Procedura DE Solutionare A Conflictelor In Cazul Nerespectarii Principiului Liberului Acces LA Aparare, PE Cale Judecatoreasc
PROCEDURA DE SOLUȚIONARE A CONFLICTELOR ÎN CAZUL NERESPECTĂRII PRINCIPIULUI LIBERULUI ACCES LA APĂRARE, PE CALE JUDECĂTOREASCĂ A DREPTURILOR ȘI INTERESELOR LEGITIME ALE MEMBRILOR FAMILIEI
PLAN
INTRODUCERE.
CAPITOLUL I. Caracteristicile generale ale principiului liberului acces la apărare, pe cale judecătorească a drepturilor și intereselor legitime ale membrilor familiei
§ 1. Familia și relațiile familiale
§ 2. Principiile generale ale drepturilor familiei
§ 3. Conținutul principiului liberului acces la apărare, pe cale judecătorească a drepturilor și intereselor legitime ale membrilor familiei
CAPITOLUL II. Procedura de solutionare a conflictelor
§ 1. Conflictele și cauza apariției conflictelor
§ 2. Procedura de soluționare a conflictelor din punct de vedere teoriei și practice
CAPITOLUL III. Speță
Încheiere
Bibliografie
REPERE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII
Actualitatea și importanța problemei abordate. Relevanța temei de cercetare se datorează schimbărilor politice, economice și sociale care au loc în țara noastră. Constituția Republicii Moldova a consacrat separarea puterii de stat în trei ramuri independente și a proclamat că omul, drepturile și libertățile lui sunt valoarea supremă, iar statul este obligat să asigure protecția acestora. Din aceaste perspective legislative, executive și judecătorești acestea trebuie să fie la fel de deschise pentru cetățeni, așa cum își desfășoară activitatea, în primul rând, în interesul cetățenilor săi.
Formarea unei zone independente, suverane și egale a sistemului judiciar – reprezintă un salt calitativ, adică rezultatul unui stat de auto-reținere și un nivel ridicat de conștiință umană, care ia în considerație necesitatea de a proteja fiecare individ de tiranie și fărădelege. Justiția ca măsură Supremă, condiția existenței sale fiind oferirea accesului ușor la justiție pentru toți cetățenii, fără excepție.
Nevoia de acces la justiție este asociată cu reformele care au loc în Republica Moldova în ultimul deceniu. Formarea statului de drept și a societății civile este imposibilă fără o justiție eficientă și echitabilă. Printre multe probleme de organizare și funcționare a sistemului judiciar din Republica Moldova, principal problemă de astăzi este problema accesului la justiție, care include mai multe aspecte diferite. Capacitatea de a aplica în mod liber în instanța de judecată pentru protecția intereselor populației la orice încălcare ilegală privind drepturile și libertățile cetățenilor – cea mai importantă condiție a libertății. Nivelul de securitate pentru individ din partea sistemului judiciar determină gradul de umanitate, toleranță și conștiință de sine a societății.
Gradul de studiul științific al acestei teme. Formarea puterii judecătorești, transformând-o într-o putere reală și efectivă a atras atenția juriștilor care au dedicat acestui subiect vital o serie de studii teoretice. Totuși, acestor studii pot fi atribuite numai fazele inițiale a studiului ca o problemă multidimensională. Găsirea publicațiilor științifice de specialitate direct legate de subiectul în cauză, este extrem de dificil. Cele mai multe dintre ele afectează doar anumite aspecte ale problemei de acces la justiție, lucrări științifice majore în domenii inexistente. Natura complexă a problemei de acces la justiție în domeniul procedurii penale implică nevoia de a apela la lucrările științifice, legate direct sau indirect de subiect.
Obiectivele studiului. Obiectivul principal al acestui studiu este pe scară largă, studiul complet a diferitelor aspecte ale problemei accesului la protecție jurisdicțională a drepturilor și intereselor membrilor de familie în domeniul justiției și factorii care influențează realizarea acestui drept, rațiunea pentru o interpretare largă a noțiunii de acces la justiție. Stabilirea acestui obiectiv a identificat necesitatea de a aborda următoarele obiective:
1) pe baza unei analize de drept procedural pentru a examina condițiile prealabile ale principiului de acces la protecție jurisdicțională și necesitatea pentru dezvoltarea sa ulterioară.
2) luarea în considerare a aspectelor teoretice de acces la protecție jurisdicțională și practicarea acesteia în instituții
3) alocarea principalelor domenii ale legislației pentru a asigura accesul liber al cetățenilor la protecție jurisdicțională
4) identificarea cercului, factorilor pozitivi și negativi care afectează punerea în aplicare a principiului de acces la protecție jurisdicțională
5) o propunere cu privire la măsurile de îmbunătățire a mecanismelor de a asigura accesul cetățenilor la justiție.
CAPITOLUL I. Caracteristicile generale ale principiului liberului acces la apărare, pe cale judecătorească a drepturilor și intereselor legitime ale membrilor familiei
§ 1. Familia și relațiile familiale
Familia este mediul în care venim pe lume, creștem, ne dezvoltăm, ne formăm ca personalitate și la rândul nostru ne formăm o altă familie. Este locul unde găsim înțelegere, liniște, căldură sufletească și soluții la problemele care ne frământă. În societate, noțiunea de ”familie” reprezintă un grup restrâns de oameni, legați prin sînge, rudenie . Această legătură presupune nu doar legare prin sînge ci și un înalt grad de afectivitate și iubire, înțelegere și sprijin, dar cîți oameni astăzi se pot include în această descriere?
În primul rând, familia este ceva ce nu poți alege, odată născut, vei face parte din acest grup restrâns ce poartă același nume ca tine, tu fiind un membu cu drepturi depline. Totuși, legătura de sînge nu joacă cea mai mare importanță; dacă nu există iubire și înțelegere, nu există nici o legătură strânsă între membrii acestei familii. Baza unei familii fericite este iubirea, respectul, toleranța, pacea și acceptarea. Deținând aceste calități, membrii unei familii pot avea o relație caldă, prietenoasă și o casă luminoasă, în care oamenii se împacă și tind să facă numai bine celor din jur. Pe lîngă aceasta există și un alt tip de familie–prietenii, acesta nu este legat prin sânge, indivizii împărtășind interese comune, apreciază calitățile celorlalți, acceptă defectele, existînd și un înalt grad de încredere între membrii grupului.
În al doilea rând, rolul familiei este de a forma. Din fragedă copilărie, individul preia cunoștințe teoretice și practice de la membrii familiei. În familie se fac primii pași, aici se învață primele cuvinte, se formează personalități. Deși, o mare influiență asupra individului o are societatea în clipele în care familia nu este alături, totuși cea mai mare răspundere pentru dezvoltarea atît fizică, psihică, intelectuală cît și morală a individului o are familia. Aceasta trebuie să își educe copilul corect, să-l învețe multe lucruri, deosebirea între bine și rău, să-l pregătească pentru viața de adult, introducându-l cât mai mult în cursul lucrurilor. Astfel, un individ educat corespunzător ajunge pe deplin format la maturitate, fiind pregătit pentru viață și pentru educarea unui nou membru al societății.
Constituția Republicii Moldova [art. 48] stipulează că familia reprezintă elementul fundamental al societății, fiind întemeiată pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie, pe egalitatea lor în drepturi și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.
Familia fiind necesară oricărui individ, cu rol de formare și dezvoltare, cât și prin oferirea unui loc în care omul să se simtă protejat, așteptat și iubit. Familia este ceva de neprețuit, un lucru ce nu se obține ușor și nici nu poate fi impus. Implicit, termenul de ”acasă” este legat de ”familie”, unul fără celălalt fiind o încăpere pustie și un grup de oameni străini. Astfel, familia este un lucru spre care tinde orice om ce-și dorește iubire și înțelegere, fără a ezita să ofere în schimb același lucru.
Însă există oare "rețete" ale fericirii în familie? Ce importanță are comunicarea între soț și soție, între părinți și copii, între bunici și copii, între frați sau surori? Ce factori distrug armonia unei familii?
Unii dintre cei mai importanți factori care mențin familia unită sunt stima și iubirea reciprocă, dorința partenerilor de a duce o viață comună, implicarea acestora în creșterea și educarea copiilor, comunicarea autentică între membrii familiei, existența unei locuințe proprii și a unor venituri satisfăcătoare. O familie armonioasă are un mod de viață echilibrat datorită deschiderii și dorinței membrilor ei de a-și îndeplini în mod complet rolurile în cadrul familiei. Cu alte cuvinte, armonia familială este produsul unei relații bazate pe încredere, respect și iubire între soț și soție, părinți și copii, părinți și bunici, bunici și copii.
Influența între soți. Puțini oameni ne sunt mai aproape decât părinții și partenerii de viață. Așa se explică de ce între membrii familiei există influențe și interacțiuni puternice, uneori pozitive, alteori negative. De exemplu, comportamentul soțului este modelat în timp de comportamentul soției și invers. Un alt exemplu: dacă intervine o schimbare majoră în viața mamei (își schimbă locul de muncă, se îmbolnăvește), se schimbă și relațiile familiale, iar tatăl și copiii vor fi influențați în mod automat. "Dacă soțul se plânge că soția îl cicălește, se va sesiza că nemulțumirea soției reprezintă doar o jumătate din ceea ce se întâmplă cu adevărat între soți. Dacă soția este percepută ca fiind cicălitoare, acest lucru poate însemna că nu a mai primit din partea soțului atenția necesară pentru preocupările ei. Faptul că nu este ascultată și înțeleasă o face să se simtă nervoasă și lipsită de sprijin. Nu este de mirare că devine cicălitoare!". Dacă însă, în loc să asculte cicăleala soției ca pe o profeție care se îndeplinește, soțul se va dovedi dornic să-i cunoască problemele, soția va simți că lui îi pasă de ea și își va modifica comportamentul. Dar aici nu se poate ajunge decât prin comunicare. Dacă nu există înțelegere, relațiile dintre soți vor decurge în felul următor: cu cât soția va fi mai cicălitoare, cu atât soțul o va ignora mai mult. Și cu cât o va ignora mai mult, cu atât îl va cicăli mai mult. Se intră într-un cerc vicios care se va perpetua toată viața sau se ajunge la destrămarea cuplului.
