Procedura de Solutionare a Conflictelor In Cazul Nerespectarii Principiului Sprijinului Reciproc Moral Si Material

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………………3

1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL FAMILIEI

. Noțiunea dreptului familiei…………………………………………………………………………………………5

. Funcțiile familiei……………………………………………………………………………………………………….9

2. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE DREPTULUI FAMILIEI

2.1. Principiile dreptului familiei………………………………………………………………………………………12

2.2. Obligația de întreținere dintre părinți și copii……………………………………………………………….18

2.3. Obligația de întreținere dintre soți și foștii soți…………………………………..…………23

3. ASPECTE PRACTICE PRIVIND SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR ÎN CAZUL NERESPECTĂRII PRINCIPILUI SPRIJINULUI RECIPROC MORAL ȘI MATERIAL

3.1. Speță………………………………………..………………..………..……………….……33

3.2. Soluționarea speței……………………………………………………………………………………………………33

ÎNCHEIERE……………………………………………………………………………………………………………….40

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………43

INTRODUCERE

Actualitatea și importanța temei cercetate. Lucrarea de față prezintă sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate, pe marginea principiului sprijinului reciproc moral și material. Tema selectată este și va fi mereu actuală și va avea o mare importanță din simplul motiv că familia a existat din cele mai vechi timpuri, există în prezent și nu se prevăd cauze care ar duce la dispariția familiei sau la diminuarea rolului acesteia în societate. Relațiile de familie sunt dinamice, membrii familiei interacționează între ei și creează raporturi familiale care pot duce uneori la diferite situații mai puțin plăcute când vine vorba de responsabilități sau mai precis spus când vine vorba despre nerespectarea responsabilităților și mai cu seamă la ceea ce ține de sprijinul moral și material. În instanțele de judecată de multe ori parvin dosare în legătură cu acest subiect. Cel mai des acestea au la bază divorțul anume din motivul nerespectării principiului sprijinului reciproc moral și material dintre soți, însă uneori poate fi și în relațiile dinte părinți și copii. De regulă suportul matarial și moral se oferă în mod voluntar cu excepția când poate fi obținut în mod obligatoriu pe cale judiciară. Referitor la ceea ce ține de nerespectarea acestui principiu în relția soților instanța întotdeauna încearcă să soluționeze conflictul în interesul ambilor soți, încercând să păstreze acel întreg care formează familia. Chiar dacă este imposibil de a mai salva și păstra uniunea soților instanța mereu va soluționa conflictul astfel încât să fie respectat acest principiu.

Fiecare perioadă a marcat într-un fel sau altul statutul familiei în societate, a sbalitit implicit sau explicit funcții, anumite responsabilități, având un rol formativ. Dezvoltarea societății și a omenirii în genere se leagă strâns de aceste funcții și responsabilități, care au devenit tot mai sofisticate și mai puternic conectate la orizontul așteptătilor societății. Timpurile moderne au produs schimbări profunde, introducând familia într-o situație sau într-un spațiu sucit afectat de crize, revoluții, intersere, opinii și ideologii. În prezent viața în familie a căpătat alte conotații deoarece modul de viață s-a schimbat, a devenit mai static din punct de vedere al natalității, a nivelului de trai, al educției etc.

Tema lucrării implică atât cunoștințe teoretice cât și practice. În centrul atenției este situată familia contemporană, cu rolul său complex.

În cadrul elaborării proiectului am beneficiat de o largă bibliografie tematică care a facilitat dezvoltarea acestei lucrări.

Scopul lucrării este de a elucida procedura de soluționare a conflictelor în cazul nerespectarii principiului susținerii morale și materiale în cadrul căsătoriei. Ca obiectiv de bază ne-am propus analizarea cadrului legal ce ghidează această instituție, evoluția istorică și identificarea problemelor existente în practică, depistarea lacunelor în legislație.

Noutatea și originalitatea științifică a lucrării rezidă în faptul că prezintă o încercare, de analiză amplă și complexă a conceptului de soluționare a conflictelor în cazul nerespectarii principiului susținerii morale și materiale în cadrul căsătoriei. Implementarea rezultatelor științifice.

Aceste obiective vin să structureze întreaga lucrare, însă mai întîi vom enunța metodele utilizate la realizarea acestui studiu.

Motodologia cercetării. La elucidarea subiectului propus a fost utilizat un complex de metode științifice precum:

Metoda istorică, care are la bază identificarea sensului a conținutului și a evoluției contractelor.

Metoda logică, care reprezintă aplicarea procedeelor, studiului inerent și sintezei, argumentarea pe cale strict deductivă;

Metoda comparativă, care constă în evidențierea trăsăturilor comune și a particularităților contractelor consensuale în domeniul cercetat, extinderea orizontului istoric și științific;

Metoda cantitativă, care facilitează sistematizarea și reliefarea legislației și a informației juridice științifice.

Structura lucrării. Lucrarea este formată din trei capitole, primul capitolul, Aspecte ale dreptului familiei, include două subcapitole care vin să analizeze aspectele generale referitoare la dreptul și obligațiilor ce apar în cadrul familei, funcțiile familiei.

În al doilea capitol se vorbește despre soluționarea conflictelor în cazul nerespectarii principiului susținerii morale și materiale în cadrul căsătoriei, consecințele pe care le suporta familia.

În al treilea capitol sunt descrise două spețe cu referire la respectarea principiilor dreptului familiei.

1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL FAMILIEI

Noțiunea dreptului familiei

Societatea umană constituie un sistem logic orânduit și bine închegat de elemente care se află în raporturi și legături reciproce și care formează un tot întreg. Pentru a asigura ordinea și disciplina în societate este necesară o reglementare socială a organizării și funcționării elementelor ei constitutive. Reglementarea socială poate fi de două feluri: individuală și normativă. Dacă reglementarea individuală se face prin adresări personale concrete, pentru cazuri concrete și sunt valabile pentru o singură dată, atunci reglementarea normativă este cu mult mai complexă și presupune o dirijare a comportării umane prin intermediul anumitor modele, etaloane, adică prin intermediul unor reguli generale de conduită, care se atribuie la toate cazurile de genul respectiv, reguli cărora trebuie să se supună toate persoanele ce nimeresc în situațiile programate.

Dat fiind faptul că relațiile sociale sunt extrem de variate, extrem de variate sunt și normele sociale ce reglementează aceste relații. În cadrul sistemului de norme sociale pot fi evidențiate următoarele categorii de norme: etice (de morală), obișnuielnice (obiceiuri), religioase, juridice, politice, tehnice etc.

O modalitate a normelor sociale o constituie normele juridice. În definițiile întâlmite în literatura de specialitate, cu privire la norma juridică, sunt evidențiate acele însușiri care permit deosebirea normelor juridice de celelalte norme sociale. Astfel, în unele viziuni, în norma juridică se vede regula socială de conduită generală și obligatorie, elaborată, recunoscută sau acceptată de către stat și impusă, dacă este cazul, prin forța coercitivă a statului [10, p. 11].

Fenomenul familial constituie obiectul de cercetare a diverselor domenii de cunoaștere și acțiune cu am fi: domeniul sociologic, biologic, demografic, psihologic, pedagogic, juridic etc.

Dreptul familiei se înrudește mai ales cu sociologia, prin preocuparea de a studia modul de organizare și funcționare a relațiilor de familie. În special sociologia familiei insistă asupra schimbărilor petrcute în structura și funcțiile familiei contemporane, în comparație cu familia tradițională. Concluziile acestor analize, reflectate în expresii precum “familia în derivă” sau “criza familiei” pot induce o anumită neliniște spiritului juridic conservator, înclinat spre apărarea “constantelor dreptului”.

Sunt, astfel, puse în evidență tendințele actuale ale fenomenului familial, precum: o scădere generală și semnificativă a ratei nupțialității și a ratei natalității paralel cu creșterea numărului persoanelor celibatare și a persoanelor care trăiesc în concubinaj (uniunea liberă), precum și a cuplurilor fără descendenți; creșterea numărului divorțurilor și a copiilor născuți în afara căsătoriei; la acestea se mai adaugă și presiunea exercitată de cuplurile formate de perosoanele de același sex și implicațiile tehnicilor de procreare asistată medical.

Evident, dreptul nu poate ignora dinamica fenomenului, astfel încât însăși reglementarea juridică trebuie să evolueze, pentru a normaliza relațiile de familie, astfel cum acestea se configurează odată cu evoluția societății. Nu este însă mai puțin adevărat că, în această materie, tradițiile, morala și moravurile au un rol deosebit de mare, ceea ce condiționează, într-o anumită măsură, reflectarea în plan legislativ a fenomenului familial de gradul de toleranță a societății față de noile înfățișări ale acesteia [26, p.1].

Majoritatea autorilor, plecând de la obiectul reglementării juridice și metoda de reglementare în calitate de criterii principale, operează cu distincția ramuri de drept și intituții juridice.

Împărțirea pe ramuri de drept trebuie să pornească de la obiectul reglementării juridice ca un criteriu fundamental. Caracterul distinct și unitar, trăsăturile specifice ale relațiilor sociale dintr-un anumit domeniu sau sector de activitate fac necesar și posibil, ca ele să fie reglementate de o categorie aparte de norme.

Prin metoda de reglementare se are în vedere modul în care statul acționează asupra unor relații sociale. Astfel, se pot distinge metoda egalității juridice a subiecților, metoda autoritară etc.

Se consideră că obiectul reglementării (specificul relațiilor sociale) reprezintă criteriul obiectiv de formare a ramurii de drept, iar metoda, criteriul subiectiv, determinat de voința legiuitorului. Prin îmbinarea acestor două criterii se explică de ce în unele cazuri relațiile sociale de același tip sunt reglementate de ramuri de drept distincte sau de aceeași metodă de reglementare se folosește de către mai multe ramuri de drept, ori de ce în cadrul aceleiași ramuri de drept se folosesc mai multe metode. În viziunea tradițională ramura de drept poate fi definită ca fiind un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între ele, care reglementează relații sociale ce au același specific, folosesc aceeași metodă sau același complex de metode.

Reglementarea complexului de relații sociale care se formează în legătură cu familia și în cadrul familiei se face de un ansamblu de norme juridice ce se grupează în cadrul dreptului familiei ca ramură distinctă de drept. Deci, prin obiectul reglementării dreptului familiei trebuie să înțelegem domeniul specific de relații familiale asupra cărora își exercită acțiunea toate normele ce alcătuiesc ramura dreptului familiei.

Putem distinge unele momente specifice ralațiilor familiale și anume:

ele apar din fapte juridice specifice – căsătorie și rudenie, maternitate și paternitate, adopție sau tutelă etc;

din aceste fapte apar atât relații personale napatrimoniale (de exemplu, dreptul la stimă și sprijin moral, la nume și domiciliu, la viață și sănătate; obligația de fidelitate conjugală, de educație și protejare a copiilor etc.), cât și relații patrimoniale (de exemplu, dreptul la proprietate, de abitație; obligația de întreținere etc.);

reglementarea raporturilor patrimoniale dintre subiectele de drept familial nu-și are temeiul principal în considerații de ordin patrimonial, ci în comunitatea și separarea de interese ale lor, relațiile patrimoniale fiind o consecință a relațiilor personale nepatrimoniale, și nu invers;

drepturile și obligațiile familiale sunt legate de titularii lor și nu pot fi cedate persoanelor terțe etc.

Conform Codului Civil al RM la art.54 alin(1) Înregistrării de stat sânt supuse următoarele acte d stare civilă: a) nașterea; b) adopția; c) stabilierea paternității; d) încheierea căsătoriei; e) desfacerea căsătoriei; f) schimbarea numelui; g) decesul [2, art. 54].

Dreptul familiei, ca orișice altă ramură de drept, reprezintă unitatea mai multor instituții juridice strâns legate între ele prin obiectul lor și prin anumite principii și metode comune: instituția căsătoriei, rudeniei, filiației, adopției etc. [10, p. 12-13].

Obiectul dreptului familiei îl formează raporturile familiale astfel:

Raporturile de căsătorie, respectiv: încheierea căsătoriei, desființarea și încetarea căsătoriei și desfacerea căsătoriei.

Raporturile ce rezultă din rudenie. Rudenia este legătura dintre mai multe persoane care coboară din altele (pe linie directă) sau care fără a coborî unele din altele, au un ascendent comun (pe linie colaterală).

Raporturile care rezultă din adopție. La noi există numai adopția cu efectele unei filiații firești

Unele raporturi care sunt asimilate de lege în anumite aspecte, cu raporturile de familie:

relații, rezultând din luarea spre creștere a unui copil, fără întocmirea formelor cerute de lege pentru adopție;

relațiile dintre un soț și copiii celuilalt soț;

unele relații între foștii soți

raporturile dintre moștenitorii unei persoane care a fost obligată la întreținerea unui minor [21, p.67].

Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale și patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și raporturile asimilate de lege, sub anumite ascpecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii și întăririi familiei [13, p.6].

Conform altei definiții dreptul familiei este totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile personale nepatrimoniale și patrimoniale ce rezultă din căsătorie, rudenie, înfiere, precum și alte relații sociale similare celor familiale ce se stabilesc între subiectele de drept familial aflate pe poziții de egalitate [10, p.13-14].

După părerea mea această definiție este mai clară și mai ușor de perceput.

Existența unei ramuri de drept, independentă față de celelalte, este dată de un obiect distinct de reglementare și o metodă proprie.

