Procedura DE Rejudecare In Apel A Hotararilor Judecatoresti Care Nu Au Devenit Definitive
PROCEDURA DE REJUDECARE ÎN APEL
A HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI
CARE NU AU DEVENIT DEFINITIVE
CUPRINS
Introducere
1. Instituția cĂIlOR de atac ORDINARE în procesul civil
1.1 Istoricul apariției și esența căilor de atac: evoluție și conținut
1.2 Conceptul căilor ordinare de atac în procesul civil
2. REJUDECAREA ÎN APEL A HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI CARE
NU AU DEVENIT DEFINITIVE
2.1 Instituția apelului – cale ordinară de atac și de fapt în procesul civil
2.2 Termenul de apel și procedura rejudecării apelului
2.3 Competența curților de apel
2.4 Soluțiile instanței de apel
2.5 Efectele deciziilor și hotărîrilor emise de Curtea de Apel Chișinău în materie civilă
3. REPERTORIU PRACTIC PRIVIND REJUDECAREA LITIGIILOR
CADASTRALE ÎN ORDINE DE APEL
3.1 Speță tematică
3.2 Aspecte comparative privind rejudecarea în apel a hotărârilor judecătorești care nu au devenit definitive
Încheiere
Bibliografie
Summary
INTRODUCERE
Actualitatea temei: La momentul actual este cert faptul că evoluția istorică a sistemului căilor legale de atac a parcus mai multe etape semnificative pentru transformarile socio-politice în diferite etape. La început regula rei iudicata pro veritate accipitur (lucru judecat se considera adevarat) a impus sentințe cu valoare de adevăr absolut, concepția despre justiție avînd la bază o gîndire profund religioasă; în această perioadă existența unor remedii procesuale pentru desființarea hotărîrilor judecătorești nici nu putea fi concepută, justiția fiind considerată o expresie a divinității.
În cazul în care s-au produs viciile de procedură sau erorile de fapt sau de drept, exercitarea căii de atac creează posibilitatea înlăturării lor, prin desființarea hotărârilor care nu sunt conforme cu legea și adevărul. Calea de atac devine, astfel, un mijloc distructiv, de înlăturare a hotărârilor nelegale și netemeinice, prin desființarea, casarea sau anularea acestora. Efectul distructiv constituie o garanție de cea mai mare importanță pentru orice persoană interesată în înlăturarea unei hotărâri judecătorești necorespunzătoare.
Drept garanție suplimentară a calității actului de justiție, posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești a fost ridicată la nivel de principiu constituțional al procedurii civile. Potrivit art.119 din Constituția Republicii , împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și organele de stat competente pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Subliniind importanța controlului judiciar, Curtea Constituțională a Republicii Moldova în una din deciziile sale a indicat că aceasta reprezintă o garanție a edificării statului de drept, în cadrul căruia universalitatea accesului liber la justiție este o normă supremă. În jurisprudența constituțională s-a statuat că restricție a dreptului de a ataca decizii ar însemna scoaterea aproape totală de sub control a deciziilor emise de instanța judecătorească inferioară.
Gradul de investigare a temei: Gradul de cercetare a temei este marcat de constatarea existenței puținelor, cu părere de rău, cercetări științifice autohtone în vizorul cărora să se afle căile ordinare de atac în procesul civil. În literatura științifică de specialitate au apărut doar abordări sporadice ale tematicii efectelor căilor ordinare de atac.
Scopul și obiectivele tezei. Orice acțiune sau inacțiune urmărește un anume scop. Deoarece scopul este rezultatul gândit, spre a cărui atingere sunt îndreptate acțiunile, acestea, în cazul nostru, au fost orientate spre evaluarea bazei juridice privind efectele căilor ordinare de atac, spre crearea fundamentului științific, corespunzător exigențelor actuale ale normelor ce stabilesc efectele căilor ordinare de atac și extraordinare de atac, precum și spre eficientizarea practicii de aplicare a aplicare a cauzelor căilor ordinare de atac.
Scopul lucrării a determinat direcțiile de cercetare și obiectivele care rezidă în următoarele:
Istoricul apariției și esența căilor de atac: evoluție și conținut
Conceptul căilor ordinare de atac în procesul civil
Instituția apelului – cale ordinară de atac și de fapt în procesul civil
Termenul de apel și procedura rejudecării apelului
Competența curților de apel
Efectele deciziilor și hotărîrilor emise de Curtea de Apel Chișinău în materie civilă
Speță tematică
Cerere de chemare în judecată
Hotărîre judecătorească
Aspecte comparative privind rejudecarea în apel a hotărârilor judecătorești care nu au devenit definitive
Metodologia cercetării: conține un complex de metode analitice, de observație a evenimentelor și transformărilor în materia efectelor căilor ordinare de atac ș, metode de comparație, principalul avantaj al acestei metode fiind îndreptarea spre căutarea comunului, ceia ce des se repetă în sfera dreptului procesual civil, necesitatea comparării între sine a practicii altor state în materia căilor ordinare de atac, metode de cercetare a documentelor și actelor civile, metode de inducție și deducție, metode de content-analiză și invent-analiză, metode de prognozare etc.
Studiul de față este realizarea combinării tehnicii de studiu investigativ cu un procedeu de cercetare cvadruplu. Acestei afirmații îi corespunde metoda de cercetare sistemică.
Aceasta se manifestă prin următorul fapt: unui paragraf din capitolul unu al lucrării îi corespunde altul din capitolul doi și trei. Un studiu finisat la adresa unui oarecare paragraf din capitolul unu, impunea, implicit, studiul paragrafului similar din capitolul doi sau trei. De fapt nu a fost cercetat un capitol apoi altul, cum de obicei se obișnuește, ci toate au avut aceleași tempouri investigative.
Importanța teoretică și valoare aplicativă a tezei. Teza abordează, în conținutul său, problemele și aspectele pe care le-am considerat a fi cele mai importante și care se cer a fi corect înțelese și aplicate în mod pertinent în practică.
Sub aspect teoretic teza de licență constituie o abordare a opiniilor și propunerilor controversate expuse în literatura de specialitate a Republicii Moldova, cu referire specială la efectele căilor ordinare de atac în procesul civil.
Prin prisma laturii teoretice se poate elabora strategia adecvată de realizare a efectelor mai benefice ale căilor ordinare de atac. În acest context, importanța teoretică constă în faptul că lucrarea prezintă prin sine un studiu bine sistematizat și documentat prin soluții practice și poate fi luată în vedere în cadrul studiilor universitare și postuniversitare – la predarea disciplinelor civile, precum și la propagarea ideilor de îmbunătățire a procedurii căilor ordinare de atac.
Prin acest mod de abordare s-a încercat să se aducă în atenție și să se pună în discuție, atunci când a fost cazul, unele propuneri sau sugestii, din dorința de a da o mai mare eficiență practică reglementărilor din acest domeniu atât de important relațiilor sociale.
Întreaga tratare realizată prin abordarea temei, care face obiectul prezentei lucrări, se înscrie în cadrul mai larg de generalitate și principialitate teoretico-practică, implicând deopotrivă cazul Republicii .
Valoarea teoretico-aplicativă se confirmă prin multitutidinea de abordări și soluții, pe care le redă autorul, în vederea oformării unui standard corect și unic de optimizare a efectelor căilor ordinare de atac și extraordinare de atac. Unele teze, idei novatorii pot fi preluate în vederea unor eventuale modificări de legislație, pentru eficientizarea căilor ordinare de atac.
Importanța aplicativă este semnificată prin redarea unor concepte, soluții, propuneri vizavi de aspectul efectelor căilor ordinare de atac. Toate acestea, înserate cu o gamă amplă de spețe din practica judiciară a Republicii Moldova, pot fi utilizate de către procurori și judecători în cadrul activității sale zilnice.
Structura și volumul lucrării: Structura tezei este efectuată în conformitate cu normele impuse în întocmirea unei lucrări științifice. Lucrarea de master conține o introducere, la fel și ea structurată, subiectul lucrării propriu zis, concluziile – atît la conținutul subiectului cît și la actualitatea temei propusă spre cercetare cît și lista bibliografică a surselor cercetate care au servit drept bază teoretică pentru întocmirea lucrării.
1. Instituția cĂIlOR de atac ORDINARE în procesul civil
1.1 Istoricul apariției și esența căilor de atac: evoluție și conținut
La momentul actual este cert faptul că evoluția istorică a sistemului căilor legale de atac a parcus mai multe etape semnificative pentru transformarile socio-politice în diferite etape. La început regula rei iudicata pro veritate accipitur (lucru judecat se considera adevarat) a impus sentințe cu valoare de adevăr absolut, concepția despre justiție avînd la bază o gîndire profund religioasă; în această perioadă existența unor remedii procesuale pentru desființarea hotărîrilor judecătorești nici nu putea fi concepută, justiția fiind considerată o expresie a divinității [36, p. 105].
Laicizarea justiției a creat posibilitatea acceptării unor remedii împotriva hotărîrilor judecătorești netemeinice și nelegale; la început acestea se înfățisau mai degrabă ca veritabile acțiuni în anulare, pentru că nu presupuneau ierarhizarea instanțelor judecătorești, dar, procedurile romane tîrzii crează organe distincte de jurisdicție, presupunînd o ierarhizare, cu consecințe favorabile asupra modului de reglementare a căilor de atac [35, p. 288].
La români, în perioada de trecere spre feudalism, precum și în epoca medievală, dreptul s-a confruntat în ceea ce privește stabilitatea hotărîrilor și valoarea lor de adevăr, mai degrabă cu un fenomen contrar, existînd posibilitatea anulării unei hotărîri pronunțate sub o domnie anterioară de către noul domnitor [20, p. 17]. Pe măsura înaintării în timp și apropierii de epoca modernă această posibilitate a fost limitată pînă la dispariție, au fost create organe speciale pentru exercitarea funcțiilor judecătorești și, după realizarea separației puterilor, s-a creat, în cele din urmă, începînd cu Regulamentele Organice (1831, 1832) un sistem de organe ierarhizate cu atribuții de control, care a dobîndit o formă stabilă și modernă, mai ales în perioada reformatoare a domniei Lui Cuza [27, p. 380].
Fără îndoială, controlul hotărîrii judecătorești pronunțate în primă instanță apare ca o necesitate din cele mai vechi timpuri. Pentru aceasta, în decursul anilor s-a organizat în toate țările un sistem legal al căilor de atac, permițîndu-se în anumite conditii și desființarea hotărîrilor irevocabile.
Cît despre esența căilor de atac, vom spune că la momentul actual, în înfăptuirea justiției este inevitabilă săvârșirea unor erori, fapt ce este condiționat de mai mulți factori. Recunoscând acest lucru, legislatorul a prevăzut posibilitatea reparării lor [16, p. 269]. Acest fapt condiționează existența în procedura civilă a instituției „căile de atac”, ce are ca scop preîntâmpinarea și înlăturarea erorilor în sfera de realizare a justiției.
Prin intermediul căilor de atac este posibilă o nouă examinare a procesului, cu desființarea totală sau parțiala a hotărârii. Aplicarea căilor de atac impune continuarea desfășurării procesului la o etapă nouă, care se sfârșește cu pronunțarea unei noi hotărâri, care de fapt, în unele cazuri, poate să nu se deosebească de cea atacată.
Astfel, reieșind din cele de mai sus, vom adăuga că inexistența unui control asupra activității instanțelor judecătorești, în condițiile în care judecătorilor li se recunoaște apartenența la una dintre cele trei puteri ale statului – puterea judecătorească –, poate produce mari perturbări în judecarea cauzelor civile, prin amânări inutile sau abuzive, prin nesocotirea procedurii prevăzute de lege, dar poate produce și comiterea de grave erori în soluționarea cauzelor, fie prin stabilirea greșită a faptelor și a vinovăției, fie prin aplicarea greșită a legii civile. Instituirea unui control asupra modului în care s-a desfășurat judecata ori s-a soluționat o cauză înseamnă, în priui la o etapă nouă, care se sfârșește cu pronunțarea unei noi hotărâri, care de fapt, în unele cazuri, poate să nu se deosebească de cea atacată.
Astfel, reieșind din cele de mai sus, vom adăuga că inexistența unui control asupra activității instanțelor judecătorești, în condițiile în care judecătorilor li se recunoaște apartenența la una dintre cele trei puteri ale statului – puterea judecătorească –, poate produce mari perturbări în judecarea cauzelor civile, prin amânări inutile sau abuzive, prin nesocotirea procedurii prevăzute de lege, dar poate produce și comiterea de grave erori în soluționarea cauzelor, fie prin stabilirea greșită a faptelor și a vinovăției, fie prin aplicarea greșită a legii civile. Instituirea unui control asupra modului în care s-a desfășurat judecata ori s-a soluționat o cauză înseamnă, în primul rând, un mijloc de prevenire a încălcării legii și a erorilor judiciare; într-adevăr, știindu-se controlați, judecătorii vor încerca să procedeze conform legii și să dea soluții corecte.
În cazul în care s-au produs viciile de procedură sau erorile de fapt sau de drept, exercitarea căii de atac creează posibilitatea înlăturării lor, prin desființarea hotărârilor care nu sunt conforme cu legea și adevărul. Calea de atac devine, astfel, un mijloc distructiv, de înlăturare a hotărârilor nelegale și netemeinice, prin desființarea, casarea sau anularea acestora. Efectul distructiv constituie o garanție de cea mai mare importanță pentru orice persoană interesată în înlăturarea unei hotărâri judecătorești necorespunzătoare.
Desființarea, casarea sau anularea unei hotărâri judecătorești lasă, de regulă, cauza civilă în curs de desfășurare, deoarece trebuie înlocuită hotărârea desființată cu o altă hotărâre judecătorească. Calea de atac constituie, așadar, și un mijloc reparator, un remediu procesual, prin care se asigură soluționarea justă a cauzelor civile. Acest scop se poate realiza chiar în fața instanței care judecă în calea de atac, prin schimbarea sau modificarea soluției date prin hotărârea desființată, ori se poate realiza printr-o rejudecare a cauzei în fața altei instanțe judecătorești, căreia i se trimite cauza spre soluționare.
