Procedura DE Solutionare A Conflictelor In Cazul Nerespectarii Principiului Inadmisibilitatii Amestecului Deliberat In Relatiile Familiale
PROCEDURA DE SOLUȚIONARE A CONFLICTELOR ÎN CAZUL NERESPECTĂRII PRINCIPIULUI INADMISIBILITĂȚII AMESTECULUI DELIBERAT ÎN RELAȚIILE FAMILIALE
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CARACTERISTICILE GENERALE ALE PRINCIPIULUI
1.1. Valoarea principiilor în drepturile familiale
1.2. Conținutul principiului inadmisibilității amestecului deliberat în relațiile familiale
2. INADMISIBILITATEA AMESTECULUI ÎN VIAȚA PRIVATĂ A CETĂȚENILOR
2.1. Conceptul de viață privată a cetățenilor și de afaceri private
2.2.Fixarea reglementară a ideilor de consolidare a inadmisibilității amestecului în viața privată a cetățenilor
2.3. Respectul dreptului la viață familială
2.4. Soluționarea conflictelor în practică și consolidarea principiului legislativ
SPEȚĂ
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
REPERELE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII
Actualitatea temei și importanța problemei abordate. Inadmisibilitatea amestecului deliberat în relațiile familiale reprezintă o temă foarte importantă și actuală la moment pentru Republica Moldova care, prin importanța sa depășește sfera interesului vieții private, avînd importanță deosebită și relevanță pentru toată societatea. Protejarea și respectarea vieții private și a familiei din partea statului reprezintă nu doar un factor foarte important ci și o necesitate deoarece demult e cunoscut faptul că în societatea noastră modernă și avansată,toți suntem urmăriți de către stat pretutindeni. Drept exemplu pot servi camerele de luat vederi plasate de curînd în or.Chișinău care fixează orice mișcare a automibiștilor și colectează date despre fiecare automobil în parte, sistemele de control –care ne aranjează și structurează gândurile și ne urmăresc acțiunile, pînă și ultimul refugiu-familia-unde ar trebui să ne găsim liniștea este invadată de avocați, polițiști,psihologi, jurnaliști, publicitatea TV și radio, etc. Astăzi putem afirma cert că statul face tot posibilul și imposibilul pentru a ne fura orice părticică de libertate. Din acestă cauză societatea încearcă să găsească metode de apărare și protejare a dreptului la viața privată, emițind astfel legi precum Legea privind protecția datelor cu caracter personl, întărită în 2007. Vechile legi existente la moment prevăd situații în care dreptul de a avea viață privată e încălcat, însă nu stabilesc sancțiunile care vor fi aplicate celor care atentează asupra libertății noastre. Ba chiar și medicina, convorbirile telefonice, anchetele realizate de instituțiile statului au menirea de a ne divulga secretele și servesc drept formă de controlare a cetățenilor.
Astăzi este imposibil să-ți dai seama de faptul când ești urmărit, întrucât metodele de filare și supraveghere ale serviciilor speciale sunt tot mai sofisticate, astfel încît cetățeanul nici nu poate să-și dea seama cînd a fost încălcat drepul său la viață privată. Din aceste considerente importanța acestei teme este primordială întrucît cetățenii noștri trebuie să fie protejați de astfel de acțiuni a statului, deaceea ar trebuie să fie găsite soluții și emise niște legi care vor garanta protejarea atît a corespondenței, convorbirelor telefonice, datelor cu caracter personal cît și a vieții private în totalitate.
Descrierea situației în domeniul de cercetare și identificarea problemelor de cercetare. După cum s-a accentuat mai sus în Republica Moldova există o mulțime de probleme legate de apărarea intereselor cetățenilor în cazul încălcării dreptului său la viață privată. E bine știut faptul că astăzi nu se mai poate vorbi despre anonimația în medicină de exemplu, cînd însăși medicii sunt cei care divulgă secretele referitor la starea de sănătate a clienților lor, ca rezultat a divulgării avînd de pătimit mai ales pacienții ce suferă de boli transmisibile, deasemenea nu se poate vorbi și despre protejarea informației cu caracter personal, cînd chiar și în școli are loc colectarea acestora, mai ales în timpul alegerilor, avînd interes politic. Deasemenea nu se poate vorbi de protejare a intereselor familiei și copiilor atunci cînd copilul este luat de la părinți, fiind plasat în familii adoptive fără speranța de întoarcere în familia bilologică.
Scopul tezei. Teza dată are drept scop identificarea problemelor și punctele slabe a legii privind inadmisibilitatea amestecului deliberat în viața privată și de familie a cetățenilor Republicii Moldova, analizarea acestor probleme și propunerea unor soluții de îmbunățire a legislației în vigoare.
1. CARACTERISTICILE GENERALE ALE PRINCIPIULUI
Noțiuni generale despre familie. Familia reprezintă o uniune legată fie prin rudenie și sînge, fie luînd naștere prin căsătoria a doi indivizi prin hotărîrea amiabilă și neimpusă de nimeni a acestora, fiind formată din soți și copii, sau fiind extinsă datorită altor rude legate prin sînge sau mai puțin, cum ar fi părinții soților, fratele sau sora unuia dintre ei. Familia este ca o casă, construită cărămidă cu cărămidă, zugrăvită cu iubire, căldură sufletească, comunicare, înțelegere și respect. Datorită familiei devenim ceea ce suntem și doar aici ne formăm cele mai importante trăsături ale personalității: politețea, punctualitatea, cei 7 ani de acasă, înțelegerea, grija față de cei dragi, răbdarea , demnitatea, iertarea și cel mai inportant lucru ne formează ca oameni. Datorită importanței sale primordiale în societate și nu numai familia a devenit un obiect de cercetare a mai multor științe, în diferite științe avînd multiple diversități și diverse definiții și sensuri. În jurisprudență fiind definită: atît din punct de vedere sociologic cît și juridic.
Din punct de vedere sociologic, noțiunea de familie – desemnează grupul de indivizi uniți prin căsătorie sau rudenie, uniți printr-un grup de interese și îndeletniciri sau mai puțin.
Juridic, familia reprezintă grupul de persoane între care există atît drepturi cît și obligații care rees din căsătorie, rudenie, adopție, etc. În legislația de vigoare nu se precizează cert cine ar putea fi considerat ca membru al familiei, iar noțiunea de familie neavînd o definiție unică. După cum s-a menționat mai sus familia este unul dintre cele mai cercetate obiecte datorită funcțiilor pe care le joacă într-o societate/națiune și anume:
– biologică;
– economică;
– educativă;
Funcția biologică reprezintă un factor foarte important întrucît determină situația demografică a oricărei țări și contribuie la creșterea numărului de populație, ținînd de natura biologică a fiecărui individ în parte de a lăsa urmași-atracția către sexul opus, precum și necesitatea de a naște și de a crește copii dictată de natura existenței omului. Pentru a crește sau din contra a scădea numărul populației în diferite perioade sau luat diverse măsuri, drept exemplu ar putea servi Rusia și China. Datorită situației scăzînde a demografiei cu care se confrunta Rusia s-au decurs la diverse măsuri cum ar fi: mărirea indemnizațiilor primate pentru noi născuți, mai ales începînd de la al 2 nou născut în fiecare familie, se ofereau condiții doritorilor de a lua cetățenie rusă și de a naște pe teritoriul rus copii. În China spre deosebire de Rusia deoarece natalitatea era în creștere, iar numărul populației fiind în exces s-au luat măsuri de interzicere a nașterii a 2 sau mai pulți copii în familie, impunîndu-se amenzi usturătoare pentru încălcarea acestui regulament.
Funcția economică se manifestă prin comunitatea de bunuri obținute pe parcursul vieții a soților, prin faptul că familia poate fi o unitate de producție prin care se asigură bunăstarea soților și a copiilor lor. Datorită tendinței de a oferi copilului ,,o viață mai bună’’ părinții lucrînd la două sau mai multe servicii concomitent sau fiind nevoiți să emigreze legal sau ilegal pentru a face un ban pentru ași susține material membrii familiei și mai ales pe cei inapți de muncă și care necesită ajutor material astfel ridicînd și nivelul economic al țării, deoarece e știut faptul că cea mai mare parte a economiei țării se datorează emigranților.
Funcția educativă. Educația copilului în familie fie adoptivă fie familia originară este unul dintre cele mai importante aspecte ale formării atît morală cît și a caracterului, dezvoltării fizice cît și psihice și socializării individului, apropierea lui de viața obștească și de cea culturală. Educația primită în familie joacă un rol foarte important în crearea personalității copilului, obținerea unor competențe pentru viață și îndeosebi crearea caracterului. Datorită intensității emoționale a relațiilor familiale, educația din familie acționează într-o măsură mai mare decît cea obștească asupra emoțiilor și calităților sufletești ale omului. Datorită importanței pe care o joacă în întreaga societate familia și căsătoria sunt ocrotite de către stat, fiind sprijinite prin diverse măsuri atît economice cît și sociale, în formarea și dezvoltarea familiei, apărînd interesele mamei și copilului, statul deasemenea oferă suport material și manifestă o deosebită grijă pentru creșterea și educarea tinerei generații. Aceste măsuri sunt stipulate în Convenția pentru protejarea drepturilor, intereselor și libertăților omului [8, art. 8] întitulat ,,Dreptul la respectarea vieții private și de familie’’ care prevede următoarele subpuncte:
1. Orice individ are dreptul la respectarea și protejarea intereselor și a vieții sale private sau de familie, a locuinței și corespondenței de către stat.
2. Nu este admis amestecul autorităților publice în exercitarea dreptului la viață privată decît în cazuri excepționale cînd persoana dată este acuzată de o încălcare gravă sau este perecululoasă întregii societăți sau unui grup restrîns de indivizi, acest amestec deliberat trebuie să fie prevăzut de lege și este necesară pentru securitatea național, bunăstarea economică a țării și peste hotarele ei, apărarea ordinii în țară, siguranța publică și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau moralei, cît și protejarea drepturilor și libertăților altora.
Din cele enunțate mai sus putem observa că amestecul deliberat în viața privată a cetățenilor se poate face doar pe baza unui temei și doar în cazuri excepționale prevăzute de lege, doar dacă se va demonstra că aceasta amenință securitatea națională, în alte cazuri statul nu trebuie să se implice în viața private a cetățenilor săi.
Dreptul la viața privată și dreptul la afaceri private este desemnat deasemenea și în Codul civil [1, art.1, alin.1] întitulat ,,Bazele legislației civile’’care prevede : ,,Legislația civilă e întemeiată pe recunoașterea egalității participanților la raporturile reglementate de către aceasta, inviolabilității proprietății, libertății contractuale, inadmisibilității imixtiunii în afacerile private, necesității de realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată și de apărare judiciară a lor’’. Și respectiv libertatea în viața de familie desemnat în Codul familiei [3, art. 2 alin. 1] intitulat ,, Principiile de bază ale legislației familiale’’ dispune: ,, Relațiile familiale sunt reglamentate conform următoarelor principii: monogamie, căsătorie liber consimțită între 2 indivizi, egalitate în drepturi a soților, sprijin reciproc moral și material, fidelitate conjugală , prioritatea educației copilului în familia de origine, manifestarea grijei pentru întreținerea , educația și apărarea drepturilor și intereselor membrilor minori și a celor inapți de muncă ai familiei, soluționare , pe cale amiabilă, a tuturor problemelor vieții familiale, inadmisibilitatea amestecului deliberat în relațiile familiale, liber acces la apărare, pe cale judecătorească , a drepturilor și intereselor ligitime ale membrilor familiei’’.
1.1. Valoarea principiilor în drepturile familiale.
Deoarece adesea legislația noastră nu este destul de explicită în ceea ce ține drepturile de familie în ajutor ne vine Codul familiei [3, art. 2, alin. 1] în care se stipulează valoarea principiilor și care ne pot ajuta la luarea celei mai reușite soluții într-o situație concretă. Deaceea er inapți de muncă ai familiei, soluționare , pe cale amiabilă, a tuturor problemelor vieții familiale, inadmisibilitatea amestecului deliberat în relațiile familiale, liber acces la apărare, pe cale judecătorească , a drepturilor și intereselor ligitime ale membrilor familiei’’.
1.1. Valoarea principiilor în drepturile familiale.
Deoarece adesea legislația noastră nu este destul de explicită în ceea ce ține drepturile de familie în ajutor ne vine Codul familiei [3, art. 2, alin. 1] în care se stipulează valoarea principiilor și care ne pot ajuta la luarea celei mai reușite soluții într-o situație concretă. Deaceea e bine de știut ce reprezintă și care este valoare principiilor desemnate în Codul familiei [3, art. 2, alin. 1] intitulat ,,Principiile de bază ale legislației familiale’’.
Principiul de ocrotire a căsătoriei și familiei.
Deoarece „familia reprezintă elementul natural și fundamental al societății”, statul protejează căsătoria și familia. Constituția Republicii Moldova [4, art. 49, alin. 1] stipulează: „statul se obligă să faciliteze prin măsuri economice formarea și păstrarea familiei și îndeplinirea obligațiilor ce îi revin”. Izvorul de unde își ia începutul reprezintă Codul familiei [3, art. 2, alin. 1] care stipulează: „Relațiile familiale în Republica Moldova sînt ocrotite de stat”.
Pentru garantarea protecției din punct de vedere juridic a familiei, care are la bază căsătoria legală, încheiată între doi indivizi prin hotărîrea amiabilă de ași uni inimile și de a forma o familie. Codul familiei reglementează condițiile puse la încheierea căsătoriei, drepturile și obligațiile personale și patrimoniale, cît și condițiile la desfacerea căsătoriei.
Principiul căsătoriei liber consimțite între soți.
Acest principiu prevede următoarele: căsătoria trebuie să fie întemeiată pe baza înțelegerii, iubirii reciproc consimțite nefiind impusă sau silită de nimeni.
Constituția Republicii Moldova [4, art. 48, alin. 2] stipulează : „Familia se formează pe baza căsătoriei liber consimțite între bărbat și femeie”, Codul familiei [3, art. 2, alin. 3] definește principul căsătoriei între bărbat și femeie liber consimțite pentru părțile ce întemeiază familia, fiind un principiu ce reglementează relațiile de familie; Codul familiei [3, art. 11, alin. 1] enunță: „Pentru a încheia o căsătorie e necesar consimțământul reciproc, exprimat persoanal a părților ce își doresc legarea prin căsătorie, acesta considerînduse neviciat, și necondiționat, al persoanelor în cauză”.