Relațiile de familie au o deosebită importanță, rezultând și din reglementarea distinctă pe care legiuitorul le-a dat-o. Ele s-au individualizat și s-au delimitat în suficientă măsură de relațiile de drept civil, constituind un obiect distinct, de sine stătător, vizat de dreptul familiei.

În ceea ce privește metoda, dată fiind aplicațiunea principiului egalității între soți, aceasta prezintă multe asemănări cu cea de drept civil. Relațiile dintre părinți și copii, însă și, în general, relațiile de ocrotire sunt reglementate printr-o metodă specifică, anume aceea a subordonării drepturilor persoanelor care ocrotesc intereseul perosoanelor ocrotite. De asemenea se aplică și metoda de reglementare “statut legal”, normele juridice având un caracter imperativ în marea lor majoritate [17, p.7].

Dreptul familiei a fost dintotdeauna foarte flexibil, un domeniu al dreptului care a suferit modificări progresive în funcție de evoluția moravurilor sau a unor factori sociali și politici.

Deși instituția familiei și-a afirmat existența și perenitatea din toate timpurile și peste tot, evoluția reglementării sale juridice nu s-a putut sustrage influențelor celor patru feluri de date considerate de Eric Agostini, și anume:

datelor reale, corespunzătoare condițiilor de fapt în care se găsește plasată umanitatea; astfel, frecvența unui sau altui tip de relații umane va crea o anume reglementare juridică, sau periodicitatea unui anumit eveniment natural va atrage necesitatea considerării sale din punct de vedere juridic;

datelor istorice, care permit aprecierea originalității sistemelor juridice;

datelor raționale, ce permit adaptarea dreptului la faptele concrete pe care este chemat să le reglementeze, prin ele putându-se explica recurgerea la ficțiune și analogie;

datelor ideale, cuprinzând religiile, filosofiile, ideologiile, care concurează la modelarea dreptului pozitiv și care, deși uneori pot contribui la unificarea dreptului, cel mai adesea îi explică diversitatea.

Ca toate celelate instituții ale dreptului, familia s-a transformat în decursul timpului atât în ceea ce privește funcțiile, cât și structura sa.

Savanții din secolul trecut se întrebau de unde vine familia, cei de astăzi se întreabă, mai degrabă, încotro se îndreaptă ea [20, p. 15].

Nașterea omului – este un eveniment, care are nu doar un conținut emoțional. Odată cu apariția copilului pe lume societatea capătă încă un cetățean [22, p. 53].

Familia a fost – nimeni n-a negat-o vreodată – elementul de bază al oricărei societăți umane. Dacă nu în ordinea obiectivă, cel puțin subiectiv, familia este prima societate a fiecărui om [34, p. 3].

Legislația în vigoare nu dă o definiție unică a familiei și nici nu indică cine ar putea fi considerat ca membru al familiei, definiție ce ar putea fi folosită oricând. Poate asta e și rațional, deoarece familia formează obiect de reglementare în domeniul de aplicare a unor legi speciale și de aici și sensurile speciale ale familiei. De exemplu, potrivit legislației locative din aceeași familie fac parte soții, copiii lor necăsătoriți și părinții soților care locuiesc împreună cu ei. La fel și legislația fiscală consideră că membri ai unei familii sânt soții, copiii lor necăsătoriți și părinții soților întreținuți de aceștea. Potrivit Codului Civil, cercul moștenitorilor legali este foarte mare, cuprinzînd pe soțul supraviețuitor, pe descendenți, ascendenți, rudele în linie colaterală până la al IV-lea grad inclusive [11, p.9-10]. Codul Penal al Republicii Moldova la art. 133 ne spune că prin membru de familie se înțelege:

în condiția conlocuirii: persoanele aflate în relații de căsătorie, de concubinaj, persoanele divorțate, persoanele aflate în relații de tutelă și curatelă, rudele lor de pe linie dreaptă, iar în al doilea caz – în linie colaterală.

În condiția locuirii separate: persoanele aflate în condiții de căsătorie, copiii lor, inclusiv cei adoptivi, cei născuți în afara căsătoriei, cei aflați sub curatelă [5, p.29].

Funcțiile familiei

Mai mulți autori sânt de părerea că în existența ei familia are trei funcții principale:

biologică

economică

educativă

Funcția biologică a familiei, care determină creșterea numărului populației și a situației demografice în orice țară, este dictată însăși de natura existenței omului. Atracția către sexul opus, precum și necesitatea de a naște și crește copii este inerentă naturii umane. Desigur, această necesitate este influențată de societate, fiind în strânsă legătură cu dezvoltarea mijloacelor de producție în societatea concretă. În diferite perioade istorice statul poate să încurajeze natalitatea prin diferite măsuri economice sau să frâneze procesul de creștere a populației. Întreaga dezvoltare a umanității este evoluția formelor de colectivitate, printre care familia este una dintre cele mai vechi și mai specifice pentru afirmarea deplină a ființei umane. Deși relativ independentă față de societate, familia, tipul ei de organizare, este determinată și condiționată, în ultima instanță, de modul de organizare a societății pe care o reflectă. Familia este un sistem al corpului social, deschis către societate și prin funcțiile sale strategice interne și externe ea este factor decisiv în dezvoltarea durabilă a societății, precum și a capitalului uman.

Funcția economică a familiei se manifestă prin comunitatea de bunuri a soților, prin faptul că familia poate fi o unitate de producție prin care se asigură o bunăstare a soților și a copiilor lor, prin susținerea materială reciprocă între membrii familiei și, îndeosebi, a membrilor inapți de muncă și care necesită ajutor material. Funcția economică a familiei, fiind un element nu mai puțin important ca funcția biologică, permite apicarea, în anumite limite, a normelor juridice pentru reglementarea relațiilor ce apar între membrii familiei.

Funcția educativă. Educația în familie este unul dintre aspectele socializării individului, apropierea lui de viața obștească și de cea culturală. Datorită intensității emoționale a relațiilor familiale, educația din familie acționează într-o măsură mai mare decât cea obștească asupra emoțiilor și calităților sufletești ale omului [11, p.10-11].

Familia a cunoscut mai multe definiții din pinct de vedere al evoluției istorice sau al științei al științei al cărei obiect de cercetare l-a constituit.

Potrivit articolului 48 din Constituția Republicii Moldova „familia constituie elementul natural și fundamental al societății și se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie, pe egalitatea lor în drepturi și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor [1, p. 13].

DEX, Dicționarul explicativ al limbii române definește familia ca fiind: o formă socialăde bază, întemeiată prin căsătorie, și care constă din soț, soție și din descendenții acestora [29, p. 366].

Cuvântul familia are în dreptul roman mai multe sensuri. Într-un prim sens, acesta este identic cu termenul modern de familie, desemnând un grup de rude; într-un alt sens, propriu numai dreptului roman, desemnează persoanele și bunurile supuse lui pater familias. La început el exercită o putere nelimitată asupra soției, copiilor și lucrurilor, desemnată prin cuvântul manus. Mai târziu manus s-a numit numai puterea asupra soției; patria potestas este puterea asupra copiilor; dominica potestas este puterea asupra sclavilor; dominium este puterea asupra lucrurilor. Pater familias reprezintă nu tatăl, ci șeful familiei.

În sens sociologic familia, fiind o formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie ce se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. În acest sens putem spune că familia e o realitate socială prin comunitate de viață dintre soți, dintre părinți și copii precum și dintre alte rude [12, p. 5].

Unii autori, analizând diferite definiții ale femiliei din punct de vedere sociologic, o definesc ca fiind “un grup social, realizat prin căsătorie, alcătuir din persoane care locuiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt uniți prin anumite relații natural biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund unul pentru altul în fața societății”.

Întâlnim și alte noțiuni și definiții potrivit cărora familia reprezintă:

o realitate biologică prin uniunea ce se realizează între un bărbat și o femeie și prin procreare;

o realitate socială prin comunitatea de viață între persoanele ce o compun;

o realitate juridică, datorită reglementării unei categorii importante de relații dintre oameni prin norme juridice;

Și în sens juridic, întâlnim mai multe definiții ale familiei date de autorii de specialitate. Astfel familia a fost definită ca fiind:

o formă de organizare a vieții în comun a oamenilor legați între ei prin căsătorie sau prin rudenie;

un group de persoane înre care există drepturi și obligații ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, inclusiv înfiere, precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie [12, p. 6].

Aceste două noțiuni ale familiei – cea sociologică și cea juridică – în mod obișnuit se suprapun, însă sânt situații când această coincidență nu există. Spre exemplu în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț relațiile în sens sociologic încetează, deoarece între soți nu mai există o comunitate de viață și interese. Însă între copil și părinte se păstrează relația juridică, care se manifestă prin dreptul copilului de a primi întreținerea și educația de la părintele care locuiește separat de el, de a-i purta numele de familie primit prin stabilirea filiației etc. [11, p. 9].

2. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE DREPTULUI FAMILIEI

2.1 Principiile dreptului familiei

Termenul principiu provine de la latinescul „principium” ceia ce înseamnă „început”, „element fundamental”. Orice principiu este, deci, un început în plan ideal, el poate fi de asemenea o sursă, o cauză a activității. Prin principii în drept înțelegem acele idei catalizatoare, în conformitate cu care se reglementează relațiile sociale și care stau la baza activității juridice. În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe formulări a definiției principiilor de drept. Tradițională este considerată următoarea formulare: „principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare, care determină întregul complex al normelor de drept ca un tot întreg în domeniul unui sistem de drept sau într-o sferă anumită a relațiilor sociale” [32, p.30].

Principiile dreptului familiei sânt acele idei călăuzitoare care determină esența acestei ramuri de drept și care sânt obligatorii, fiind întrunite în normele juridice ale Codului familiei și Constituției [13, p. 24].

Este imposibil ca legea să prevadă toate particularitățile reglementării relațiilor dintre oameni. Dreptul reglementează doar relațiile tipice. Dezvoltarea vieții politice, economice, culturale conduce la apariția unor situații atipice, generează relații noi care nu sunt reglementate de lege. Cu toate acestea, orice litigiu apărut trebuie să fie reglementat. În aceste situații ne vin în ajutor principiile dreptului.

Vorbind despre principiile dreptului B. Negru evidențiază următoarele lor trăsături:

principiile dreptului diferă de la un sistem național la altul. În același timp însă, anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naționale de drept;

principiile fundamentale ale dreptului, de regulă, sunt reflectate în Constituție;

principiile fundamentale ale dreptului sunt idei diriguitoare, idei de bază și își găsesc reflectare în întreaga legislație;

principiile dreptului se pot înfățișa fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei deducții, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale;

principiile dreptului sunt mobile, stabilirea lor fiind relativă.

În ceea ce privește clasificarea principiilor dreptului majoritatea specialiștilor în domeniu sunt de părerea că există:

principii generale, care sunt comune pentru toate ramurile de drept; Principiile generale ale dreptului sunt idei de bază care se regăsesc în întreaga legislație a Republicii Moldova. Această categorie include următoarele principii: principiul democrației, legalității, egalității în fața legii etc. Aceste principii generale sunt și principii ale dreptului familiei.

Principii interramurale, ce sunt comune pentru două sau mai multe ramuri de drept (drept exemplu poate servi principiul ocrotirii familiei de către stat propriu și pentru dreptul protecției sociale);

Principii ramurale, specifice numai unei singure ramuri de drept (de exemplu – prioritatea educației copilului în familiei);

Principii intraramurale, care sunt specifice numai unor instituții ale unei anumite ramuri de drept ( ca exemplu poate fi principiul monogamiei);

Caracteristic pentru un principiu fundamental de drept familial este faptul că el guvernează toate regulile de drept familial [10, p. 46].

Codul familiei la articolul doi enumeră care sunt principiile de bază ale legislației familiale:

Art. 2 alin.(3) Relațiile familiale sânt reglementate în conformitate cu următoarele principii: monogamie, căsătorie liber consimțită între bărbat și femeie, egalitate în drepturi a soților în familie, sprijin reciproc moral și material, fidelitate conjugală, prioritate a educației copilului în familie, manifestare a grijii pentru întreținerea, educația și apărarea drepturilor și intereselor membrilor minori și ale celor inapți de muncă ai familiei, soluționare pe cale amiabilă, a tuturor problemelor vieții familiale, inadmisibilitate a amestecului deliberat în relațiile familiale, liber acces la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor și intereselor legitime ale membrilor familiei [3, art.2].

a) Principiul monogamiei. Acest principiu constă în posibilitatea de a încheia o căsătorie numai de către persoanele necăsătorite, legiuitorul stabilind că este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită [17, p. 8].

Monogamia este o consecință a dragostei, fundamentul căsătoriei încheiate între un bărbat și o femeie. Acest principiu rezultă din sentimentele pe care le au cei ce se căsătoresc unul față de altul, din morala societății, religiei și normele juridice [11, p. 24-25].

În cadrul familiei monogame, atât în Republica Moldova, cât și în majoritatea țărilor lumii, s-au individualizat trei structuri:

Familia extinsă:

Familia nucleară;

Familia derivată.

Familia extinsă este modelul patriarhal de tip tradițional. Ea include relații relative și nonrelative între membrii care locuiesc în același spațiu (cămin) și care reprezintă două – trei generații reunite și, uneori, colaterale (frații). Familia extinsă subordonează familia nucleară, fiind formată din cel puțin două familii nucleare (bunici, părinți și copii) și dispunând de un sistem de norme și reguli de conviețuire care se perpetuiază de la o generație la alta.

