicitate, în condițiile art. 95 C.pr.civ.
Prin derogare de la art.300 alin.3 și 4 C.pr.civ., hotărârile judecătorului-sindic, atacate cu recurs, cu excepția celei de respingere a contestației debitorului, nu vor putea fi suspendate de instanța de recurs.
În îndeplinirea atribuțiilor care implică aplicarea unor reglementări bancare, judecătorul-sindic, ca și lichidatorul, pot cere opinia B.N.R., în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară.
Lichidatorul. Prin hotărârea de deschidere a procedurii falimentului, judecătorul-sindic va desemna lichidatorul, cu avizul Băncii Naționale a României. Avizul este necesar numai dacă se are în vedere desemnarea, în mod excepțional, a altui lichidator decât Fondul de Garantare a depozitelor în sistemul bancar (Fondul), care trebuie să fie desemnat, de regulă (după modelul american – F.D.I.C.).
Alegerea altui lichidator decât Fondul, de către creditori, în condițiile reglementate de art. 7 alin. 3 și 4, reprezintă numai o propunere, care, conform dispoziților alin. 5, va trebui să primească avizul Băncii Naționale a României, înainte de desemnare prin hotărârea judecătorului sindic.
Deodată cu desemnarea lichidatorului, conform prevederilor art. 7 alin. 1 și 6, judecătorul-sindic, prin hotărârea de deschidere a procedurii falimentului, ridică administratorilor instituției de credit debitoare dreptul de a reprezenta instituția de credit, de a administra bunurile acesteia și de a dispune de ele. Aceeași hotărâre produce, prin efectul dispozițiilor alin. 6, revocarea atribuțiilor tuturor structurilor de conducere, administrare și control: adunarea generală, administratorii, conducerea executivă, cenzorii și auditorii.
Adunarea generală (a acționarilor sau a membrilor) instituției de credit debitoare are posibilitatea (dar nu și obligatia), conform dispozițiilor alin. 2, să desemneze, cu majoritate simplă, un reprezentant care, în condițiile legii, are dreptul să conteste măsurile luate de lichidator și să exercite căile legale de atac împotriva hotărârilor judecătorului-sindic.
Remunerația lichidatorului, de 3% din sumele rezultate din lichidare, se plătește conform prevederilor art. 4 al Legii nr. 64/1995.
Măsurile luate de lichidator pot fi contestate de banca debitoare, de comitetul creditorilor și de oricare dintre creditori (art. 8). Contestația se înregistrează la tribunal în termen de 10 zile de la data la care măsura a fost luată, deși legea nu reglementează o obligație generală de comunicare a măsurilor, în vederea contestării lor. Termenul (de recomandare) pentru soluționarea contestațiilor este de maximum 15 zile de la data înregistrării.
Deși textul art. 8 conține o formulă ambiguă ("Dacă socotește necesar, judecătorul-sindic va ține o ședință, cu citarea autorului contestației, a băncii debitoare, a Băncii Naționale a României și a lichidatorului") oferind și posibilitatea interpretării în sensul că examinarea contestației ar fi facultativă, in realitate, în fiecare dintre situațiile în care este permisă contestarea măsurilor lichidatorului, judecătorul-sindic este obligat să judece contestația.
Lichidatorul poate fi înlocuit de judecătorul-sindic, în orice stadiu al procedurii, prin încheiere motivată, pentru motive temeinice (dol sau culpă gravă). Numirea noului lichidator se va face cu respectarea prevederilor art. 7 (art. 9 alin. 2).
Atribuțiile lichidatorului.
Textul art.10, modificat prln O.U.G. nr. 138/2001, pe o întindere de peste 170 de rânduri, la literele a) – t), enumeră doar ,,principalele" atribuții ale lichidatorului. Acestea sunt:
a) în momentul primirii hotărârii judecătorești privind începerea procedurii falimentului, va deschide la o bancă de pe teritoriul României, două conturi, unul în lei și altul în valută, cu mențiunea cont tip „instituție de credit în faliment” , cu drept exclusiv de dispoziție în interesul procedurii falimentului.
În aceste conturi vor fi transferate:
– de către lichidator, fondurile pe care instituția de credit debitoare le detinea la alte instituții financiar-bancare;
– de către Banca Natională a României disponibilitățile bănești ale aceleiași debitoare aflate în conturile sale.
În continuare, operațiunile de încasări și de plăți ale instituției debitoare se vor desfãșura numai prin aceste conturi. Din formularea textului lit. m) al aceluiași articol rezultă, însă, că în mod absolut firesc nu poate fi vorba numai despre două conturi ci de un cont în lei și de tot atâtea conturi analitice de valută câte feluri de valută există. Ulterior, lichidatorul va vinde valuta pe piața valutară interbancară (lit. e) și cu sumele în lei rezultate va credita contul în lei.
b) examinarea activității instituției de credit debitoare în raport cu situația de fapt, întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la starea de faliment, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă și supunerea acestui raport judecătorului -sindic, spre aprobare, și Băncii Naționale a României, spre informare, în termen de cel mult 30 de zile de la începerea procedurii falimentului; la cererea lichidatorului, judecătorului sindic va putea prelungi această perioadă, pentru motive temeinice, prin încheiere.
c) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor instituției de credit debitoare și luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor, la începerea procedurii falimentului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 64/1995.
d) angajarea personalului necesar în vederea lichidării și conducerea activității acestuia ,angajarea putându-se face din cadrul personalului existent al instituției de credit debitoare;
e) conducerea activității instituției de credit debitoare, respectiv efectuarea de operațiuni în interesul procedurii falimentului, inclusiv reeșalonări de credite și stabiliri de noi rate ale dobânzilor aferente activelor instituției de credit debitoare, cu condiția ca orice nou nivel a ratei dobânzilor să nu fie mai mic decât cel mai scăzut nivel practicat pe piața bancară, precum și participări la pița valutară interbancară, luarea tuturor măsurilor, cum ar fi redimensionarea personalului angajat în scopul reducerii permanente a cheltuielilor de funcționareși lichidare;
f) contractarea de împrumuturi, garantând cu activele instituției de credit debitoare sau fără garanție, cu aprobarea judecătorului sindic;
Textul nu sugerează răspunsul la întrebările: cu ce destinație va lua noi împrumuturi instituția debitoare „în faliment” ținându-se seama de condiția prevăzută la lit. j) din același articol: „în interesul procedurii falimentului” ? Cine îi va putea acorda acesteia împrumuturi „fără garanție”?
În ce privește contractarea de către instituția de credit „în faliment” de împrumuturi garantate cu activele sale, norma legală (art.10 lit. f) reprezintă o potențială sursă de erori și abuzuri. În loc să fie vândute acele active, conform dispozițiilor art.l0 lit. o), pentru a se stinge, cu prețul obținut, datoriile care au antrenat-o în faliment, activele vor fi gajate sau ipotecate, iar noii creditori (alte instituții de credit) vor avea prioritate față de creditorii anteriori (cei mai vitregiți de soartă fiind agenți economici și alte persoane juridice titulare de conturi curente de disponibilități) păgubind interesele acestora.
g) introducerea de acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitoare în dauna drepturilor creditorilor, în cei trei ani premergători deschiderii procedurii falimentului;
h) introducerea de acțiuni pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terți și pentru restituirea de către aceștia a bunurilor transmise și a valorii altor prestații executate, realizate de instituția de credit debitoare în dauna intereselor creditorilor, prin :
– acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori începerii procedurii falimentului; sunt exceptate sponsorizările în scop umanitar derulate conform prevederilor legale;
-operațiuni comerciale în care prestația instituției de credit debitoare o depășește vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori începerii procedurii falimentului;
– acte încheiate în cei 3 ani anteriori începerii procedurii falimentului, cu intenția tuturor părților implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile;
– acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anteriore sau în folosul acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare începerii procedurii falimentului, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obțină în caz de faliment al instituției de credit debitoare este mai mică decât valoarea actului de transfer;
-constituirea ori perfectarea unei garanții reale pentru o creanță care era chirografară în cele 120 de zile anterioare începerii procedurii falimentului ;
– acte încheiate în anul anterior începerii procedurii falimentului, cu persoane aflate în relații speciale cu instituția de credit debitoare;
i) stabilirea datelor ședințelor adunării creditorilor, ori de câte ori consideră necesar și prezidarea ședințelor;
j) menținerea, rezilierea sau denunțarea unor contracte încheiate de instituția de credit debitoare, precum și încheierea de noi contracte în interesul procedurii falimentului;
k) examinarea creanțelor asupra băncii debitoare și atunci când este cazul, formularea de obiecțiuni la acestea;
l) primirea sumelor în lei și în valută pe seama instituției de credit debitoare și consemnarea acestora în termnen de 24 ore în noile conturi ale instituției de credit debitoare, cu mențiunea cont tip „instituție de credit în faliment”, conturi deschise la o bancă comercială;
m) luarea măsurilor corespunzătoare privind conturile în valută ale instituției de credit debitoare, deschise la instituții de credit corenspondente, prin:
-notificarea corenspondenților asupra declarării în stare de faliment a instituției de credit debitoare, precum și asupra blocării disponibilităților din conturile respective în valută;
-transferarea ulterioară, în cel mai scurt termen, a disponibilităților în contul în valută, cu mențiunea cont tip „instituție de credit în faliment”, ce se dezvoltă pe analitice –pentru fiecare valută, deschis la banca comercială; sumele aflate în contul în valută vor fi convertite în lei și transferate în contul tip „instituție de credit în faliment” , deschis în lei;
– efectuarea de plăți pentru operațiunile în curs ale instituției de credit debitoare ,precum și administrarea eficientă a disponibilităților;
n) urmărirea încasării creanțelor din averea instituției de credit debitoare, rezultate din transferul de bunuri sau de sume de bani, efectuate de aceasta înainte de înregistrarea cererii introductive;
o) lichidarea bunurilor și drepturilor din averea instiztuției de credit debitoare- ansamblul procedeelor, măsurilor și tehnicilor pentru realizarea activelor instituției de credit în faliment ,cu respectarea principiului costului minim presupus, respectiv al valorificării optime a acestora, în scopul achitării datoriilor către creditori prin:
1.tranzacții privind cumpărarea de active și asumarea de pasive prin care o instituție de credit cu o situație financiară bună achiziționează,parțial sau total activele instituției de credit debitoare și iși asumă ,parțial sau total ,pasivele acesteia ,incluzînd totalitatea depozitelor garantate. Tranzacțiile privind cumpărarea de active și asumarea de pasive pot fi efectuate la vedere sau la termen cu opțiune.Pentru tranzacțiile prevăzute la acest alineat lichidatorul poate să perceapă o primă negociată în funcție de calitatea activelor cumpărate și a pasivelor asumate, plătibilă la momentul transferului proprietății, precum și o primă pentru exercitarea opțiunii, în funcție de termenul opțiunii, plătibilă la momentul negocierii.
În situația în care pasivele asumate sub forma depozitelor garantate depășesc activele cumpărate în contrapartidă, tranzacția poate fi efectuată prin achitarea diferenței de către Fond din resursele sale, în cazul în care acesta este lichidatorul.
După cumpărare, pentru activele grevate de operațiuni pentru care se probează că au la bază fraude sau că provin din furturi de instrumente financiare, părțile pot modifica tranzacția inițială, urmând ca instituția de credit achizitoare să primească de la lichidator, în contravaloare, alte active ori sume de bani și partea corespunzătoare în funcție de calitatea activelor cumpărate și a pasivelor asumate, dacă o astfel de primă a fost achitată;
2.vânzarea de bunuri, cum ar fi : clădiri, terenuri, aparatură, valori mobiliare, operațiuni de lichidare ce se realizează cu respectarea prevederilor secțiunii a 6-a „Falimentul” din Legea nr.64/1995, republicată;
3.alte tehnici de realizare a activelor, cum ar fi cesiuni de creanță ori novații, realizate în interesul procedurii falimentului, la o valoare negociată;
p) întocmirea unui raport lunar asupra evoluției procedurii falimentului, respectiv asupra stadiului îndeplinirii atribuțiilor de lichidator, pe care îl va prezenta judecătorului- sindic,spre aprobare,și Băncii Naționale a României,spre informare.Un astfel de raport va include informații referitoare la valoarea totală a creanțelor asupra instituției de credit debitoare și la valoarea totală a activelor acesteia care au fost valorificate, la sumele obținute din lichidarea și încasarea de creanțe, la planul de distribuire între creditori;
q) întocmirea bilanțului final de lichidare ; dacă lichidarea se prelungește peste durata unui exercițiu financiar ,lichidatorul este obligat să întocmească bilanțul contabil anual și să îl depună la organele și la termenele prevăzute în modelele situațiilor financiar – contabile pentru bănci;
r) sesizarea judecătorului-sindic despre orice problemă care ar cere o soluționare de către acesta;
s) încheierea oricărui document în numele instituției de credit debitoare,inițierea și coordonarea, în numele acesteia, oricărei acțiuni sau proceduri legale;
t) efectuarea oricăror acte de procedură cerute de lege.
Atribuțiile lichidatorului judiciar în cadrul procedurii falimentului băncilor încetează în caz de înlocuire a acestuia și în caz de încetare a procedurii.
Înlocuirea lichidatorului se poare face pentru motive neimputabile acestuia,în conditiile art.7, sau pentru motive imputabile,în condițiile art.9 alin2.