Ca urmare, calea de atac poate pune în mișcare o singură etapă de judecată, prin care cauza își capătă o nouă soluție (instanța de apel ori de recurs soluționează și fondul cauzei), sau mai multe etape, dacă este necesară rejudecarea cauzei de către o altă instanță (casarea în recurs cu trimitere la prima instanță are ca urmare o rejudecare în primă instanță și apoi o eventuală judecare în apel și din nou în recurs). În orice situație, calea de atac are finalitatea de a asigura pronunțarea unei hotărâri definitive, legale și temeinice, în cauza în care a fost exercitată.
1.2 Conceptul căilor ordinare de atac în procesul civil
Сondiție indispensabilă de edificare și funcționare a unui stat de drept reprezintă apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice, în cazurile în care acestea sunt încălcate sau contestate neîntemeiat. Un rol primordial în realizarea acestei condiții îl joacă instanțele judecătorești. În conformitate cu art.20 al Constituției Republicii Moldova, în care și-a găsit consfințire principiul accesului liber la justiție, orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului proclamă la art.6 dreptul la un proces echitabil, în virtutea căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [7, p. 122]. Norme similare se regăsesc și în art.14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Așadar, procesul civil, drept activitate reglementată de lege a instanțelor judecătorești de examinare și soluționare a pricinilor civile, nu reprezintă un scop în sine. [39, p. 13] Acesta are în calitate de sarcină primordială apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice. Această sarcină se realizează în mod efectiv numai dacă hotărârile judecătorești adoptate sunt corecte. Potrivit lui J. Bentham, corectitudinea hotărârilor (“rectitude of decision”) reprezintă scopul suprem al oricărui sistem judecătoresc. Acest scop este atins când cu privire la circumstanțele reale de fapt au fost aplicate corect normele de drept [26, p. 91].
Adoptarea unei hotărâri judecătorești corecte este o sarcină dificilă, deoarece înfăptuirea justiției nu constă în căutarea mecanică a soluției în articolele legii prin simpla suprapunere a normelor juridice la circumstanțele de fapt. Sarcina nominalizată este considerată uneori drept ideală, întrucât nu există garanții absolute de natură să asigure corectitudinea tuturor actelor judecătorești. La înfăptuirea justiției, ca și în orice alt domeniu de activitate umană, oricând se pot comite erori (“errare humanum est” – a greși este omenește). [40, p. 31] La începutul sec. XX marele procesualist rus scria: “Oricât de bine ar fi fost pregătiți judecătorii, oricât de responsabilă și atentă ar fi fost atitudinea lor față de executarea obligațiilor sale, oricum ei nu sunt garantați împotriva abaterilor și erorilor. Nu numai înțelegerea greșită a legii sau omisiunea involuntară la stabilirea circumstanțelor de fapt ale pricinii, ci și viziunile subiective, simpatiile și antipatiile judecătorului (…) sunt cauza hotărârilor incorecte. Nu poate fi negată nici posibilitatea abaterii conștiente a judecătorului de la echitate în virtutea libertății de intimă convingere acordată acestuia”.
Incorectitudinea hotărârii judecătorești poate fi condiționată nu numai de o eroare a judecătorului, ci și de comportamentul participanților la proces, constând în necomunicare sau comunicare greșită a circumstanțelor ce au importanță pentru justa soluționare a pricinii civile, neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare a sarcinii de probațiune etc. [41, p. 44] In această ordine de idei, este necesar a se face distincție între erori ale judecătorului și erori ale participanților la proces, care au condiționat adoptarea unei hotărâri judecătorești incorecte.
Atât în cazul depistării unor erori ale judecătorului, cât și a unor alte omisiuni ce au dus la soluționarea greșită a pricinii civile hotărârea adoptată urmează a fi corectată. În sistemul mecanismelor juridice orientate spre remedierea erorilor comise la înfăptuirea justiției un loc important îl ocupă căile de atac al hotărârilor judecătorești. Este unanim recunoscut că această instituție reprezintă o garanție fundamentală a dreptului la apărare judiciară, asigurând pronunțarea unor hotărâri legale și temeinice. În anul 2005 au fost casate hotărârile pe marginea a 2320 pricini civile, examinate de către instanțele judecătorești de drept comun, ceea ce constituie 5,68% din numărul total de pricini cu pronunțarea hotărârii (în anul 2004 – 4,7%, în anul 2003 – 3,8%). Hotărârile instanțelor judecătorești economice au fost casate în 371 pricini, ceea ce constituie 7,1% din numărul total de pricini cu pronunțarea hotărârii (în anul 2004 – 6,0%, în anul 2003 -5,9%) [50, p. 16].
Dreptul de a controla hotărârile primei instanțe de către o instanță ierarhic superioară a constituit un progres în procedura judiciară. În literatura mai veche unii autori, au pus totuși, la îndoială necesitatea existenței căilor de atac, susținând că ar fi suficient un singur grad de jurisdicție. [42, p. 66] Potrivit acestor opinii, existența și exercitarea căilor de atac conduce la prelungirea procesului, la cheltuieli mai mari în sarcina justițiabililor și a statului, la o scădere a încrederii părților în actul de justiție, la o slăbire a responsabilității judecătorilor primei instanțe. Un argument desprins din practica judiciară, invocat în sprijinul acestei idei, constă în faptul că în multe situații hotărârile pronunțate în căile de atac nu sunt cu nimic mai bune decât cele atacate, iar uneori se pronunță chiar hotărâri greșite care le înlocuiesc pe cele corecte, trecând irevocabil în puterea lucrului judecat. În acest context, Ulpian sublinia că este posibil ca judecătorul de la instanța superioară să nu judece mai bine decât cel de la prima instanță și să desființeze o hotărâre care să nu fie greșită [15, p. 11]. Această concepție nihilistă nu și-a găsit aplicare practică. Actualmente, în toate statele democratice justițiabililor li se asigură dreptul de a ataca hotărârile judecătorești.
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului, consfințind în art.6 dreptul persoanei la un proces echitabil, nu impune statele de a crea curți de apel sau de casație. Totuși, luând în considerare importanța instituției căilor de atac în sistemul procesual, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în deciziile sale a menționat că un stat care prezintă asemenea jurisdicții trebuie să vegheze asupra modului în care justițiabilii se folosesc de garanțiile fundamentale ale art.6 din CEDO. De asemenea, se recunoaște că art.2 al Protocolului nr.7 la CEDO, care prevede dreptul persoanei la două grade de jurisdicție în materie penală, este aplicabil și în materie civilă [32, p. 47].
Drept garanție suplimentară a calității actului de justiție, posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești a fost ridicată la nivel de principiu constituțional al procedurii civile. Potrivit art.119 din Constituția Republicii , împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și organele de stat competente pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Subliniind importanța controlului judiciar, Curtea Constituțională a Republicii Moldova în una din deciziile sale a indicat că aceasta reprezintă o garanție a edificării statului de drept, în cadrul căruia universalitatea accesului liber la justiție este o normă supremă [48]. În jurisprudența constituțională s-a statuat că restricție a dreptului de a ataca decizii ar însemna scoaterea aproape totală de sub control a deciziilor emise de instanța judecătorească inferioară [47].
Principiul constituțional al folosirii căilor de atac este concretizat în normele Codului de procedură civilă al Republicii . Conform art.15 al C.proc.civ. RM, participanții la proces și alte persoane interesate ale căror drepturi, libertăți ori interese legitime au fost încălcate printr-un act judiciar pot exercita căile de atac împotriva acestuia în condițiile legii. Consacrând reglementărilor căilor de atac al hotărârilor judecătorești Titlul III al Codului de procedură civilă (care după numărul de articole constituie cea 1/5 parte din Cod), legiuitorul a confirmat necesitatea și însemnătatea acestei instituții.
În mod tradițional, căile de atac al hotărârilor judecătorești sunt definite în literatura de specialitate drept mijloace juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final, remedierea erorilor comise [22, p. 3]. În pofida faptului că această definiție, care evidențiază principalele trăsături ale căilor de atac, este acceptată, în principiu, unanim în literatura de specialitate, ea nu și-a găsit consfințire legală corespunzătoare. [43, p. 39] Aceasta nu înseamnă că pledăm pentru completarea Codului de procedură civilă al Republicii cu o normă-definiție, ci doar pentru reglementarea consecventă a căilor de atac în conformitate cu natura juridică a acestui concept. În acest context, legislația procesual civilă în vigoare este susceptibilă de unele critici.
În primul rând, se impune a remarca că revizuirea hotărârilor irevocabile, deși este plasată de legiuitor în Titlul III al Codului de procedură civilă “Căile de atac al hotărârilor judecătorești”, nu reprezintă o cale de atac propriu-zisă. Revizuirea hotărârilor judecătorești irevocabile nu are drept scop verificarea legalității și temeiniciei actelor judecătorești. Revizuirea hotărârilor irevocabile, în cadrul construcției clasice, este rezultatul cunoașterii incomplete la emiterea hotărârii a împrejurărilor de fapt importante pentru justa soluționare a pricinii, fie al administrării unor probe false, fie al comiterii infracțiunilor în legătură cu pricina judecată. În literatura de specialitate se menționează că prin revizuire, în general, se tinde la îndreptarea unor hotărâri greșite, pentru neregularități ce s-au săvârșit dintr-o împrejurare, neimputabilă instanței, sau dintr-un motiv neimputabil părților – de obicei, descoperite ulterior. [44, p. 55] Așadar, revizuirea hotărârilor irevocabile reprezintă o procedură distinctă de reexaminare a pricinii în virtutea unor circumstanțe noi descoperite, iar includerea acesteia în categoria căilor de atac, în opinia noastră, nu este justificată. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că mai important este conținutul normelor juridice ce reglementează instituția revizuirii hotărârilor judecătorești irevocabile. Situarea acesteia de către legiuitor în Titlul III al Codului de procedură civilă poate fi explicată prin abordarea în sens larg a căilor de atac în literatura de specialitate română, potrivit căreia revizuirea hotărârilor este caracterizată drept cale de atac extraordinară, de retractare.
Observații mai serioase pot fi expuse în legătură cu reglementarea în Codul de procedură civilă al Republicii a instituției apelului, considerat drept prototip al căilor de atac. În conformitate cu art.357 C.proc.civ. RM hotărârile susceptibile de apel pot fi atacate, până a rămâne definitive, în instanță de apel care, în baza materialelor din dosar și a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea constatării circumstanțelor de fapt ale pricinii, a aplicării și interpretării normelor de drept material, precum și respectarea normelor de drept procedural, la judecarea pricinii în primă instanță. Potrivit art.373 C.proc.civ. RM instanța de apel verifică circumstanțele și raporturile juridice stabilite în hotărârea primei instanțe, precum și cele care nu au fost stabilite, dar care au importanță pentru soluționarea pricinii, apreciază probele din dosar și cele prezentate suplimentar în instanța de apel de către participanții la proces. Părțile și alți participanți la proces sunt în drept să refacă ori să completeze probele administrate în prima instanță, să prezinte noi probe, inclusiv cele ale căror reclamare a fost respinsă de prima instanță, iar instanța de apel este obligată să administreze noi probe și să constate noi circumstanțe dacă este necesar soluționării juste a pricinii (art.372 și art.380 C.proc.civ.RM) [3].
Normele citate permit a conchide că în Republica este legiferată instituția apelului deplin. Prin apel deplin se înțelege calea de atac la a cărei examinare pot fi prezentate nelimitat probe noi, instanța de apel având obligația de a rejudeca pricina de la început în volum deplin. Prin urmare, pot fi corectate nu numai erori comise de judecător, ci și erori ale participanților la proces. Apelul apare astfel drept continuare a procesului început în prima instanța.
Alternativă a apelului deplin reprezintă apelul limitat, a cărui esență constă în verificarea corectitudinii hotărârii primei instanțe, fără a rejudeca pricina de la început. La examinarea apelului limitat nu pot fi prezentate noi probe (cu unele excepții), se corectează numai erorile comise de judecător. În acest context, apelul limitat nu se caracterizează drept continuare a procesului, ci drept procedură de control al legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond.
Diferite viziuni vizavi de apel sunt condiționate de abordări diverse ale conceptului “căile de atac al hotărârilor judecătorești”. Apelul deplin se bazează pe concepția, potrivit căreia examinarea căilor de atac al hotărârilor judecătorești reprezintă o continuare normală a procesului. [45, p. 108] Participanților la proces le este asigurat dreptul la examinarea repetată a pricinii, și nu dreptul de a contesta hotărârea primei instanțe. În această ordine de idei, instanța ierarhic superioară nu examinează temeinicia cererii de apel, ci cercetează temeinicia acțiunii înaintate. Hotărârea instanței de fond se consideră inexistentă pentru instanța de apel; după rejudecarea pricinii instanța ierarhic superioară adoptă propria sa hotărâre și după compararea acesteia cu hotărârea primei instanțe confirmă ultima sau o casează ori, după caz, o modifică. Concepția privind căile de atac în calitate de continuare a procesului își are originea în instituția “appellatio” din dreptul privat roman. “Appelatio” era privită drept o acțiune de sine stătătoare (“querela appellationis”) în care apelantul apărea în calitate de reclamant. La examinarea “appellatio” puteau fi prezentate și administrate noi probe, pricina se rejudeca de la început (judicium novum”).
Sistemul căilor de atac din dreptul privat roman a stat la baza elaborării legislației procesual civile a majorității statelor europene. Astfel, apelul deplin a fost consfințit în redacția inițială a Codului de procedură civilă al Germaniei din 1877. Drept argument doctrinar al reglementării în cauză se invoca teoria unicității sarcinilor procedurii (“Theorie der Zweckeinheit des Verfahrens”), potrivit căreia toate etapele ale procesului civil (examinarea pricinii în prima instanță, în instanța a doua etc.) au aceeași sarcină – soluționarea corectă a pricinii civile. Actualmente, apelul deplin este caracteristic pentru procesul civil englez, francez, belgian, român etc. [46, p. 129] Avantajul incontestabil al apelului deplin constă în faptul că astfel se asigură garanții maxime ale corectitudinii hotărârilor judecătorești. Precum se menționează în doctrină, două instanțe, ce se pronunță în mod independent una de alta pe marginea uneia și aceleiași pricini civile, o cercetează mai intens, decât în cazul căilor de atac limitate [18, p. 549].