Familia nucleară (conjugală) redusă numeric la soți și copiii lor necăsătoriți (proprii sau adoptați), este, în variantele ei armonioase, sănătoase o structură democratică, bazată pe consens, egalitate și complementaritate a rolurilor de soț, soție, precum și pe o participare crescândă a copiilor. Alegerea partenerului în cadrul acestui tip de familie este motivată de afecțiune mutuală și de libertatea opțiunii, scopul său fiind fericirea soților și a copiilor. Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii și de exercitarea dreptului de autodezvoltare, iar când sentimentul iubirii dispare cuplul își pierde rațiunea de a fi, și de cele mai multe ori, se separă. Așa se explică de ce cuplul modern este mai expus instabilității, divorțul survenind cu o frecvență mereu în creștere în lumea contemporană. În condițiile vieții moderne, mai cu seamă în localitățile urbane, familia nucleară își construiește un nou stil de viață, caracterizat prin: concentrarea afectivă, comunicațională și acțională; separarea treptată și, uneori, rapidă de la întreaga ramificație de rudenie, ceia ce îi conferă o independență proprie, cu marcată posibilitate de autoconducere sau autodezvoltare.

Familia nucleară este o structură pe care o preferă majoritatea oamenilor în cea mai mare parte a globului terestru, ea fiind aptă să asigure cel puțin patru funcții esențiale: cooperarea economică între soți, relațiile sexuale, reproducerea și socializarea copiilor. Și din punct de vedere psihologic familia nucleară are o posibilitate crescută de asigurare a suportului emoțional de satisfacere a nevoilor de securizare, protecție și apartenență a fiecărui membru, precum și a nevoilor de comunicare și creștere a personalității.

Forme derivate ale familiei. Ne vom opri la următoarele forme derivate:

familia mixtă;

familia monoparentală.

Familia mixtă este o structură bazată pe căsătoria dintre doi părinți (singuri sau divorțați) cu copii proprii și, eventual, copii comuni.

Familia monoparantală este structura parentală asimetrică formată dintr-un părinte și copilul (copiii) său (săi), fie prin decesul celuilalt părinte, fie prin divorț, fie prin abandonarea familiei de către un părinte, fie prin decizia de a nu se căsători, fie prin adopție, adopția realizată de o persoană singură, fie prin nașterea întâmplătoare a unui copil dintr-o relație liberă în afara căsătoriei cu referire în special la părinții adolescenți [10, p. 57].

b) Principiul căsătoriei liber consimțite între bărbat și femeie. Rațiunea care a justificat instituirea acestui principiu a fost ceea ca încheierea căsătoriei să aibă ca unic temei sentimentele de dragoste și de prețuire dintre soți [17, p. 8]. Codul familiei la art.11 stipulează că pentru încheierea căsătoriei este necesar consimțământul reciproc, neviciat, exprimat personal și necondiționat, al bărbatului și femeii care se căsătoresc, precum și atingerea de către ei a vârstei matrimoniale [3, art. 11]. Pentru încheierea căsătoriei nu este necesar acordul terțelor persoane. La baza căsătoriei trebuie să fie numai afecțiunea, înclinația, stima reciprocă. Libertatea încheierii căsătoriei presupune și libertatea desfacerii ei la cererea unuia sau a ambilor soți; [11, p. 25]. Declarația Universală a Drepturilor Omului de asemenea la art.16 prevede: “căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți” [18, art.16].

c) Principiul egalității în drepturi a soților în familie. Acest principiu depășește limitele relațiilor de familie pentru a se aplica în întreg domeniul relațiilor sociale. Articolul 16 al Declarației Universale a Dreoturilor Omului prevede: Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nico o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei [8, art.16].

d) Principiul sprijinului reciproc moral și material. Între membrii familiei există o comunitate de interese materiale și spirituale. Acestea sunt în concordanță cu interesele societății. Relațiile de familie se întemeiază pe prietenie și afecțiune reciprocă. În tot ceea ce privește căsătoria și asupra tuturor măsurilor privitoare la persoana și bunurile copiilor, soții hotărăsc de comun acord. Ei contribuie la cheltuielile căsniciei în raport cu mijloacele fiecăruia, iar bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, cu excepția celor expres menționate de lege ca fiind proprii, sunt bunuri comune ale soților, pe care le administrează și le folosesc împreună și de care dispun tot astfel. Codul familiei reglementează pe larg obligația de întreținere între anumiți membri ai familiei [13, p. 10]. Rațiunea acestui principiu cănstă în faptul că între membrii familiei există afecțiune și prietenie și o comunitate de interese material-spirituale, astfel încât apare firesc să-și acorde unul altuia sprijin moral și material la nevoie [15, p. 21]. Codul Familiei conține acest principiul potrivit căruia membrii familiei sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material reciproc. Obligația de întreținere dintre membrii familiei, fiind una legală, formează cea mai vastă instituție a dreptului familiei. Prevederile legii sunt permisiv-imperative, ceea ce înseamnă că membrii familiei între care există obligația respectivă pot încheia un contract privind plata pensiei de întreținere în care să fie reglementată mărimea, condițiile și modul de plată a întreținerii, iar în lipsa înțelegerii dintre ei se vor aplica prevederile imperative ale legii [30, p. 16].

Ca o expresie a afecțiunii și prieteniei dintre membrii familiei, este firesc ca în caz de nevoie aceștia să fie primii de la care se așteaptă ajutorul necesar. Sprijinul material datorat rezultă și din dispozițiile legale care privesc obligația soților de a contribui în mod egal la menajul comun și la întreținerea copiilor în școli sau îndatoririle lor comune privind persoana și bunurile copiilor [36, p. 65].

În lipsa reciprocității sprijinului moral, relațiile dintre soți pot fi grav afectate, subminând încrederea care asigură trăinicia familiei [25, p. 172].

Obligația de sprijin moral este una dintre componentele esențiale a relațiilor personale dintre soți. Cu un conținut preponderent moral, obligația soților de a-și acorda unul altuia sprijin moral are caracter juridic – de vreme ce este consacrată în mod expres, și se concretizează în comunitatea și înțelegerea care trebuie să caracterizeze viața conjugală.

Legiutorul nu se aventurează să spună concret al obligației. Situațiile concrete în care în mod obișnuit avem nevoie de asistență morală nu pot fi prevăzute, cum nu pot fi anticipate nici modalitățile cele mai adecvate de a răspunde unei atare nevoi. Se spune că, privită ca îndatorire legală, sprijinul moral poate consta în susținerea și încurajarea celuilalt soț în depățirea situațiilor mai dificile, în îngrijirea atentă și devotată a soțului bolnav, într-un cuvânt, în solidaritatea cu partenerul de viață în toate împrejurările vieții.

Căsătoria presupune sacrificarea într-o măsură semnificativă a independenței fiecăruia dintre soți, dar câtă vreme gestul de origine lăuntrică nu este perceput ca fiind unilateral, nu este nici împovărător, nici inutil. Altminteri, în lipsa reciprocității sprijinului moral, relațiile dintre soți pot fi grav afectate, iar prin subminarea încrederii și a afecțiunii care asigură trăinicia familiei, se poate ajunge în cele din urmă, la disoluția căsătoriei [14, p. 201].

Această obligație reciprocă a soților este mai mult de natură morală decât juridică. Fără atmosfera de grijă reciprocă, fără o cauză familială comună, iubirea soților nu poate să se păstreze între ei și să creeze între toți ceilalți membri ai familiei atmosfera de deschidere unul față de altul. De sănătatea spiritual-morală a soților, susținută prin sentimentul de dragoste, respect, prietenie depinde în mare parte atât sănătatea copiilor, cât și relațiile reciproce și starea psihică a soților. Cercetările speciale au demonstrat că stresurile și supraîncordările psiho-sociologice constituie una dintre cele mai grave probleme, generate de contemporanietate, și ele depind în multe privințe de climatul psihologic – moral în familie.

Viitorii soți, prezentându-se în fața altarului și încheind actul căsătoriei, deseori sunt supuși riscului deziluziei ulterioare, datorită „flamei emoționale” care blochează capacitatea de a dezvolta un punct de vedere realist asupra partenerului. Legea morală supremă a căsniciei – dragostea, duce la hiperbolizarea calităților pozitive ale persoanei, omului iubit. Relațiile între îndrăgostiți nu mai sunt reglate, ca în existența obișnuită, prin obiceiuri, calcule, respect, gratitudine, pe scurt – prin sentimente rezonabile. Ființa iubită apare ca o bogăție inepuizabilă: ea este necunoscutul, neașteptatul, cea care partenerul nu-i poate sesiza totalitatea nici măcar odată cu trecerea timpului [10, p. 73-74].

Această „dragoste romantică” are o evoluție previzibilă, în sensul că poate să nu fie definitivă. Ea debutează, de obicei, cu o irezistibilă atracție, urmată de o intensificare și aprofundare a relației până la un punct culminant al plinității și satisfacției în doi, după care urmează o diminuare progresivă a intensității trăirilor, o moderare până la erodare ( ceea ce înseamnă sfârșitul cuplului erotic).

Însă, trebuie de avut în vedere că dragostea este un talent, iar oamenii sunt uimitor de eterogeni, adică diverși în manifestarea talentelor sale. Ca și alte capacități creatoare ale omului și dragostea își așteaptă exprimarea și înflorirea. Posibilitatea de a-și dezvolta capacitățile sufletești, inclusiv capacitatea de a iubi, este acel câmp nobil, pe care se cultivă cultura personalității, se șlefuiesc laturile esenței cu adevărat omenești, umanistice. Dragostea romantică poate fi îmbogățită și transformată progresiv într-un alt tip de iubire – iubirea matură. Aceasta nu înseamnă că iubirea romantică este imatură, ci doar faptul că ea este trăită într-un mod de intensitate deosebită, în care accentul cade mai mult pe fuziune și mai puțin pe autonomie psihologică.

A iubi matur este echivalent cu un mod activ de a se simți bine unul cu altul, de a răspunde și a veni fiecare în întâmpinarea nevoilor celuilalt, de a-i simți nevoile și problemele înainte ca celălalt să le comunice, de a-i respecta individualitatea și a-l percepe și evalua suficient de corect, pentru a nu-ți alimenta sentimentele din erori de cunoaștere [28, p. 170].

Bărbații și femeile au încercat mereu să deslușească tainele dragostei, s-o explice de ani de zile… Și totuși, Aristotel a distins șase tipuri de dragoste. Multe s-au schimbat din acele vremuri, omenirea a progresat mult, însă dragostea a rămas neschimbată!

Să luăm, pe rând, fiecare tip de dragoste după clasificarea lui Aristotel:

Caritate – dragoste de sacrificiu. Bărbatul înțelege acest sentiment ca devotament, va face totul ca iubita lui să se simtă bine.

Ludic – așa numita dragoste-joacă. Este bazată în primul rând pe dorința sexuală dintre un bărbat și o femeie.

Eros – dragoste senzuală. Este bazată în primul rând pe fidelitate și abia apoi pe dorința fizică.

Manie – dragoste obsesivă. Ca regulă, este bazată pe pasiune și gelozie.

Pragma – dragoste rațională.

Ludic – dragoste prietenească [după 27, p. 65]. Un bărbat și o femeie: 6 tipuri de dragoste.

Problemele cele mai dificile apar într-o căsătorie atunci când fiecare se gândește la propriile lui nevoi și nu la ale celuilalt. Care sunt acele „nevoi de întâmpinare”, de a căror satisfacere în cuplul marital depinde continuitatea acestor probleme.

Pentru femei acestea sunt:

nevoia de siguranță, care necesită ca soțul să fie un suport constant prezent în momentele importante și să rezolve cu înțelepciune diversele probleme ale familiei, împreună cu soția;

nevoia de cămin și dorința de a avea copii, cărora să le creeze un mediu plăcut, constituie a doua nevoie de bază a unei femei. Neglijarea femeii în îngrijirea și amenajarea casei care se cere a fi pentru cuplu și copii o oază binecuvîntată, este un semn că nevoile femeii nu sunt susținute.

Pentru bărbați sunt specifice:

nevoia de respectare și apreciere a Eu-lui. Multe dintre conflictele maritale se dezlănțuie prin încălcarea acestei reguli de aur. O femeie înțeleaptă nu-și va critica niciodată bărbatul mai ales față de copii sau în public. Arta maritală a femeii constă în puterea ei da a-i consolida soțului încrederea în sine însuși, autorespect;

nevoia de confort fizic și psihosexual. Hrana și sexul nu sunt separate evident de confortul psihologic relațional al soțului, iar zicala: „cea mai bună cale spre inima unui bărbat trece prin stomac”, include o parte consistentă din adevăr. [10, p.75].

Obligația de sprijin material dintre membrii familiei reiese din prevederile Codului Familiei al Republicii Moldova care clasifică această obligație în trei categorii:

Obligația de întreținere dintre părinți și copii;

Obligația de întreținere dintre soți și foști soți;

Obligația de întreținere dintre alți membri ai familiei.

Structurarea făcută de către legiuitor este simplă însă are un conținut complex, care se bazează pe raporturile juridice familiale și anume: raporturile de rudenie dintre părinți și copii, raporturile de căsătorie și raporturile dintre alte rude sau afini [30, p.16].

2.2. Obligația de întreținere dintre părinți și copii.

Această obligație este reglementată de Codul Familiei în art. 74 alin.(1) care prevede: „Părinții sânt obligați să-și întrețină copiii minori și copiii majori inapți de muncă care necesită sprijin material” [3, art.74]. Această obligație este prioritară față de celelalte obligații de întreținere deoarece se pune pe cântar viitorul copilului care are toată viața înainte și trebuie să crească în condiții prielnice ca să devină un membru demn al societății.