A se considera liberă atunci cînd viitorii soți consimt încheierea căsătoriei în baza afecțiunii și dragostei reciproce pe care o consimt unul față de celălalt, iar decizia lor nu trebuie să fie influențată de vreun factor extern sau alte circumstanțe. Nici părinții, nici rudele și nici alte persoane nu poate interveni sau să-și expună părerea în alegerea soților. Deasemeni nimeni nu se poate amesteca la exprimarea consimțământului de către viitorii soți la încheierea căsătoriei. Viitorii soți își exprimă voința personal , aceasta fiind neviciată și constatată direct de către persoanele ce oficiază încheierea căsătoriei.
Principiul monogamiei.
Acest principiu, rezultă din sentimentele și trăirile pe care le au cei doi indivizi unul față de altul, stipulate în Codul familiei [3, art. 2, alin. 3], deasemeni Codul familiei [3, art. 15, alin. 1 lit. a)] ne vorbește despre faptul că nu se permite încheierea căsătoriei între persoane deja căsătorite, încălcarea acestuia fiind pedepsită prin anularea căsătorii stipulată în Codul Familiei [3, art. 41, alin.1 lit. a)]. Deoarece persoanele deja căsătorite, oficial există încă într-o relație de cuplu, acestea nu pot să se recăsătorească pînă nu se va oficializa ruperea relațiilor anterioare cu foștii soți prin divorț.
Principiul egalității în drepturi a ambilor soți.
Din acest principiu rezultă că soții dispun de aceleași drepturi deaceea se poate vorbi despre egalitatea deplină a femeii și bărbatului în toate domeniile vieții sociale. Acest prncipiu reese din Constituția Republicii Moldova [4, art. 48, alin. 2], „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie și pe egalitatea lor în drepturi”, principiul egalității în drepturi fiind reluat și în Codul familiei [3, art. 5, alin.1]: „persoanele căsătorite au drepturi și obligații egale în relațiile familiale, indiferent de vîrstă, sex, rasă, naționalitate,limbă, religie, apartenență politică, avere și origine socială și etnică”, [3, art. 16, alin. 1] „toate problemele vieții familiale se soluționează de către soți în comun, în conformitate cu principiul egalității în relațiile familiale” , [3, art. 58, alin. 1] „părinții au drepturi și obligații egale față de copii, indiferent de faptul dacă copiii sînt născuți în căsătorie sau în afara ei, dacă locuiesc împreună cu părinții sau separat”. Din cele enumerate mai sus relațiile personale și patrimoniale dintre soți, părinți și copii sunt reglementate în lumina egalității dintre bărbat și femeie. Acest principiu este menționat și în: Declarația Universală a Drepturilor Omului [9, art.16, alin. 1].
e) Principiul sprijinului moral și material reciproc între membrii familiei.
Din acest principiu reese că membrii familiei sunt obligați să-și acorde atît sprijin moral cît și material care ar trebuie să fie rezultatul relațiilor de afecțiune, prietenie, stimă dintre membrii familiei și nu anume impus de lege. Prin urmare soții în mod amiabil trebuie să se susțină și ajute reciproc indiferent de situație. Sprijinul moral, este stipulat în C. Familiei [3, art. 18, alin. 2] prin „soții își datorează reciproc sprijin moral și material ”. Sub aspect material, soții sunt obligați să contribuie la cheltuielile căsătoriei, între părinți și copii, precum și între alți membri ai familiei există obligația reciprocă de întreținere. Ca de exemplu părinții trebuie să-și întrețină copiii pînă la vîrsta de 18 ani astfel ajutîndu-i din punct de vedere material pentru a se îmbraca, pentru rechizite școlare, etc. Și deși nu există legi în Moldova ca și copiii să-și întrețină bătrînii părinți pensionari însă acesta este legat de bunul simț al fiecăruia și de datoria fiecărui copil să-și îngrijească părintele aflat în etate oferindu-i atît un sprijin moral, ajutor în gospodărie cît și sprijin material dacă este nevoie.
Fidelitate conjugală
Deoarece căsătoria este bazată pe relații de iubire și încredere, avînd la bază sentimentul de dragoste și afecțiune dintre soți, Codul Familiei [3, art. 18, alin. 2] stipulează „soții își datorează reciproc sprijin moral și fidelitate conjugală”. Acest principiu stă la baza prezumției de paternitate din Codul Familiei [3, art. 47, alin. 3] potrivit căruia „copilul născut la părinți căsătoriți sau în timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soțului/mamei ,copilul îl are ca tată pe soțul (fostul soț) al mamei”.
Principiul priorității educației copilului în familie, manifestarea grijii pentru întreținerea, educația și apărarea drepturilor și intereselor membrilor minori și ale celor inapți de muncă.
O importanță deosebită se acordă membrilor minori al familie, deoarece aceștia încă inapți de a se întreține necesită o îngrijire deosebită, deaceea se acordă o prioritate creșterii și îngrijirii copiilor în familiile naturale.Constituția și Codul familiei drepturilor și obligațiilor părinților față de copiii lor minori stipulează că responsabilitatea ocrotirii copilului revine, în primul rând, părinților. Pentru situațiile în care ocrotirea părintească nu este posibilă (aceștia fiind decedați, dispăruți, decăzuți din drepturile părintești), dreptul familiei reglementează alte măsuri de ocrotire a minorului.
h) Principiul soluționării, pe cale amiabilă, a tuturor problemelor vieții familiale.
În toate aspectele vieții familiale soții decid de comun acord. Apariția problemelor familiale, necesită o soluționare pe cale amiabilă de către soți, în timp ce recurgerea la justiție trebuie privită doar ca o ultimă soluție.
i) Principiul inadmisibilității amestecului deliberat în relațiile familiale.
Viața familială beneficiază de protecție specială, Constituție R. M. [4, art. 28] stabilind că „Statul respectă și ocrotește viața intimă, familială și privată”. În aceeași ordine de idei, potrivit Convenția Europeană [8, art. 8], „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale (pct. 1). Nu este admis amestecul nici unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și alibertăților altora (pct. 2)".
j) Principiul liberului acces la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor și intereselor legitime ale membrilor familiei.
Declarația Universală a Drepturilor Omului [9, art. 8], prevede că orice persoană are dreptul să se adreseze instanțelor de judecată competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituție sau prin lege.
1.2.Conținutul principiului inadmisibilității amestecului deliberat în relațiile familiale
Viața familială beneficiază de protecție specială, din Constituție [4, art. 28] stabilind că „Statul respectă și ocrotește viața intimă, familială și privată”. În aceeași ordine de idei, potrivit Convenției Europene [8, art. 8], „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale (pct. 1). Nu este admis amestecul nici unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și a libertăților altora (pct. 2)".
În conținutul principiului inadmisibilității amestecului deliberat de către oricine în afacerile private, de bază este conceptul de afacere privată ca activitate a cetățeanului sau a entității juridice (ca o persoană privată/fizică), bazată pe interes personal, în domeniul de aplicare a noțiunii de privat, și nu de lege publică. Aceasta poate fi și o activitate sau înreprindere privată și viața privată a cetățeanului și îndeobște totul ce se află dincolo de activitatea statală, politică și a altor activități publice ce urmăresc interese publice. Afacerea privată a cetățianului sau a entității juridice trebuie să fie protejată de lege de amestec deliberat în ea din partea oricărei persoane sau de stat. Un grad de protecție va fi, de exemplu, să se aplice pentru protejarea vieții private, alta – în timpul ocupației, cum ar fi comerțul cu amănuntul pe străzi. Acest principiu deasemenea presupune libertatea deschiderii și conducerii afacerilor private (desigur în corespondență cu legislația) și inadmisibilitatea amestecului în ele. În ceea ce privește controlul din partea statului a legității deschiderii și conducerii afacerilor private, punerea în aplicare a subiecților obligațiunilor sale juridice, atunci așa control în limitele legislației și în competențele organelor corespunzătoare sunt necesare, trebuie să se efectueze și nu se poate califica ca o amestecare deliberată în afacerile private. Mai mult ca atît, în condiții contemporane trebuie efectută întărirea controalelor săvîrșite de stat în coducerea afacerilor private și depistarea situțiilor criminale complexe, iar la depistarea acestora pedepsirea prin lege.
Majoritatea relațiilor familiare se zidesc pe baza scrierii unui contract. Principiul libertății contractuale înseamnă – atît persoanele fizice cît și persoanele juridice sunt libere în închierea contractului. Libertatea presupune: luarea hotărîrii în legătură cu încheierea contractului, alegerea tipului de contract în corespundere cu legislația în vigoare (cu toate acestea legislația civilă permite încheierea și a contractelor care în mod direct nu sunt prevăzute de lege, dar nu o contrazice) și alegerea concubinului în conformitate cu contractul dat. Părțile sunt libere și în alegerea conținutului contractului, cu excepția cazurilor cînd în conținutul contractului sunt unele condiții ce nu corespund condițiilor prescrise de legislație.
Corespondența și relațiile sociale. În relațiile sociale și corespondența proprie soții sînt liberi. Această prevedere este bazată pe Constituția Republicii Moldova [4, art. 30], care stipulează că statul asigură fiecărei persoane secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare. Așadar, nici unul dintre soți nu este îndreptățit să exercite controlul asupra corespondenței sau a relațiilor sociale a celuilalt soț. încălcarea acestui drept poate servi ca motiv de divorț. Codul Familiei [3, art. 16-18], reglementează relațiile personale ale soților, care sînt niște norme declarative ce nu conțin sancțiuni pentru încălcarea prevederilor stipulate în ele. Totuși ele au o importanță deosebită, deoarece subliniază cele mai principale momente, care au o însemnătate deosebită în asigurarea egalității soților în familie, ocrotirea intereselor fiecăruia dintre ei și asigură scopul educării eficiente a copiilor în familie. Faptul se lămurește prin aceea că relațiile de familie au un caracter strict personal, sînt bazate pe încredere reciprocă și reies din principiul inadmisibilității amestecului în relațiile de familie al oricăror persoane sau organe de stat.
Statul respectă și ocrotește viața intimă, familială și privată. Sub incidența acestui articol cad toate persoanele aflate sub jurisdicția statului, fără niciun temei de discriminare și în baza prevederilor constituționale, conform că- rora toți sunt egali în fața legii și au dreptul de a se adresa în justiție în cazul violării drepturilor lor. Dreptul la respectul și ocrotirea vieții intime, familiale și private nu este autonom și urmează a fi analizat prin prisma altor articole constituționale, care completează scopul acestuia, dar care nu cade sub incidența unor drepturi mai specifice. De exemplu, respectul și ocrotirea acestor drepturi ar fi lipsite de sens fără garanțiile referitoare la inviolabilitatea domiciliului [9, art. 29], libertatea individuală și siguranța persoanei [9, art. 25], precum și dreptul la viață și la integritate fizică și psihică [9, art. 24]. Respectă și ocrotește Prin două verbe laconice, legiuitorul a așezat alături două obligații care privesc statul, și nu persoanele care au dreptul la viața intimă, familială și privată. Formula constituțională sugerează prezumția că persoanele deja au aceste drepturi, că există o coabitare între aceste drepturi și funcțiile statului și nu este nevoie de a face o constatare sau o declarație în acest sens. Intenția legiuitorului este de a pune limite la imixtiunile posibile ale statului și-l obligă să respecte, o obligație pasivă, și să ocrotească, o obligație activă, viața intimă, familială și privată a persoanelor. Viața intimă și privată Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a adus următoarea interpretare a noțiunii de viață privată: dreptul la respectarea vieții private este dreptul la intimitate, dreptul de a trăi așa cum dorești, protejat de publicitate. Dreptul individual de a dispune de el însuși, precum și dreptul acestuia la protecția vieții lui intime, familiale și private au implicații practice și legislative dintre cele mai surprinzătoare și spectaculoase. Literatura interpretativă a acestor noțiuni în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice arată că respectul vieții intime și private protejează un domeniu special al existenței și autonomiei umane care nu se extinde asupra sferei libertății și vieții private ale altor persoane și aduce următoarele aspecte esențiale pentru înțelegerea noțiunii de viață intimă și privată: Identitatea – o sferă a existenței individuale, care presupune protejarea vieții, integrității fizice și psihice, libertatea conștiinței și gândirii și recunoașterea personalității juridice. Protejarea vieții private include și ocrotirea calităților individuale ale existen- ței umane, felul în care persoana se manifestă, identitatea ei (de exemplu, numele, îmbrăcămintea, stilul coafurii, sexul, sentimentele și gândurile etc.). Integritatea – protejarea contra tratamentelor inumane sau degradante. De exemplu, percheziția corporală neautorizată sau administrarea unui tratament medical contra voinței persoanei și în afara cadrului legal, deoarece integritatea este înțeleasă în sensul psihic și fizic. Intimitatea – nedezvăluirea în fața publicului a caracteristicilor, acțiunilor și datelor personale. La determinarea gradului de caracter privat al informației, o serie de factori urmează a fi luați în considerație, inclusiv conduita specifică și sentimentele subiective trăite de persoană. În sens îngust, intimitatea este asigurată prin respectul locuinței și corespondenței, la fel și de protecția datelor personale. În sens mai larg, intimitatea se manifestă și prin respectul tainei mărturisirii1 și garanția secretului – de exemplu, caracterul secret al votului individual. Autonomia – domeniul în care ființele umane se străduiesc să se realizeze fără ingerință în libertățile altora. Comunicarea – dreptul la intimitate cuprinde, de asemenea, într-o anumită mă- sură dreptul de a stabili și întreține relații cu alte ființe umane, în special în domeniul emoțional, pentru dezvoltarea și realizarea propriei personalități. Identitatea sexuală – autonomia sexuală este un aspect cu o importanță particulară. Reglementarea relațiilor care nu au loc în public constituie o formă de ingerință în viața intimă și în cadrul limitelor specifice. De exemplu, ingerința este permisă doar atunci când este absolut necesară pentru protecția părților afectate, de exemplu, drepturile copilului, și nu este admisibilă în cazurile în care o anumită practică sexuală este în conflict cu concepțiile generale. În temeiul acestui raționament, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat criminalizarea homosexualității drept violare a Convenției, cu excepția raporturilor sexuale cu minorii, unde ingerința statului a fost considerată drept permisibilă. Viața familială În lista drepturilor protejate de Constituție este și dreptul la viața familială. O traducere directă în viață a acestui respect este cadrul legislativ referitor la relațiile legate de familie, prin care statul enunță principiul conform căruia familia și relațiile familiale […] sunt ocrotite de stat și este bazată pe principii de monogamie, căsătorie liber consimțită între bărbat și femeie, egalitate în drepturi a soților […], sprijin reciproc moral și material, fidelitate conjugală, prioritate a educației copilului în familie […], soluționare, pe cale amiabilă, a tuturor problemelor vieții familiale […], liber acces Excepții Articolul constituțional nu conține indicații la excepții referitoare la prevederile sale. Convenția europeană [8, art. 8 (2)] cu privire la apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului explică totuși limitele în care amestecul poate avea loc: prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. Legislația ocrotitoare Codul penal ciminalizează încălcarea inviolabilității vieții personale și pedepsește culegerea ilegală sau răspândirea cu bună-știință a informațiilor, ocrotite de lege, despre viața personală ce constituie secret personal sau familial al altei persoane fără consimță- mântul ei. În tot procesul penal, statul este obligat să respecte dreptul la inviolabilitatea vieții private, la confidențialitatea vieții intime, familiale, la protejarea onoarei și demnității personale. De altfel, nimeni nu este în drept să se implice în mod arbitrar și nelegitim în viața intimă a persoanei. Legea prevede și reguli de asigurare a dreptului persoanei la inviolabilitatea vieții private, precum și măsuri pentru repararea prejudiciului cauzat. Așadar, probele care confirmă informația despre viața privată și intimă a persoanei, la cererea acesteia, se examinează în ședința de judecată închisă și prejudiciul cauzat persoanei în cursul procesului penal prin violarea vieții private și intime a acesteia se repară în modul stabilit de legislația în vigoare. Protejarea datelor personale, protejarea vieții private a persoanei include dreptul la: a) consimțământul persoanei, ale cărei interese sunt atinse în procesul de divulgare a informației cu caracter personal; b) participare la procedura de luare a deciziilor în calitate de parte egală; c) păstrarea anonimatului în cazul furnizării de informații cu caracter personal, cu respectarea confidențialității; d) dreptul de a controla și rectifica informațiile neadecvate, incorecte, incomplete, neactualizate, nerelevante etc.; e) dreptul de a nu fi identificată, în mod automat, în cadrul procedurii de luare a deciziilor asupra divulgării informației; f) dreptul de a se adresa instanțelor de judecată.