În condițiile atr.7, lichidatorul desemnat de judecătorul sindic la data deschideri procedurii poate fi înlocuit cu lichidatorul ales de creditori în prima adunare.Înlocuirea se face prin încheiere a judecătorului -sindic după ce lichidatorul ales a primit avizul Băncii Naționale a României.
În condițiile art.9 alin 2,lichidatorul desemnat de judecătorul -sindic la data deschiderii procedurii sau lichidatorul ales va putea fi înlocuit în orice stadiu al procedurii pentru motive temeinice –dol sau culpă gravă.Înlocuirea poate fi solicitată de orice persoană interesată sau poate fi dispusă din oficiu de către judecătorul sindic și trebuie motivată.Noul lichidator va trebui să aibă aprobarea Băncii Naționale a României și va prelua activitatea de la lichidatorul pe care îl înlocuiește,sub supravegherea judecătorului sindic,după stabilirea atribuțiilor sale.
Atribuțiile lichidatorului judiciar încetează,în toate cazurile, prin închiderea procedurii falimentului,în condițiile art.26 din lege.
Alte organe implicate în procedură , într-o mai mică măsură,sunt: Banca Națională a României ,Adunarea creditorilor ,Comitetul creditorilor.
Banca Națională a României
Implicarea Băncii Naționale a României în procedură cuprinde :
-promovarea cererii de deschidere a procedurii falimentului (art. 12);
-avizarea lichidatorului judiciar propus a fi desemnat (art. 7);
-acordarea de consultanță judecătorului sindic și lichidatorului judiciar în îndeplinirea unor operațiuni care implică aplicarea unor reglementări bancare (art. nr.7);
-primirea raportului lunar al lichidatorului judiciar asupra evoluției procedurii falimentului și analizarea situației ,cu posibilitatea propunerii unor măsuri (art. 9 );
-formularea de contestații împotriva măsurilor lichidatorului și participarea la soluționarea unor contestații (art.8);
-închiderea conturilor băncii debitoare, deschiderea contului tip „bancă în faliment ” și desfășurarea operațiunilor prin acest cont (art. 20 );
-sesizarea judecătorului sindic pentru antrenarea răspunderii administratorilor băncii (art.24);
-închiderea contului tip „bancă în faliment ” și virarea sumelor rămase la bugetul de stat (art. 26 ).
Adunarea creditorilor
Participarea adunării creditorilor în procedură constă în:
-alegerea unui lichidator judiciar care să înlocuiască pe cel desemnat de judecătorul sindic (art.7 alin.3 și 4 din legea 83/1998 astfel cum a fost modificat de ordonanța 186/1999);
-aprobarea vânzării în bloc a bunurilor din averea debitoarei(art.101 din legea nr.64/1995);
-consultarea asupra luării unor măsuri,ori de câte ori lichidatorul consideră necesar.
Comitetul creditorilor
Ordonanța 186/1999 contine un singur articol care se referă la implicarea în procedură a comitetului creditorilor,respectiv art.8.Potrivit acestuia,comitetul creditorilor poate contesta măsurile lichidatorului judiciar.
Trimiterea la legea 64/1995 face ca implicarea comitetului creditorilor în procedura falimentului instituțiilor de credit să fie mai extinsă, acesta putând să promoveze acțiuni pentru anularea actelor și transferurilor frauduloase efectuate de debitor anterior începerii procedurii, potrivit art.46 alin.2.
Secțiunea a III-a.
Procedura de sesizare a tribunalului
Tribunalul poate fi sesizat fie de instituția de credit debitoare, fie de unul sau mai mulți dintre creditorii acesteia, fie de Banca Națională a României.
Instituția de credit debitoare, chiar dacă nu a fost supusă măsurilor de supraveghere și de administrare speciale prevăzute de Capitolul XIII al Legii bancare nr. 58/1998, poate cere tribunalului începerea procedurii falimentului atunci când nu mai poate face față în totalitate datoriilor sale certe, lichide și exigibile cu sumele de bani disponibile (art.l4).
Cererea băncii, semnată de persoanele competente conform dispozițiilor art. 23 și art. 3 lit. h din Legea bancară nr. 58/1998, va trebui să fie însoțită de următoarele acte prevăzute de art. 15 :
a) bilanțul contabil și copii de pe registrele contabile curente;
b) o listă a tuturor bunurilor mobile și imobile proprietatea băncii;
c) o listă cu numele și adresele creditorilor, oricum ar fi creanțele acestora (certe sau sub condiție, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate). menționându-se suma, cauza obligației și drepturile de preferință (garanții reale sau privilegii);
d) contul de profit și pierderi pe anul anterior depunerii cererii.
Creditorii.Aceștia pot fi persoane fizice sau juridice care posedă o creanță certă, lichidă și exigibilă față de instituția de credit, poate cere începerea procedurii falimentului dacă face dovada că, în prealabil, ca urmare a unei cereri de executare silită a acelei creanțe prin poprire asupra contului debitoarei, Banca Națională a României, în calitate de terț poprit, a comunicat că debitoarea se află în încetare de plăți în condițiile prevăzute de art. 2 lit. a).
Creanța, comercială sau bugetară, trebuie să fie certă, în sensul existenței și al cuantumului. Certitudinea există nu numai atunci când creanța este constatată printr-un titlu executoriu (hotărâre judecătorească învestită cu formula executorie, efect de comerț învestit cu aceeași formulă ori act administrativ cu valoare legală de titlu executoriu) ci și atunci când este constatată printr-un înscris sub semnătură privată (contract de depozit; chitanță etc.).
Lichiditatea creanței constă în aceea că se referă la o sumă în lei sau în valută, pe care instituția de credit debitoare nu o poate plăti ,,cu sumele de bani disponibile" (art. 14).
Exigibilă este creanța pentru o datorie a instituției de credit scadentă, al cărei termen de plată a expirat și pentru plata căreia creditorul poate obține intervenția coercitivă a forței publice. În cazul falimentului instituției de credit, exigența legii este și mai pronunțată. ,,Mieux vaudrait parler de passif exige, que de passif seulement exigible" (Yves Guyon). Creditorul trebuie să facă dovada că, în prealabil, a încercat să uzeze de procedura popririi pe contul instituției de credit la B.N.R. și terțul poprit a declarat că debitoarea se află în încetare de plăți, neavând disponibilitățile necesare pentru onorarea plăților respective.
Banca Națională a României, în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară (Capitolul IV al Legii nr. 101 / 1998 privind Statutul Băncii Naționale a României), poate cere declanșarea procedurii falimentului împotriva instituției de credit aflate în una dintre situațiile prevãzute la art. 2.
După înregistrarea cererii de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic notifică aceasta părților interesate inclusiv Băncii Naționale a României și Oficiului Registrului Comerțului unde este înmatriculată instituția de credit debitoare.
De la data primirii notificării, Banca Națională a României va numi un administrator special, până la pronunțarea hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. Acesta va avea atribuțiile prevăzute de art. 81 din Legea nr. 58/1998.
La primul termen de judecată, dacă instituția de credit nu contestă situația de insolvabilitate (astfel cum este definită de art.2), judecătorul-sindic va dispune deschiderea procedurii falimentului.
Conform art. 19 alin. 2, contestația debitoarei contra cererii creditorului sau a B.N.R. trebuie să fie înregistrată „în termen de 5 zile de la data comunicării acestei cereri.”
Judecătorul-sindic se pronunță asupra contestației în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Termenul poate fi prelungit o singură dată, cu încă 5 zile. Evident, posibilitatea prelungirii este o recomandare. Hotărârea judecătorului-sindic privind deschiderea procedurii falimentului se comunică de îndată Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar în vederea aplicării reglementărilor privind plata depozitelor garantate.
Secțiunea a IV-a.
Efectele deschiderii procedurii
Situația conturilor băncii debitoare. Sentința judecătorului-sindic de deschidere a procedurii falimentului se comunică în aceeași zi B.N.R,care va închide, imediat, conturile instituției de credit debitoare, deschise la B.N.R., și va transfera disponibilitățile în conturile tip "instituție de credit în faliment". În continuare, operațiunile instituției de credit debitoare se vor desfășura exclusiv prin acest cont, conform dispozițiilor art. 10, lit. a) și art. 20.Totodată, în baza sentinței de deschidere a procedurii falimentului, banca centrală va efectua mențiuni în registrul bancar, la rubrica observații.Scopul acestei mențiuni îl constituie publicitatea, astfel ca terțe persoane interesate să poată lua cunoștință de situația băncii întrucât în registrul bancar ținut de banca centrală vor fi înmatriculate toate băncile persoane juridice române și sucursalele băncilor străine cu toate datele esențiale privind situația acestora.Registrul este accesibil permanent publicului la sediul central al B.N.R. și la sucursalele acesteia.
Alte efecte ale deschiderii procedurii. Deschiderea procedurii, produce, de drept, și următoarele efecte :
a) suspendă toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor de orice fel asupra debitoarei sau a bunurilor sale (art. 202);
b) suspendă orice termene de prescripție a acțiunilor de la lit. a) de mai sus, aceste termene reluându-și curgerea după 30 de zile de la închiderea procedurii;
c) nici o dobândă ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanțelor asupra debitoarei (atât celor chirografare, cât și celor cu garanții reale);
d) se interzice administratorilor debitoarei, sub sancțiunea nulității, să înstrăineze, fără acordul judecătorului-sindic, acțiunile sau părțile sociale deținute la debitoare; judecătorul-sindic va indisponibiliza aceste acțiuni sau părți sociale;
e) salariații băncii debitoare pot desemna două persoane care să îi reprezinte în procedura falimentului, numai în ce privește creanțele reprezentând salariile și alte drepturi bănești.
f) începând cu data primirii de către Banda Națională a hotărârii privind deschiderea procedurii falimentului autorizația de funcționare a băncii debitoare se consideră revocată și încetează să mai producă efecte .
g) un alt efect îl constituie desesizarea debitorului-respectiv, ridicarea dreptului instituției de credit debitoare de a administra bunurile din avere și de a dispune de ele.
Hotărârea de începere a procedurii va fi comunicată Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar ,care va aplica reglementările privind plata depozitelor garantate .
Dispozițiile din Capitolul III ,Secțiunea a 6 a „Falimentul” din Legea nr. 64/1995 se aplică corespunzător și procedurii falimentului instituțiilor de credit ,cu excepția art.79 și art. 100 alin. 2 ,în ceece privește începerea lichidării și art. 108 alin. 2 ,în ceeace privește ordinea de plată a creanțelor creditorilor .
Secțiunea a V a
Lichidarea averii băncii
De esența falimentului este lichidarea bunurilor din averea debitoruiui în vederea obținerii sumelor de bani necesare pentru plata creanțelor creditorilor. Sumele de bani obținute din lichidarea bunurilor, împreună cu sumele de bani existente în conturile debitorului și cu sumele obținute din încasarea propriilor creanțe constituie masa activă a falimentului iar masa pasivă a falimentului o reprezintă totalitatea creanțelor creditorilor depuse și admise împotriva debitorului împreună cu cheltuielile făcute de organele angrenate în procedură, în cursul procedurii. Scopul procedurii falimentului îl constituie plata creanțelor creditorilor, adică satisfacerea masei pasive din masa activă realizată. Lichidarea bunurilor din averea băncii debitoare și stingerea pasivului sunt reglementate, potrivit art. 21 din Legea nr. 83/1998 astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de Urgență nr.186/1999, prin dispozițiile Secțiunii a 6-a – Falimentul – din Legea nr. 64/1995 care se aplică corespunzător, cu excepția art. 75 și art. 98 alin.2.
Inventarierea și sigilarea averii debitorului
Prima măsură în cadrul procedurii falimentului este sigilarea bunurilor care fac parte din averea băncii debitoare. Dispoziția de sigilare aparține judecătorului sindic, potrivit art. 80 din Legea nr. 64/1995 iar acesta poate ordona sigilarea prin chiar sentinta de începere a procedurii falimentului sau printr-o încheiere separată, fiind o atribuție administrativă.
Operațiunile de sigilare sunt îndeplinite de lichidatorul judiciar sau, când debitorul are bunuri și în alte județe, prin comisie rogatorie la cererea judecătorului sindic care va trimite notificări tribunalelor din alte județe în vederea sigilării de urgență a bunurilor. Considerăm că aceste sigilii se vor pune prin executori judecătorești și că sigilarea prin comisie rogatorie trebuie să se facă numai în cazuri urgente și să fie o excepție de la regulă. În mod obișnuit, toate operațiunile de sigilare trebuie să fie îndeplinite de lichidatorul judiciar, ale cărui puteri exced raza teritorială a tribunalului și se extind la întraga avere a băncii debitoare, indiferent de situare. Art.80 alin.2 din Legea nr. 64/1995 prevede că tribunalele din alte județe pot sigila bunurile debitorutui și din oficiu, după ce vor fi aflat că împotriva acestuia s-a deschis procedura iar procesele verbale de sigilare, certificate de tribunalele respective, vor fi trimise judecătorului sindic.
Potrivit art. 81 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, vor fi puse sub sigilii:
sediile și birourile cu toată dotarea;
corenspondența comercială;
contractele;
conturile băncii;
orice alte bunuri mobile – sume de bani aflate în seifuri, metale și pietre prețioase aflate în depozite, bunuri mobile deținute în gaj, titluri de valoare, mașini etc.