Obligația de întreținere revine ambilor părinți, indiferent că sunt copiii lor din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. Părintele copilului din afara căsătoriei datorează întreținere numai dacă s-a stabilit filiația față de acesta [26, p. 62-63], iar întreținerea poate fi solicitată sau în cadrul acțiunii pentru stabilirea filiației, sau separat. Părintele decăzut din drepturile părintești nu poate fi scutit de obligația de întreținere a copilului minor, în sarcina acestuia oricum va fi prezentă obligația de întreținere, chiar dacă acesta are anumite restricții privitor la drepturile părintești sau dacă, în genere, a fost lipsit de aceste drepturi.

Fără vre-o oarecare deosebire, dacă este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, orice copil minor are dreptul la o întreținere. Copilul adoptat are dreptul la întreținere numai de la adoptator, pentru că prin adopție încetează filiația firească, iar drepturile și îndatoririle părintești trec supra adoptatorului. Când încetează adopția, fostul adoptat minor poate cere întreținere de la părintele biologic, deoarece acesta redobândește automat, după încetarea adopției, drepturile și îndatoririle față de părinții biologici. Întreținerea se datorează de la data depunerii cererii de chemare în judecată, indiferent dacă se cere stabilirea sau majorarea întreținerii, cu excepția situației în care nepromovarea cererii este reproșabilă debitorului, când întreținerea se datorează și pentru trecut. Întreținerea se datorează de la data depunerii cererii în instanța de judecată, deoarece se consideră că anterior depunerii cererii creditorului întreținerii nu ar fi avut nevoie de o asemenea întreținere. Însă, dacă instanței de judecată i se prezintă probe pertinente care să dovedească faptul că ar putea fi cerută întreținerea înainte de data în care a fost depusă cererea, atunci instanța poate stabili ca debitorul obligației date să fie obligat să achite careva sume cheltuite în scopul întreținerii beneficiarului creanței date.

În cazul divorțurilor, instanța de judecată care judecă divorțul se va pronunța din oficiu și asupra întreținerii copiilor minori, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat. În astfel de situații, întreținerea se va stabili de la data pronunțării hotărârii de divorț. De asemenea, în cazul în care copilul minor a fost încredințat unuia dintre părinți, altuia decât cel la care de află de fapt, întreținerea se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, deoarece numai de la această dată măsura încredințării copilului poate fi executată [21, p. 17].

Obligația părinților de a întreține pe copiii lor minori nu este stinsă prin desfacerea căsătoriei, ci persistă independent de legătura de căsătorie a părinților și indiferent cui au fost încredințați copiii spre creștere, fie unuia dintre părinți, fie unei alte persoane ori unei instituții de ocrotire, întreținerea copiilor însă nu va putea suplini eficiența educativă a unei familii unite, care să ofere acestora stabilitatea și dragostea de care au nevoie [31, p. 35].

Art.75 alin.(1) din Codul Familiei stabilește cuantumul întreținerii datorate de părinți copiilor minori în raport cu veniturile de muncă pe care le au: “Pensia de întreținere pentru copilul minor se încasează din salariul și/sau alte venituri ale părinților în mărime de ¼ pentru un copil, 1/3 pentru doi copii și ½ pentru 3 și mai mulți copii. Conform alin.(2) al aceluiași articol: „Cuantumul cotelor stabilite la alin.(1) poate fi micșorat sau majorat de instanța judecătorească, ținându-se cont de starea materială și familială a părinților, de alte circumstanțe importante” [3, art. 75].

Conform prevederilor date, debitorii și creditorii obligației de întreținere pot cere instanței majorarea sau micșorarea sumei stabilite anterior conform legislației de către instanța de judecată.

În cazul mai multor copii, instanța va stabili pensia de întreținere pentru fiecare, în raport cu nevoile acestora luând în considerație mijloacele de venit a ambilor părinți, deoarece amândoi sunt debitorii întreținerii. La stabilirea întreținerii se ține cont doar de venitul net cu caracter de continuitate, nu și de veniturile ocazionale.

Obligația de întreținere a părinților față de copii, precum și a copiilor față de părinți, este , după cum s-a menționat anterior, o obligație solidară. Ca urmare, spre deosebire de solidaritate, fiecare dintre părinți va fi ținut pentru toată întreținerea, iar dacă unul din părinți nu are mijloace materiale necesare pentru întreținerea copilului, celălalt părinte este obligat să suporte în întregime obligația de întreținere; dacă unul din părinți decedează, celălalt va întreține singur copilul. Articolul 78 alin(1) din Codul Familiei stabilește: „Părinții sânt obligați să-și întrețină copiii majori inapți de muncă care necesită sprijin material” [3, art. 78].

Se consideră inapt de muncă copilul major care și-a pierdut capacitatea de muncă, fiind încadrat în unul din gradele de invaliditate stabilite de lege (gradul I, II sau III). Când se stabilește gradul se iau în vedere natura, graviditatea, particularitățile și evoluția bolii, precum și influența acesteia asupra capacității de muncă, posibilitatea de recuperare a acesteia.

Numai incapacitatea de muncă a copilului major nu servește temei pentru a încasa întreținerea de la părinți. Trebuie să fie întrunite cumulativ ambele condiții, necesitatea sprijinului material din cauza incapacității de muncă. Cuantumul întreținerii pentru copiii majori inapți de muncă se stabilește nu ca pentru copiii minori în cote-părți, ci într-o sumă bănească fixă, care este determinată reieșind din situația materială și familială a părinților și copiilor care necesită ajutor material.

În prezența unor anumite condiții, dreptul de a fi întreținut de către părinți îl au și copiii majori, care au împlinit 18 ani. Legislația în vigoare nu stabilește ordinea în care membrii familiei sânt obligați să plătească pensia de întreținere, de aceea copilul major inapt de muncă și care necesită ajutor material poate înainta singur în instanța de judecată o cerere privind încasarea pensiei de întreținere și atunci când el este căsătorit sau are copii majori, cu condiția că soțul sau copiii majori apți de muncă sunt în imposibilitate să îi presteze întreținerea [30, p. 17] Articolul 48 alin.(4) din Constituția RM stabilește un principiu important, conform căruia copiii sunt obligați să aibă grijă de părinți și să le acorde ajutor [1, art. 48] Codul familiei de asemenea menționează la art. 80 alin.(1) că: copiii majori apți de muncă sunt obligați să-și întrețină și să-și îngrijească părinții inapți de muncă, care necesită sprijin material [3, art. 80].

Grija copiilor majori presupune acordarea ajutorului multilateral, susținere și atenție față de părinți. Relațiile familiale dintre părinți și copii se bazează pe afecțiune, prietenie, bunăvoință în oferirea ajutorului și susținerii reciproce morale și materiale. Dacă copiii nu acordă ajutor material părinților, ei sunt impuși să acorde acest ajutor prin lege. Deci, obligația copiilor majori apți de muncă de a-și întreține și a-și îngriji părinții este, în primul rând o datorie morală și doar în ultimul rând este o obligație legală, executarea căreia se face posibilă perin exercitarea constrângerii statale.

Pentru ca această oblgiație să apară, trebuie să existe anumite condiții, și anume:

Legătura de rudenie dintre copii și părinți să fie demonstrată prin actele de stare civilă;

Copilul să fie major și să fie apt de muncă. Copiii care au dobândit capacitatea de exercițiu sub vârsta de 18 ani nu pot fi impuși să plătească întreținerea;

Părinții să fie inapți de muncă, adică invalizi de gradele I, II, III sau să aibă vârsta generală de pensionare (57 ani – femei, 62 ani – bărbați);

Părinții să necesite sprijin material, ceea ce înseamnă că ei nu au posibilitatea să-și asigure existența și traiul pe motiv că nu primesc pensie, precum și din cazua lipsei altor surse de venit. Stabilirea necesității în sprijin material se examinează în instanța judecătorească de la caz la caz, făcându-se o comparație dintre veniturile părinților și necesitățile lor (alimentarea, tratamentul, procurarea îmbrăcămintei, a bunurilor de uz casnic etc.).

Legea nu prevede expres ca copiii majori să aibă mijloace suficiente pentru întreținere. Astfel, copiii majori sunt obligați să-și întrețină părinții, indiferent de faptul dacă au mijloace suficiente sau nu. De aceea, obligația de întreținere ia naștere chiar și atunci când copiii majori apți de muncă nu se află într-o situație materială ușoară. Deși, de această situație se va ține cont la stabilirea cuantumului pensiei de întreținere.

În conformitate cu prevederile Codului Familei al RM art. 80 alin.(3) „Cuantumul pensiei de întreținere se stabilește de instanța judecătorească într-o sumă bănească fixă plătită lunar, ținându-se cont de starea materială și familială a părinților și a copiilor, de alte circumstanțe importante” [3, art. 80].

Părinții au dreptul să pretindă pensia de întreținere de la unul sau de la toți copiii majori apți de muncă. Dacă părinții înaintează o acțiune către unul dintre copiii majori, instanța de judecată este în drept să țin cont de toți copiii majori apți de muncă atunci când examinează cauza. Dacă părinții nu doresc ca pensia de întreținere să fie încasată de la toți copiii, instanța judecătorească poate obliga la plată numai unul dintre copii, dar la stabilirea cuantumului se va lua în vedere că ceilalți copii acordă întreținerea în mod benevol.

Obligația de întreținere a copiilor față de părinți nu este o obligație solidară, deoarece leagea nu prevede răspunderea solidară a persoanelor obligate la plată concomitent. Fiecare dintre debitori este obligat să plătească cuantumul stabilit de judecată pentru el, indiferent de ceilalți copii. Obligația de întreținere apare între copii și părinți, prin urmare este o obligație separată a fiecăruia dintre copii și cuantumul este determinat de instanța judecătorească pentru ei. De aceea, nu se admite încasarea integrală a pensiei de întreținere de la un copil, ca , ulterior, acesta să înainteze o acțiune privind încasarea sumelor plătite de la frații și surorile sale.

Copiii au obligația de a-și întreține părinții, indiferent dacă au locuit sau nu împreună pe tot parcursul minorității, i-au întreținut total sau parțial. Obligația de întreținere față de părinții inapți de muncă și care necesită sprijin material există chiar dacă copiii au fost crescuți de bunici. Sunt însă cazuri când părinții nu și-au onorat obligațiile de părinte din motive neîntemeiate, s-au eschivat de la plata pensiei de întreținere, de șa educarea copilului, nu i-au asigurat acestuia instruire și locuință, abandonând-ul etc. [30, p.17-18]. Tot în art. 80 alin.(5) este specificat: Copilul poate fi eliberat de obligația de a-și întreține părinții inapți de muncă care necesită sprijin material dacă instanța judecătorească va stabili că aceștia s-au eschivat de la îndeplinirea obligațiilor părintești față de acest copil. [3, art.80]. Acest lucru trebuie demonstrat prin probe admise de lege.

În cazul în care părinții au fost decăzuți din drepturile părintești printr-o hotărâre a instanței judecătorești, ei nu pot pretinde plata pensiei de întreținere de la copiii în privința cărora și-au pierdut drepturile.

Majoritatea drepturilor părintești sunt nemijlocit legate de drepturile și obligațile corespunzătoare ale copiilor [23, p. 64].

2.3. Obligația de întreținere dintre soți și foștii soți

Obligația de întreținere dintre soți și foștii soți este reglementată de Codul Familiei în art. 82, 83, care stabilesc expres cine sunt subiecții acestei obligații, iar în urma acestor prevederi putem stabili care sunt și temeiurile care stau la baza constituirii întreținerii date. Soții și foștii soți își datorează reciproc întreținere pe timpul căsătoriei, iar în unele cazuri – și după încetarea acesteia, ca aplicare a principiului expus în articolul 2 al Codului familiei, care vorbește despre faptul că relațiile de familie trebuie să conțină o manifestare reciprocă a grijii pentru apărarea drepturilor și intereselor membrilor familiei, care sunt minori și/sau inapți de muncă, deci, evident și a soților. Conform acestor teze, care sunt considerate ca principii de bază ale legislației din domeniul dreptului familiei și, nemijlocit, a raporturilor familiale, putem concluziona că membrii familiei sunt datori să-și acorde sprijin reciproc, de natură morală și materială [30, p.19].

Eficința juridică a obligației este estompată atâta timp cât sentimentele de afecțiune și prietenie dintre membrii familiei sunt cele care îndeamnă la asistență morală și material [16, p.79].

În mod firesc, soții își duc viața în comun și contribuie în raport cu mijloacele fiecăruia la cheltuielile ce pot apărea pe parcursul căsniciei [19, p. 439].

Cererea soțului privind plata pensiei de întreținere poate fi satisfăcută, dacă sânt îndeplinite următoarele condiții:

Soții (foștii soți) sunt sau au fost în căsătorie legală;

Soțul (fostul soț) care cere întreținerea este inapt de muncă și necesită sprijin material sau este expres prevăzut în lege ca cel ce poate pretinde întreținerea;

Soțul (fostul soț) care datorează întreținerea dispune de mijloace materiale suficiente pentru plata întreținerii celuilalt soț.

