Procedura de Solutionare a Conflictelor In Cazul Nerespectarii Principiului Egalitatii In Drepturi a Sotilor In Familie
CUPRINS
INTRODUCERE
Actualitatea și gradul de studiere a temei investigate. Dreptul familiei este ramura de drept ce include ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile personale și patrimoniale izvorâte din căsătorie, rudenie (firească sau civilă), precum și raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie.
Lucrarea de față prezintă o analiză științifico-juridică a dreptului familiei în legislația Republicii Moldova, care își are începutul încă din cele mai vechi timpuri . Studierea aprofundată a acestei teme scoate la iveală necesitatea cunoașterii apariției dreptului familiei , căsătoriei , drepturilor și principiilor soților în timpul căsătoriei , cît și după încetarea acesteia. Putem găsi reglementarea acestora atît în literatura și legislația Republicii Moldova , cît și în tratatele înternaționale. Funcția economică a familieise manifestă prin comunitatea de bunuri a soților , prin faptul că familia poate fi o unitate de producție prin care se asigură o bunăstare a soților și a copiilor lor , prin susținerea materială reciprocă între membrii familiei și îndeosebi , a membrilor inapți de muncă și care necesită ajutor material . Funcția economică a familiei , fiind un element nu mai puțin important ca funcția biologică , permite aplicarea , în anumite limite desigur , a normelor juridice pentru reglementarea relațiilor ce apar între membrii familiei .
Proprietatea comună în devălmășie : Proprietatea comună în devălmășie a soților se distinge prin aceea că aparține nefracționar soților și are ca obiect bunuri comune nefracționate în materialitatea lor. Ea apare ca modalitate a dreptului de proprietate care aparține persoanelor fizice. Proprietatea comună în devălmășie sînt toate bunurile dobîndite de către soți în timpul căsătoriei. Potrivit regimului proprietății comune în devălmășie, soții au două categorii de bunuri: comune ambilor soți și proprii fiecăruia dintre ei.
Scopul și obiectivele lucrării. Prezenta lucrare explică necesitatea insituției dreptului familiei , cunoaștere raporturilor soților în căsătorie , evidențierea cunoașterii drepturilor și principiilor și modalitățile apărării acestora. Acest studiu este realizat ținîndu-se cont de multitudinea opiniilor doctrinare și ale aspectelor normative referitoare la dreptul familiei.
Metodologia cercetării. Cercetările efectuate în prezenta lucrare se bazează pe studierea doctrinei, legislației și practicii judiciare existente în domeniul respectiv.
La elucidarea subiectului propus a fost utilizat un complex de metode științifice precum:
Metoda istorică, care are la bază identificarea sensului a conținutului și a evoluției contractelor.
Metoda logică, care reprezintă aplicarea procedeelor, studiului inerent și sintezei, argumentarea pe cale strict deductivă;
Metoda comparativă, care constă în evidențierea trăsăturilor comune și a particularităților contractelor consensuale în domeniul cercetat, extinderea orizontului istoric și științific;
Metoda cantitativă, care facilitează sistematizarea și reliefarea legislației și a informației juridice științifice.
Structura lucrării. Lucrarea este formată din trei capitole, primul capitolul, Aspecte ale dreptului familiei, include două subcapitole care vin să analizeze aspectele generale referitoare la dreptul și obligațiilor ce apar în cadrul familei, funcțiile familiei.
În al doilea capitol se vorbește despre soluționarea conflictelor în cazul nerespectarii principiului egalității în cadrul căsătoriei, consecințele pe care le suporta familia.
În al treilea capitol sunt descrise două spețe cu referire la respectarea principiilor dreptului familiei.
DEFINIȚIA , OBIECTUL ȘI PRINCIPIILE ESENȚIALE ALE DREPTULUI FAMILIEI
Noțiunea de familie și funcțiile ei
Dreptul familiei este acea ramură a sistemului de drept care curpinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale și patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție, și din raporturile asimilate de lege cu raporturile de familie [5, p.13]. Existența dreptului familiei, ca ramură de drept, este determinată , atât de reglementarea distinctă a relațiilor de familie de relațiile de drept, cât și de specificul metodei de reglementare. Față de importanța lor în planul relațiilor sociale, legiuitorul a înțeles să dea relațiilor de familie o reglementare distinctă , să le delimiteze astfel de relațiile de drept civil, în care s-au integrat o perioadă îndelungată. În ce privește metoda de reglementare , deși principiul egalității dintre soți poate fi asemănat cu cel al egalității părților din raporturile civile, în dreptul familei au aplicațiune și alte principii , care îi dau specificitate . Astfel , relațiile dintre părinți și copii sunt guvernate de principiul ocrotirii interesului copiilor [6, p.27].
În conformitate cu articolul 48 din Constituția Republicii Moldova ,, Familia constituie elementul natural și fundamental al societății , fiind întemeiată pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie , pe egalitatea lor în drepturi și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea , educația și instrurea copiilor [1,art.48].
În jurisprudență familia este definită sub două aspecte : din punct de vedere sociologic și din punct de vedere juridic .
În sens sociologic, familia – ca formă specifică de comunitate umană – desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viaț, interese și întrajutorare [9, p.1]. Familia este o realitate biologică prin uniunea ce se realizează între un bărbat si femeie și prin o reprocreare; o realitate socială prin comunitatea de viață între soți, dintre părinți și copii și alte rude. Uniunea familială este o relație specifică , complexă , care îmbină diferite aspect ce nu pot fi găsite la alte categorii sociale. Ea este o uniune deosebită a societății în baza căreia au apărut mai multe formațiuni obștești, inclusive statul și dreptul [21, р .55] .
Conținutul social al familiei constă din următoarele raporturi : a) de căsătorie , ce constituie baza familiei; b) cele dintre soți, ce constituie efectele căsătoriei ; c) cele dintre părinți și copii, care sînt rezultatul raporturilor dintre soți. În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție, precum și alte raporturi asimilate raporturilor de familie [9, p.2].
Conform codului familiei, familia desemnează toate persoanele care au obligații de întreținere reciprocă , fiind în relații de căsătorie , rudenie , afinitate sau alte relații asimilate de lege cu relațiil de familie ( între adoptat și adoptator , între educator și copil ) . Mai mulți autori sînt de părerea că în existența are trei funcții principale : biologică ; economică și educativă ;
Funcția biologică a familiei,care determină creșterea numărului populației și situației demografice în orice țară, este dictată de însăși natura existenței omului. Atracția către sexul opus, precum și necesitatea de a naște și crește copii este inerentă naturii umane. Desigur , această necesitate este influențată de societate, fiind în strînsă legătură cu dezvoltarea mijloacelor de producție în societatea concretă.
În diferite perioade istorice statul poate să încurajeze natalitatea prin diferite măsuri economice sau să frîneze procesul de creștere a populației . Deși independentă față de societate , familia , tipul ei de organizare , este determinată și condiționată , în ultimă instanță de modul de organizare a societății pe care o reflectă. Familia este un sistem al corpului social , deschis către societate și prin funcțiile sale strategice interne și externe ea este factor decisiv în dezvolatarea durabilă a societății, precum si a capitalului uman .
Funcția economică a familieise manifestă prin comunitatea de bunuri a soților , prin faptul că familia poate fi o unitate de producție prin care se asigură o bunăstare a soților și a copiilor lor , prin susținerea materială reciprocă între membrii familiei și îndeosebi , a membrilor inapți de muncă și care necesită ajutor material . Funcția economică a familiei , fiind un element nu mai puțin important ca funcția biologică, permite aplicarea, în anumite limite desigur, a normelor juridice pentru reglementarea relațiilor ce apar între membrii familiei.
Funcția educativă – este unul dintre aspectele socializării individului, aproprierea lui de viața obștească și de cea culturală [7, p.10-11].
La diferite perioade istorice căsătoria a fost definită diferit de către specialiștii în materie :1),, Căsătoria este actul juridic cu caracter civil , încheiat pe viață între un bărbat și o femeie prin liberul lor consimțământ, manifestat în condițiile legii personal și necondiționat, în scopul întemeierii unei familii de tip nou, în care se înfăptuiește și deplina egalitate în raporturile juridice dintre soți [10, p.18] ’’.
2) ,, Căsătoria este uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie încheiată cu respectarea dispozițiilor legale, în scopul întemeierii unei familii [14, p.83] ’’.
3),, Căsătoria este uniunea încheiată în principiu pe viață , în forma solemnă prevăzută de lege între un bărbat și o femeie, în scopul creării unei familii [16, p.23] ’’.
4) ,, Căsătoria este uniunea dintre un bărbat și o femeie, încheiată potrivit legii, în scopul de a întemeie o familie [6, p.27] ’’ .
5) ,, Căsătoria reprezintă actul juridic solemn, prin care un bărbat și o femeie încheie între ei o uniune, în scopul creării unei familii, uniune căreia legea îi reglementează imperativ condițiile , efectele , și desfacerea [12, p.15] .
6) ,,Căsătoria constituie o juxtapunere de acte juridice unilaterale, care dă naștere raporturilor de căsătorie, în condițiile legii [15, p.71 ] .
7) ,, Căsătoria reprezintă uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie încheiată potrivit dispozițiilor legale în scopul de a întemeia o familie și reglementată de normele imperative ale legii [9, p.11-12].
8) ,, Căsătoria reprezintă încheierea , în organele stării civile , cu respectarea prevederilor legale stabilite de legiuitor, a unei alianțe dintre doi subiecți, – un bărbat și o femeie, aflați pe poziții de egalitate, având drept scop crearea unei familii și menținerea relațiilor de familie,în urma căreia se nasc drepturile și obligațiile soților, reglementate de legislația familială în vigoare [8, p.30].
1.2. Obiectul și metoda de reglementare a dreptului familiei
Dreptul familiei este totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale nepatrimoniale și patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte cu raporturile de familie în scopul ocrotirii și întăririi acesteia . Funcțiile familiei sînt realizate prin relațiile de familie care apar între soți , părinți și copii , adoptați și adoptatori și între alte rude apropiate. Aceste relații pot avea un caracter personal nepatrimonial sau patrimonial. Din primele fac parte relațiile dintre soți care apar în urma încheierii căsătoriei și se manifestă la înfăptuirea libertății personale, a independenței, egalității în drepturi în viața de familie, la fel relațiile dintre părinți și copii, tutori, curatori și minorii de sub tutelă, curatelă, adoptatori și adoptați în procesul de educare a acestora. Relațiile patrimoniale, avînd un caracter economic, sînt acelea care apar între soți în urma dobîndirii de către ei a bunurilor și a susținerii materiale reciproce cît și relațiile de întreținere dintre alți membri ai familiei.
Raporturile personale în familie sînt primordiale. Importanța lor se caracterizează prin faptul că întemeierea unei familii are drept scop procrearea, educarea copiilor în conformitate cu cerințele societății și valorile umane, toate acestea avînd ca bază sentimentele de stimă, dragoste, atașare, afecțiune, încredere, răspundere și alte sentimente ce sînt strîns legate de sfera emoțională a omului. Ele ating cele mai intime fibre ale vieții omenești și influențează comportamentul fiecărui membru al familiei. Relațiile personale apar la realizarea de către soți a drepturilor și îndeplinirea obligațiilor ce reies din calitate de soți (stima, grija și sprijinul moral reciproc), a egalității în drepturi în viața de familie , în raporturile dintre părinți și copii privind creșterea și educarea acestora și alte raporturi ce țin de ocrotirea copiilor lipsiți de grija părintească [6, p.30].
Obiectul de reglementare al dreptului familiei îl formează raporturile de familie personale și patrimoniale care apar între membrii unei familii [19, p.37].
Acestea sînt :
1) Raporturile de căsătorie. Codul Familiei (art. 3) stabilește condițiile și modalitatea de încheiere, încetare și declarare a nulității căsătoriei, reglementează relațiile personale nepatrimoniale și patrimoniale născute din căsătorie.
2) Raporturile care rezultă din rudenie. Acestea sînt raporturile personale și patrimoniale care apar între părinți și copii în urma atestării provenienței acestora, cît și a raporturilor dintre frați și surori, bunici și nepoți și obligația de întreținere dintre aceste persoane.
3) Raporturile ce rezultă din adopție și alte forme de ocrotire a copiilor orfani și a celor lipsiți de grija părintească. Legislația regelementează detaliat condițiile, modalitatea și efectele adopției, alte forme de ocrotire a copiilor cum este tutela, curatela, casele de copii de tip familial, drepturile și obligațiile adoptatorilor, tutorilor, curatorilor și a copiilor educați de acestea.
4) Modul de înregistrare a actelor de stare civilă. Raporturile de familie reglementate de legislația familială au unele particularități pe care nu le întîlnim la alte categorii sociale și anume: a) ele apar din fapte juridice deosebite, precum căsătoria, rudenia, maternitatea, paternitatea, adopția, plasamentul familial al copiilor lipsiți de grija părintească;
b) baza lor o constituie căsătoria și rudenia, acestea avînd un caracter de continuitate;
c) apar între persoane apropiate, cercul lor fiind restrîns – soți, părinți și copii, adoptați și adoptatori, frați, surori, bunici, nepoți au un caracter strict personal;
d) caracterul personal determină o altă particularitate, care este imposibilitatea înstrăinării drepturilor și obligațiilor familiale. Ele nu pot fi transmise prin voința persoanei, nu pot fi cedate și nu pot fi obiect al vreunei convenții cu titlu oneros sau gratuit;
e) relațiile dintre membrii familiei sînt bazate pe emoții, avînd un caracter deosebit ce se exprimă prin încredere și susținere reciprocă, de aceea ele sînt gratuite. Aceste particularități ale raporturilor de familie determină și metoda de reglementare a dreptului familiei. Metoda dreptului familiei constituie totalitatea procedeelor, mijloacelor și formelor de reglementare a relațiilor care formează obiectul dreptului familiei.