Inviolabilitatea vieții personale se afirmă ca un drept fundamental al omului încă din cele mai vechi timpuri, odată cu primele manifestări scrise de libertate, constituind conținutul esențial al declarațiilor, documentelor politico-juridice și ale actelor vechii Rome și al celor din timpul feudalismului, formând mai târziu conținutul fundamental al tuturor "Bill of Rights" și al "declarației drepturilor" adoptate din secolul XVII și până astăzi. În epoca contemporană, recunoașterea libertății persoanei ca drept fundamental al omului se impune din ce în ce mai puternic, devenind un imperativ universal dictat de necesitățile de progres social. Ca urmare, atât pe plan internațional, în Declarația universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948; în Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, adoptat de aceeași Adunare Generală în 1966 și în Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului, semnată la Roma în 1950 care constituie expresii ale legităților, structurilor și proceselor sociale contemporane, ca și pe plan național, în Constituție sau în alte acte fundamentale ale statului, inviolabilitatea persoanei primește consacrare juridică, chiar dacă uneori recunoașterea libertății ca drept fundamental rămâne sub forma unui simplu principiu de drept, nefiind asigurate și garanțiile materiale și juridice pentru realizarea lor efectiv. „Dreptul la respectarea vieții private constituie sfera fiecărei existențe în care nimeni nu se poate amesteca fără a fi invitat”. Conceptul dreptului la viață privată a fost explicat mai întâi ca „dreptul de a fi lăsat în pace”, însă acesta a evoluat până în zilele noastre într-un concept mai larg, care ar putea fi definit ca dreptul unei persoane fizice de a decide câtă informație personală să divulge, cui și pentru ce anume. Prin dezvoltarea unei vaste jurisprudențe în domeniu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că prin protecția familiei se înțelege protecția legăturilor familiale, chiar dacă acestea nu sunt oficializate prin căsătorie, adopție, recunoaștere a unui copil natural etc. Prin dreptul la viață privată sunt recunoscute dreptul la relații sociale, dreptul la intimitatea vieții private, dreptul la un mediu sănătos (drept nerecunoscut ca atare, însă protejat indirect dacă prin poluarea mediului este prejudiciată integritatea fizică și morală a subiecților). Republica Moldova se află, deocamdată, la etapa de promovare a semnificației dreptului de viață privată. Acest drept nu este perceput încă în suficientă măsură ca un drept inerent ființei umane, care solicită statului nu numai datoria de neimixtiune, dar și obligațiuni pozitive care cer în mod concret de la autorități să întreprindă măsuri rezonabile și adecvate pentru a proteja drepturile individului.
Protecția juridică a dreptului la inviolabilitatea vieții private. Deseori instantele judecatoresti din țară și din străinătate sînt puse în situația de a găsi un echilibru între diferitele dispoziții privind drepturile fundamentale ale omului. În domeniul informațional problema cea mai stringentă este instituirea unui echilibru între dreptul la viața privată și dreptul la libertatea de exprimare (inclusiv dreptul la informație). De reținut în context dispoziția din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice [art. 19, alin. (3)], conform careia exercitarea libertății de opinie și libertății de a primi sau de a comunica informații poate fi supusă anumitor limitări, stabilite în mod expres prin lege și care constituie măsurile necesare: a) respectării drepturilor sau reputației altora; b) apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice. Dispoziții similare conțin Declarația Universală a Drepturilor Omului [9, art. 19 și 29], Convenția Europeană pentru Drepturile Omului [9, art. 10] și Constituția Republicii Moldova [4, art. 32 și 54]. Lezarea onoarei și demnității se poate produce prin difuzarea informațiilor defaimătoare, care nu corespund realității, pe cînd încălcarea dreptului la viața privată poate să se manifeste printr-o multitudine de acțiuni și inacțiuni, inclusiv răspîndirea unor informații care, deși corespund realității, țin de domeniul vieții private și nu puteau fi publicate sau divulgate decît cu consimțămîntul subiectului pe care-l privesc. Încălcarea dreptului la viața privată, sub aspectul abordat în acest studiu, se poate manifesta prin colectarea, prelucrarea, stocarea neautorizată și divulgarea fără temei legal a informațiilor despre viața personală, familială, intimă, despre starea sănătății și alte aspecte ale vieții particulare a omului. Dispoziția constituțională este elocventă prin laconismul ei: “Statul respectă și ocrotește viața intimă, familială și privată” [art.28]. Norma poate fi interpretată diferit: recunoașterea caracterului absolut al dreptului la viață privată și neadmiterea sub nici o formă a imixtiunilor în acest domeniu și constatarea faptului că această normă impune obligații doar statului. Multe din reglementările legislative în vigoare argumentează încălcarea dreptului la viața privată prin rațiuni de interes public, care sînt prioritare. Cu un anumit grad de relativitate, distingem următoarele categorii sociale și juridice în domeniul vieții private: secretul personal, intimitatea personală (secretul individualității, secretul identității sociale, secretul datelor biografice, secretul datelor medicale); secretul familial (confidențialitatea raporturilor familiale, secretul adopției); secretul corespondenței (inclusiv existența corespondenței, conținutul acesteia și contactele). Dacă ne-am conduce după Legea presei [art. 4], care statuează că: „Publicațiile periodice și agențiile de presă publică, potrivit aprecierilor proprii, orice fel de materiale și informații, ținînd cont de faptul că exercițiul acestor libertăți ce comportă datorii și responsabilități este supus unor formalități, condiții, restringeri și unor sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică […] pentru a împiedica divulgarea unor informații confidențiale…”, răspunsul ar fi afirmativ și categoric. Astfel, Legea presei constituie o barieră legală în exercitarea unor atribuții caracteristice profesiei de jurnalist. Să presupunem că jurnalistul deține informații veridice despre hobby-ul unei persoane, care constă în confecționarea la domiciliu a substanțelor explozive. Însuși faptul de a avea un hobby nu este condamnabil, dar avînd în vedere că prin acesta se urmărește un scop criminal și se pune în pericol viața, sănătatea și bunurile altor persoane, potențialul pericol social devine prioritar dreptului la ocrotirea vieții private și îndreptățeste atenționarea opiniei publice. Legea Federației Ruse cu privire la mijloacele de informare în masă stipulează o excepție pentru jurnaliști (dispoziția nu se extinde asupra celorlalți cetățeni), care constă în dreptul jurnalistului de a dobîndi, păstra și difuza informații despre viața privată, dacă aceasta servește interesului public. Legea Republicii Moldova privind accesul la informație, fiind reformatoare și argumentată doctrinar, prevede posibilitatea divulgării informațiilor cu caracter personal în cazul în care interesul public prevalează [art. 8, alin. (8)], dar face aceasta în contextul obiectului sau de reglementare și nu poate fi aplicată pentru rezolvarea situației particulare descrise mai sus.
Este admisibilă publicarea, în cadrul reportajelor, articolelor și altor materiale jurnalistice, a informațiilor ce permit identificarea persoanei reținute, arestate, bănuite sau învinuite de săvîrșirea unei infracțiuni? În opinia noastră, persoana suspectată sau acuzată de săvîrșirea unei infracțiuni nu poate împiedica difuzarea informațiilor ce permit identificarea sa, inclusiv imaginea vizuală, pe motivul protecției dreptului la viața private sau interesul public pentru descoperirea crimelor îndreptățește acțiunea jurnalistului, facind posibila aparitia de noi martori, inclusiv persoane care sa ofere inculpatului un alibi, de victime necunoscute anchetei, dovezi etc. In astfel de cazuri insa legea impune sa se utilizeze cu maxima atentie termenii juridici, evitindu-se termenii gen “criminal”, “infractor” pina la pronuntarea sentintei de instanta judecatoreasca. In plus, din considerente de etica profesionala, in cazul neadeveririi faptelor, se va comunica in cadrul aceleiasi rubrici, la care a fost plasata informatia anterioara, despre achitarea persoanei respective sau despre sistarea procesului in privinta acestuia. Pe cine trebuie sa informeze jurnalistul despre efectuarea inregistrarii (audio, video, foto) si de la cine trebuie sa-si ceara voie? Jurnalistul, care colecteaza informatii despre viata privata a persoanei, urmeaza sa preintimpine si sa solicite acordul persoanei vizate sau al reprezentantilor sai legali. In cazul in care vrea sa obtina informatii de alt gen, jurnalistul de asemenea este obligat sa avertizeze cetateanul sau persoana publica asupra efectuarii inregistrarilor. Este in drept jurnalistul sa efectueze inregistrari (video, foto) in locurile publice fara acordul persoanelor prinse in obiectiv? Aflarea persoanei in locurile publice, discursurile publice ale persoanei etc. nu pot fi atribuite la domeniul vietii private a acesteia. In consecinta, nu este necesara o permisiune expresa. Este in drept jurnalistul sa efectueze filmari (video, foto) in case sau de case si alte proprietati apartinind persoanelor private si, in special, functionarilor publici fara consimtamintul acestora? Legea nu face distinctie (decit cu unele exceptii, una dintre care o vom analiza aici) intre viata privata a cetatenilor simpli si cea a functionarilor publici, aparind-o in mod egal. Daca jurnalistul patrunde in mod ilegal in domiciliul sau resedinta persoanei, indiferent de statutul acesteia, el se face raspunzator de incalcarea [5, art. 177] “Incalcarea inviolabilitatii vietii personale” si [5, art. 179] “Violarea de domiciliu” din noul Cod penal. Totodata, daca patrunde in mod legal in domiciliul sau resedinta persoanei, dar efectueaza filmari fara acordul acesteia, jurnalistului i se imputa raspundere doar in temeiul [5, art. 177]. Daca jurnalistul filmeaza proprietatea, inclusiv casa, santierul de constructie etc. fara sa patrunda ilegal in casa si da publicitatii informatiile respective cu identificarea persoanelor la care se refera, el este actionat in judecata in Codul penal [5, art. 177]. O derogare de la aceasta regula prevede Legea privind declararea si controlul veniturilor si al proprietatii demnitarilor de stat, judecatorilor, procurorilor, functionarilor publici si a unor persoane cu functie de conducere [nr.1264-XV din19.07.2002], care in [5, art. 13] stabileste caracterul public al anumitor informatii. [art. 13, alin. (1)] da lista functiilor publice, detinatorii carora sint obligati sa faca declaratii de venit, raspunzind exigentei absolut legale privind instituirea controlului societatii asupra surselor de venit ale functionarilor publici. Raspunderea penala, conform Legii nr. 1264-XV, este aplicabila unor fapte de un pericol social redus, fapt ce intra in contradictie cu insusi conceptul de infractiune. In alte tari, insa, raspunderea penala, incriminind incalcarea inviolabilitatii vietii private, prevede citeva elemente calificative obligatorii pentru incadrarea faptei in contextul infractional: faptele ce incalca dreptul la viata privata trebuie sa fi fost savirsite din motive josnice; aceste fapte trebuie sa fi cauzat un prejudiciu drepturilor si intereselor legitime. Este in drept jurnalistul sa filmeze persoanele cu functie de raspundere si functionarii publici in exercitarea atributiilor de serviciu fara acordul lor? Persoana cu functie de raspundere si functionarul public (aceste notiuni nu sint sinonime), ca si orice alta persoana, se pot opune efectuarii unor inregistrari (audio, video, foto) doar daca prin aceasta li se lezeaza dreptul la viata private sau exercitarea obligatiilor de serviciu nu poate fi atribuita sub nici o forma la domeniul vietii lor private, prin urmare nu este necesar acordul lor pentru efectuarea filmarilor. Totodata, in cazul in care, in cadrul unei discutii sau interviu, jurnalistul urmareste scopul de a obtine informatii de la persoana cu functie de raspundere sau functionar, el trebuie sa atentioneze persoana respectiva asupra efectuarii inregistrarilor (ceea ce nu inseamna ca jurnalistul trebuie sa solicite consimtamintul ei).