Inapt de muncă se consideră soțul care deja a împlinit vârsta depesnionare, deține invaliditate de gradul I, II, III. În cazul soțului nu are nici o relevanță faptul că creditorul obligației de întreținere a devenit inapt de muncă înante de a se căsători sau în timpul căsniciei. Fostul soț poate pretinde întreținerea doar în cazul când incapacitatea de muncă a survenit în timpul căsătoriei sau timp de un an de zile deupă desfacerea acesteia. Articolul 82 din Codul familiei acordă dreptul de a cere întreținerea soției în timpul sarcinii și a soțuluicare îngrijește copilul comun până la vârsta de 3 ani, copilul invalid până la vârsta de 18 ani sau copilul invalid de gradul I din copilărie. Aceste prevederi sânt valabile și pentru fostul soț.

Starea de nevoie a soțului inapt de muncă se determină de către instanța de judecată pentru fiecare caz în parte. Persoana care beneficiază de pensie pentru limita de vârstă sau invaliditate se poate afla într-o stare de nevoie parțială, dar asta nu înseamnă că este lipsită de dreptul la întreținerea cuvenită. Aprecierea stării de nevoie se face în dependanță de starea materială și nivelul de trai al debitorului întreținerii, adică a soțului sau fostului soț, avută în timpul căsătoriei, fără însă a fi obligatorie asigurarea aceluiași nivel de trai.

Art. 84 din Codul familiei prevede că cuantumul pensiei de întreținere pentru soț sau fostul soț se stabilește de către instanța judecătorească într-o sumă bănească fixă, plătită lunar, ținându-se cont de situația materială și familială a soților sau foștilor soți.

Legislația Repiblicii Molodva cu privire la raporturile familiale de întreținere subliniază câteva cazuri în care persoana poate fi scutită complet sau pe un anumit termen de la obligația de întreținere, și anume când:

Incapacitatea de muncă a soțului sau a fostului soț inapt de muncă, care necesită sprijin material, este cauzată ca rezultat al abuzului de băuturi alcoolice sau substanțe narcotice, ori ca rezultat al unei infracțuni premeditate;

Soțul sau fostul soț care necesită sprijin material a avut un comportament amoral în familie;

Căsătoria soților sau a foștilor soți a durat cel mult 5 ani;

S-a constatat pe cale judecătorească, faptul că căsătoria a fost desfăcută din culpa fostului soț, care necesită sprijin material.

Obligația de întreținere dintre alți membri ai familiei. Legislația în vigoare, pentru unele cazuri, când încasarea pensiei de întreținere de la părinți, copii, soți este imposibilă, impune pe alți membri ai familiei la această obligație. Acești membri ai familiei sunt rudele debitorului obligației de întreținere în fața fraților, surorilor minore și majore apte de muncă, bunicii, nepoții minori și majori inapți de muncă, părinții vitregi inapți de muncă și persoanele inapte de muncă care s-au preocupat de de întreținerea și educația copiilor minori. (educatorii).

După cum s-a relatat anterior, obligația de întreținere dintre membrii familiei ia naștere numai atunci când nu există posibilitatea de a primi întreținerea de la soți, părinți și copii majori și, deci, este o obligație subsidiară, adică se adaugă ca un element secundar la obligația de bază.

Prima categorie de rude colaterale, care în condițiile legii, își datorează reciproc întreținere sunt frații și surorile. [30, p. 19].

Legislația din domeniul dreptului familiei stabilește în art. 86 alin.(1) din Codul familiei că „frații și surorile minore au dreptul de a primi întreținerea de la frații și surorile mai mari apre de muncă”. [3, art.86 alin.(1)]. Pentru aceasta este nevoie de a îndeplini anumite condiții, care sunt următoarele:

Frații și surorile minore sunt în imposibilitatea de a primi întreținerea de la părinți, din cauza că aceștia sunt decedați, declarați decedați, declarați dispăruți fără urmă, sunt grav bolnavi, se eschivează de la plata întreținerii sau din alte motive;

Aceștia au nevoie de sprijin material, adică frații și surorile minore nu au nici un venit sau veniturile pe care le au nu sunt deloc suficiente, astfel aflându-se în imposibilitate de a se întreține singuri sau de a fi întreținuți;

Această întreținere poate fi impusă doar în cazurile când surorile sau frații majori apți de muncă au posibilitatea de a-i întreține, adică dacă au mijloace suficiente de a plăti întreținerea.

Trebuie de menționat faptul că obligația dată de întreținere își găsește existența atât între frații și surorile care au ambii părinți comuni, cât și între cei care au un singur părinte comun. Obligația se impune tuturor fraților și surorilor majore ale celor care necesită sprijin material. La fel putem spune că conform prevederilor art. 86 alin.(2) din Codul familiei, surorile și frații majori apți de muncă sunt obligați să-și întrețină surorile și frații majori, dacă aceștia îndeplinesc la fel unele condiții:

Necesită sprjin material, aflându-se într-o situație precară, nu au venituri sau bunuri din care ar putea avea profituri, sau în unele situații chair de a le vinde pentru a obține un oarecare venit;

Sunt în imposibilitatea de a primi întreținerea de la alte persoane care au obligația de plată a întreținerii (părinți, copii majori, soț sau fostul soț);

Sunt inapți de muncă – invalizi de gradul I, II, III sau au ajuns la vârsta pensionării.

A doua categorie de membri ai familiei care își datorează întreținerea dată sunt buneii și nepoții. Astfel, nepoții minori, care necesită sprijin material, în imposibilitatea întreținerii lor de către părinți, au dreptul de întreținere de la bunici, care, desgiur, trebuie să fie în stare să ofere această întreținere și să dispună de mijloace suficiente pentru a o face. Același drept îl au nepoții majori inapți de muncă, care necesită sprijin material, dacă s-a stabilit imposibilitatea întreținerii lor de către soți, foștii soți, copiii majori apți de muncă sau de către părinți.

Fiind reciprocă, această obligație de întreținere poate fi cerută și de buneii care sunt inapți de muncă și necesită sprijin material, se află în imposibilitatea întreținerii lor de către copiii majori apți de muncă ai acestora sau de către soți, foștii soți, au dreptul la întreținere de la nepoții majori apți de muncă care dispun de mijloace suficiente.

O situație care trebuie să fie remarcată este faptul că, în cazul în care instanța de judecată va elibera copiii părinților de la îndeplinirea obligațiilor legale de întreținere, deoarece părinții au avut un comportament nedemn și/sau nu și-au îndeplinit așa cum se cuvine îndatoririle părintești pe parcursul educației oferite și acest fapt a fost demonstrat de instanța de judecată, nepoții, în cazul existenței unei astfel de hotărâri, nu vor putea fi obligați să-și întrețină buneii lor.

A treia categorie de persoane între care există obligație de întreținere sunt copiii și părinții vitregi [30, p.20]. Această obligație este reglementată de art. 89 din Codul familiei, în conformitate cu care „Părinții vitregi inapți de muncă, care necesită sprijin material, în imposibilitatea întreținerii lor de către copiii lor firești majori apți de muncă sau de către soț, fostul soț, au dreptul la întreținere de la copiii vitregi majori apți de muncă, care dispun de mijloace suficiente” [3, art. 89].

Raportul juridic de întreținere se bazează, în cele mai dese cazuri, pe relațiile de rudenie dintre debitor și creditor (frați și surori – rude de gradul II în linie colaterală, bunei și nepoți – rude de gradul II în linie dreaptă) [11, p. 242]. Însă există situații când obligația de întreținere se bazează pe relațiile de afinitate și întreținere anteriaoră a plătitorului, cum ar fi obligație care se află în sarcina copiilor vitregi de a-i întreține pe părinții lor vitregi.

Părinților vitregi li se acordă dreptul de a pretinde plata pensiei de întreținere de la copiii vitregi doar în următoarele cazuri:

Nu au posibilitatea de a primi întreținerea de la copii lor firești, majori apți de muncă sau de la soți sau foștii soți;

Sunt inapți de muncă din cauza invalidității sau au atins vârsta de pensionare și necesită sprijin material;

Copiii vitregi majori și apți de muncă au posibiliatea și dispun de mijloace suficiente pentru plata pensiei de întreținere.

Instanța de judecată este în drept să scutească copii vitregi de la plata pensiei de întreținere în cazul în care cei din urmă nu au oferit copiilor vitregi întreținerea și educația cuvenită cel puțin 5 ani. Motivul de a scuti copiii vitregi este doar un drept al instanței de judecată, da nu și o obligațiune, astfel, pe parcursul judecății, în temeiul probelor administrate și a situațiilor de fapt expuse, se va pronunța o hotărâre eferitoare la această cauză, utilizând sau nu scutirea pe acest motiv.

O a patra categorie se referă la perosanele care au crescut și educat copii în familie, fără ca să fi fost instituită tutela sau curatela, sau creată o casă d copii de tip familial, denumiți de Codul familiei educatori. Aceștia au dreptul de a cere întreținere de la copiii care au fost educați și întreținuți de ei, dacă întrunesc următoarele condiții prevăzute de legislație:

Educatorul este inapt de muncă;

Educatorul necesită ajutor material;

S-a stabilit imposibilitaea întreținerii educatorului din partea copiilor proprii majori apți de muncă sau de către soț, fostul soț.

Copiii educați pot fi impuși la plata pensiei de întreținere, dacă acești copii sunt deja majori apți de muncă și dispun de mijloace financiare sau de altă natură suficiente pentru a achita întreținerea. La fel ca și în situația cu părinții vitregi, art 90 alin.(2) din Codul familiei prevede că doar instanța de judecată are atribuția necesară pentru a scuti copiii de obligație de a-și întreține educatorii, dacă aceștia din urmă i-au întreținut și educat mai puțin de 5 ani sau nu au îndeplinit aceste obligații. Posibilitatea dată a instanței de judecată la fel se consideră doar un drept, nu și o obligație, deoarece aceasta, la fel ca și în cazul copiilor vitregi, va lua în considerație totalitatea materialelor dosarului cu privire la cazul de întreținere a educatorilor și va ține cont de faptul, dacă aceștia au dat dovadă de un comportament normal, fără careva abuzuri și devieri de la oferirea unei educații normale, asemănătoare celei oferite în cadrul unei familii firești.

Cuantumul pensiei de întreținere pentru educatori se stabilește printr-o sumă bănească fixă, ca în toate celelalte cazuri asemănătoare, achitată lunar, ținându-se cont de starea materială și familială a debitorului obligației legale de întreținere, precum și de alte circumstanțe importante [30, p. 20].

Referitor la ceea ce ține de obligațiile dintre soți putem menționa că în timpul căsătoriei soții sunt ambii obligați să contribuie la cheltuielile căsătoriei pentru asigurarea condițiilor materiale ale traiului comun.

Într-o accepțiune mai largă, noțiunea de „cheltuieli ale căsniciei” cuprinde, alături de costurile propriu-zise ale manjului comun, și cele referitoare la creșterea, educarea și pregătirea profesională a copiilor, precum și întreținerea soțului aflat în nevoie, cu precizarea că cheltuielile propriu-zise ale căsniciei, obligațiile de întreținere nu au caracter permanent, acestea fiind determinate și condiționate de starea de nevoie a celui care pretinde întreținere. Câtă vreme relațiile dintre soți sunt armonioase, cheltuielile se acoperă după o înțelegere a lor. Atunci însă când plata contribuției este refuzată, îndeplinirea obligației poate fi asigurată prin exercitarea constrângerii juridice. Cu toate acestea însă, este tipică situația când cheltuielile familiei sunt acoperite în întregime de către soț.

Obligația de întreținere între soți este, în mod normal, doar un aspect al obligației fiecăruia dintre soți de a contribui la susținerea nevoilor căsniciei. Și de astă dată eficiența juridică a obligației este estompată câtă vreme sentimentele de afecțiune și prietenie dintre membrii familiei sunt cele care îndeamnă la asistență morală și materială; obligația de întreținere este, într-adevăr, o obligație legală, numai că în condițiile unor relații de familie lipsite de conflicte și tensiuni, prevederea legală are doar caracter indicativ.

Obligația de întreținere între soți este prioritară față de celelalte obligații de întreținere. Se cuvine precizarea că, obligarea unuia dintre soți la pensie de întreținere în favoarea celuilalt prin hotărâre judecătorească nu este condiționată de separația faptică a soților și nici de iminența desfacerii căsătoriei sau de existența procesului de divorț în curs de soluționare [14, p. 207-208].

Respectivele clasificări ne ajută să divizăm totalitatea raporturilor, în urma cărora putem stabili existența obligației de întreținere, valabilitatea acesteia, adică condițiile în care poate exista sau poate să apară o obligație sau alta. În general, divizările respective sunt realizate pentru o sistematizare mai bună în ceea ce ține de aplicarea legii în fiecare situație în parte.

Obligația de întreținere este una dintre cele mai voluminoase în dreptul familiei, deoarece cuprinde o multitudine de raporturi juridice familiale. Aplicarea ei în practică necesită studierea mai multor aspecte ale vieții de familie, atât a debitorului cât și a creditorului întreținerii. De analiza profundăa tuturor circumstanțelor ce influențează realizarea dreptului la întreținere va depinde cuantumul întreținerii și, deci, bunăstarea membrilor familiei.

Posibilitatea executării silite a obligației de întreținere duce la ideea că membrii familiei poartă răspundere pentru cei apropiați și, respectiv, practica și doctrina juridică este obligată să aducă la cunoștință tuturor despre aceasta, în scopul ridicării nivelului de răspundere morală și juridică a populației, sensibilizându-i într-un fel sau altul [30, p. 21].