Comunicarea. Comunicarea în familie este dorită și invocată de majoritatea persoanelor. Dar cum se poate realiza comunicarea autentică? A comunica înseamnă a pune în cuvinte aspecte care țin nu doar de acțiuni, ci mai ales a vorbi despre trăiri, emoții, așteptări, dorințe, nemulțumiri, dezamăgiri. Asta înseamnă că în familie trebuie să vorbim nu doar despre ce am mai făcut, ce fac copiii, ce mâncăm, ce mai cumpărăm, ci mai ales despre ce ne place sau nu ne place, ce ne supără, ce se întâmplă în mintea copilului care are probleme la școală etc. Tot a comunica în mod autentic înseamnă a asculta ce spune celălalt, a avea răbdare să îi dăm fiecăruia – partenerului, copilului, bunicului, socrului – posibilitatea de a-și exprima până la capăt opinia. În măsura în care aceste condiții sunt îndeplinite, comunicarea în familie are șanse de reușită. Asta înseamnă că membrii familiei vor și pot să vorbească deschis despre ceea ce gândesc și mai ales despre ceea ce simt. Astfel pot sta față în față cu emoțiile și sentimentele fiecăruia, ceea ce conduce la formarea unor relații familiale bazate pe încredere, iubire și respect.
Adaptare permanent. Fiecare membru al familiei trebuie să se adapteze schimbărilor din viața de zi cu zi. Asta înseamnă că, atunci când copilul bate la porțile grădiniței sau ale adolescenței, nu numai el trebuie să învețe să se descurce în noile contexte, ci întreaga familie trebuie să se adapteze. Perioadele de dezvoltare ale copiilor nu sunt doar ale lor, ci și ale părinților și ale bunicilor. Familia unită trebuie să-și adapteze permanent structura la noile circumstanțe și să demonstreze flexibilitate și adaptabilitate. Acest lucru este mai dificil în familiile extinse, în care locuiesc sub același acoperiș părinți, copii, bunicire și respect.
Adaptare permanent. Fiecare membru al familiei trebuie să se adapteze schimbărilor din viața de zi cu zi. Asta înseamnă că, atunci când copilul bate la porțile grădiniței sau ale adolescenței, nu numai el trebuie să învețe să se descurce în noile contexte, ci întreaga familie trebuie să se adapteze. Perioadele de dezvoltare ale copiilor nu sunt doar ale lor, ci și ale părinților și ale bunicilor. Familia unită trebuie să-și adapteze permanent structura la noile circumstanțe și să demonstreze flexibilitate și adaptabilitate. Acest lucru este mai dificil în familiile extinse, în care locuiesc sub același acoperiș părinți, copii, bunici. De aceea, în cazul în care membrii familiei extinse nu pot beneficia de libertate, de relații bazate pe afectivitate și înțelegere, conflictele trebuie evitate prin separarea cuplului conjugal de părinți și alte rude.
Rezolvarea problemelor. Autonomia fiecărui membru al familiei constituie cheia unor relații bazate pe respect și iubire. Cu cât adulții din familie sunt mai capabili de a sta pe picioarele lor, cu atât cresc șansele ca ei să fie mai deschiși unul cu altul. Membrii familiilor autonome au curajul de a-și exprima sentimentele, de a mărturisi frământările și nemulțumirile. În felul acesta ei au mai multe șanse de rezolvare a problemelor cu care se confruntă. Familia poate fi locul unde se rezolvă totul, dar asta nu înseamnă amestecul bunicilor în viața părinților sau oferirea pe tavă a unor sume de bani. A fi un punct de sprijin pentru un membru al familiei aflat în dificultate înseamnă a-i permite să ia propriile decizii, să facă propriile alegeri, să își exprime propriile emoții.
Armonie. Respectul și dragostea pe care bunicii le împărtășesc până la vârste venerabile reprezintă un model pentru ceilalți membri ai familei. Urmașii lor vor încerca să rămână uniți, tot așa cum bunicii au reușit să depășească împreună orice dificultate.
Copii. Crearea și menținerea unei atmosfere echilibrate în familie reprezintă garanția unei dezvoltări frumoase a copiilor. Viitorul acestora depinde de capacitatea părinților de a se înțelege și a se respecta reciproc. Astfel, copiii au șansa de a crește într-un mediu sănătos, fără tensiuni, fără agresivitate fizică și verbală.
Tendință. În societatea actuală, punctul de rezistență al noului model de familie este tendința de egalizare a rolurilor asumate de cei doi soți, ceea ce nu este rău. În prezent, atât femeia, cât și bărbatul participă la procurarea și repartizarea veniturilor, la îndeplinirea sarcinilor de zi cu zi, la educarea copiilor.
Dependență. În țara noastră, multe cupluri tinere au tendința de a rămâne atașate de familiile de origine. Sunt așa-numitele cupluri imature sau cuplurile de copii. Consecințele: locuiesc împreună cu părinții, dar oricât de substanțial ar fi ajutorul acestora apar conflicte, nemulțumiri, inhibiții. Cu timpul, sunt inevitabile problemele de genul: bunica își asumă rolul de mamă în locul nurorii, soacra îi reproșează ginerelui că nu muncește suficient, bunicii le reproșează părinților că nu se ocupă de copii.
În majoritatea familiilor din țara noastră comunicarea se oprește la nivel de suprafață. Principalul mod de a relaționa se rezumă la întâmplările zilnice, acțiunile și planurile membrilor familiei. În puține familii se pun întrebări de genul: "Ce stă la baza acțiunilor noastre?", "De ce reacționăm așa?", "Oare soțul/soția ce simte, ce își dorește?". Cuprinși de problemele zilnice, soții au uitat să mai vorbească unul cu altul de la suflet la suflet, părinții nu mai știu ce se întâmplă în sufletul copiilor, bunicii sunt marginalizați. De aceea, multe familii se confruntă cu probleme de genul: copilul de 5 ani nu poate fi controlat, soțul vine seara târziu acasă și nu are timp nici pentru soție, nici pentru copii, soacra îi face zile fripte nurorii etc. Deși astfel de acuze sugerează că problema se află la un singur membru al familiei, cei care ajung la consiliere terapeutică descoperă că puștiul a devenit rebel pentru că părinții nu au știut să pună limite sau nu au căutat să afle ce se întâmplă în mintea și sufletul lui. Soții află că de mult timp nu mai au curajul să își spună ce simt. De aceea, trebuie să se lucreze cu toți membrii familei pentru ca fiecare să identifice problemele cu care se confruntă și să le rezolve.
Familia este foarte importantă atît din punct de vedere sociologic, biologic, economic, educativ cît și juridic, în acest consens devenind cel mai important obiect de cercetare. Datorită importanței primordiale pe care o are familia, a fost necesară implementarea unor legi care ar proteja drepturile și interesele fiecărui membru al familiei.
§ 2. Principiile generale ale drepturilor familiei
Termenul “principiu” provine din limba latină “principium” ceia ce înseamnă “început”, “element fundamental”. Orice principiu este, deci, un început în plan ideal, el poate fi de asemenea o sursă, o cauză a activitații. Prin principii în drept înțelegem acele idei catalizatoare, în conformitate cu care se reglementează relațiile sociale și care stau la baza activității juridice. În literatura de specialitate se întîlnesc mai multe formulări a definiției principiilor de drept. Tradițională este considerată următoarea formulare: “principiile dreptului sunt acele idei generate, postulate calăuzitoare care determină întregul complex al normelor de drept ca un tot întreg în domeniul unui sistem de drept sau într-o sferă anumită a relațiilor sociale”. O altă formulare susținută de unii specialiști poate fi adusă următoarea: “în domeniul dreptului prin principii înțelegem atît un fundament al sistemului de drept, cît și o modalitate de coordonare a normelor juridice în cadrul sistemului în jurul unor idei călăuzitoare”.
Prin urmare principiile dreptului familiei sînt acele idei călăuzitoare care determină esența ramurii de drept și care sînt obligatorii, fiind întrunite în normele juridice ale Codului Familiei și Constituției.
Este imposibil ca legea să prevadă toate particularitățile reglementării relațiilor dintre oameni. Dreptul reglementează doar relațiile tipice. Dezvoltarea vieții politice, economice, culturale conduce la apariția unor situații netipice, generează relații noi care nu sunt reglementate de lege. Cu toate acestea, orice litigiu apărut trebuie să fie reglementat. În aceste situații ne vin în ajutor principiile dreptului. Dreptul familiei poate fi definit ca totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale și patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și raporturile asimilate de lege cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii și întăririi familiei. Majoritatea normelor dreptului familiei se regăsesc în prezent în noul Cod civil. În țara noastră, Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr. 4/1953 și a suferit numeroase modificări, corespunzător evoluției politice și sociale a țării. În prezent, acest cod a fost abrogat prin noul Cod civil [Legea nr. 287 / 2009], care conține Cartea a II-a intitulată „Despre familie”.
Vorbind despre principiile dreptului se pot evidenția următoarele lor trăsături:
– principiile dreptului diferă de la un sistem la altul. În același timp însă, anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naționale de drept;
– principiile fundamentale ale dreptului sunt reflectate în Constituție;
– principiile fundamentale ale dreptului sunt idei de baza și își găsesc reflectare în întreaga legislație;
– principiile dreptului se pot înfățișa fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei deducții, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale;
– principiile dreptului sunt mobile, stabilirea lor fiind relativă. În ceea ce privește clasificarea principiilor dreptului majoritatea specialiștilor în domeniu sunt de părerea că există:
– principii generale, care sunt comune pentru toate ramurile de drept; Principiile generale ale dreptului sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga legislație a Republicii Moldova. Această categorie include următoarele principii: principiul democrației, legalității, egalității în fața legii etc.
– principii interramurale (drept exemplu poate servi principiul ocrotirii familiei de către stat propriu și pentru dreptul protecției sociale);
– principii ramurale (de exemplu – prioritatea educației copilului în familie);
– principii intraramurale (ca exemplu poate fi privit principiul monogamiei);.
Conținutul principiilor dreptului familial se află nemijlocit în normele dreptului familial [art. 2 C.F.] și în Constituție [art. 48].