Apelul deplin are, însă, mai multe neajunsuri. Termenele de examinare și soluționare a pricinilor civile sunt mai lungi, ceea ce duce la cheltuieli mai mari atât pentru stat, cât și pentru participanți la proces. Administrarea probelor în instanța de apel este îngreuiată din cauza îndepărtării acesteia de la domiciliul părților și al martorilor. Mai mult ca atât, un atare sistem permite părților de a amâna cu rea-credință prezentarea probelor, făcând aceasta în instanța de apel, ceea ce duce la tărăgănarea procesului. Permisiunea nelimitată de prezentare a probelor în instanța de apel transferă centrul de greutate a procesului, în rezultatul căruia examinarea pricinii în prima instanță devine intermediară, neserioasă sau chiar excesivă. Apelul deplin protejează în mod inechitabil partea care nu a prezentat cele mai importante probe și argumente în prima instanță, păstrându-le pentru instanța de apel. Or, toate cheltuielile de judecată ce țin de examinarea pricinii în fond și în apel, vor fi puse de regulă, pe seama părții care a obținut câștig de cauză în prima instanță, dar a pierdut procesul în instanța de apel. Partea, din a cărei eroare instanța de fond a emis o hotărîre incorectă rămâne nesancționată [33, p. 23].
Cele invocate permit a conchide că înțelegerea esenței și a naturii juridice a căilor de atac – drept continuare a procesului – și, în consecință, introducerea apelului deplin poate produce efecte negative asupra calității justiției. Soluționarea pricinii în fond în rezultatul stabilirii tuturor circumstanțelor importante și administrării tuturor probelor urmează să fie privită drept sarcină primordială a primei instanțe. Procedura de examinare a căilor de atac nu poate fi caracterizată drept normala desfășurare a procesului, dublând sarcinile primei instanțe. Instanța de apel nu trebuie să continue soluționarea pricinii în fond, verificând temeinicia acțiunii înaintate, deoarece deja există hotărârea instanței de fond prin care fondul pricinii este soluționat. Esența și sarcina primordială a căilor de atac constă în efectuarea controlului asupra corectitudinii hotărârii atacate. În acest sens, căile de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor judecătorești. Doar în cazul casării hotărârii primei instanțe ca ilegală sau neîntemeiată pricina civilă devine din nou nesoluționată. Doar atunci apare necesitatea unei noi soluționări a litigiului de către prima instanța sau, din considerentele economiei procesuale, de către instanța de apel. Aceste argumente au stat la baza teoriei naturii duble a căilor de atac: în primul rând, ca mijloace de anulare a hotărârii incorecte în rezultatul controlului efectuat și, în al doilea rând, adiacent, ca o continuare a procesului. Procesul civil poate fi continuat în instanța de apel numai în partea în care hotărârea primei instanțe a fost casată. Astfel se statuează caracterul primordial al efectului de casare, pe care îl produce o cale de atac, față de cel de reformare (rejudecare a pricinii).
Conceptul căilor de atac drept procedură de control al legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond a stat la baza reformării Codului de procedură civilă al Germaniei prin Legea din 27.07.2001. Actualmente, în Germania este legiferat conceptul apelului limitat, în conformitate cu §531 din Cocul de procedură civilă al Germaniei, noile mijloace de apărare nu pot fi prezentate în instanța de apel, cu excepția cazurilor în care acestea: a) au fost prezentate anterior, însă prima instanță le-a considerat în mod greșit ca fiind irelevante; b) nu au putut fi prezentate în prima instanță din cauza comiterii unor încălcări ale nomelor de drept procedural; c) nu au fost prezentate în prima instanță fără vina părții (din motive întemeiate).
Apelul limitat este reglementat în legislațiile procesuale ale Austriei, Estoniei, Letoniei, Georgiei, Armeniei etc. Asupra utilității introducerii apelului limitat, drept măsură de ameliorare a funcționării justiției, a atenționat Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei. În Recomandarea nr.R (84) 5 din 28.02.1984 “Cu privire la principiile procedurii civile pentru ameliorarea funcționării justiției” se prevede că la examinarea căilor de atac de către instanța a doua instanța, de regulă, nu ia în considerație circumstanțele care nu au fost prezentate în prima instanță, cu excepția cazurilor în care: a) acestea nu erau cunoscute la examinarea pricinii în prima instanță; b) persoana care le prezintă nu a participat la examinarea pricinii în prima instanță; c) există motive întemeiate pentru admiterea lor. În Recomandarea nr.R (95) 5 din 07.02.1995 “Cu privire la crearea sistemelor și procedurilor de recurs în materie civilă și comercială și ameliorarea funcționării lor” se atenționează că, în principiu, chestiunile pricinii civile trebuie să fie cercetate în prima instanță. Primei instanțe trebuie prezentate toate pretențiile, faptele și probele posibile. Statele urmează să examineze chestiunea adoptării legislației sau a altor măsuri orientate spre atingerea acestui scop.
Cele sus-menționate constituie, în opinia noastră, suficientă argumentare pentru concluzie că prezentarea și administrarea probelor trebuie să fie concentrată în prima instanță. Prezentarea noilor probe în instanța de apel trebuie să fie interzisă, cu excepția cazurilor când probele nu puteau fi prezentate în prima instanță din motive întemeiate. În calitate de motive întemeiate pot fi considerate următoarele cazuri: probele au existat în momentul examinării pricinii în fond, însă partea nu a știut despre ele; probele au existat în momentul examinării pricinii în fond, însă partea nu a putut să le prezinte din motive ce nu depind de ea; probele au apărut după emiterea hotărârii de către prima instanța; refuzul primei instanțe de a administra probele prezentate de parte etc [34, p. 121].
Această poziție este acceptată de către Plenul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, care în Hotărârea “Cu privire la examinarea pricinilor civile în ordine de apel”, nr.15 din 03.10.2005, a indicat: “Apelanții sunt în drept să prezinte probe care nu au fost prezentate în prima instanță. În acest caz, apelantul este obligat de a-și motiva imposibilitatea prezentării probelor în prima instanță” [49]. Aceste indicații denotă dezvoltarea practicii judiciare într-o direcție corectă. Totuși, considerăm că realizarea eficace a conceptului căilor de atac drept procedură de control al corectitudinii hotărârii instanței de fond necesită consfințire legală expresă a apelului limitat prin stabilirea interdicției de prezentare în instanța de apel a noilor probe, enumerând excepții de Ia această regulă.
În această ordine de idei, căile de atac vor reprezenta mijloace juridice procesuale prin intermediul cărora se declanșează controlul judiciar. Controlul judiciar a fost definit în literatura de specialitate ca fiind dreptul și obligația pe care le au în cadrul unui sistem judiciar instanțele judecătorești superioare de a verifica, în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești inferioare lor și de a casa sau modifica acele hotărâri ce sunt greșite sau de a confirma pe cele ce sunt legale și temeinice [29, p. 9]. Potrivit definiției propuse de E. Borisova, controlul judiciar (“controlul actelor judecătorești”) reprezintă activitatea instanțelor ierarhic superioare, inițiată de participanții la proces, ce se desfășoară în ordinea stabilită de legislația procesuală, fără reluarea procesului, fiind orientată spre asigurarea legalității și temeiniciei actelor judecătorești. Precum se menționează în literatura de specialitate germană, procedura de examinare a căilor de atac trebuie să se deosebească de procedura examinării pricinii în prima instanță, având după natura sa caracterul de control, și nu de creație [19, p. 52].
Perfecționarea normelor de drept procesual ce reglementează procedura de examinare a căilor de atac al hotărârilor judecătorești implică operarea anumitor modificări [6] și la compartimentul procedurii de judecare a pricinilor civile în prima instanță. Pentru ca introducerea apelului limitat să nu afecteze dreptul persoanelor la apărare judiciară și dreptul la un proces echitabil, iar sarcina procedurii civile – apărarea eficientă a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor – să fie realizată eficace, este necesar de a institui garanții suplimentare de natură să asigure concentrarea judecării pricinii în fond în prima instanță.
Procesul civil contemporan al Republicii se caracterizează prin dominarea principiului contradictorialității, în virtutea căruia prezentarea probelor este sarcina părților. Regula generală de repartizare a sarcinii de probațiune este prevăzută la alin.(1) art.118 din С.proc.civ. RM, potrivit căruia fiecare parte trebuie să dovedească circumstanțele pe care le invocă drept temei al pretențiilor și obiecțiilor sale, dacă legea nu dispune altfel. Instanței judecătorești îi revine un rol diriguitor în organizarea și desfășurarea procesului, ale cărui limite și al cărui conținut sunt stabilite lege.
Potrivit art.9 C.proc.civ. RM, instanța judecătorească explică participanților la proces drepturile și obligațiile lor procesuale, preîntâmpină asupra urmărilor pe care le poate implica exercitarea sau neexercitarea actului procesual, le acordă sprijin în exercitarea drepturilor, ordonă, la solicitarea părților și a altor participanți la proces, prezentarea de probe care să contribuie la adoptarea unei hotărâri legale și întemeiate, conduce dezbaterile judiciare și ia orice alte măsuri necesare bunei desfășurări a procesului, pune în discuția părților și a altor participanți la proces orice împrejurare de fapt sau de drept, efectuează alte acțiuni prevăzute de lege. În virtutea rolului diriguitor, instanța de judecată determină circumstanțele care au importanță pentru justa soluționare a pricinii (obiectul probațiunii); instanța este în drept să propună părților și altor participanți la proces, după caz, să prezinte probe suplimentare și să dovedească faptele ce constituie obiectul probațiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor (alin.(3), (5) art.118 C.proc.civ. RM). În conformitate cu alin.(2) art.194 C.proc.civ. RM, președintele ședinței ia măsuri pentru cercetarea exhaustivă, multiaspectuală a probelor și a circumstanțelor pricinii.
Normele privind rolul diriguitor al instanței în proces nu sunt expuse în formă de obligație, ceea ce poate duce la ignorarea lor. Precum se menționează în literatura de specialitate, punerea accentului pe obligația instanței de a dirija procesul, concretizarea acestei obligații, fixarea corespunzătoare în procesul-verbal a executării acestei obligații va contribui la apărarea eficientă a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale participanților la proces. Experiența pozitivă a legiuitorului german confirmă încă o dată caracterul justificat al acestei afirmații: reformarea sistemului căilor de atac prin introducerea apelului limitat a avut Ioc concomitent cu instituirea obligației instanței de dirijare materială a procesului (“Materielle Prozessleitung” – §139 C.proc.civ. al Germaniei).
În această ordine de idei, părților le poate fi interzisă în mod justificat prezentarea probelor noi în instanța de apel, din cauza lipsei motivelor întemeiate, numai dacă sunt respectate cumulativ următoarele condiții:
instanța judecătorească:
a explicat participanților la proces drepturile și obligațiile lor procesuale;
a preîntîmpinat asupra urmărilor pe care le poate implica exercitarea sau neexercitarea actelor procesuale;
a acordat sprijin participanților la proces în exercitarea drepturilor;
a pus în discuția părților și altor participanți la proces împrejurările de fapt și de drept importante pentru justa soluționare a pricinii;
a propus părților și altor participanți la proces să prezinte probe suplimentare și să dovedească faptele ce constituie obiectul probațiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor, iar
părțile și alți participanți la proces:
au ignorat propunerile instanței cu privire la prezentarea probelor suplimentare;
au ignorat preîntîmpinările instanței cu privire la urmările neprezentării probelor și
actele de procedură ale instanței de judecată privind dirijarea procesului (condiția de la lit.(a)) sunt fixate în modul corespunzător în procesul-verbal ai ședinței de judecată, în încheierile judecătorești sau partea descriptivă a hotărârii.
În concluzie, înțelegerea conceptului “căile de atac al hotărârilor judecătorești” nu ca normală continuare a procesului, ci drept mijloace juridice procesuale prin intermediul cărora se declanșează controlul judiciar al corectitudinii hotărârilor judecătorești emise de către instanțele inferioare, în vederea remedierii erorilor comise, și introducerea apelului limitat [37, p. 154]:
va contribui la creșterea importanței primei instanțe în calitate de unica instanță care examinează pricina în fond în rezultatul stabilirii tuturor circumstanțelor importante și administrării tuturor probelor;
va ridica responsabilitatea participanților la proces la exercitarea drepturilor și la executarea obligațiilor procesuale;
va înlătura posibilitatea folosirii cu rea-credință de către participanții la proces a drepturilor procesuale;
va reduce termenele de examinare a pricinilor civile;
va reduce cheltuielile suportate de stat și participanții la proces;
va ridica calitatea și eficiența înfăptuirii justiției.
2. REJUDECAREA ÎN APEL A HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI
CARE NU AU DEVENIT DEFINITIVE
2.1 Instituția apelului – cale ordinară de atac și de fapt în procesul civil
Conform art.119 din Constituția Republicii Moldova și art.15 CPC participanții la proces și alte persoane interesate ale căror drepturi, libertăți ori interese legitime au fost încălcate printr-un act judiciar pot exercita căile de atac împotriva acestuia, în condițiile legii [1]. Apelul este una din căile de atac, stabilite și reglementate prin lege, deopotrivă ordinară, devolutivă și suspensivă de executare (dacă legea nu prevede altfel), declanșată de către persoanele abilitate prin lege cu acest drept. Această cale de atac conferă instanței ierarhic superioare învestite cu soluționarea apelului pe lîngă competența verificării legalității și temeiniciei hotărîrii atacate, și unele atribuții de judecată ale primei instanțe.
Conform art.241 alin.(6) CPC, dispozitivul cuprinde concluzia instanței judecătorești privind admiterea sau respingerea integrală sau parțială a acțiunii, repartizarea cheltuielilor de judecată, calea și termenul de atac al hotărîrii [4].
Mențiunea greșită în dispozitivul hotărîrii a căii de atac, care poate fi exercitată împotriva hotărîrii conform legislației în vigoare, sau lipsa unei asemenea mențiuni nu poate fi de natură a deschide accesul la o cale de atac neprevăzută de lege, după cum nici nu poate îngrădi dreptul la o cale de atac. În cazul în care instanța de judecată a indicat incorect calea de atac sau nu a indicat-o deloc, instanța este competentă de a verifica legalitatea și temeinicia hotărîrii contestate, conform căii legale de atac.