Cu ajutorul acestor procedee dreptul familiei supune comportamentul membrilor familiei unor limite care asigură întărirea familiei, realizarea drepturilor fiecăruia dintre ei și îndeplinirea obligațiilor care le revin, în așa mod ca să fie respectată balanța dintre interesele persoanei, familiei, și societății în întregime [7, p.11]. În doctrină nu există o opinie unică asupra metodei dreptului familiei. V.A. Reasențev menționa ,,Avînd în vedere importanța deosebită a îndeplinirii de către familie a funcției de educare a copiilor și ajutorarea reciprocă a membrilor ei, statul a contribuit normelor juridice familiale un caracter imperativ “ [după 20 , p. 13] .
Izvoarele dreptului familiei
În literatura juridică noțiunea de izvor de drept este utilizată în două accepțiuni: izvor de drept în sens material și izvor de drept în sens formal. "În sfera noțiunilor de izvor real (material) a dreptului intră elementele dictate de situațiile economice, de cele sociale, precum și preocupările de ordin moral și ideologic ale societății". Prin izvor de drept în sens formal se înțeleg formele de exprimare a normelor juridice. Formele specifice de exprimare a normelor de drept familial constituie izvoare ale dreptului familiei. Din ele fac parte actele normative ce reglementează raporturi sociale care constituie obiectul dreptului familiei și legislația familială și alte acte normative ce conțin norme juridice de dreptul familiei.
În ierarhia izvoarelor dreptului familiei pe primul loc se află Constituția. In cadrul legilor, principalul izvor al dreptului familiei îl constituie Codul Familiei, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova prin Legea nr. 1316-XIV la 26 octombrie 2000 și intrat în vigoare la 26 aprilie 2001. Alt izvor al dreptului familiei este Legea privind actele de stare civilă nr. 100-XV din 26 aprilie 2001 intrată în vigoare la 17 august 2001. Codul Civil adoptat prin Legea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06 iunie 2002 și intrat în vigoare la 12 iunie 2003 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2001. – Nr. 97-99. Un alt izvor al dreptului familiei este Legea privind drepturile copilului nr. 338-XIII din 15 decembrie 1994. Izvor al dreptului familiei este și Codul de Procedură Civilă nr. 225-XV din 30 mai 2003, intrat în vigoare la 12 iunie 2003.
În perioada actuală un rol important în realizarea drepturilor familiale îl au: Convenția statelor membre ale Comunității Statelor Independente cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală, Tratatele bilaterale cu privire la asistența juridică și raporturile în materie civilă, familială și penală pe care le-a încheiat Republica Moldova cu: Republica Letonă, Republica Lituania, Ukraina, Federația Rusă, România. La izvoarele dreptului familiei pot fi atribuite și alte acte normative care reglementează relațiile de familie. Acestea pot fi decrete ale Președintelui sau hotărîri ale Guvernului Republicii Moldova adoptate în baza și pentru executarea Codului Familiei. Mai pot fi izvor de drept și alte acte subordonate legii. Pentru aplicarea corectă a normelor dreptului familiei, o mare importanță au hotărîrile Plenului Curții Supreme de Justiție, care nu sînt obligatorii, dar, de regulă, dau lămuriri complete și amănunțite privind practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației familiale.
Principiile generale ale dreptului familiei
Principiile generale rezultă din analiza dispozițiilor care reglementează relațiile de familie. Acestea sunt : 1) Principiul egalității în drepturi a soților , consacrat de art. 16 alin. ( 2 ) din Constituție ,,Toți cetățenii Republicii Moldova sînt egali în fața legii și a autorităților publice, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială“, egalitatea dintre soți este consfințită de art. 48 alin. ( 2 ) din Constituție Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie, pe egalitatea lor în drepturi și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor “[1] . Acest principiu este prevazut respectiv și în art. 5 alin. ( 1 ) al Codului Familiei ,, Toate persoanele căsătorite au drepturi și obligații egale în relațiile familiale, indiferent de sex, rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, opinie, apartenență politică, avere și origine socială “ [2] . Principiul egalității guvernează și raporturile patrimoniale ale soților , aceștia fiind obligați să contribuie , în raport cu mijloacele fiecăruia ,la cheltuielile căsătoriei [2, art.2]. Totodată , egalitatea dintre soți este prevăzută și în diferite acte internaționale de exemplu : 1) Declarația universală a drepturilor omului , art. 16 ,, Cu începere de la împlinirea vîrstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia , au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei , în decursul căsătoriei și la desfacerea ei . Căsătoria nu poate fi încheiata decît cu consimțămîntul liber și deplin al viiitorilor soți. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului [22]. 2) Principiul monogamiei , ceea ce înseamnă că este oprit să se căsătorească bărbatul sau femeia care este căsătorită; Nerespectarea acestui principiu este sancționată cu nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii . Fundamentul acestui principiu îl constituie sentimentul de dragoste ce stă la baza căsătoriei, care este incompatibil cu existența altei căsătorii.
3) Principiul recunoașterii numai a căsătoriei încheiate la organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Din conținutul art. 9 alin. (1) Codul Familiei, art. 32 Legea privind actele de stare civilă reiese că, numai căsătoria încheiată în fața organului de stat generează efecte juridice. Căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie ceea ce înseamnă dreptul fiecărei femei și a fiecărui bărbat de a-și alege soțul;
4) Principiul egalității în drepturi a soților în familie: Acest principiu depășește limitele relațiilor de familie, deoarece este aplicat în întregul domeniu al relațiilor sociale. în conformitate cu textele mai multor acte normative, cum ar fi Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 16 alin. 1), Constituția Republicii Moldova (art. 16), Codul Familiei (art. 5 alin. 1 și art. 16,alin. 1), relațiile personale și patrimoniale dintre soți și cele dintre părinți și copii sînt reglementate în lumina egalității dintre bărbat și femeie;
5) Principiul potrivit cătruia membrii familiei sînt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material. Familia reprezintă o celulă a societății formată prin căsătorie sau rudenie. Intre membrii familiei există o comunitate de interese morale și materiale. Codul Familiei în art. 18 alin. 2 prevede că soții își datorează reciproc sprijin moral, iar art. 80 alin. 1 prevede că copiii sînt obligați să-și îngrijească și să-și întrețină părinții. Soții contribuie la cheltuielile căsniciei în raport cu mijloacele fiecăruia;
6) Principiul fidelității conjugale, care este rezultatul sentimentului de dragoste și afecțiune dintre soți. Acest principiu este expres prevăzut în art. 18 alin. 2 Codul Familiei.
7) Principiul priorității educării copilului în familie. Reiese din Convenția privind drepturile copilului din 1989, art. 20;
8) Principiul soluționării pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieții familiale. Acest principiu reiese din principiul egalității în drepturi a soților. El are o sferă de acțiune ce cuprinde toate domeniile vieții de familie, despre ce ne vorbește art. 16 alin. 1, art. 21 alin. 1, art. 62 alin. 3 Codul Familiei; [2] .Dreptul familiei este în strînsă legătură cu dreptul civil și norme de dreptul familiei se completează cu norme ale dreptului civil, pe de o parte, și pe de altă parte, reglementările Codului Civil se completează cu unele dispoziții ale Codului Familiei. Astfel, art. 8, 30, 44, 94 ale Codului Familiei sînt completate cu dispozițiile Codului Civil. Codul Civil, la rîndul său, la instituția tutela și cúratela, contractul de donație, succesiunea legală ține seama de instituția căsătoriei și a rudeniei definită de Codul Familiei. Legătura dreptului familiei cu dreptul constituțional se manifestă prin faptul că drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor sînt consacrate ca principii de bază ale dreptului familiei. În ceea ce privește legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil, putem menționa că circa treizeci la sută din pricinile civile care se judecă în instanțele judecătorești sînt pricinile care rezultă din raporturile juridice familiale.
Dreptul familiei prezintă legături și cu dreptul administrativ. Astfel, litigiile apărute între membrii familiei privind educarea copiilor minori sînt soluționate de autoritatea tutelară, care este administrația publică locală.
Dreptul familiei este în corelație și cu dreptul muncii, care reglementează raporturile ce se nasc din contractul de muncă, precum și alte raporturi sociale legate de raporturile de muncă. Corelația dintre dreptul familiei și dreptul internațional privat este și mai evidentă, deoarece acesta din urmă are ca obiect de reglementare aceleași raporturi ca și dreptul familiei și dreptul civil, cu deosebirea că dreptul internațional privat le privește sub aspectul lor internațional. Ocrotirea relațiilor de familie se realizează și prin normele dreptului penal. Codul Penal cuprinde un capitol întreg (capitolul VII) care reglementează răspunderea pentru infracțiunile săvîrșite contra familiei și minorilor [11, p.140].
RAPORTURILE JURIDICE FAMILIALE
Noțiunea și tipurile raporturilor juridice familiale
Raporturile juridice familiale sînt relațiile de familie reglementate de normele de drept în acea măsură în care statul poate acționa asupra purtării membrilor familiei pentru a-i îndrepta în partea ce coincide dezvoltării societății umane. Temei al apariției raporturilor juridice familiale servesc astfel de fapte juridice cum ar fi căsătoria, rudenia, luarea copilului în familie pentru creștere și educație. După conținut, raporturile juridice familiale pot fi: personale, de exemplu, raporturile ce apar la încheierea căsătoriei, stabilirea paternității, adopției, instituirea tutelei (curatelei), plasarea copilului în casa de copii tip familial etc; și patrimoniale – cum ar fi raporturile dintre soți referitor la bunurile ce le aparțin în timpul căsătoriei și în caz de divorț, raporturile de întreținere pe care membrii familiei sînt obligați să o acorde unul altuia. După caracterul de apărare, raporturile familiale pot fi clasificate în trei grupe. In prima grupă pot fi incluse dreptulrile relative, care au un caracter absolut de apărare contra încălcărilor din partea altor persoane. Astfel de drepturi sînt drepturile părinților la educarea co- piilor, iar în cazul lipsei părinților – dreptul altor reprezentanți legali (tutori, curatori, părinți- educatori). Acest drept aparține părinților în egală măsură, de aceea legislația reglementează exercitarea acestui drept de către ambii părinți de comun acord (art. 60, 64 Codul Familiei). A doua grupă include drepturile absolute cu unele semne ale raporturilor juridice relative . Aici este inclus dreptul soților asupra patrimoniului comun care este absolut în cazul cînd se opune persoanelor străine și manifestă caracterul relativ în cazul examinării dreptului comun de proprietate cu care sînt indisolubil legate obligațiile reciproce ale soților ce-și realizează acest drept. Din grupa a treia fac parte raporturile relative, care nu au un caracter de apărare absolut. Sînt incluse drepturile personale ce apar între soți în urma încheierii căsătoriei și care sînt apărate în raport cu celălalt soț. In dependență de temeiurile apariției raporturilor juridice familiale, acestea pot fi: a) de căsătorie care apar în urma încheierii căsătoriei; b) dintre părinți și copii care apar în rezultatul nașterii copiilor; c) asimilate de lege cu raporturile dintre părinți și copii și care apar în urma adopției, tutelei, curatelei; d) între rude – frați și surori, bunici și nepoți etc. Raporturile juridice familiale, fiind deosebite de alte raporturi prin temeiurile apariției lor, au și unele particularități la încetare. Ele încetează în cazurile prevăzute de lege (moartea unuia dintre soți, desfacerea căsătoriei, atingerea unei anumite vîrste etc), spre deosebire de raporturile juridice civile care, de regulă, încetează o dată cu îndeplinirea de către subiecte a obligațiilor.
Subiectele, obiectul și conținutul raporturilor juridice familiale
Subiecte ale raporturilor juridice familiale sînt persoanele fizice participante la aceste relații. Organele de stat nu pot participa la raporturile juridice familiale în calitate de subiecte. Persoanele fizice participante la raporturile juridice familiale au calități deosebite, reglementate de lege în fiecare caz concret ca soți, părinți, copii, adoptatori, tutori, curatori. Una și aceeași persoană poate avea calitatea de subiect în diferite raporturi juridice: soț – în raportul de căsătorie, părinte – în raportul dintre părinți și copii, frate sau soră – în raportul de rudenie etc. Premisa necesară pentru ca o persoană să participe la raporturile juridice familiale este ca ea să posede capacitatea juridică familială. Capacitatea juridică familială, ca și capacitatea juridică civilă, este alcătuită din capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu a persoanei. Capacitatea de folosință în dreptul familiei este capacitatea de a avea drepturi și obligații familiale.