O altă obligație importantă este obligația de coabitare care constă în îndatorirea soților de a locui împreună și este premisa realizării efective a scopurilor naturale ale căsătoriei. Hotărârea viitorilor soți de a se căsători și de a-și întemeia o familie presupune traiul comun, în cadrul aceluiași domiciliu.Deși nu este prevăzută în mod expres, ideea domiciliului comun al soților rezultă implicit din unele dispoziții ale Codului familiei.

Soții își stabilesc de comun acord locuința, fiindcă în tot ceea ce privește căsătoria, dreptul de a decide le aparține [14, p. 202]. Codul familiei la art.16 alin.(3) ne spune că „Soții își determină domiciliul în mod liber și independent” [3, art. 16]. Domiciliul comun nefiind de esența căsătoriei, pentru motive bine întemeiate – cum ar fi continuarea studiilor de către unul din soți la o instituție de învățământ care se află în altă localitate – soții se pot învoi ca, temporar, să locuiască separat.

În timpul căsătoriei pot apărea neînțelegeri între soți, de natură să determine pe unul dintre ei să părăsească domiciliul conjugal. Alteori, comportamentul abuziv și violent al unuia dintre pune în pericol sănătatea, integritatea corporală sau chiar viața celuilalt soț sau/și acopiilor minori. Trebuie de stabilit, întâi de toate că soțul care „pleacă” din locuința comună – indiferent că a părăsit domiciliul conjugal din proprie inițiativă sau constrâns da natura și formele de manifestare a conflictelor familiale, ori a fost izgonit de către celălalt soț – nu pierde dreptul de a reveni la domiciliul conjugal [14, p. 201-202].

Conform clasificării scriitorului rus Zagorovskii A.I, soții au următoarele drepturi și obligații reciproce:

Dreptul și obligația reciprocă a soților de a-și îndeplini obligația conjugală (debitum conjugale). De aceasta are nevoie căsătoria în primul rând ca o uniune conjugală. La popoarele care puneau elementul fizic al căsătoriri pe primul plan, această obligație nu doar că era accentuată ci și bine determinată.

A doua obligație este fidelitatea reciprocă, apărută nu doar prin unuiunea fizică ci și morală a soților. Când vine vorba de soț și soție această obligație are sensuri diferite în dependență de diferitele legislații și este înțeleasă diferit.

Obligația de ajutor reciproc, suport material și moral. Îndatorirea de întreținere a soției și copiilor cade pe umerii soțului el fiind principalul lucrător în familie, însă legislația consideră oportună atragerea femeii la îndeplinirea acestei obligații, în cazurile când soțul din motive întemeiate, de exemplu, când este bolnav sau sărac și nu-și poate întreține soția; în acest caz soția trebuie să-i asigure soțului o sursă de existență [după 24, p. 149]. Prin sintagma sărac se are în vedere că nu are avere, este lipsit de bunurile materiale necesare vieții [29, p. 951]. Legislația rusească vorbește doar despre obligația soțului de a-și întreține soția; dar nu spune nimic despre obligația soției de a-i sări în ajutor soțului când acesta are nevoie, ceea ce nu prea se leagă cu obligația de suport moral reciproc stabilită de lege. Existența unei legături strânse între soți a determinat legea procesuală să creeze anumite condiții pentru a nu pune soții în diferite situații în care ar apărea lupta dintre sentimentul de atașare și sentimentul datoriei [24, p. 149]. Astfel Codul de procedură penală la articolul 21 prevede: art.21, alin (2) „Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă declarații demascatoare împotriva sa ori a rudelor apropiate, a soțului, soției, logodnicului, logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea declarații și nu poate fi trasă la răspundere pentru aceasta” [6, p. 10]. După cum se observă legiuitorul încearcă să nu pună soții într-o situație dificilă și nu impune reguli prea stricte atunci când vine vorba de sentimetele lor.

Obligația de coabitare a soților. Această obligație aparține existenței căsătoriei și de aceea este cerută de toate legislațiile. Dreptul antic înțelegea această obligație într-un sens mai sever. Chiar și în cazul în care unul dintre soți era privat de libertate: soția era dată în sclavie împreună cu soțul și vândută pentru datoriile lui sau pentru infracțiunile comise de acesta. În perioada antică nu întâlnim mențiuni despre traiul separat al soților; probabil, din cauza că, atunci liberatatea legală a divorțurilor era mai mare, iar în mod ilegal căsătoriile de desfăceau atât de des încât nu era necesar a legaliza viața separată a soților. Separarea soților se practica doar în două cazuri: în primul rând, ca o măsură procesuală, ca o metodă de a-i despărți pe soți până la pornirea procesului, atât pe cei legalitatea căsătoriei cărora era verificată în proces, cât și cei care au pornit procesul de divorț în legătură cu comportamentul violent al unuia dintre ei față de celălalt. În al doilea rând, despărțirea are loc în legătură cu lipsa acodrului de a mai trăi împreună și îndeosebi în cazurile când soțul are un comportament dur și crud față de soție. Judecătoria accepta cererea părților de a desface căsătoria însă nu înainte de a încerca toate căile de împăcare [24, p. 150].

Familia reprezintă o celulă a societății formată prin căsătorie sau rudenie. Între membrii familiei există o comunitate de interese morale și materiale. Obligația de a-și acorda sprijin moral și material este rezultatul relațiilor de afecțiune, prietenie, stimă dintre membrii familiei [11, p. 26]. Codul familiei la art.18 prevede că : „soții își datorează reciproc sprijin moral și fidelitate conjugală” [3, art.18].

e) Prinicpiul fidelității conjugale. Acest principiu este menționat în Codul familiei art.2 alin.(3). Conform acestui principiu soții sunt datori, după încheierea căsătoriei să întrețină împreună relații sexuale și în acelați timp să nu întrețină astfel de relații în afara căsătoriei, adică să fie fideli unul față de celălalt [17, p. 41]. Această îndatorire, este fără îndoială una primordială de ordin personal subînțeleasă de legiuitor și considerată ca atare de soți (la nivel de principiu cel puțin), implicându – înainte de toate – datoria soților de a nu întreține relații sexuale în afara căsătoriei. [14, p. 205]. Obligația de fidelitate incubă două aspecte: unu pozitiv – îndeplinirea de către fiecare dintre soți a îndatoririlor conjugale, altul negativ, de a nu întreține relații sexuale în afara căsătoriei [18, p. 95]. Obligația de fidelitate presupune nu nuami interdicția soților de a avea relații sexuale cu alte persoane, ci și încrederea și loialitatea pe care aceștia trebuie să le aibă la baza tuturor raporturilor dintre ei.

Încălcarea acestei obligații constituie infracțiunea de adulter. În dreptul francez, încălcarea acestei obligații constituie nu numai motiv de divorț, ci și o cauză obligatorie de pedeapsă a soțului vinovat care este impus să achite despăguniri pentru prejudiciul moral cauzat celuilalt soț, acțiunea în despăgubiri putând fi pornită și împotriva complicelui (amantului) soțului, care a cunoscut de existența căsătoriei [25, p. 172].

f) Principiul priorității educației copilului în familie. Familia este cea mai importantă unitate a influenței sociale asupra formării personalității copilului: anume în familie crescând, copilul își formează primele deprinderi de muncă; însușește valorile și normele de comportament recunoscute de toată societatea; învață limba și normele de gândire care îi dau posibilitatea de a se familiariza cu valorile general-umane ale culturii; anume aici el începe să-și formeze o anumită înțelegere a fenomenului obștesc care este viața, în familie începe procesul de educare, socialiare a omului.

Unul dintre efectele primordiale ale căsătoriei este acela privind dreptul și obligația părinților de a avea grijă la cel mai înalt nivel de educația propriilor copii. Educația este evoluția progresivă și armonioasă a facultăților, prin care copiii se transformă treptat și metodic în oameni desăvârșiți [10, p. 70].

Părinții pentru că au dat viață copiilor, au în primul rând obligația de a-i educa și de aceea se consideră primii și cei mai importanți educatori. Această funcție educativă este atât de importantă, încât, acolo unde se simte lipsa ei, cu greu poate acoperi acel gol. În al doilea rând, educarea copiilor este un drept primar al fiecărui părinte, deoarece societatea familială este, din punct de vedere natural și istoric apărută după înainte de societatea statală [27, p. 145].

Importanța familiei este subliniată și în preambulul Convenției cu privire la drepturile copilului, unde aceasta este văzută ca: „…uninea fundamentală a societății și mediul natural pentru creșterea și bunăstarea tuturor membrilor săi, în mod deosebit a copiilor, care trebuie să beneficieze de protecția și asistența de care au nevoie pentru ca ei să-și poată juca pe deplin rolul lor în societate”. Mai mult decât atât copilul trebuie să crească într-un mediu familial, fiind înconjurat de o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere. Famlia este mediul ideal pentru primii pași în exercitarea drepturilor copilului. Anume de la mediul familial încep primele drepturi civile ale copilului. Anume drepturilor omului și respectării acestora, precum și a valorilor umanității, a identității și tradiției culturale proprii sau ale altor popoare și civilizații. În acest sens trebuie de stabilit un echilibru între autoritatea părinților și drepturile și libertățile copilului.

Dacă dezvoltarea fizică, psihologică sau intelectuală copilului este diminuată de neglijența părinților, în acest caz se consideră că părinții nu și-au îndeplinit responsabilitățile în modul corespunzător. În acest caz statul este obligat să intervină pentru a oferi ajutorul necesar pentru a-i asigura copilului toate cele necesare pentru o educație și dezvoltare normală. Statului îi revine și îndatorirea de a-i îndruma și de a-i învăța pe părinți care sunt responsabilitățile lor în raport cu copiii [10, p. 70-71].

g) Principiul manifestare a grijii pentru întreținerea, educația și apărarea drepturilor și intereselor membrilor minori și ale celor inapți de muncă ai familiei. Acest principiu reise din câteva din principiile menționate mai sus, dar mai cu seamă se regăsește în principiul sprijinului moral și material. Titlul IV din Codul familiei cuprinde în mare parte acest principiu deoarece sunt menționate obligațiile unor membri ai familiei față de alții, adică tot ce ține de grijă, educație, apărarea drepturilor și intereselor etc.

h) Principiul soluționării, pe cale amiabilă, a tuturor problemelor vieții familiale. Acest principiu reiese din principiul egalității în drepturi a soților. El are o sferă de acțiune ce se întinde aupra tuturor domeniilor vieții familiale, despre care ne vorbește art. 16 alin.(1), art. 21 alin.(1) și art. 62 alin.(1) din Codul familiei (alegerea locului de trai, cheltuielile căsniciei, posesia, folosința și dispunerea de bunurile comune, încheierea contractului matrimonial care determină regimul bunurilor, încheierea contractului privind plata pensiei de întreținere, acordul privind domiciliul copilului în cazul când părinții locuiesc separat, formele de educație a copiilor, alegerea instituției de învățământ pentru copii etc.) [11, p.27].

i) Principiul inamisibilității amestecului deliberat în relațiile de familie. Acest principiu presupune că nimeni din afara familiei nu are dreptul de a interveni în treburile interne ale familiei cu excepția cazurilor când sunt încălcate normele imperative ale legii.

j) Principiul liberului acces la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor și intereselor legitime ale membrilor familiei. Acest principiu se regăsește în art. 20 alin.(1) al Constituției care ne spune: “ Orice perosoană are dreptul la satisfacție efectivă din parte instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime”. [1, art.20]. Întâlnim acest principiu și în Codul de procedură civilă la art.5: alin(1) ” Orice persoană interesată este în drept să se adreseze în instanță judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-și apăra drepturile încălcate sau contestate, libertățile și interesele legitime”; alin.(2) „Nici unei perosane nu i se poate refuza apărarea judiciară din motiv de inexistență a legislației, de imperfecțiune, coliziune sau obscuritate a legislației în vigoare” [4, art.5].

Aceste principii se bucură de susținerea statului deaorece sunt prevăzute în articolele 48, 49 și 50 din Cosntituția Republicii Molodva.

3. ASPECTE PRACTICE PRIVIND SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR ÎN CAZUL NERESPECTĂRII PRINCIPILUI SPRIJINULUI RECIPROC MORAL ȘI MATERIAL

3.1 Speță

În fapt, Alexandru s-a adresat la data de 13 noiembrie 2014 cu cerere de chemare în judecată către Tatiana privind desfacerea căsătoriei, stabilirea domiciliului copilului minor și perceperea pensiei alimentare pentru întreținerea copilului minor.

În drept, își întemeiază cererea în baza articolelor 37, 63 ,74, 75 din Codul Familiei al RM și art.5, 166, 167 din Codul de Procedură Civilă al RM.

Relațiile dintre soți s-au deteriorat pe parcursul anilor de căsătorie din diverse motive, însă principalul motiv fiinde nelijarea fiicei Irina de către mama Tatiana. Ea nu avea grijă de copil.

Exminând în ședința de judecată publică cauza civilă la cererea de chemare în judecată înaintată de Alexandru către Tatiana, intervenient accesoriu fiind Direcția pentru Protecția Drepturilor Copilului sectorul Centru, mun. Chișinău privind desfacerea căsătoriei, stabilirea domiciliului copilului minor și percperea pensiei alimentare pentru întreținerea copilului minor.

Soluționarea speței

Alexandru s-a adresat în judecată cu cererea de a desface căsătoria cu Tatiana, pentru stabilirea domiciliului copiilor minori și perceperea pensiei alimentare.