Nu vor fi puse sub sigilii, potrivit art. 81 alin.2 din Legea nr.64/1995:
– obiectele care vor trebui vândute de urgență, spre a se evita deteriorarea lor materială sau pierderea din valoare;
– registrele de contabilitate care vor fi utilizate pentru evaluarea averii debitorului și pentru întocmirea tabelului creditorilor și stabilirea masei pasive;
– cambiile și alte titluri de valoare scadente sau care urmează a fi scadente în scurt timp și care vor fi luate de judecătorul sindic spre a obține numerar sau pentru a efectua operațiunile de conservare cerute;
– numerarul pe care lichidatorul îl va depune în contul tip „bancă în faliment”.
Depozitele constituite de banca debitoare la B.N.R vor fi blocate de
îndată după comunicarea sentinței de deschidere a procedurii falimentului iar sumele respective vor fi vărsate în contul tip „ bancă în faliment”.
Potrivit Normelor nr. 3/24 ianuarie 1996 emise de BNR, lichidatorul judiciar :
– va suspenda plata pasivelor de orice natură ale societății bancare, cu excepția sumelor necesare administrării procedurii;
– va solicita situația conturilor contabile la zi, iar în cazul în care aceasta nu va putea fi obținută ,va solicita sprijinul unor experți pentru întocmirea ei;
– va solicita, din oficiu sau la cererea judecătorului sindic ori a B.N.R, societăților bancare la care societatea supusă lichidării are conturi de corespondent, blocarea disponibilitătilor din aceste conturi și calcularea dobânzilor convenite la aceste disponibilități;
– va solicita băncilor persoane juridice străine la care banca în lichidare are conturi în valută, transferarea disponibilităților în conturile unei societăți bancare românești recomandată de B.N.R. Practic această obligație de transfer în conturile unei alte societăți bancare nu are nici o justificare atâta timp cât toate lichiditățile obținute trebuie vărsate în contul tip bancă în faliment.
Dacă averea debitorului poate fi inventariată într-o singură zi, lichidatorul judiciar va proceda imediat la inventariere, după care va aplica sigiliile luând măsurile necesare pentru conservarea bunurilor. În toate celelale cazuri inventarierea se va face în cel mai scurt timp posibil, după punerea sigiliilor. Judecătorul sindic poate dispune ca debitorul, prin reprezentantul său desemnat de adunarea generală a acționarilor, conform art. 7 din Legea nr. 83/1998 astfel cum a fost modificată, să asiste la inventar dar dacă acesta nu se prezintă, el nu va putea contesta datele din inventarul făcut în lipsă.
Potrivit art. 83 din Legea nr. 64/1995, inventarul va trebui să descrie toate bunurile debitorului, inclusiv pe cele nepuse sub sigiliu și să indice valoarea lor aproximativă la data inventarului. Actul de inventar va fi semnat de lichidatorul judiciar, de debitor prin reprezentantul desemnat și de expert dacă acesta participă la evaluarea bunurilor.
Ca o limitare a dreptului la secretul corespondenței – efect specific procedurii falimentului, judecătorul sindic va trebui să notifice deândată începerea procedurii falimentului, oficiilor poștale, stațiilor de cale ferată, altor instituții și să le ceară să-i fie predată corespondența băncii debitoare și orice alte comunicări trimise acesteia.
Potrivit art. 85 alin. 2 din Legea 64/1995, judecătorul sindic va notifica instanțelor sau autorităților care dețin registre de transcripțiuni,inscripțiuni sau înregistrări și care au înregistrări referitoare la bunurile din averea băncii ,o copie de pe hotărârea de începere a procedurii falimentului precizând averea debitorului pentru a se face mențiuni de indisponibilizare.
Stabilirea masei pasive.
1. Notificarea creditorilor și termenul pentru depunerea creanțelor.
Lista creditorilor băncii în faliment se întocmeste de lichidatorul
judiciar pe baza actelor băncii, întocmite corespunzător și puse la dispoziția organelor care aplică procedura. În vederea întocmirii listei creditorilor băncii, lichidatorul judiciar are nevoie de informațiile prevăzute de art. 26 alin.l lit.b-d, întocmite corect. Dacă debitorul nu le-a prezentat sau le-a prezentat în mod necorespunzător, lichidatorul poate folosi un expert care, pe baza bilanțului, registrelor contabile și documentelor contabile și extracontabile ale debitorului, va întocmi lista cu numele și adresele creditorilor, creanțele acestora și caracteristicile lor astfel cum rezultă din evidențele debitorului. Dacă apreciază că este posibil, lichidatorul judiciar poate efectua el însuși această operațiune.
Lista creditorilor va trebui să cuprindă denumirea ori numele și sediul ori domiciliul acestora, valoarea creanței, temeiul juridic al acesteia și situația – garantată, negarantată, iar pe baza acestei liste ,lichidatorul judiciar va întocmi notificările prin care solicită fiecărui creditor să-și depună creanța până la termenul limită fixat de el.
Notificarea trebuie să cuprindă invitația pentru creditor de a-și depune creanța, termenul limită pentru înregistrarea ei la tribunal prin indicarea datei calendaristice exacte, condițiile de formă prescrise de lege pentru ca o creanță să fie luată în considerație și sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului de depunere a creanței.
Notificările vor fi trimise la sediul sau domiciliul fiecărui creditor. Dacă creditorii cu domiciliul sau sediul în străinătate au reprezentanți în țară, notificarea va fi trimisă reprezentanților pentru micșorarea cheltuielilor de administrare a procedurii și pentru urgentarea desfășurării operațiunilor de stabilire a masei pasive.
Potrivit legii, termenul limită pentru depunerea creanțelor se stabilește de lichidatorul judiciar. Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 87 si 88 alin. 2 din Legea nr. 64/1995 rezultă că acest termen este de 30 de zile și curge de la data trimiterii către creditori a notificărilor cuprinzând invitația depunerii creanțelor. Considerăm că ar fi recomandabil ca termenul limită pentru depunerea creanțelor trebuie să fie unic pentru toți creditorii pentru a se putea trece la faza ulterioară de verificare a creanțelor și de întocmire a tabelului creanțelor. De aceea, toate notificările trebuie trimise deodată pentru ca termenul de 30 de zile în care fiecare creditor trebuie să-și depună creanța să se împlinească pentru toți în aceeași zi.
Nerespectatea termenului limită de depunere a creanțelor este sancționată, conform art.l l l din Legea nr. 64/1995, cu decăderea din dreptul de satisfacere a creanțelor în ordinea legală de preferință prescrisă de art.l08. Creanțele prezentate tardiv, dar până la închiderea procedurii, vor lua parte la distribuire, în mod proporțional, numai din sumele eventual rămase după plata creanțelor depuse în termen iar creanțele nedepuse până la data închiderii procedurii nu vor mai putea fi satisfăcute.
O problemă care s-ar ridica privește situația în care un creditor nenotificat conform art. 87 din Legea 64/1995 își depune creanța după expirarea termenului limită fixat de lichidator, dar până la închiderea procedurii. Considerăm că acest creditor trebuie considerat că și-a depus creanța în termen deoarece art. 88 alin.2 prevede că termenul curge pentru fiecare creditor de la emiterea notificării. Pe de altă parte nu poate fi sancționat creditorul de bună credință pentru faptul că evidențele băncii debitoare sunt incomplete sau că organele implicate în procedură nu au lucrat profesional.
2.Creditorii care trebuie să-și depună creanțele.
Dispozițiile din Secțiunea a-6-a din Legea nr. 64/1995 care reglementează stabilirea masei pasive nu precizează care creditori trebuie să-și depună creanțele. Interpretând însă dispozițiile art. 86-99 coroborat cu dispozițiile art.106 și 108, putem afirma că trebuie să-și depună creanțele creditorii ale căror creanțe sunt anterioare deschiderii procedurii, adică s-au născut până la data sentinței de deschidere a procedurii falimentului. Aducem și un alt argument și anume faptul că de la data deschiderii procedurii banca debitoare este desesizată și , nemaiputând încheia acte, nu își mai poate angaja patrimoniul. Creanțele născute în cursul procedurii sunt cheltuieli de administrare a procedurii făcute de lichidatorul judiciar și acestea trebuie trecute în ordinea legală de prioritate și achitate din oficiu. Considerăm că în procedura falimentului băncilor va trebui să-și depună creanța și Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar pentru sumele plătite deponenților persoane fizice conform O.G. nr. 39/1996, acest fond subrogându-se în drepturile deponenților plătiți, în temeiul legii. Și în acest caz creanțele sunt anterioare deschiderii procedurii, numai subrogarea Fondului fiind ulterioară. Creditorii deponenți, plătiți de fond, vor putea să se înscrie la masa pasivă numai cu diferența de creanță negarantată de Fond și neachitată de acesta. Vor trebui să își depună creanțele, creditorii cu garanții, creditorii cu priorități, creditorii chirografari, creditorii cu creanțe afectate de condiție sau termen și creditorii cu creanțe pure și simple chiar dacă nu sunt constatate printr-un titlu, deoarece ele vor fi supuse verificării de către lichidatorul judiciar iar cele contestate vor fi stabilite de judecătorul sindic. În procedura falimentului nici o categorie de creditori nu este exceptată de la obligația depunerii creanțelor. De aceea, trebuie să-și depună creanțele și salariații, creanțele acestora neputând fi luate în considerație din oficiu ca în procedura reorganiziirii judiciare, dispoziția din art.72din Legea nr.64/1995 nefiind aplicabilă în procedura falimentului băcilor. Înregistrarea unei creanțe are ca efect suspendarea cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune în justiție sau a dreptului de a cere executarea silită.
3. Forma depunerii creanțelor.
Forma în care vor fi depuse creanțele este reglementată de dispozițiile art. 88 și 89 din Legea nr. 64/1995 care sunt aplicabile și în procedura falimentului băncilor.
Potrivit art. 88 toate creanțele vor fi depuse cu o cerere la grefa Tribunalului, respectiv grefa judecătorului sindic. Cererea va cuprinde, potrivit art. 89, următoarele mențiuni: numele și prenumele creditorului persoană fizică sau denumirea creditorului persoană juridică, domiciliul sau sediul creditorului, cuantumul creanței, temeiul creanței și o declarație cu privire la drepturile de prioritate sau garanții. Considerăm util ca cererea creditorului persoană juridică să cuprindă și alte elemente de identificare precum numărul de înmatriculare în registrul comerțului ,numărul de înregistrare fiscală, contul bancar.
Cererea va trebui să fie însoțită de documente doveditoare privind creanța și garanțiile constituite – titluri executorii, contracte generatoare de obligații, contracte de gaj sau ipotecă și orice alt înscris doveditor.
Înregistrarea unei cereri suspendă orice fel de prescripție, care va începe să curgă din nou dacă cererea a fost respinsă. În sistemul de drept francez declararea creanței are natura juridică a unei acțiuni în justiție și de aceea trebuie făcută de creditor personal sau prin mandatar cu procură.
Creanțele depuse la tribunal vor fi înregistrate într-un registru care se va ține la grefa instanței.
4. Verificarea creanțelor.
Toate creanțele vor fi supuse verificării. Prin excepție, potrivit art. 90 alin.2 din Legea nr. 64/1995, nu sunt supuse verificării creanțele izvorâte din impozite, taxe, amenzi penale sau contravenționale, datorate bugetului de stat sau celui local și care sunt supuse legilor speciale. În privința contestării lor se aplică reglementările din legile speciale și de aceea dreptul de a contesta aceste creanțe aparține numai debitorului impus nu și creditorilor. Legea instituie un regim de favoare pentru creanțele statului explicabilă prin importanța socială a acestor resurse iar prevederea legală este asemănătoare dispozițiilor din legea franceză care sunt însă mai amănunțite. În art.50 alin.2 din legea franceză se prevede că, creanțele bugetului de stat sunt admise cu titlu provizoriu și sunt totdeauna făcute sub rezerva impozitelor și a altor creanțe nestabilite la data declarării. Potrivit art. 54 și 106, ele nu pot fi contestate decât în condițiile legilor speciale și sunt admise provizoriu de plin drept iar contestarea lor se face la instanțele competente potrivit legilor speciale.
Articolul 90 din Legea nr. 64/1995 prevede că verificarea creanțelor este făcută de lichidatorul judiciar. În sistemul de drept francez ,verificarea creanțelor este fãcută de reprezentantul creditorilor care întocmește lista cu propunerile sale de admitere sau respingere sau înaintare în fața jurisdicției competente.
La baza verificării creanțelor care cuprind capitalul cu dobânzile aferente până la data deschiderii procedurii, stau documentele depuse de creditor odată cu cererea precum și documentele băncii debitoare iar verificarea se va face conform regulilor cuprinse în articolele 88-95. Articolul 20 din Legea 83/1998 astfel cum a fost introdus prin OUG nr.186/1999 prevede că nici o dobândă ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanțelor asupra băncii debitoare de la data deschiderii procedurii, fie ele garantate sau negarantate.