Conținutul capacității de folosință în dreptul familiei se exprimă prin:
a) capacitatea de a încheia o căsătorie – ceea ce este un drept subiectiv pe care orice persoană îl are atunci cînd întrunește condițiile de fond pentru încheierea ei;
b) capacitatea de a avea drepturi personale și patrimoniale de soți – o posibilitate egală pentru toate persoanele care au încheiat o căsătorie;
c) capacitatea de a avea dreptul la desfacerea căsătoriei pentru fiecare dintre soți în cazul cînd viața de familie a devenit pentru el imposibilă;
d) capacitatea de a avea drepturi și obligații în privința atestării provenienței copilului;
e) capacitatea de a avea dreptul pentru înfăptuirea actului juridic de adopție și a dobîndi drepturile și obligațiile ce reies din acest act juridic;
f) capacitatea de a avea drepturi și obligații ce reies din instituția tutelei și curatelei. Capacitatea de exercițiu – aceasta fiind determinată ca aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie și de a exercita drepturi subiective concrete, de a-și asuma personal obligații familiale și de a le executa. În unele cazuri este posibilă apariția concomitentă a capacității de folosință și a capacității de exercițiu.
De exemplu, dreptul de a încheia o căsătorie apare la împlinirea vîrstei de 18 ani și capacitatea de exercițiu deplină începe, conform art. 20 Codul Civil, tot la aceeași vîrstă. Capacitatea de exercițiu în dreptul familiei se manifestă ca aptitudinea de a încheia acte juridice familiale, cu scopul de a crea sau înceta raporturi juridice familiale (încheierea căsătoriei, încuviințarea adopției), a realiza drepturile personale și patrimoniale și îndeplini obligațiile familiale. Particularitatea capacității de exercițiu în dreptul familiei este că ea apare concomitent cu elementele capacității de folosință și există concomitent cu aceasta, ceea ce prezintă capacitatea juridică familială.
Actele juridice familiale, avînd un caracter personal, de regulă, nu pot fi efectuate prin reprezentare. în realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor familiale cu conținut patrimonial, nu întotdeauna este necesară capacitatea de exercițiu, deoarece aici poate fi folosită reprezentarea.
Astfel, drepturile și obligațiile familiale pot fi împărțite în două categorii: 1) care pot lua naștere, înceta și pot fi realizate doar prin acțiune personală a celora cărora le aparțin aceste drepturi și unde este imposibilă completarea capacității de exercițiu care lipsește (aceste cazuri sînt expres prevăzute de lege, de exemplu, încheierea căsătoriei, actul juridic de încuviințare a adopției, stabilirea tutelei, curatelei etc); 2) care pot fi exercitate personal de cel căruia îi aparțin drepturile sau cu ajutorul altor persoane care îl reprezintă (reprezentarea copilului minor de către părinți, adoptatori, tutori).
Legislația familială admite, uneori, și limitarea capacității juridice familiale. Astfel de cazuri sînt expres prevăzute de legislație, cum ar fi: persoana decăzută din drepturile părintești nu poate fi adoptator (art. 121 Codul Familiei), tutore, curator (art. 143 Codul Familiei), părinte- educator în casele de copii tip familial (art. 150 Codul Familiei). La fel nu pot fi adoptatori, tutori, curatori, părinți-educatori persoanele care anterior au avut această calitate dar au fost eliberați din funcție din culpa lor. Raporturile juridice familiale pot avea două sau mai multe subiecte, de exemplu: părinte – copil; părinți și copii; adoptatori – copil – părinți.
Totodată fiecare raport juridic familial cu mai multe subiecte poate fi privit ca mai multe raporturi juridice cu două subiecte: copilul în raport cu fiecare părinte în parte; părintele și copilul propus spre adopție; adoptatorul și adoptatul.
Obiect al raportului juridic familial pot fiacțiunile și bunurile. Acțiunile sînt obiect în toate relațiile nepatrimoniale care apar între soți, părinți și copii, adoptat și adoptatori, tutore și copil, educatori și copiii educați de ei.
Acțiunile pot fi efectuate din partea unui subiect (plata pensiei de întreținere în mod benevol) sau din partea ambelor subiecte (depunerea cererii de desfacere a căsătoriei de către ambii soți).
Bunurile sînt obiect al raporturilor juridice familiale ce apar între soți în legătură cu proprietatea care le aparține. Conținutul raporturilor juridice familiale îl constituie totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le pot avea cetățenii în domeniul relațiilor de familie. Majoritatea acestor drepturi sînt expres prevăzute de Codul Familiei: dreptul de a încheia o căsătorie și dreptul de a o desface; dreptul la educația copilului; dreptul copilului de a fi crescut și educat în familie; dreptul de a comunica cu părinții și alte rude etc. Ca și în dreptul civil, în dreptul familiei cetățenii pot dobîndi și alte drepturi care nu sînt stipulate direct în legislație, dar nu contravin acesteia, după formula "tot ceea ce nu este interzis, se permite" [18,p.560].
Drepturile și obligațiile subiectelor raporturilor juridice familiale, spre deosebire de raporturile juridice civile, au un șir de particularitați. în primul rînd, multe drepturi ale participanților la raporturile juridice familiale sînt în același timp și obligații (dreptul părinților de a educa copiii este în același timp și obligația lor de a avea grijă de copii, de a-i crește, educa și a le apăra interesele). În al doilea rînd, pentru raporturile juridice familiale este caracteristică legătura indisolubilă a drepturilor și obligațiilor cu persoana titularului, adică au un caracter personal și nu pot fi transmise și nici cedate. În al treilea rînd, drepturile și obligațiile familiale nu încetează o dată cu exercitarea lor, avînd un caracter îndelungat etc. Particularitățile drepturilor și obligațiilor familiale se evedențiază și la exercitarea lor [17, p.26].
Faptele juridice în dreptul familiei și tipurile lor
Faptul juridic este împrejurarea prevăzută de norma juridică care, realizată în concret, are consecințe juridice, adică dă naștere, schimbă sau încetează raportul juridic familial. Între diferitele criterii de clasificare a faptelor juridice, cel adoptat în general în literatura juridică este raportarea lor la voința omului, adică dacă acestea depind sau nu de voința omului. Din acest punct de vedere ele se împart în acțiuni și evenimente.
Acțiunile sînt fapte voluntare ale omului de care norma de drept leagă anumite consecințe juridice. Acțiunile se mai clasifică, în raport cu dispoziția regulii de drept, în licite și ilicite. Cele săvîrșite în conformitate cu legea sînt licite (stabilirea paternității, înregistrarea divorțului), iar cele care contravin legislației sînt ilicite (încheierea căsătoriei cu o persoană lipsită de capacitatea de exercițiu).
Evenimentele sînt acele fenomene, împrejurări care se petrec indiferent de voința oamenilor și cărora norma de drept le dă o semnificație juridică prin reținerea lor în ipoteza ei. Evenimentele pot fi absolute, adică se petrec indiferent de voința omului (decesul unei persoane) sau relative (nașterea copilului), adică copilul a fost conceput din voința omului dar se dezvoltă indiferent de voința lui. În literatura de specialitate mai întîlnim și o astfel de clasificare a faptelor juridice ca situație sau stare. Starea este un fapt juridic care există o perioadă îndelungată și periodic duce la apariția consecințelor juridice, în unele cazuri ea poate fi acțiune, în altele – eveniment (starea de rudenie, graviditatea, starea materială grea, starea materială bună etc).
Situațiile (stările) în dreptul familiei nu au o importanță de sine stătătoare, deoarece ele sînt parte componentă a unui complet de fapte care dau naștere la raporturile juridice familiale. De exemplu, pentru nașterea obligației de întreținere între soți sînt necesare condițiile: incapacitatea de muncă a unui dintre soți, aflarea lui într-o situație materială grea și posibilitatea materială a celuilalt de a-i acorda întreținerea. Deci, situațiile (stările) pot fi incluse în clasificare ca evenimente de lungă durată.
Faptele juridice în dreptul familiei, conform urmărilor, pot fi clasificate în fapte juridice de naștere a drepturilor și obligațiilor familiale. Aici pot fi menționate nașterea copilului, încheierea căsătoriei, adopția etc. Faptele juridice de modificare a drepturilor duc la modificarea conținutului drepturilor și obligațiilor subiectelor raporturilor juridice familiale, de exemplu, schimbarea mărimii pensiei de întreținere plătită pentru copiii minori de către părintele situația materială a căruia s-a înrăutățit.
Fapte juridice de împiedicare a drepturilor sînt acelea existența cărora împiedică realizarea unui drept stabilit de legislație. Astfel, graviditatea soției sau existența unui copil născut de ea în vîrstă de pînă la un an de zile nu-i permit soțului să depună o cerere de divorț fără acordul ei. Faptele juridice de încetare a drepturilor și obligațiilor familiale sînt astfel de acțiuni și evenimente ca decesul, încetarea căsătoriei, anularea adopției etc. care duc la încetarea raporturilor juridice familiale. Unii autori consideră că există și fapte juridice de restabilire în drepturi, care au o importanță deosebită pentru dreptul familiei. Restabilirea drepturilor pierdute de subiect se face prin hotărîrea instanței judecătorești despre restabilirea în drepturile părintești, desfacerea adopției cu întoarcerea copilului la părinții biologici, recunoașterea căsătoriei încheiate cu încălcarea condițiilor de fond ca fiind valabilă în urma decăderii impedimentelor.
Rudenia și afinitatea și importanța lor juridică
Rudenia este un izvor al raporturilor juridice familiale și este reglementată de art. 45 Codul Familiei. Rudenia firească este legătura de sînge și, prin reglementare legală, legătura dintre două sau mai multe persoane care coboară unele din altele, cum sînt, de exemplu, tatăl, fiul, nepotul de fiu, sau care, fără a descinde unele din altele, au un autor comun, cum sînt, de exemplu, frații între ei, verii primari între ei. Șirul de persoane între care există rudenie se numește linie de rudenie. Ea poate fi dreaptă sau colaterală, în dependență de felul cum sînt născute persoanele – una din alta sau de la un autor comun. Linia de rudenie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă. Rudenia ascendentă este aceea care leagă o persoană cu cei din care descinde, cum ar fi de la copil spre părinți, bunici. Rudenia descendentă este în cazul cînd se stabilește legătura unei persoane cu acei care descind din ea, plecînd de la părinte spre copil, nepot de fiică etc. Stabilirea legăturii de rudenie se numește filiație. Rudele pot fi apropiate sau îndepărtate. Distanța dintre rude se măsoară cu gradul de rudenie. Stabilirea gradului de rudenie se face prin socotirea numărului de nașteri intervenite între generații. Alt izvor al relațiilor de familie este înrudirea prin alianță sau afinitatea, care este legătura dintre un soț și rudele celuilalt (ginere, noră, socrii, cumnați). Gradul afinității se stabilește prin asemănare cu rudenia. Existența legăturii de rudenie are importanță indiferent de gradul de rudenie la instituirea tutelei, curatelei asupra copiilor lipsiți de ocrotirea părintească. La adopția unui copil la fel se dă prioritate radelor, indiferent de gradul de rudenie, dacă aceasta nu contravine intereselor copilului. Relațiile de afinitate sînt reglementate de Codul Familiei în art. 89 – obligația copiilor vitregi de a-și întreține părinții vitregi. Rudenia și afinitatea prezintă interes și pentru alte ramuri de drept: dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul protecției sociale, dreptul procesual penal etc. În afară de rudenia bazată pe legătura de sînge, există și rudenia care rezultă din adopție – denumită în dreptul familiei rudenie civilă. Rudenia civilă este asimilată de lege cu rudenia de sînge. Adoptatul și descendenții lui devin radă cu adoptatorul și radele acestuia. Efectele juridice ale rudeniei civile sînt identice cu efectele juridice ale rudeniei de sînge [9, p.171] .
2.5. Realizarea și apărarea drepturilor familiale
Prin realizarea drepturilor se înțelege îndeplinirea de către subiectele raporturilor juridice familiale a posibilităților ce reies din drepturile subiective familiale care le aparțin. Drepturile familiale se realizează de către participanții la raporturile juridice familiale în conformitate cu principiul că cetățenii dispun de drepturile ce le aparțin după cum doresc, adică aleg forma, metoda, locul și timpul realizării lor.
De exemplu, soțul care are dreptul la întreținere de la celălalt soț, în condițiile prevăzute la art. 82 Codul Familiei, nu cere plata întreținerii, deci nu-și realizează dreptul stipulat în lege. La realizarea drepturilor familiale, participanții la raporturile juridice familiale trebuie să țină cont de conținutul drepturilor și să nu facă abuz de ele. Conform art. 62 și art. 146 Codul Familiei părinții, tutorii, curatorii nu pot să-și exercite drepturile contrar intereselor copilului.
Deseori legea, acordînd unele drepturi subiectelor raporturilor juridice familiale, totodată indică și limitele realizării acestor drepturi. De exemplu, conform art. 27 Codul Familiei soții pot încheia un contract matrimonial în care își stabilesc drepturile și obligațiile patrimoniale, iar conform art. 29 alin. 6 Codul Familiei ei nu sînt în drept să includă în contract clauze care contravin principiilor și naturii relațiilor familiale.
De asemenea, părinții au dreptul să încheie un contract privind plata pensiei de întreținere pentru copiii minori în temeiul art. 92 Codul Familiei, dar mărimea acesteia nu trebuie să fie mai mică decît cea stabilită de legislație (art. 95 Codul Familiei). Atunci cînd drepturile subiective ale participanților la raporturile juridice familiale sînt încălcate, ei dobîndesc dreptul la ocrotirea lor (art. 7 alin. 1 Codul Familiei). Prin ocrotirea drepturilor familiale se înțeleg măsurile prevăzute de legislație în scopul recunoașterii, restabilirii și reprimării încălcărilor legii, aplicarea față de persoanele vinovate a sancțiunilor familiale, cît și mecanismul realizării practice a acestor măsuri. Subiecte a raporturilor de ocrotire sînt persoanele cărora le aparțin drepturile.
