Procedura de Urmaire Si Judecarea a Unor Infractiuni Flagrante

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………….Pag.3

Capitolul I

Noțiunea de infracțiune flagrantă. Cazuri și condiții de aplicare a procedurii speciale de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante…………………….Pag.4

Secțiunea 1

Scurt istoric al infracțiunilor flagrante, înțelesul și definiția termenului de infracțiune flagrantă……………………………………………………………………………….Pag.4

Secțiunea 2

Cazuri și Condiții de aplicare a procedurii speciale de urmarire și judecare a 

infracțiunilor flagrante……………………………………………………………………………Pag.7

Capitolul II

Constatării infracțiunii flagrante și cercetarea penală. Particularitățile punerii sub învinuire și terminării urmăririi penală de către procuror…Pag.11

Secțiunea 1

Constătarea infracțiunelor flagrante și cercetarea urmărirei penale………….. ..Pag.11

Secțiunea 2

Punerea sub invinuire, punerea pe rol a cauzelor, Apelul și Recursul  ………..Pag.15

Concluzii……………………………………………………………………………………………Pag.19

Bibliografie………………………………………………………………………………………..Pag.20

Introducere.

Este necesară existența unei proceduri speciale care se refară la urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante,această procedură fiind generată de situația de scoperirii infracțiunii, și a nume în momentul comiterii acesteia sau imediat după săvârșire.Raportat la savârsirea unei infracțiuni, termenul exprimă o relație temporală de simultaneitate sau imediată apropiere între momentul comiterii infracțiunii și cel al de scoperirii ei. În acest sens noțiunea de "flagrant" semnifică prinderea făptuitorului în timpul savârșirii infracțiunii sau imediat după comiterea activității sale infracționale.

Din aceste cauze fapta sare în ochi,este izbitoare și evidenta. Așa cum s-a remarcat și în doctrină, starea de flagranță presupune întotdeauna și prezența făptuitorului, în lipsa acestuia infracțiunea neputând fi considerată flagrantă.

Deosebirile dintre infracțiunile flagrante și cele neflagrante sunt doar de ordin procesual: constatarea comiterii infracțiunii și prinderea infractorului.

Sub aspectul dreptului substanțial între cele două categorii de infracțiuni nu există

deosebiri, amândouă beneficiind de același tratament juridic în ceea ce privește pedepsele, continuțul infracțiunii, latura subiectivă etc.

  Pentru a atinge pe deplin scopul procesului penal este necesară o apropiere în timp cât mai mare între momentul comiterii unei infracțiuni și cel al tragerii la raspundere penală a infractorului. Acest deziderat este îngreunat de activitatea probatorie. Datorită caracterului de flagranță o asemenea activitate este mult mai ușurată: faptele sunt imediat cunoscute, făptuitorul este întot-deauna cunoscut iar  probele sunt evidente, permitînd stabilirea vinovăției pe baza de dovezi certe.

În această situație procedura obisnuită ar fi cel puțin stânjenitoare.În consecință C.P.P. al R.M. prevede o procedura speciala ce se individualizează prin caracterul său de urgență. O asemenea procedura este necesara și pentru a strânge neîntârziat probe care ulterior ar putea să dispară. În literatura de specialitate s-a subliniat că, datorita conditiilor de săvârșire a unei infracțiuni flagrante, este exclusă posibilitatea comiterii unor erori judiciare.Instituirea unei proceduri speciale de urgență asigură realizarea deplină  principiului operativității și celerității și o restabilire mai rapidă a ordinii de drept încalcate.

Capitolul I

Noțiunea de infracțiune flagrantă.Cazuri și condiții de aplicare a procedurii speciale de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante.

Secțiunea 1

Scurt istoric al infracțiunilor flagrante.

Introducerea unei proceduri speciale mai rapide și operative s-a manifestat

în dreptul englez cu mai mult de două secole în urmă. Astfel, procedura curților de

poliție din 1750, instituită mai întîi la Londra și apoi în alte centre aglomerate ale Angliei,

scoate din jurisdicția lentă a curților cu jurați infracțiunile mai mici, dîndu-le în soluționarea

sumară a judecătorului1. Asemenea procedură a fost preluată de legislația franceză în anul

1863, cunoscută sub denumirea de Legea micului parchet, care cuprindea reglementări speciale

pentru situațiile cînd infracțiunea a fost comisă în flagrant, iar sancțiunea prevăzută de

lege pentru acea infracțiune era închisoarea. Potrivit acestei legi, orice inculpat prins asupra

faptei în materie de delict este condus îndată la procuror, care-i ia interogatoriu și poate să-l

ducă imediat la instanță, iar în lipsă de audiență poate să-l citeze la judecată pentru a doua zi2.

În România, procedura specială pentru anumite infracțiuni flagrante săvîrșite în reședințele de județ, în gări, porturi și bîlciuri a fost introdusă prin “Legea micului parchet” din 1913.

Instrucția sumară a acestor cauze își avea justificarea mai ales în creșterea tot mai

accentuată a delincvenței în centrele aglomerate3.

Procedura sumară (simplificată) efectuată de judecătorul magistrat este larg răspîndită

în procesul penal anglo-saxon (Anglia, SUA) în baza informației depuse de poliție4.

Procesul penal sovietic în anii 1966-1985 se desfășura în formă simplificată protocolară

pentru infracțiuni de huliganism fără consecințe agravante și furtul în proporții mici

din proprietatea de stat și obștească. Excluderea acestor categorii de cauze din procedura

generală a fost condiționată de caracterul evident al acestor infracțiuni și de constatarea

fără dificultăți a circumstanțelor necesare, precum și de voința legiuitorului să micșoreze

intervalul de timp dintre momentul săvîrșirii infracțiunii și aplicarea pedepsei penale5.

Asemenea procedură prevedea 5 zile pentru ca organele de cercetare să stabilească circumstanțele.

Săvîrșirii infracțiunii și persoana infractorului fără declanșarea procesului penal și fără efectuarea acțiunilor de urmărire penală. Se admiteau numai cercetarea la fața locului și

reținerea infractorului pentru o durată de 72 de ore. Infracțiunea se constata prin întocmirea

unui proces-verbal la care se anexau lămuririle făptuitorului și ale altor persoane, precum și

alte documente (certificate, caracteristici). Dacă făptuitorul era reținut, organul de cercetare

penală trebuia să pregătească toate materialele și să le înainteze cu sancțiunea procurorului

pînă la expirarea termenului de 72 de ore. În caz contrar, continua strîngerea materialelor

cu eliberarea făptuitorului pînă la expirarea termenului de 5 zile ori se declanșa procesul

penal în condițiile procedurii generale. În asemenea procedură făptuitorul nu era pus sub

învinuire, dar lua cunoștință de materialele cauzei și era trimis în fața judecătorului care

intenta procesul penal și prin încheiere adopta soluția trimiterii în judecată. După adoptarea

acestor hotărîri era posibilă recunoașterea victimei infracțiunii în calitate de parte vătămată

sau parte civilă.

__________________________________________________________________________________________________

1 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, București, Paideia, 1996, p. 446.