Legea reglementează și situația creditorilor cu creanțe nescadente sau cu mai mulți debitori ținuți solidar. Creanțele nescadente la data depunerii lor vor fi înscrise în tabelul de creanțe cu întreaga lor valoare, dar satisfacerea lor se va face conform ordinii legale de prioritate prescrise de art.l08 din Legea 64/1995. O creanță a unui creditor cu mai mulți debitori solidari va fi înscrisă în toate tabelele de creanțe ale debitorilor cu valoarea nominală până ce va fi complet acoperită și nu va fi redusă din nici un tabel până când creditorul nu a fost plătit în întregime. Dacă totalul sumelor distribuite creditorului în toate acțiunile cu debitorii, vor depăși totalul sumei datorate, creditorul va trebui să restituie sumele primite în plus pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, aceste sume restituite urmând să fie reînscrise ca fonduri în averea debitorului, proporțional cu sumele pe care fiecre dintre debitori le-a plătit peste ceea ce era datorat.
Un creditor care, mai înainte de înregistrarea unei cereri, a primit o plată parțială pentru creanța sa de la un codebitor sau de la un fidejusor al debitorului, poate avea creanța înscrisă în tabelul de creanțe numai pentru partea pe care nu a încasat-o. Creditorul sau fidejusorul plătitor, îndreptățit la restituire sau despăgubire va fi înscris în tabelul de creanțe cu suma plătită creditorului.
Apreciem că citarea creditorilor nu este necesară în etapa verificării creanțelor, lichidatorul judiciar urmând să facă singur această operație. Citarea este necesară numai în etapa soluționării contestației la o creanță înregistrată, iar această citare privește numai pe creditorul în cauză. Potrivit art 101 din Legea franceză privind redresarea și lichidarea judiciară, judecătorul comisar nu poate respinge o creanță cu ocazia verificării decât după citarea creditorului, debitorului, administratorului și reprezentantului, creditorilor sub sancțiunea nulității ordonanței de respingere.
5. Tabelul preliminar al obligațiilor debitorului.
Potrivit art. 96 din Legea nr. 64/1995, în urma verificărilor fãcute, lichidatorul judiciar va întocmi un tabel preliminar al obligațiilor debitorului. Tabelul va cuprinde numele creditorului, valoarea creanței înscrise, dacă creanța este garantată, negarantată, cu priorități sau sub condiție și mențiunea privind contestarea sau necontestarea creanței precum și sub ce aspect se contestă.
O creanță necontestată este presupusă valabilă și corectă.
6. Contestarea creanțelor și soluționarea contestațiilor.
Creanțele depuse pot fi contestate de lichidatorul judiciar, de ceilalți creditori sau de către debitor iar mențiunea privind contestarea și aspectul contestat se înregistrează in tabelul preliminar al obligațiilor debitorului. Contestația poate privi: existența creanței, cuantumul acesteia, felul creanței -garantată sau negarantată, modalitatea de care este afectată – termen sau condiție.
Legea nu prevede termenul în care o creanță înregistrată poate fi contestată atunci când nu există fraudă sau rea credință din partea creditorului care a depus-o. Din interpretarea textelor legii rezultă că lichidatorul judiciar va contesta o creanță cu ocazia verificării creanțelor, în același timp cu întocmirea tabelului preliminar al obligațiilor debitorului. În ce privește pe ceilalți creditori sau pe debitor, în lipsa unei dispoziții exprese, apreciem că se aplică dispoziția generală din art. 8 din Legea nr. 83/1998, întrucât întocmirea tabelului este un act al lichidatorului judiciar. Astfel, contestația va trebui făcută de creditori sau debitor în termen de 10 zile de la înregistrarea la grefa tribunalului a tabelului preliminar al obligațiilor debitorului de către lichidator, conform art.96. Prin excepție, în art. 99 se arată că orice creanță poate fi contestată și după această dată, până la închiderea procedurii, pe temeiul unei fraude sau a unei comportări necorespunzătoare a creditorului.
Contestațiile împotriva creanțelor înregistrate vor fi soluționate de judecătorul sindic într-o singură ședință iar termenul pentru soluționarea contestațiilor nu va putea depăși 20 de zile de la data emiterii notificărilor către creditorii ale căror creanțe au fost contestate, în temeiul art. 97 din Legea nr. 64/1995.
Soluționarea contestațiilor se va face în contradictoriu cu creditorii ale căror creanțe au fost contestate care vor fi încunoștințați prin notificare despre data ședinței, de către lichidatorul judiciar. Notificarea joacă rolul citării părții la termenul la care are loc ședința. Deși legea nu prevede, considerăm că judecata are loc și în contradictoriu cu debitorul și cu participarea lichidatorului judiciar.
7.Tabelul definitiv al obligațiilor debitorului.
Pe baza hotărârii dată asupra contestațiilor formulate și a tabelului preliminar al obligațiilor băncii debitoare se întocmește tabelul definitiv al obtigațiilor acesteia. Potrivit art. 98, acest tabel se întocmește de lichidatorul judiciar, se înregistrează la grefa tribunalului și se afișează la ușa instanței.
Tabelul definitiv trebuie să cuprindă mențiuni privind titularul creanței, cuantumul creanței, prioritatea și situația garantată sau negarantată și nu mai poate fi modificat decât în condițiile excepționale prevăzute de art. 99 din Legea nr, 64/1995. Tabelul definitiv al obligațiilor debitorului cuprinde numai creanțele născute anterior deschiderii procedurii. Considerăm că pentru creanțele născute în cursul procedurii falimentului – exemplu cheltuielile de administrare a procedurii, creditele cu dobânzile aferente acordate băncii în faliment cu aprobarea judecătorului sindic etc. -lichidatorul judiciar va trebui să întocmeascã un tabel separat iar cu ocazia distribuirilor sã efectueze plata în ordinea prevăzută de art.108 din Legea nr. 64/1995 ținând seama de ambele tabele.
C. Realizarea activului –vânzarea bunurilor
1. Introducere
Potrivit art.100 alin.l din Legea nr. 64/1995 care se aplică în completarea Legii nr. 83/1998, lichidarea bunurilor din averea băncii debitoare va fi efectuată de lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului sindic. Lichidatorul poate fi ajutat le evaluarea bunurilor de unul sau mai mulți experți numiți de judecătorul sindic iar retribuțiile acestora vor fi suportate din averea debitoarei.
Articolul 21 din Legea nr. 83/1998 astfel cum a fost modificat, prevede că dispozițiile art. 98 alin.2 din Legea nr. 64/1995 privitoare la începerea lichidării după aflarea tabelului definitiv al creanțelor nu este aplicabil în procedura falimentului băncilor. Aceasta înseamnă că lichidarea bunurilor poate să înceapă de îndată după inventarierea și evaluarea bunurilor din averea băncii debitoare. Implicit, nu își pot găsi aplicarea nici prevederile art. 84 din Legea nr. 64/1995 care reglementează posibilitatea vânzării unor bunuri (care se depreciază, care necesită cheltuieli mari de conservare etc.) mai înainte de afișarea tabelului definitiv al creanțelor.
Legea clasifică vânzările după mai multe criterii: după obiect- vânzare în bloc și vânzare individuală; după modalitatea de vânzare – vânzare prin licitație publică, vânzare directă și vânzare prin alte modalități permise de lege; după natura obiectului vânzării – vânzare de bunuri mobile corporale, vânzare de bunuri imobile, vânzare de valori mobiliare. Fiecare din aceste tipuri de vânzări sunt supuse unor reguli specifice
2. Vânzarea individuală.
În principiu, orice bun mobil sau imobil din averea băncii debitoare poate face obiectul executării silite potrivit dispozițiilor codului de procedură civilă poate fi vândut individual. Lichidatorul va trebui, la alegere modalități de vânzare, să urmărească maximizarea valorii obținute prin lichidare, ținând seama și de oferta de cumpărare.
În privința modalității de vânzare, considerăm că bunurile mobile individuale pot fi vândute prin licitație, direct și prin alte modalități permise de lege potrivit art.431 alin.1 cod procedură civilă, iar bunurile imobile individuale pot fi vândute fie prin licitație, fie direct – în condițiile art.102 din Legea nr. 64/1995. Scopul fiind maximizarea valorii averii debitorului, regula trebuie să fie licitația, vânzarea directă făcându-se numai în condițiile restrictive ale legii. Considerăm că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 431 alin.2 cod procedură civilă privind autorizarea debitorului de a proceda el însusi la valorificarea bunurilor deoarece acesta este desesizat. Potrivit art.154 din legea franceză, judecătorul comisar este suveran în alegerea modalității de vânzare în raport de ofertele primite.
a) Vânzarea directă a bunurilor mobile individuale.
Nici codul de procedură civilă și nici Legea nr. 64/1995 nu cuprind nici o dispoziție cu privire la vânzarea directă a bunurilor mobile din averea debitorului. De aceea, considerăm că lichidatorul judiciar va trebui să identifice bunurile mobile ce urmează să fie vândute direct, să găsească persoana ce dorește să achiziționeze aceste bunuri, să încheie contractul de vânzare cumpărare potrivit art.105 din Legea nr. 64/1995 și să încaseze prețul. Apreciem că prețul minim de vânzare trebuie să fie cel fixat de lichidator sau de expert cu ocazia inventarierii averii și că acesta trebuie să fie depus integral mai înainte de predarea bunurilor.
b) Vânzarea bunurilor mobile individuale
prin alte modalități permise de lege.
Această modalitate de vânzare se referă la vânzarea prin instituții specializate – burse de mărfuri, burse de valori, etc. Legea nr. 64/1995 prevede expres că valorile mobiliare vor fi vândute în condițiile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori și este o aplicație a regulii înscrise în art.371 cod de procedură civilă astfel cum a fost modificat prin OUG nr.138/2000 potrivit căreia bunurile supuse unui regim special de circulație pot fi urmărite numai cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Articolul 371 alin.2 din codul de procedură civilă astfel cum a fost modificat, prevede că bunurile supuse unui regim special de circulație pot fi urmărite numai cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. În cazul falimentului unei bănci, bunurile din tezaur sunt bunuri supuse unui regim special de circulație așa încât lichidatorul judiciar va trebui să valorifice aceste bunuri numai cu respectarea normelor legale speciale.
c) Vânzarea prin licitație a bunurilor mobile individuale.
Legea 64/1995 nu prevede formalități speciale pentru vânzarea bunurilor mobile individuale așa încât ele vor fi scoase la licitație cu îndeplinirea formalităților de publicitate prevăzute de codul de procedură civilă, în virtutea art.128 din lege.
Prima fază în realizarea acestei modalități de vânzare privește îndeplinirea formalităților de publicitate. Considerăm că nu trebuie respectat termenul de vânzare care curge de la data procesului verbal de sechestru (art. 434 c.pr. civ.) și nici nu trebuie încunoștiințat debitorul de termenul vânzării deoarece acesta este desesizat (art. 433 c.pr.civ). Aceste formalități sunt prescrise în scopul plății, pentru a se evita vânzarea, plată ce nu mai este posibilă în faliment.
Lichidatorul judiciar va fixa data, ora și locul licitației și va trebui să facă publică vânzarea. Publicitatea se va face prin anunțuri de vânzare care, potrivit art. 439 cod procedură civilă, vor cuprinde ziua, locul și ora vânzării, precum și obiectele ce vor fi vândute, cu indicarea pentru fiecare a prețului stabilit de lichidator sau de experți cu ocazia inventarierii averii. Anunțurile vor fi lipite, cu cel puțin 3 zile înaintea vânzării, la locul licitației, la ușa tribunalului (sediul instanței de executare) și la sediul primăriei de la locul vânzării bunurilor. Articolul 437 cod procedură civilă prevede că anunțul se afișează și la sediul organului de executare așa încât aplicând corespunzător textul, considerăm că publicitatea trebuie făcută la sediul profesional al lichidatorulului judiciar. Publicitatea se poate face și printr-un ziar de largă circulație, atunci când lichidatorul judiciar consideră necesar.
Licitația va avea loc la sediul debitorului sau la locul unde se află bunurile mobile cu participarea oricărei persoane, cu excepția debitorului, care a consemnat la dispoziția lichidatorului, cel puțin 10% din prețul de pornire a licitației pentru bunul pe care intentionează să-1 cumpere.
Vânzarea se face public, prin strigare, propunându-se fiecare obiect și prețul minim de pornire a licitației care este valoarea stabilită de lichidator sau expert iar potrivit art. 443 cod procedură civilă, bunul va fi adjudecat definitiv celui care la a 3-a strigare va da prețul cel mai mare, chiar dacă a fost un singur licitator și chiar dacă nu s-a obținut prețul de începere a licitației. Potrivit art. 445 cod procedură civilă, creditorii pot adjudeca bunurile scoase la Iicitație dar nu sub un preț mai mic de 75% din prețul de începere a licitației. Creditorul adjudecatar poate depune creanța sa în contul prețului, în totalitate sau în parte, numai dacă este creditor gajist, cu prim rang, asupra bunului respectiv și orice altă depunere a creanței drept preț este inadmisibilă, încălcând drepturile celorlalți creditori datorită caracterului concursual al procedurii. Diferența dintre prețul de adjudecare și valoarea creanței, dacă aceasta este mai mică, se depune în contul averii debitorului dar creditorul adjudecatar va trebui să depună obligatoriu suma ce reprezintă cheltuielile cu vânzarea bunului care au prioritate conform art.l06 din Legea 64/1995. Prețul se depune de îndată, în numerar, cu ordin de plată sau orice alt instrument de plată, cu excepția cazului când lichidatorul încuviințeazã depunerea prețului în maxim 5 zile conform art. 444 cod procedură civilă iar bunul va fi predat numai după plata integrală a prețului. Dacă adjudecatarul nu va depune prețul, bunul se va vinde din nou imediat și primul adjudecatar va răspunde de scăderea de preț ce va ieși la a doua vânzare, potrivit art. 444 cod procedură civilă. Prețul se depune în contul averii debitorului și nu se distribuie decât în condițiile art.l08 din Legea nr. 64/1995, împreună cu celelalte sume.