Codul Familiei [art. 2 alin. 3] stipulează că, relațiile familiale sînt reglementate în conformitate cu următoarele principii:
ocrotirea familiei din partea statului;
monogamia;
căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie;
egalitatea în drepturi a soților în familie;
sprijinul reciproc material și moral;
fidelitatea conjugală;
prioritatea educației copilului în familie;
manifestarea grijii pentru întreținerea, educația și apărarea drepturilor și intereselor membrilor minori și a celor inapți de muncă;
soluționarea pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieții familiale;
inadmisibilitatea amestecului deliberat în relațiile familiale, accesul liber la apărare, pe cale judecătorească, a drepturilor și intereselor legitime ale dreptului familiei, etc.
Importanța cunoașterii acestor principii constă în aceea că ajută la găsirea soluției juridice în acele materii în care legislația nu este suficient de clară, de explicită sau este lacunară și la determinarea măsurii în care normele dreptului familiei se completează cu norme din legislația civilă.
1. Principiul ocrotirii căsătoriei și familiei din partea statului
Acest principiu este în Codul Civil [art. 258 alin. (2) și (3)], în care se arată că statul sprijină dezvoltarea și consolidarea familiei prin măsuri economice și sociale și că familia are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Pentru a se asigura stabilitatea familiei, în Codul civil sunt reglementate riguros condițiile de fond și cele de formă ale căsătoriei, drepturile și obligațiile personale și patrimoniale ale soților, precum și desfacerea căsătoriei prin divorț. Ocrotirea căsătoriei în țara noastră se realizează prin impunerea prin lege a egalității dintre soți, a stabilirii raporturilor dintre părinți și copii prin obligațiile de întreținere pe care legiuitorul le-a reglementat în sarcina soților, în sensul îndeplinirii acestora fără discriminare unul față de celălalt și, în anumite situații, chiar după ce căsătoria a fost desfăcută prin divorț. Deasemeni din acest principiu reese că statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei lui, cuprinzînd hrana, îmbracamintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare. Fiecare membru al familiei avînd dreptul la asigurare în caz de somaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrînețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență în urma unor împrejurări independente de voința lor (art.47 din Constituție).
În conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului [art. 16 alin. 3], adoptat de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, care a proclamat familia element natural și fundamental al societății ce are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului, Constituția Republicii Moldova [art. 48 alin. 1] prevede: “Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului, iar art. 49 alin. 1: “Statul facilitează, prin măsuri economice și prin alte măsuri, formarea familiei și îndeplinirea obligațiilor ce îi revin “.
Aceste prevederi constituționale sunt reafirmate și în Codului familiei [art. 2 alin. l]: “Familia și relațiile familiale în Republica Moldova sunt ocrotite de către stat”.
Copiii constituie o categorie de persoane care încă nu dispun de capacitatea de muncă și respectiv de mijloace de existență proprii deaceea izvoarele de întreținere a copiilor în societatea noastră le constituie salariile și alte venituri provenite din munca parinților, precum și veniturile provenite din gospodăria familială. Deși o parte considerabilă din bugetul familiei este format din anumite păărți acordate unui sau altui membru al familiei, ele își pierd caracterul individual și sunt îndreptate la satisfacerea necesităților a întregii familii. Din aceste considerente, volumul beneficiilor materiale ce i se cuvine fiecarui membru al familiei depinde atît de venitul total al familiei, cît și de corelația dintre membrii apți și inapți de muncă.
Analizînd legislația în vigoare putem concluziona că în prezent în republică există un sistem integral de protecție socială a generației tinere, a persoanelor în etate și a altor membri ai familiei inapți de muncă. Datorită faptului că copiii, de regulă sunt educați în familie, asigurarea lor socială se exercită pe calea acordării de ajutor familiei. Ajutorul acordat de stat familiei pentru creșterea și educarea copiilor se exprimă atît în formă bănească, cît și sub formă de servicii. Astfel, potrivit Legii privind drepturile copilului [art. 12] “statul stimulează și susține material crearea unor instituții extrașcolare, edificii sportive, stadioane, tabere de odihnă și alte obiective ce contribuie asupra sănătății copiilor, stabilesc înlesniri pentru frecventarea instituțiilor de cultură și învățămînt, cît și a celor sportive de antrenare și a bazelor de odihnă în timpul vacanței”.
Deoarece familiile diferă după numărul de personae aflate la întreținere, acestea diferă și după volumul necesităților materiale. Ca de exemplu: în familiile numeroase concomitent se educă 5, 6 sau chiar mai mulți copii, aceste familii necesită acordarea unui ajutor bănesc suplimentar din partea statului pentru întreținerea copiilor. Asemenea ajutor actualmente se prezintă sub formă de indemnizații, compensații și înlesniri.
Indemnizațiile constituie diferite plați care sunt stabilite și acordate de către stat, fiind niște plați social-alimentare, periodice, bănești, ce poartă caracter de ajutor și sunt acordate în condițiile prevăzute de lege ca compensație. Putem stabili următoarea clasificare a indemnizațiilor de asigurare socială:
Dupa temeiurile social-utile de acordare: indemnizații pentru incapacitatea temporară de muncă; pentru invaliditate; pentru bătrînețe; pentru naștere; pentru ocrotirea bugetului familiei în cazuri excepționale.
Dupa scopul cu care se acordă: indemnizații cu scop de acordare a ajutorului în locul salariului pierdut (indemnizațiile de boală, sarcină și naștere,etc.); acordate ca ajutor suplimentar pe lingă izvoarele principale de existență: plata muncii, pensii sau indemnizații din prima grupă (acordate la nașterea copilului, indemnizații unice și lunare mamelor singure sau cu mulți copii, indemnizații copiilor din familiile nevoioase etc.); acordate în calitate de ajutor persoanelor care nu au izvoare sau mijloace de existență.
Dupa termenul de plată, indemnizațiile pot fi împărțite în: unice (acordate la nașterea copilului, pentru înmormîntare, pentru mame singure sau cu mulți copii etc.); periodice (se platesc în cazuri de boală, sarcină sau naștere, în cazuri de carantină, recalificare, etc.); lunare (plata indemnizațiilor pe viață sau pe timpul invalidității, indemnizații persoanelor în vîrstă și invalizilor de gradul I și II care nu au surse de existență și dreptul de pensionare).
Însă uneori, pentru anumite categorii de familii nici aceste indemnizații nu sunt în stare să satisfacă necesitățile curente ale membrilor ei. Din aceste considerente, legislația Republicii Moldova mai prevede și alte măsuri stimulative, cum ar fi: compensațiile și înlesnirile. Astfel, în scopul perfecționării și reglementării sistemului de înlesniri stabilite unor categorii de persoane, la data de 14.04.2000 a fost adoptată Legea Republicii Moldova cu privire la protecția socială a unor categorii de populație, prevede următoarele categorii de subiecte de drept familial: copiii invalizi sub 16 ani; invalizii din copilărie; familiile cu 4 și mai mulți copii; etc. Aceste compensații nominative se plătesc pentru achitarea serviciilor comunale, energia electrică, gazele naturale, cărbune și lemn de foc etc. Pentru familiile care au în componența sa cîțiva invalizi, compensația la plata pentru serviciile comunale se stabilește pentru fiecare beneficiar de compensatie împarte.
Compensațiile se achită din mijloacele bugetului de stat, prin intermediul fondului asigurărilor sociale.
Realizarea dreptului constituțional la protecție socială al familiei și copilului este pusă în sarcina mai multor organe, printre care: instituții guvernamentale; autoadministrația locală; organizații internaționale; organizații nonguvernamentale locale etc.
Principalele instituții guvernamentale care au printre obiectivele statutare protecția familiei și copilului sunt: Ministerul Muncii și Protecției Sociale; Ministerul Educației și științei; Ministerul Sănătății; Ministerul Afacerilor Interne; Casa Națională de Asigurări Sociale; Consiliul Național pentru Protecția Drepturilor Copilului etc.
Ministerul Muncii și Protecției Sociale. În cadrul acestui minister există doua direcții ce abordează problemele ce țin de familie și anume: Direcția Politici Familiale și Oportunități Egale și Departamentul Asistența Socială. În teritorii activează Direcții de Asistență Socială și Protecție a Familiei, care au în componență un inspector în problemele familiei, ce se ocupă de evidența copiilor aflați în situații dificile, întocmirea anchetelor sociale și întreținerea relațiilor permanente cu autoritatea tutelară.
Ministerul Educației și Științei. Problemele protecției copiilor sunt împărțite între două structuri: Direcția Instituții de Tip Internat și Departamentul Tineretului și Sportului, avînd sarcina să reglementeze și soluționeze problemele legate de adopția internațională. Printre obiectivele statutare ale Direcției Instituții de tip Internat sunt: educarea, instruirea și recuperarea socială a copiilor ramași din diferite motive fără ingrijirea parinților sau cu deficiențe fizice și de comportament; plasarea copiilor orfani, rămași fără tutelă, în instituții de tip familial; organizarea înfierii.
Departamentul Tineretului și Sportului are drept obiectiv: inserția socio-profesională a tinerilor; educația tinerilor; combaterea delicvenței juvenile; orientarea moral-civică a tinerilor; dezvoltarea relațiilor internaționale ale tinerilor sportivi.
Ministerul Sănătății. Familia are dreptul la ocrotirea sănătății membrilor ei. Pentru ocrotirea sănătății persoanelor care se căsătoresc și a urmașilor lor, unitățile medico-sanitare acordă consultații prenupțiale referitoare la căsătorie și la planuirea familiei, efectuează examene medicale.
Conform Legii privind minimul de asistență gratuită, garantată de stat din 03 februarie 1999, Pachetul Minim de Servicii de Bază Garantat de Stat cuprinde: asistența medicală primară acordată de către medicul de familie, asistența medicală specializată, asistența medicală de urgență la etapa prespitalicească și spitalicească în caz de stări acute care pun în pericol viața; asistența medicală acordată pacienților cu tuberculoză, boli psihice endogene, diabet zaharat, boli contagioase, Sida, sifilis, alcoolism, narcomanie și toxicomanie; asistență medicală în staționar copiilor de pînă la 5 ani, copiilor invalizi, orfani, bolnavi în stare grava, cu traume, intoxicații, care necesită terapie intensivă.