2. INADMISIBILITATEA AMESTECULUI ÎN VIAȚA PRIVATĂ A CETĂȚENILOR
2.1. Conceptul de viață privată a cetățenilor și de afaceri private.
Conceptul de viață privată a provenit din latinescul privatus unde înseamnă separare de ceilalți și include dreptul unui individ de a se exclude sau de a exclude informații despre sine și de a le dezvălui selectiv din considerente proprii. Sfera acestui concept este foarte largă și poate varia în funcție de următoarele particularități: culturale, naționale și individuale ale unei țări sau regiuni. Deasemenea conceptul de viață privată implică prevenirea intruziunilor asupra spațiului fizic sau moral al unui individ. O altă componentă nu mai puțin importantă a conceptului de viață privată este cea informațională, adică controlarea propriu zisă a divulgării informației în măsura în care individul ar dori să fie dezvăluite, ca de exemplu informații despre religie, afinități politice, orientare sexuală, situația medicală sau informații de natură financiară. O altă măsură nu mai puțin importantă reprezintă măsura organizatorică, astfel conceptul de viață privată implică adoptarea măsurilor organizatorice necesare pentru asigurarea securității bazei de date existente la nivelul fiecărei entități. Dreptul la viață privată a cetățenilor unui stat reprezintă unul dintre cele mai fundamentale drepturi ale omului, despre care se amintește în Declarația Universală a Drepturilor Omului datată în anul 1948. Pe atunci dreptul la viață privată se corela cu noțiunea “de a fi lăsat în pace”, însă pe parcursul timpului el a evoluat într-un concept mai larg și cuprinzător, care poate fi definit ca dreptul unei persoane de a decide cîtă informație personală să divulge, cui, în ce circumstanțe și pentru ce anume. În legislația fiecărei țări aparte, dreptul la viață privată își găsește aplicarea în dispoziții constituționale, legislația privind protecția datelor cu caracter personal și alte acte specifice unui domeniu. Începînd cu 4 noiembrie 1950 se semnează Convenția pentru apărarea drepturilor și libertățile fundamentale ale omului [8, art. 8], care servește drept garant a respectării vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței, datorită ariei de cuprindere foarte vaste pe care o avea s-au ridicat probleme deosebite în jurisprudență ‘' acoperind secretul, intimitatea cât și libertatea individuală de alegere în orientarea sexuală sau alte chestiuni’’. În occident ‘’viața privată’’ era definite ca dreptul la viața personală, restrânsă și anonimă. Acestei definiții i se redă mai mult aspectul psihologic al revendicării dreptului, omițând elementele obiective cum ar fi ‘’imaginea’’, ‘’sursa de venit’’, ‘’impozitele plătite’’, ‘’modul de a-și petrece timpul liber’’, ‘’viața profesională’’, ‘’sănătatea’’.Mai tîrziu la Adunarea consultativă a Consiliului Europei din 23 ianuarie 1970, s-a adoptat Rezoluția 428 care prevede că: ‘’ Dreptul la respectarea vieții private constă în posibilitatea persoanei de a-și duce viața după bunul său plac, cu un minim de ingerințe, referindu-se la viața privată, la viața familială și la aceea a căminului, la integritatea fizică și morală în societate, la onoare și reputație, la nedivulgarea faptelor inutile și jenante, la publicarea neautorizată a unor fotografii private, la apărarea împotriva spionajului, la apărarea împotriva informațiilor confidențiale divulgate, etc. La aceeași problemă Comisia Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat astfel: ‘’dreptul la respectarea vieții private este dreptul de a trăi cât vrei la adăpost de privirile celor străini. Ceea ce înseamnă că fiecare individ are dreptul de a stabili și de a întreține relații cu alte ființe umane, în sensul dezvoltării și realizării propriei personalități. Prin urmare putem concluziona că noțiunea de ‘’viață privată’’ înglobează și cuprinde în ea totul ce ține de viața privată a persoanei, de individualitatea și libertatea unui individ. Însă nu întodeauna noțiunea data cuprinde totul ce ține de viața private, în dependență jobului pe care îl avem, dreptul la viață private variază de la un individ la altul. Cum ar fi să luăm spre exemplu viața privată a unui politician sau actor care este prin natura profesiei și prin propria voință sau mai puțin mai limitată decât viața privată a unui individ oarecare. În diverse țări dreptul la viață privată al politicienilor diferă de la o țară la alta și este foarte restrâns, datorită funcției sale politice pe care o au aceștia sunt supuși divulgării unor aspecte ale vieții private și controlul riguros al acțiunilor întreprinse în unele cazuri în cariera sa politică, ceeea ce în cazul altor persoane este interzis.
Drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor cu titlu de persoane fizice sunt apărate de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind privite individual, sau în entități sociale, cum ar fi dreptul la viață a oricărui individ [9, art. 2], libertatea persoanei în diverse acțiuni și opinie [9, art. 5], inadmisibilitatea tratamentelor inumane și degradante [9, art. 3], libertatea la exprimare și a cuvîntului [9, art. 10] care sunt niște drepturi individuale ce pot fi invocate asupra autorităților statale a fiecărui stat împarte, ținute să asigure stricta lor respectare.
Libertatea de unire/asociere [9, art. 11], libertatea de gândire și de a-și alege religia [9, art. 9] deși sunt libertăți individuale, modul lor de exercitare este colectiv, avînd drept scop participarea activă a populației fiecărui stat în parte la viața socială și politică a lui. Drepturile și libertățile individuale apărate de Convenție se pot clasifica în drepturi intangibile și drepturi condiționale. În Convenție sunt proclamate următoarele drepturi intangibile: dreptul la viață a oricărui individ [8, art. 3], dreptul de a nu fi torturat sau supus unor tratamente inumane și degradante [8, art. 3], dreptul de a nu fi ținut în sclavie și obligat la muncă silinică (art. 4) și dreptul la neretroactivitatea legii penale [art. 4 din Protocolul nr. 7]. Drepturi condiționale, sunt drepturile ce alcătuiesc așa-numitul regim de drept comun al drepturilor omului, aici poate fi amintit dreptul la libertate individuală, dreptul la un proces echitabil și just, dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și corespondenței personale, dreptul la liberă exprimare, gîndire și conștiință, dreptul de proprietate privată, dreptul la instruire, dreptul la liberă asociere, dreptul la alegeri libere, libertatea de circulație, dreptul la indemnizare cazulului repetat în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat repetat pentru săvârșirea aceleiași fapte penale. Controlul asupra manerei de aplicare a restrîngerilor din partea fiecărui stat în parte este exercitat riguros de către instanța Europeană, punînduse accent pe gradul de complexitate a fiecărui caz aparte și reglermentînduse pe baza celor enunțate în Convenție. Despre imixiunea arbitrară în viața particulară a unui individ s-a vorbit în repetate rînduri și în Declarația Universală a Drepturilor Omului [9, art. 12] adoptată de la 10 decembrie 1948, potrivit căreia nimeni nu va fi obiectul unui imixtiuni arbitrare în viața particulară, familie, locuință, sau corespondență sau a unor atingeri ale onoarei sau reputației.
Pentru a garanta libertatea oricărei persoane independent de rasă, naționalitate, limba care o vorbește, funcția în care se află, orientație sexuală, cercul său de interese etc. și pentru a exita descriminarea în rîndul populației art. 8 din Convenția Europeană obligă statele respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor ei și apărarea vieții private, vieții de familie, respectarea domiciliului și a corespondenței care sunt considerate drept obligații negative din partea autorităților statale, anume de a nu face ceva de natură de a stânjeni exercițiul lor de către titularii cărora le sunt recunoscute: persoanele fizice sau entitățile sociale care le pot invoca. Autorităților naționale a fiecărui stat aparte li se recunoaște dreptul de a inculpa unele fapte ce țin de viața privată cum ar fi exploatarea unor persoane datorită vârstei, stării fizice sau psihice a acesteia, pentru niște necesități sau nevoi sociale, toate măsurile luate fiind controlate de Curtea Europeană care este competentă să controleze dacă modul de aplicare a dispozițiilor naționale sunt necesare pentru atingerea scopului pentru care au fost adoptate. De asemenea Curtea Europeană nu exclude dreptul autorităților publice de a intercepta și citi corespondența, trimiterile poștale sau asculta conversațiile telefonice a unor personalități, în anumite situații excepționale, acestea dovedinduse necesare în cazul în care persoana verificată prezintă un pericol pentru societate, fiind destinate să apere securitatea națională, ordinea publică sau să prevină săvîrșirea unor fapte penale. Deși autoritățile publice se bucură de o libertate în controlul cetățenilor săi totuși acestea nu au latitudine nelimitată de a supune persoanele aflate sub controlul și supunerea lor unei măsuri de supraveghere secretă, pentru că în acest caz s-ar putea ajunge la distrugerea democrației sub intenția apărării ei. De aceea statele trebuie să ofere garanții adecvate și suficiente întru eliminarea oricărui abuz asupra intruziunii în viața privată a cetățenilor, ce ar putea fi săvîrșite din partea autoritățile naționale. Pe temeiul obligațiilor impuse de către Convenția Europeană statele trebuie să ofere unui copil născut din afara căsătoriei și mamei sale posibilitatea „de a avea o viață de familie normală", pe același temei statele sunt obligate să organizeze liberul acces la dosarele autorităților publice ce conțin date personale. Totuși, fie că merge vorba despre obligațiile pozitive sau negative impuse statelor în Convenția [8, art. 8], nu trebuie să se uite de faptul că acestea trebuie să se coreleze astfel încît să formeze un just echilibru între interesele individuale și cele ale societății.
Respectarea dreptului la viață privată. Din clipa în care un individ a apărut pe lume acesta urmează a fi protejat de către stat, deci se poate afirma că începînd cu momentul nașterii și finisînd cu constatarea decesului orice autoritate statală este obligată să apere dreptele și libertățile persoanelor aflate sub control și în cazul în care sunt lezate drepturile și interesele acesteia se vor lua anumite măsuri corespunzător. De asemenea nu poate fi interzisă „viața în caravană’’ care face parte din identitatea țigănească, ce se înscrie într-o tradiție venită din moși și strămoși a acestei entități, deasemenea nu poate fi interzisă și călătoriile urmate de aceaste minorități, de aceea, „măsurile privitoare la staționarea de caravane influențează comunitățile de țigani și se poate răsfrînge negative asupra păstrării identității și tradițiilor acestei etnii, deasemenea în acest caz s-ar putea vorbi despre o intruziune în viața privată și familială conformă tradițiilor acestui popor". Deasemenea Curtea Europeană a emis hotărîrea în care se desemnează dreptul unui individ de a avea o îndelitnicire indiferent de natura acesteia cu condiția că aceasta nu contravine legilor țării de unde provine și nu are un impact negative asupra altor persoane. Astfel, în urma survenirii unei plîngeri din partea unei reclamante din Spania Curtea Europeană a hotărît că prin plasarea unei stații de epurare a apelor reziduale în apropierea domiciliului reclamantei care a avut de suferit în urma plasării acestei stații întrucît avea efecte nefaste asupra sănătății și însăși asupra vieții private și de familie a acesteia, statul în cauză nu a asigurat justul echilibru între interesele generale și interesele cetățencei date și astfel nu a survenit cu soluții, astfel s-a depistat că dreptul reclamantei de a beneficia de un mediu înconjurător sănătos a fost încălcat, drept apărat din Convenție [8, art. 8].
De asemenea, dintr-o altă plîngere survenită din partea unei cetăcențe din Italia, ea a s-a exprimat în sensul că există consecințe directe ale producerii de noxe prin activitatea unei uzine chimice asupra vieții și sănătății reclamanților, iar statul italian nu a luat măsurile necesare de a comunica cel puțin informații referitor la efectul negative asupra sănătății pe care îl au aceste uzine care le-ar fi permis să evalueze riscurile rezultate din activitatea uzine și în final să decidă doresc aceștia să locuiască în vecinătate. În nenumărate rînduri Curtea Europeană își manifestă părerea referitor la funcțiile ocupate de politicieni și limitarea libertăților acestora față de oamenii de rînd, subliniind că din cauza vieții sale publice aceștia se pot afla în centrul atenției și sub controlul opiniei publice. Din alt punct de vedere garanția este conferită de [8, art. 8] care stipulează că viața privată a unei persoane poate fi invocată în limitele în care se dorește să păstreze confidențialitatea acesteia, iar începînd cu momentul în care o persoană, prin activitatea sa își face publică viața privată, nu se mai poate vorbi despre protecția înscrisă în textul Convenției care devine nulă pentru cazul de față, încetînd să mai funcționeze. Însă aceeași acțiune dar luată din partea unei autorităților statale deja poate constitui o intruziune sau cel puțin o atingere a dreptului la viață privată a titularilor. La acest capitol drept exemplu de intruziune în viața personală poate servi percheziționarea unui cabinet de avocatură în cadrul unor urmăriri penale, aceasta considerînduse drept ingerință în viața profesională a avocatului; ca urmare a aceiași percheziții confiscarea unor documente ce aparțin și atinge interesele clienților acestuia,deasemenea constituie o atingere a vieții private doar că deja a clientului a avocatului percheziționat,în sfârșit, în urma cărora au de suferit atît jurisprudența instanțelor naționale cît și europene.
2.2. Fixarea reglementară a ideilor de consolidare a inadmisibilității amestecului în viața privată a cetățenilor
Concepțiile de consolidare a inadmisibilității amestecului în viața privată a cetățenilor descrise în mai multe ducumente de stat își găsesc executarea la nivel de țară și garantează protejarea drepturile cetățenilor săi iar în cazul nerespectării acestor dispoziții prevăzute de lege se vor lua măsuri conform hotărîrii unității statale în fiecare caz aparte. Cum ar fi de exemplu: dreptul la imagine este garantat de Convenție [8, art. 8], însă se permite deținerea unor fotografii în cadrul fișierului de identificare judiciară de către de către autoritățile publice, aceasta nefiind o încălcare sau o atingere de drepturi, în cazul în care acestea sunt păstrate în arhive oficiale și nu servesc organelor de poliție numai în cazul unei anchete pornite pe temeiul dispozițiilor procesual penale în materie.
De asemenea, nu se consideră o atingere a dreptului persoanelor la imagine și ca aspect al vieții private, existența unor sisteme de video-supraveghere a unor locuri publice sau a unor locuri în care se găsesc persoane private, dacă asemenea imagini nu sunt destinate stocării și nu sunt aduse la cunoștință publică. Contrar altor instrumente internaționale de protecție a drepturilor omului cum ar fi Pactul Internațional O.N.U. privitor la drepturile civile și politice [art. 24 §2], Convenția O.N.U. din 20 noiembrie 1989 privitoare la drepturile copilului [art. 7 și 8], Convenția interamericană a drepturilor omului [8, art. 18], art. 8 al Convenției europene nu conține dispoziții explicite privitoare la dreptul la nume, Curtea europeană a decis că numele ca atribut de identificare a persoanei și de evidențiere a unui legături familiale determinate intră în conținutul noțiunii de viață privată personală proteguite de acest text, împrejurarea că statul și societatea, în ansamblul ei, sunt interesate în reglementarea dreptului la nume nu poate conduce la o altă concluzie, pentru că, în această materie, interesele publice trebuie îmbinate armonios cu cele personale.