Reieșind din modul de organizare a instanțelor judecătorești, potrivit naturii și scopului căilor de atac, ele urmează a fi exercitate într-o anumită consecutivitate. Aceasta înseamnă că nu se poate exercita o cale extraordinară de atac atîta timp, cît partea are la dispoziție o cale ordinară de atac. Neexercitarea de către persoanele în drept a căii ordinare de atac – apelul decade aceste persoane din dreptul de a ataca hotărîrea cu recurs din moment ce legea prevede această cale de atac (art.429 alin .(4) CPC [3]), cu excepția situației în care, prin soluția pronunțată în instanța de apel, la cererea de apel depusă de partea adversă, i s-a creat o situație defavorabilă participantului la proces, față de situația creată prin hotărîrea primei instanțe.
Dreptul de a exercita o cale de atac este în principiu unic și se epuizează o dată cu exercitarea lui. Astfel, apelul nu poate fi exercitat de aceeași persoană împotriva aceleiași hotărîri decît o singură dată, chiar dacă s-ar invoca alte temeiuri decît cele rezolvate printr-o hotărîre anterioară. Partea poate introduce înăuntrul termenului de apel mai multe cereri de apel care se completează și se examinează într-o singură procedură, cu adoptarea unei singure decizii [10, p. 466].
Conform art.373 alin.(6) CPC apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai dificilă decît aceea din hotărîrea atacată. Agravarea situației părții în propria cale de atac se admite atunci cînd hotărîrea este atacată de ceilalți participanți la proces, cînd însăși partea acceptă agravarea situației sale. De asemenea, se va putea crea o situație mai dificilă părții în propria cale de atac în cazul in care instanța de apel va constata încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept procedural (art.388 alin.(1) CPC), deoarece indiferent de invocarea sau neinvocarea de către parte a acestor încălcări, instanța de apel este obligată de a aplica aceste temeiuri din oficiu [3].
Examinarea cauzelor în ordine de apel se efectuează în strictă conformitate cu prevederile capitolului XXXVII din Codul de procedură civilă, cu unele precizări și anume:
la judecarea pricinii în ordine de apel se va aplica legea procedurală în vigoare la data judecării apelului, dacă legea nu prevede altfel;
dispozițiile normelor de procedură privind judecarea pricinilor civile în primă instanță se aplică în instanța de apel în măsura în care nu sînt contrare dispozițiilor capitolului XXXVII din Codul de procedură civilă;
în caz că norma juridică specială ce reglementează examinarea în apel vine în contradicție cu norma juridică generală aplicată la examinarea în fond, urmează a fi aplicată norma juridică specială.
Obiect al apelului îl constituie hotărîrile nedefinitive, date în prima instanță de către judecătoriile de drept comun și judecătoria economică de circumscripție date în procedura contencioasă (acțiunea civilă), procedura specială, dacă legea nu prevede altfel. Hotărîrea nedefinitivă este dispoziția primei instanțe prin care se soluționează fondul pricinii, susceptibilă de a fi atacată cu apel pînă la expirarea termenului de declarare a apelului (art.art.14, 254 CPC).
Pot fi atacate cu apel și hotărîrile care conform art.256 CPC urmează a fi executate imediat. În acest caz declararea apelului nu duce la suspendarea executării hotărîrii [2]. De asemenea, pot fi atacate cu apel și hotărîrile suplimentare adoptate de instanțele de judecată în conformitate cu art.250 CPC, cît și hotărîrile pronunțate în primă instanță după rejudecarea pricinii.
Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile adoptate de cătreinstanțele de judecată în litigii ce rezultă din raporturile de contencios administrativ, ordonanțele judecătorești, hotărîrile pronunțate în primă instanță de către curțile de apel, Colegiul civil și de contencios administrativ și Colegiul economic ale Curții Supreme de Justiție. Încheierile emise în primă instanță nu pot fi atacate cu apel decît o dată cu hotărîrea.
Apelul declarat împotriva hotărîrii se consideră declarat și împotriva încheierilor date în pricina respectivă, chiar dacă au fost emise după pronunțarea hotărîrii și dacă atacarea încheierii nu este menționată în cererea de apel. În cazul în care în privința unor pretenții a fost luată o hotărîre în fond, iar în privința altor pretenții, prin încheiere, cererea a fost scoasă de pe rol sau procedura a fost încetată, și partea va declara apel împotriva hotărîrii, instanța de apel va judeca pricina în volum deplin, fiind în drept de a se pronunța asupra legalității încheierii adoptate din oficiu. Dacă părțile vor contesta numai încheierea privind scoaterea cererii de pe rol sau încetarea procesului, atunci împotriva încheierii respective se va declara recurs.
Instanțele competente de a judeca pricinile civile în apel sînt curțile de apel, potrivit competenței materiale și jurisdicționale stabilite prin lege. Or, conform art.45 CPC nimeni nu poate fi lipsit fără consimțămîntul său de dreptul judecării procesului în instanță și de judecătorii în a căror competență pricina este dată prin lege. În cazul apariției unor temeiuri legale pentru strămutarea pricinii sau apariția unui conflict de competență, chestiunile respective vor fi soluționate de instanța competentă în conformitate cu art.43, 44 CPC.
În caz de strămutare a pricinii civile de la Curtea de Apel Economică la o curte de apel de drept comun în temeiul art.36 alin.(3) CPC, legalitatea deciziei instanței de apel în ordine de recurs va fi examinată de către instanța de recurs competentă să verifice legalitatea deciziilor curții de apel care a examinat apelul în fond.
Art.360 alin.(1) CPC specifică persoanele în drept să declare apel [3]. Astfel, oricare dintre părțile inițiale ale procesului poate fi apelant sau intimat, după caz, tocmai datorită faptului că apelul are ca obiect verificarea legalității și temeiniciei unei hotărîri judecătorești. Părțile și alți participanți la proces pot declara apel în cazul în care ei au fost implicați nemijlocit la soluționarea litigiului, indiferent de faptul dacă au participat nemijlocit în ședința instanței sau nu. La stabilirea calității procesuale a persoanelor ce pot declara apel urmează a se ține cont de prevederile art.55 și art.59 CPC [28, p. 58].
Persoanele care nu sînt participante la proces, dar care se consideră lezate în drepturi prin hotărîrea pronunțată, nu dispun de dreptul de a declara apel. Totodată, soluționarea problemei drepturilor acestor persoane neantrenate în proces poate constitui motiv de apel, pasibil de a fi invocat de persoanele în drept să declare apel.
Conform art.75 CPC, în proces civil, persoanele fizice își pot apăra interesele personal sau prin reprezentanți. Participarea personală în proces nu face ca persoana fizică să decadă din dreptul de a avea reprezentant. Reprezentantul poate declara apel în interesul apelantului, în mod independent, dacă este împuternicit în modul stabilit de lege.
Astfel, împuternicirile reprezentantului în judecată urmează a fi formulate într-o procură, în care în mod expres, sub sancțiunea nulității, trebuie să fie expus dreptul de a declara apel. În cazul absenței unei asemenea împuterniciri concrete, apelul depus va fi returnat ca depus de o persoană care nu este în drept să declare apel.
În caz că la depunerea apelului alături de reprezentant va fi prezentă și persoana, în interesul căreia reprezentantul a declarat apel, și va confirma dreptul reprezentantului de a declara apel, cererea de apel va fi acceptată pentru a fi examinată, dacă nu vor fi depistate alte impedimente pentru judecarea pricinii.
Deși în apel nu se admite schimbarea calității părților, poate avea loc o transmitere a calității procesuale pe cale legală sau convențională. Apelul poate fi formulat de cel cu capacitate de exercițiu deplină personal sau prin mandatar.
Interesele celor cu capacitate de exercițiu restrînsă, a celor fără capacitate de exercițiu sau ale celor dispăruți fără urmă vor fi apărate prin reprezentantul lor legal (părinți, tutore sau curator).
Dacă la examinarea cauzei în instanța de fond auexistat coparticipanți (coreclamanți, copîrîți și intervenienți), fiecare dintre aceștia dispune de posibilitatea de a declara apel pentru apărarea propriilor interese, avînd independență procesuală și achitînd taxa de stat. Dacă pretențiile coparticipantului și intervenientului coincid cu cele ale apelantului, coparticipantul sau intervenientul se poate alătura la apel printr-o cerere scrisă, neachitînd taxa de stat.
Atunci cînd unul dintre coparticipanți a renunțat la dreptul său de a declara apel ori și-a retras apelul, pentru acesta hotărîrea primei instanțe devine definitivă, neputîndu-se extinde în principiu efectele admiterii apelului unuia dintre ceilalți coparticipanți.
Dacă apelantul principal își retrage apelul, sau dacă cererii de apel nu i se dă curs, sau cererea a fost restituită, sau există alte motive care exclud soluționarea fondului, alăturarea la apel produce efecte juridice în cazul în care a avut loc în interiorul termenului de apel și participantul alăturat a achitat taxa de stat, dacă nu sînt temeiurile prevăzute de art.85 Cod de procedură civilă.
2.2 Termenul de apel și procedura rejudecării apelului
Termenul de apel reprezintă intervalul de timp în care se poate exercita calea de atac a apelului. Termenul de apel este de 20 de zile de la data comunicării hotărîrii motivate (art.362 alin.1 CPC) și începe a curge în ziua imediat următoare după ce s-a comunicat hotărîrea motivată. Dacă termenul expiră într-o zi nelucrătoare, acesta va expira în următoarea zi lucrătoare. Dreptul de a contesta hotărîrea primei instanțe cu apel apare chiar din momentul pronunțării hotărîrii. Realizareaacestui drept este condiționată de termenul legal și comunicarea hotărîrii motivate. De aceea pentru exercitarea legală a acestui drept nu este suficientă numai comunicarea dispozitivului hotărîrii.
Prin comunicarea hotărîrii se subînțeleg acțiunile efectuate de către instanța de judecată care a pronunțat hotărîrea, avînd ca scop aducerea la cunoștința participanților la proces conținutul integral al hotărîrii adoptate. Se consideră că hotărîrea a fost comunicată părților, cînd instanța a pronunțat hotărîrea integrală în prezența participanților la proces, cînd instanța a trimis copia hotărîrii părții care nu a fost prezentă la proces (art.259 CPC); în caz de adoptare numai a dispozitivului hotărîrii, momentul cînd instanța a înștiințat părțile despre faptul că hotărîrea integrală este gata și părțile pot lua cunoștință de ea [33, p. 23].
Se reține că în cazul adoptării dispozitivului hotărîrii, după redactarea hotărîrii instanța nu este obligată de a trimite copia hotărîrii persoanelor care au fost prezente la pronunțarea hotărîrii, dacă legea nu prevede altfel. Astfel, conform art.355 CM instanța de judecată va remite hotărîrea sa părților în termen de 3 zile calendaristice de la data emiterii. În acest caz, dacă părțile au fost prezente la pronunțarea hotărîrii, și instanța a adoptat hotărîrea integrală termenul de declarare a apelului va începe a curge de la momentul pronunțării hotărîrii.
Termenul de apel curge chiar dacă hotărîrea a fost comunicată concomitent cu somația de executare. Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărîrii, aceasta se consideră comunicată de la data depunerii cererii de apel.
Calcularea termenului de apel se va face în conformitate cu prevederile art.111 CPC. Persoanele, care din motive întemeiate au omis termenul de apel, pot fi repuse în termen de către instanța de apel, în baza cererii care se examinează în ședința de judecată, cu citarea părților la proces, însă neprezentarea lor nu împiedică soluționarea repunerii în termen. În cazul în care instanța de apel respinge cererea privind repunerea cererii în termen, cererea de apel va fi restituită apelantului [30, p. 101].
Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea hotărîrii, însă la cererea apelantului instanța de apel,din motive justificate, poate să dispună suspendarea executării hotărîrii. În asemenea situații în litigiile patrimoniale depunerea cauțiunii nu este obligatorie. Repunerea în termen poate fi dispusă numai dacă partea și-a exercitat dreptul la acțiune în cadrul unui termen maxim de 30 de zile, calculat din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică depășirea termenului de procedură. Nu există un termen de decădere pentru solicitarea repunerii în termenul de declarare a apelului (art.116 alin.(4) CPC) [3].
Codul de procedură civilă prevede două situații în care termenul de apel poate fi întrerupt:
în cazul decesului participantului la proces care avea interes să facă apel;
în cazul decesului mandatarului căruia i se comunicase hotărîrea.
În astfel de cazuri se face o nouă comunicare, după caz (moștenitorilor, părții reprezentate prin mandat), iar termenul de apel începe să curgă din nou de la data comunicării hotărîrii. Termenul de apel pentru moștenitorii incapabili și pentru cei limitați în capacitatea de exercițiu sau pentru cei dispăruți fără urmă începe să curgă din ziua în care se numește tutorele sau curatorul [14, p. 13].
Legea cere depunerea cererii de apel cu respectarea formei scrise la instanța judecătorească a cărei hotărîre se atacă (art.364 alin.(1) CPC). Instanțele de apel vor refuza înregistrarea cererii de apel în mod direct, explicînd apelantului consecințele art.364 alin.1 CPC. Cererile de apel parvenite prin poștă în adresa instanței de apel vor fi expediate instanței de fond, a cărei hotărîre se atacă, pentru efectuarea acțiunilor prevăzute de art.367 CPC. Cererea de apel trebuie să corespundă cerințelor expuse în art.365 CPC. Potrivit art.166 alin.(6) CPC cererea de apel este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire incorectă.
Instanțele de apel trebuie să țină cont că apelantul este în drept prin cererea de apel să atace hotărîrea primei instanțe în întregime sau numai în privința unor probleme expuse în partea descriptivă sau în partea motivată a hotărîrii, care în final nu au influențat în mod direct asupra concluziei instanței ce ține de soluționarea acțiunii. De asemenea, pot fi obiect separat al apelului chestiunile ce țin de repartizarea cheltuielilor de judecată între părți, ordinea și termenele de exercitare a hotărîrii. Dreptul de a se adresa cu cerere de apel nu este legat de dreptul de a lua cunoștință de procesul-verbal. Astfel, persoana poate depune cererea de apel chiar dacă nu a luat cunoștință de procesul-verbal al ședinței primei instanțe.