2 Anastasiu Crișu, Drept procesual penal. Proceduri speciale, Tipo-Aktis S.A., p. 12-13.

3 Nicolae Volonciu, op. cit., vol. II, p. 446.

4 Уголовный процесс. Учебник для вузов под общей редакцией П. А. Лупинской, Юристъ, Москва, 1995, с.514-524.

5 Советскй уг. пр. Учебник под редакцией Л. М. Карнеевой, П. А. Лупинской, И. В. Тыричева, Москва, Юр литерат, 1980, с. 515.

Judecarea acestor cauze se făcea în termen de 5-10 zile6.

În 1985 procedura dată este modificată sub denumirea “Forma protocolară de pregătire

prejudiciară a materialelor”7, care s-a extins și asupra altor categorii de cauze, fiind

totodată prevăzute 10 zile pentru pregătirea prejudiciară și 10 zile pentru examinarea cauzei

în instanța de judecată. De la infractor de către organul de cercetare penală se lua un angajament în scris de a se prezenta la citația organelor de cercetare penală și de instrucție și de a le pune la curent în caz de schimbare a domiciliului.

Reținerea persoanei și aplicarea măsurilor preventive pînă la trimiterea cauzei procurorului

era inadmisibilă8. Dacă făptuitorul era reținut, atunci organul de cercetare penală era obligat să declanșeze procedura penală în condiții generale.

În perioada 1994-2003, procedura protocolară se extinde în continuare pentru alte

categorii de cauze penale, depășind circa 70 de componențe de infracțiuni flagrante9.

Ca rezultat al acestor modificări și completări, procedura protocolară avea următoarele particularități10:

a) organul de cercetare penală stabilește faptul săvîrșirii infracțiunii și vinovăția

făptuitorului în decurs de 10 zile fără a intenta proces penal și fără a efectua actele de

urmărire penală;

b) în cazul primirii materialelor de la organul de cercetare penală, declanșarea procesului

se dispune de către procuror, care pune persoana sub învinuire prin ordonanță și

trimite cauza în judecată cu acest act fără a întocmi rechizitoriu;

c) măsurile preventive pot fi aplicate doar de procuror la primirea materialelor cauzei

de la organul de cercetare penală, pînă atunci făptuitorului i se ia obligația de prezentare

la citație și înștiințarea despre schimbarea domiciliului;

d) examinarea cauzei în judecată se efectuează în condiții generale, dar în termen de cel mult

10 zile de la data intrării cauzei penale în instanța de judecată.

Extinderea acestei proceduri asupra unor infracțiuni flagrante care erau sancționate cu

privațiune de libertate (în unele cazuri, pînă la 15 ani) și imposibilitatea efectuării actelor de urmărire penală, precum și aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere respective (reținerea și măsurile preventive) a dus la faptul că procedura dată devenise ineficientă și nu se aplica decît ca excepție pentru unele infracțiuni11. Din aceste considerente, noul CPP al Republicii Moldova, la art. 513-519, prevede o procedură urgentă prin care se reduce doar durata activității de constatare a circumstanțelor infracțiunii și examinării cauzei în instanța de judecată.

______________________________________________________________

6 Ibidem, p. 516-521.

7 Art. 370 CPP al RSSM în redacția Ucazului din 20.02.1985 (Veștile RSSM, 1985, nr. 12, art. 12).

8 Dumitru Roman, Sistemul măsurilor de prevenție procesual penale reglementate în România și Republica Moldova, rezumatul tezei de doctorat, Chișinău, 1997, p. 19.

9 Art. 370-373, 376 CPP în redacția Legii nr. 316 XIII din 9.12.1994.

10 Dumitru Roman, Formele procesului penal, Analele științifice ale USM, vol. I, Chișinău, 2000, p. 276.

11 La forma protocolară veche de pregătire prejudiciară a materialelor a renunțat și legiuitorul Federației Ruse.

(А. П. Рыжаков, Комментарий к Уголовно-процессуальному кодексу Российской Федерации, НОРМА, Москва, 2002, с. 553-558).

Înțelesul și definiția termenului de infracțiune flagrantă.

Termenul de “flagrant” semnifică prinderea făptuitorului în „focul”acțiunii sale sau imediat după săvârșirea infracțiunii.

 Folosit de mai multa vreme in vocabularul juridic, termenul „flagrant/flagrantă” provine din participiul flagrans, (-tis) al verbului latin flagro, -are care înseamna „a arde”. Sensul de arzator, înflacarat, a fost folosit în vechime, ințelegîndu-se prin aceasta ca infractorul este prins în focul actiunii sale, respectiv cum se obișnuiește a se spune, cît fapta este încă „caldă”12.

Acest termen raportat la săvărșirea unei infracțiuni, exprimă o anumită relație între momentul comiterii infracțiunii și momentul descoperirii ei și a făptuitorului13. 

În acest sens noțiunea de „flagrant” semnifică prinderea faptuitorului în timpul săvărșirii infractiunilor sau imediat dupa comiterea actiunii sale infractionale. Starea de flagrantă presupene întotdeauna si prezenta faptuitorului, in lipsa acestuia infractiunea ne-putînd fi considerata flagrantă14. 

Multă vreme, in dreptul nostru dar si in limajul juridic, notiunea de infractiune flagrantă era cunoscuta sub denumirea de flagrant delict (infractiune descoperita in momentul savarsirii ei sau inainte ca efectele ei sa se fi consumat, din francezul flagrant – care a avut loc in prezenta unui martor ocular, comis sub ochii celui care constata). Legislatia penala actuala a inlocuit termenul „delict” cu cel de „infractiune” astfel ca nu se mai justifică folosirea acesteia expresii vechi 15.

Infractiunile flagrante au preocupat legiuitorul inca din cele mai vechi timpuri, astfel Codul lui Hammurabi, prevedea ca furtul flagrant, „furtul manifest”, era sanctionat cu pedeapsa capitală, o reglementare asemanatoare cuprindea și Legea celor XII Table, conform căreia, pentru furt flagrant, unei persoane libere i se aplica o bataie cu vergile și era transformat în sclav, iar sclavul primea o sanctiune corporala sau era aruncat de pe stanca Terpeana. Amendaera de patru ori valoarea bunului furat. Se considera furt si atunci cand se gasea bunul in casa hotului. Ulterior infracțiunea flagrantă a primit un tratament penal atenuant dar diferit și mai aspru fata de faptele ascunse.

Potrivit articolulului 513, alineatul 1 din Cod Procedură Penală, R.M " Se consideră flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvîrșirii."De asemenea se consideră

flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvîrșire, este urmărit de victimă, de martori oculari sau de alte persoane ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte care ar da temei de a-l presupune participant la infracțiune.

____________________________________________________________________

12I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, volumul II, ediția aII-a, Editura GlobalLex, București, 2007

13A. Crisu, Drept procesual penal, Partea speciala, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, pag. 239

14V.Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, Editura Torinese, Torino, 1931, pag. 109

15G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dictionar de Procedura penala, Editura Stiintifica siEnciclopedica,Bucuresti, 1988, pag. 110

Secțiunea2

Cazuri de aplicare a procedurii speciale de urmarire și judecare a infracțiunilor flagrante

Existența unei proceduri speciale privind urmărirea și judecata. În cazul infracțiunilor flagrante a fost generată de situația particulară a descoperirii infracțiunii și anume în momentul comiterii acesteia sau imediat după săvîrșire.