De aceea, Curtea a considerat că legislația elvețiană care permite numai soției, nu și soțului să preceadă numele comun luat de soți ca efect al căsătoriei cu numele avut de soție înainte de căsătorie este de natură să contravină dispozițiilor [art. 8] care apără dreptul la viață privată, mai ales prin prisma dispozițiilor Protocolului nr. 7 ce asigură deplina egalitate între soți, în același timp, o astfel de prevedere constituie și o încălcare a dispozițiilor [art. 14] din Convenție, care interzice orice discriminare în privința valorilor pe care aceasta le protejează. De asemenea, alegerea prenumelui unui copil de către părinți intră în cadrul noțiunii de viață privată, astfel că refuzul ofițerului de stare civilă de a înregistra acel prenume constituie în mod manifest o ingerință neadmisă de Convenție. Astfel, refuzul administrației penitenciare de a utiliza noul patronim (nume de familie) al unui deținut dobândit în urma utilizării posibilităților oferite de legea națională pentru a realiza această operațiune juridică nu constituie o atingere ilegală a dreptului la viața privată. Identitatea unei persoane face netăgăduit parte din viața privată a acesteia, dar ține și de interesul general reflectat în organizarea evidenței populației de către fiecare stat semnatar în parte. Această practică nu încalcă [8, art. 8] al Convenției, astfel că obligația fiecărei persoane de a avea o carte națională de identitate și de a o arăta la cererea organelor de poliție nu constituie o ingerință în viața ei privată.
Informațiile privitoare la sănătatea unei persoane intră în noțiunea de viață privată. De aceea, Curtea a decis că respectul caracterului confidențial al informațiilor privitoare la sănătatea persoanei constituie un principiu esențial al sistemului juridic din statele semnatare ale Convenției. El este capital nu numai pentru protejarea vieții private a persoanelor bolnave, dar și pentru a apăra încrederea lor în corpul medical și în serviciile de sănătate în general, în lipsa unui asemenea protecții, persoanele care necesită îngrijire medicală nu ar mai fi dispuse să furnizeze informații cu caracter personal și intim, necesare prescrierii tratamentului apropriat pentru boala de care suferă sau să consulte un medic, ceea ce ar fi de natură să le pună viața în pericol, iar, în caz de boli transmisibile, un asemenea pericol poate exista pentru colectivitate. De aceea, legislația internă a statelor trebuie să cuprindă garanții adecvate pentru a împiedica orice comunicare sau divulgare de date cu caracter personal privitoare la sănătatea persoanei, în conformitate cu dispozițiile Convenției [8, art. 8].
Asemenea considerații capătă un aspect și mai pronunțat atunci când este vorba despre protecția confidențialității informațiilor privitoare la seropozitivitatea unei persoane. Într-adevăr, ținând cont de caracterul extrem de intim și sensibil al unor asemenea informații legate de seropozitivitate, orice măsură luată de stat pentru a obliga la comunicare sau divulgarea lor fără consimțământul persoanei în cauză impune un examen extrem de riguros din partea instanței europene, care este chemată să aprecieze cu deosebită grijă existența unor garanții de protejare eficace a vieții private din Convenție [8, art. 8].
Curtea a recunoscut că trebuie acordată autorităților naționale competente o anumită latitudine spre a stabili un just echilibru între protejarea publicității procedurilor judiciare, pe de o parte, și ale intereselor unei părți în proces ori ale unei terțe persoane, care reclamă ca anumite date privitoare la sănătatea lor să rămână confidențiale, pe de altă parte.
Starea de graviditate a unei femei, dorința acesteia de a duce sarcina până la capăt sau de a o întrerupe intră în conținutul noțiunii de viață privată personală apărată de [8, art. 8]. În sfârșit, reținem că reprezintă o încălcare a dreptului la viață privată existența în cadrul unui sistem judiciar național a unor condiții procedurale restrictive cu privire la începerea urmăririi penale împotriva unei persoane minore incapabile să-și manifeste voința din pricina unui handicap mental, dacă aceasta a suferit anumite violențe sexuale.
Tratamentul deosebit de brutal aplicat unui preot al bisericii ortodoxe cu prilejul arestării, tragerea de barba pe care acesta o purta constituie o ingerință în exercițiul dreptului său la viață privată incompatibilă cu dispozițiile Convenție [8, art. 8]. În schimb, fosta Comisie a decis în sensul că impunerea de către autoritățile statale a unei campanii naționale de vaccinare obligatorie nu constituie o ingerință în exercițiul dreptului la viață privată, așa cum pretindea reclamantul din speță; sau că nu constituie o asemenea ingerință obligația impusă unui conducător auto de a se supune unui examen al sângelui, atunci când este bănuit că a condus un vehicul în stare de ebrietate.
Nu mai puțin, s-a reținut că atunci când plângerea reclamantului poartă, în esență, asupra faptului că asemenea date au a fi comunicate pârâtului într-un proces civil angajat de reclamant, Convenția [8, art. 6] îi permite să ceară interzicerea participării publicului la dezbaterile judiciare, atunci când protecția dreptului la viață privată impune aceasta.
Din moment ce respectarea dreptului la viață privată se semnifică posibilitatea pentru un individ de a întreține relații cu alte ființe umane, în special în domeniul afectiv, pentru dezvoltarea și împlinirea propriei sale personalități, acesta include și viața sa sexuală. Într-o speță în care reclamantul s-a plâns de păstrarea de către autorități a unor informații al căror conținut nu-l cunoaște dar care l-au împiedicat să ocupe un anumit post, fosta Comisie a decis în sensul că existența unui registru de poliție ce cuprinde informații despre reclamant și procedura de control personal la care acesta a fost supus constituie o ingerință în exercițiul dreptului la viață private. Fosta Comisie a decis că există ingerință în dreptul persoanei la viață privată contrară art. 8, atunci când acea persoană figurează într-un fișier al administrației fiscale cu cei care sunt puși în întârziere privitor la executarea obligațiilor fiscale, atunci când o procedură judiciară privitoare la reducerea impozitelor este în curs, iar fișierul respectiv este accesibil publicului.
De asemenea, ea a statuat că memorizarea într-un dosar medical ținut de un spital a unor date cu privire la internarea psihiatrică a reclamantului, după eliberarea acestuia, constituie o atingere a dreptului său la viață private.
Fosta Comisie a statuat în sensul că obligația impusă elevilor de a purta uniformă în timpul orelor de clasă nu constituie o ingerință în exercițiul vieții lor private, se poate trage concluzia că nu reprezintă o asemenea atingere obligația deținutului de a purta o uniformă în interiorul locului de detenție.
Același organism european s-a pronunțat în sensul că măsurile care aduc atingere vieții private și intimității luate de administrația penitenciară în privința unor deținuți contestatari, justificate însă de măsurile de ordine ce s-au impus, sunt compatibile cu dispozițiile art. 8 al Convenției, deoarece privesc securitatea publică și prevenirea săvârșirii de fapte penale.
2.3. Respectul dreptului la viață familială
Noțiunea de viață familială. Convenția europeană a drepturilor omului înscrie distinct viața familială printre drepturile persoanei care se bucură de protecția acordată de art. 8, dar nu o definește. Este adevărat, de asemenea că, spre deosebire din Pactul O.N.U. internațional cu privire la drepturile civile și politice [art. 23, pct. 1] care dispune că „familia este elementul natural și fundamental al societății și că trebuie să se bucure de ocrotire din partea societății și a statului", Convenția europeană nu proclamă importanța familiei în societate. Jurisprudența organelor sale, așa cum vom arăta în cele ce urmează, i-a recunoscut din plin această importanță, indiferent care i-ar fi componența: biologică sau creată prin înfiere.
Desigur, în analiza noțiunii de familie nu se poate face abstracție din Convenție [art. 12] care consacră dreptul la căsătorie în următorii termeni: începând cu vârsta stabilită de lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform dispozițiilor cuprinse în legislația națională a statelor membre care reglementează exercițiul acestui drept, în societatea contemporană însă, legăturile de familie iau naștere nu numai din căsătorie ci dintr-o multitudine de alte relații interumane.
Încă de la prima cauză în care instanța europeană a avut a determina noțiunea de familie, ea a statuat în sensul [art. 8]: presupune prin ipoteză existența unei familii, dar nu face nici o distincție între familia „legitimă", care are la bază o căsătorie valabil încheiată și familia „naturală", care nu se întemeiază pe încheierea unei căsătorii, ci este o relație de fapt. O asemenea distincție nu poate fi făcută și pentru motivul că textul art. 8 folosește sintagma „orice persoană‘‘ dreptul la viață de familie este recunoscut, așadar, oricărei persoane, fără nici o altă distincție.
Într-o altă cauză ea a decis că nu se poate spune că o viață familială proiectată pentru viitor ar ieși din domeniul de aplicare a art. 8, oricare ar fi semnificația cuvântului „familie", acesta, ca instituție juridică, înglobează raporturile născute dintr-o căsătorie legală și nefictivă, chiar dacă nu s-a stabilit încă „o viață de familie".
În cazul în care este vorba despre o familie „de facto", pentru a determina dacă o relație între două persoane are fi privită ca o „viață de familie, în sensul Convenție [8, art. 8], Curtea a arătat că se poate dovedi util să se țină seama de un anumit număr de elemente cum ar fi împrejurarea de a se ști dacă membrii cuplului trăiesc împreună și de cât timp, dacă au copii împreună, prin naștere sau prin adopție, ca dovadă a angajamentului lor unul față de celălalt.
Jurisdicția europeană consideră că pentru un părinte și copilul său a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația între părinți s-a rupt, iar măsurile interne care ar împiedica o asemenea relație constituie o ingerință în dreptul la viață familială proteguit de [8, art. 8].
Asigurarea respectării dreptului la viață de familie în unele situații special. Laconismul dispozițiilor cuprinse în Convenția [8, art. 8] nu au împiedicat organele acesteia să se pronunțe cu privire la respectarea dreptului la viață familială în unele circumstanțe deosebite.
Avem în vedere ipoteza încredințării copilului, în anumite condiții, unor instituții publice de ocrotire, pe aceea a luării măsurii expulzării unui străin de către autoritățile naționale, ipoteza unor persoane aflate în executarea de pedepse privative de libertate, precum și unele probleme de ordin succesoral în materie. Este posibil ca, în împrejurări deosebite, din diverse rațiuni, să nu mai fie posibilă creșterea și dezvoltarea copilului alături de părinții săi, astfel că se poate impune luarea de către autoritățile publice a măsurii încredințării lui unor instituții de ocrotire socială. într-o astfel de situație dreptul la viață familială apărat prin [8, art. 8] poate prezenta aspecte specifice. Curtea a subliniat în repetate rânduri în jurisprudența sa că pentru un copil faptul de a trăi împreună cu părintele sau părinții săi, componentă fundamentală a vieții familiale, este în afara oricărei îndoieli că plasarea lui într-o instituție de ocrotire socială reprezintă, în sine, o ingerință în viața familială a celor interesați, ea a admis că percepția oportunității unei intervenții a autorităților publice în privința luării unei asemenea măsuri este diferită de la un stat contractant la altul, în funcție de diferiți factori: tradițiile familiale, dispozițiile legislative în materie, resursele materiale de care dispun autoritățile pentru a reuși plasarea copilului în cele mai bune condiții; întotdeaunamsă examinarea măsurii care trebuie luată are a fi făcută prin luarea în considerare, în primul rând, a interesului copilului.
Marja de apreciere ce revin autorităților naționale competente este variabilă, în funcție de obiectul litigiului dedus Curții spre soluționare și gravitatea intereselor în prezență. Dacă jurisdicția europeană recunoaște că aceste autorități au o posibilitate mai largă în a aprecia necesitatea încredințării copilului unei instituții publice, controlul Curții trebuie să fie mult mai riguros în privința restricțiilor impuse, într-o asemenea situație, în exercitarea dreptului de vizită al părinților și a garanțiilor destinate protecției efective a vieții de familie; pentru că orice restricții care nu sunt justificate riscă să impieteze asupra acesteia.
Curtea consideră că, în mod normal, astfel de măsuri trebuie să fie temporare, cu posibilitatea suspendării lor atunci când situația o impune, pentru că nu are a fi pierdută din vedere realizarea reuniunii copilului cu părinții săi, cu precădere prin luarea în considerare a intereselor copilului, rămâne o îndatorire esențială a autorităților decizionale naționale, supusă controlului Curții.
În exercitarea acestui control Curtea va acorda o importanță deosebită intereselor superioare ale copilului, care pot trece înaintea celor ale părinților; sigur este că art. 8 al Convenției nu poate fi interpretat că ar autoriza părinții să pretindă luarea de măsuri prejudiciabile sănătății și dezvoltării copilului. Însăși procedura care este urmată în situația încredințării copilului fie unor instituții de ocrotire socială, fie unor terțe persoane ce-l vor crește și educa este supusă controlului Curții. Uneori, astfel decizii riscă să aibă efecte ireversibile, mai ales atunci când copilul care a fost luat de la părinții săi este încredințat unor terțe persoane, cu care acesta leagă relații noi, ce pot fi perturbate prin acordarea sau reacordarea dreptului de vizită părinților.
Astfel, recent, într-o speță Curtea a reținut că o mamă a născut prin cezariană la ora 4.42 a.m. iar autoritățile locale competente au emis la ora 10.30 a.m. o dispoziție prin care copilul era luat mamei căsătorite deoarece aceasta suferea de o boală neurologică – sindromul Munchansen prin procurațiune (M.S.B.P.) care dispune părintele la a-și vedea copilul tot timpul bolnav chiar prin aplicarea unor rele tratamente, la ora 4 p.m., în aceeași zi aceeași autoritate a plasat copilul într-o familie în vederea adoptării. Ea a decis că o asemenea măsură, caracterizată ca draconiană, înfrânge dispozițiile [8, art. 8] al Convenției, pentru că, practic li s-a interzis părinților firești să poată începe constituirea unei vieți familiale cu copilul lor. Dacă măsurile de încredințare a copilului unor instituții de ocrotire sau unor terțe persoane, în principiu, trebuie să fie temporare, instanța europeană a fost întotdeauna preocupată ca, în limita posibilului, să nu fie rupte total legăturile cu părinții firești. Aceasta deoarece dreptul părinților firești și cel al copilului la viață familială garantate de Convenția [8, art. 8] implică și dreptul la măsuri destinate a-i reuni. De asemenea, ea a statuat în sensul [8, art. 8] că implică dreptul părinților la a fi luate măsuri apropriate în vederea reunirii cu copilul lor și obligația autorităților de a le lua, chiar și atunci când transferul provizoriu al creșterii și educării copilului de către terțe persoane s-a făcut cu acordul părinților.