Președintele primei instanțe, după ce primește cererea de apel și înscrisurile alăturate, dispune înregistrarea cererii de apel cel tîrziu a doua zi. Tot așa va proceda președintele instanței și în privința cererilor de alăturare la apel, cererilor privind eliberarea,eșalonarea achitării taxei de stat, observațiilor la procesul-verbal ș.a. Dat fiind faptul că legislatorul nu interzice prezentarea referinței și la această etapă, în caz de depunere a referinței în prima instanță, aceasta este obligată s-o accepte și s-o anexeze la dosar. Pînă la expirarea termenului de depunere a apeluluipentru toți participanții la proces, nimeni nu este în drept să reclame dosarul din prima instanță. Însă participanții la proces pot lua cunoștință de materialele cauzei, apelurile și referințele depuse, cît și înscrisurile anexate. Instanța este obligată de a crea condițiile respective participanților la proces pentru ca ei să-și poată exercita drepturile sale.
De asemenea, prima instanță va examina observațiile la procesul-verbal, în caz că vor fi înaintate, va soluționa chestiunea privind adoptarea unei hotărîri suplimentare sau a unei încheieri privind corectarea greșelilor în hotărîre atunci cînd există temeiuri legale, va întreprinde acțiunile prevăzute de lege în cazul executării imediate a hotărîrii. Numai după expirarea termenului pentru declararea apelului pentru toți participanții la proces, instanța va expedia a doua zi instanței de apel dosarul împreună cu apelurile, înscrisurile și cererile depuse [9, p. 250].
În cazul în care cererea de apel și înscrisurile au fost depuse fără plata taxei de stat și fără copii pentru fiecare participant la proces și o copie pentru instanța de apel, sau fără legalizarea înscrisurilor alăturate în modul prevăzut de lege, iar cele redactate într-o limbă străină, în traducere, și fără respectarea art.365 CPC, judecătorul instanței de apel dispune printr-o încheiere de a nu da curs cererii, acordînd apelantului un termen pentru lichidarea neajunsurilor. Dacă apelantul îndeplinește în termen indicațiile din încheiere, apelul se consideră depus la data prezentării inițiale.
În cazul în care nu se dă curs cererii de apel, termenul stabilit de judecător trebuie să fie unul real, rezonabil, ca persoana respectivă să dispună de posibilități obiective de a executa indicațiile din încheiere. În sensul dat, după cum constată Ioan Leș, „este esențial ca tribunalul la care are acces cetățeanul să aibă competență în plină jurisdicție, în sensul de a i se recunoaște dreptul de a examina cauza în fond, respectiv atît în privința problemelor de fapt, cît și a celor de drept. … Tribunalul trebuie să fie independent și imparțial pentru a garanta o judecată echitabilă. În acest scop, tribunalul trebuie să țină seama și de alte exigențe de ordin procesual, cum sînt cele privitoare la prezumția de nevinovăție, publicitatea dezbaterilor, egalitatea părților în fața justiției, soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, garantarea contradictorialității etc.” [11, p. 20].
Doctrina juridică divizează termenele în funcție de factorul care stabilește durata lor – termene legale și termene judiciare. „Termenele judiciare”, constată I.-Dolea, deși rămîn, în principiu, la latitudinea organului judiciar, nu pot ieși din limita raționamentului și în acest aspect sînt puse sub control de către factorul rezonabilității” [17, p. 22].
În continuare vom aborda evoluția acestui principiu. Articolul 108 din Codul de procedură civilă, adoptat la 26 decembrie 1964, stipula: „Pricinile privitoare la plata pensiilor de întreținere (alimente), repararea daunei cauzate prin schilodire sau altă vătămare a sănătății, precum și în legătură cu pierderea întreținătorului și pricinile privitoare la pretențiile ce izvorăsc din raporturile juridice de muncă trebuie să fie judecate de prima instanță, dacă părțile se află în același oraș sau raion, cel tîrziu după zece zile, iar în celelalte cazuri – cel tîrziu după douăzeci de zile din momentul primirii cererii. Celelalte pricini civile urmează să fie judecate cel tîrziu după o lună din momentul primirii cererii”.
Prin Legea nr.316 din 9 decembrie 1994, articolul 108 a fost modificat, în alineatul doi sintagmele „cel tîrziu după zece zile” și „cel tîrziu după douăzeci de zile” au fost substituite, respectiv, cu „cel tîrziu după douăzeci de zile” și „cel tîrziu după o lună”, iar textul „cel tîrziu după o lună” a fost substituit cu textul „cel tîrziu după două luni”. Prin Legea din 18 iulie 1996 articolul 108 a fost exclus.
Pînă la adoptarea noului Cod de procedură civilă, la 5 iunie 2003, legislația de procedură civilă nu conținea nici o reglementare privind termenele de rezolvare a cauzelor civile. La fel ca pe parcursul a 20-30 de ani, statistica, coordonată de Ministerul Justiției, impunea cerința prezentării datelor privind termenele de examinare a cauzelor.
Statele europene zeci de ani aplică noțiunea de „termen rezonabil”, adică ele nu-și propun sarcina de a examina cît mai repede cauza, ci de a o examina calitativ pentru a soluționa definitiv cauza. Da, este salutară operativitatea, însă scopul justiției este de a face dreptate.
Noțiunea de „termen rezonabil” se află în deplină consonanță cu următoarele principii constituționale: egalitatea fiecărui cetățean în fața legii și a autorităților publice, accesul liber la justiție, independența judecătorilor și a instanțelor judecătorești, prezumția nevinovăției, securitatea raporturilor juridice, participarea obligatorie a procurorului și a avocatului la dezbaterea oricărei cauze civile, aplicarea principiului contradictorialității, crearea posibilităților de a examina repetat cauza și de a verifica actul justiției în instanța de apel și altele. Toate aceste măsuri urmăresc un singur scop: îmbunătățirea actului justiției.
Fără a fi definită, noțiunea „termen rezonabil” se atestă în §3 art.5 și §1 art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare – Convenția Europeană) [13, p. 165]. Prevederile menționate indică condițiile pe care le presupune rezolvarea efectivă a cauzelor privind drepturile violate: formarea tribunalului prin lege, independența, imparțialitatea, examinarea în termen rezonabil și alte exigențe absolut necesare unei justiții efective.
La nivel național, noțiunea „termen rezonabil” a fost introdusă de Curtea Supremă de Justiție. La 19 iunie 2000 instanța supremă de justiție, cu participarea dlui Luzius Wildhaber, Președintele Curții Europene pentru Drepturile Omului (în continuare – CEDO), în plen, făcînd referire la art.4 alin.(2) din Constituție, a adoptat istorica hotărîre „Privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale CEDO”.
Studiind practica CEDO, Curtea Supremă de Justiție a ajuns la concluzia că criteriile de apreciere a termenului rezonabil de judecare a cauzei ar putea fi determinate prin:
complexitatea cazului;
comportamentul părților în proces;
comportamentul organelor extra judiciare și a instanțelor de judecată, care participă la soluționarea cazului.
Dat fiind faptul că încheierea de a nu da curs cererii de apel poate fi atacată cu recurs, depunerea recursului va întrerupe curgerea termenului judiciar, și el curge din nou, după examinarea recursului de către instanța de recurs. În cazul cînd persoana, căreia i s-a stabilit un termen judiciar în condițiile art.368 CPC pînă la expirarea lui va înainta o cerere în care va solicita prelungirea lui, instanța de judecată este obligată de a soluționa mai întîi chestiunea privind prelungirea termenului judiciar.
De asemenea, în caz că apelantul a depus o cerere în care solicită eșalonarea, eliberarea de la achitarea taxei de stat odată cu declararea apelului, judecătorul instanței de apel nu va fi în drept de a nu da curs cererii de apel pe motiv că nu este achitată taxa de stat. În asemenea situații, instanța de apel este obligată, mai întîi, să soluționeze cererea reclamantului și, în dependență de soluția adoptată, să decidă asupra mișcării dosarului.
În scopul pregătirii pricinii către examinare în ordine de apel, instanța de apel va expedia participanților la proces copii de pe cererea de apel și de pe înscrisurile care nu au fost prezentate primei instanțe, va cita părțile și alți participanți la proces, propunîndu-le să depună, cu cel puțin 3 zile înainte de judecarea apelului, noi referințe și înscrisuri la dosar. Referințele și înscrisurile se depun cu atîtea copii cîți participanți la proces sînt, plus cîte o copie pentru instanța de apel [8, p. 175].
Instanțele de apel (atît de drept comun, cît și cea economică) vor lua în considerare că depunerea referinței este obligatorie, iar în cazul nedepunerii ei în termenul stabilit de instanță, pricina poate fi examinată în baza materialelor existente la dosar (art.186 alin.(2) CPC). Instanța poate în aceeași încheiere de pregătire a pricinii pentru dezbateri să fixeze data examinării apelului, în caz contrar se va da o încheiere separată referitoare la data examinării cauzei [31, p. 278].
În cazul în care dovezile propuse sînt martorii, neaudiați în prima instanță sau înscrisuri nearătate la prima instanță, atunci se respectă cerințele necesare pentru cererea de chemare în judecată. Martorii citați în prima instanță pot fi citați și în instanța de apel, dacă prin cererea de apel se contestă depozițiile lor.
Apelanții sînt în drept să prezinte probe care nu au fost prezentate în prima instanță. În acest caz, apelantul este obligat de a-și motiva imposibilitatea prezentării probelor în prima instanță. În procesul judecării pricinii în apel apelantul este în drept de a folosi orice mijloc de apărare fie de drept material, fie de drept procedural, sub condiția de a-și păstra calitatea procesuală. Art.371 CPC prevede ca, după expirarea termenului de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare, care este de 30 de zile, apelul se examinează într-un termen rezonabil. Rezonabilitatea termenului de examinare a apelului se va aprecia atît prin prisma complexității și comportamentului părților în proces, cît și prin înseși accepțiunea și esența acestei căi de atac.
Partea care a declarat apelul poate sau reprezentantul ei, împuternicit în mod legal, să și-l retragă pînă la dezbaterea pricinii în fond în instanța de apel. Retragerea apelului se face în scris sau oral, iar în ultimul caz cu consemnare în procesul-verbal. Retragerea apelului declarat de către procuror, de o altă persoană sau organ împuternicit prin lege să se adreseze în judecată pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale unei alte persoane nu privează persoana în a cărei interes a fost declarat apelul de dreptul de a-l susține, însă după plata taxei de stat. În cazul retragerii apelului, instanța de apel va dispune încetarea procedurii în apel, printr-o încheiere susceptibilă de recurs.
În cazul în care mai mulți participanți la proces au declarat apeluri de sine stătător împotriva hotărîrii și unul din apelanți și-a retras apelul, iar ceilalți susțin apelurile declarate, instanța de apel va soluționa chestiunile privind retragerea apelului, și în caz de admitere va înceta procedura în ordine de apel în privința persoanei care a renunțat la apel, și va examina apelurile altor participanți la proces.
În cadrul soluționării chestiunii privind retragerea apelului instanța de apel este obligată de a explica apelantuluie fectele admiterii cererii de retragere a apelului. Or, admiterea de către instanța de apel a cererii de retragere a apelului îl lipsește pe ultimul de dreptul de a mai înainta un nou apel împotriva aceleiași hotărîri.
În cazul renunțării reclamantului la acțiune, sau solicitării încheierii unei tranzacții, procedura în ordine de apel nu poate fi încetată. În acest caz instanța de apel casează hotărîrea primei instanțe și dispune încetarea procesului dacă sînt respectate prevederile art.60 alin.5 CPC [5]. Instanța de apel este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în apel, inclusiv și asupra motivelor care au rămas neexaminate de către instanța de fond. În cazul cînd apelul nu este motivat ori motivația nu cuprinde argumente sau probe noi, instanța se va pronunța în fond numai în temeiul celor invocate în prima instanță.
Instanța de apel nu este legată de motivele apelului privind legalitatea hotărîrii primei instanțe, ci este obligată să verifice legalitatea hotărîrii în întregul ei. Invocarea incorectă a prevederilor legale în cererea de apel de către apelant nu eliberează instanța de apel de a aplica legea materială corectă ce guvernează raportul juridic litigios, de aceea faptul invocării greșite a legii materiale și procedurale nu poate servi temei pentru respingerea apelului.
După ce judecă apelul, instanța este în drept să pronunțe o soluție prin care îl respinge sau îl admite. În primul caz, instanța de apel, verificînd hotărîrea judecătorească și considerînd-o temeinică și legală, respinge apelul ca nefondat, adică consideră că motivele invocate în apel sînt combătute de probele administrate, cercetate, analizate și apreciate corect de prima instanță. Admiterea apelului înseamnă constatarea caracterului ilegal (incorect) al hotărîrii pronunțate de prima instanță și aceasta duce la casarea ei în întregime sau în parte potrivit art.385 alin.1, lit. b), c), d), e) CPC. Temeiurile casării hotărîrii instanței de fond de către cea de apel sînt specificate în art.386-388 CPC.
În sensul prevederilor art.385 și 388 CPC se poate concluziona că legea prevede doar 5 cazuri cînd instanța de apel, după casarea hotărîrii, urmează în mod obligatoriu să remită cauza la rejudecare:
pricina a fost examinată de un complet de judecată compus ilegal;
instanța a soluționat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces;
în dosar lipsește procesul-verbal al ședinței de judecată;
în dosar lipsește procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural;
pricina a fost examinată cu încălcarea competenței generale sau jurisdicționale.
Totodată în art.385 alin.(2) CPC este reglementatăsituația în care judecata în primă instanță s-a făcut cu încălcarea competenței. Instanța de apel, constatînd lipsa de competență a primei instanțe, va remite pricina spre rejudecare în instanța competentă, pronunțînd o hotărîre de declinare a competenței în favoarea instanței competente. Decizia prin care pricina se remite la rejudecare este irevocabilă, adică nu se supune nici unei căi de atac.