Avînd în vedere aceste particularități, probațiunea este mult mai ușoară, datele cu privire la comiterea infracțiunii fiind furnizate de persoanele care au asistat sau au luat cunoștință în mod direct de consecințele acesteia.

Simplificarea procedurii în cazul urmăririi și judecării infracțiunilor flagrante duce în mod firesc și la desfășurarea într-un ritm rapid a procesului penal, mai accelerat decît în cazul procedurii obișnuite, motiv pentru care aceasta este cunoscută și sub denumirea de procedură urgentă.

Această simplificare și comprimare a procedurii în cazul infracțiunilor flagrante este justificată de condițiile comiterii și reținerii infractorului, împrejurări care înlătură aproape complet posibilitatea unei erori judiciare.

Se apreciază că această procedură este una sumară, considerîndu-se însă că prin derogările existente nu se aduce atingere minimului de garanții necesare pentru justa soluționare a infracțiunilor flagrante16.

Astfel potrivit alin. (1) art. 513 CPP se consideră flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvîrșirii ei. Pct. 10) art. 6 CPP definește delictul flagrant ca infracțiune desco-perită în momentul săvîrșirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat. Ultima definiție include și situația unei tentative neconsumate.

Conform alin. (2) art. 513 CPP este, de asemenea, flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvîrșire, este urmărit de victimă, de martori oculari sau de alte persoane ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte care ar da temei de a-l presupune participant la infracțiune17.

La toate cele trei situații prevăzute de art. 513 CPP, care determină caracterul flagrant al infracțiunii, se prezumă că autorul este prins “în focul” acțiunii sale sau imediat după aceea18.

Astfel, infracțiunea flagrantă este o infracțiune evidentă, vizibilă, vădită prin faptul că toate elementele unei infracțiuni sunt cunoscute și făptuitorul este prins (reținut de organele

de stat competente sau de victimă, de martor ori de alte persoane). Starea de flagrantă

poate avea loc și în cazul prinderii numai a unui participant (autor, organizator, instigator,

complice), iar dacă în timpul stabilit de procuror nu vor fi identificați și reținuți ceilalți coparticipanți, procedura se va desfășura în ordinea generală.

________________________________________________________________

16 Anastasiu Crișu, op. cit., p. 12-13.

17 În doctrină aceste două situații prevăzute de alin. (2) art.513 CPP sunt menționate ca stare de cvasiflagranță sau flagranță recentă (Nicolae Volonciu, op. cit., vol. II, p. 446).

18 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Pro, 1997, p. 697.

Așa cum rezultă din formularea dată de legiutor, această procedură specială nu se aplică tuturor infracțiunilor decît unora dintre ele, și anume acelor infracțiuni flagrante care îndeplinesc cumulativ, următoarele condiții:19

 a) infracțiunea să fie flagrantă;

 b) infracțiunea să fie pedepsită cu închisoare mai mare de 1an si cel mult 12ani.

c) infracțiunea să fie săvârșită în municipii sau orase, în mijloace de transport în comun, bâlciuri,

târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale arătate mai

sus, precum și în orice loc aglomerat.

d) infracțiunele să fie,ușoaremai puțin grave, sau grave.

Referitor la limitele pedepsei prevazute de lege ,se observă că legiuitorul a restrâns sfera de aplicare a procedurii speciale, astfel încat această procedură nu se poate aplica infracțiunilor pentru care se prevede pedeapsa închisorii mai mica de 1an și nici infracțiunilor pentru care se prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani.

În primul caz procedura nu se justifică datorita pericolului social redus, iar în cazul infracțiunilor pentru care pedeapsa închisorii este mai mare de 12 ani, fapta este de regulă mai complexă iar procedura de urgență ar  putea dăuna bunei rezolvari a cauzei.

Potrivit alin. (1) art. 514 CPP procedura urgentă, completată cu dispozițiile generale ale CPP, se aplică în cazuri de infracțiuni flagrante ușoare, mai puțin grave sau grave.

Nu este suficient ca infracțiunea să fie flagrantă și să fie ușoară, mai puțin gravă sau gravă (pedeapsa prevăzută de legea penală să nu depășească 12 ani de închisoare) pentru desfășurarea procedurii urgente. Astfel, conform alin. (2) art. 514 CPP asemenea procedură nu se aplică în cazul infracțiunilor săvîrșite de minori, precum și în cazul concursului de infracțiuni, dacă una sau mai multe infracțiuni săvîrșite de aceeași persoană nu sunt flagrante.

În cazul săvîrșirii unei infracțiuni flagrante de către mai multe persoane, dintre care cel puțin una este minoră și este posibilă disjungerea cauzei, pentru cei majori se va efectua procedura urgentă, iar pentru minor procedura generală, cu derogările și completările prevăzute de: Titlul III Procedura specială Capitolul I ''Procedura în cauzele privind minorii'' art. 474-487 CPP.

Dacă în cursul urmăririi penale a unei infracțiuni flagrante se descoperă că făptuitorul

(bănuitul) a mai săvîrșit o altă infracțiune neflagrantă, procedura de urmărire a ambelor

infracțiuni este generală, iar disjungerea cauzelor este inadmisibilă.

Condiții de aplicare a procedurii speciale de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante.

Conform codului penal art.77 reprezintă cirumstanțe agravante:

  a) săvîrșirea infracțiunii de către o persoană care anterior a fost condamnată pentru infracțiune similară sau pentru alte fapte care au relevanță pentru cauză;
    b) provocarea prin infracțiune a unor urmări grave;
    c) săvîrșirea infracțiunii prin orice formă de participație;
    d) săvîrșirea infracțiunii din motive de ură socială, națională, rasială sau religioasă;
    e) săvîrșirea infracțiunii cu bună știință împotriva unui minor sau a unei femei gravide ori profitînd de starea de neputință cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor;
    f) săvîrșirea infracțiunii asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către ea a obligațiilor de serviciu sau obștești;

____________________________

19 Ion Neagu, Mircea Damaschin,Drept procesual penal , Editura UniversulJuridic, București, 2010, p.357

    g) săvîrșirea infracțiunii prin intermediul minorilor, persoanelor aflate în dificultate, persoanelor retardate mintal sau dependente de făptuitor;
    h) săvîrșirea infracțiunii prin acte de o deosebită cruzime sau prin batjocorirea victimei;
    i) săvîrșirea infracțiunii prin mijloace care prezintă un pericol social sporit;
    j) săvîrșirea infracțiunii de către o persoană în stare de ebrietate, provocată de consumarea substanțelor menționate la art.24. Instanța de judecată este în drept, în funcție de caracterul infracțiunii, să nu considere aceasta ca o circumstanță agravantă;
    k) săvîrșirea infracțiunii cu folosirea armei, a munițiilor, a substanțelor explozive ori a dispozitivelor ce le imită, a mijloacelor tehnice special pregătite, a substanțelor nocive și radioactive, a preparatelor medicamentoase și a altor preparate chimico-farmacologice, precum și cu aplicarea constrîngerii fizice sau psihice;
    m) săvîrșirea infracțiunii profitînd de starea excepțională, de calamitățile naturale, precum și de dezordini de masă;
    n) săvîrșirea infracțiunii cu folosirea încrederii acordate

Altă condiție necesară pentru aplicarea procedurii speciale se referă la locul unde se săvârșește infracțiunea adică în municipii și orașe, mijloace de transport în comun , bâlciuri, târguri, porturi, aer oporturi, precum și în orice locaglomerat. Din conținutul codului de procedura penală rezultă că bâlciurile,târgurile, porturile sau aeroporturile, nu este necesar să aparțină neapărat unor municipii sau orașe. În cazul mijloacelor de transport în comun,condiția este îndeplinită chiar dacă vehiculul se află în deplasare între două localități ori într-o comună sau sat.