In cazul minorilor și a persoanelor incapabile, dreptul la ocrotire îl au reprezentanții legali ai acestora. Drepturile familiale sînt ocrotite de autoritățile abilitate ale administrației publice, iar în anumite cazuri și de instanțele judecătorești (art. 7 alin. 2 Codul Familiei).
Ocrotirea drepturilor familiale se efectuează și de către autoritatea tutelară în cazurile expres prevăzute de legislație. Astfel, art. 60 alin. 4 Codul Familiei indică că litigiile dintre părinți privind educarea și instruirea copiilor se soluționează de către autoritatea tutelară, iar decizia acesteia poate fi atacată pe cale judecătorească.
Drepturile și interesele familiale sînt ocrotite și de organele de înregistrare a actelor de stare civilă care înregistrează încheierea căsătoriei, desfacerea ei, stabilirea paternității în mod benevol etc. Ocrotirea drepturilor și intereselor familiale se asigură prin diferite mijloace prevăzute de legislația familială și alte acte normative (art. 7 alin. 3 Codul Familiei). Mijloacele de ocrotire în dreptul familiei sînt acțiunile juridice care pot fi aplicate atît cînd este o încălcare a legislației, cît și în lipsa acesteia în scopul preîntîmpinării încălcărilor drepturilor subiectelor raporturilor juridice familiale.
Mijloacele de ocrotire a drepturilor familiale prevăzute de legislația în vigoare ar putea fi clasificate în felul următor:
1) lipsirea permanentă sau temporară de dreptul subiectiv familial. De exemplu, art. 67 Codul Familiei prevede că părinții care se eschivează de la îndeplinirea obligațiilor părintești sau fac abuz de drepturile părintești pot fi lipsiți de aceste drepturi printr-o hotărîre a instanței judecătorești; art. 85 Codul Familiei reglementează cazurile de scutire a soțului (fostului soț) de obligația de întreținere sau limitarea în termen a acestei obligații atunci cînd soțul care cere întreținerea nu și-a îndeplinit obligațiile familiale sau și le-a îndeplinit într-un mod necorespunzător cerințelor morale și legale;
2) refuzul de a apăra dreptul prin intermediul organelor de stat. Astfel, legislația familială prevede că bunicii, frații și surorile copilului au dreptul să comunice cu el. Dacă acest drept le este refuzat de către părinții copilului, ei se pot adresa la autoritatea tutelară, apoi în instanța judecătorească pentru a-și apăra dreptul.
3) încetarea raporturilor juridice familiale și restabilirea situației existente pînă la încălcarea dreptului. Aici putem menționa desfacerea adopției din cauza că încuviințarea ei s-a făcut fără acordul părinților copilului (art. 136 Codul Familiei), declararea nulității adopției (art. 139 Codul Familiei), declararea căsătoriei nule (art. 41 Codul Familiei).
4) executarea silită a obligației este un mijloc de ocrotire a drepturilor membrilor minori sau inapți de muncă și care au nevoie de ajutor ai unei familii cărora alți membri ai familiei le datorează întreținerea.
5) repararea prejudiciului moral și material cauzat soțului de bună credință în cazul unei căsătorii nule (art. 44 alin. 3 Codul Familiei) și penalități pentru întîrzierea executării obligației de întreținere (art. 106 Codul Familiei).
Termenul de prescripție înseamnă dreptul la acțiune, posibilitatea reclamantului de a sesiza instanța de judecată într-un caz concret pentru apărarea unui drept subiectiv încălcat sau contestat [13, p.194].
Legislația în vigoare prevede aplicarea termenelor de prescripție extinctivă ca excepție în următoarele cazuri: 1) termenul de 3 ani de zile pentru cererea unuia dintre soți privind declararea nulității convenției încheiate de celălalt soț care a știut sau trebuia să fi știut că al doilea soț este împotriva încheierii convenției respective (art. 21 alin. 4 Codul Familiei);
2) termenul de 3 ani de zile pentru împărțirea bunurilor proprietate comună în devălmășie a soților divorțați (art. 25 alin. 8 Codul Familiei);
3) termenul de un an de zile pentru contestarea paternității sau maternității (art. 49 alin. 2 Codul Familiei);
4) termenul de 3 ani de zile pentru încasarea pensiei de întreținere pentru perioada anterioară (art. 104 alin. 1 Codul Familiei).
Curgerea termenului de prescripție începe din momentul indicat în articolul respectiv al Codului Familiei, iar în cazurile cînd articolul nu conține astfel de prevederi se aplică art. 272 Codul Civil, adică termenul se calculează de la data cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului. În dreptul familiei, în afară de termenele de prescripție mai există și alte termene în interiorul cărora există un drept familial și care au o importanță juridică.
Aceste termene încep a curge din momentul nașterii dreptului și la expirarea acestui termen dreptul încetează. Din ele fac parte: dreptul copilului de a primi pensia de întreținere de la părinți din momentul nașterii și pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani; dreptul soției gravide sau a unuia dintre soți care îngrijește de un copil comun pînă la vîrsta de 3 ani sau un copil invalid pînă la vîrsta de 18 ani de a primi întreținerea de la celălalt soț.
Dacă cel îndreptățit să primească întreținerea nu și-a realizat acest drept, înăuntrul termenului indicat de lege, ulterior, el nu poate fi realizat. De pildă, dacă soția gravidă și care a îngrijit copilul comun pînă la vîrsta de 3 ani nu a cerut ca soțul să-i plătească întreținerea în condițiile prevăzute de lege, după expirarea acestui termen ea nu mai poate pretinde realizarea acestui drept. Legislația familială prevede și alte termene de care sînt legate apariția și existența drepturilor familiale, cum ar fi: termene de așteptare, fără de care nu pot fi efectuate anumite acte juridice familiale. De exemplu, înregistrarea desfacerii căsătoriei la organele de stare civilă la cererea unui sau a ambilor soți are loc la expirarea termenului de o lună de zile de la data depunerii cererii. termene necesare pentru apariția anumitor raporturi juridice familiale, încheierea căsătoriei poate avea loc numai la atingerea vîrstei de 18 ani, adoptatori pot fi numai persoanele care au atins vîrsta de 25 de ani; termene minimale de îndeplinire a obligațiilor familiale prevăzute de legislație pentru a dobîndi dreptul la întreținere – 5 ani de zile de creștere și educare a copiilor pentru părinții vitregi și educatori care pretind întreținerea; termene în limitele cărora trebuie să se producă anumite fapte juridice care dau naștere la raporturi juridice. De exemplu, pentru ca tată al copilului să fie înscris fostul soț al mamei, copilul trebuie să se nască în timp de 300 de zile de la momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesul soțului; alte termene stabilite de legislație în scopul ocrotirii drepturilor copiilor și a familiei. De exemplu, declarația de naștere a copilului se face în termen de cel mult trei luni din ziua nașterii copilului, tutela și curatela se stabilește în termen de o lună de zile de la data luării copilului la evidență, informația despre copiii rămași fără grijă părintească se prezintă de persoanele care o dețin la autoritățile tutelare în termen de 5 zile etc. [12] .
2.6.Actele de stare civilă, înregistrarea actelor de stare civilă
”Starea civilă reprezintă un ansamblu de calități personale de care legea leagă anumite consecințe juridice cu ajutorul cărora persoana fizică se individualizează ” [11, p.133]. Elemente ale stării civile sînt naționalitatea, cetățenia, vîrsta, sexul, capacitatea, căsătoria, rudenia, alianța, filiația. Cu ajutorul acestor elemente se produce o reală individualizare a persoanei fizice ca subiect de drept, a identității sale juridice, apartenenței la o anumită uniune familială sau conjugală. Starea civilă este determinată de lege și are drept izvoare actele și faptele de stare civilă. Ea se dobîndește: ca urmare a producerii unor fapte juridice (nașterea, moartea); ca urmare a încheierii unor acte juridice (căsătoria, adopția, recunoașterea filiației); sau ca urmare a pronunțării și rămînerii definitive a unor hotărîri judecătorești cu efecte asupra stării civile (hotărîrea de divorț, de stabilire sau contestare a paternității sau maternității, de declarare a căsătoriei nule, de desfacere a adopției sau declararea nulității ei, de declarare a morții).
Starea civilă ca un ansamblu de drepturi subiective nepatrimoniale prezintă unele caractere juridice ale acestora, cum ar fi: indivizibilitatea, inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea. Indivizibilitatea stării civile înseamnă că persoana fizică are una și aceeași stare civilă, la un moment dat, față de toate celelalte subiecte de drept, adică ea nu poate fi separată. Inalienabilitatea stării civile înseamnă că nimeni nu poate renunța, nici în întregime, nici parțial la starea sa civilă. Imprescriptibilitatea stării civile înseamnă că asupra ei nu se extind termenele de prescripție.
Personalitatea (caracterul personal) stării civile înseamnă că numai titularul stării civile ori reprezentantul său legal este în drept să exercite acțiuni în domeniu. Actele de stare civilă sînt înscrisuri autentice de stat prin care se confirmă faptele și evenimentele ce influențează apariția, modificarea sau încetarea drepturilor și obligațiilor persoanelor și se caracterizează statutul de drept al acestora (art. 3 Legea privind actele de stare civilă).
Actele de stare civilă servesc ca mijloc de identificare a persoanei fizice și, totodată, pot fi folosite ca mijloc de probă privind înregistrările de stare civilă. Fiind înscrisuri autentice, actele de stare civilă au puterea doveditoare a oricărui înscris autentic prevăzut de lege pînă la proba contrară. Înregistrările de stare civilă sînt operații juridice, constînd în consemnarea în registrele de stare civilă a actelor și faptelor de stare civilă și a altor elemente prevăzute de lege. în art. 4 din Legea privind actele de stare civilă se prevede că înregistrarea actelor de stare civilă este stabilită în scopul protecției drepturilor patrimoniale și personale nepatrimoniale ale persoanelor, precum și în interesul statului [11, p.140].
Noțiunea de căsătorie și natura ei juridică Căsătoria este izvorul de bază al creării unei familii care, conform Constituției Republicii Moldova, este elementul natural și fundamental al societății (art. 48 alin. 1). Codul Familiei nu definește căsătoria, în schimb doctrina juridică ne dă o varietate de definiții încă de la Roma Antică.
Cu adevărat, este greu de definit căsătoria, făcînd abstracție de la aspectele sociale și morale ale instituției care nu are consecințe juridice. În continuare, formulînd definiția căsătoriei, s-a ținut cont că acest cuvînt desemnează o situație juridică pe care o dobîndesc cei ce se căsătoresc și un act juridic care dă naștere acestei situații juridice.
Ca situație juridică, căsătoria prezintă statutul legal al soților dobîndit prin încheierea actului juridic al căsătoriei. Această situație, în principiu permanentă, este determinată de reglementarea legală privind căsătoria și există pe tot timpul cît durează căsătoria. în doctrina străină situația juridică a celor căsătoriți stă la baza conceptului precum că căsătoria este un statut pe care îl dobîndesc cei ce se căsătoresc în urma încheierii actului juridic de căsătorie.
Ca act juridic, căsătoria înseamnă acordul de voință al viitorilor soți prin care ei consimt să li se aplice regimul legal al căsătoriei, fără a avea posibilitatea de a-1 modifica. Ca excepție, soții pot încheia un contract matrimonial pentru a modifica doar regimul juridic al bunurilor dobîndite de ei în timpul căsătoriei, în limitele prevăzute de lege. Insumînd aceste noțiuni, putem defini căsătoria ca uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale cu scopul de a întemeia o familie și reglementată de normele imperative ale legii. Căsătoria are următoarele caractere juridice: căsătoria este o uniune dintre un bărbat și o femeie (art. 48 alin. 2 Constituția Republicii Moldova); căsătoria este liber consimțită; căsătoria este monogamă; căsătoria se încheie în formele cerute de lege și are un caracter solemn; căsătoria are un caracter personal; căsătoria are un caracter civil; căsătoria se încheie pe viață; căsătoria se întemeiază pe deplină egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie; căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii.
Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sînt acele circumstanțe care trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de stare civilă pentru ca aceasta să fie valabilă, adică să producă efecte juridice. Condițiile de fond la căsătorie sînt:
a) diferența de sex – art.2,11,15 CF al RM; art.48 alin. 2 Constituția RM;
b) vîrsta matrimonială – art. 14 Codul Familiei;
c) consimțămîntul la căsătorie – art.11 alin. 1 Codul Familiei prevede că pentru încheierea căsătoriei este necesar consimțămîntul:reciproc; neviciat; exprimat personal și necondiționat al bărbatului și al femeii care se căsătoresc.
d) Comunicarea stării sănătății. Conform art. 11 alin. 2 Codul Familiei persoanele care doresc să se căsătorească sînt obligate să se informeze reciproc despre starea sănătății lor.
Impedimentele la căsătorie reprezintă acele împrejurări de fapt sau de drept a căror existență împiedică încheierea căsătoriei. Cu alte cuvinte, ele sînt condiții negative, deoarece numai lipsa lor determină încheierea unei căsătorii valabile. Impedimentele la căsătorie pot fi clasificate în funcție de persoanele între care ele există în: absolute și relative [12, p.28].
Impedimentele absolute sînt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei persoane cu orice altă persoană ca existența unei căsătorii nedesfăcute, lipsa capacității de exercițiu. Impedimentele relative sînt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu o anumită altă persoană.