Ministerul Afacerilor Interne. O subdiviziune importantă a Ministerului Afacerilor Interne este Direcția Poliției de Ordine Publică a Inspectoratului General de Poliție.
O alta subdiviziune a MAI, care activează ca serviciu independent, în regim non-stop este Centrul Republican de Triere a Minorilor, în sarcinile căruia intră: întreținerea și îngrijirea temporară a copiilor de la 3 la 18 ani aflați în situații de risc soldate cu rămînerea fără supraveghere; studierea cauzelor situației de risc , activități cu caracter educativ-profilactic; examinarea profilactică a copiilor.
Consiliul Național pentru Protecția Drepturilor Copilului-a fost creat cu scopul elaborării și promovării politicilor de stat în interesul copiilor avînd drept obiective:
– asigurarea respectării prevederilor Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului în Republica Moldova;
– elaborarea politicilor guvernamentale vizînd realizarea drepturilor copiilor la nivel național;
– consolidarea coeziunii sociale în domeniul protecției drepturilor copiilor.
Autoritatea locală.În structura organizatorică a primăriilor există subdiviziuni create în scopul sprijinirii familiilor cu mulți copii, familiilor social vulnerabile, copiilor orfani, invalizi, mamelor solitare cu copii, a prevenirii delicvenței juvenile. Astfel Direcțiile pentru Ocrotirea Copilului, Reîntregire și Sprijin Familial de pe lîngă primării îndeplinesc următoarele sarcini: crearea bazelor de date privind familiile nevoiașe și necesitățile lor (tratament, suport material, financiar, școlarizare); depistarea familiilor social vulnerabile, și acordarea de sprijin material familiilor; facilitarea tratamentului și procurării de medicamente de către familiile sprijinite; facilitatea accesului copiilor în gradinițe ( inclusiv prin achitarea plații pentru întreținere); tutela copiilor orfani, aranjarea copiilor abandonați în case de copii.
2. Principiul Monogamiei
Conform acestui principiu cetățenii Republicii Moldova pot să fie concomitent numai într-o singură căsătorie, înregistrată în modul și ordinea stabilită de lege. Art. 15 alin. 1 lit. a C.F. prevede că nu se admite căsătoria între persoane dintre care cel puțin una este deja căsătorită.
În cadrul familiei monogame, atît în Republica Moldova, cît și în majoritatea țărilor lumii, s-au individualizat trei structuri:
a) Familia extinsă;
b) Familia nucleară;
c) Familia derivată.
Familia extinsă este modelul patriarhal de tip traditional-include relații relative și nonrelative între membrii care locuiesc în același cămin și care reprezintă două – trei generații reunite. Caracteristica ei funcțională este conservatorismul, păstrarea tradițiilor, obiceiurilor și stilului familial dominant. În familia extinsă, sistemul valorilor etico-religioase și chiar culturale au un grad de inerție și transmisibilitate mai mare. Influențele educaționale sunt mai rigide, iar cerințele și așteptările întregii familii față de fiecare membru mai uniforme.
Familia nucleara (conjugală), redusă numeric la soți și copii necăsătoriți (proprii sau adoptați), este o structură democratică, bazată pe consens, egalitate și complementaritate a rolurilor de soț, soție. Alegerea partenerului fiind motivată de afecțiune mutuală și de libertatea opțiunii, scopul sau fericirea ambilor soți și a copiilor lor. Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii și de exercitarea dreptului la autodezvoltare, iar cînd sentimentul iubirii dispare cuplul își pierde rațiunea de a fi și, de cele mai multe ori, se separa. Așa se explică de ce este mai expus instabilității, divorțul survenind cu o frecvență în creștere.
Forme derivate ale familiei. Ne vom opri la următoarele forme derivate:
a) familia mixtă;
b) familia monoparentală.
Familia mixtă este o structură bazată pe casătoria dintre doi parinți (singuri sau divorțați) cu copii proprii și, eventual, copii comuni. Astfel, relațiile de frație vitregă sau prin alianță sunt specifice familiilor mixte. Problemele de adaptare interpersonală privesc eventuale dificultăți prin intoleranță sau desincronizări mutuale între frații vitregi și naturali și între parinții vitregi și copii.
Problemele familiei mixte, ale părinților și copiilor vitregi, țin de riscul repetării anumitor erori din mariajele anterioare și de relațiile cu ex-consorții. Adeseori părinții vitregi au un comportament inadecvat față de copiii vitregi. Pe de altă parte, pentru copil recăsătoria părintelui creează probleme reale, cum ar fi: copilul se confruntă cu situația de a-și împărți afectiv părintele cu noul soț al acestuia; copilul se poate teme de o modificare a regulilor în noua familie, copilul trebuie să renunțe la visul său de a-și revedea parinții împreună,etc.
Familia monoparentală este structura parentală formată dintr-un părinte și copil, fie prin decesul celuilalt părinte, fie prin divorț, fie prin abandonarea familiei de către un părinte, fie prin adopția, adopția realizată de o persoană singură, fie prin nașterea “întîmplătoare ” a unui copil dintr-o relație liberă în afara căsătoriei cu referire la parinții adolescenți. Schimbările pot depinde de timpul pe care îl consacră mama sau tatăl familiei; de modul în care efectele separării au marcat atît adulții, cît și copiii; de modul în care ambii adulți și copiii dezvoltă strategii de a face față problemelor.
3. Principiul liberului consimțămînt la căsătorie
Cod civil [art. 258 alin. (1)] prevede că familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți. De asemenea, Constituția RM [art. 48 alin. (1)] prevede că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți. În sensul legii, considerăm că oamenii trebuie să se îndrepte spre căsătorie numai datorită afecțiunii și înclinației lor reciproce, fiind vorba despre bărbat și femeie. Liberul consimțământ la căsătorie, ca principiu, trebuie să fie înțeles și prin respectarea legilor cu privire la această instituție juridică, plecând și de la prevederea constituțională de la [art. 48 alin. (1)] că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.
Consimțămîntul matrimonial nu este un act uman oarecare, ci unul cu totul special, în sensul că trebuie să fie liber total și responsabil. Persoana care în momentul încheierii căsătoriei nu are uzul suficient al rațiunii sau discernămîntul necesar pentru a putea evalua – drepturile și obligațiile esențiale ale dăruirii și acceptării matrimoniale reciproce, sau se află în imposibilitate de a-și asuma obligații conjugate esențiale este lipsită de capacitatea necesară de a da un consimțămînt valid.
Sunt incapabile să incheie căsătorie persoanele afectate de un grav defect de discernamînt cu privire la drepturile și obligațiile matrimoniale ce trebuie acordate și acceptate de către ambele părți. În cazul căsătoriei, discernămîntul este capacitatea “critică” a celor doi viitori soți de a chibzui și a aprecia în concret responsabilitățile matrimoniale pe care le asumă pentru toată viața.
Viitorii soți trebuie nu numai să cunoască, să dorească în mod liber și să evalueze principalele responsabilități matrimoniale, ci totodată să fie și capabili să și le asume.
Libertatea consimțămîntului poate fi diminuată sau chiar poate lipsi cu totul datorită violenței și fricii. Violența este constrîngerea din exterior a unei persoane, adică o constrîngere provenită din partea altei persoane, care nu poate fi respinsă și care provoacă teama. Violența poate fi fizică și morală. Căsătoria încheiată din constrîngere fizică este nulă în virtutea dreptului natural, întrucît consimțămîntul lipsește cu desăvîrșire. Este nulă căsătoria și în cazul cînd ea se incheie în urma violenței psihice sau morale ce dă naștere fricii.
În Republica Moldova acest principiu este consfințit constituțional. Constituția RM [art. 48 alin. 2] prevede: “Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie“, susținută și de prevederile Codului Familiei [art. 11 alin. 1]: “Pentru încheierea căsătoriei este necesar consimțămîntul reciproc, neviciat, exprimat personal și necondiționat, al bărbatului și femeii care se căsătoresc…”.
Potrivit acestui principiu, viitorii soți consimt la încheierea căsătoriei în baza afecțiunii și dragostei reciproce, fără ca decizia lor să fie influențată de vre-un factor extern. Nici părinții, nici rudele și nici orice altă persoană nu poate interveni în alegerea de către un viitor soț, al celuilalt soț sau partener de viața.
Pentru a fi valabil și a produce efecte juridice consimțămîntul, la căsătorie trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) să nu fie alterat de vre-un viciu (eroare, dol sau violență);
b) să fie actual;
c) să fie dat personal și simultan de către viitorii soți;
d) să fie constatat în mod direct de către funcționarul oficiului de stare civilă, de primarul sau secretarul care oficiază celebrarea încheierii căsătoriei.
4. Principiul egalității în relațiile familiale
În timpul căsătoriei soțul și soția au drepturi și responsabilități egale în cadrul familiei. Acest statut de egalitate se extinde asupra oricărei schimbări produse în relația celor doi, ea continuă să fie valabilă în cazul unor aranjamente privind separarea legală sau desfacerea căsătoriei, tutela copilului, dreptul la vizite, pierderea sau recuperarea autorității parintești și este recunoscut atît de dreptul internațional și național. Astfel, ambii soți au drepturi și îndatoriri egale cu privire la comunitatea de viață. Egalitatea dintre bărbat și femeie se bazează pe însăși natura umană creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa. Bărbatul și femeia care, prin pactul conjugal “nu mai sunt doi, ci un singur trap”, își oferă unul altuia ajutor și slujire prin unirea intimă a persoanelor și acțiunilor lor.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a ONU din 10 decembrie 1948 [art. 1] proclamă: “Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi…”. Fiecare se poate bucura de toate drepturile și de toate libertățile proclamate în Declarație, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine națională sau socială, de avere, de naștere etc.
Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femeie [art. 15], recunoaște egalitatea femeii cu bărbatul în fața legii. “Egalitatea în fața legii” include și aspectele ce țin de căsătorie și familie și care sunt specificate în convenția menționată [art. 16].