Procedura specială privind infracțiunile flagrante se aplică integral doar daca sunt îndeplinite și conditiile legale.

Acestea sunt condiții privind pedeapsa și locul infracțiunii.

a) Condiții privind pedeapsa. Procedura specială se aplică numai la infracțiunile pedepsite pentru forma tip cu închisoarea mai mare de 1 an (deci cel puțin 1 an ) și cel mult 12 ani inclusiv, precum și la formele agravate sau calificate ale acestor infracțiuni, chiar dacă aceste forme depășesc maximul pedepsei pentru forma tip.20

 Așadar criteriul după care pot fi determinate cu exactitate infracțiunile ce pot fi instrumentate după procedura de urgență este cel al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea tip, adică pentru forma simplă a infracțiunii.Infracțiunea sau pedeapsa pot fi prevăzute în codul penal sau în orice altă lege specială penală ori cu dispoziții penale speciale.

Din aceste considerente, dacă pedeapsa pentru infracțiunea tip, este mai mare de 12 ani dar e savârșită în faza tentativei, care presupune jumătate din maximul special al pedepsei pentru forma tip putând ajunge astfel la o pedeapsa mai mica de 12 ani, procedura va fi tot una obișnuită iar nu una speciala.La stabilirea acestor limite s-a avut în vedere că aplicarea procedurii urgente nu se justifică în cazul unor infracțiuni de minimă importanță,sancționate cu amendă sau închisoare de până la 1 an.

 Pe de altă parte procedura specială nu se justifică nici pentru infracțiuni de o gravitate prea mare întrucât pentru acestea trebuie să existe garanțiile procedurii obișnuite, evitând erorile judiciare care pot apărea datorită ritmului accelerat al procedurii speciale.S-a mai susținut că, în cele mai multe cazuri, infracțiunile pedepsite cu închisoare mai mare de limita maximă stabilită

de lege, au conexiuni cu alte infracțiuni, ceea ce impune o desfășurare obișnuită a procesului penal, pentru buna soluționare a cauzei.

____________________________________________________

20 Nicoleta Cristus,Drept procesual penal , Editura Hamangiu,București, 2009,p. 460

 b) Condiții privind locul savârșirii infracțiunii. Infracțiunea trebuie să fiecomisă doar în anumite locuri, și anume: în municipii și orașe, inclusiv localitățile arendate acestora, în mijloacele de transport în comun, precum și în bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale arătate mai sus, precum și în orice loc aglomerat.

Prin loc aglomerat se întelege orice loc care prin natura sau destinația lui este permanent, sporadic sau întâmplător, expus aglomerării de persoane, cum ar fi întruniri sau manifestări comemorative, religioase, sportive, artistice etc.21

La fel săvărșirei infracțiunii poate să fie în locurile publice,conform codului penal al R.M. art.131 prevede: Fapta săvîrșită în public, prin faptă săvîrșită în public se înțelege fapta comisă:
    a) într-un loc care, prin natura sau destinația lui, este întotdeauna accesibil publicului, chiar dacă în momentul săvîrșirii faptei în acel loc nu era prezentă nici o persoană, dar făptuitorul își dădea seama că fapta ar putea ajunge la cunoștința publicului;
    b) în orice alt loc accesibil publicului dacă în momentul săvîrșirii faptei erau de față două sau mai multe persoane;
    c) într-un loc inaccesibil publicului, cu intenția însă ca fapta să fie auzită sau văzută, dacă aceasta s-a produs față de două sau mai multe persoane;
    d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate cu caracter familial, datorită naturii relațiilor dintre persoanele participante;
    e) prin orice mijloace recurgînd la care făptuitorul își dădea seama că fapta ar putea ajunge la cunoștința publicului.
 

_____________________________________________ 

 21 Alexandru Pintea,op.cit.p.529

Capitolul II

Constatării infracțiunii flagrante și cercetarea penală. Particularitățile punerii sub învinuire și terminării urmăririi penală de către procuror.

Secțiunea 1

Constătarea infracțiunelor flagrante și cercetarea urmărirei penale.

Pînă la modificarea și completarea CPP prin Legea din 28.07.200622 procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante avea o dublă funcționalitate, el constituiea, în primul

rînd, actul de începere a urmăririi penale pentru infracțiunea constatată și era confirmat de

către procurorul care conducea urmărirea penală , iar în al doilea rînd, servește ca mijloc de

probă prin declarațiile și constatările din cuprinsul său. Pentru a arăta dubla funcționalitate

a acestui act s-a propus să fie indicat ,,Proces –verbal de constatare a infracțiunii flagrante

și de pornire a urmăririi penale”23.

Reeșind din dispozițiile alin.(2) art.274 CPP, actul de începere a urmăririi penale este numai ordonanța, prin urmare pe lîngă procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante urmează să fie întocmită și o ordonanță de începere a urmăririi care se prezintă procurorului pentru confirmare. Procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante conform art.515 CPP, după conținut se deosebește de procesul-verbal de constatare a unei infracțiuni depistate nemijlocit de către procuror sau organul de urmărire penală, în procedură generală,potrivit alin.(2) art.274 CPP.

Prin constatarea infracțiunii se înțelege acțiunea necesară pentru aflarea adevărului, cuprinzînd toate activitățile efectuate de către organul de urmărire penală cu ocazia deplasării la fața locului.

Organul de urmărire penală, deplasîndu-se la fața locului cu ocazia constatării infracțiunilor flagrante, trebuie să înfăptuiască următoarele acțiuni:

– prezentarea calității și luarea măsurilor de întrerupere a activității ilicite;

– acordarea primului ajutor persoanelor vătămate;

– stabilirea și identificarea martorilor oculari prezenți la fața locului;

– identificarea făptuitorului și luarea măsurilor de reținere a acestuia;

– efectuarea percheziției corporale a făptuitorului;

– efectuarea cercetării la fața locului și luarea măsurilor privind ridicarea corpurilor delicte

descoperite la fața locului;

– audierea martorilor oculari, a victimelor și a făptuitorului (bănuitului);

– fixarea rezultatelor constatării infracțiunii flagrante în procesul-verbal de constatare a

infracțiunii flagrante24.

În caz de necesitate se dispune constatarea tehnico-științifică și medico-legală sau efectuarea expertizei.

___________________________________________________________________

22 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.170-173 din 03.11.2006

23 Modele de acte procedurale penale,Vol.I,Veaceslav Didîc,Igor Serbinov,Tatiana Vîzdoagă,Igor Dolea,Chișinău

2007,p.163-167

24 Recomandări metodice pentru procurori și ofițerii de urmărire penală cu privire la aplicarea corectă în practică a

procedurii speciale de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante prevăzute de Codul de procedură penală,

din 19.03.2004 ale Procuraturii Generale a Republicii Moldova (nepublicate), p. 3-4.