Vânzarea va fi consemnată într-un proces verbal întocmit de lichidator potrivit art. 447 cod procedură civilă, adjudecatarului i se eliberează o dovadă ce constituie titlu, iar dacă se impune, ulterior vânzarea poate fi materializată și într-un contract de vânzare cumpărare încheiat potrivit art.105 din Legea 64/1995. Sumele încasate din vânzări vor fi depuse în contul tip bancă în faliment iar bunurile nevândute vor fi scoase din nou la licitație cu respectarea acelorași forme de publicitate, până la vânzarea tuturor.
d).Vânzarea prin licitație a bunurilor imobile individuale.
Vânzarea bunurilor imobile individuale se va face, asemenea, conform dispozițiilor codului de procedură civilă – art. 448-523 , în măsura compatibilății lor cu materia de față. Considerăm că din procedura de vânzare prin licitație a bunurilor imobile lipsește etapa premergătoare licitației – somația – deoarece averea debitorului se află în administrarea lichidatorului judiciar care exercită și operațiunile de vânzare iar scopul somației îl constituie , determinarea debitorului de a plăti, lucru imposibil în faliment.
Apreciem că lichidatorul judiciar va trebui să facă vânzarea din oficiu, iar nu la stăruința creditorilor deoarece misiunea sa o constituie lichidarea averii debitorului, ca singura modalitate de satisfacere a creanțelor creditorilor.
După stabilirea prelului imobilului și după fixarea termenului de vânzare , lichidatorul judiciar va întocmi publicațiile de vânzare.
Potrivit art.504 cod procedură civilă publicațiile vor cuprinde :
– denumirea lichidatorului judiciar și sediul acestuia;
– numele și denumirea băncii debitoare;
– precizarea că urmărirea se face în temeiul Legii nr. 83/1998, indicându-se sentința prin care s-a dispus începerea procedurii falimentului și numărul dosarului de faliment ;
– arătarea bunurilor imobile care sunt vândute prin individualizarea lor exactă;
-locul, anul, ziua și ora când va avea loc vânzarea;
-prețul de pornire a licitației, care este cel stabilit de lichidator sau expert cu ocazia inventarierii averii;
-mențiunea, dacă va fi cazul, că imobilul se vinde grefat de drepturile de uz, uzufruct, habitație sau servitute, intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci și că în cazul în care creanțele ipotecare nu vor fi acoperite la prima licitație, se va proceda în aceeași zi la o nouă licitație pentru vânzarea imobilului liber de acele drepturi, indicându-se valoarea lor;
– somația pentru toți cei care ar putea pretinde vreun drept de chirie, privilegiu sau ipotecă ca înaintea datei stabilite pentru vânzare să arate lichidatorului judiciar pretențiile lor;
-invitația pentru toți cei care vor să cumpere imobilul să se prezinte la termenul fixat pentru vânzare și până la acel termen să prezinte ofertele de cumpărare;
– mențiunea că ofertanții sunt obligați să depună, până la termenul de vânzare, o cauțiune de 10 % din prețul la care a fost evaluat imobilul, indicând numărul contului tip bancă în faliment;
-data afișării publicației de vânzare;
– semnătura și ștampila lichidatorului judiciar.
Potrivit art.504 cod procedură civilă, publicațiile se vor lipi la ușa tribunalului, la sediul lichidatorului judiciar, la locul situării imobilului, la sediul autorității administrative locale unde este situat imobilul și la locul unde se destășoară licitația. Câte un exemplar se va comunica, potrivit art. 500 alin.3 cod procedură civiliă, creditorilor care au ipotecă sau privilegiu cunoscut asupra bunurilor și debitorului. Publicitatea se poate face și prin ziare centrale și locale de largă circulație sau prin internet, pentru lărgirea ariei de publicitate, iar costul publicațiilor se va suporta din averea băncii debitoare.
Licitația se va ține de lichidator în ziua fixată prin anunțuri care este situată între a 30-a zi și a 60-a zi de la afișarea publicației la locul licitației și va începe prin citirea publicațiilor, a condițiilor vânzării, a sarcinilor ce există asupra imobilului și a ofertelor primite. Strigările vor incepe de la prețul cel mai mare oferit iar in lipsă de asemenea oferte, de la prețul fixat de lichidator sau expert, cu ocazia inventarierii, indicat în publicații. Poate licita orice persoană solvabilă și capabilă de a contracta și de a dobândi bunurile ce se vând, personal sau prin mandatar cu excepția debitorului care nu va putea concura nici personal, nici prin parsoană interpusă. Creditorii pot participa la licitație dar nu pot adjudeca bunul la un preț mai mic de 75 % din valoarea stabilită, Considerăm că pot participa la licitație și adjudeca bunuri ale băncii debitoare ,
și oricare dintre persoanele fizice sau juridice care dețin acțiuni emise de banca în faliment, deoarece aceștia nu acționeazã în numele debitoarei, ci în nume propriu, fiind persoane juridice distincte. Aceste persoane au însă calitarea de creditori față de banca în faliment pentru părțile corespunzătoare din activul net după îndestularea creditorilor sociali și în calitate de creditori nu pot adjudeca bunurile la un preț mai mic de 75% din valoarea de evaluare. Participanții la licitație sunt obligați să depună în contul tip bancă în faliment , la dispoziția lichidatorului judiciar, potrivit art. 506 cod procedură civilă, o cautiune de 10 % din valoarea imobilului, cu excepția creditorilor ipotecari în rang util și a persoanelor care au un drept de coproprietate pe cote părți asupra imobilului.
Strigările se vor repeta de trei ori, la intervale care să permită opțiuni și supralicitări, iar bunul se va adjudeca aceluia care la cea din urmă strigare va fi dat prețul cel mai mare, peste prețul de pornire a licitației, Dacă imobilul este grevat de dreptul de uz, uzufruct, habitație sau servitute intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, el se va scoate în vânzare grefat de aceste drepturi iar prețul de pornire a licitației este valoarea reală a imobilului din care se scade valoarea acestor drepturi. Dacă din cauza existenței acestor drepturi, la prima licitație nu se poate obține un preț care să acopere creanța ipotecară constituită anterior dreptului, în aceeași zi imobilul va fi scos la licitație liber de acele drepturi. Prețul de pornire a licitației este valoarea reală a imobilului indicată în publicații, fără scăderea valorii drepturilor reale iar titularii drepturilor reale respective vor avea o creanța egală cu valoarea drepturilor lor exprimată în formă bănească și se vor înscrie la masa pasivă urmând să fie plătiți în rând cu ceilalți creditori. În cazu1 în care nu s-a oferit cel puțin prețul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel puțin 60 de zile, pentru care se vor face noi publicații iar prețul de pornire a licitației este de 75% din valoarea evaluată a imobilului. Dacă nici acesta nu se va obține, la același termen, bunul va fi vândut la cel mai mare preț oferit, chiar dacă s-a prezentat o singură persoană- art. 509 cod procedură civilă.
Adjudecatarul este obligat să depună prețul în numerar în contul tip bancă în faliment în termen de 30 de zile de la data vânzării potrivit art. 512 cod procedură civilă, tinându-se seama de cauțiunea depusă. Dacă adjudecatarul este un creditor acesta poate depune creanța drept preț numai dacă are creanță garantată cu ipotecă asupra imobilului ce se vinde iar rangul său este util și necontesat. Acest creditor va trebui totuși să depună o parte din preț reprezentând cheltuielile cu vânzarea deoarece ele au prioritate și se recuperează conform art.l06 lit.a din Legea nr.64/1995. Dacă prețul oferit este mai mare decât creanța, creditorul adjudecatar va trebui să depună diferența în contul tip bancă în faliment.
Asupra admiterii creanței drept preț se va pronunța lichidatorul judiciar. Creanța unui creditor chirografar sau a altui creditor cu garanție dar nu asupra bunului ce se vinde nu se poate depune drept preț deoarece distribuirea sumelor rezultate din lichidare trebuie să se facă conform art. 106 și 108 din Legea 64/1995 iar primirea aceator creanțe drept preț ar însemna încălcarea ordinii legale de satisfacere a creanțelor. Lichidatorul judiciar poate încuviința, la cererea adjudecatarului, ca plata prețului să se facă în rate, stabilind suma ce trebuie depusă drept avans, numărul ratelor, data scadenței și cuantumul lor. Articolul 515 cod procedură civilă prevede acordul creditorului pentru încuviințarea plății prețului în rate și de aceea considerăm că în cadrul procedurii falimentului adunarea creditorilor este aceea care trebuie să-și dea acordul pentru plata prețului în rate, cu majoritatea simplă, lucru greu de realizat deoarece convocarea adunării creditorilor implică timp și cheltuieli suplimentare în orice caz, dacă s-a încuviințat plata prețului în rate, termenul de plată a ultimei rate nu trebuie să fie prea îndelungat pentru a nu se prelungi procedura.
Nedepunerea prețului în termen face ca bunul să fie din nou scos la licitație, pe socoteala primului adjudecatar dar acesta poate depune prețul inițial până la termenul fixat pentru noua licitație , caz în care va trebui să achite și cheltuielile efectuate cu organizarea noii licitații.
După plata integrală a prețului sau a avansului, lichidatorul judiciar va întocmi actul de adjudecare pe baza procesului verbal de licitație. Actul de adjudecare va cuprinde următoarele mențiuni: denumirea, sediul și calitatea lichidatorului judiciar, numărul și data procesului verbal de licitație, numele sau denumirea și domiciliul sau sediul debitorului și al adjudecatarului, prețul la care s-a vândut imobilul și modalitatea de achitare, mențiunea că bunul s-a vândut grevat de dreptul de uz, uzufruct, habitație, servitute sau liber de aceste drepturi, datele de identificare ale imobilului, mențiunea că actul de adjudecare constituie titlu executoriu împotriva adjudecatarului în caz de neplată a ratelor de preț, semnătura și ștampila lichidatorului judiciar și a adjudecatarului. Un exemplar al actului de adjudecare se dă adjudecatarului și ii va servi ca titlu de proprietate pentru a fi înscris în registrul de carte funciară.În cazul plății prețului în rate, serviciul de carte funciară va înscrie, la cererea lichidatorului, interdicția de înstrăinare sau grevare a imobilului până la plata integrală a prețului. Prevederile art. 517 alin.3 nu sunt aplicabile dar în legătură cu menținea prevăzută de art. 516 pct. a. cod procedură civilă trebuie făcută o precizare: Actul de adjudecare constituie titlu executoriu pentru lichidatorul judiciar împotriva adjudecatarului deoarece lichidatorul are obligația încasării sumelor rezultate din vânzarea bunurilor și distribuirii lor conform art.106 și 108 din Legea 64/1995. Adjudecarea produce efectele prevăzute de art. 518 și 519 cod de procedură civilă.
e) Vânzarea directă a bunurilor imobile individuale.
Bunurile imobile din averea debitorului pot fi vândute și direct după regulile prescrise de art.102 din Legea nr. 64/1995 care completează dispozițiile legii falimentului băncilor.
Propunerea de vânzare directă aparține lichidatorului judiciar, evident pe baza unei oferte de cumpărare adresată de persoana interesată, și este supusă aprobării judecătorului sindic. Lichidatorul judiciar trebuie să argumenteze necesitatea vânzării directe cu ocazia solicitării aprobării.
Propunerea lichidatorului cuprinzând datele de identificare ale imobilului prin situația de pe teren și prin datele din registrele de publicitate imobiliară și sarcinile de care este grevat va fi notificată debitorului și creditorilor cu garanții reale asupra bunului care vor putea formula obiecțiuni la vânzare în termen de 10 zile de la primirea notificării. Propunerea de vânzare directă va fi supusă aprobării judecătorului sindic iar acesta va analiza propunerea împreună cu eventualele obiecțiuni în termen de 15 zile, în contradictoriu cu debitorul și creditorii cu garanții reale asupra bunului, pronunțându-se asupra lor printr-o sentință. Judecătorul sindic va aproba vânzarea directă a imobilului strict individualizat, prețul vânzării și persoana cumpărtorului, eventual și anumite condiții.
Sentința judecătorului sindic va fi notificată debitorului și creditorilor cu garanții reale care nu au participat la judecată, va fi afișată la imobilul ce urmează să fie vândut și publicată în două ziare de largă difuzare iar vânzarea va fi făcută numai după 20 de zile de la data ultimei publicări in ziar, sub sancțiunea nulității vânzării. Considerăm că este suficient să se publice numai dispozitivul sentinței arătându-se insă numărul și data pronunțării acesteia. Obligația de publicare revine lichidatorului judiciar pe cheltuiala averii băncii debitoare. Acțiunea în anularea vânzării va putea fi fãcută de orice persoană interesată și va fi soluționată de judecătorul sindic. Dacă imobilul este un teren, contractul de vânzare cumpărare trebuie încheiat în formă autentică iar parte în contract va fi banca debitoare reprezentată prin lichidatorul judiciar.