Astfel, în sensul acestui articol:
– Statul trebuie să asigure egalitatea în căsătorie și în relațiile familiale;
– Femeile trebuie să dispună de același drept la căsătorie ca și bărbații, în baza consimțămîntului liber, și să beneficieze de libertate la alegerea soțului;
– Statele se obligă să stabilească vîrsta minimă de căsătorie și înregistrare a tuturor căsătoriilor. Logodna între copii nu are putere juridică;
– Femeile trebuie să aibă drepturi egale cu bărbații atît în perioada căsniciei, cît și la desfacerea ei;
– Femeile au aceleași drepturi asupra propriilor copii, numărului lor, asupra planificării nașterilor, au același acces la informații;
– Femeile vor avea aceleași drepturi ca și soții lor la alegerea numelui, profesiei sau ocupației, precum și în materie de proprietate și administrare a bunurilor.
Republica Moldova optează pentru o egalitate deplină dintre bărbat și femeie în toate domeniile politic, social, economic, cultural, familial etc.
Constituția Republicii Moldova [art. 16 alin. 2] prevede: “cetățenii Republicii Moldova sunt egali in fața legii și a autorităților publice, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială“. Egalitatea în drepturi dintre bărbat și femeie este prevăzută și în Constituția Europeană [art. 48].
Aceste prevederi constituționale sunt confirmate și în Codul familiei [art. 5 alin. 1]: “Toate persoanele căsătorite au drepturi și obligații egale în relațiile familiale, indiferent de sex, rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, opinie, apartenență politică, avere și origine socială.”". Toate problemele vieții familiale se soluționează de către soți în comun, în conformitate cu principiul egalității lor în relațiile familiale [art. 16 alin. 1 C.F.].
În modelul tradițional al familiei soțul deținea autoritatea. Comportamentul tradițional masculin consta într-o constelație de caracteristici și orientări de scopuri, cum ar fi: competitivitatea, agresivitatea, încrederea in sine. El lua deciziile privind bugetul și alte chestiuni importante și avea forța de a impune și copiilor respectul față de deciziile lui. Pe de altă parte, constelația rolului feminin tradițional consta în caracteristici expresive, cum ar fi: grijulie, compasivă, afectivă, sensibilă la nevoia altuia. Responsabilitățile de bază ale soției erau: îngrijirea casei, a copiilor și asigurarea confortului și satisfacerii nevoilor sexuale ale soțului.
Acum însă bărbații preiau din ce în ce mai mult activități domestice (gătit, spălat, îngrijirea copiilor etc.); femeile însă se simt atrase tot mai mult și practică activități, destinate pînă atunci doar bărbaților (legislație, administrație, medicină, pilotaj etc.).
Totuși, dacă ea obține un nivel crescut de succes în carieră, în lumea noastră dominată de bărbați, se așteaptă ca ea să fie considerată “nefeminină”; în același mod, bărbatul a fost stimulat să fie grijuliu, emoțional, expresiv și sensibil la sentimentele manifestate de alții. Dar, dacă el merge prea departe în această direcție, se așteaptă să fie considerat drept “un îmbrobodit”.
Însumînd cele expuse mai sus putem afirma că, noul ideal familial este egalitatea deplină în drepturi între soț și soție.
5. Principiul priorității educației copilului în familie.
Familia este cea mai importantă celulă a influenței sociale asupra formării personalității copilului: anume aici crescînd, copilul își formează pentru prima dată deprinderile elementare de muncă; însușește valorile și normele de comportare recunoscute de toți; învață limba și normele de gîndire care-i dau posibilitatea de a se familiariza cu valorile general-umane ale culturii; anume aici el începe să-și formeze o anumită înțelegere a vieții ca fenomen obștesc; în familie începe procesul de socializare a omului.
Unul dintre principalele efecte ale căsătoriei este și acela privind dreptul și obligația părinților de a se îngriji în cel mai înalt grad de educația copiilor lor.
Se știe că prin o rînduire naturală și divină, datoria și dreptul de a educa copiii aparțin în primul rînd acelora care, prin naștere, au fost inițiatorii lucrării naturii și cărora li se interzice pierderea lucrării începute, lăsînd-o neterminată.
Părinții, deoarece au dat viață copiilor, au obligația foarte gravă de a-i educa, și de aceia trebuie considerați primii și principalii educatori.
Importanța familiei este subliniată și în preambulul Convenției cu privire la drepturile copilului,unde aceasta este văzută ca: “… uniunea fundamentală a societății și mediul natural pentru creșterea și bunastarea tuturor membrilor săi, în mod deosebit a copiilor, care trebuie să beneficieze de protecție și asistență de care au nevoie pentru ca ei să-și poată juca pe deplin rolul lor în societate”. Mai mult decît atît, “copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere “. Familia devine, încetul cu încetul, cadrul ideal al primilor pași în exercitarea unor experiențe democratice pentru fiecare în parte și pentru toti membrii săi.
Dacă dezvoltarea fizică, psihologică sau intelectuală a copilului este diminuată din neglijența parinților, în acest caz se consideră că părinții nu și-au îndeplinit responsabilitățile.
Anumiți părinți, aflați în condiții de sărăcie, violență sau conflict armat, își pot abandona copiii sau pur și simplu pot pierde legătura cu ei, date fiind împrejurările; uneori copiii fug de acasă și aleg să trăiască în stradă, ca urmare a violențelor sau expluatării parinților. Pierderea afectivității familiei și a identității, împreună cu instabilitățile și incompatibilitățile față de noul mediu de viață, pot ridica impedimente în dezvoltarea fizică, intelectuală și afectivă a copilului.
Astfel, Constituția stipulează dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și instruirea copiilor [art. 48 alin. 2].
Codul familiei [art. 51] în acest sens prevede: “fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-și cunoască părinții, să beneficieze de grija lor, să coabiteze cu ei, cu excepția cazurilor cînd aceasta contravine intereselor copilului.
Copilul are dreptul la educație din partea parinților, la dezvoltarea capacităților întelectuale, la libertatea gîndirii și conștiinței, la apărarea demnității și onoarei.
Autoritățile tutelare depistează copiii rămași fără ocrotire părintească, țin evidența acestora și în fiecare caz aparte, în dependență de circumstanțele concrete în urma cărora copiii au ramas fără ocrotire părintească, aleg forma de plasament al copiilor în scopul protecțiilor, asigurînd controlul sistematic asupra condițiilor de întreținere, educație și instruire a acestora [art. 112 alin. 2 C.F.].
6. Principiul de sprijin moral reciproc și fidelitate conjugală
Soții își datorează reciproc sprijin moral și fidelitate conjugală, dispune [art. 18 alin. 2 C.F]. Fără atmosfera de grijă reciprocă, fără o cauză familială comună, iubirea soților nu poate să se păstreze între ei și să creeze între toți ceilalți membri ai familiei atmosferă de deschidere unul față de altul. De sănătatea spiritual-morală a soților, susținută prin sentimentul de dragoste, stimă, prietenie depinde în mare măsură atît sănătatea copiilor, cît și relațiile reciproce și starea psihică a soților.
Viitorii soți, prezentîndu-se în fața altarului și încheind actul căsătoriei, deseori sunt supuși riscului deziluziei ulterioare, datorită “flamei emoționale” care le blochează capacitatea de a dezvolta un punct de vedere realist asupra partenerului. Legea morală supremă a căsniciei – dragostea, duce la hiperbolizarea calităților pozitive ale persoanei, omului iubit. Relațiile între îndrăgostiți nu mai sunt reglate, ca în existența obișnuită, prin obiceiuri, calcule, gratitudine, stimă, pe scurt – prin sentimente rezonabile. Ființa iubită apare ca o bogăție inepuizabilă: ea este necunoscutul, neașteptatul, cea căreia partenerul nu-i poate sesiza în totalitatea nici măcar odata cu trecerea timpului.
Însă, trebuie de avut în vedere că dragostea este un talent, iar oamenii sunt uimitor de eterogeni, adică diverși în manifestarea talentelor lor. Ca și alte capacități creatoare ale omului și dragostea își așteaptă exprimarea și înflorirea. Posibilitatea de a-și dezvolta calitățile sufletești, inclusiv capacitatea de a iubi, este acel cîmp nobil, pe care se cultivă cultura personalității, se șlefuiesc laturile esenței cu adevărat omenești, umanistice.
Dacă dragostea nebună și cea romantică înseamnă mai mult a simți pe cineva, dragostea matură înseamnă, mai ales, a te sprijini pe cineva, a te bizui pe cineva, a sta cu cineva. Stabilitatea este nota ei definitorie. Din acest motiv, în relația afectivă de parteneriat intervin componente majore ca: respectul, admirația, încrederea, sensul mutual al valorii personale, grija față de celălalt, atașamentul și obligația autoasumată. Din acest motiv, dragostea matură este evolutivă, este “construită” prin îmbinarea rezonabilității și raționalității cu plăcerea și generozitatea. Ea devine un drum existențial, al cărui plan de bază include puterea de a accepta și depăși împreună obstacolele sau situațiile excepționale. Partenerii fiind responsabili, împart între ei atît cîștigurile, cît și pierderile, atît succesele, cît și insuccesele, atît bucuriile, cît și suferințele.
A iubi matur echivalează cu un mod activ de a se simți bine unul cu altul, de a răspunde și a veni fiecare în întîmpinarea nevoilor celuilalt, de a-i “simți” nevoile și problemele înainte ca celălalt să le comunice, de a-i respecta individualitatea și a-1 percepe și evalua suficient de corect, pentru a nu-i alimenta sentimentele din erori de cunoaștere.
Problemele cele mai dificile apar într-o căsătorie atunci cînd fiecare se gîndește la propriile lui nevoi și nu la ale celuilalt.
Pentru femei acestea sunt:
– nevoia de siguranță, care necesită ca soțul să fie un suport constant prezent în momentele importante și să rezolve cu înțelepciune diverse probleme ale familiei, împreună cu soția;
– nevoia de cămin și dorința de a avea copii, cărora să le creeze un mediu plăcut, constituie a doua nevoie de bază a unei femei.
Pentru bărbați sunt specifice:
– nevoia de respectare și apreciere a Eu-lui. Multe dintre conflicte se dezlănțuie prin încălcarea acestei reguli de aur. O femeie înțeleaptă nu-și va critica niciodată bărbatul mai ales față de copii sau în public.