Potrivit alin. (1) art. 515 CPP, în cazul infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la fapta săvîrșită, declarațiile bănuitului, dacă acesta acceptă să le facă și declarațiile celorlalte persoane

audiate.

După caz, pot fi administrate și alte probe care se consemnează în procesul-verbal.

Victima sau martorii oculari ai unei infracțiuni flagrante care au prins făptuitorul în condițiile art. 168 CPP au dreptul de a prinde persoana bănuită de săvîrșirea infracțiunii

    (1) Oricine este în drept să prindă și să aducă forțat la poliție sau la o altă autoritate publică persoana prinsă asupra faptului săvîrșirii unei infracțiuni sau care a încercat să se ascundă ori să fugă imediat după săvîrșirea infracțiunii.
    (2) Persoana prinsă în condițiile alin.(1) poate fi legată în cazul în care opune rezistență reținerii. Dacă sînt temeiuri rezonabile de a presupune că persoana prinsă are asupra sa armă ori alte obiecte periculoase sau obiecte care prezintă interes pentru cauza penală, persoana care a prins-o poate să-i controleze hainele și să-i ia obiectele respective pentru a le transmite organului de urmărire penală. sesizează oral sau în scris prin plîngere ori denunț organul de

urmărire penală potrivit art. 263 CPP.

În cazul în care organul de urmărire penală, nemijlocit, a depistat în flagrant săvîrșirea sau pregătirea de infracțiune și a prins făptuitorul, întocmește un raport care, la fel ca sesizările cetățenilor, este înregistrat în Registrul nr.1.

La înregistrarea infracțiunii este necesar a se lua în vedere că dacă făptuitorul este prins în flagrant și adus la organul de urmărire penală, atunci înregistrarea infracțiunii se efectuează imediat, dar nu mai tîrziu de 3 (trei) ore de la momentul aducerii persoanei la organul de urmărire penală, iar în cazul cînd fapta pentru comiterea căreia persoana a fost reținută nu este înregistrată în modul corespunzător, persoana se eliberează imediat conform prevederilor alin. (3) art. 166 CPP.

În orice caz de prindere în flagrant delict făptuitorul este adus la organul de urmărire penală și recunoscut în calitate de bănuit în funcție de circumstanțele cazului în conformitate cu alin. (1) art. 63 CPP, fie prin procesul-verbal de reținere, fie prin aplicarea unei măsuri preventive neprivative de libertate de către procuror la demersul organului de urmărire penală, fie prin ordonanța organului de urmărire penală de recunoaștere a persoanei în calitate de bănuit cu luarea obligației în scris de a se prezenta la organul de urmărire penală potrivit art. 198 CPP.

Bănuitului i se înmînează în scris informația despre drepturile și obligațiile acestuia prevăzute de art. 64 CPP. Procesul-verbal se întocmește și se aduce la cunoștința persoanelor audiate,

conform dispozițiilor art. 260 și 261 CPP, și împreună cu celelalte materiale, se prezintă

procurorului imediat, dar nu mai tîrziu de 24 ore de la momentul întocmirii (alin. (2) art. 515 CPP).

Legislatorul nu limitează în timp termenul de întocmire a procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante de către organul de urmărire penală. Aceasta va depinde de circumstanțele cauzei și de faptul dacă a fost sau nu reținută persoana bănuită.

Un loc important în procesul-verbal îl vor ocupa constatările personale ale organului de urmărire penală. Cu ocazia deplasării la fața locului se va face precizarea despre ceea ce se constată personal în momentul ajungerii la fața locului, și anume circumstanțele depistate, amplasarea obiectelor, urmele și poziția la fața locului. Circumstanțele anterioare sosirii la fața locului vor fi detaliate după mărturiile celor care au asistat la aceste situații.

Se va ține cont de faptul că din conținutul procesului-verbal urmează să rezulte clar ce anume a constatat personal organul de urmărire penală și ce alte împrejurări au fost descrise prin declarațiile martorilor, victimei și ale bănuitului.

Dacă în procesul verbal au fost consemnate aceste declarații, nu mai este necesară audierea suplimentară a persoanelor (declarații separate) în afara cazurilor cînd aceasta s-ar impune în scopul aflării adevărului prin depoziții suplimentare.

Cu ocazia ascultării martorilor, victimei și consemnării declarațiilor acestora în procesul-verbal, se vor respecta prevederile referitoare la această activitate conform procedurii obișnuite (martorilor li se vor explica drepturile și obligațiile prevăzute de art. 90 CPP, iar victimei conform art. 58 CPP și vor fi preveniți asupra răspunderii ce o poartă în conformitate cu art. 312, 313 CP. De asemenea, se vor îndeplini în mod corespunzător prevederile CPP referitoare la ascultarea bănuitului, prevăzute de art. 104 CPP.

Înainte de definitivarea procesului-verbal, acesta va fi citit bănuitului și celorlalte persoane audiate, cărora li se va aduce la cunoștință că pot completa declarațiile și pot face obiecții cu privire la conținutul declarațiilor făcute.

Semnătura persoanei care întocmește procesul-verbal și a persoanelor care au participat

la efectuarea acțiunilor de urmărire penală se pune pe fiecare pagină a procesuluiverbal.

După întocmirea procesului-verbal, dacă din cuprinsul acestuia nu rezultă suficiente date pentru soluționarea corectă a cauzei, organul de urmărire penală poate strînge și alte probe.

Se pot audia și alte persoane, dacă cunosc împrejurările despre săvîrșirea faptei și nu au putut fi ascultate cu ocazia întocmirii procesului-verbal25.

Astfel, procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante se întocmește în condițiile prevăzute de art. 260 CPP, consemnîndu-se de regulă rezultatele următoarelor procedee probatorii:

1) cercetării la fața locului;

2) examinării corporale;

3) percheziției corporale și ridicării de obiecte și documente;

4) audierii martorului;

5) audierii victimei;

6) audierii bănuitului.

Dacă ulterior se efectuează alte procedee probatorii se întocmesc procese –verbale separat,care se anexează la procesul-verbal de constatare.

Raportul întocmit potrivit art. 289 CPP (privind terminarea urmăririi penale) și procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante și alte probe imediat, dar nu mai tîrziu de 24 ore de la momentul întocmirii și 24 de ore de la reținerea bănuitului minor în cauzele unde este reținut și nu a fost eliberat trebuie să fie prezentate de către organul de urmărire penală procurorului corespunzător.

În cazul cînd bănuitul este reținut în legătură cu prinderea în flagrant delict se întocmește un proces-verbal de reținere în condițiile art. 166-167 CPP, după care se întocmește procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante.

Autorizarea de către judecătorul de instrucție a acțiunilor procesuale penale menționate în

prezentul punct se efectuează doar după pornirea urmăririi penale, iar autorizarea cercetării la

fața locului (art.118 CPP) și a percheziției corporale sau a ridicării de obiecte (art.130 CPP)

poate avea loc și pînă la pornirea urmăririi penale (art.279 CPP).