3. Vânzarea în bloc a bunurilor băncii debitoare.
Vânzarea în bloc a bunurilor din averea debitorului este reglementată prin dispozițiile art.l01 din Legea nr. 64/1995. Vânzarea în bloc poate privi toate bunurile din averea debitorului sau numai o parte ce constituie un tot cu o individualitate proprie – de pildă toate bunurile mobile si imobile din dotarea unei sucursale.
În caz de necesitate sau utilitate invederată a vânzării în bloc , judecătorul sindic va desemna, după caz, un expert sau o comisie compusă din 3 experți din cei figurând pe tabelul tribunalului, care va întocmi un raport asupra viitoarei vânzări. În această etapă judecătorul sindic va aprecia numai necesitatea și utilitatea vânzării în bloc și dacă consideră că argumentele sunt întemeiate va încuviința efectuarea expertizei. Raportul de expertiză trebuie întocmit în termen de cel mult 30 de zile și trebuie să cuprindă: descrierea și evaluarea bunurilor ce urmează să fie vândute împreună, indicarea eventualelor sarcini de care sunt grevate bunurile, modalitățile propuse de vânzare și orice alte elemente pe care aceștia le consideră utile, ca de pildă opinia ca specialiști asupra avantajului sau dezavantajului pentru creditori și salariați a vânzării în bloc. Raportul va fi refăcut, în termen de 15 zile, la cererea judecătorului sindic în cazul în care acesta are obiecții la conținutul său.
Vânzarea în bloc în condițiile și modalitățile propuse în raport ,va fi supusă de către judecătorul sindic ,aprobării adunării creditorilor. Adunarea creditorilor va aproba vânzarea în bloc cu o majoritate calificată : votul tuturor creditorilor cu creanțe garantate și cu majoritatea simplă, ca valoare a creanțelor, a creditorilor chirografari. Avizul favorabil sau nefavorabil al adunării creditorilor este obligatoriu pentru judecătorul sindic. Dacă adunarea creditorilor avizează vânzarea, judecătorul sindic va dispune ca lichidatorul judiciar să efectueze actele și operațiile de vânzare în condițiile propuse în raport. Din formularea textului – vor fi propuse modalitățile de vânzare – se deduce faptul că vânzarea în bloc poate fi fãcută prin licitație sau direct. Dacă s-a aprobat vânzarea în bloc prin licitație urmează formalitățile de publicitate, licitația și adjudecarea după regulile arătate la vânzarea bunurilor imobile individuale prin licitație, cu mențiunea că obiectul vânzării îl constituie ansamblul de bunuri iar prețul de pornire al licitației este cel din raport.
Dacă s-a aprobat vânzarea directă a universalității de bunuri, hotărârea judecătorului sindic va arăta pretul vânzării și persoana cumpărătorului și va fi publicată în două ziare ,în condițiile art.l02 alin. ultim, iar lichidatorul judiciar va încheia contractul de vânzare cumpărare după 20 de zile de la publicare. Considerăm că sentința care aprobă vânzarea în bloc nu mai trebuie notificată debitorului și creditorilor cu garanții reale deoarece aceștia au participat la adunarea creditorilor și odată ce au votat pentru vânzarea în bloc în condițiile în care raportul a propus vânzarea în bloc directă, nu mai pot formula obiecțiuni. Nu mai este necesară nici ratificarea hotărârii în condițiile art.l02 alin.3.
Potrivit art.103 din Legea nr. 64/1995, veniturile obținute din administrarea clădirilor sau a altor bunuri vor fi depuse în contul tip bancă în faliment și vor fi distribuite creditorilor în același timp cu prețul obținut din vânzarea acestor bunuri.
De lege ferereda, se impune reglementarea în legea specială a regulilor aplicabile vânzării bunurilor din averea debitorului pentru simplificarea operațiunilor și evitarea dificultăților de adaptare a regulilor din codul de procedură civilă.
În cazul băncilor lichidarea trebuie să fie totală adică să privească toate bunurile din averea acestora.
D. Realizarea creanțelor băncii.
Averea debitoarei cuprinde și drepturile de creanță pe care banca le are împotriva propriilor debitori. De aceea, lichidatorul judiciar va trebui să realizeze creanțele băncii aducând la masa activă sumele de bani pe care aceasta le are de încasat de la debitorii săi: clienți, alte bănci, instituții financiare, etc.
Realizarea creanțelor se poate efectua pe cale voluntară, în urma somării debitorilor de către lichidatorul judiciar, sau pe cale silită prin promovarea de acțiuni în justiție impotriva debitorilor și executarea silită a hotărârilor obținute conform codului de procedură civilă.Potrivit art.20 alin. 3 din lege, introdus prin O.U.G. nr.186/1999, acțiunile promovate de lichidatorul judiciar sunt scutite de taxe judiciare de timbru.
Normele B.N.R. nr. 3/1996 cuprind dispoziții privind realizarea creanțelor băncii în faliment la punctele 10 și 12.
Trebuie precizată obligația Băncii Naționale a României de a sprijini pe lichidatorul judiciar pentru luarea măsurilor necesare realizării creanțelor având în vedere că operațiunile active constau în credite pe termen scurt, mediu și lung acordate clienților societății bancare, fonduri în lei și în valută plasate pe piața interbancară internă sau internațională, titluri de stat și alte valori mobiliare achiziționate de societatea bancară.
Realizarea creanțelor începe prin întocmirea unei liste cu debitorii beneficiari de credite, listă care să cuprindă sumele datorate reprezentând capital și dobânzi, precum și scadența acestora. Pe baza acestei liste, lichidatorul judiciar va emite câte o somație fiecărui debitor cu invitația restituirii la scadență a ratelor de credit cu dobânzile aferente, indicând contul tip bancă în faliment" deschis la banca centrală, cont în care urmează să se facă viramentele. Aliniatul 5 al punctului 10 din norme prevede posibilitatea lichidatorului judiciar de a negocia cu clienți beneficiari de credite rambursarea cu anticipație a creditelor primite, pentru urgentarea efectuării lichidării. Evident că o plată cu anticipație va putea fi realizată numai cu acordul beneficiarului de credit deoarece acesta nu poate fi decăzut din beneficiul termenului pe motiv că banca creditoare este în faliment – art. 1023 yd 1581 cod civil.
Potrivit normelor, lichidatorul poate solicita altor societăți bancare să preia unele credite pe termen scurt, mediu sau lung, cu acordul clienților respectivi. Normele sunt neclare în legătură cu natura acestei preluări. Considerăm că această preluare poate avea natura unei cesiuni de creanță sau a unei prestări a unui serviciu de urmărire a încasării creditului, contra unui comision, în acest caz lichidatorul urmărind situația încasărilor și recuperarea sumelor.
În cazul în care debitorii nu vor executa voluntar obligațiile scadente, lichidatorul judiciar va promova acțiuni pentru realizarea creanțelor sau va investi cu formulă executorie contractele de credit și de garanții reale, care potrivit art. 56 din legea bancară sunt titluri executorii, și va proceda la executarea silită a debitorilor potrivit dispozițiilor codului de procedură civilă. Executarea se va face asupra garanțiilor reale și asupra celorlalte bunuri din averea debitorilor băncii sau a fidejusorilor. Lichidatorul va putea să solicite și declanșarea procedurii falimentului împotriva debitorilor respectivi dacă sunt întrunite condițiile legii.
Tot în vederea realizării creanțelor, lichidatorul judiciar va trebui să notifice societățile bancare la care banca în faliment are conturi de corespondent, cerând blocarea disponibilităților din aceste conturi, notificarea dobânzilor la aceste disponibilități potrivit convențiilor încheiate și eliberarea acestor fonduri la distribuirea finală sau virarea lor în contul „tip bancă in faliment”.
Lichidatorul judiciar va solicita și societăților bancare, persoane juridice străine, la care banca debitoare are conturi deschise în valută, transferarea disponibilităților din aceste conturi în contul „tip bancă în faliment”.
Aceleași norme prevăd că titlurile de stat vor fi încasate la scadență ca urmare a răscumpărării lor de autoritatea emitentă iar pentru celelalte valori mobiliare se vor efectua formalitățile de încasare prescrise de legile speciale.
Toate sumele încasate din realizarea creanțelor vor fi depuse în contul „tip bancă în faliment” și vor fi distribuite creditorilor împreună cu celelalte sume rezultate din valorificarea bunurilor băncii.
E. Distribuirea sumelor obținute prin lichidare.
Din interpretarea art.106 și 108 din Legea nr. 64/1995, aplicabile și în procedura falimentului băncilor, se deduce că în cursul procedurii falimentului lichidatorul judiciar poate face distribuiri parțiale. Aceste distribuiri sunt precedate de întocmirea unui raport asupra fondurilor obținute din lichidare și din încasarea de creanțe și a unui plan de distribuire. Acestea se întocmesc la fiecare 3 luni calculate de la data începerii lichidării, termenul putând fi prelungit de judecătorul sindic cu cel mult o lună.
Raportul va cuprinde situația fondurilor obținute precum și propuneri pentru plata retribuției sale și a celorlalte cheltuieli de administrare a procedurii iar planul de distribuire va cuprinde propuneri de achitare a unor creanțe indicându-se numele sau denumirea creditorului, suma ce urmează a fi plătită acestuia și caracterul creanței ce urmează a fi stinsă prin distribuirea făcută.
Raportul și planul de distribuire se înregistrează la grefa tribunalului, câte o copie se afișează la ușa instanței, iar planul de distribuire va fi notificat de către lichidator fiecărui creditor. Orice creditor poate formula obiecțiuni la raport și la plan în termen de l0 zile de la afișare iar judecătorul sindic va soluționa toate obiecțiunile deodată, printr-o sentință, într-o ședință ce se va ține in contradictoriu cu lichidatorul judiciar, debitorul și creditorii. Judecătorul sindic va trebui să aprobe raportul și planul de distribuire în cadrul aceleiași ședințe.
Distribuirea sumelor se va face conform planului de distribuire care va trebui să țină seama de ordinea legală de distribuire prevăzută de art. 106 și 108 din Legea nr. 64/1995 și de art.21 din Legea nr. 83/1998.
Articolul 106 reglementează modul de distribuire a sumelor obținute din lichidarea bunurilor mobile și imobile constitute ca gajuri sau ipoteci în favoarea creditoritor.
Sumele obținute din vânzatea acestor bunuri vor trebui distribuite astfel:
– Taxe, timbre și orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentm conservarea și administrarea acestor bunuri, precum și plata retribuțiilor persoanelor angajate în condițiile art.22. Sunt avute în vedere cheltuielile pentru efectuarea publicității de vânzare a bunurilor gajate sau ipotecate, cheltuielile cu încheierea contractelor de vânzare cumpărare, cu înscrierea și transcrierea în registrele de carte funciară, cheltuielile de conservare și administrare a bunurilor până la data efectuării vânzării, plata retribuțiilor lichidatorului judiciar, a experților care au evaluat aceste bunuri și a altor persoane de specialitate care au fost angajate de lichidator pentru a îndeplini activități de conservare sau administrare a bunurilor respective . Esențial este ca aceste cheltuieli să fie strâns legate de bunurile gajate sau ipotecate ce se vând.
– Articolul 21 din Legea nr. 83/1998, astfel cum a fost introdus prin OUG nr.186/1999, prevede că, creanțele reprezentând creditele cu dobânzile și cheltuielile aferente acordate băncii debitoare în cursul procedurii falimentului, la cererea lichidatorului judiciar și cu aprobarea judecătorului sindic, vor fi plătite imediat după plata creanțelor prevăzute de art.106 pct.l din Legea nr. 64/1995. Considerăm că aceste creanțe sunt considerate cheltuieli necesare administrării procedurii deoarece sunt făcute în scopul desfășurării procedurii și de aceea trebuie satisfăcute cu prioritate, înaintea celorlalte creanțe.
– Creanțele creditorilor garantați cuprinzând tot capitalul și dobânzile. Din suma obținută din vânzarea bunului se va plăti creditorul care a constituit garanția iar în cazul în care asupra bunului s-au constituit mai multe ipoteci, creditorii ipotecari vor fi plătiți în raport cu rangul ipotecilor lor (art.1778 și 1779 cod civil.) Din sumele obținute după scăderea cheltuielilor de la pct.1 și 2 se va plăti mai întâi capitalul și după aceea dobânzile aferente care au curs până la momentul deschiderii procedurii. Această ordine este imperativă și rezultă atât din enumerarea textului, cât și din interpretarea alin. 2 al art.l06. În ipoteza mai multor creditori ipotecari cu ranguri diferite se va plăti creditorul cu rang I – creanță propriu-zisă plus dobânzi – iar din sumele rămase, creditorii cu rang inferior în aceeași ordine. În cazul în care sumele realizate din vânzarea acestor bunuri nu sunt suficiente pentru plata în întregime a creanțelor garantate (creață propriu-zisă plus dobânzi) pentru diferența de creanță rămasă neacoperită creditorul va avea o creanță negarantată și urmează să fie plătit în rând cu ceilalți creditori chirografari din sumele obținute din vânzarea celorlalte bunuri, potrivit art.108 pct.9. Dacă după plata creanței garantate rămâne o diferență în plus, această diferență va fi depusă în contul averii debitorului și va servi pentru plata celorlalți creditori, conform art.108, împreună cu celelalte sume.