Aparțin acestei categorii rudenia, adopția, curatela. Codul Familiei în art. 15 face o enumerare a impedimentelor pe care le vom prezenta în continuare.
a) Nu poate fi încheiată căsătoria între persoanele dintre care cel puțin una este deja căsătorită. Acest impediment reprezintă conținutul principiului monogamiei care stă la baza căsătoriei și familiei.
b) Rudenia. Se interzice încheierea căsătoriei între rude în linie dreaptă ascendentă și descendentă pînă la al IV-lea grad inclusiv.
c) Adopția. în urma actului juridic de adopție între adoptat și adoptator se stabilesc raporturi de rudenie civilă asimilată de lege cu rudenia de sînge.
Reieșind din conținutul acestora, Codul Familiei prevede că nu poate fi încheiată căsătoria între: adoptat și adoptator; adoptat și rudă a adoptatorului în linie dreaptă pînă la al Il-lea grad inclusiv.
a) Curatela. Articolul 15 Codul Familiei dispune că se interzice încheierea căsătoriei între curator și persoana minoră de sub curatela acesteia, în perioada curatelei.
b) Lipsa capacității de exercițiu. Deci, după cum reiese din prevederile art. 15 Codul Familiei, căsătoria nu poate fi încheiată între persoanele dintre care cel puțin una a fost lipsită de capacitatea de exercițiu în temeiul art. 24 Cod Civil.
c) Căsătoria nu poate fi încheiată între persoane condamnate la privațiune de libertate în perioada cînd ambele își ispășesc pedeapsa.
Procedura încheierii căsătoriei : Pentru a încheia o căsătorie este nevoie de a fi îndeplinite unele condiții de formă în scopul asigurării prezenței condițiilor de fond și lipsei impedimentelor; recunoașterii publice a căsătoriei cît și dovada acesteia.
Condițiile de formă ale căsătoriei se împart în formalități premărgătoare sau anterioare căsătoriei și formalități privind însăși încheierea căsătoriei. Formalitățile anterioare sînt declarația de căsătorie și opoziția la căsătorie. Conform art. 10 Codul Familiei și art. 33 Legea privind actele de stare civilă declarația de căsătorie se depune personal de către viitorii soți la organul de stare civilă de la domiciliul unuia dintre ei sau al părinților unuia dintre ei.
Declarația de căsătorie trebuie să cuprindă: consimțămîntul neîndoielnic pentru căsătorie; declarația viitorilor soți că îndeplinesc condițiile de fond prevăzute de art. 11 și 14 Codul Familiei; declarația că au luat cunoștință de impedimentele prevăzute la art. 15 Codul Familiei și că acestea lipsesc; declarația că s-au informat reciproc despre starea sănătății potrivit rezultatelor examenului medical petrecut în conformitate cu art. 13 Codul Familiei; date privitoare la identitatea viitorilor soți; doleanța cu privire la numele de familie pe care s-au înțeles să-1 poarte în timpul căsătoriei; date privind căsătoria anterioară, dacă viitorii soți au mai fost căsătoriți; date despre copiii comuni, dacă acestea există.
Opoziția la căsătorie este actul prin care o persoană aduce la cunoștința funcționarului de stare civilă existența unei împrejurări de fapt sau de drept ce nu permite încheierea căsătoriei. în conformitate cu art. 15 alin. 2 Codul Familiei opunerea la căsătorie poate fi făcută: – de orice persoană; – în formă scrisă; – cu expunerea în scris a motivelor imposibilității încheierii căsătoriei; – cu anexarea dovezilor invocate. Căsătoria se încheie de către organul de stare civilă în a cărui rază teritorială domiciliază unul dintre viitorii soți sau părinții acestora (art. 32 din Legea privind actele de stare civilă).
Căsătoria se poate încheia în afara sediului organului de stare civilă (acasă, la spital etc.) dacă, din motive temeinice, unul dintre viitorii soți se află în imposibilitatea de a se prezenta personal la organul de stare civilă. Locul unde s-a încheiat căsătoria (cu adresa concretă) precum și motivele se vor indica în actul de căsătorie la rubrica "Mențiuni". Pînă la momentul fixat pentru încheierea căsătoriei cei ce au depus declarația pot refuza să se căsătorească. Refuzul de a încheia căsătoria nu produce careva efecte juridice pentru persoanele care au depus declarația de căsătorie, deoarece încetează numai raportul administrativ dintre persoane și oficiul de stare civilă, iar raportul de căsătorie nici nu a luat naștere. în ziua fixată pentru încheierea căsătoriei funcționarul de stare civilă procedează în felul următor: identifică viitorii soți; constată că sînt îndeplinite condițiile de fond și nu există impedimente la încheierea căsătoriei; constată că nu există opoziții la căsătorie sau că acestea nu sînt întemeiate; aduce la cunoștință viitorilor soți drepturile și obligațiile lor de soți și de părinți; ia consimțămîntul viitorilor soți în vederea încheierii căsătoriei; declară căsătoria încheiată și întocmește actul de căsătorie care se semnează de viitorii soți și de funcționarul de stare civilă; eliberează soților certificatul de căsătorie. Aricolul 35 alin. 4 din Legea privind actele de stare civilă prevede că căsătoria se încheie în prezența viitorilor soți. Conform art. 38 din Legea privind actele de stare civilă în actele de identitate ale persoanelor care s-au căsătorit se fac mențiuni cu privire la încheierea căsătoriei, indicîndu-se numele de familie, prenumele și anul nașterii celuilalt soț, numărul actului de căsătorie și locul înregistrării căsătoriei. Conform art. 9 alin. 2 Codul Familiei, drepturile și obligațiile juridice ale soților iau naștere din ziua înregistrării căsătoriei la organele de stare civilă. Nu toate relațiile de familie sînt reglementate de normele dreptului familiei.
Așa raporturi ca dragostea, prietenia, stima etc. sînt reglementate de normele etice și morala societății. Reglementarea juridică poate fi aplicată numai în relațiile nepatrimoniale asupra cărora statul poate influența, cum ar fi educația copiilor, egalitatea în drepturi a bărbatului cu femeia, libertatea credinței corespondenței personale etc.
Personale sînt drepturile și obligațiile soților care nu au un conținut economic. Ele sînt reglementate de capitolul IV Codul Familiei care cuprinde trei articole – 16; 17; 18. Drepturile și obligațiile personale ale soților sînt inseparabile de persoanele soților și nu pot fi înstrăinate. Ele nu pot fi obiect al contractului matrimonial și nici al oricăror altor contracte. Acest fapt asigură un principiu esențial al dreptului familiei – egalitatea soților în familie – și exclude orice încercare de încălcare a lui prin încheierea de acte juridice. Egalitatea soților în drepturi reiese din totalitatea relațiilor sociale, fiind bazate pe Declarația universală a drepturilor omului, Convenția asupra drepturilor politice ale femeii, adoptată de către ONU la 20 decembrie 1952, Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, adoptată la 18 decembrie 1979, ratificată de Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 87-XIII la 28 aprilie 1994, Constituția Republicii Moldova și Codul Familiei. Nu se admite nici o limitare directă sau indirectă a drepturilor, stabilirea unor avantaje directe sau indirecte la încheierea căsătoriei și în raporturile de familie în funcție de origine, sex, rasă, naționalitate, limbă, religie, opinie, apartenență politică, avere, caracterul ocupației, domiciliu și alte împrejurări. Relațiile personale dintre soți care apar în urma încheierii căsătoriei și care sînt reglementate de legislație sînt cele care privesc: – numele soților; – domiciliul soților; – alegerea profesiei și îndeletnicirii; – cetățenia; – capacitatea de exercițiu a minorului care se căsătorește; – corespondența și relațiile sociale; – obligația de sprijin moral reciproc; – obligația de fidelitate. Alegerea numelui de familie se face pînă la înregistrarea căsătoriei. Dacă pînă la momentul înregistrării căsătoriei soții nu au decis în privința numelui, schimbarea numelui poate fi făcută numai printr-o cerere separată în conformitate cu regulile generale prevăzute de secțiunea a cincea a Legii privind actele de stare civilă (art. 49-53). Artucolul 17 alin. 3 Codul Familiei stipulează că schimbarea numelui de familie al unuia dintre soți nu implică schimbarea numelui de familie al celuilalt soț. Codul Familiei (art. 16 alin. 3) prevede că soții își determină domiciliul în mod liber și independent. Dreptul oricărui cetățean al Republicii Moldova de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, dreptul de a ieși, de a imigra și de a reveni în țară este garantat de art. 27 al Constituției Republicii Moldova.
Domiciliul soțului, conform art. 30 Codul Civil, este locul unde acesta își are locuința statornică sau principală. De exemplu, la transferarea salariatului, în baza unei înțelegeri prealabile cu angajatorul, la muncă într-o altă localitate angajatorul este obligat să-i compenseze cheltuielile legate de mutarea într-o altă localitate a salariatului și a membrilor familiei salé (art. 177 alin. 1 Codul Muncii). Fiecare dintre soți este în drept să-și continue ori să-și aleagă de sine stătător îndeletnicirea și profesia (art. 16 alin. 2 Codul Familiei).
Desigur, această prevedere trebuie interpretată de soți reieșind din stima reciprocă, înțelegerea în familie, răspunderea față de membrii familiei. Soții își datorează reciproc sprijin moral (art. 18 alin. 2 Codul Familiei). Aceasta este o consecință a prieteniei și a afecțiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie.
Obiectul obligației este sprijinul moral reciproc, ceea ce, de fapt, este scopul unei căsătorii reușite. Soții își datorează fidelitate conjugală (art. 18 alin. 2 Codul Familiei), încălcarea acestei obligații de către unul dintre soți constituie adulterul, care este un motiv grav pentru desfacerea căsătoriei. Pe obligația de fidelitate a soției se întemeiază prezumția de paternitate prevăzută de art. 47 alin. 3 Codul Familiei: "copilul născut din părinți căsătoriți are ca tată pe soțul mamei". Dacă această obligație există pentru femeie, ea există, în virtutea principiului egalității dintre sexe, și pentru bărbat. Fiecare dintre soți are cetățenia sa.
După regula generală, căsătoria nu are nici un efect în ceea ce privește cetățenia soților. Femeia sau bărbatul care s-au căsătorit cu un cetățean al altei țări nu pierd cetățenia Republicii Moldova, în cazul cînd cetățeanul Republicii Moldova s-a căsătorit cu un apatrid, acestuia din urmă i se poate acorda cetățenia Republicii Moldova dacă căsătoria a durat cel puțin trei ani, regula generală fiind zece ani (art. 17 Legea cetățeniei Republicii Moldova).
Capacitatea de exercițiu. Conform art. 14 Codul Familiei, vîrsta de căsătorie este de 18 ani, iar în anumite condiții vîrsta matrimonială poate fi micșorată pînă la 16 ani. Conform art. 20 alin. 2 Codul Civil, minorul dobîndește prin căsătorie capacitatea deplină de exercițiu. Desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exercițiu a minorului.
Corespondența și relațiile sociale. În relațiile sociale și corespondența proprie soții sînt liberi. Această prevedere este bazată pe art. 30 din Constituția Republicii Moldova, care stipulează că statul asigură fiecărei persoane secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare.
Așadar, nici unul dintre soți nu este îndreptățit să exercite controlul asupra corespondenței sau a relațiilor sociale a celuilalt soț. încălcarea acestui drept poate servi ca motiv de divorț. Articolele 16-18 ale Codului Familiei, care reglementează relațiile personale ale soților, sînt niște norme declarative ce nu conțin sancțiuni pentru încălcarea prevederilor stipulate în ele. Totuși ele au o importanță deosebită, deoarece subliniază cele mai principale momente, care au o însemnătate deosebită în asigurarea egalității soților în familie, ocrotirea intereselor fiecăruia dintre ei și asigură scopul educării eficiente a copiilor în familie. Faptul se lămurește prin aceea că relațiile de familie au un caracter strict personal, sînt bazate pe încredere reciprocă și reies din principiul inadmisibilității amestecului în relațiile de familie al oricăror persoane sau organe de stat [7, p.85].
3. RELAȚIILE PATRIMONIALE DINTRE SOȚI ,ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI, ȘI ÎNCETAREA ACESTEIA
3.1. Caracteristica generală a relațiilor patrimoniale dintre soți
Odată cu încheierea căsătoriei între soți apar nu numai raporturi personale, dar și raporturi patrimoniale. Patrimoniale sînt acele relații care apar între soți în legătură cu bunurile ce le aparțin cu drept de proprietate privată, în special cu dreptul de dispoziție a acestora și în legătură cu acordarea întreținerii unuia dintre soți cehrilalt.
Relațiile patrimoniale dintre soți sînt reglementate de lege mult mai detaliat decît cele personale. Deși acestea derivă de la relațiile personale și au un rol mai puțin important în viața de familie a soților, totuși ele sînt reglementate de un număr mai mare de norme ale Codului Familiei.
Relațiile patrimoniale sînt reglementate de lege mai pe larg, deoarece în aceste relații deseori sînt implicate persoane terțe care înaintează anumite cerințe exprimate în concretizarea totalității bunurilor comune, a bunurilor personale ale fiecăruia dintre soți, a răspunderii fiecăruia dintre soți pentru datoriile comune și personale etc. Trebuie de menționat că drepturile patrimoniale pot fi realizate silit și pentru neîndeplinirea obligațiilor patrimoniale pot fi stabilite sancțiuni, ceea ce nu întîlnim la reglementarea juridică a raporturilor personale dintre soți.