__________________________________________

25 Ibidem, p. 7-8.

Codul de procedură penală (art.301) prevede ca excepție dreptul organului de urmărire

penală de a efectua acțiuni procesuale pentru care este necesară autorizarea judecătorului de

instrucție, fără o asemenea autorizare26:

• în caz de infracțiune flagrantă – examinarea corporală (art.119); percheziția în domiciliu (art.125); cercetarea la domiciliu și ridicarea de obiecte de la domiciliu (art.279)

• în caz de urgență – interceptarea comunicărilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri

cu utilizarea mijloacelor tehnice (art.135); înregistrările de imagini (art.137);

• în caz de delict flagrant sau caz ce nu suferă amînare – punerea bunurilor sub sechestru și ridicarea acestora (art.205, 210).

Caz de urgență în sensul art.135 CPP, conform prevederilor art.272 CPP, este împrejurarea în care organul de urmărire penală este obligat să efectueze acțiuni de urmărire penală ce nu suferă amînare, chiar dacă aceasta constată că urmărirea penală nu este de competența sa, dacă întîrzierea obținerii autorizației judecătorului de instrucție ar provoca prejudicii grave activității de administrare a probelor.

Caz de delict flagrant în sensul art.205 CPP este situația în care infracțiunea este descoperită în momentul săvîrșirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat, iar caz ce nu suferă amînare este împrejurarea în care persistă pericol real că se vor pierde sau distruge bunurile dacă nu vor fi puse sub sechestru.

Despre efectuarea acțiunilor procesuale pentru care este necesară autorizarea judecătorului de instrucție fără o asemenea autorizare, judecătorul de instrucție trebuie să fie informat în termen de 24 ore de la terminarea efectuării acțiunii respective. Pentru a exercita controlul, procurorul trebuie să prezinte judecătorului de instrucție materialele cauzei care au confirmat necesitatea efectuării acțiunii procesuale respective fără autorizarea judecătorului de

instrucție.

Materialul prezentat judecătorului de instrucție trebuie să conțină date care ar argumenta

necesitatea efectuării acțiunii procesuale respective fără autorizarea judecătorului de instrucție, adică date care să confirme fie situația "cazului de urgență", fie a "cazului ce nu suferă amînare", fie că a fost săvîrșită "infracțiune flagrantă". În temeiul art.305 alin.(6) CPP, în scopul verificării legalității acțiunilor procesuale ce nu suferă amînare, efectuate de către organul de urmărire penală ori de investigații operative, la legalizarea acestora, după caz, în ședința de judecată urmează să fie citat în mod legal, cu concursul autorilor demersului, persoana în a cărei privință ori la al cărei domiciliu s-a efectuat acțiunea respectivă.

În urma controlului judiciar, la caz, după expunerea opiniilor de către procuror și persoana citată, dacă s-a prezentat, dacă au existat temeiuri suficiente pentru efectuarea acțiunii respective fără autorizarea judecătorului de instrucție, acesta printr-o încheiere motivată, declară acțiunea de urmărire penală efectuată legală, în caz contrar acțiunea de urmărire penală se declară ilegală.

Încheierea judecătorului de instrucție prin care a fost declarată legală sau ilegală acțiunea de urmărire penală efectuată fără autorizarea judecătorului de instrucție nu poate fi supusă separat nici unei căi de atac deoarece acțiunile efectuate și probele adunate în urma acestora pot fi, după caz, verificate în cadrul judecării cauzei în instanța de fond.

_____________________________________________________

26 H.P.C.S. J.a R. MCu privire la practica asigurării controlului judecătoresc de către judecătorul de instrucție în procesul urmăririi penale

nr.7 din 04.07.2005, modificată de:Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.12 din 24.12.2010

Secțiunea 2

Punerea sub invinuire,punerea pe rol a cauzelor, Apelul și Recursul.

Procurorul, primind materialele de urmărire penală, verifică corespunderea lor prevederilor legale și, daca sunt probe suficiente pune, conform dispozițiilor art. 281, 282 CPP, făptuitorul sub învinuire, fără întocmirea rechizitoriul și dispune trimiterea cauzei în judecata potrivit alin. (1) art. 516 CPP.

Procurorul, în decurs de 48 de ore, va verifica corespunderea materialelor de urmărire penală prevederilor legale și va controla dacă nu există circumstanțe care exclud urmărirea penală, prevăzute de art. 275 CPP, și dacă sunt probe suficiente pune bănuitul sub învinuire conform art. 281, 282 CPP, asigurîndu-i învinuitului toate drepturile prevăzute de procedura obișnuită.

Procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante și toate materialele acumulate

sunt prezentate învinuitului și apărătorului de către procurorul care conduce urmărirea penală

conform art. 293, 294 CPP.

În cazul în care procurorul consideră că nu sunt suficiente probe de a pune sub învinuire și temeiuri de a înceta procesul penal, el printr-o ordonanță dispune continuarea urmăririi penale conform alin. (2) art. 516 CPP, indică ce acțiuni de urmărire penală urmează să fie efectuate și fixează termene reduse necesare pentru aceasta,care nu vor depăși 10 zile, cu excepția cazurilor în care efectuarea actelor de urmărire penală necesită un termen de executare mai mare.

Dacă procurorul a dispus continuarea urmăririi penale și făptuitorul este reținut, iar temeiul de eliberare lipsește, procurorul decide și asupra aplicării măsurii preventive în condițiile art. 307 CPP, înaintînd un demers judecătorului de instrucție pentru aplicarea arestării preventive.

Examinarea demersurilor privind aplicarea  față de bănuit a arestării preventive, arestării  la domiciliu
    (1) Constatînd necesitatea de a alege în privința bănuitului măsura arestării preventive sau arestării la domiciliu, procurorul, din oficiu sau la propunerea ofițerului de urmărire penală, înaintează în instanța judecătorească un demers privind alegerea măsurii preventive. În demersul procurorului se indică: fapta care face obiectul bănuirii, prevederile legale în care aceasta se încadrează și pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvîrșită, motivul, temeiul și necesitatea aplicării arestării preventive sau arestării la domiciliu, precum și faptul că bănuitului i s-au explicat consecințele încălcării măsurii preventive. La demers se anexează materialele care confirmă temeiurile de aplicare a arestării preventive sau arestării la domiciliu. Demersul și materialele care confirmă temeiurile de aplicare a arestării preventive sau arestării la domiciliu se prezintă avocatului în momentul depunerii demersului cu privire la aplicarea arestării preventive sau arestării la domiciliu și judecătorului de instrucție.

    (2) Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu se examinează fără întîrziere de către judecătorul de instrucție, în ședință închisă, cu participarea procurorului, apărătorului și a bănuitului. Prezentînd demersul în judecată, procurorul asigură participarea la ședința de judecată a bănuitului, înștiințează apărătorul și reprezentantul legal al bănuitului. În cazul neprezentării apărătorului înștiințat, judecătorul de instrucție asigură bănuitul cu apărător în conformitate cu Legea cu privire la asistența juridică garantată de stat.   

(3) La deschiderea ședinței, judecătorul de instrucție anunță demersul care va fi examinat, apoi procurorul argumentează demersul, după aceasta sînt audiate celelalte persoane prezente la ședință.

    (4) În urma examinării demersului, judecătorul de instrucție adoptă o încheiere motivată privind aplicarea față de bănuit a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu sau respinge demersul. În baza încheierii, judecătorul de instrucție eliberează un mandat de arestare care se înmînează procurorului și bănuitului și care se execută imediat.