Este astăzi un fenomen cunoscut atracția pe care o reprezintă în special țările Europei occidentale, dar nu numai, pentru populația din țările sărace ale lumii. Țările membre ale Consiliului Europei care se confruntă cu acest fenomen dispun uneori expulzarea unor imigranți aflați legal sau cel mai adesea ilegal pe teritoriul lor. Uneori însă, până la luarea măsurii expulzării sau îndepărtării dintr-un anumit stat, persoanele cărora trebuie să le fie aplicată au putut să-și întemeieze o viață de familie. Este evident că expulzarea reprezintă o ingerință a statului care o dispune în viața familială a celui expulzat. Problema care se pune este aceea de a se ști dacă imigranților – prin ipoteză străini în raport cu țara de pe teritoriul căreia se dispune expulzarea – pot invoca dispozițiile [8, art. 8] din Convenție pentru a-și proteja viața lor familială.
În jurisprudența Curții se face o distincție netă între situația unui imigrant care s-a instalat pe teritoriul unui stat semnatar al Convenției și și-a constituit o viață familială prin căsătoria cu un național al țării în care se află sau prin stabilirea unor legături de filiație și aceea a imigrantului instalat care dorește să-și aducă familia aflată în țara sa de origine sau într-o altă țară. Cu privire la această din urmă situație, instanța europeană a decis că întinderea obligației pentru un stat de a admite pe teritoriul său rude ale unui imigrant deja acolo instalat depinde de situația celor interesați și de interesul general.
Astfel într-o cauză în care autoritățile naționale au refuzat permisul de ședere unui copil străin, crescut de către tatăl său în țara sa de origine, în statul în care acesta s-a instalat între timp, având dublă naționalitate, adică atât a statului de origine, cât și a statului de rezidență, Curtea a apreciat că nimic nu împiedică tatăl să-și mențină viața familială în țara de origine, de unde el însuși a decis să emigreze. Aceasta deoarece [8, art. 8] nu garantează dreptul de a alege locul socotit de cei interesați ca fiind cel mai adecvat pentru dezvoltarea unei vieți familiale, iar guvernului în cauză nu i se poate reproșa că a omis a asigura un just echilibru între interesele reclamanților, pe de o parte și propriul său interes de a controla emigrația, pe de alta. Și în ipoteza în care imigrantul are anumite legături de familie în țara în care s-a instalat, principiul general este același: statele contractante trebuie să asigure ordinea publică, în special prin exercitarea unui drept de control, pe temeiul unui drept internațional bine stabilit, și cu observarea obligațiilor asumate de state prin tratate internaționale, asupra intrării și stabilirii non-naționalilor pe teritoriul lor.
Totuși, ca regulă generală, dacă celula familială a fost deja constituită pe teritoriul statului care dispune expulzarea, cel interesat poate invoca aplicarea [art. 8] din Convenție spre a paraliza o aplicare a unei asemenea măsuri. Au apărut însă situații în care asemenea imigranți au săvârșit fapte penale, iar autoritățile au dispus măsura expulzării lor, fără a mai ține seama de viața familială pe care aceștia o aveau în țara în care erau instalați.
Din moment ce statele suverane au obligația asigurării ordinii publice pe teritoriul lor, Curtea reține facultatea acestora de a dispune expulzarea imigranților care săvârșesc infracțiuni, atunci când se află pe acest teritoriu, ea admite că îndepărtarea unei persoane dintr-o țară în care trăiește împreună cu rudele sale apropiate poate constitui o ingerință în exercițiul dreptului la respectarea vieții de familie, astfel cum acesta este protejat prin [art. 8]. Instanța europeană a statuat în sensul că o asemenea ingerință este contrară dispozițiilor Convenției în măsura în care nu îndeplinește exigențele impuse de [8, alin. 2, art. 8], anume „să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică", adică să fie justificate de nevoi sociale imperioase și, mai ales, să fie proporționale cu scopul urmărit.
Astfel, într-o cauză reclamanta, de naționalitate algeriană, reintră în Franța spre a se alătura familiei sale de la vârsta de 17 ani, a rămas o perioadă pe teritoriul acestei țări, a plecat, apoi a revenit pentru o lună, iar după expirarea vizei nu s-a mai întors în Algeria; a fost căsătorită trei ani cu un cetățean francez, a divorțat, apoi, în timp ce i se interzisese șederea pe teritoriul Franței, a dat naștere unui copil de naționalitate franceză, menținând totuși, unele legături cu familia din Algeria și vorbește limba locală; între timp a fost condamnată la un an de închisoare pentru infracțiuni privitoare la stupefiante (cumpărarea, deținerea și vânzarea de heroină).
Curtea a admis că reclamanta are legături de familie în Franța, mai ales prin nașterea copilului, dar, în cea mai mare parte, acestea au fost stabilite când ea se afla sub interdicția de ședere pe teritoriul acestei țări, deci într-o situație precară.
De asemenea, instanța europeană a reținut că măsura expulzării a fost luată ca urmare a condamnării pentru comerț cu heroină, astfel că, având în vedere ravagiile pe care le produc drogurile în rândurile populației, ea a considerat îndreptățită atitudinea de mare fermitate a autorităților naționale în combaterea acestui flagel social; ca atare, cererea reclamantei a fost declarată inadmisibilă.
Dimpotrivă, într-o altă cauză în care expulzarea reclamantului s-a datorat săvârșirii aceleiași infracțiuni, dar situația sa personală era diferită în sensul că, deși de naționalitate algeriană, se născuse în Franța unde avea întreaga familie, soția și cei trei copii ai săi fiind de naționalitate franceză, în Algeria făcând numai câteva călătorii sporadice, Curtea a reținut absența de legături deosebite cu această țară spre care autoritățile franceze deciseseră expulzarea, astfel că protejarea vieții lui de familie pe teritoriul francez a reprezentat o soluție mai adecvată acestei situații concrete.
La fel, într-o altă cauză, chiar dacă instanța europeană a constatat condamnarea reclamantului, cetățean algerian, aflat de mai multă vreme în Elveția, căsătorit cu o elvețiancă, la mai multe pedepse privative de libertate, toate executate, care n-a mai recidivat timp de 6 ani de la comiterea ultimei infracțiuni, pentru ca apoi să se dispună expulzarea sa, ea a decis că această măsură este disproporționată față de situația sa familială, pentru că soția sa nu a trăit niciodată în Algeria, nu vorbește limba arabă și nu are nici un fel de contact cu această țară, astfel că pentru Curte apare imposibilă refacerea vieții de familie în țara de origine a reclamantului.
O altă situație care poate pune probleme prin raportare la respectarea dreptului la viață familială este aceea a unei persoane aflată în executarea unei pedepse privative de libertate. După cum a spus Curtea, este evident că orice detenție legală a unei persoane presupune, prin însăși natura ei, o restricție a vieții private și de familie a celui interesat. În același timp, organele Convenției au decis în sensul că pentru a păstra viața familială a deținutului administrația penitenciară trebuie să-l ajute la a-și menține, în limita posibilităților și în raport de atitudinea celui condamnat pe timpul executării pedepsei, contactele cu membrii apropiați ai familiei sale.
Totuși, fosta Comisie a statuat că refuzul transferului unui deținut într-o închisoare apropiată de domiciliul său nu constituie o atingere adusă vieții sale familiale decât în circumstanțe excepționale. Astfel, nu justifică transferul într-o altă închisoare din țara de executare a pedepsei dificultățile legate de distanța pe care trebuie s-o parcurgă membrii familiei sale aflați într-o altă țară spre a-l vizita pentru că, oricum, aceștia trebuie să se deplaseze în țara în care deținutul își execută pedeapsa privativă de libertate.
Ea a apreciat că este deosebit de important pentru deținuți să mențină și să dezvolte legături de familie pentru a suporta mai bine viața în închisoare și a fi pregătiți în vederea reinserției lor sociale. Dacă este vorba însă de deținuți periculoși, condamnați pentru fapte sociale deosebit de grave, aprecierea compatibilității unui regim de detenție mai sever cu dispozițiile [art. 8] este examinată în raport cu aceste aspecte.
Într-o cauză, fiica reclamanților, un cuplu de italieni ce-și avea reședința în Franța, suferea de grave probleme cardiace; ea a fost internată într-un spital pentru un control de rutină, iar la câteva zile după internare a decedat. Determinarea cauzelor morții a impus efectuarea unei autopsii și apoi, a numeroase examene complementare ce au durat mai mult timp, perioadă în care reclamanții au efectuat numeroase demersuri administrative spre a obține cadavrul fiicei lor și permisul de înhumare corespunzător. Ei au obținut cadavrul și permisul de înhumare abia după 8 luni de la data decesului, datorită, cum însuși guvernul a recunoscut, „inerției experților și unei percepții eronate a problemelor medicale în prezență de către autoritățile judiciare". Curtea europeană a considerat că art. 8 din Convenție este aplicabil sub aspectul obligației autorităților statale de a respecta dreptul la viața de familie a reclamanților, chiar dacă el se referea la o persoană decedată.
Ea a decis că ingerința în dreptul protejat de Convenție a avut un scop legitim, anume a se determina dacă s-au produs anumite fapte penale. Dar, luând în considerare circumstanțele cauzei, caracterul ei dramatic pentru reclamanți – pierderea copilului lor, Curtea a ajuns la concluzia că autoritățile statale nu au asigurat respectarea justului echilibru între dreptul reclamanților la viață privată și familială și scopul legitim vizat, astfel că a constatat existența unei încălcări din Convenție [art. 8].
2.4. Soluționarea conflictelor în practică și consolidarea principiului legislativ.
Medierea reprezintă o cale alternativă de soluționare a conflictelor ce a apărut relativ recent în Republica Moldova. Medierea este o formă alternativă de rezolvare a disputelor între două sau mai multe părți ce doresc să ajungă la o înțelegere, cu ajutorul unei terțe persoane, specializate în calitate de mediator. Disputele pot implica (din punct de vedere al părților) state, organizații, comunității, indivizi. Legea [nr. 192 din 2006, art. alin. 1 și 2] reglementează medierea astfel: „Medierea reprezintă o modalitate facultativă de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate și confidentialitate. Medierea se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pentru soluționarea conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile.”Mediatorii utilizează tehnici specifice pentru a îmbunătăți dialogul dintre părțile implicate ajutând la atingerea unei convenții (cu efecte concrete) în problema pusă în discuție. Firește, mediatorul trebuie să fie imparțial, iar discuțiile să fie păstrate de către acesta în condiții de confidențialitate. Părțile implicate pot folosi mediatori în probleme comerciale, legale, diplomatice, de comunitate sau neînțelegeri de la locul de muncă sau familiale.
Din cîte am afirmat, protecția familiei și copilului fiind una dintre preocupările esențiale a statului nostru de drept, urmează a fi asigurată de un mecanism optim de soluționare a conflictelor de familie. Vorbind despre un mecanism optim de soluționare a conflictelor de familie avem în vedere nu doar aplanarea conflictelor prin împăcare, cu toate că tentăm spre un astfel de rezultat, dar și multe alte aspecte nu mai puțin importante: satisfacerea la un grad maxim posibil a intereselor părților, asigurarea protecției intereselor copiilor minori, reducerea stresului și a încordării emoționale în timpul procesului de rezolvare a conflictului, facilitarea dialogului între soți (ce de multe ori este pierdut în cadrul unor conflicte de durată), crearea unui climat amiabil în cadrul negocierii și în afara acestuia, asigurarea unor relații amicale posterior soluționării conflictului, atingerea unui compromis reciproc convenabil de către soți ținînd cont de interesul prioritar al copiilor. În pofida încercărilor de a facilita realizarea beneficiilor enunțate mai sus, realitatea este cu totul diferită.
Astfel, Recomandarea R(98)1 privind principiile medierii familiale și Recomandarea 1639 (2003) 1 privind medierea familială și egalitatea sexelor sunt principalele acte fundamentează medierea familială în statele membre ale Uniunii Europene. În Republica Moldova principalul act legislativ care dă „undă verde” medierii cauzelor de familie este Legea cu privire la mediere, [nr. 134-XVI din 14.06.2007] și Codului Familiei al Republicii Moldova.
Principalele avantaje ale medierii raportate la soluționarea litigiilor de familie sunt următoarele:
1. Caracterul facultativ. Medierea este benevolă și nu poate fi impusă sau obligatorie. Soții pot recurge la mediere sau o pot evita. Însăși apelarea sau acceptarea medierii poate fi percepută ca o acceptare tacită a acesteia, disponibilitatea de a negocia.
2. Egalitatea părților. În procesul medierii părțile sunt egale și nu pot fi tratate diferențiat în temeiul diverselor condiții și cauze a conflictului, statutului social, etc.
3. Profesionalismul mediatorului. Mediatorul este o persoană special pregătită, capabilă să asigure un cadru adecvat al negocierii, fiind un intermediar neutru apt de a ajuta la depășirea obstacolelor în comunicare, asista părțile, orienta spre găsirea unor soluții reciproc avantajoase întru depășirea conflictului.
4. Imparțialitatea, independența și caracterul neutru al mediatorului. Mediatorul nu este părtinitor și nu poate avantaja una dintre părți în temeiul diverșilor factori cum ar fi compătimirea, solidaritatea, etc. Rolul mediatorului este de a asigura un cadrul efectiv de colaborare între părți spre atingerea unui compromis reciproc convenabil pentru acestea fiind neutru față de rezultatele medierii. Mediatorul nu impune acceptarea anumitor soluții, părțile avînd totala libertate în a se pronunța pro sau contra variantei negociate. Totodată, reieșind de specificul conflictelor familiale, mediatorul va ține cont de interesul superior al copilului ca un principiu unanim recunoscut în dreptul familiei. Ca garanții a părțile dispun de dreptul de a alege în comun sau individual mediatorul sau mediatori în vederea desfășurării procesului de mediere. De asemenea părțile pot în orice moment renunța la serviciile mediatorului ales și contacta serviciile altui mediator. Totodată, mediatorul poate fi atras la răspundere disciplinară pentru nerespectarea imparțialității și neutralității.