Potrivit art.l06 alin.3, un creditor cu creanță garantată poate participa la distribuiri făcute înainte de vânzarea bunului supus garației lui, din sumele obținute din vânzarea celorlalte bunuri, dacă aceasta este necesar pentru a împiedica un astfel de creditor să primească mai mult decât ar fi primit dacă bunul supus garanției ar fi fost vândut imediat. Dacă astfel de distribuiri au fost făcute, sumele astfel distribuite creditorului garantat vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi indreptățit să le primească ulterior din prețul obținut din vânzarea bunului supus garanției. Aceste plăți nu se pot face însă cu încălcarea drepturilor altor creditori garantați din sume obținute din vânzarea altor bunuri pentru care există garanții reale.
Articolul 108 din Legea nr. 64/1995, reglementează ordinea legală de plată a creanțelor celorlalți creditori, negarantați cu garanții reale asupra bunurilor din averea debitorului.
Aplicând dispozițiile art.108 din Legea nr. 64/1995 la procedura falimentului băncilor, ordinea de satisfacere a creanțelor este următoarea:
1. taxe, timbre și orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea bunurilor din averea debitorului, precum și plata persoanelor angajate să efectueze lichidarea. Textul face referire la toate cheltuielile administrative, inclusiv retribuțiile lichidatorului judiciar, experților, avocaților, etc. Astfel,toate cheltuielile administrative sunt tratate unitar iar plata acestor cheltuieli se va face conform Normelor Metodologice pentru aplicarea art.4 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului . 2. creanțele izvorâte din contracte de muncă, pe cel mult 6 luni anterioare deschiderii procedurii. Textul are în vedere salariile și alte drepturi bănești izvorâte din contractele de muncă încheiate pe perioadă determinată sau nedeterminată .Considerăm că trebuie asimilate acestora și drepturile bănești cuvenite persoanelor ce prestează muncă în baza unor convenții civile. Creanțele din această categorie mai vechi de 6 luni anterioare deschiderii procedurii vor intra în categoria altor creanțe chirografare menționate la pct.9.
3. creanțele statului provenite din impozite, taxe, amezi și alte sume ce reprezintă venituri publice, potrivit Legii nr. 72/1996. Creanțele statului vor fi plătite, de regulă, în ordinea de prioritate 3. În ipoteza în care valoarea bunurilor din averea băncii debitoare este mai mică decât valoarea creanțelor statului, judecătorul sindic va autoriza statul prin Ministerul Finanțelor să își execute creanțele potrivit O.G. ur.l l/1996 iar ceilalți creditori, cu excepția celor prevăzuți la art.l08 pct.l, urmează să suporte integral insolvabilitatea debitorului. Din sumele obținute din lichidarea bunurilor, organele de executare ale Ministerului Finanțelor vor plăti mai întâi cheltuielile de administrare a procedurii, făcute până la aceea dată, după care vor trece sumele rămase în conturile creanțelor statului.Autorizarea statului pentru a-și executa creanțele în procedura administrativă, când o astfel de cerere a fost făcută, este obligatorie pentru judecătorul sindic dacă este îndeplinită ipoteza textului legii, greu însă de presupus în cazul unei bănci. Considerăm că judecătorul sindic nu poate autoriza statul să își execute creanțele potrivit art . 109 din Legea nr. 64/1995 din oficiu, ci numai în baza unei cereri exprese în acest sens.
4. creanțele garantate cu garanții reale asupra bunurilor, în condițiile art. l06 alin.3. Textul are în vedere participarea creditorilor cu garanții reale la distribuiri parțiale făcute în procedura falimentului înainte de vânzarea bunurilor afectare garanției. Sumele plătite în acest fel de distribuiri vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi îndreptățit să le primească ulterior din prețul obținut din vânzarea bunului supus garanției. În cazul în care distribuirea sumelor rezultate din lichidarea bunurilor se face după vânzarea tuturor bunurilor, adică în ipoteza distribuirii finale, creditorii cu garanții reale vor participa la distribuire conform art. 106 din Legea nr. 64/1995.
5.creanțele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile și dobânzile aferente, a celor rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum și din chirii;
6.alte creanțe chirografare. Considerăm că în categoria creditorilor chirografari intră și Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar cu creanțele reprezentând sumele achitate deponenților băncii – persoane fizice, conform OG m. 39/1996, în virtutea subrogării în drepturile acestora conform legii.
Potrivit art.110 din. Legea 64/1995 sumele de ditribuit între creditorii cu același rang de prioritate se vor acorda proporțional cu suma alocată pentru fiecare tip de creanță.
Participarea creditorilor la distribuiri conform ordinii legale este valabilă numai pentru creditorii care și-au depus creanța în termen. Potrivit art.lll, creditorii care și-au depus creanța tardiv, dar nu mai târziu de închiderea procedurii, vor lua parte la distribuire în mod proponional, dar numai din sumele eventual rămase după plata creanțelor înregistrate în termen.
Cu ocazia distribuirilor parțiale, următoarele sume vor fi consemnate într-un cont special de depozit la o bancă, potrivit art. l 13 din l.egea nr. 64/ 1995;
– sume proporționale datorate creditorilor cu creanțe sub condiție, nerealizate încă;
– sume datorate deținătorilor de titluri de credit , neprezentate încă;
– rezerve destinate să acopere cheltuielile viitoare de administrare.
F. Raportul final de lichidare și distribuirea finală.
Articolele 115 și 116 din Legea 64/1995 reglementează modul de efectuare a ultimelor operațiuni din cadrul falimentului, premergătoare închiderii procedurii. Aceste operațiuni constau în întocmirea unui raport final de lichidare și a unui bilanț general și în efectuarea distribuirilor finale a fondurilor din averea băncii debitoare.
Raportul final de lichidare și bilanțul general se întocmesc de lichidatorul judiciar după ce toate bunurile din averea băncii debitoare au fost lichidate, toate creanțele au fost realizate și toate contestațiile la creanțe au fost soluționate. În aceste documente, lichidatorul judiciar trebuie să prezinte toate operațiunile de lichidare efectuate, să înfãțișeze sumele obținute din lichidare, din administrarea averii și din încasarea creanțelor băncii debitoare împotriva propriilor săi debitori, modul in care s-au făcut distribuiri de sume pe parcursul lichidării, sumele ce mai sunt de distribuit, modul în care vor fi distribuite aceste sume către creditori, măsura în care sunt satistăcute creanțele și modul de plată a sumelor datorate cu titlul de retribuție organelor angrenate în procedură și persoanelor angajate să le ajute. Deși legea nu prevede expres, întrucât lichidarea este totală și vizează toată averea debitoarei, considerăm că aceste documente trebuie să cuprindă și modul de repartizare către acționari, proporțional cu acțiunile deținute conform actelor constitutive ale băncii și Legii nr31/I990, a sumelor rămase după plata tuturor creditoritor și după consemnarea sumelor nerepartizate conform art.113 ce urmează a fi virate la bugetul de stat.
Copii de pe raportul final și bilanțul general se comunică băncii debitoare și tuturor creditorilor iar câte o copie de pe ele se afișează la ușa tribunalului. Creditorii și banca debitoare prin reprezentantul permanent pot formula obiecțiuni la raportul final și bilanțul general de lichidare în termen de 10 zile de la afișare. Deși legea prevede că numai creditorii pot formula obiecțiuni la raportul final considerăm că și băncii debitoare prin reprezentantul permanent trebuie să i se recunoască dreptul de a formula obiecțiuni deoarece aceste acte, corectitudinea și realismul lor, interesează și pe debitor. Dealtfel, în alte texte de lege – art.102 și 121 – se recunoaște debitorului dreptul de a formula obiecțiuni la anumite acte ale lichidatorului judiciar, în ciuda desesizării sale. Obiecțiunile umăresc îndreptarea sau prevenirea unor neregularități în operațiunile de lichidare sau de desfășurare a procedurii în general, astfel că este necesar să se recunoască dreptul oricărei persoane angrenate în procedură de a le formula. Referitor la propunerea de repartizare a activului net către acționari, cuprinsă în raportul final și bilanțul general, apreciem că trebuie să se recunoască ,si acționarilor băncii dreptul de a formula obiecțiuni însă obiecțiunile lor pot viza numai acest aspect, ca o aplicație concretă în faliment a art.262 din Legea nr.31/1990. Obiecțiunile se formulează în scris. Legiuitorul se referă în prima parte a textului la două acte – raportul final și bilanțul general de lichidare – dar, partea a doua, prevede că se pot formula obiecțiuni la rapoctul final iar judecătorul sindic îl va aproba. Inconsecvența în redactarea textului ridică întrebarea dacă se pot formula obiecțiuni la ambele acte ale lichidatorului și dacă judecătorul sindic le aprobă pe amândouă sau numai raportul final. Considerăm că cele două acte sunt în strânsă legătură și se completează reciproc, astfel că obiecțiunile pot fi formulate la ambele acte, sau la oricare dintre ele, iar judecătorul sindic va trebui să aprobe atât raportul final, cât și bilanțul general. Între 20 și 30 de zile de la comunicarea copiilor către creditori și banca debitoare judecătorul sindic va ține o ședință în care va analiza raportul final și bilanțul general și eventualele obiecțiuni. La ședință vor fi citați debitorul și toți creditorii iar judecătorul sindic va aproba raportul final și bilanțul general printr-o încheiere dacă nu s-au formulat obiecțiuni sau printr-o sentință dacă s-au formulat obiecțiuni.
După aprobarea acestor acte lichidatorul judiciar va efectua distribuirile finale, potrivit acestora și ordinii prescrise de art.l06 și 108 din Legea nr. 64/1995 și 21 din Legea nr. 83/1998. Fondurile nereclamate în 90 de zile '" de la aprobarea raportului final și a bilanțului general de către cei îndeptățiți (creditori, acționari) vor fi depuse la BNR în contul tip bancă în faliment, iar după închiderea procedurii vor fi virate la bugetul statului de unde vor putea fi solicitate de persoanele îndreptățite in termenul general de prescripție. Creanțele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiție nu vor participa la distribuire. Legiuitorul nu precizează însă ce se întâmplă cu sumele aferente creanțelar sub condiție nerealizată încă, atât cele consemnate conform art.ll3 pct l, cât și cele nedistribuite încă. Considerăm că aceste sume împreună cu sumele rămase după îndestularea integrală a tuturor creditorilor sunt fonduri rămase în urma lichidării, reprezintă activ net și se cuvin acționarilor proporțional cu cota lor de participare la capitalul social, potrivit Legii nr.31/1990.
După efectuarea distribuirii finale lichidatorul judiciar va solicita închiderea procedurii conform art. din Legea nr. 83/1998 iar dacă până la acest moment nu s-a dispus dizolvarea societății comerciale bancare lichidatorul va trebui în prealabil să solicite judecătorolui sindic și dizolvarea acesteia conform art.222 alin.l lit.f din Legea nr. 31/1990.
Secțiunea a VI a
Răspunderea organelor de conducere, a cenzorilor, a organelor de control, a organelor de audit – intern și extern –
ale instituției de credit în faliment
Conform dispozițiilor art.22 (modificate prin O.U.G. nr.138/2001) : „Tribunalul poate dispune ca o parte din pasivul instituției de credit în faliment, să fie suportată de către membrii organelor de conducere, personalul cu atribuții de control intern și audit intern, cenzorii și auditorii independenți, care au deținut funcțiile respective în cei 3 ani anteriori începerii procedurii falimentului, dacă au contribuit la falimentul acesteia prin una dintre următoarele fapte :
a) au folosit bunurile sau creditele instituției în folosul propriu;
b) au fãcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea instituției de credit;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit instituția de credit la încetarea de plăți;
d) au ținut o contabilitate fictivă, au fãcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul instituției de credit ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura instituției de credit fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;
g) în luna precedentă încetării plăților au plătit sau au dispus să se plătească, cu preferință, unui creditor, în dauna celorlalți creditori;
h) au certificat bilanțuri contabile, alte situații contabile ori rapoarte întocmite cu nerespectarea prevederilor legale, nu au semnalat neregulile refertitoare la organizarea și funcțonarea instituției de credit sau au emis opinii asupra situațiilor financiare ale acesteia, cu incălcarea prevederilor legale;
i) în cadrul acțiunii de verificare nu au identificat și nu au sesizat faptele care au condus la fraude și gestiune defectuoasă a patrimoniului.
Aplicarea dispozițiilor alin. 1 nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracțiune.”
Textul citat este susceptibil de urmatoarele observații :
1. Sintagma ,,tribunalul” trebuie să fie înțeleasă în concordanță cu dispozițiile art. 3 alin, 1 și ale art. 24, în sensul că toate competențele tribunalului sunt exercitate de judecătorul-sindic și nu de un alt judecător.
Astfel, conform art. 3 alin.l : „Toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepția recursului, sunt de competența exclusivă a tribunalului în jurisdicția căruia se află sediul instituției de credit debitoare, care figurează în registrul comerțului, și sunt exercitate de un judecător-sindic.”
Art. 24 dispune în același sens : „În vederea luării măsurilor prevăzute la art. 22 alin. 1, judecătorul-sindic poate fi sesizat de către lichidator, de oricare dintre creditori, de Banca Națională a României sau se poate sesiza din oficiu, pe baza datelor din dosarul cauzei …”.