    (5) Termenul ținerii în stare de arest a bănuitului nu va depăși 10 zile.
    (6) Judecătorul de instrucție este în drept să soluționeze chestiunea cu privire la necesitatea alegerii unei măsuri preventive mai ușoare. În cazul adoptării hotărîrii privind liberarea provizorie a persoanei pe cauțiune, bănuitul este ținut sub arest pînă ce cauțiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul depozitar al procuraturii, însă termenul de ținere a lui în stare de arest nu va depăși 10 zile.

Sau aplică o măsură preventivă neprivativă de libertate potrivit alin. (3) art. 516 CPP.

 (3) Dacă procurorul a dispus continuarea urmăririi penale și făptuitorul este reținut, procurorul decide și asupra aplicării măsurii preventive în condițiile prezentului cod.

În cazul cînd bănuitul este reținut și s-a dispus continuarea urmăririi penale, arestarea

preventivă nu poate depăși 10 zile din momentul reținerii, aplicîndu-se dispozițiile art. 307 CPP. În cazul cînd bănuitul nu a fost reținut sau a fost eliberat, măsura preventivă neprivativă de libertate aplicată de procuror nu va depăși 10 zile.

Trimiterea cauzei în judecată se face potrivit art. 297 alin.(1), art.516 alin(1) CPP,  Verificarea materialelor de urmărire penală Procurorul, primind materialul de urmărire penală, verifică corespunderea acestuia prevederilor legale și, dacă sînt probe suficiente, pune făptuitorul sub învinuire, conform dispozițiilor art.281 și 282, fără întocmirea rechizitoriului, dispunînd trimiterea cauzei în judecată.

Se face prin ordonanță de punere sub învinuire și terminare a urmăririi penale. Cauza

penală trimisă în judecată în condițiile alin. (1) art. 516 CPP va avea mențiunea necesară

pentru a evidenția că este cazul unei proceduri speciale.

La verificarea materialelor urmăririi penale a unei infracțiuni flagrante procurorul, dacă stabilește că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 510 CPP, poate dispune suspendarea condiționată a urmăririi penale conform art. 511 CPP.

Punerea pe rol a cauzelor, penale flagrante.

Punerea pe rol a cauzelor privind infracțiunile flagrante se va efectua în termen de 5 zile de la data primirii dosarului. Prezența inculpatului, a apărătorului acestuia, a părții vătămate și a martorilor în ședința de judecată este asigurată de către procuror conform alin. (1) art. 517 CPP.

În cauze penale cu infracțiuni flagrante, documentate procesual penal în procedură specială, punerea pe rol și examinarea poate avea loc fără ținerea ședinței preliminare, conform alin (2) art. 345 CPP, fie cu ședință preliminară și examinarea cauzei în aceeași zi de urgență și cu prioritate, unde procurorul va asigura prezența părților.

Judecarea cauzei se efectuează în ordinea generală prevăzută de CPP, iar dacă este încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției, se aplică procedura respectivă. Dacă, în ședința de judecată, părțile solicită un termen pentru a prezenta probe suplimentare conform dispozițiilor art. 327 CPP, acest termen nu va depăși 10 zile potrivit alin. (2)art. 517 CPP.

La numirea cauzei privind o infracțiune flagrantă spre judecare conform art. 351 CPP, instanța de judecată decide asupra procedurii de judecată: fie a celei generale, cu derogările prevăzute de art. citat de art. 518 in CPP (efectuarea unor acțiuni procesuale în termen redus), fie a procedurii speciale, prevăzute de art. 504-509 CPP privind acordul de recunoaștere a vinovăției.

În cazul în care cauza a fost trimisă în judecata împreună cu persoana reținută în privința căreia nu a fost aplicată măsura preventivă, instanța care va judeca cauza, la demersul procurorului, va decide și asupra masurii preventive conform alin. (3) art. 517 CPP.

În cazul în care cauza a fost trimisă în judecată cu inculpatul reținut, instanța de judecată va examina de urgență demersul procurorului privind aplicarea arestării preventive în cadrul ședinței preliminare prin încheiere potrivit alin. (7) art. 351 CPP.

În cazul cînd cauza este trimisă cu inculpatul în stare de arest preventiv sau i-a fost aplicată o altă măsură preventivă, instanța de judecată va examina chestiunea măsurii preventive

în condițiile generale în cadrul ședinței preliminare conform alin. (7) art. 351 CPP sau în cadrul judecării cauzei conform art. 329 CPP.

Încheierea instanței de judecată privind aplicarea arestării preventive a inculpatului emisă în cadrul ședinței preliminare sau a judecării cauzei privind infracțiunea flagrantă este susceptibilă de a fi atacată în termen de 3 zile în instanța ierarhic superioară cu recurs potrivit alin. (2) art. 329 CPP .

În cazul judecării cauzei cu infracțiuni flagrante, instanța deliberează, adoptă și pronunță

hotărîrea în condiții generale conform art.338, 339, 340 CPP.

Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărîrilor judecătorești adoptate în cauzele

cu infracțiuni flagrante poate fi declarat și se judecă în ordinea generală, art. 519 CPP.

După redactarea deciziei instanța de apel remite cauza penală în termen de cel mult 5 zile, instanței de fond pentru luarea măsurilor de executare, fapt despre care se informează

părțile (art.518 alin.(2) CPP).

 Apelul și recursul 

În ceea ce priveste căile de atac sunt aplicabile regulile procedurii ordinare, cu unele derogari. Astfel, în timp ce termenul general de apel și recurs în procedura de drept este de la 15 zile, în procedura urgenta el este de doar 3 zile. Termenul va fide 15 zile în cazul în care urmarirea penala si trimiterea în judecata a inculpatului s-au facut conform procedurii speciale dar prima instanta a dispus, în temeiul legii, ca solutionarea cauzei sa se faca potrivit procedurii obisnuite.27

 Termenele de apel si recurs sunt de 3 zile de la pronuntare numai daca urmarirea si judecata au fost efectuate potrivit procedurii speciale.

Codul de procedură penală stabileste obligația înaintarii dosarului la instanta de apel sau de recurs în 24 de ore de la declararea apelului sau recursului. Termenul este unul de recomandare care nu atrage sanctiunea nulitatii în caz de nerespectare a lui. Judecarea apelului sau recursului în cadrul procedurii speciale se face de urgență, fară ca legea sa stabileasca, totusi, un termen limita. Prin aceasta recomandare se întelege, pe cât posibil, o judecare a cauzei penale fara amânări și cu termene scurte. Participarea procurorului este obligatorie și în apel și recurs.

De aemenea,spre deosebire de judecata în prima instanta, toate părțile vor fi citate în mod obligatoriu în caile de atac, deoarece legea prevede derogari în acest sens doar pentru judecata în prima instanta.

Se vor aplica dispozitiile de drept în urmatoarele materii:

-repunerea în termen,

-caile extraordinare de atac,

-executarea hotarârii penale judecatoresti.

În general, în privința apelului și a recursului, putem spune că sunt aplicabile regulile cunoscute din procedura obișnuită. Sunt însă și în privința căilor ordinare de atac unele derogari care au incidență în procedura urgentă.