– nevoia de confort fizic și psihosexual.
7. Principiul grijii pentru întreținerea, educația și apărarea drepturilor și intereselor membrilor minori și ale celor inapți de muncă ai familiei
În spiritul Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, parinții sunt cei care au obligația de a crea un mediu favorabil pentru asigurarea, în întreaga măsură a posibilului, a supravețuirii și dezvoltării fizice, psihice, spirituale, morale, psihologice și sociale a copilului, într-o manieră demnă și care să-l pregătească pentru viață într-o societate liberă. Preambulul Convenției reia prevederile Declarației Națiunilor Unite asupra Drepturilor Copilului, conform căreia: “din cauza lipsei sale de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de protecție și îngrijiri speciale, în principal de protecție juridică adecvată, înainte și după naștere”. Primii responsabili pentru creșterea și dezvoltarea copilului sunt parinții. Conceptul de “dezvoltare” nu se referă doar la pregătirea copilului pentru maturitate, ci înseamnă asigurarea de condiții optime în prezent pentru deplina exercitare a drepturilor sale.
Indiferent de faptul dacă părinții locuiesc împreună cu copilul sau separat, ei poartă răspundere pentru dezvoltarea fizică, intelectuală și spirituală a copiilor și au prioritate la educația lor față de oricare alte persoane. Obligația de creștere, întreținere, educație reprezintă cea mai importantă caracteristică a ocrotirii părintești de care se bucură copilul minor.
Mediul familial este considerat decisiv pentru exercitarea drepturilor copilului, deoarece drepturile civile ale copilului încep din familie. Anume familia este agentul fundamental pentru conștientizarea importanței drepturilor omului și respectarea acestora, precum și a valorilor umanității, a identității și tradiției culturale proprii sau ale altor civilizații.
Convenția cu privire la drepturile copilului [art. 23] recunoaște dreptul copilului handicapat mintal sau fizic de a se bucura de o viață plină și decentă, în condiții care să-i garanteze demnitatea, să-i promoveze autonomia și să-i faciliteze participarea activă la viața colectivității, după cum și dreptul copilului handicapat de a beneficia de îngrijiri speciale.
În 1982 Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Programul mondial de acțiune privind persoanele cu deficiențe în care se subliniază că persoanele cu deficiente psihice, fizice sau cu deficiențe senzoriale trebuie să beneficieze de aceleași drepturi ca și orice altă ființă umană și să li se ofere oportunități egale. Prea des viețile lor suferă din cauza unor bariere fizice și sociale impuse de societate și care le împiedică astfel implicarea totală. Din această cauză, milioane de copii și adulți din toate părțile lumii deseori înfruntă o viață izolată și degradantă.
Constituția RM [art. 51] prevede: “Persoanele handicapate beneficiază de o protecție specială din partea întregii societăți. Statul asigură pentru ele condiții normale de tratament, de readaptare, de învățămînt, de instruire și de integrare socială.”, iar legea cu privire la drepturile copilului [art. 24] stipulează: “Statul garantează copiilor invalizi și copiilor cu handicap fizic sau mental asistență medicală gratuită, ajutor psihologic special, instruire generală și profesională, plasare în cîmpul muncii potrivit capacităților, resocializare pentru a se putea bucura de o viață decentă în condiții care să le faciliteze participarea activă la viața socială, statul asigură copiii invalizi cu pensii de invaliditate “.
În școlile speciale avem mulți copii suferinzi de un anume handicap, deși există principiul nestrămutat al normalizării: persoanelor desabilitate trebuie să li se asigure un mediu de viață cît mai normal, dacă se dorește cu sinceritate ca acești copii să ajungă cel puțin la o stare aproape de cea normală, ca mai apoi să fie integrați în învățămîntul general. Dar totuși ca pentru orice alți copii nimic nu este mai important decît familia, deoarece mai mult ca oricine acești copii au nevoie de sprijinul unei familii și dragostea părintească, în sînul familiei ei devin mai răbdători, mai grijulii, mai atenți unii față de alții, mai înțelegători.
Și dacă părinții au răbdarea să cunoască și descopere alături de copiii dați lumea și împreună cu aceștia să participe la toate fazele lui de dezvoltare, atunci numaidecît va veni o zi cînd vor fi remunerați pentru devotamentul și dragostea parintească.
§ 3. Conținutul principiului liberului acces la apărare, pe cale judecătorească a drepturilor și intereselor legitime ale membrilor familiei
Liberul acces la justiție în Republica Moldova. Accesul liber la justiție constituie principiul fundamental al organizării oricărui sistem judiciar fiind consacrat într-un număr important de documente internaționale. Mecanismul statal de apărare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, un factor de primă importanță, constituie buna funcționare a autorității judecătorești, astfel încît să se asigure oricărei persoane dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Pe plan procesual, accesul liber la justiție este concretizat în prerogativele pe care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice. Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o maniera concretă și reală, iar nu iluzorie și teoretică, avocații parlamentari susțin că imposibilitatea concretă sau condiționată drept și de fapt de sesizare a unei instanțe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiție. Dreptul la un proces echitabil, în accepțiunea Convenției Europeană a Drepturilor Omului [art. 6 ] reprezintă de fapt, un complex de obligații impuse statului al căror unic scop este protejarea altor drepturi și libertăți fundamentale. Actualmente ca și în anii precedenți cel mai actual subiect abordat de către solicitanți este pretinsa încălcare a dreptului de accesul liber la justiție. Starea de lucruri atestă o situație îngrijorătoare, de aceea demararea reformelor în justiție trebuie să satisfacă speranțele a cel puțin 397 de solicitanți care au invocat mai multe obiecții la calitatea actului justiției, dintre care: în 147 de cazuri se reclamă tergiversarea examinării cauzelor, în 49 cazuri – neîndeplinirea hotărîrilor judecătorești, în 105 cazuri se invocă dezacordul cu sentința/hotărîrea pronunțată iar 69 de cazuri se referă la lezarea dreptului la recurs efectiv. Analiza arată că o parte a petițiilor este generată de dezacordul unor participanți la procesul de înfăptuire a actului de justiție cu hotăririle judecătorești, iar motivele invocate pot fi verificate doar pe căile de atac în instanțele ierarhic superioare. De cele mai multe ori cetățenii neavînd procedee de contestare a unei hotărîri irevocabile, majoritatea petiționarilor reafirmîndu-și intenția de a apela la CEDO.
În preambulul la Declarația Universală a Drepturilor Omului se afirmă că drepturile omului trebuie să fie ocrotite de autoritatea legii, pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asupririi. Iar în articolul 7-12 este prevăzut modul în care se ocrotește acest drept al persoanei:
– toți oamenii sunt egali în fața legii și au fară nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii;
– orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin Constituție sau Lege;
– nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar;
– orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa;
– orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată pînă cînd vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale;
– nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
În concordanță cu aceste prevederi, Constituția Republicii Moldova [art. 20] stipulează: “Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție “.
Reieșind din prevederile internaționale și cele constituționale, Codul familiei [art. 2, alin. 3] postulează principiul liberului acces la apărare, pe cale judecătorească, a drepturilor și intereselor legitime ale membrilor familiei, care guvernează majoritatea relațiilor familiale.
Astfel, subiecții de drept familial se pot adresa cu cerere în instanța judecătorească:
– în caz de neînțelegere, pentru a se determina cota-parte în proprietate, precum și împărțirea acesteia în natură;
– pentru desfacerea căsătoriei, cînd păstrarea familiei în continuare este imposibilă;
– pentru declararea nulității căsătoriei;
– pentru stabilirea paternității;
– pentru decăderea din drepturile părintești;
– pentru a pretinde întreținere;
– pentru încuviințarea sau desfacerea adopției etc.
O situație specifică apare în cazul cînd necesită apărare, pe cale judecătorească, copilul minor. Protecția drepturilor copilului este asigurată de organe competente respective de pe lîngă autoritățile administrației publice locale și de organele de drept.
Reținerea sau arestarea copiilor sunt aplicate doar ca măsuri excepționale și numai în cazurile prevăzute de legislație. În cazul reținerii sau arestării copilului părinții sau persoanele tutelă sunt informați de îndată.
Copiii reținuți sau arestați sunt ținuți sub arest separat de adulți și de copii condamnați. Nici pedeapsa capitală, nici inchisoarea pe viață nu pot fi aplicate pentru infracțiunile comise de persoana sub vîrsta de 18 ani. În procesul dezbaterilor judiciare în care figurează copiii este obligatorie participarea apărătorului și pedagogului.
Codul civil prevede răspunderea părinților, pentru dauna cauzată de un minor care n-a împlinit 15 ani [art. 481] iar răspunderea părinților pentru dauna cauzată de un minor între 15 și 18 ani [art. 482].
Față de persoana în vîrsta de la 16 – 18 ani, care a comis contravenție administrativă se aplică măsurile, prevăzute de Regulamentul Comisiilor pentru minori, aprobat de Prezidiul Parlamentului.
Codul Penal [art. 10] dispune că sunt supuse răspunderii penale persoanele care în momentul săvîrșirii infracțiunii au împlinit vîrsta de 16 ani, dupa cum și enumeră situațiile pentru care minorii sunt supuși răspunderii penale. La stabilirea pedepsei penale, savîrșirea infracțiunii de către un minor se consideră circumstanță atenuantă.
Art. 173 Cod de Procedură Civilă și art. 139 Cod de Procedură Penală prevăd audierea martorului minor, iar art. 43 Cod de Procedură Penală prevede participarea apărătorului la procedura judiciară penală. Apărătorul ales sau numit de oficiu este admis să participe la proces din momentul punerii sub învinuire, iar în cazul reținerii sau arestării bănuitului sau învinuitului, din momentul comunicării lui a procesului-verbal de reținere sau prezentării mandatului de arest. Dacă prezentarea apărătorului ales de bănuit sau învinuit este imposibilă, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal și procurorul propun bănuitului sau învinuitului să invite un alt apărător ori îi asigură un apărător prin intermediul biroului de asistență juridică.
CAPITOLUL II. Procedura de solutionare a conflictelor.
§ 1. Conflictele și cauza apariției conflictelor.