Restituind pricina spre rejudecare, instanța de apel este obligată să menționeze în decizie actele procedurale care trebuie efectuate în prima instanță. Instanța de apel nu este în drept să releve în indicațiile sale care probe inspiră încredere (sînt mai temeinice) sau să stabilească ce hotărîre ar trebui adoptată după rejudecarea pricinii. În caz de imposibilitate obiectivă de a îndeplini indicațiile instanței de apel în cadrul rejudecării pricinii, prima instanță este obligată de a arăta în hotărîrea sa pricinile ce au servit ca temei în imposibilitatea îndeplinirii indicațiilor.
În situația în care în prima instanță nu se mai poate constitui un complet de judecată, pricina urmează a fi trimisă altei instanțe de același grad, situată în circumscripția instanței de apel. În prezența celorlalte motive specificate în art.388 CPC la solicitarea participanților la proces, instanța de apel este în drept să judece pricina în fond, fără a o restitui în prima instanță. Astfel, instanța de apel poate casa hotărîrea instanței de fond cu darea unei noi hotărîri dacă:
pricina a fost judecată în absența unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data și ora ședinței de judecată;
la judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba în care s-a desfășurat procesul;
la emiterea hotărîrii a fost încălcat secretul deliberării;
hotărîrea nu este semnată de judecător sau de către unul din judecătorii din completul de judecată ori hotărîrea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sînt menționați în hotărîre.
De asemenea, instanța de apel va casa hotărîrea primei instanțe cu darea unei noi hotărîri sau va modifica hotărîrea în cazurile dacă:
au fost încălcate sau aplicate eronat normele de drept material;
concluziile primei instanțe, expuse în hotărîre, sînt în contradicție cu circumstanțele pricinii;
circumstanțele importante pentru soluționarea pricinii, pe care instanța le consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice și suficiente;
circumstanțele importante pentru soluționarea pricinii nu au fost constatate și elucidate pe deplin.
Conform art.387 CPC se consideră că normele de drept material sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care [6]:
nu a fost aplicată legea care trebuia să fie aplicată;
s-a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
s-a interpretat eronat legea, sau s-a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.
Prin neaplicarea legii care trebuia să fie aplicată se înțelege o situație cînd instanța în hotărîrea sa nu a făcut trimitere nici la o lege materială, limitîndu-se numai la normele juridice procesuale, sau a soluționat litigiul contrar normelor materiale ce guvernează raportul juridic litigios. Neindicarea legii materiale în hotărîre, în caz că litigiul este soluționat corect, nu poate servi temei de sine stătător pentru casarea hotărîrilor. În acest caz, instanța de apel va concretiza partea motivată a hotărîrii primei instanțe. Prin aplicarea legii care nu trebuia să fie aplicată se înțelege situația cînd instanța a dat o calificare juridică incorectă raportului material litigios, aplicînd o normă străină acestuia; a încălcat regulile acțiunii normelor juridice în timp, spațiu și asupra persoanelor; a soluționat pricina în baza normei de drept interne ce contravine prevederilor tratatului internațional cu aplicare directă; a soluționat greșit conflictul dintre normele cuprinse în diferite acte normative interne; a aplicat o uzanță ce contravine legii.
Dispoziția judecătorească prin care se soluționează fondul apelului se emite în formă de decizie, iar la soluționarea problemelor prin care nu se rezolvă fondul apelului, dispoziția se emite în formă de încheiere. Adoptarea și pronunțarea deciziei de către instanța de apel se face potrivit prevederilor art.389 CPC, cu respectarea și a cerințelor art.390 și art.241 alin.(2), alin.(5) CPC.
Se atrage atenția asupra faptului, că potrivit art.6 §1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Protocoalelor 3, 5, 8 și 22 și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului instanțele de judecată, inclusiv instanțele de apel, sînt obligate de a motiva hotărîrile sale. În special, decizia trebuie să conțină circumstanțele cauzei, constatate de instanță, probele pe care se întemeiază concluziile ei referitor la admiterea sau respingerea acțiunii, alte chestiuni ce au fost soluționate în cadrul judecării pricinii, legea materială și procedurală aplicate în cadrul judecării pricinii, argumentele instanței în caz de respingere a unor probe prezentate de participanți ș.a.
În cazul în care apelul a fost judecat în absența unor participanți la proces legal citați, instanța de apel este obligată a le trimite copia deciziei adoptate în cel mult 7 zile de la emiterea deciziei motivate. De asemenea, în caz de adoptare a dispozitivului deciziei, instanța de apel este obligată a întreprinde acțiunile legale pentru comunicarea deciziei integrale.
Hotărîrea nu este semnată de judecător sau de cineva din judecători ori hotărîrea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sînt menționați în hotărîre. Pentru ca hotărîrea să fie legală, trebuie să existe concordanță între numele membrilor completului de judecată care au pronunțat hotărîrea, indicate în partea introductivă a acesteia, și numele judecătorilor care au semnat hotărîrea. Excepție constituie cazurile prevăzute de art.236 alin.(5) CPC, dacă unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitatea de a semna hotărîrea integrală, în locul lui semnează președintele ședinței, iar dacă și acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează președintele instanței de judecată. În toate cazurile, pe hotărîre va fi menționată cauza imposibilității de a semna.
În dosar lipsește procesul-verbal al ședinței de judecată sau în dosar lipsește procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural. Potrivit art.273 CPC, pentru fiecare ședință de judecată în primă instanță și în instanță de apel, precum și pentru fiecare act de procedură îndeplinit în afara ședinței (audierea martorului la locul aflării lui, cercetarea înscrisurilor și altor probe materiale la locul de aflare sau păstrare etc.), se întocmește proces-verbal. Procesul-verbal al ședinței de judecată este un act procedural, care asigură posibilitatea verificării temeiniciei și legalității hotărîrii. În lipsa procesului-verbal este imposibilă efectuarea controlului judiciar. De aceea, neîntocmirea procesului-verbal al ședinței de judecată reprezintă o încălcare esențială a normelor de drept procedural. În cazurile cînd procesul-verbal nu este semnat de judecător sau grefier, acest act procesual nu va produce efecte juridice, situație echivalentă cu lipsa acestuia.
Pricina a fost judecată cu încălcarea competenței jurisdicționale. Dreptul la judecarea cauzei de către o instanță instituită prin lege este garantat de art.6 CEDO. În cazul în care, la primirea cererii, judecătorul va stabili că instanța de judecată nu este competentă să judece pricina, cererea de chemare în judecată urmează a fi restituită. Nerespectarea competenței jurisdicționale materiale sau teritoriale reprezintă o încălcare esențială a normelor de drept procedural .
Săvîrșirea altor încălcări decît cele arătate va constitui temeiul casării hotărîrii numai dacă ele au dus sau au putut duce la soluționarea eronată a pricinii. Ca exemplu, aceste încălcări pot fi manifestate prin încălcarea dreptului la apărare, etc. Important este ca apelantul să demonstreze că aceste încălcări au dus sau au putut duce la soluționarea eronată a pricinii. În conformitate cu art.386 alin.(2) CPC, o hotărîre legală în fond nu poate fi casată numai din motive formale. De aceea, dacă încălcarea normelor de drept procedural nu a dus și nici nu a putut duce la soluționarea eronată a pricinii, hotărîrea primei instanțe urmează a fi menținută.
Casarea integrală a hotărîrii cu restituirea pricinii spre rejudecare în prima instanță are loc doar în cazul în care s-au încălcat temeiurile prevăzute la art.388 alin.(1) lit.d) și i). La solicitarea participanților la proces, instanța de apel poate trimite pricina spre rejudecare în prima instanță în cazul prevăzut la art.388 alin.(1) lit.b). În primul caz, restituirea pricinii la rejudecare are drept scop oferirea posibilității de apărare tuturor persoanelor ale căror drepturi au fost atinse prin hotărîrea primei instanțe.
Nerespectarea competenței jurisdicționale teritoriale sau materiale reprezintă o încălcare esențială a normelor de drept material. Dreptul la judecarea cauzei de către o instanță instituită de lege este garantat de art.6 CEDO. În cazul cînd pricina a fost examinată cu încălcarea competenței jurisdicționale, cauza se va transmite la rejudecare în instanța competentă, potrivit regulilor de competență jurisdicțională materială sau teritorială. În cazul cînd pricina a fost judecată de instanță în absența unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data și ora ședinței de judecată, pricina urmează a fi trimisă spre rejudecare în prima instanță, numai dacă participantul la proces, care nu a fost citat în mod legal, va solicita expres acest lucru. În cazul în care pricina este trimisă spre rejudecare, cu acordul tuturor participanților la proces, instanța de apel indică actele procesuale rămase valabile, celelalte fiind desființate de drept [38, p. 236].
În conformitate cu art.393 CPC, hotărîrea primei instanțe este casată de instanța de apel care dispune prin decizie încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiurile consemnate la art.265 și 267 CPC. Conform prevederilor legale menționate, aceste încălcări ale normelor de drept procedural au un caracter necondiționat și duc la casarea hotărîrii. Decizia instanței de apel privind încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol poate fi atacată cu recurs.
Dispoziția instanței de apel prin care se soluționează fondul apelului, adică se rezolvă chestiunea cu privire la temeinicia și legalitatea hotărîrii primei instanțe, se emite sub formă de decizie (art.390) CPC. Decizia instanței de apel rămîne definitivă în momentul pronunțării și se execută conform legii. Decizia integrală se întocmește în termen de 15 zile de la pronunțarea dispozitivului deciziei și se remite părților în termen de 5 zile de la semnare și poate fi atacată cu recurs în modul stabilit de lege. În cazul în care cererea de apel depusă în termen sau depusă după repunere în termen a fost primită de instanța de apel după judecarea pricinii în temeiul unor altor cereri de apel, instanța este obligată să primească un astfel de apel și să îl examineze. Dacă, după judecarea apelului primit, se ajunge la concluzia că decizia anterioară este ilegală sau neîntemeiată, instanța de apel o casează și emite o nouă decizie.
2.3 Competența curților de apel
Prin Legea nr.191-XV din 8 mai 2003 pentru modificarea și completarea unor acte legislative, Parlamentul a lichidat tribunalele și a format curțile de apel: Chișinău, Bălți, Bender, Cahul, Comrat și Curtea de Apel Economică, despre ultima vom vorbi mai jos la capitolul “instanțele specializate”.
Componența și structura curților de apel. Potrivit art.16 din Legea cu privire la organizarea judecătorească, în redacția Legii nr.174-XVI din 22 iulie 2003, curțile de apel sînt compuse din președinți, vicepreședinți, judecători și aparatele respective. Curțile de apel își exercită competența prevăzută de normele procedurale în circumscripții, ce cuprind mai multe judecătorii. Delimitarea judecătoriilor aflate într-o circumscripție sau alta este reglementată de Legea privind organizarea judecătorească.
Judecătorii curților de apel sînt numiți în funcție de către Președintele Republicii , la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, și se pot afla în funcție pînă la atingerea plafonului de vîrstă – 65 de ani. Judecătorii, la rîndul lor, sînt organizați în colegii.
Președinții și vicepreședinții curților de apel. Președinții și vicepreședinții acestor instanțe sînt numiți în funcție de către Președintele Republicii , la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii pe un termen de 4 ani. Funcțiile respective pot fi deținute pe durata a cel mult două mandate succesiv.
Analizînd șirul atribuțiilor președintelui și vicepreședintelui Curții de Apel, vom observa că ele pot fi divizate în trei categorii:
Atribuții cu caracter procedural, ce rezultă din calitatea de judecători ai curții de apel, cu funcții de raportori pentru cauzele care le sînt repartizate.
Atribuții cu caracter procedural, ce rezultă din calitatea de președinți ai completelor de judecată, calitate în care participă din oficiu.
Atribuții cu caracter administrativ, ce rezultă din calitatea sa de conducători ai curții și colegiilor.
Făcînd o comparație între atribuțiile președinților și vicepreședinților Curții Supreme de Justiție și ai curților de apel, vom observa că ele se aseamănă atît după conținut, cît și după volum, dacă le comparăm cu ale celor din Curtea de Apel Chișinău. Alături de aceasta, Președintele Curții Supreme de Justiție este ajutat în activitatea sa de Aparatul Curții Supreme de Justiție, fapt ce nu a fost prevăzut pentru președinții curților de apel. Astfel, se creează impresia că funcția Președintelui Curții de Apel Chișinău se reduce numai la activități administrative și organizatorico-tehnice. Considerăm necesar ca, după exemplul Curții Supreme de Justiție, la curțile de apel, pe lîngă președinte, să se formeze, în condițiile Legii privind organizarea judecătorească un Aparat, al cărui stat de funcții să fie stabilit de Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea fiecărei curți de apel, în funcție de întinderea circumscripției și numărul de judecători care activează la curtea respectivă de apel.
Competența Curții de Apel. Potrivit art.36 din Legea cu privire la organizarea judecătorească, curțile de apel examinează cauzele și cererile date prin lege de competența lor; soluționează conflictele de competență apărute între judecătoriile din circumscripția lor; generalizează practica judiciară; exercită alte atribuții ce decurg din lege.
În opinia noastră, cea mai importantă verigă de înfăptuire a justiției trebuie să devină instanțele de apel din următoarele considerente:
Instanța de apel are drept competență examinarea repetată a cauzei judiciare. În cadrul examinării ea poate cerceta noi probe și este învestită cu dreptul de a pronunța orice hotărîre, fără a restitui cauzele în instanțele de fond. În cauzele civile, hotărîrea instanței de apel este definitivă și poate fi executată.
În instanța de apel trebuie să se finalizeze justiția, avînd în vedere competența de a examina problemele de fapt și de drept, pe cînd instanța de recurs – Curtea Supremă de Justiție – examinează, de obicei, cu unele excepții, numai probleme de drept.
Din aceste considerente, se cere îmbunătățirea calității justiției și excluderea erorilor judiciare anume în instanțele de apel.