2. Sfera persoanelor răspunzătoare cuprinde, pe lângă membrii organelor de conducere, personalul cu atribuții de control intern și audit intern, cenzorii și auditorii independenți. Toate aceste categorii de persoane pot fi trase la răspundere în temeiul dispozițiilor art. 22 numai dacă au deținut funcțiile respective în cei trei ani anteriori începerii procedurii falimentului și numai dacă au contribuit la falimentul debitoarei prin una dintre faptele limitativ enumerate de art. 22 alin. 1 lit. a) – i). Dintre acestea, faptele prevăzute la lit. h) și i) sunt specifice activitãții instituțiilor de credit.
3. Din textul art. 23 rezultă concluzia că atât obligarea la plată cât și executarea obligațiilor trebuie să se consume înainte de închiderea procedurii pentru ca sumele intrate în averea debitoarei, să poată servi la plata datoriilor.
4. Dispozițiile art. 25 se duc la îndeplinire tot de către lichidator și tot înainte de închiderea procedurii.
Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere și control decurge din natura raporturilor dintre aceste persoane și societatea comercială bancară .În toate cazurile este vorba de o răspundere civilă patrimonială .
Potrivit articolului 72 din legea nr. 31/1990 obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute de această lege iar potrivit art. 161 alin. 1 din același act normativ ,întinderea și efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului.Ei îndeplinesc atribuțiile prevăzute de lege și pe cele stabilite de adunarea generală.
Natura obligației încălcate determină natura răspunderii .Astfel ,încălcarea unei obligații decurgînd din contractul de mandat –cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale –atrage răspunderea contractuală a administratorului sau cenzorului după cum încălcarea unei obligații ce decurge din lege atrage răspunderea delictuală a acestora .În unele cazuri ,raporturile dintre societate și conducători izvorăsc din contractul de muncă-cazuldirectorilor executivi sau tehnici care sunt funcționari ai societății.În ipoteza acestora răspunderea este de natura celei a administratorilor ,chiar dacă ar exista convenție contrară,potrivit art.147 alin. 3 din Legea 31/1990.
În cazul în care fapta conducătorului sau cenzorului întrunește elementele unei infracțiuni ,răspunderea are natură delictuală .
Răspunderea poate fi solidară sau conjunctă , după caz.Răspunderea administratorilor și a directorilor executivi va fi solidară,potrivit art.42 cod comercial și a art. 73 respectiv art. 147 din Legea nr. 31/1990.Răspunderea altor persoane cu atribuții de conducere va fi conjunctă dacă acestea desfășoară activitatea în baza unui contact de muncă cu banca.Răspunderea cenzorilor va fi solidară potrivit articolului 61 raportat la articolul 73 din Legea nr. 31/1990 și a art. 42 cod comercial ,mandatul lor fiind de natură comercială.
Ori de câte ori fapta constituie infracțiune ,răspunderea este solidară .
În toate cazurile fiecare persoană va răspunde în limita prejudiciului cauzat prin fapta sa proprie sau prin contribuția proprie la fapta comună .
Antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere și control presupune îndeplinirea următoarelor condiții:producerea unui prejudiciu în patrimoniul creditorilor ca urmare a ajungerii băncii în stare de faliment din cauza faptelor culpabile ale organelor de conducere sau control ,faptele să se încadreze în cazurile prevăzute de lege ,raportul de cauzalitate dintre acestea și insolvabilitatea sau insolvența băncii ,culpa persoanei a cărei răspundere se antrenează.
Secțiunea a VII-a
Închiderea procedurii
Conform prevederilor art. 26, modificate prin O.U.G. nr. 138/2001. procedura falimentului, deschisă în temeiul art. 19, va fi închisă după ce judecătorul-sindic a aprobat raportul final, toate fondurile sau bunurile din averea debitoarei au fost distribuite și fondurile nereclamate au fost depuse la Banca Națională a României, care le va vira în contul bugetului de stat.
La cererea lichidatorului, judecătorul-sindic va da hotărârea de închidere a procedurii care va fi comunicată, cu adresă scrisă sau prin presă în cel puțin două ziare de circulație națională, tuturor creditorilor, instituției de credit debitoare, Oficiului Registrului Comerțului, Băncii Naționale a României și lichidatorului.
După rămânerea definitivă a sentinței ,organele implicate în procedură sunt descărcate ,tribunalul se consideră dezinvestit iar Banca Națională a României va închide contul tip „bancă în faliment” și va vărsa sumele nereclamate la bugetul de stat de unde vor putea fi solicitate de persoanele îndreptățite în termenul legal de prescripție.
CAPITOLUL IV
CONCLUZII
Legea nr. 83 /1998 privind procedura falimentului băncilor este un act normativ care ,deși are un caracter special , derogă totuși mult prea puțin de la procedura falimentului reglementată de Legea nr. 64/1995 pentru a-și justifica existența .Este suficient să menționăm că prevederile Legii privind atribuțiile organelor însărcinate cu aplicarea procedurii , derularea operațiunilor de lichidare sau răspunderea organelor de conducere și a cenzorilor băncii ajunse în stare de faliment ( mai mult de jumătate din textul legii) sunt practic similare și ,în bună măsură, identice cu cele corespunzătoare din Legea nr. 64 /1995 .
În afară de accepțiunea novatoare și insolită a noțiunii de insolvabilitate , singurul element de distincție adus de legea examinată se referă la omniprezența în cadrul procedurii,a Băncii Naționale a României ,căreia i se conferă o poziție privilegiată .Astfel , procedura va fi pornită ,de regulă ,numai după constatarea de către Banca Națională a României că aplicarea măsurilor de supraveghere specială nu a dat rezultate ;desemnarea lichidatorului se va face cu avizul Băncii Naționale a României ;cererea creditorilor de începere a procedurii nu va fi primită în lipsa unei comunicări a Băncii Naționale României din care să rezulte că banca debitoare se află în încetare de plăți de peste 30 de zile ;Banca Națională a României poate formula ea însăși cerere de începere a procedurii ,în calitate de autoritate de supraveghere bancară;fondurile obținute din lichidare și nereclamate vor fi depuse la Banca Națională aRomâniei .
Dacă în cadrul procedurilor de supraveghere specială și administrare specială rolul primordial al Băncii Naționale este incontestabil ,în cadrul procedurii de faliment ,perpetuarea unei poziții privilegiate nu se mai justifică.Aceasta pentru că spre deosebire de procedura de redresare a băncii aflată în situație financiară precară ,care necesită îndrumarea și supravegherea băncii centrale ,procedura falimentului este o procedură judiciară de executare silită ,realizată sub controlul tribunalului și a judecătorului sindic ,procedură care urmărește realizarea activului și stingerea pasivului în codițiile maximizării veniturilor obținute din lichidarea bunurilor aflate în averea debitorului .
Astfel ,paradoxal ,intervenția băncii debitoare ,ar putea să reprezinte un obstacol în calea procedurii prin avizele ,constatările și comunicările pe care trebuie să le emită și care condiționează începerea și continuarea procedurii.
Legea nr. 83/1998 a fost adoptată cu avizul negativ al Consiliului Legislativ (nr.259/6.05. 1997),aviz în care se arăta că o reglementare distinctă pentru lichidarea judiciară a unor societăți bancare nu se justifică ,în condițiile existenței unei reglementări cadru.
În plus ,Legea nr. 83/1998 prezintă o serie de deficiențe și necorelări care fac din ea un act normativ greu de aplicat .De aceea, opinăm că puținele elemente de distincție care conferă un caracter specific falimentului băncilor ar fi putut fi reglementate și în corpul Legii nr. 64/1995 ,fără a mai fi necesară o lege specială .
BIBLIOGRAFIE
(1) NICOLETA ȚĂNDĂREANU – Procedura Falimentului Băncilor, editura Reprograph, Craiova 2001.
(2) ION TURCU – Procedura insolvenței comercianților-Editura Lumina Lex, București 2002.
(3) RADU BUFAN-Reorganizarea judiciară și falimentul-Editura Lumina Lex,București 2001.
(4) MIRCEA N.COSTIN,ANGELA MIFF-Falimentul –Evoluție și actualitate-Editura Lumina Lex, București 2000.
(5) IOAN ȘCHIAU-Supravegherea specială, administrarea specială și falimentul băncilor, Revista de Drept Comercial, nr.12/1998.
(6) ȚĂNDĂREANU NICOLETA-Condițiile esențiale ale declanșării falimentului bănciilor-Revista de Drept Comercial nr.4/2001.
(7) GHEORGHE GHEORGHIU-Procedura reorganizării judiciare și a falimentului –Editura Lumina Lex, București, 2000.
(8) FLORESCU C.N.-Aspecte ale evoluției reglementărilor privind protecția deponenților în relația acestora cu băncile depozitare(I), Revista de drept comercial nr. 10 /2000.
(9) FLORESCU C. N.-Aspecte ale evoluției reglementărilor privind protecția deponenților în relația acestora cu băncile depozitare(II),Revista de drept Comercial nr. 1/2001.
(10) FLORESCU C. N. -Prevederi discutabile în domeniul reglementărilor financiar bancare,Revista de drept Comercial nr. 3/1998.
(11) MOȚICA RADU,POPA VASILE –Drept Comercial român și Drept bancar ,Editura Lumina Lex ,București,1999.
(12) GEORGESCU I .L. –Drept Comercial român .Societățile comerciale.Editura Socec & Co,Vol.II ,1948 .
(13) PALLADE G.T.- Codul falimentelor, Tipografia H.Goldner, Iași 1912.
(14) PRESCURE TITUS, SCHIAU IOAN- Reorganizarea și lichidarea Judiciară a societăților comerciale bancare- un caz special în cadrul procedurilor reglementate de Legea nr. 64/1995, Revista de Drept Comercial.
(15) ȘCHIAU IOAN- Regimul juridic al insolevenței comerciale, Editura All Beck, București, 2001.
(16) TURCU ION- Controlul prudențial al băncilor europene și garantarea depozitelor, Revista de Drept Comercial nr.7-8/1999.
(17) ȚĂNDĂREANU NICOLETA- Procedura reorganizării judiciare, Editura All Beck, București 2000.
(18) TURCU ION- Observații privind reglementarea legală a activității bancare în România (I),(II),(III)(IV)-Revista de Drept Comercial nr. 11-12/1998 și
nr.1-2/1999.
(19) CĂRPENARU STANCIU- Drept Comercial.Procedura Falimentului,Editura Global Print,București,1998.
(20) TURCU ION- Insolvența Comercială, reorganizarea judiciară și falimentul, Editura Lumina Lex, București, 2000.
(21) EDITA LOVIN-Culegere de jurisprudență în materie de faliment, Monitorul Oficial, București, 2001.
(22) COSTIN MIRCEA N.,MIFF ANGELA-Procedura falimentului în reglementarea actuală Revista de Drept Comercial nr.7-8/1998.
(23) BUFAN RADU- Drept falimentar român, Editura Mirton, Timișoara 1998.
(24) MIHAIL PAȘCANU-Dreptul falimentar român, cu legislația teritoriilor alipite, Editura Cugetarea, București, 1926.
(25) EFTIMIE ANTONESCU- Falimentul partea I-a, București 1927, și partea a II-a, București, 1931.
(26) ANTONESCU E.-Falimentul, București, 1931.
(27) CIOBANU VIOREL MIHAI-Tratat teoretic și practic de procedură civilă București, 1999.
(28) TURCU ION –Drept Bancar, Editura Lumina Lex ,București, 1999.
(29) LEGEA NR. 83/15 aprilie 1998, publicată în Monitorul Oficial nr.159 din 22 aprilie 1998.
(30) O.U.G. NR.186/19 noiembrie 1999- pentru modificarea și completarea Legii nr.83/1998 privind procedura falimentului băncilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 567 din 19 noiembrie 1999.
(31) O.U.G. NR.138/ 18 octombrie 2001 -pentru modificarea și completarea Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 671 din 24 octombrie 2001.
(32) LEGEA NR. 64/22 iunie 1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare, publicată în Monitorul Oficial nr.130 din 29 iunie 1995.
(33) O.U.G. NR. 58/27 septembrie 1997 pentru modificarea și completarea Legii nr.64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare, publicată în Monitorul Oficial nr.265 din 3 octombrie 1997.
(34) Legea nr. 99/20 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice ,publicată în Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999.
(35) LEGEA NR. 58/ 5 martie 1998 (Legea bancară), publicată în Monitorul Oficial nr.121 din 23 martie 1998.
(36) O.U.G. 137/ 18 octombrie 2001 pentru modificarea și completarea Legii bancare nr. 58/ 1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 671/ 24 oct. 2001.
(37) Normele nr. 8 ale B.N.R./26 aprilie 1999 ,publicate în Monitorul Oficial nr. 245 din 1 iunie 1999.
(38) Circulara nr. 5 /12 martie 2001 privind modificarea Normelor nr.5, publicată în Monitorul O ficial nr. 130 din 15 martie 2001.
(39) Normele nr. 1 ale B.N.R. /2001 publicate în Monitorul Oficial nr. 201 din 20 aprilie 2001.
(40) Normele nr. 4 ale B.N.R. /1994 piblicate în Monitorul Oficial nr. 72 din 22 martie 1994.
(41) Normele nr. 16 /1995 ale B.N.R. ,publicate în Monitorul Oficial nr. 262 din 14 noiembrie 1995.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Procedura Falimentului Institutiilor de Credit (ID: 133092)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.