 Astfel, în timp ce termenul general de apel și recurs în procedura de drept este de la 15 zile, în procedura urgentă este doar de 3 zile. Legea prevede obligația înaintării dosarului la instanța de apel sau recurs în 24 de ore de la declararea apelului ori recursului. Judecarea apelului sau recursului în procedura specială se face de urgență. Termenul de apel și de recurs sunt de 3 zile de la pronunțare numai dacă urmărirea și judecata au fost efectuate potrivit procedurii speciale. Dacă se constată că s-a urmat procedura de drept, termenele de apel și de recurs sunt de 15 zile. Judecata în apel și în recurs se face de urgență. Întrucât dispozițiile privind procedura specială de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante nu au în vedere exercitarea căilor extraordinare de atac și nici executarea hotărârilor definitive pronunțate în aceste cauze se vor aplica dispozițiile de drept  privind procedura obișnuită.

Termenul de apel și cel de recurs sunt de 3 zile de la  pronunțare. Dosarul cauzei se înaintează instanței de apel sau, după caz, instanței de recurs în următoarele 24 de ore de la declararea apelului ori a recursului. Judecarea în apel și în recurs se face de urgență.

________________________

27 Ion Neagu,op.cit.p.592,Termenul de apel și de recurs este de 15-30 zile,în cazul în care urmărirea penală și trimiterea în judecată a inculpatului s-au făcut conform procedurii speciale.

Concluzii

 Potrivit art. 513 din C.P.P al R.M. Infracțiunea flagrantă se consideră descoperită în momentul săvîrșirii ei.
 De asemenea, flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvîrșire, este urmărit de victimă, de martori oculari sau de alte persoane ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte care ar da temei de a-l presupune participant la infracțiune

În caz de infracțiune flagranta orice persoana are dreptul să rețină sau să-l prindă pe făptuitor și să-l aducă autorităiilor.Întreaga activitate de urmarire penală se găsește deci constatată în mod concentrat în procesul-verbal întocmit de organul de urmărire penlă.

 Activitatea procesuală ce se desfășoară în cazul înfracțiunilor flagrante în faza de judecată este, în mare măsură, supusă procedurii obișnuite, urmând etapele pe care le parcurge orice procedura obișnuită.

Procedura specială este reglementată de art. 474-487 C.proc.pen. Participarea procurorului la judecată este obligatorie în toate cazurile și la toate instanțele, indiferent de grad sau competență, sub sancțiunea nulității absolute. Modul în care se desfășoară ședinta de judecată în primă instanță în cadrul procedurii de urgență este reglementat de art. 272 C.proc. pen. Ședința are atât etape comune cu orice judecată obișnuita, cât și reguli specifice.Procedura specială pentru urmarirea si judecarea infracțiunilor flagrante are etape comune cu procedura obișnuită la care se adauga unele dispoziții derogatorii.

Procedura specială nu se aplică încazul tuturor infracțiunilor flagrante.Sub acest aspect având în vedere întreaga economie a normeloe procesuale penale, distingem două regimuri distincte aplicabile în cazul infracțiunilor flagrante. Unor infracțiuni flagrante li se aplică procedura obisnuită cu unele derogări în privința efectuării anumitor activități procesuale. Altor infracați-uni flagrante li se aplică un regim procesual special derogatoriu de la procedura de drept comun acest al doilea regim constituind  procedura specială.

Putem confirma că infracțiunea flagrantă este o infracțiune evidentă, vizibilă, vădită prin faptul

că toate elementele unei infracțiuni sunt cunoscute și făptuitorul este prins, procedura specială este cea mai rapidă și nu necesită cheltuieri suplimentare și timp mai mult. Putem simplifica сă în cazul procedurii flagrante duce în mod firesc și la desfășurarea într-un ritm rapid a procesului penal, mai accelerat decît în cazul procedurii obișnuite, motiv pentru care aceasta este cunoscută și sub denumirea de procedură urgentă. Această simplificare și comprimare a procedurii în cazul infracțiunilor flagrante este justificată de condițiile comiterii și reținerii infractorului, împrejurări care înlătură aproape complet posibilitatea unei erori judiciare.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

I. ACTELE NORMATIVE

Constituția Republicii Moldova, 29 iulie .O. nr.1 din 12.08.1994.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, din 14 martie .O. nr.104-110 din 07.06.2003.

Legea cu privire la poliție nr.416 din 18.12.1990. Republicat: M.O.nr.17-10/56 din 31.01.2002.

Legea cu privire la activitatea operativă și de investigații, nr.45-XII din 12.04.1994, Republicat: M.O.nr.11-13/38 din 31.01.2003.

Legea cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal nr.105-XVI din 16.05.2008. M.O.nr.112-114/434 din 27.06.2008.

Legea Republicii Moldova cu privire la retribuirea daunei cauzate de acțiunile ilicite ale organelor de cercetare penală, anchetare preliminară, procuraturii și instanțelor de judecată, nr.1545-XIII din 25.02.1998. M.O. nr.50-51/359 din 04.06.1998.

II. ACTE INTERNAȚIONALE

Declarația universală a drepturilor omului (10.12.1948).

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (4.11.1950).

Convenția despre drepturile copilului (1989).

Principiile generale, privitor la independența organelor judecătorești (1985).

III. MANUALE și MONOGRAFII

1) Dumitru Roman,Igor Dolea,Andrian Cerbu,Sergiu Ursu. Drept Procesual Penal Ed.a 3-a,rev.și

completată.-ch.S.n.,2009. (Tipografia-Centrală)

2)Mihai Poalelungi,Igor Dolea,Tatiana Vîzdoagă. Manualul judecătorului pentru cauze penale

Ed. I. – Ch. : S. n., 2013(Tipografia-Centrală)

3)Comentariul a Codul de Procedură penală. Partea Specială

4)  Neagu Ion, Tratatde procedură penală; parte specială, Ediția a 2-a rev.șiadaug., Editura

Universul Juridic, București, 2010

 5)Morăreanu Șerban Camelia,Drept procesual penal, Editura Hamangiu,București, 2009

Practica judiciară

1.Curtea de Apel a RM, Culegere de practică judiciară, 1996-1999, Chișinău, 1999.

2.Decizia Colegiului penal al Curții de Apel, nr.la 57/98 din 18.06.1998.

3.Curtea de Apel a RM, Culegere de practică judiciară, 1999 – 2000, Chișinău,2000

4.Decizia Colegiului penal al Curții de Apel, nr. la 202/99 din 07.12.1999.

Jurisprudența Curții Supreme de Justiție

1. Http://www. csj.md/

2. Moldlex, Practica judiciară, Practica cu privire la cauze penale și contravenționale.

3.HOTĂRÎREA PLENULUI CURȚII SUPREME DE JUSTIȚIE A REPUBLICII MOLDOVA

Cu privire la practica asigurării controlului judecătoresc de către judecătorul de instrucție în

procesul urmăririi penale nr.7 din 04.07.2005

4. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova despre aplicarea de către

instanțele judecătorești a unor prevederi ale legislației de procedură penală privind arestarea

preventivă și arestarea la domiciliu, nr. 1 din 15.04.2013.

5.Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la unele

chestiuni ce vizează participarea procurorului la judecarea cauzei penale, nr.12 din 24.12.2012.