În continuare, conform prevederilor art 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, curțile de apel examinează în primă instanță litigiile ce țin de:
nesoluționarea în termenul legal a cererilor și de verificarea legalității actelor administrative emise sau adoptate de autoritățile publice care sînt constituite și activează pe teritoriul raionului, municipiului, unității teritoriale autonome cu statut juridic special pentru promovarea intereselor și soluționarea problemelor populației unității administrativ-teritoriale,
de serviciile publice descentralizate organizate în mod autonom în unitatea administrativ-teritorială respectivă, de serviciile publice desconcentrate,
de funcționarii publici din cadrul organelor și serviciilor menționate,
de persoanele de drept privat de nivelul respectiv asimilate autorităților publice, care prestează servicii publice.
În baza legislației cu privire la administrația publică locală, curțile de apel soluționează cererile privind constatarea circumstanțelor care justifică suspendarea activității consiliului raional. Conform art 48 alin 4 din Legea privind adminstrția public locală din 2006, Parlamentul dizolvă consiliul raional, la propunerea motivată a președintelui raionului sau a Guvernului, în temeiul unei hotărîri judecătorești definitive, prin care au fost constatate circumstanțele care justifică dizolvarea.
Conform alin 3 art 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, Curtea de Apel Chișinău, judecă în primă instanță litigiile ce țin de nesoluționarea în termenul legal a cererilor și de verificarea legalității actelor administrative emise sau adoptate de autoritățile de specialitate ale administrației publice centrale, de autoritățile publice autonome constituite de către autoritățile publice centrale și de funcționarii publici din cadrul acestor organe. De exemplu, suspendarea activității notarului se dispune prin ordinul ministrului justiției. În ordin vor fi indicate temeiurile suspendării, perioada pentru care se suspendă activitatea notarului și locul de păstrare provizorie a arhivei activității notariale. În Registrul de stat al notarilor se va face mențiunea despre suspendarea activității notarului. De exemplu, [ întru executarea hotărîrii Curții de Apel Chișinău din 21 decembrie 2009 emisă în cauza Palancean Liliana împotriva Ministerului Justiției referitor la anularea actului administrativ, art.35 alin.(3) lit.d) din Legea nr.1453-XV din 8 noiembrie 2002 cu privire la notariat, pct.5 din Regulamentul privind modul de evidență, pregătire, păstrare și predare la arhivă a actelor notariale, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.287 din 13 aprilie 2009, pct.13 din Regulamentul Ministerului Justiției, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.129 din 15 februarie 2000 și în temeiul cererii personale din data de 26 ianuarie 2009, Ministerul Justiției al RM a Ordonat suspendarea în baza cererii, activitatea notarului Palancean Liliana (teritoriul de activitate mun.Chișinău) pe o perioadă de 2 ani, începînd cu data de 26 ianuarie 2009 pînă la data de 26 ianuarie 2011.
Conform alin 4 art 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, în condițiile Codului electoral, Curtea de Apel Chișinău verifică legalitatea hotărîrilor Comisiei Electorale Centrale cu privire la încălcarea legislației electorale. De exemplu, prin hotărîrea Consiliului electoral de circumscripție s.Beșghioz, r-nul Ceadîr-Lunga din 03.05.2007 a fost înregistrat în calitate de candidat la funcția de primar N.G. În legătură cu faptul că după înregistrare N.G. nu și-a suspendat funcția de primar pe care o deținea, un grup de persoane au adresat Consiliului electoral de circumscripție o cerere în care au solicitat ca N.G. să fie exclus din lista concurenților electorali. Consiliului electoral de circumscripție, prin hotărîrea din 22.05.2007, a respins această cerere. Atunci ei au atacat hotărîrea Consiliului electoral de circumscripție în instanța de judecată care, prin hotărîrea din 28.05.2007, l-a exclus pe N.G. din lista concurenților electorali.
Curtea de Apel Comrat, prin decizia din 31.05.2007, a casat hotărîrea primei instanțe și a adoptat o nouă hotărîre, prin care cererea locatarilor s.Beșghioz, r-nul Ceadîr-Lunga, a fost respinsă. În hotărîrea sa Curtea de Apel Comrat a indicat că art.28 din Codul electoral, care conține atribuțiile Consiliului electoral de circumscripție, nu prevede dreptul de a adopta hotărîri referitor la excluderea persoanei din lista concurenților electorali. Referirea autorilor cererii la încălcarea alin.(3) art.13 din Codul electoral este lipsită de temei, deoarece această normă conține restricții în privința unor candidați, însă nu acordă dreptul Consiliului electoral de circumscripție să excludă persoana din lista candidaților la funcția de primar.
Alt caz: Partidul Social-Democrat din Moldova a contestat în Curtea Supremă de Justiție hotărîrea Comisiei Electorale Centrale nr.570 din 26 decembrie 2004, prin care s-a stabilit data, locul și ora depunerii actelor de către concurenții electorali. Prin încheierea judecătorului Curții Supreme de Justiție din 28 decembrie 2004 cererea de chemare în judecată a fost restituită reclamantului, fiindu-i explicat dreptul de a înainta cererea în cauză, după competență, în Curtea de Apel Chișinău. În recursul declarat de Partidul Social-Democrat din Moldova se solicită casarea încheierii ca fiind nelegală și neîntemeiată pe motiv, că art.66 din Codul electoral, ca normă specială, stabilește competența Curții Supreme de Justiție în examinarea contestațiilor împotriva hotărîrilor Comisiei Electorale Centrale, iar conform alin.(3) art.6 din Legea privind actele legislative, în caz de divergențe între o normă a actului legislativ general și o normă a actului legislativ special cu aceeași forță juridică, se aplică norma actului legislativ special. Recursul urmează a fi respins.
Aici suntem de următoarea părere în privința deciziei emise – ținînd cont de faptul că obiectul acțiunii înaintate de către Partidul Social-Democrat din Moldova îl constituie verificarea legalității unei hotărîri a Comisiei Electorale Centrale cu privire la încălcarea legislației electorale, Colegiul lărgit a considerat legală și întemeiată încheierea Curții Supreme de Justiție, prin care s-a dispus restituirea cererii în baza art.170 alin.(1) lit.b) Cod de procedură civilă, deoarece Curtea Supremă de Justiție nu este competentă să judece pricina în cauză.
Verificarea legalității actelor administrative emise sau adoptate de autoritățile publice centrale ale Găgăuziei ține de competența Curții de Apel Comrat. Prin lege, curților de apel li se pot atribui spre judecare în primă instanță și alte categorii de cauze.
Ca instanțe de recurs, curțile de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărîrilor pronunțate de judecătorii. Aici vom adăuga că conform art 429 al CPC al RM, pot fi atacate cu recurs deciziile pronunțate de curțile de apel în calitatea lor de instanțe de apel, cît și hotărîrile pronunțate de curțile de apel în procedura de insolvabilitate. Încheierile date în apel pot fi atacate cu recurs numai o dată cu decizia, cu excepția cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs și cînd încheierea face imposibilă desfășurarea de mai departe a procesului. Recursul împotriva deciziei se consideră declarat și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost emise după pronunțarea hotărîrii atacate cu recurs. [25, p. 12]
Deși termenul “act de dispoziție” include, pe lîngă hotărîri și decizii, încheierile pronunțate de curțile de apei, cele din urmă pot fi atacate separat cu recurs în conformitate cu procedura stabilită în secțiunea 1 din Capitolul XXXVIII CPC – recursul împotriva încheierilor judecătorești.
Cu referire la deciziile pronunțate de curțile de apel în calitate de instanță de apel urmează de ținut cont de următoarele. Obiect al recursului poate fi numai decizia instanței de apel sau decizia instanței de ipel și hotănrea primei instanțe concomitent. Astfel, în cazul în care curtea de apel a menținut hotărîrea primei instanțe, recurentul va ataca atît hotărîrea judecătoriei, cît și decizia curții de apel. Dacă instanța de apel a casat hotărîrea primei instanțe și a pronunțat o nouă hotărîre, atunci obiect al recursului va constitui doar decizia instanței de apel. în cazul modificării hotărîrii primei instanțe de către instanța de apel, obiect al recursului va constitui decizia instanței de apel (dacă recurentul nu este de acord numai cu modificările introduse de curtea de apel) sau decizia instanței de apel și hotărîrea primei instanțe. Această soluție reiese din principiul disponibilității, conform căruia persoana decide de sine stătător dispozițiile judecătorești ce vor fi atacate. Determinarea corectă a obiectului recursului este importantă din perspectiva limitelor judecării recursului și a împuternicirilor instanței de recurs.
În cazul în care instanța de apel a casat hotărîrea primei instanțe cu încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol, conform art. 393 CPC, de fapt există două acte de dispoziție ale instanței de apel: decizie (prn care se admite apelul și se casează hotărîrea instanței de fond) și încheiere (prin care se dispune încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol). Dat fiind faptul că încheierea privind încetarea procesului / scoaterea cererii de pe rol este rezultatul deciziei prin care hotărârea primei instanțe a fost casată, fiind strîns legată de aceasta, obiect al recursului în asemenea cazun vor fi ambele acte de dispoziție ale instanței de apel (decizia și încheieiea), recursul fiind examinat conform regulilor din secțiunea 2 Capitolul XXXVIII CPC.
Hotărîrile în a căror privință persoanele interesate nu au folosit calea de apel, prevăzută de lege, nu pot fi atacate cu recurs (art. 429 alin. (4) CPC). Stipulînd această interdicție, legiuitorul a consfințit în mod legal principiul ierarhiei căilor de atac, potrivit căruia recursul nu poate fi exercitat fără să se fi exercitat în prealabil calea de atac a apelului. Regula enunțată necesită, totuși, o precizare. Dacă o parte a obținut cîștig de cauză în pnma instanță, hotărîrea fiind casată sau modificată îr apel la ceierea părții adverse, prima parte are dreptul de a ataca cu recurs decizia instanței de apel, deși nu a folosit calea apelului, neavînd interes. Astfel, persoana care nu a folosit apelul poati; ataca cu recurs decizia instanței de apel prin care i s-a înrăutățit situația. însă în această situație controlul instanței de recurs se va limita doar la legalitatea deciziei de înrăutățire a situației. De exemplu, în cazul în care prima instanță emite o hotărîre prin care încasează de la pîrît 10.000 lei și pîrîtul nu atacă această hotărîre cu apel, iar instanța de apel la ceierea reclamantului modifică hotărîrea primei instanțe și majorează suma spre încasare de la pîrît pînă la 15.000 lei, pîrîtul va putea ataca decizia instanței de apel doar în partea ce ține de modificarea hotărîrii primei instanțe (de la 10.000 lei la 15.000 lei), fără a putea solicita casarea hctărîrii primei instanțe sau reducerea sumei încasate sub 10.000 lei.
Conform art. 429 alin. (4) CPC, nu pot fi atacate cu recurs hotărîrile în a căror privință apelul a fost retras. La baza acestei reguli stă disponibilitatea participanților la proces de a dispune de drepturile lor materiale și procedurale la toate fazele procesului civil. Retragerea apelului reprezintă o manifestare de voință a participantului la proces, prin care acesta recunoaște legalitate, și temeinicia hotărîrii primei instanțe și solicită încetarea procedurii în apel (art. 374 CPC). Da; fiind faptul că retragerea apelului nu poate fi revocată (asupra acestui fapt instanța de apel trebt ie să atenționeze apelantul), depunerea recursului la Curtea Supremă He Justiție este exclusă. A treia interdicție stabilită de legiuitor constă în faptul că nu pot fi atacate cu recurs deciziile de trimitere a pricinii la rejudecare ce nu se supun nici unei căi de atac. Această prevedere legală se explică prin scopul urmărit de legiuitor – de a nu permite tărăgănarea abuzivă a procesului, în măsura în care persoanele interesate nu sînt lipsite de accesul la justiție, pricina urmînd a fi rejudecată de instanța de trimitere. [36, p. 13]
Cu referire la punctul 7 art 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, vom menționa că practica judiciară confirmă faptul că astfel de cazuri în care pricinile au fost judecate cu aplicarea normelor Codului electoral au avut loc. Hotarîrile adoptate în prima instanță au fost casate în ordine de recurs cu restituirea pricinilor la judecare în aceeași instanță din motivul încălcării sau aplicării eronate a normelor de drept procedural.
În conformitate cu Hotărîrea Parlamentului R.M. nr.77-XVI din 23.03.2007 „Cu privire la stabilirea datei alegerilor locale generale la 17.06.2007 în or.Rîșcani s-a desfășurat turul 2 al alegerilor pentru funcția de primar. În legătură cu acest fapt Consiliul electoral de circumscripție nr.27/1 Rîșcani a depus în instanța de judecată un demers cu privire la confirmarea rezultatelor alegerilor locale din 17.06.2007 și validarea mandatului lui V.V. în funcția de primar al or.Rîșcani.
C.N. și Alianța „Moldova Noastră” au depus contestații, prin care solicita să fie anulate rezultatele scrutinului din 17.06.2007, considerînd că ele au fost fraudate și invocă un șir de încălcări care au dus la falsificarea rezultatelor alegerilor primarului or.Rîșcani. Prin hotărîrea Judecătoriei Rîșcani din 25.06.2007, contestațiile au fost admise parțial, prin precizarea unor cifre în procesul-verbal privind totalizarea rezultatelor alegerilor, iar demersul Consiliului electoral a fost admis, fiind confirmate alegerile și validat mandatul lui V.A. la postul de primar al or.Rîșcani.
Curtea de Apel Bălți, prin decizia din 02.07.2007, a casat hotărîrea primei instanțe cu restituirea pricinii spre rejudecare în aceeași instanță în alt complet de judecată. În motivarea hotărîrii instanța de recurs a indicat că la examinarea pricinii în prima instanță nu au fost constatate și elucidate pe deplin un șir de circumstanțe care au importanță pentru soluționarea pricinii și această eroare judiciară nu poate fi corectată în instanța de recurs.