În viața de cuplu pot apărea dispute care să afecteze viitorul relației și, implicit, al familiei. Indiferent de natura acestor conflicte, adulții trebuie să descopere, să « învețe » cum să acționeze pentru a evita discuțiile conflictuale cu urmări grave (divorț, violență, abuz, suicid, crimă etc).
Gelozia, problemele financiare, lipsa de afecțiune și încredere sunt doar cîteva dintre cauzele apariției disputelor în rîndul adulților care au deja o familie sau o relație de cuplu stabilă. Tot ceea ce contează în viața de familie este comunicarea, maturitatea, atitudinea pozitivă, înțelegerea, puterea de a asculta temerile și grijile celuilalt cu calm și răbdare. Optînd pentru aceste atitudini comportamentale, orice problemă își găsește rezolvarea mai devreme sau mai tîrziu. Și totuși, situațiile conflictuale par a se înmulți generînd situații ce par a fi fără rezolvare. Înainte de a căuta soluții, este nevoie să descoperim ce înțelegem prin conflict? Conflictul a fost definit de-a lungul timpului într-o multitudine de forme. Dispută, neînțelegere, dezacord, divergență, etc sunt termeni uzuali pe care îi auzim mereu și care au legătură cu existența unor stări conflictuale. În momentul în care are loc o ciocnire între interesele, conceptele sau orgoliile unor persoane avem de-a face cu un conflict. Iar acest lucru se întîmplă extrem de des în viața de zi cu zi a unui cuplu. Există diferite tipuri de conflicte: conflicte intrapersonale, conflicte interpersonale, conflicte de grup, conflicte organizaționale, conflicte sociale ș.a.m.d. Acestea adesea se răsfrîng în arena vieții de cuplu. Unde ne este mai ușor să ne descărcăm frustrările? Desfașurarea fiecărui conflict parcurge anumite etape cele mai importante fiind: dezacordul, confruntarea și rezolvarea. Dezacordul este faza inițială a conflictului în care părțile conștientizează ca au abordări diferite cu privire la situația generatoare de conflict. În situația în care acest dezacord este în imposibilitate de a fi soluționat de către fiecare dintre parteneri adesea și nu se găsește o soluție de compromis, îmbrățișată de către părțile implicate, se ajunge la confruntare (ceartă). Aceasta poate îmbrăca diverse forme: de idei, verbală, fizică etc. Cei implicați sunt cei care decid formele acesteia. Rezolvarea conflictului depinde în egală măsură de ambii parteneri. Cînd vorbim despre celălalt, în locul celuilalt, uităm sa vorbim despre noi înșine și « critica constructivă » se transformă în reproș, iar rezolvarea apare ca un <nesfîrșit> compromis. Frustrările cresc, sentimentul de neînțelegere și lipsă de armonie se accentuează, devenim agresivi, respingem, acuzăm, ne retragem, refuzăm și astfel ne trezim într-un cerc vicios din care pentru mulți, singura scăpare este divorțul. Conflictul are cauze multiple și este inițiat de către una dintre aceste cauze, pe fondul unei acumulări îndelungate. Evident, acest lucru nu este valabil în cazul conflictelor spontane care sunt favorizate de anumite trăiri sau stări de moment. Cauza cea mai frecventă care generează conflictul este lipsa de comunicare sau comunicarea deficitară în relația cu celălalt,dar cel mai adesea în relație cu propria persoană. Aplanarea conflictului devine imposibilă în situația în care lipsește comunicarea între părțile implicate în conflict. Din acest motiv, tensiunile dintre părți se amplifică și în final se ajunge la poziții aparent ireconciliabile, iar intimitatea sau copiii se transformă în ”obiecte” de șantaj sau revendicare între parteneri. Acesta este momentul în care intervenția consilierului sau psihoterapeutului își găsește aplicabilitatea și utilitatea. În cadrul ședințelor de consiliere, se realizează un lucru important care constituie un prim pas în soluționarea conflictului: părțile reîncep să comunice sau ”învață” să comunice în relație, descoperind acultarea activa și secretele unei comunicări eficiente în cuplu. Chiar dacă la început (în ședința comună) tonalitatea și intensitatea discuțiilor dintre părți pare că ascunde poziții ireconciliabile, pe parcurs și în special în ședințele separate, părțile încep să genereze opțiuni de soluționare a conflictului. Acestea sunt puncte de plecare importante care pot duce într-un final la intersectarea intereselor părților implicate și la nașterea unei soluții de soluționare a conflictului, reciproc agreate. Dincolo de pasiune, iubire, sentimente, ideea de relație stabilă și implicit de familie, presupune ideea de parteneriat. Astfel cei doi iși amintesc că sunt în aceeași tabără, și nu pe poziții beligerante.
§ 2.Procedura de soluționare a conflictelor din punct de vedere teoretic și practic
În cazul în care părțile aflate în conflict nu îl pot rezolva pe cale pașnică și astfel nu se ajunge la un punct comun în acest caz se recurge la instanța de judecată sau mediere.
Medierea avînd un mare avantaj deoarece se economisește timp și bani pentru rezolvarea conflictului.
De exemplu, în materia dreptului familiei, un caz de divorț se rezolvă în instanța de judecată timp de 2-3 ani, în cazul medierii acesta poate fi soluționat într-un termen de 3 săptămâni – o lună. Rezolvarea cazului dat în instanța de judecată presupune achitarea taxei de stat și cheltuieli pentru achitarea onorariului avocatului, în timp ce în cazul medierii se stabilește doar un simplu onorariu pentru mediator. Părțile implicate, persoane fizice sau persoane juridice, pot recurge la mediere în mod voluntar, inclusiv după declanșarea unui proces de judecată, convenind să soluționeze pe această cale orice conflicte în materie civilă, comercială, de familie, în materie penală, precum și în alte materii.
Ce se întîmplă cînd conflictul de familie se încorporează într-un dosar pe rolul unei instanțe de judecată, să zicem un dosar de divorț?
Evident că judecătorul trebuie să judece ceea ce i se cere, să facă dreptate acolo unde i se cere și i se probează cu fel și fel de probe, martori, hîrtii, notițe, expertize etc. Susținerile pro și contra ale avocaților nu lipsesc și sunt bine ticluite. La un moment dat al procesului judiciar se dă o hotărîre definitivă și executorie. Divorțul se pronunță, bunurile se împart, exercitarea autorității părintești privind copilul se dispune cu program calendaristic, pe zile și ore, de către un judecător, în interesul copilului, deseori peste voința parinților.
Însă ceea ce nu poate lua în considerare un proces judiciar în materie familială este zona emoțională și umană a litigiului. Judecătorul nu poate interveni decît în zona juridică a conflictului. Zona juridică este dată de drepturi și obligații stipulate în legi și în valorificarea și exercitarea acestora cu bună sau rea-credință, dovedită sau nu. Și cum zona emoțională la un conflict de familie depășește 80% din esența lui, în majoritatea litigiilor de familie conflictul rămîne nesoluționat, deschis, și dimpotrivă amplificat de armele juridice și judiciare ascuțite de fiecare parte din conflict în timpul procedurilor judiciare.
Orice judecător de litigii familiale știe că hotărîrea lui nu va pune capăt conflictului dintre cei doi, ci este doar o tranșare juridică a drepturilor și obligațiilor lor. Conflictul rămîne deschis, întocmai ca o rană ce își caută vindecarea.
Greutatea emoțională a conflictului, dar și anvergura resurselor materiale, emoționale, de timp și stres, duc la o epuizare a acelor aflați în conflict.
Medierea unor astfel de conflicte vine să schimbe paradigma. Medierea este o procedură de soluționare a conflictului prin prisma nevoilor, intereselor și problemelor celor doi. Cu alte cuvinte, cei doi caută un numitor comun împreună cu mediatorul, în ședințele de mediere.
Un proces de mediere a conflictelor de familie nu urmărește tranșarea juridică a drepturilor și obligațiilor lor, deși le ia în calcul și în considerare și pe acestea, ci urmărește în prima fază aplanarea conflictelor mici – conflicte ce compun întreaga situație conflictuală, îngroparea “securii războiului” și așezarea la masa unor discuții unde să se negocieze o soluție amiabilă reciproc avantajoasă și mulțumitoare, în cele mai multe cazuri, medierea își atinge țelul său principal – și anume parțile găsesc soluția potrivită, în celelalte cazuri, dacă scopul principal nu este atins, cel putin conflictele se aplanează, luptele se calmează, și spiritele se echilibrează de către mediator pe cît posbil.
În ceea ce privește diferența dintre resursele materiale și emoționale consumate de cele doua proceduri – instanța de judecată și mediere – medierea cîștigă net titlul de cea mai avantajoasă soluție în aceste situații.
Actuala situație politică, socială, demografică, economico-financiară la nivel global și național condiționează dezvoltarea accelerată a relațiilor sociale și perpetua avansare a complexității acestora ce, la rîndul său, generează revederea viziunilor și concepțiilor tradiționale, impune necesitatea elucidării noilor posibilități a asigurării stabilității sociale, conservării valorilor etico-morale, educarea satisfăcătoare a copiilor ca noi membri a societății. Astfel, aceste provocări nu au omis și familia – celula societății.
Din cîte am afirmat, protecția familiei și copilului fiind una dintre preocupările esențiale a statului nostru de drept, urmează a fi asigurată de un mecanism optim de soluționare a conflictelor de familie. Vorbind despre un mecanism optim de soluționare a conflictelor de familie avem în vedere nu doar aplanarea conflictelor prin împăcare, cu toate că tentăm spre un astfel de rezultat, dar și multe alte aspecte nu mai puțin importante: satisfacerea la un grad maxim posibil a intereselor părților, asigurarea protecției intereselor copiilor minori, reducerea stresului și a încordării emoționale în timpul procesului de rezolvare a conflictului, facilitarea dialogului între soți (ce de multe ori este pierdut în cadrul unor conflicte de durată), crearea unui climat amiabil în cadrul negocierii și în afara acestuia, asigurarea unor relații amicale posterior soluționării conflictului, atingerea unui compromis reciproc convenabil de către soți ținînd cont de interesul prioritar al copiilor. În pofida încercărilor de a facilita realizarea beneficiilor enunțate mai sus, realitatea este cu totul diferită.