5. Medierea este confidențială. Mediatorul nu poate divulga date ce-i devin cunoscute în cadrul desfășurării medierii cu anumite excepții strict stabilite în lege (art.11 alin.(3) al Legii cu privire la mediere, [nr. 134-XVI din 14.06.2007]: „…mediatorul este obligat să informeze autoritățile competente referitor la o infracțiune iminentă, despre care ia cunoștință în cadrul procesului de mediere”). Astfel părțile pot liber discuta aspecte ce țin de viața privată, intimă de familie.
6. Medierea este comodă deoarece permite stabilirea locului, timpului și duratei ședinței de mediere, deciderea continuării ori renunțării la mediere.
Realizarea sarcinilor majore, pe cît de importante pe atît de dificile, reprezintă o preocupare esențială atît pentru practicieni cît și teoreticieni în materia dreptului familiei. Totodată, complexitatea conflictelor de familie și specificul său individual necesită o abordare mult mai dimensionată a problemei și condiționează implicarea specialiștilor din domeniile adiacente – psihologi, sociologi, teologi. Juristul, psihologul, și sociologul tratează conflictul social, din care face parte si cel de natură familială, de pe propriile poziții, care fuzionate duc la crearea unei viziuni panoramice asupra cazului. În acest mod se realizează atît studiul complex al cauzei, dar și, în temeiul cercetării condițiilor unei cauze concrete, a particularităților specifice individuale al conflictului.
Iată un exemplu elocvent în acest sens. Studiind cauzele conflictelor familiale juristul va cataloga ca cauze principale problemele de ordin financiar, psihologul va menționa incompatibilitatea psihologico-afectivă, tendința de dominare, iar sociologul – șomajul, migrarea populației, dezintegrarea socială. Totodată toți vor veni cu propriile propuneri de depășire a situației care, în aspectul medierii, prezintă interes doar în măsura în care facilitează rezolvarea aspectului juridic al conflictului. Specificul intim al vieții de familie duce la inhibarea de către soți a procesului distructiv ce are loc în sînul ei, soții preferînd fie a continua relația în condițiile existente fie a o rupe. În Republica Moldova numărul cuplurilor ce apelează la serviciile psihologului de familie este extrem de redus, fapt condiționat atît de cele expuse mai sus, dar și de tradiționalitatea ce persistă în societate. În aceste cazuri, un interviu cu psihologul ținut în oficiul mediatorului poate determina soții să apeleze la un curs de terapie a cuplului realizat separat de mediere, care poate deja nici să nu mai fie necesară. Totodată, implicarea asistentului social poate genera soluții proprii depășirii problemelor cuplului – acordarea asistenței în procesul de reintegrare socială, depistarea cauzelor „ascunse” a conflictului.
Un exemplu practic în acest sens îl găsim în Republica Arabă Egipt unde funcționează Oficii pentru soluționarea cauzelor de familie. În aceste oficii activează juriști, psihologi și sociologi. Anterior depunerii cererii de chemare în judecată în cauze privind divorțul, părțile obligatoriu urmează să se adreseze cu o cerere în Oficiul pentru soluționarea cauzelor de familie pentru conciliere. Aici părțile sunt consultate de jurist, psiholog și sociolog. Fiecare specialist studiază de pe propriile poziții conflictul familial iscat între soți, ajută pe acestea să se împace sau să depășească amiabil neînțelegerile legate de desfacerea căsătoriei sau alte aspecte. În caz de imposibilitate a unui compromis, specialiștii Oficiului pentru soluționarea cauzelor de familie prezintă instanței de judecată raporturi în care își expun concluziile sale profesionale (juridice, psihologice și sociologice) asupra cauzei. Posterior aceste materiale sunt anexate la dosar iar judecătorul are posibilitatea să se informeze complex asupra cauzei puse pe rol spre deciderea unei soluții optime reieșind din specificul cauzei.
În pofida faptului că atitudinea legislatorului egiptean în vederea reglementării modului de soluționare a litigiilor de familie este determinată în principal de convingerile religioase și normele stricte ce țin de normarea relațiilor de familie întru asigurarea conservării acestei instituții și asigurarea stabilității acesteia, în Europa reieșindu-se de pe poziții mai mult practice se tinde a realiza aceleași obiective – consolidarea instituției familiei, educarea copiilor în familiei întregite, depășirea litigiilor intrafamiliale de diversă natură (violența domestică, dezintegrarea socială, etc.). Practici analogice, într-o oarecare măsură, în domeniul soluționării litigiilor de familie, sunt regăsite în Portugalia care stabilește caracterul obligatoriu al medierii anterior divorțului în cazul depunerii cererii de divorț de către unul dintre soți. În plus, judecătorul urmează să informeze părțile despre posibilitatea și avantajele medierii. În Croația, la judecarea cauzelor de familie, judecătorii deseori sunt asistați de către profesioniști specializați în probleme de familie precum mediatorul sau asistentul social.
3. SPEȚA
La data de 05.10.2013 cetățeanca Bucur Elena pe motivul neînțelegerii și agresivității venite din partea soțului său Bucur Vitalie (căsătorie înregistrată la data de 19.05.1998) cu care are un copil comun Bucur Valeria anul nașteii 1999 și a fricii de acesta a solicitat instanței de judecată desfacerea căsătoriei și împărțirea bunurilor căpătate pe parcursul concubinării cu acesta. Femeia a declarant că în ultimii 5 ani de căsătorie s-a creat o atmosferă foarte tensionată ba chiar insuportabilă, iar simplele neînțelegeri adesea degenerînd în agresiune verbală și fizică și astfel nu se mai poate simți în securitate, iar viața ei fiind pusă în pericol. La convingerea fermă privind imposibilitatea păstrării cuplului a condus incompatibilitatea caracterelor, viziunile diferite asupra modului de conviețuire cît și agresiunea zilnică atît fizică cît și verbală. Reieșind din cele expuse mai sus beneficiara nominalizată a solicitat în urma desfacerii căsătoriei primirea a două camere din cele trei a apartamentului situate pe adresa or. Chișinău, str. Sucevița blocul 62, apartament 15.
Prin cererea ( anexată mai jos) înregistrată sub nr. 389 în incinta Judecătoriei Centru municipiul Chișinău reclamanta Bucur Elena în contradictoriu cu pîrîtul Bucur Vitalie a solicitat desfacerea căsătoriei înregistrată la data de 19.05.1998 prin preluarea numelui avut anterior pînă la încheierea căsătoriei și prin împărțirea bunurilor căpătate pe parcursul concubinării acestora.
În justificarea cererii depuse reclamanta a declarant în principal că s-a căsătorit la data de 19.05.1998 or. Chisinău, din care a rezultat un copil Bucur Valeria anul nașterii 1999, în prezent încă minor. Reclamanta a menționat că la începutul căsătoriei, în primii 9 ani de căsnicie s-au înțeles bine, dar de 5 ani încoace între ei s-au iscat certuri și scandaluri care permanet se soldau cu agresiuni verbale și fizice, acestea au dus la despărțirea lor pe o perioadă de un an de zile; Reclamanta mai declară că pîrîtul nu s-a aflat alături în problemele pe care le avea cît și nu-și susținea material copilul său minor, acesta era contra vizitelor familiei ei și nici în ospeție la familia ei nu mergea, nici chiar la decesele părinților ei nu a venit.
Pentru a dovedi cele expuse în cerere reclamanta a cerut audierea a trei martori, dar în cele din urmă a fost interogat un singur martor : Lavric Mihaela, renunțîndu-se la cel de-al doilea la termen de judecată din 18.11.2013.
Pîrîtul a pronunțat o discursie de întîmpinare prin care a pretins la respingerea acțiunii date ca fiind nefondată justificînd că pe o periadă de 5 ani nu s-au înțeles bine cu reclamanta din cauza că aceasta nu avea grijă de copil și zilnic consuma alcool, manifestînd dezinteres față de familie, din aceste considerente între ei au apărut certuri și neînțelegeri, însă pentru binele fiicii lor și în speranța că reclamanta va participa la creșterea, îngrijirea și educarea copilului încă minor, încercînd să mențină un climat adecvat pentru ca copilul să crească într-o familie completă . Pîrîtul deasemenea a declarant că reclamanta a părăsit locuința în urmă cu un an luînd și fiica, ceea ce nu a fost menționat în cererea de chemare în judecată ceea ce nu se potrivește cu realitatea deoarece reclamanta nici ea nu a asistat la înmormîntarea mamei sale, iar în timpul decesului tatălui său survenit în anul 2012 reclamanta abandonase locuința comună și nu a anunțat pîrîtul despre evenimentul nefericit. Referitor la afirmațiile reclamantei asupra faptului că pîrîtul nu i-ar fi fost alături, acesta s-a jufisticat că pe parcursul a 15 ani a oferit atît sprijin moral cît și financiar iar în periada cînd aceasta a început să consume alcool acesta a insistat să renunțe la consumul de alcool de dragul ficei și să-și găsească un loc de muncă. În ceea ce privește vizitele familiei reclamantei, pîrîtul mărturisește că aceasta în ultimul timp a avut o relație tensionată cu familia acesteia și că aceasta nu a luat legătura pe periade mai mari de timp din cauza neparticipării la înmormântarea mamei sale.
Pe cale amiabilă, s-a stabilit în urma desfacerii căsătoriei reclamanta să primească o prestație compensatorie pe care o solicita initial sub forma unei rente viagere pe toată durata vieții asupra cotei din actualul imobil pe care îl aveau în posesie reclamanta și pîrîtul și anume de din apartamentul ce se află în or. Chișinău, str. Sucevița, blocul 62.
Reclamanta mai susține că în ceeea ce privește prestația compensatorie, a cerut achitarea acesteia în această modalitatea întrucît pîrîtul nu dispune la moment de bani sau un serviciu permanent pentru a-i asigura plata lunară a compensației date iar salariul lunar fiindui doar de 1650 lei cee ace îi ajunge doar pentru a-și satisface nevoile personale .
În cauza de față s-a administrat proba cu martori și înscrieri.
Din probele prezentate în cauză instanța de judecată reține următoarele: Reclamanta a intrat în căsătorie cu pîrîtul în data de 19.05.1998 or. Chișinău, în urma formării familiei s-a născut un copil anul nașterii 1999, o fată care în momentul de față este încă minoră și necesită îngrijire din partea familiei.
Neînțelegerile și certurile dintre părți au început cu mulți ani în urmă, din cuvintele pîrîtului acestea iscînduse ca urmare a faptului că reclamanta după decesul părinților săi fiind aflată în stres a început să consume periodic alcool și uita de datoriile față de familie. Martora Lavric Mihaela care este vecina părților participante deja de mai bine de 9 ani, a relatat instanței de judecată că în familia Bucur permanent se iscau certuri în urma cărora reclamanta era agresată verbal și fizic. Deasemenea martora a mărturisit că pîrîtul o lipsea de bani pe reclamantă cît și pe fiica sa și interzicea familiei ei să o viziteze de mai bine de 12 ani, iar după decesul acestora nici nu a fost la înmormîntare, pe lîngă acest fapt martora a mărturisit că reclamanta nu servea alcool și avea gijă în permanență de copil. De un an de zile părțile au trait separate, reclamanta părăsind locuința comună pentru a evita neînțelegerile și certurile cu o prelungire de 4 ani.
În consecință, avînduse în vedere că reclamanta cu pîrîtul trăiesc separat de un an de zile, rezultă că relațiile de căsnicie au fost vătămate și reieșind din faptul că reclamanta a fost agresată fizic astfel se admite în baza cererii și argumentelor prezentate desfacerea căsătoriei din culpa reclamantului-pîrît, se admite că reclamantul-pîrît să revină la numele anterior de pînă la încheierea căsătoriei. Iar în ceea ce privește cererea privind prestația compensatorie sub forma unei cote de din imobilul situat în or. Chișinău, str.Sucevița bloc 62 care urmează a fi înstrăinat în proporție de prin hotărîrea amiabilă a părților.
Judecătoria Centru mun. Chișinău
Adresa juridică: mun Chișinău, str. Ștefan Cel Mare, 13.
MD
Reclamant: Bucur Elena
Domiciliu: or. Chișinău, str. Sucevița, bl.62, ap.15
Telefon: 067548754
Email: [anonimizat]
Pîrît: Bucur Vitalie
Domiciliu: or. Chișinău, str. Sucevița, bl.62, ap.15
Telefon: 079842153
Email: [anonimizat]
Intervenient accesoriu: Direcția pentru protecția Drepturilor
copilului sect. Centru
în interesul copilului minor
Adresa juridică: mun. Chișinău, str. Teilor, 10.
Telefon: (022) 4-25-32
Email: protecț[anonimizat]
CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
(privind desfacerea căsătoriei, stabilirea domiciliului permanent al copilului și încasarea compensației pentru întreținerea copilului minor)
În fapt, sunt căsătorită cu pîrîtul, Bucur Vitalie. Căsătoria fiind înregistrată la data de 19.05.1998 de către Departamentul stare civilă, or.Chișinău. În căsnicia nominalizată s-a născut copilul, Bucur Valeria.
În ultimii cinci ani de căsnicie s-a creat o atmosferă foarte tensionată ba chiar insuportabilă, iar simplele neînțelegeri adesea degenerînd în agresiune verbală și fizică. La convingerea fermă privind imposibilitatea păstrării cuplului a condus incompatibilitatea caracterelor, viziunile diferite asupra modului de conviețuire în familie cît și agresiunea fizică și verbală.
Motivele cererii de chemare în judecată sunt neînțelegerile și certurile apărute în cuplul nostru de mai bine de 5 ani, manifestate prin existența unor viziuni diferite asupra vieții în special viața de familie ce au degenerat pe parcurs în agresiuni verbale și fizice. Și deoarece consider că violența în familie reprezintă un motiv întemeiat de desfacere a căsătoriei, care după părerea mea nu mai este posibilă.
Bazîndu-mă pe art. 2 din Codul Familiei al Republicii Moldova care stipulează că relațiile familie sunt bazate inclusiv pe sprijinul reciproc atît moral cît și material, al fidelității conjugale dintre indivizi și soluționării pe cale amiabilă a problemelor iscate între aceștia vieții, principii care cu desăvîrșire lipsesc în cazul relației noastre.
În această situație consider inoportună menținerea familiei, eșuînd toate căile de împăcare, fapt pentru care solicit instanței de judecată desfacerea căsătoriei încheiate între noi.
Reieșind din considerentul că motivul divorțului este violența în familie, confirmată perin ordonanța de protecție pentru subsemnata, în temeiul Legii nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie, la data de 15.10.2013, solicit ca căsătoria noastră să fie desfăcută fără acordarea unui termen de împăcare.