Desigur, aceste reglementări nu cuprind toate relațiile patrimoniale dintre soți, unele din ele, precum cheltuielile pentru petrecerea vacanței, odihna activă, distracții și altele rămîn în afara legii. Dispozițiile generale privind proprietatea soților sînt cuprinse în Codul Civil (art. 371-373). Codul Familiei, fiind legea specială, reglementează raporturile patrimoniale dintre soți mult mai detaliat decît Codul Civil, luînd în considerație specificul raporturilor juridice familiale, fâcînd mai multe precizări și excepții.
În doctrina română aceste dispoziții se numesc regim matrimonial și care este definit ca totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și pe cele care se stabilesc între soți și terțele persoane privind bunurile soților sau un ansamblu de regimuri care cîrmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soților prin căsătorie. În literatura de specialitate, regimurile matrimoniale pot fi clasificate:
1. în funcție de izvorul lor;
2. după structura regimului matrimonial;
3. după posibilitatea modificării regimului matrimonial în timpul căsătoriei.
Regimul legal al bunurilor soților : Regimul legal al bunurilor soților este definit de art. 19 Codul Familiei care prevede că bunurile dobîndite de către soți în timpul căsătoriei sînt supuse regimului proprietății în devălmășie [2].
Proprietatea comună în devălmășie : Proprietatea comună în devălmășie a soților se distinge prin aceea că aparține nefracționar soților și are ca obiect bunuri comune nefracționate în materialitatea lor. Ea apare ca modalitate a dreptului de proprietate care aparține persoanelor fizice.
Proprietatea comună în devălmășie sînt toate bunurile dobîndite de către soți în timpul căsătoriei. Potrivit regimului proprietății comune în devălmășie, soții au două categorii de bunuri: comune ambilor soți și proprii fiecăruia dintre ei. Art. 20 Codul Familiei, prevede proprietatea în devălmășie a soților.
Același articol al Codului Familiei concretizează și obiectele posibile a fi proprietate comună în devălmășie și anume:
a) bunurile mobile și imobile (construcții, terenuri de pămînt, mijloace de transport, mobilă, covoare, tehnică de uz casnic etc);
b) valorile mobiliare, depunerile și cotele de participație în capitalul social din instituțiile financiare sau societățile comerciale;
c) alte bunuri dobîndite în timpul căsătoriei din contul mijloacelor comune.
Un rol important în determinarea proprietății comune în devălmășie îl are data de la care veniturile soților devin proprietate comună devălmașă. Conform legislației muncii și protecției sociale, dreptul de a primi salariul, pensia sau indemnizația o are salariatul, pensionarul sau cel îndreptățit să primească indemnizația și nicidecum soțul.
Tot la fel și în cazurile cînd unuia dintre soți îi aparține o cotă-parte în capitalul social al unei societăți comerciale, numai el poate primi dividendele și veniturile din activitatea de antreprenoriat. Temei pentru apariția proprietății comune în devălmășie este căsătoria încheiată în forma prevăzută de lege, adică înregistrată la oficiul de stare civilă.
Concubinajul, indiferent de durata lui, nu servește drept temei pentru apariția proprietății în devălmășie. Raporturile patrimoniale între concubini sînt reglementate de Codul Civil. Încetarea căsătoriei duce la încetarea proprietății comune în devălmășie. Codul Familiei (art. 20 alin. 5) prevede că instanța judecătorească este în drept să declare bunurile dobîndite de unul dintre soți în perioada separației de fapt a soților proprietate a soțului care le-a dobîndit.
Proprietatea personală a soților : Regimul legal al bunurilor soților presupune că soții au în proprietate nu numai bunuri comune, dar și bunuri personale. Proprietate personală este aceea care aparține numai unuia dintre soți și care dispune de ea independent de celălalt soț. Art. 22 Codul Familiei, prevede proprietatea personală a soților. Pentru determinarea unui bun ca fiind proprietate personală a unuia dintre soți în primul caz urmează ca să fie concretizată data la care a fost dobîndit bunul.
Dacă această dată este anterioară datei la care a fost încheiată căsătoria, acest bun va avea calitatea de bun personal. Conform art. 23 Codul Familiei, bunurile ce aparțin unuia dintre soți pot fi recunoscute ca fiind bunuri comune de către instanța judecătorească. Aceasta poate fi, dacă se va constata că în timpul căsătoriei, din contul mijloacelor comune ale soților sau al mijloacelor unuia dintre soți ori în urma muncii numai a unuia dintre soți, valoarea acestor bunuri a sporit simțitor (reparație capitală, reconstrucție, reutilare, reamenajare etc). Instanța judecătorească trebuie să constate că îmbunătățirile sau reparațiile capitale, efectuate în timpul căsătoriei, au dus la transformarea bunului și la sporirea valorii lui esențial.
Dacă reparația bunului personal s-a făcut ca urmare a uzurii normale determinate de folosirea lui în comun, cheltuiala nu reprezintă bun comun, deoarece a fost necesară și obișnuită în căsătorie și nu reprezintă o creștere a valorii bunului. Deși art. 23 Codul Familiei folosește expresia "bunurile pot fi recunoscute proprietate în devălmășie", de fapt comun devine numai sporul de valoare calculat prin diferența dintre costul bunului la intrarea în căsătorie și costul bunului la momentul partajării patrimoniului soților. În practica judiciară prevederile art. 23 Codul Familiei se aplică, de regulă, față de bunurile imobile, deoarece ele servesc o perioadă îndelungată și dau posibilitatea de apreciere a costului lor în orice perioadă [21, p. 65].
3.2. Împărțirea proprietății comune în devălmășie a soților
Proprietatea comună în devălmășie a soților poate fi împărțită: în timpul căsătoriei; după desfacerea căsătoriei la cererea oricăruia dintre soți; la cererea creditorilor soților. Împărțirea bunurilor comune se poate face pe cale convențională prin încheierea unui acord între soți sau prin hotărîrea instanței judecătorești. Se pot împărți în întregime sau parțial bunurile existente la momentul în care se face partajul. În cazul împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei, dobîndirea proprietății comune în devălmășie nu încetează și după împărțeală.
Bunurile dobîndite de fiecare dintre soți din mijloacele indicate în art. 20 Codul Familiei sînt comune. Excepție este cazul cînd soții încheie un contract matrimonial imediat după împărțirea bunurilor proprietate comună în devălmășie.
Atît în timpul căsătoriei, cît și după desfacerea ei patrimoniul soților se poate împărți în baza unui acord. Legislația în vigoare nu prevede expres forma acordului încheiat de soți în vederea împărțirii bunurilor comune.
Deci, el poate fi încheiat verbal, în formă scrisă sau în formă scrisă și autentificată notarial. Dacă se împart bunuri imobile, atunci acordul trebuie să fie încheiat în formă scrisă și autentificat notarial. La împărțirea proprietății comune în devălmășie a soților și determinarea cotelor-părți din aceasta, instanța judecătorească reiese din principiul egalității dintre bărbat și femeie și consideră că părțile soților sînt egale (art. 26 Codul Familiei).
Conform alineatului doi al aceluiași articol, instanța judecătorească este în drept să diferențieze cotele-părți în proprietatea devălmașă a soților, ținînd cont de interesele unuia dintre soți și de interesele copiilor minori; ori numai de interesele unuia dintre soți; ori numai de interesele copiilor minori.
Majorarea cotei-părți a unuia dintre soți poate avea loc în cazul cînd prin împărțirea patrimoniului în părți egale interesele copiilor minori pot fi lezate. Articolul 57 alin. 3 Codul Familiei prevede că copilul nu are drept de proprietate asupra bunurilor părinților, adică la partajarea bunurilor comune copiii minori nu participă.
Temei pentru majorarea sau micșorarea cotei-părți a unuia dintre soți pot servi interesele unuia dintre soți care merită atenție. Astfel de interese pot fi: incapacitatea de muncă a unuia dintre soți și reducerea veniturilor curente; unul dintre soți se eschiva de la munca social utilă sau cheltuia bunuri comune în dauna intereselor familiei (băuturi alcoolice, droguri, jocuri de hazard). Motivele care stau la baza majorării sau micșorării cotei-părți a unuia dintre soți trebuie să fie indicate în hotărîrea instanței judecătorești. După determinarea cotelor-părți a fiecăruia dintre soți, bunurile soților se impart la concret.
Obiectul de împărțire al patrimoniului soților îl constituie bunurile existente la momentul partajului.
Condițiile și ordinea răspunderii soților pentru datoriile (obligațiile) lor sînt determinate de regimul juridic al bunurilor soților și de felul obligației.
Datoriile soților pot fi personale sau comune. Ele pot apărea din cauzarea de daune de către soți sau copiii lor minori, restanța la pensia de întreținere, obligațiile născute din raporturile de muncă, raporturile civile (împrumut bancar, gaj) etc.
Datorii personale sînt considerate acele datorii care au apărut pînă la căsătorie sau în timpul căsătoriei, dar în legătură cu proprietatea personală a unuia dintre soți și nu sînt presupuse pentru a fi folosite în interesul celuilalt soț sau al întregii familii. Conform art. 24 Codul Familiei, fiecare soț răspunde pentru datoriile proprii cu bunurile proprietate personală a lui, în cazul că bunurile personale ale soțului debitor nu sînt suficiente pentru acoperirea integrală a creanțelor, creditorii lui pot cere împărțirea bunurilor comune și satisfacerea creanțelor din contul cotei-părți care i-a fost determinată soțului debitor de către instanța judecătorească.
Pentru datoriile comune soții răspund cu bunurile care constituie proprietate comună în devălmășie a lor, iar dacă acestea nu acoperă creanțele, soții răspund în mod solidar cu bunurile care le aparțin cu drept de proprietate personală fiecăruia dintre ei. Conform art. 24 alin. 2 Codul Familiei, soții răspund cu întreg patrimoniul lor pentru obligațiile care au fost asumate în interesul familiei, fie și numai de unul dintre ei, precum și pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvîrșirii de către ei a unei infracțiuni, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.
Principiile răspunderii obligaționale a soților prevăzute de legislație în cazul existenței regimului leglal al bunurilor soților se aplică și în cazul încheierii de către soți a unui contract matrimonial. Pentru datoriile personale soții răspund cu proprietatea personală, iar pentru datoriile comune – cu proprietatea comună în devălmășie sau pe cote-părți (reieșind din regimul juridic al bunurilor stabilit de contractul matrimonial), dacă prevederile contractului matrimonial nu stabilesc o altă modalitate.
Noul Cod al Familiei a înlocuit normele imperative care reglementau proprietatea comună a soților cu norme dispozitive ce prevăd că regimul legal al bunurilor soților acționează în măsura în care nu este modificat de contractul matrimonial. Prin introducerea în legislație a contractului matrimonial, soților li s-a acordat o libertate în reglementarea relațiilor patrimoniale dintre ei, bazate pe principiul egalității în drepturi și obligații a soților, sprijin și ajutor reciproc moral și material și în dependență de starea lor materială de pînă la căsătorie și în timpul acesteia.
3.3. Noțiunea, forma și conținutul contractului matrimonial
Conform art. 27 Codul Familiei, contractul matrimonial este convenția încheiată benevol între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soți, în care se determină drepturile și obligațiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei și/sau în caz de divorț.
Contractul matrimonial este un contract consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros. El intră în vigoare din momentul cînd părțile s-au înțeles în privința tuturor clauzelor și această înțelegere a fost semnată în forma cerută de lege. Scopul încheierii contractului matrimonial este de a modifica regimul patrimonial al soților, pentru ca el să satisfacă necesitățile lor. Subiecte ale contractului matrimonial pot fi persoanele care doresc să se căsătorească sau soții.
Nu pot încheia contractul matrimonial persoanele majore incapabile, precum și minorii care încă nu au calitatea de soți. O altă condiție pentru încheierea contractului matrimonial este consimțămîntul, adică exteriorizarea voinței juridice. Validitatea convenției presupune coincidența voinței lăuntrice cu cea externă. Pentru a fi valabil, consimțămîntul trebuie să provină de la persoana cu discernămînt; să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie viciat. Conform prevederilor art. 28 alin. 3 Codul Familiei, contractul matrimonial se încheie în formă scrisă și se autentifică notarial.
Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea contractului. Obiectul contractului matrimonial îl constituie drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților, în mod prioritar, partea ce reglementează regimul juridic al bunurilor soților. Conținutul contractului matrimonial reprezintă prin sine alegerea și constatarea regimului juridic matrimonial dintre soți sau viitorii soți. Conform art. 29 alin. 4 Codul Familiei, în contractul matrimonial soții au dreptul să stipuleze obligația de întreținere reciprocă. În cazul soțului inapt de muncă, care are dreptul la întreținere conform legislației în vigoare, condițiile acestei întrețineri pot fi numai îmbunătățite și în nici un caz defavorizate. În contract poate fi stabilit și dreptul la întreținere a unuia dintre soți care după lege nu beneficiază de acest drept.
Toate prevederile ce se referă la întreținere nu pot fi inferioare celor prevăzute de lege. Legislația enumără și clauzele care nu pot fi prevăzute în contractul matrimonial (art. 29 alin. 6 Codul Familiei). În primul rind, contractul matrimonial nu poate afecta capacitatea juridică a soților.
Astfel, în contract nu poate fi prevăzută interdicția unui soț de a se ocupa de o anumită activitate sau interdicția de a încheia un anumit tip de convenție, de exemplu, contract de donație. După cum vedem, contractul matrimonial nu poate conține lezări totale sau parțiale ale capacității de exercițiu și folosință.