Medierea este aptă să realizeze toate aceste condiții în cel mai bun fel, fiind totalmente ajustată specificului litigiilor de familie. Experiența mondială în domeniul medierii familiale denotă eficiența și utilitatea acesteia.
Astfel, Recomandarea R(98) privind principiile medierii familiale și Recomandarea 1639 (2003) privind medierea familială și egalitatea sexelor sunt principalele acte fundamentează medierea familială în statele membre ale Uniunii Europene. În Republica Moldova principalul act legislativ care dă „undă verde” medierii cauzelor de familie este Legea cu privire la mediere [nr. 134-XVI din 14.06.2007] și Codului Familiei al Republicii Moldova.
Principalele avantaje ale medierii raportate la soluționarea litigiilor de familie sunt următoarele.
1. Caracterul facultativ. Medierea este benevolă și nu poate fi impusă sau obligatorie. Soții pot recurge la mediere sau o pot evita. Însăși apelarea sau acceptarea medierii poate fi percepută ca o acceptare tacită a acesteia, disponibilitatea de a negocia.
2. Egalitatea părților. În procesul medierii părțile sunt egale și nu pot fi tratate diferențiat în temeiul diverselor condiții și cauze a conflictului, statutului social, etc.
3. Profesionalismul mediatorului. Mediatorul este o persoană special pregătită, capabilă să asigure un cadru adecvat al negocierii, fiind un intermediar neutru apt de a ajuta la depășirea obstacolelor în comunicare, asista părțile, orienta spre găsirea unor soluții reciproc avantajoase întru depășirea conflictului.
4. Imparțialitatea, independența și caracterul neutru al mediatorului. Mediatorul nu este părtinitor și nu poate avantaja una dintre părți în temeiul diverșilor factori cum ar fi compătimirea, solidaritatea, etc. Rolul mediatorului este de a asigura un cadrul efectiv de colaborare între părți spre atingerea unui compromis reciproc convenabil pentru acestea fiind neutru față de rezultatele medierii. Mediatorul nu impune acceptarea anumitor soluții, părțile avînd totala libertate în a se pronunța pro sau contra variantei negociate. Totodată, reieșind de specificul conflictelor familiale, mediatorul va ține cont de interesul superior al copilului ca un principiu unanim recunoscut în dreptul familiei. Ca garanții a părțile dispun de dreptul de a alege în comun sau individual mediatorul sau mediatori în vederea desfășurării procesului de mediere. De asemenea părțile pot în orice moment renunța la serviciile mediatorului ales și contacta serviciile altui mediator. Totodată, mediatorul poate fi atras la răspundere disciplinară pentru nerespectarea imparțialității și neutralității.
5. Medierea este confidențială. Mediatorul nu poate divulga date ce-i devin cunoscute în cadrul desfășurării medierii cu anumite excepții strict stabilite în lege [art.11 alin. (3)] al Legii cu privire la mediere [nr. 134-XVI din 14.06.2007]:„…mediatorul este obligat să informeze autoritățile competente referitor la o infracțiune iminentă, despre care ia cunoștință în cadrul procesului de mediere”). Astfel părțile pot liber discuta aspecte ce țin de viața privată, intimă de familie.
6. Medierea este comodă deoarece permite stabilirea locului, timpului și duratei ședinței de mediere, deciderea continuării ori renunțării la mediere.
Toate aceste particularității conferă medierii un caracter inedit, particular. Recurgerea la mediere nu poate în site înrăutăți situația părților. Lipsa unui compromis nu poate fi tratată ca un total eșec al medierii, mai ales în cazul dacă părțile au putut comunica efectiv și au încercat conștient să depășească situația conflictuala. Posibil spiritul de colaborare instaurat între părți va permite soluționarea mai rapidă a cauzei în instanța de judecată, menținerea unor relații normale, netensionate pe viitor, etc.
Un exemplu practic în acest sens îl găsim în Republica Arabă Egipt unde funcționează Oficii pentru soluționarea cauzelor de familie. În aceste oficii activează juriști, psihologi și sociologi. Anterior depunerii cererii de chemare în judecată în cauze privind divorțul, părțile obligatoriu urmează să se adreseze cu o cerere în Oficiul pentru soluționarea cauzelor de familie pentru conciliere. Aici părțile sunt consultate de jurist, psiholog și sociolog. Fiecare specialist studiază de pe propriile poziții conflictul familial iscat între soți, ajută pe acestea să se împace sau să depășească amiabil neînțelegerile legate de desfacerea căsătoriei sau alte aspecte. În caz de imposibilitate a unui compromis, specialiștii Oficiului pentru soluționarea cauzelor de familie prezintă instanței de judecată raporturi în care își expun concluziile sale profesionale (juridice, psihologice și sociologice) asupra cauzei. Posterior aceste materiale sunt anexate la dosar iar judecătorul are posibilitatea să se informeze complex asupra cauzei puse pe rol spre deciderea unei soluții optime reieșind din specificul cauzei.
În pofida faptului că atitudinea legislatorului egiptean în vederea reglementării modului de soluționare a litigiilor de familie este determinată în principal de convingerile religioase și normele stricte ce țin de normarea relațiilor de familie întru asigurarea conservării acestei instituții și asigurarea stabilității acesteia, în Europa reieșindu-se de pe poziții mai mult practice se tinde a realiza aceleași obiective – consolidarea instituției familiei, educarea copiilor în familiei întregite, depășirea litigiilor intrafamiliale de diversă natură (violența domestică, dezintegrarea socială, etc.).
Practici analogice, într-o oarecare măsură, în domeniul soluționării litigiilor de familie, sunt regăsite în Portugalia care stabilește caracterul obligatoriu al medierii anterior divorțului în cazul depunerii cererii de divorț de către unul dintre soți. În plus, judecătorul urmează să informeze părțile despre posibilitatea și avantajele medierii. În Croația, la judecarea cauzelor de familie, judecătorii deseori sunt asistați de către profesioniști specializați în probleme de familie precum mediatorul sau asistentul social.
CAPITOLUL III. Speță
Încheiere
BIBLIOGRAFIE
1. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994 // publicat: 12.08.1994 în Monitorul Oficial Nr. 1, data intrării în vigoare: 27.08.1994.
2. Codul familiei al Republicii Moldova. Nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000, în vigoare începând cu 26.04.2001. În: Monitorul Oficial al RM, 26.04.2001, nr. 47-48 (210).
3. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003 // publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 111-115 din 12.06.2003.
4. Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002 // publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86 din 22.06.2002.
5. Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948
6. Convenție nr. 1950 din 04.11.1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950. A intrar în vigoare la 3 septembrie 1953
7. Lege Nr. 134 din 14.06.2007 cu privire la mediere // publicat: 07.12.2007 în Monitorul Oficial Nr. 188-191. Data intrarii in vigoare: 01.07.2008
8. Lege Nr. 121 din 03.05.2001 cu privire la protecția socială suplimentară a unor categorii de populație // publicat: 08.05.2001 în Monitorul Oficial Nr. 51.
9. Dragos Bogdan – “Accesul la justitie”, 2009. p. 76
10. I. Dragoman, Drept european al drepturilor omului, Editura Fundației România de Mâine, București, 2009, p. 26.
11. C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Ed. „C.H. Beck”, București, 2010;
12. D. Bogdan, Procesul civil echitabil în jurisprudența CEDO, vol. I – Accesul la justiție, Ed. "Hamangiu", București, 2009;
Resurse cu format electronic:
13. Despre familie – https://fiindimagine.wordpress.com/2013/02/11/despre-familie/
14. Articol despre mediere în Revista „Moldova în Progres” – https://promediere.wordpress.com/category/articole/
15. Accesul liber la justiție – http://www.ombudsman.md/sites/default/files/rapoarte/accesul_liber_just3.pdf
16. Principiul liberului acces la justiție – http://legeaz.net/dictionar-juridic/principiul-liberului-acces-la-justitie
17. Articol despre mediere în Revista „Moldova în Progres” – https://promediere.wordpress.com/category/articole/
BIBLIOGRAFIE
1. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994 // publicat: 12.08.1994 în Monitorul Oficial Nr. 1, data intrării în vigoare: 27.08.1994.
2. Codul familiei al Republicii Moldova. Nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000, în vigoare începând cu 26.04.2001. În: Monitorul Oficial al RM, 26.04.2001, nr. 47-48 (210).
3. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003 // publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 111-115 din 12.06.2003.
4. Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002 // publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86 din 22.06.2002.
5. Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948
6. Convenție nr. 1950 din 04.11.1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950. A intrar în vigoare la 3 septembrie 1953
7. Lege Nr. 134 din 14.06.2007 cu privire la mediere // publicat: 07.12.2007 în Monitorul Oficial Nr. 188-191. Data intrarii in vigoare: 01.07.2008
8. Lege Nr. 121 din 03.05.2001 cu privire la protecția socială suplimentară a unor categorii de populație // publicat: 08.05.2001 în Monitorul Oficial Nr. 51.
9. Dragos Bogdan – “Accesul la justitie”, 2009. p. 76
10. I. Dragoman, Drept european al drepturilor omului, Editura Fundației România de Mâine, București, 2009, p. 26.
11. C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Ed. „C.H. Beck”, București, 2010;
12. D. Bogdan, Procesul civil echitabil în jurisprudența CEDO, vol. I – Accesul la justiție, Ed. "Hamangiu", București, 2009;
Resurse cu format electronic:
13. Despre familie – https://fiindimagine.wordpress.com/2013/02/11/despre-familie/
14. Articol despre mediere în Revista „Moldova în Progres” – https://promediere.wordpress.com/category/articole/
15. Accesul liber la justiție – http://www.ombudsman.md/sites/default/files/rapoarte/accesul_liber_just3.pdf
16. Principiul liberului acces la justiție – http://legeaz.net/dictionar-juridic/principiul-liberului-acces-la-justitie
17. Articol despre mediere în Revista „Moldova în Progres” – https://promediere.wordpress.com/category/articole/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedura DE Solutionare A Conflictelor In Cazul Nerespectarii Principiului Liberului Acces LA Aparare, PE Cale Judecatoreasc (ID: 129184)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.