În cadrul examinării cauzei, în ședința de judecată, reclamantul Alexandru, a solicitat desfacerea căsătoriei, relațiile cu pârâta fiind tensionate, dânsa nu are grijă de copii, el având grijă de copii în permanență singur și din acest motiv solicită ca copii să fie stabiliți cu el, tatăl, de la pârâtă să fie percepută pensie alimentară.

În ședința de judecată pârâta Tatiana, a solicitat acordarea unui termen de împăcare motivând că dorește să păstreze familia.

Audiind pârâta Tatiana, instanța le-a acordat soților un termen de împăcare de 6 luni, oferindu-le astfel posibilitatea de a întreprinde toate măsurile pentru păstrarea familiei.

În baza celor expuse, în conformitate cu art.37 Codul Familiei RM, instnața de judecată a dispus a acorda soților Alexandru și Tatiana termen de împăcare.

După expirarea termenului de împăcare relația dintre părți nu s-a îmbunătățit și de aceea în conformitate cu art.37, 63, 74-75 Codul Familiei al RM instanța de judecată a decis:

A desface căsătoria înregistrată la data de 03 noiembrie 2001 sub nr.354 la Oficiul Stării Civile sect. Centru, mun. Chișinău între Alexandru și Tatiana.

La eliberarea adeverinței de desfacere a căsătoriei a încasa taxa de stat în beneficiul statului de la Alexandru în sumă de 100 (una sută) lei RM și de la Tatiana în sumă de 100(una sută) lei RM.

A determina domiciliul, întreținerea și educația copilului minor, fiica Irina, data și anul nașterii 08 septembrie 2000 cu tatăl – Alexandru, data și anul nașterii 20.02.1970.

A percepe de la Tatiana, data și anul nașterii 15.04.1971, originară și domiciliată, mun. Chișinău, str. Arborilor 10, ap.50, în beneficul lui Alexandru pensie alimentară pentru întreținerea fiicei – Irina, data și anul nașterii 08 septembrie 2000, în mărime de o pătrime din toate felurile de câștig, lunar, până la atingerea majoratului fiicei, începând cu data depunerii cererii în judecată.

Conform articolului 37 instnața judecătorească va desface căstoria: (1) Dacă soții au copii minori comuni, cu excepția cazurilor prevăzute la art.36 alin(2), sau în lipsa acordului la divorț al unuia dintre soți, desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească; (2) Desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească și în cazurile când există acordul la divorț al ambilor soți, însă unul dintre ei refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluționarea problemei; (3) Instnața judecătorească va desface căsătoria dacă va constata că conviețuirea soților și păstrarea familiei în continuare sânt imposibile; (4) Dacă, în procesul examinării cererii de desfacere a căsătoriei, unul dintre soți nu-și dă acordul la divorț, instanța judecătorească va amâna examinarea cauzei, stabilind un termen de împăcare de la o lună la 6 luni, cu excepția cauzelor de divorț pornite pe motivul violenței în familie confirmate prin probe.

Din interpretarea articolului 38 alineatul (1) și (3) din Codul Familiei al României, potrvit cărora “Instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”, respectiv, “Orocare dintre soți poate cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei”, deducem următoarele condiții cumulative ale acestui tip de divorț:

existența unor motive temeinice;

motivele temeinice să fi vătămat grav relațiile dintre soți;

continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă;

După cum se vede instnața de judecată a desfăcut căsătoria dintre Alexandru și Tatiana în baza articolului 37 din Codul Familiei, aplicând corect normele Codului Familiei și dacă e să comparăm Legislația României cu Legislația Republicii Moldova putem spune că articolul 38 conține prevederi care ar putea fi aplicate în cazul celor doi soți. Această paralelă nu este tocmai exactă, însă implică multe trăsături comune cu excepția a ceea ce ține de starea sănătății.

În examinarea divorțului dintre părți instanța s-a călăuzit și a aplicat alin.(1), alin.(3) și alin.(4).

Alineatul (1) se aplică deoarece soții au copil minor comun și cât de mult nu și-ar dori ar fi fost imposibil desfacerea căsătoriei pe cale extrajudiciară. Alineatul (4) s-a aplicat deoarece soția Tatiana a solicitat acordarea unui termen de împăcare pe care instnța l-a oferit soților și în fine aplicabilitatea alineatului (3) constă în aceea că instnața a constatat imposibilă conviețuirea soților și păstrarea familiei.

Pârâta Tatiana a prin comportamentul său în viața de familie a încălcat două principii care stau la baza familiei. Acestea sunt: 1. Principiul sprijinului reciproc moral și material; 2. Manifestare a grijii pentru întreținerea, educația și apărarea drepturilor și intereselor membrilor minori și ale celor inapți de muncă ai familiei.

Între membrii familiei există o comunitate de interese morale și materiale. Obligația de a-și acorda sprijin moral și material este rezultatul relațiilor de afecțiune, prietenie, stimă dintre membrii familiei. Mai multe dispoziții ale Codului Familiei sânt pătrunse de sprijinul moral și material pe care trebuie să și-l acorde membrii familiei, bunăoară, art. 18 alin.(2) Codul Familiei care prevede că soții își datorează reciproc sprijin moral, iar art. 80 alin.(1) prevede că copiii sânt obligați să-ți îngrijească și să-și întrețină părinții. Soții contribuie la cheltuielile căsniciei în raport cu mijloacele fiecăruia, se folosesc și dispun de comun acord de bunurile care le aparțin cu drept de proprietate în devălmășie. Tot astfel Codul Familiei reglementează pe larg obligația de întreținere între anumiți membri ai familiei. Obligația de întreținere dintre membrii familiei, fiind una legală, formează cea mai vastă instituție a dreptului familiei. Prevederile legii sunt permisiv-imperative, ceea ce înseamnă că membrii familiei între care există obligația respectivă pot încheia un contract privind plata pensiei de întreținere în care să fie reglementată mărimea, condițiile și modul de plată a întreținerii, iar în lipsa înțelegerii dintre ei se vor aplica prevederile imperative ale legii.

Din prevederile Codului Familiei al Republicii Moldova rezultă următoarea clasificare a obligației de întreținere:

Obligația de întreținere dintre părinți și copii;

Obligația de întreținere dintre soți și foști soți;

Obligația de întreținere dintre alți membri ai familiei.

Clasificarea legislatorului este simplu structurată, dar cu un conținut complex, având la bază raporturi juridice familiale și anume: raporturile de rudenie dintre părinți și copii, raporturile de căsătorie și raporturile dintre alte rude sau afini.

În speța noastră ne interesează doar obligația de întreținere dintre părinți și copii. Obligația de întreținere dintre părinți și copii este obligația reglementată de Codul Familiei în art. 74 alin. (1), conform căruia părinții sunt obligați să-și întrețină copiii minori și copiii majori inapți de muncă, aceștia necesitând sprijin material.

Obligația de întreținere revine ambilor părinți, indiferent dacă copiii lor sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. În cazul din speța analizată copilul este din căsătorie și obligația de întreținere și-o onorează doar tatăl Alexandru fapt confirmat de Direcția pentru Protecția Drepturilor Copilului sect. Centru.

Fără o oarecare deosebire, dacă este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, orice copil minor are dreptul la o întreținere. Copilul adoptat are dreptul la întreținere numai de la adoptator, deoarece prin adopție încetează filiația firească, iar drepturile și îndatoririle părintești trec asupra adoptatorului. La încetarea adopției, fostul adoptat minor poate cere întreținere de la părintele firesc, căci acesta redobândește automat, după încetarea adopției, drepturile și îndatoririle față de părinții firești. Întreținerea se datorează la data depunerii cererii de chemare în judecată, indiferent dacă se cere stabilirea sau majorarea întreținerii, cu excepția situației în care nepromovarea întreținerii, cu excepția situației în care nepromovarea cererii este imputabilă debitorului, când întreținerea se datorează și pentru trecut.

Întreținerea se datorează de la data depunerii cererii în instanța de judecată, deoarece se consideră că anterior depunerii cererii creditorul întreținerii nu ar fi avut nevoie de o asemenea întreținere, adică se presupune că pârâta Tatiana ar fi avut grijă de fiica Irina până la proba contrarie. Însă, dacă instanței de judecată i se prezintă probe pertinente care să-i dovedească faptul că ar putea fi cerută întreținerea înainte de data în care a fost depusă cererea, atunci instanța poate stabili ca debitorul obligației date să fie obligat să achite careva sume cheltuite în scopul întreținerii beneficiarului creanței date.

În cazul divorțurilor, instanța de judecată care judecă divorțul se va pronunța din oficiu și asupra întreținerii copiilor minori, chiar dacă acest fapt nu a fost solicitat. În astfel de cazuri, întreținerea se va stabili de la data pronunțării hotărârii de divorț. În cazul lui Alexandru și Tatiana acest lucru nu a fost necesar ca instnața să se pronunțe din oficiu asupra întreținerii copilului deaorece Alexandru a solicitat acest lucru de le pârâta Tatiana în folosul fiicei minor Irina. De asemenea, în cazul în care copilul minor a fost încredințat unuia dintre părinți, altuia decât cel care se afla în fapt, întreținerea se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, deoarece numai la această dată măsura încredințării copilului poate fi executată.

Referitor la ceea ce ține de plata pensiei de întreținere Codul familiei prevede la art.75 că se datorează din venituri o plată de o pătrime pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate din venituri pentru trei sau mai mulți copii. Deci putem afirma cu siguranță că instnața a stabilit corect cuantumul întreținerii datorate de către Tatiana, adică o pătrime deoarece au doar un copil. Conform alin.(2) al aceluiași articol, cuantumul cotelor stabilite la alin.(1) poate fi micșorat sau majorat de instanța judecătorească, ținându-se cont de starea materială și familială a părinților, de alte circumstanțe importante. Instnaț judecătorească nu a majorat și nici nu a micșorat cunatumul plății deoarece era imposibil reieșind din venitul pârâtei care nu-i permitea acest lucru. La stabilirea întreținerii se ia în considerație doar venitul net cu caracter de continuitate, nu și veniturile ocazionale.

Principiul de manifestare a grijii pentru întreținerea, educația și apărarea drepturilor și intereselor membrilor minori și ale celor inapți de muncă ai familiei.

Titlul patru din Codul Familiei prevede expres că membrii majori ai familiei sânt obligați să întrețină copiii minori și membrii inapți ai familiei.

În speța prezentată doar tatăl avea grijă de fiică, mama nu-și aducea aportul la ecuația fiicei.

În concluzie putem spune că instanța de judecată a pronunțat o hotârâre corectă în acest caz, deoarece a judecat ținând conte de toate prevederile legale, de probele prezentate, a ascultat părțile și nu în ultimul rând a pronunțat o hotărâre care să fie în folosul copilului minor. Instanța chiar și a încercat să salveze căsătoria prin acordarea termenului maxim pentru împăcarea părților deaorece putea să acorde și un termen mai mic cum ar fi o lună însă a acordat termenul maxim de 6 luni, ceea ce demonstrează că instanța a pătruns în esența confilctului.

Cazul 2

Judecătoria Centru examinând cauza civilă la acțiunea Elenei către Iurie privind desfacerea căsătoriei, încasarea pensiei alimentare pentru întreținerea copilului, stabilirea domiciliului copilului minor și împărțirea în devălmășie.

Reclamanta Elena s-a adresat în instanța de judecată către pârâtul Iurie solicitând instanței de judecată desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâtul Iurie la 27.10.2007 la OSC Botanica, mun. Chișinău, trecută în registrul actelor de stare civilă sub nr. 3421, încasarea de la pârât în beneficiul reclamantei a pensiei de întreținere a copilului minor Constantin, născut la 22.12.2007, în mărime de ¼ din toate veniturile pârâtului, stabilirea domiciliului copilului minor Constantin, născut la 22.12.2007, cu mama Elena, împărțirea averii agonisite, cu atribuirea reclamantei a setului de mobilă „Dormitor” compus din pat și două fotolii, la prețul de 3000 lei, a DVD „LG” la prețul de 500 lei, a frigiderului de model „LG” la prețul de 4000 lei, iar pârâtului atribindu-i setul de mobilă „Antreu” la prețul de 3000 lei, microundă „LG” la prețul de 500 lei, ușile instalate în apartament în număr de 5 bucăți la prețul de 6000 lei și împărțirea automobilului de model „Audi A4” , anul fabricării 2003, cu n/î CSP 458, atribuindu-i pârâtului automobilul în natură, iar reclamantei atrubuindu-i ½ cotă-parte din costul automobilului.

Totodată, reclamanta Elena a solicitat în scopul asigurării acțiunii aplicarea sechestrului pe automobilul de model „Audi A4” , anul fabricării 2003, cu n/î CSP 458 și pe bunurile nominalizate,invocând drept temei faptul că toate bunurile ce aparțin reclamantei și pârâtului ca avere în devălmășie se află la pârât ca ultimul să nu le poată înstrăina până la pronunțarea hotărârii.

Astfel, examinând cererea de chemare în judecată și materialele anexate la aceasta, instanța a considerat oportun a aplica măsura de asigurare a acțiunii solicitate.

Conform art.174 CPC „la cererea participanților la proces, judecătorul sau instanța poate lua măsuri de asigurare a acțiunii. Asigurarea se admite în orice fază a procesului până la etapa în care hotărârea judecătorească devine definitivă, în cazul în care neaplicarea măsurilor de asigurare a acțiunii ar face imposibilă executarea hotărârii judecătorești” [4, art.174].