În al doilea rînd, în baza contractului matrimonial nu poate fi lezat dreptul soților de a se adresa în judecată, deoarece acest drept este expres prevăzut de art. 26 al Constituției Republicii Moldova și este un principiu al dreptului familiei. În al treilea rînd, contractul matrimonial nu poate reglementa relațiile personale nepatrimoniale dintre soți.
În al patrulea rînd, drepturile și obligațiile dintre soți și copiii lor nu pot forma conținutul contractului matrimonial, deoarece relațiile dintre părinți și copii formează o altă instituție a dreptului familiei. În al cincilea rînd, contractul matrimonial nu poate limita dreptul soțului inapt de muncă la întreținere (art. 82-83 Codul Familiei). În fine, contractul matrimonial nu poate prevedea condiții care ar leza drepturile și interesele legitime ale soților sau contravin principiilor și naturii relațiilor familiale (art. 29 alin. 6 Codul Familiei).
Modificarea și rezilierea contractului matrimonial În conformitate cu legislația familială, contractul matrimonial poate fi modificat sau reziliat în orice moment, în baza acordului dintre soți. Acordul privind modificarea sau rezilierea contractului matrimonial se întocmește în scris și se autentifică notarial (art. 30 Codul Familiei). La modificarea contractului drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților se mențin, însă în formă schimbată, iar la reziliere încetează din momentul autentificării notariale pentru viitor. In lipsa contractului matrimonial, raporturile patrimoniale dintre soți vor fi reglementate de normele regimului legal al bunurilor soților și obligația de întreținere dintre soți și foștii soți. Atunci cînd unul dintre soți refuză să modifice sau să rezilieze contractul matrimonial, celălalt se poate adresa în instanța de judecată cu o cerere pentru a-și apăra dreptul pe care el îl consideră lezat.
Modificarea și rezilierea contractului matrimonial poate fi efectuată de către instanța judecătorească în modul și temeiurile prevăzute de legislația civilă. Temei pentru modificarea contractului matrimonial poate servi și faptul că unul dintre soți refuză să-și execute obligațiile ce îi revin. In acest caz instanța de judecată trebuie să stabilească că neexecutarea este intenționată sau din culpă gravă și că neexecutarea dă temei soțului cointeresat să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului. Contractul matrimonial poate fi modificat sau reziliat și în baza altor clauze prevăzute de soți la încheierea contractului (boala unuia dintre soți, invaliditatea, pierderea venitului etc).
Conform art. 31 Codul Familiei, clauzele contractului matrimonial se sting din momentul încetării căsătoriei, cu excepția celor care au fost stipulate pentru perioada de după încetarea căsătoriei. După cum este prevăzut în art. 31 alin. 2 Codul Familiei, contractul matrimonial poate fi declarat nul total sau parțial de către instanța judecătorească în baza temeiurilor prevăzute de Codul Civil. Conform art. 31 alin. 3 Codul Familiei, contractul matrimonial poate fi declarat nul la cererea unuia dintre soți sau a procurorului în cazul cînd el conține clauze care lezează drepturile și interesele unuia dintre soți, ale copiilor minori ori ale altor persoane ocrotite prin lege. Este de menționat faptul că în acest caz contractul poate fi declarat nul total sau parțial, adică nulitatea se aplică numai în privința clauzelor care contravin legislației. Nulitatea căsătoriei declarată de către instanța judecătorească în temeiul art. 41 Codul Familiei duce la nulitatea contractului matrimonial. Excepție poate exista în cazul cînd unul dintre soți a fost de bună credință (art. 44 alin. 3 Codul Familiei), adică nu a știut și nici nu putea să știe despre existența impedimentelor la căsătorie.
Contractul matrimonial poate fi declarat nul de către instanța judecătorească la cererea soțului a cărui interese au fost încălcate prin încheierea acestui contract, sau la cererea tutorelui soțului incapabil, sau la cererea procurorului. Contractul matrimonial declarat de instanța judecătorească nul este nul din momentul încheierii lui și nu produce efectele juridice care au fost stipulate în conținutul lui.
3.4. Noțiunea și temeiurile încetării căsătoriei
Prin încetarea căsătoriei înțelegem încetarea raporturilor juridice dintre soți izvorîte din căsătoria legală în urma survenirii anumitor fapte juridice. Conform art. 33 Codul Familiei aceste fapte juridice sînt:
a) decesul unuia dintre soți;
b) declararea pe cale judecătorească a decesului unuia dintre soți;
c) desfacerea căsătoriei prin divorț. Termenii „desfacerea căsătoriei" și „divorțul" sînt utilizați atît de legislație, cît și de practica judiciară ca sinonime și înseamnă încetarea căsătoriei legale în timpul vieții soților.
Doctrina cuprinde mai multe concepții juridice despre divorț, avînd la bază natura motivelor care au dus la desfacerea căsătoriei.
Acestea sunt:
a) concepția divorțului-sancțiune;
b) concepția divorțului-remediu;
c) concepția mixtă.
Schimbările care s-au produs în legislația țărilor străine, inclusiv și în țara noastră, manifestau tendința de a pune pe prim plan ocrotirea omului ca personalitate și, respectiv, dreptul de a cere desfacerea căsătoriei.
Cît de negativă nu ar fi atitudinea față de el, acesta trebuie recunoscut ca un drept fundamental al omului. Am putea spune că de la concepția că divorțul este o sancțiune, omenirea a trecut treptat la concepția că divorțul este un remediu pentru o situație imposibilă de menținut. în acest sens, doctrina franceză susține că „divorțul este un rău necesar, deoarece el pune capăt unui rău și mai grav”.
Legislația în vigoare, în art. 35 Codul Familiei, reglementează desfacerea căsătoriei sub controlul statului prin două modalități: 1. judiciară – prin instanța judecătorească; 2. administrativă – prin intermediul organelor de înregistrare a actelor de stare civilă.
Desfacerea căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de stare civilă La organele de înregistrare a actelor de stare civilă căsătoria poate fi desfăcută la cererea unuia sau a ambilor soți.
Desfacerea căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de stare civilă este o procedură simplificată față de procedura juridică. Esența ei constă în faptul de a le ușura soților desfacerea căsătoriei în cazurile cînd destrămarea ei este atît de vădită că viața în continuare a devenit imposibilă pentru ei, totodată ei sunt în prezența unor circumstanțe care îi scutește de unele obligații familiale.
Desfacerea căsătoriei la cererea ambilor soți : În conformitate cu art. 36 alin. 1 Codul Familiei, desfacerea familiei la organele de înregistrare a actelor de stare civilă poate fi efectuată la cererea ambilor soți, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a) soții și-au exprimat reciproc acordul pentru desfacerea căsătoriei;
b) soții nu au copii comuni minori, inclusiv copii adoptați de ambii;
c) între soți nu există litigii referitoare la partajarea bunurilor proprietate comună în devălmășie a lor sau la plata întreținerii pentru soțul inapt de muncă și care are nevoie de ajutor.
Desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soti în conformitate cu art. 36 alin. 2 Codul Familiei, desfacerea căsătoriei la organele de stare civilă poate fi efectuată în baza cererii unuia dintre soți indiferent de faptul dacă au sau nu au copii comuni minori atunci cînd celălalt soț:
a) a fost declarat incapabil;
b) a fost declarat dispărut;
c) a fost condamnat la privațiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani.
Oficiul de stare civilă este obligat în termen de 3 zile de la data primirii declarației să comunice tutorelui soțului incapabil, tutorelui averii soțului declarat dispărut fără veste sau a soțului condamnat despre declarația depusă și data numită pentru înregistrarea de stat a di- vorțului.
Dacă asupra averii soțului declarat dispărut fără veste nu este numit un tutore, oficiul de stare civilă va comunica despre declarația depusă autorității tutelare. În comunicarea făcută tutorelui soțului incapabil și soțului care își ispășește pedeapsa, oficiul de stare civilă va solicita opinia lor privind împărțirea proprietății comune în devălmășie stabilind termenul răspunsului.
Conform art. 36 alin. 4 Codul Familiei, în cazul apariției litigiilor între soți cu privire la copii, la partaj sau la întreținerea soțului inapt de muncă și care necesită sprijin material, desfacerea căsătoriei se face pe cale judecătorească. Pentru desfacerea căsătoriei, la oficiul de stare civilă în temeiurile prevăzute de art. 36 p. 1 și p. 2 se plătește o taxă de stat în conformitate cu Legea taxei de stat.
3.5. Desfacerea căsătoriei de către instanța judecătorească
Desfacerea căsătoriei în instanța judecătorească are loc în cazurile prevăzute de art. 37 Codul Familiei: a) atunci cînd soții au copii minori comuni; b) unul dintre soți nu este de acord să desfacă căsătoria; c) există acordul ambilor soți pentru desfacerea căsătoriei însă unul din ei refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluționarea problemei. Acțiunea de desfacere a căsătoriei se intentează la instanța de judecată de la locul de trai al soților. În cazul cînd soții locuiesc separat acțiunea se intentează la locul de trai al soțului pîrît, iar în cazul în care cu reclamantul se află copiii minori sau deplasarea la locul de trai al reclamantului este dificilă pentru el din cauza stării sănătății – la instanța judecătorească a domiciliului reclamantului.
Legislația în vigoare (art. 37 alin. 3 Codul Familiei) prevede că desfacerea căsătoriei poate avea loc dacă se va constata: a) existența unor motive temeinice; b) acestea au vătămat grav raporturile dintre soți; c) conviețuirea soților și păstrarea familiei în continuare sunt imposibile. Instanța de judecată depune străduință pentru a cunoaște realitatea motivelor de divorț, fără a se limita la ceea ce se invocă în acțiune. În practica judiciară au fost considerate motive temeinice de divorț: infidelitatea unuia dintre soți sub forma adulterului; atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soți, care se exprimă în actele de violență și alte asemenea manifestări; alcoolismul cronic al unuia dintre soți, care a dus la degradarea personalității lui; existența unor nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile conjugale; existența unei boli grave, incurabile, de care suferă unul dintre soți și necunoscută de celălalt soț decât ulterior încheierii căsătoriei; rele purtări de ordin moral, concretizate în fapte concrete de destrămare a vieții de familie; interesele contradictorii ale soților de ordin intelectual, financiar și alte contradicții care fac imposibilă continuare vieții de familie.
Căsătoria se desface, dacă instanța stabilește că viața comună de mai departe a soților și menținerea familiei au devenit imposibile. Codul Familiei nu prevede expres că instanța judecătorească poate refuza desfacerea căsătoriei. Hotărîrea Plenului CSJ nr. 10 din 15.11.1993 cu modificările introduse prin hotărîrile Plenului din 20.12.1999 și nr. 16.09.2002 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației în cauzele de desfacere a căsătoriei în p. 13 prevede că, în cazul lipsei temeiurilor pentru desfacerea căsătoriei instanța judecătorească nu admite acțiunea, neamînînd judecarea pricinii și nefixînd soților un termen pentru împăcare.
Credem că această practică a aplicării legislației familiale este depășită, deoarece libertatea încheierii căsătoriei prevede și libertatea desfacerii ei, atunci cînd pentru ambii sau pentru unul dintre soți viața de familie a devenit imposibilă.
Momentul încetării căsătoriei în urma desfacerii ei. Efectele juridice ale încetării căsătoriei.
Momentul încetării căsătoriei are o importanță juridică, deoarece anume de la această dată încetează raporturile personale și patrimoniale apărute între soți în urma încheierii căsătoriei. Acest moment este în dependență de modalitatea desfacerii căsătoriei, în cazul desfacerii căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de stare civilă căsătoria încetează din ziua înregistrării divorțului (art. 39 alin. 1 Codul Familiei). Dacă căsătoria a fost desfăcută pe cale judecătorească, ea încetează din ziua cînd hotărîrea instanței judecătorești a rămas definitivă (art. 39 alin. 1 Codul Familiei).
Instanța judecătorească care a soluționat problema divorțului este obligată să transmită, în termen de. 3 zile de la data cînd hotărîrea privind desfacerea căsătoriei a rămas definitivă, o copie a acesteia oficiului de stare civilă din raza ei teritorială (art. 39 alin. 3 Codul Familiei).
Primind hotărîrea instanței judecătorești privind desfacerea căsătoriei, oficiul de stare civilă întocmește actul de divorț. La cererea soților lor li se eliberează certificatul de divorț și pe buletinele de identitate ale foștilor soți se face mențiunea despre desfacerea căsătoriei. Deși căsătoria se consideră încetată din ziua cînd hotărîrea instanței judecătorești a rămas definitivă, foștii soți nu pot încheia o nouă căsătorie până la obținerea certificatului de divorț de la oficiul de stare civilă.
Efectele juridice ale încetării căsătoriei
Divorțul produce efecte juridice pentru viitor. Efectele țin de relațiile personale și patrimoniale dintre soți și cele dintre părinți și copii, în urma desfacerii căsătoriei dispare calitatea de soți și fiecare soț divorțat se poate recăsători. Efectele juridice sunt prevăzute de următoarele acte noramtive: art. 46 din Legea privind actele de stare civilă, soțul care și-a schimbat numele de familie la încheierea căsătoriei are dreptul să-și mențină acest nume și după desfacerea căsătoriei. capacitatea deplină de exercițiu dobîndită prin încheierea căsătoriei de soțul minor se menține (art. 20 alin. 2 Codul Civil).