Potrivit prevederilor art. 63 CF al RM în cazul cînd părinții locuiesc separat, domiciliul copilului care nu a atins vîrsta de 14 ani se determină prin acordul părinților.
În contextul în care eu și pîrîtul nu am ajuns la consens cu privire la determinarea locului de trai al copilului nostru Târnăcop Fiodosel am formulat prezenta cerere către instanța de judecată.
Pînă în prezent, pîrîtul a manifestat atitudine rezervată și indolentă față de creșterea, educarea și supravegherea copilului nostru, sarcina aceasta revenind în exclusivitate subsemnatei. Datorita acestui fapt copilul îmi este foarte atașat și consider că este în interesul lui de a locui în continuare împreună cu mine. Mai mult ca atît cred că pîrîtul nici nu are posibilitate să îl crească și să-l educe de unul singur, conform standardelor de educare. Din aceste considerente solicit a stabili domiciliul fiului nostru minor cu subsemnata, pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani.
Conform prevederilor art. 74 din CF al RM părinții sînt obligați să-și întrețină copiii minori și copiii majori inapți de muncă care necesită sprijin material.
Modul de plată a pensiei de întreținere se determină în baza unui contract încheiat între părinți sau între părinți și copilul major inapt de muncă.
Dacă lipsește un atare contract și părinții nu participă la întreținerea copiilor, pensia de întreținere se încasează pe cale judecătorească, la cererea unuia dintre părinți, a tutorelui copilului sau a autorității tutelare.
Întrucît între subsemnata și pîrîtul nu a fost încheiat un contract privind plata pensiei de întreținere a copilului am depus prezenta cerere în instant de judecată.
Legislația în vigoare și anume art. 76 din CF al RM stipulează că în cazurile cînd părintele care datorează întreținere copilului său are un salariu și/sau alte venituri neregulate sau fluctuabile, instanța judecătorească poate să stabilească cuantumul pensiei de întreținere într-o sumă bănească fixă plătită lunar. Cuantumul sumei bănești fixe încasate se determină de instanța judecătorească, ținîndu-se cont de starea materială și familială a părților, de alte circumstanțe importante și păstrîndu-se, dacă este posibil, nivelul anterior de asigurare materială a copilului.
Reieșind din considerentul că pîrîtul are venituri stabile sau fluctuabile, pentru că lucrează la construcții în Federația Rusă, solicit a stabili cuantumul pensiei de întreținere în sumă fixă, în mărime de 1500 lei lunar.
Conform certificatului nr. 20-06/454 din 10.12.2012 eliberat de Biroul Național de Statistică valoarea minimului de existență pentru un copil în II trimestru anul 2012, în mediul urban a constituit suma de 1716,1 lei.
Deși este destinată a satisface, în primul rând, nevoile alimentare ale copilului, obligația legală de întreținere a copilului, este mult mai complexă decât o simplă îndatorire alimentară, pentru că are menirea de a procura celui îndreptățit resursele necesare împlinirii și a altor trebuințe, precum cele privind asigurarea unei instruiri corespunzătoare, a unei locuințe, a tratamentelor medicale, în asemenea condiții considerăm că suma de 1500 lei este rezonabilă pentru a acoperi proporțional cheltuielile de întreținere a copilului.
Potrivit prevederilor art. 39 alin (4) din CPC al RM acțiunea pentru plata pensiei de întreținere și acțiunea pentru constatarea paternității pot fi intentate și în instanța de la domiciliul reclamantului.
În conformitate cu prevederile art. 4 alin (3) din Legea taxei de stat Nr.1216-XII din 03.12.92 sint scutiti de plata taxei de stat in instanțele judecătorești, reclamanții în acțiunile de încasare a pensiei alimentare.
Reieșind din prevederile legale enunțate și din circumstanțele de fapt solicităm instanței a aprecia necesitățile de întreținere a copilului Târnăcop Fiodosel și a admite acțiunea.
În conformitate cu prevederile art. 3 alin (1) din Convenția ONU internațională cu privire la protecția drepturilor copilului în toate deciziile care ii privesc pe copii, fie ca sunt luate de instituții publice sau private de ocrotiri sociale, de către tribunale, autorități administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie sa fie luate in considerare cu prioritate.
Concomitent, rog ca cheltuielile de judecată să fie puse pe seama pîrîtului deoarece în prezent toate cheltuielile de întreținere a copilului sunt puse pe seama mea.
Litigii patrimoniale la moment nu avem.
În drept, îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art. 39, 166, 167 din Codul de procedură civilă a Republicii Moldova, art. 2, 33, 35, 37, 38, 63, 74, 75, 76 din Codul Familiei al Republicii Moldova.
Reieșind din circumstanțele de fapt și de drept prezentate mai sus
SOLICIT
Să fie admisă cererea integral;
Să fie desfăcută căsătoriei încheiată între subsemnata Târnăcop Fiodosia și pîrîtul Târnăcop Fiodosio, înregistrată sub nr. 17 la data de 02.11.2008 de către Primăria s. Sofia, r. Drochia.
Să fie stabilit domiciliul copilului minorTârnăcop Fiodosel cu subsemnata Târnăcop Fiodosia, pînă la atingerea vîrstei de 18 ani.
Să fie încasată de la pîrătul Târnăcop Fiodosio, în folosul subsemnatei Târnăcop Fiodosia, a pensiei de întreținere pentru copilul minor Târnăcop Fiodosel, în sumă bănească fixă, în mărime de 1500 lei/lună din salariul și/sau din alte venituri, pînă la atingerea majoratului.
Încasarea de la pîrît în folosul subsemnatei a cheltuielilor de judecată.
Anexez la prezenta acțiune, pe care o depun în trei exemplare, unul pentru instanță, unul pentru pârât, unul pentru autoritatea tutelară, următoarele acte ce confirmă pretențiile invocate:
Certificatul de căsătorie;
Copia buletinului de identitate Târnăcop Fiodosia;
Copia buletinului de identitate Târnăcop Fiodosiu;
Copia certificatului de naștere a copilului Târnăcop Fiodosel;
Copia raportului de expertiză medico-legală;
Copia ordonanței de protecție;
Certificatul nr. 20-06/454 din 10.12.2012 eliberat de Biroul Național de Statistică;
Copia certificatului de salariu;
Certificat de componență a faliliei eliberat de Primăria s. Sofia, r. Drochia.
Dovada achitării taxei de stat.
Feodosia Târnăcop ___________________ data ____________
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
1. Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002 // publicat în Monitorul Oficial al RepubliciiMoldova nr. 82-86 din 22.06.2002.
2. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003 // publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 111-115 din 12.06.2003.
3. Codul familiei al Republicii Moldova. Nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000, în vigoare începând cu 26.04.2001. În: Monitorul Oficial al RM, 26.04.2001, nr.47-48 (210).
4. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994 // publicat : 12.08.1994 în Monitorul Oficial Nr. 1, data intrării în vigoare: 27.08.1994.
Monografii, manuale
5. Bacaci A., Dumitrache V., Hageanu C. Dreptul familiei. Ediția a II-a. București: ALL
Beck, 2001, p. 69.
6. Cebotari V. Dreptul familiei. Chișinău: USM, 2004, p. 183.
7. Cebotari V. Dreptul familiei. Ediția a II-a. Revăzută și completată. Chișinău: USM, 2008, p. 57.
8. Convenție nr. 1950 din 04.11.1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Publicat: 01.01.1998 în Tratate Internationale Nr: 342, data intrării în vigoare: 01.02.1998.
9. Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948.
10. Filipescu I., Filipescu A., Tratat de dreptul familiei, Edit. ALLBECK, 2001, p.1.
11. Florian E. Dreptul familiei. Cluj Napoca: Limes, 2003, p. 217.
12. Florian E. Dreptul familiei. Cluj Napoca: Limes, 2006, p. 134.
13. Florian E. Dreptul familiei. Cluj Napoca: Lumina Lex, 1997, p. 28.
14. Florian E., Dreptul familiei, Edit. C.H. Beck, 2010, p.1.
15. Florian E., op. cit., p.4; Filipescu I., Filipescu A., op. cit., p. 6; Pînzari V., Dreptul familiei (note de curs), Edit. Universitas, 2000, p. 8; Chirtoacă L., Tratat de dreptul familiei, Edit. Bons Offices, Chișinău, 2005, p. 18.
16. Gentimir A., Consideratii referitoare la interpretarea autonoma a CEDO, Revista Dreptul nr. 10 / 2004, p.p. 139-140.
17. Lupșan G., Dreptul familiei, Iași, Fundației Chemarea, 1996, p. 183..
18. Pânzari V., op. cit., p. 12, Mărgineanu L., Mărgineanu G., Dreptul familiei, Edit. Elena-V.I., Chișinău, 2002, p. 65.
19. Гришаев С., Гражданское право, 2004.-496 с.
20. Залесский В., Рассолов М., Закон и право, 2003. – 703 с.
21. Калпин А., Масляев А., Гражданское право, под редакцией. -М.: Юристъ, 1997. -472 с.
22. Мозолин В., Масляев А., Гражданское право. Часть первая. М.: Юристъ, 2003. – 719 с.
23. Садиков О., Гражданское право, 2006. 493 с.
24. Сергеев А., Толстой Ю., Гражданское право, под редакцией. М.: Проспект, 1996. – 600 с.
25. Яковлева В., Гражданское право, – М.: Издательство РАГС, 2003. 503 с.
Resurse cu format electronic
26. Familie – http://ro.wikipedia.org/wiki/Familie
27. Mediere – http://ro.wikipedia.org/wiki/Mediere
28. Protecția dreptului la viață privată și familială, la corespondență și la domiciliu în CEDO – http://legeaz.net/dictionar-juridic/viata-privata-familiala-corespondenta-domiciliu-cedo
29. Accesul liber la justiție – http://www.ombudsman.md/sites/default/files/rapoarte/accesul_liber_just3.pdf
30. Protecția dreptului la viață privată – http://www.budusan.com/articole/protectia-dreptului-la-viata-privata
31. Articol despre mediere în Revista „Moldova în Progres” – https://promediere.wordpress.com/category/articole/
32. Considerații privind protecția dreptului la viață privată – http://academos.ro/ro/document/considera%C5%A3ii-privind-protec%C5%A3ia-dreptului-la-via%C5%A3%C4%83-privat%C4%83
33. Medierea în cadrul familial – http://mediator.md/forum/index.php?threads/informatie-mediere-familial%C4%83.70/
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
1. Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002 // publicat în Monitorul Oficial al RepubliciiMoldova nr. 82-86 din 22.06.2002.
2. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003 // publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 111-115 din 12.06.2003.
3. Codul familiei al Republicii Moldova. Nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000, în vigoare începând cu 26.04.2001. În: Monitorul Oficial al RM, 26.04.2001, nr.47-48 (210).
4. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994 // publicat : 12.08.1994 în Monitorul Oficial Nr. 1, data intrării în vigoare: 27.08.1994.
Monografii, manuale
5. Bacaci A., Dumitrache V., Hageanu C. Dreptul familiei. Ediția a II-a. București: ALL
Beck, 2001, p. 69.
6. Cebotari V. Dreptul familiei. Chișinău: USM, 2004, p. 183.
7. Cebotari V. Dreptul familiei. Ediția a II-a. Revăzută și completată. Chișinău: USM, 2008, p. 57.
8. Convenție nr. 1950 din 04.11.1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Publicat: 01.01.1998 în Tratate Internationale Nr: 342, data intrării în vigoare: 01.02.1998.
9. Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948.
10. Filipescu I., Filipescu A., Tratat de dreptul familiei, Edit. ALLBECK, 2001, p.1.
11. Florian E. Dreptul familiei. Cluj Napoca: Limes, 2003, p. 217.
12. Florian E. Dreptul familiei. Cluj Napoca: Limes, 2006, p. 134.
13. Florian E. Dreptul familiei. Cluj Napoca: Lumina Lex, 1997, p. 28.
14. Florian E., Dreptul familiei, Edit. C.H. Beck, 2010, p.1.
15. Florian E., op. cit., p.4; Filipescu I., Filipescu A., op. cit., p. 6; Pînzari V., Dreptul familiei (note de curs), Edit. Universitas, 2000, p. 8; Chirtoacă L., Tratat de dreptul familiei, Edit. Bons Offices, Chișinău, 2005, p. 18.
16. Gentimir A., Consideratii referitoare la interpretarea autonoma a CEDO, Revista Dreptul nr. 10 / 2004, p.p. 139-140.
17. Lupșan G., Dreptul familiei, Iași, Fundației Chemarea, 1996, p. 183..
18. Pânzari V., op. cit., p. 12, Mărgineanu L., Mărgineanu G., Dreptul familiei, Edit. Elena-V.I., Chișinău, 2002, p. 65.
19. Гришаев С., Гражданское право, 2004.-496 с.
20. Залесский В., Рассолов М., Закон и право, 2003. – 703 с.
21. Калпин А., Масляев А., Гражданское право, под редакцией. -М.: Юристъ, 1997. -472 с.
22. Мозолин В., Масляев А., Гражданское право. Часть первая. М.: Юристъ, 2003. – 719 с.
23. Садиков О., Гражданское право, 2006. 493 с.
24. Сергеев А., Толстой Ю., Гражданское право, под редакцией. М.: Проспект, 1996. – 600 с.
25. Яковлева В., Гражданское право, – М.: Издательство РАГС, 2003. 503 с.
Resurse cu format electronic
26. Familie – http://ro.wikipedia.org/wiki/Familie
27. Mediere – http://ro.wikipedia.org/wiki/Mediere
28. Protecția dreptului la viață privată și familială, la corespondență și la domiciliu în CEDO – http://legeaz.net/dictionar-juridic/viata-privata-familiala-corespondenta-domiciliu-cedo
29. Accesul liber la justiție – http://www.ombudsman.md/sites/default/files/rapoarte/accesul_liber_just3.pdf
30. Protecția dreptului la viață privată – http://www.budusan.com/articole/protectia-dreptului-la-viata-privata
31. Articol despre mediere în Revista „Moldova în Progres” – https://promediere.wordpress.com/category/articole/
32. Considerații privind protecția dreptului la viață privată – http://academos.ro/ro/document/considera%C5%A3ii-privind-protec%C5%A3ia-dreptului-la-via%C5%A3%C4%83-privat%C4%83
33. Medierea în cadrul familial – http://mediator.md/forum/index.php?threads/informatie-mediere-familial%C4%83.70/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedura DE Solutionare A Conflictelor In Cazul Nerespectarii Principiului Inadmisibilitatii Amestecului Deliberat In Relatiile Familiale (ID: 129183)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.