Ținând cont de faptul că neaplicarea măsurilor de asigurare a acțiunii ar putea face imposibilă executarea hotărârii judecătorești, instanța a considerat oportun de adminte capătul de cerere privind a sigurarea a cțiunii și aplicarea sechestrului pe bunurile ce fac parte din proprietatea în devălmășie a Elenei și a lui Iurie.

Reieșind din cele expuse, conform prevederilor art. 174, 175, 176, 178, 181 CPC RM, instanța de judecată a admis cererea de asigurare a acțiunii și de a aplica sechestru pe bunurile ce fac parte din averea comună în devălmășie a lui Iurie și a Elenei.

Este necesar de menționat că ambii părinți participă la educarea și întreținerea copilului. Pârâtul a menționat în referință că argumentele invocate de reclamantă sunt total nefondate, neîntemeiate și eronate.

Toate problemele vieții familiale se soluționează de către soți în comun, iar relațiile dintre soți sunt bazate pe stimă și ajutor reciproc, pe obligații comune de întreținere a familiei, de îngrijire și educație a familiei.

De asemenea pârâtul a menționat că copilul minor Constantin de la vârsta de 2 ani s-a aflat în îngrijirea mamei pârâtului, care de asemenea a participat la educarea copilului, acordând ajutorul și asistența necesară.

Referitor la cele expuse Art. 16 a Legii privind drepturile copilului: “fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-și cunoască părinții, să beneficieze de grija lor, să coabiteze cu aceștia, cu excepția cazurilor în care despărțirea de un părinte sau de ambii părinți este necesară în interesul copilului” [7, art. 16].

Ambii părinți, în egală măsură, sau persoanele subrogatorii legale poartă răspunderea principală pentru dezvoltarea fizică, intelectuală, spirituală și socială a copilului, ținând cont în primul rând de interesele acestuia.

La solicitarea pârâtului instanța a acordat termen de împăcare pe o perioadă de 6 luni, în scopul evitării cauzelor și condițiilor de educare a copilului într-o familiei incompletă.

Hotărârea instanței pe marginea acestui caz a fost de a înceta procesul la cțiunea Elenei către Iurie privind desfacerea căsătoriei, încasarea pensiei pentru încasarea pensiei pentru întreținerea copilului minor, stabilirea domiciliului copilului minor și împărțirea averii în devălmășie pe capătul de cerere privind partejerea averii în devălmășie în legătură cu renunțul la acest capăt de cerere.

De asemenea instanța a hotărât a desface căsătoria încheiată între Elena și Iurie, stabilind domiciliul copilului minor Constantin cu mama sa Elena și încasând de la Iurie în beneficiul Elenai pesnie pentru întreținerea copilului minor Constantin în mărime de ¼ lunar din salariu și/sau toate veniturile primului până la atingerea de către minor a vârstei majoratului.

ÎNCHEIERE

Fiecare etapă de dezvoltare a legislației familiale moldovenești prezintă interes. Fiecare din ele, în primul rând, reflectă experiența acumulată pe parcursul secolelor a reglementărilor relațiilor de familie, în al doilea rând servește drept un exemplu elocvent în ceea ce privește direcția în care se schimbă acțiunea normelor asupra familiei și membrilor acesteia.

În această lucrare s-a studiat caracterul și problematica vastă a familiei, căsătoriei, divorțului din punct de vedere juridic și unele aspecte sociale, psihologice și istorice.

În lucrare a fost realizată o prezentare a familiei în general, a efectelor ei pentru societate, a căsătoriei și divorțului.

Au fost prezentate și exemplificate cauzele care pot impune un membru al familiei să-și onoreze obligațiile față de alt membru al familiei, să respecte principiile impuse de legislația familială în vigoare.

Este cunoscut că familia stă la baza valorilor principale ale umanității, pentru că familia este nucleul în care se realizează o amplă cunoaștere între generații diferite, dar și prima societate a vieții unui individ, cadrul în care își regăsește și își dezvoltă rolul său juridic, social și economic. Familia este societatea umană la scară redusă.

O atenție deosebită a fost acordată principiilor dreptului familiei și obligațiilor la care sunt supuși membrii familiei, cauzele și motivele care duc la apariția acestor raporturi, prezentând în lumina dreptului național, suportul reciproc moral și material, ca două fețe ale aceleiași monezi.

De asemenea se analizează legislația internă în interdependență cu actele internaționale în materie, la care Republica Moldova este parte. Elementele de legislație comparată permit totodată evaluarea nivelului de reglementare a progresului înregistrat de dreptul moldovenesc. În acest scop normele juridice au fost interpretate dintr-o perspectivă nouă, care să ofere soluții care să se adapteze la noile realități sociale din dreptul familiei.

Relațiile de familie se nasc din fapte juridice specifice, enumerate de lege și nu din acordurile subiecților dreptului familiei. Un lucru deosebit de important în dreptul familial modern este faptul că legiuitoril a găsit de cuviință să se implice mai puțin în viața privată sau intimă a sferei relaționale a oamenilor. Unica excepție este amestecul din partea statului cu scopul de a-i îngrădi pe unii membri ai familii de abuzurile altora și de a oferi spriji atunci când este necesar.

Este de menționat faptul că actualul Cod al familiei este destul de adaptat la nevoile moderne ale subiecților dreptului familiei.

Analiza relațiilor reglementate de dreptul familial, ne permite că tragem concluzia că diferențe între dreptul familiei și dreptul civil practic nu sunt deosebiri ceea ce și este normal deoarece dreptul familiei s-a desprins din dreptul civil.

Înainte de a fi diferiți ca rasă, limbă, statut social, cultură și alte criterii, suntem diferiți cu toții după sexul pe care îl posedăm. De la natură, unii suntem bărbați, alții femei, sau invers. Prima diferență vreodată stabilită a fost cea stabilită între bărbat și femeie. Prin contemplarea acestor diferențieri li s-a dat posibilitatea de a continua viața dând naștere la moștenitori. Religia și filosofia tot au legătură cu Dreptul familiei.

Finalitatea urmărită de Codul familiei prin edictarea condițiilor de formă privind încheierea căsatoriei este aceea de a asigura încheierea unei căsătorii potrivit cerințelor legale, în scopul întemeierii unei familii trainice, sănătoase, atât din punct de vedere fizic cât și moral (fiind mijloc pentru a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie), de a asigura forma recunoașterii publice a căsătoriei și mijlocul de dovadă a căsătoriei. Condițiile de formă ale căsătoriei se împart în formalități premergătoare sau anterioare încheierii căsătoriei și formalități privind însăși încheierea căsătoriei. Prima formalitate anterioară încheierii căsătoriei este declarația la căsătorie, prin care viitorii soți își manifestă voința în vederea încheierii căsătoriei.

În sistemul nostru de drept ca și în majoritatea sistemelor de drept dezvoltate sunt implementate instrumente prin care cetățenii sunt antrenați în opera de respectare a legalității, în care și statul este preocupat pentru întărirea familiei și respectul unanim al regulilor referitoare la aceasta pentru formarea unei mentalități sănătoase despre căsătorie și familie.

Alegerea locului înregistrării căsătoriei aparține viitorilor soți în dependență de domiciliile acestora.

În cazuri excepționale, căsătoria se poate încheia și în afara sediului serviciului de stare civilă cu respectarea, bineînțeles, a tuturor celorlalte dispoziții legale privind încheierea căsătoriei.

 În ceea ce privește competența ofiterului de stare civilă, deosebim mai multe aspecte:

a) Competența materială (rationae materiae) – această competență este determinată de calitatea pe care o are cel ce instrumentează și de atribuțiile ce i-au fost delegate. Căsătoria se încheie în fața delegatului de stare civilă. Numai o asemenea căsătorie se bucură de protecția legii.

  b) Competența personală (rationae personae). Această competență este determinată de domiciliul sau reședința viitorilor soți.

 Nerespectarea dispozițiilor legale privind competența personală a delegatului de stare

civilă nu este sancționată de nulitatea căsătoriei încheiată în aceste condiții.

c) Competența teritorială (rationae loci). Această competență este determinată de limitele teritoriului, comunei, orașului,municipiului sau sectorului de municipiu unde se află primăria în cadrul căreia funcționează delegatul de stare civilă. Căsătoria are un caracter solemn și public.

Atât solemnitatea cât și publicitatea încheierii căsătoriei sunt condiții de formă menite să asigure încheierea unei căsătorii trainice și sănătoase.

În concluzie toate condițiile de formă, edictate de lege, atât formalitățile premergătoare încheierii căsătoriei cât și formalitățile privind însăși încheierea căsătoriei, sunt prevăzute în următoarele scopuri:

– ca mijloc pentru a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la

căsătorie;

– ca formă a recunoașterii publice a căsătoriei;

– pentru a asigura mijlocul de probă, de dovadă a căsătoriei.

Concluzia este că subiectul analizat va fi mereu susceptibul unor noi discuții, abordări și cercetări și fiecare își poate aduce aportul prin noi idei întru dezvoltarea tematicii date.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.  82-86 din 22 iunie 2002. http://lex.justice.md/md/325085/

Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225 din 30 mai 2015. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 111-115 din 12 iunie 2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286229

Codul Familiei al Republicii Moldova nr. 1316 din 26 octombrie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 47-48 din 26 aprilie 2001. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286119

Legea nr. 1453 Cu privire la notariat din 8 noiembrie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 154-157 din 21 noiembrie 2002. http://lex.justice.md/md/311593/

Legea nr.319 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor din 10 iunie 1944. În: Monitorul Oficial al României nr. 133 din 10 iunie 1944.

Noul Cod Civil al României nr. 287/2009 din 17.07.2009. În Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 505 din 15 iulie 2011.

http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_civil_republicat_2011_noul_cod_civil.php

Monografii, articole de specialitate

Albu I. Dreptul familiei. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1975. 377 p.

Anca P., Filipescu I.,Calmuschi O. Încheierea căsătoriei și efectele ei. București: Editura Academiei, 1981. 211 p.

Buruiană M.,Efrim O.,Eșanu N. Codul Civil al Republicii Moldova: Comentariu. Chișinău: Arc, 2005-2006. 815 p.

Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. București: All Beck, 2001. 359 p.

Cebotari V. Dreptul familiei. Chișinău: Universitatea de Stat din Moldova, 2004. 335p.

Chirică Dan. Drept civil. Succesiuni și testamente. București: Editura Rosetti , 2003. 565 p.

Ciucă V. Procedura partajului succesoral. Iași: Polirom, 1997. 216 p.

Corhan A. Dreptul familiei – Teorie și practică. București: Lumina Lex, 2001. 551 p.

Crișu Constantin. Ghidul juristului, ediția a VII-a. Revăzută, adăugită și completată cu modificările la zi. Argeș: Editura Iuris Argessis, 2004. 800 p.

Deak F. Tratat de drept succesoral. București: Editura Actami, 1999. 607 p.

Dogaru I. Drept civil. Ideea curgerii timpului și consecințele ei judice. București: All Beck, 2002. 1120 p.

Dogaru I. Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice. București: All Beck, 2002. 876 p.

Filipescu I., Filipescu A. Tratat de dreptul familiei. București: All Beck, 2001. 594 p.

Florescu D. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. București: Editura Universității Independente „Titu Maiorescu”, 2002. 708 p.

Florescu D. Drept civil. Succesiunile. București: Editura Universității Titu Maiorescu, 2001. 398 p.

Mărgineanu L., Mărgineanu G. Dreptul familiei. Chișinău: Tipografia „Elena – V.I.”, 2002. 417 p.

Pânzari V. Dreptul familiei. Note de curs. Chișinău: Editura Universitas, 2000. 160p.

Peptan R., Dijmărescu D.M. Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor în reglementarea Noului Cod Civil. Abordare Comparativă. În: Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, nr. 4, 2013, p. 84-85 http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2013-04/8_Rodica%20Peptan,%20Diana%20Dijmarescu.pdf

Rizeanu D., Protopopescu D. Raporturile patrimoniale dintre soți în lumina Codului Familiei. București: Editura Științifică, 1959. 192 p.

Turculeanu I. Drept Civil: Contracte speciale; Succesiuni; Curs. Craiova: Themis, 2000. 380 p.

Culegeri de documente, practica judiciară

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova Cu privire la aplicarea unor dispoziții ale Codului civil și ale altor acte normative referitoare la dreptul de proprietate privată asupra imobilelor, inclusiv asupra construcțiilor anexe nr.2 din 27 martie 2006. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, nr.12, 2006, pag.14. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=63

Site internet

About the family code California [online] http://codes.lp.findlaw.com/cacode/FAM/1/d7/2/s2550 (citat la 17.05.2015).

Credit card news [online] http://www.creditcards.com/credit-card-news/credit-card-debt-death-1282.php (citat la 17.05.2015).

Dicționar juridic [online] http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=430 (citat la 28.03.2015)

NiDirect government services [online] http://www.nidirect.gov.uk/what-happens-to-debts-when-someone-dies (citat la 17.05.2015).

Sharing credit cards accounts [online] http://www.bankrate.com/finance/credit-cards/sharing-credit-card-accounts-1.aspx (citat la 19. 05.2015).

Debts of a deceased person in Arizona [online] http://www.tomboumanlaw.com/debts-of-decedent.html (citat la 19. 05.2015).

Principiile generale ale dreptului familiei. [online] http://legeaz.net/dictionar-juridic/principiile-generale-ale-dreptului-familiei

Un bărbat și o femeie: 6 tipuri de dragoste. [online] http://www.e-psiho.ro/articole/un-barbat-si-o-femeie-6-tipuri-de-dragoste.