Între soți încetează obligația de sprijin material reciproc, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege. Astfel, conform art. 83 Codul Familiei, soțul inapt de muncă și care necesită sprijin material poate pretinde întreținerea de la celălalt soț.
Efectele divorțului cu privire la proprietatea comună în devălmășie sunt: soții împart bunurile în procesul de divorț printr-o hotărâre a instanței judecătorești sau printr-un acord întocmit în scris și autentificat de notar; soții nu împart bunurile comune dobîndite în timpul căsătoriei. Pentru acțiunea de împărțire a bunurilor proprietate comună în devălmășie a soților divorțați se aplică termenul de prescripție de 3 ani. Fostul soț supraviețuitor nu are drept de moștenire asupra bunurilor rămase la moartea celuilalt soț, dreptul de a primi pensie pentru pierderea întreținătorului reglementat de Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat [7, p.83].
Medierea familială poate fi aplicată în orice litigiu existent între membrii aceleiași familii între care există legături de sânge sau rezultate prin căsătorie, precum și a celor între care există sau au existat legături de familie.
Medierea poate fi considerată o metodă adecvată ce permite părintilor să organizeze, să reorganizeze custodia si dreptul la vizită și/sau să rezolve neînțelegerile apărute ulterior hotărârilor care privesc aceste chestiuni.
Conform dispozițiilor legale, se poate apela la medierea familială înainte de începerea procesului de divorț, în timpul divorțului sau după divorț în cazul în care este necesară revizuirea înțelegerilor precedente. În cazul medierilor în care sunt implicați copii, trebuie ca mediatorul să aibă în vedere în primul rând interesul superior al copilului, ceea ce implică și dreptul acestuia la protecție. Rețeaua europeană a mediatorilor, creată în 1997, urmărește aplicarea Convenției privind Drepturile Copilului în Europa – document adoptat în anul 1989 de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite. Aceasta are ca scop definirea drepturilor copilului la scară mondială și reia o serie de drepturi enunțate prin Declarația universală a drepturilor omului, subliniază anumite drepturi menționate de aceasta și adaugă drepturi specifice.
De asemenea, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene reunește, într-un singur text concis, esența textelor europene în domeniul drepturilor fundamentale. Intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, a cărui anexă este Carta, conferă acesteia caracter obligatoriu, iar articolul 24 al Cartei intitulat “Drepturile copilului”, plasează copilul în centrul preocupărilor sale. Așadar, în acest caz, mediatorul trebuie să aiba în vedere următoarele: rezultatul medierii să nu contravină interesului superior al copilului; încurajarea parinților de a se concentra în primul rând asupra nevoilor copilului; asumarea responsabilității părintești, separația în fapt, sau divorțul să nu împieteze asupra creșterii și dezvoltării copilului (art. 65 din Legea nr. 192/2006, cu modificări și completări).
Violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. Constituie, de asemenea, violență în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale . Amplu prin proporție, răspândire geografică și cu-prindere socială, acest fenomen reflectă o încălcare flagrantă a dreptului la viață și integritate fizică și psihică, consacrat în Declarația Universală a Drepturilor Omului (art.3), precum și în alte acte internaționale și legi interne.
SPEȚA
În fapt, ,, X ’’ s-a adresat la data de 26 martie 2014 cu cerere de chemare în judecată către ,, Z ’’ privind divorțul . În drept, își întemeiază cererea în baza articolelor 37, din Codul Familiei al RM și art.5, 7, 166, 167 din Codul de Procedură Civilă al RM. În prezent copii minori nu au . Incompatibilitatea caracterelor și viziunile contrare asupra modului și principiilor de conviețuire în contextul atmosferei create l-au condus pe X la convingerea fermă privind imposibilitatea păstrării familiei. Deasemenea, relațiile familiale sunt grav și iremediabil vătămate prin neînțelegerea și absența ajutorului reciproc, ceartă încât continuarea căsătoriei este imposibilă , drept rezultat a luat decizia să desfacă căsătoria cu Z. Conform art. 2 din Codul Familiei al RM , relațiile familiale sunt guvernate inclusive de principiile de monogamie, sprijinul reciproc moral și material, ale fidelității conjugale, egalității în drepturi a soților în familie, principii ce lipsesc în familia lui Z și X. Conform art. 36 Codul Familiei al RM, în baza acordului comun al soților care nu au copii minori comuni sau înfiați , în cazurile când între aceștia nu există litigii referitoare la partaj sau la întreținerea soțului inapt de muncă ,căsătoria poate fi desfăcută de către de către oficiul de stare civilă în a cărui rază teritorială se află domiciliul unuia dintre soți, cu participarea obligatorie a ambilor soți. Regretabil , dar pârâta Z refuză să se prezinte în Oficiul de stare Civilă a sectorului Botanica , mun. Chișinău din cauză că nu dorește desfacerea căsătoriei . În temeiul art. 37 alin. 1 CF al RM , în lipsa acordului la divorț al unuia dintre soți, desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească. Reieșind din cele indicate X consideră inoportună menținerea familiei eșuînd toate căile de împăcare, fapt pentru care și solicită instanței de judecată desfacerea căsătoriei încheiate între el si Z fără acordarea unui termen de conciliere. X consideră că conviețuirea lor comună și păstrarea familiei în continuare este imposibilă deoarece în familial or nu este stimă ,înțelegere și ajutor reciproc, fără ce nu poate exista o familie. Deasemenea, motivul de bază al solicitării lui X de a desface căsătoria este faptul infidelității conjugale din partea lui Z. În drept X își întemeiază acșiunea pe dispozițiile art. 37 CF al RM, și art 5,7,166,167 al CPC al RM . X solicită admiterea acțiunii, și desfacerea căsătoriei între el și Z. Pârâta Z a prin comportamentul său în viața de familie a încălcat două principii care stau la baza familiei. Acestea sunt: 1. Principiul egalității în drepturi a soților în familie; și principiului monogamiei . Concluzionăm că instanța a luat o decizie corectă prin faptul că a acceptat cererea de chemare în judecată , și a desfăcut căsătoria dintre X și Z înregistrată la 22 iunie 1996 sub nr.460 la OSC sect. Botanica, mun. Chișinău. La eliberarea certificatului de divorț de la X taxa de stat în beneficiul statului în mărime de 1000% din unitate convențională, pe Z a o elibera de la plata taxei de stat.
ÎNCHEIERE
În final aș putea spune că tema abordată are o însemnătate destul de importantă, și necesită o cunoaștere aprofundată deoarece ne ajută să aflăm nu doar ceea ce înseamnă ,,Principiul egalității în drepturi a soților“, dar și cum a apărut el, cum este aplicat , care este locul și rolul acestuia în sistemul dreptului familiei și nu doar.
Cunoașterea principiilor generale ale dreptului familiei ne servește în practica dreptului la darea unor soluții juste în acele situații de fapt care sunt insuficient reglementate în lege, ori când legislația familiei este lacunară și atunci se impune comple- tarea normelor de dreptul familiei cu legislația civilă.Egalitatea este recunoscută ca o normă de conduită a unei comunități umane, fiind abordată în mod detaliat și de doctrină.
O dată cu încheierea căsătoriei iau naștere, pentru cei care o încheie, oserie de raporturi complexe prin conținutul lor, de naturi diferite, unele dintre ele fiindreglementate din punct de vedere legal.
Astfel sunt reglementate raporturile patrimonialeși cele personale, nepatrimoniale dintre soți, stabilindu-se drepturi și obligații reciprocepentru aceștia.
Conținutul raporturilor personale dintre soți este variat și complexlegiuitorul neputând reglementa decât în linii mari și doar o parte dintre relațiile careapar între soți o dată cu încheierea căsătoriei. Reglementarea din punct de vedere juridica raporturilor dintre soți își dovedește importanța și necesitatea în special, în condițiileapariției unor neînțelegeri între soți și mai ales când relațiile dintre aceștiai suntvătămate și fac imposibilă continuarea căsătoriei.Prin studierea aprofundată a dreptului familiei aflăm care sunt drepturile, obligațiile soților în căsătorie , modalitățile de apărare a acestora în caz de încălcare.
Vedem că principiile generale ale dreptului familiei sunt reglementate și în acte internaționale , tratate internaționale la care și Republica Moldova este parte .
Aflăm care este legătura dreptului familiei cu alte ramuri ale dreptului. Faptul că dreptul familiei s-a desprins din ramura dreptului civil, devenind o ramură de sine stătătoare relativrecent (odată cu intrarea în vigoare a Codului căsătoriei și familiei al Republicii Moldova, ne permite să afirmăm că, între aceste două ramuri de drept există legături reciproce, în sensul că normele de dreptul familieise completează cu numeroase norme ale dreptului civil, pe de o parte, iar pe de altă parte reglementările coduluicivil se completează cu unele dispoziții ale codului familiei.
Toate contractele încheiate de către soți, inclusiv contractul matrimonial și contractul privind platapensiei de întreținere se întocmesc în conformitate cu normele codului civil.Cu toate că dreptul civil și dreptul familiei au ca obiect de reglementare atât raporturi patrimoniale cit și nepatrimoniale, relațiile familiale au unele momente specifice.în primul rând, dacă raporturile de drept civil apar din fapte juridice obișnuite (convenții), atunci relațiile defamilie apar din fapte juridice speciale: de căsătorie, de rudenie și adopție.
Dreptul Familiei este un domeniu vast plin de înțelepciune care necesită atenție de a pătrunde în esența acestuia pentru a putea argumenta corect impotața acestuia în Mediere, corelația lui cu celelalte ramuri ale dreptului, si scopul final al acestuia .
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731
Codul Familiei al Republicii Moldova din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 47-48 din 26.04.2001 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286119
Codul Civil al Republicii Moldova din 06.06.2002 . În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova la data de 22.06.2002 , nr. 82-86 http://lex.justice.md/md/325085/
Legea cu privire la asigurarea egalității de șanse între femei și barbate din 09.02.2006. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova la data de 24.03.2006 , nr. 047 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=315674
Monografii, articole de specialitate
Albu I. Dreptul familiei. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1975. 377 p.
Anca P., Filipescu I.,Calmuschi O. Încheierea căsătoriei și efectele ei. București: Editura Academiei, 1981. 211 p.
Buruiană M., Efrim O., Eșanu N. Codul Civil al Republicii Moldova: Comentariu. Chișinău: Arc, 2005. 815 p.
Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. București: All Beck, 2001. 359 p.
Bacaci A., Dumitrache V., Hageanu C. Dreptul familiei. Ediția a II-a. București: ALL
Beck, 2001. 69 p.
Cebotari V. Dreptul familiei. Chișinău: USM, 2004. 183p.
Cebotari V. Dreptul familiei. Ediția a II-a. Revăzută și completată. Chișinău: USM, 2008. 57 p.
Ciucă V. Procedura partajului succesoral. Iași: Polirom, 1997. 216 p.
Chirică Dan. Drept civil. Succesiuni și testamente. București: Rosetti , 2003. 565 p.
Chirtoacă L. Tratat de dreptul familiei. Chișinău: Bons Offices, 2005. 538 p.
Filipescu I., Filipescu A. Tratat de dreptul familiei. București: ALLBECK, 2001. 1438 p.
Florian E. Dreptul familiei. Cluj Napoca: Limes, 2003. 217 p.
Florian E. Dreptul familiei. Cluj Napoca: Limes, 2006. 134 p.
Florian E. Dreptul familiei. Cluj Napoca: Lumina Lex, 1997. 812 p.
Florian E. Dreptul familiei. București: C.H. Beck, 2010. 194 p.
Pînzari V. Dreptul familiei. Chișinău: Universitas, 2000. 89 p.
Gentimir A. Consideratii referitoare la interpretarea autonoma a CEDO. Chișinău: USM, 2004.140 p.
Lupșan G. Dreptul familiei. Iași: Fundației Chemarea, 1996. 183 p.
Mărgineanu L., Mărgineanu G. Dreptul familiei. Chișinău: Edit. Elena-V.I., 2002. 465 p.
Site Internet
Articol despre mediere în Revista „Moldova în Progres” – https://promediere.wordpress.com/category/articole/
Accesul liber la justiție – http://www.ombudsman.md/sites/default/files/rapoarte/accesul_liber_just3.pdf Mediere – http://ro.wikipedia.org/wiki/Mediere
Considerații privind protecția dreptului la viață privată – http://academos.ro/ro/document/considera%C5%A3ii-privind-protec%C5%A3ia-dreptului-la-via%C5%A3%C4%83-privat%C4%83
Declarația Universală a Drepturilor Omului [online] . http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/declaratia-universala-a-drepturilor-omului.php
Familie – http://ro.wikipedia.org/wiki/Familie
Medierea în cadrul familial – http://mediator.md/forum/index.php?threads/informatie-mediere-familial%C4%83.70/
Medierea în Dreptul Familiei [online] . http://www.mediereacum.ro/index.php/servicii/dreptul-familiei
Mediere – http://ro.wikipedia.org/wiki/Mediere
Protecția dreptului la viață privată și familială, la corespondență și la domiciliu în CEDO – http://legeaz.net/dictionar-juridic/viata-privata-familiala-corespondenta-domiciliu-cedo
Protecția dreptului la viață privată – http://www.budusan.com/articole/protectia-dreptului-la-viata-privata
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedura de Solutionare a Conflictelor In Cazul Nerespectarii Principiului Egalitatii In Drepturi a Sotilor In Familie (ID: 129182)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.