Astfel, în scopul confirmării argumentelor sale, în ședința de judecată C.N. și avocatul său au înaintat un demers, în care solicită să fie verificate un șir de persoane, care din informațiile de care dispun ei, o parte sînt decedate, iar alții sînt plecați peste hotarele țării și nu puteau să voteze la 17 iunie 2007, dar cu toate acestea sînt indicate în liste ca persoane care au votat. Prima instanța în mod greșit a respins acest demers, considerîndu-l ca depus peste termen, deoarece termenul de 3 zile este prevăzut pentru depunerea contestațiilor, iar demersul a fost depus în ședința de judecată pînă la finisarea examinării pricinii în fond și instanța urma să-l admită și să verifice faptele expuse în el.
De asemenea, prima instanță nu s-a expus în privința faptului confirmat de președintele biroului de votare din s.Bălanul Nou, r-nul Rîșcani, N. cu privire la aceea că a semnat în locul unui membru al biroului, Ia., care n-a fost prezent în ziua alegerilor la secția de votare.
Într-un alt caz, M.R., primul secretar al comitetului raional Ialoveni al Partidului, a depus cerere de chemare în judecată împotriva Consiliului electoral de circumscripție Costești, r-nul Ialoveni, cu privire la contestarea actului administrativ. În motivarea acțiunii reclamanta a indicat că la 26 aprilie 2007, contrar prevederilor art.44 alin.(2) Cod electoral, de către un membru al Consiliului electoral de circumscripție Costești au fost pregătite niște bilețele mici, de mărimea 2/3 cm, în care au fost indicate cifrele. Acestea au fost puse în buzunarul hainei celui ce le-a pregătit, după care au fost scoase cîte unul și înmînate concurenților electorali. Mai mult decît atît, tragerea la sorț nu a fost efectuată separat pentru funcția de primar și separat pentru listele consilierilor din partea partidelor.
Consideră reclamanta că tragerea la sorț ce a avut loc la 26 aprilie 2007 este ilegală și astfel cere anularea hotărîrii Consiliului electoral de circumscripție Costești ce s-a desfășurat la 26 aprilie 2007 cu privire la stabilirea procedurii de tragere la sorț, precum și a rezultatelor tragerii la sorț privind ordinea de primire a documentelor pentru înregistrarea candidaților electorali ai ședinței Consiliului electoral de circumscripție Costești nr.5 din 26 aprilie 2007.
Prin hotărîrea Judecătoriei Ialoveni din 03.05.2007 acțiunea a fost admisă. Curtea de Apel Chișinău, prin decizia din 08.05.2007, a respins recursul lui N.D. ca fiind inadmisibil. N.D. a declarat recurs împotriva acestei decizii.
Colegiul civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție, examinînd recursul la 23.05.2007, a adoptat decizie, prin care a casat hotărîrea Curții de Apel Chișinău din 08.05.2007 cu restituirea pricinii la rejudecare în aceiași instanță în alt complet de judecată. În motivarea deciziei Colegiul civil și de contencios administrativ a indicat:
„În ședința de judecată s-a constatat că Curtea de Apel Chișinău examinînd pricina civilă în cauză la 08 mai 2007, ilegal, cu derogare de la normele Capitolului XXXVIII CPC, și cu aplicarea incorectă a prevederilor art.433 CPC, prin decizie irevocabilă, a respins recursul lui N.D. ca fiind inadmisibil.
Urmare a celor menționate, Colegiul civil și de contencios administrativ consideră că, Curtea de Apel Chișinău, examinînd pricina civilă în cauză, și considerînd că, N.D., ar fi o persoană care nu ar fi în drept să declare recurs, prin prisma art.409 alin.(1) lit.c), art.409 alin.(3) CPC, trebuia, prin încheiere susceptibilă de recurs, să restituie cererea de recurs depusă de către N.D., dar nu să respingă prin decizie irevocabilă recursul ca fiind inadmisibil. Astfel, din considerentele menționate și avînd în vedere faptul că eroarea judiciară a Curții de Apel Chișinău nu poate fi corectată de către instanța de recurs, Colegiul civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a admite recursul, de a casa integral decizia Curții de Apel Chișinău din 08.05.2007 și de a restitui pricina la judecare în aceeași instanță în alt complet de judecată.
În final vom adăuga că examinarea litigiilor care astăzi sunt atribuite în competența Curții de apel poate fi efectuată cu absolut același succes în cadrul judecătoriilor de fond, fără a aduce prejudicii asupra calității sau termenilor de examinare. Preluarea de către judecătorii, a competențelor de examinare în fond în calitate de primă instanță a tuturor cauzelor civile și de contencios administrativ, va contura în mod evident rolul nivelului fiecărei instanțe în sistemul judecătoresc și va consolida statutul Curților de apel, în calitate de a doua verigă în ierarhia instanțelor judecătorești, prin exercitarea deplină de către aceasta a unui control judiciar.
În aceiași ordine de idei menționăm că, Recomandarea CoE nr.(95)5 privind introducerea și îmbunătățirea funcționării sistemelor și procedurilor de apel în materie civilă și comercială statuează că “chestiunile litigioase trebuie stabilite la nivelul primei instanțe. Toate cererile, faptele sau dovezile trebuie prezentate în fața primei instanțe.” De asemenea, prin aceste amendamente se va asigura o degrevare a Curților de apel de un volum impunător de lucru, ori potrivit datelor statistice, acestea din urmă au examinat în fond:
în anul 2011 – 4177 de cauze;
în anul 2012 – 4148 de cauze.
Modificările propuse sunt coordonate și cu practica altor state europene, care împărtășesc pe larg sistemul în care Curților de apel li se atribuie doar competențe de examinare a cauzelor în apel, lăsînd examinarea cauzelor în primă instanță în sarcina instanțelor de fond. În urma analizei experienței altor state în vederea consultării practicii privind structura sistemului judecătoresc și stabilirea competențelor de examinare a cauzelor în primă instanță, precum și în ordine de apel și recurs, au fost evidențiate următoarele practici.
În sistemele judecătorești ale Greciei, Olandei, Belgiei, toate litigiile de contencios administrativ, indiferent de natura și obiectul acestora se examinează în prima instanță de către instanțele de fond. Hotărîrile adoptate de instanțele de fond sînt atacate cu apel de apel din raza de jurisdicție a judecătoriilor respective. Curtea de apel examinează exclusiv cererile de apel declarate împotriva hotărîrilor pronunțate de instanțele de fond, fără a avea competențe de a examina cauze civile sau de contencios administrativ în calitate de instanță de fond.
2.4. Soluțiile instanței de apel
Păstrarea ori schimbarea, în tot sau în parte, a hotărârii atacate
Ca finalitate a manifestării efectului devolutiv ce caracterizează calea ordinară de atac, instanței de apel i se recunoaște autoritatea de a confirma hotărârea criticată sau de a o infirma; fiecare dintre aceste soluții poate fi totală sau parțială. Practic, însă, adoptarea alternativei confirmării parțiale, înseamnă infirmarea în parte a hotărârii primei instanțe (raționament aplicabil și în sens invers); în ambele cazuri, hotărârea ce face obiectul apelului va fi schimbată în parte.
Cele două categorii de soluții pe care instanța de apel le poate pronunța sunt relevate de dispozițiile art. 385 Cod proc. civ.. Desigur că oricare ar fi modalitatea de rezolvare a litigiului aleasă, hotărârea instanței de control judiciar va fi pronunțată după ce instanța va verifica, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Or, verificarea este posibilă datorită transpunerii litigiului, de la primul la cel de-al doilea grad de jurisdicție, prin exercitarea dreptului de apel, concretizat în depunerea cererii care învestește instanța. De aceea, păstrarea ori schimbarea hotărârii atacate va fi subsecventă „respingerii” sau „admiterii” apelului.
Posibilitatea de schimba hotărârea devine echivalentă cu îmbunătățirea rezultatului judecății, prin pronunțarea unei hotărâri ce ar trebui să fie elocventă pentru noțiunea de desăvârșire a procesului, privită în integralitatea componentelor sale. În consecință, posibilitatea schimbării hotărârii primei instanțe vădește scopul instituirii celui de-al doilea grad de jurisdicție: îndreptarea erorilor cuprinse în hotărârea atacată, prin reanalizarea aspectelor de fapt și de drept care au format convingerea celui dintâi judecător al cauzei [10, p. 705].
Prima hotărâre a configurat situația părților, le-a situat într-un anume cadru procesual, a stabilit raporturile juridice dintre ele, le-a rezolvat conflictul. Deși înzestrată cu autoritatea lucrului judecat, s-a spus, într-o percepție depășind considerentele strict juridice, că hotărârea atacată este doar o ipoteză, urmând a trece prin filtrul gândirii și conștiinței altor magistrați. De aceea, apelul apare, dintr-o astfel de perspectivă, ca o contradicție verticală desfășurată în evoluția spre o soluție ce se vrea – cel puțin cu argumentele teoriei – perfectă.
Schimbarea poartă în sine ideea de înlocuire efectivă, hotărârii primei instanțe, ce încetează a exista ca efect al admiterii apelului, luându-i locul cea pronunțată de instanța de control judiciar (cu privire la toate dispozițiile care au făcut obiectul sentinței atacate, în cazul schimbării în tot a acesteia).
Respingerea apelului. Această soluție ce are ca urmare păstrarea hotărârii primei instanțe și, deci, consolidarea efectelor autorității lucrului judecat, înseamnă însușirea, de către instanța de control judiciar, a raționamentului magistratului care a soluționat cauza în prima etapă procesuală, expus în dispozitivul hotărârii și argumentat prin considerentele acesteia.
Respingerea apelului ca nefondat înseamnă și confirmarea sentinței atacate, fără a fi necesară inserarea unei precizări exprese, în acest sens, în dispozitivul deciziei. Efectul suspensiv al căii de atac își pierde influența negativă asupra posibilității de valorificare a drepturilor intimatului rezultând din hotărârea atacată, căci în temeiul unei hotărâri rămase definitive se poate porni executarea silită (art. 377 alin. 1 lit. a) [22, p. 624].
Modificarea hotărârii atacate. O asemenea soluție înseamnă nu numai infirmarea de către judecătorii apelului a convingerii primei instanțe – exprimate prin sentința atacată, ci și lipsirea de efecte a hotărârii reformate. Așa cum precizam, dacă apelul a fost admis, iar hotărârea schimbată, claritatea dispozitivului presupune menționarea, cu precădere, a dispoziției de admitere a căii de atac, urmată de soluția dată de instanța de apel asupra fondului cauzei. Decizia instanței de apel nu se va pronunța în doi timpi – mai întâi admiterea căii de atac și, apoi, modificarea hotărârii primei instanțe, ci, în virtutea efectului devolutiv al apelului, instanța învestită cu calea ordinară de atac este abilitată să cerceteze toate aspectele de fapt și de drept ale pricinii – efectul fiind, uneori, estompat de limitele învestirii sale ori de limitele învestirii primei instanțe și ale judecății în cea dintâi etapă procesuală.
Modificarea în tot a hotărârii atacate presupune emiterea unei soluții opuse celei date în primă instanță. Dacă inițial cererea a fost admisă, ea va fi respinsă prin efectul admiterii apelului, dacă cererea principală a fost respinsă și cea reconvențională admisă, prin schimbarea totală a hotărârii în apel, cererea principală va fi admisă și cea reconvențională respinsă. Chiar și atunci când are loc modificarea în tot a hotărârii datorită incidenței unei excepții pe care prima instanță a ignorat-o, se ajunge, de asemenea, la o soluție opusă celei dintâi. Așa fiind, dacă inițial cererea a fost admisă, iar în apel se constată prescripția dreptului la acțiune ori incidența excepției autorității lucrului judecat, cererea de chemare în judecată va fi respinsă.
Anularea hotărârii primei instanțe
În afara situației când instanța de apel poate admite apelul și să caseze integral sau parțial hotărîrea primei instanțe, emițînd o nouă hotărîre, dispozițiile art. 385 Cod proc. civ., în actuala reglementare, instituie două cazuri în care instanța de apel are a pronunța casarea integrală a hotărârii atacate:
în cazul în care s-au încălcat temeiurile prevăzute la art. 388 alin. (1) lit. d) și i). La solicitarea participanților la proces, instanța de apel poate trimite pricina spre rejudecare în prima instanță în cazul prevăzut la art.388 alin. (1) lit. b);
dacă există temeiurile prevăzute la art. 265 și 267.
Consecințele casării sunt, în parte, diferite. Dacă urmările imediate constau în lipsirea de efecte a hotărârii – neavând importanță care dintre încălcările de mai sus a fost identificată în cauză, de către instanța de apel -, urmările mediate au o componentă comună și una ce relevă consecințe diferite: pe de o parte, anularea hotărârii determină „judecarea” cauzei – deci, resituarea acesteia la nivelul primei faze procesuale; pe de altă parte, noua cercetare a pricinii va fi realizată fie de către o altă instanță decât cea care a anulat hotărârea (în ipotezele trimiterii cauzei instanței competente ori altui organ cu activitate jurisdicțională), fie chiar de către instanța care a pronunțat anularea (când își constată propria competență de a judeca pricina ori când anularea hotărârii a fost determinată de existența vreunui alt motiv de nulitate decât necompetența primei instanțe).
Înzestrarea apelului și cu prerogativa casării hotărârii primei instanțe a fost privită ca necesitate, în condițiile în care, din perspectiva aplicării vechiului principiu potrivit căruia împotriva unei hotărâri judecătorești nu poate fi deschisă calea acțiunii în nulitate, doar exercițiul unei căi de atac le poate permite părților obținerea îndreptării greșelilor făcute de prima instanță, ce atrag sancțiunea nulității. S-a spus, într-o formulare ilustrativă, că este pe deplin necesară statornicirea posibilității de a obține reformarea hotărârii injuste, fie că nedreptatea a fost voită, fie că ea a fost cauzată de necunoaștere ori de eroare și indiferent de greutatea normei încălcate.
2.4 Efectele deciziilor și hotărîrilor emise de Curtea de Apel Chișinău în materie civilă
Prezentînd în contextul compartimentului dat efectele deciziilor și hotărîrilor emise de Curtea de Apel Chișinău în materie civilă, inițial vom prezenta situația în conformitate cu care pe parcursul anului 2014 în procedură Colegiului Civil al Curții de Apel Chișinău au parvenit spre examinare 7258 cauze, restanța cauzelor nesoluționate la începutul dării de seamă a constituit 2273, pe cînd în perioada respectivă a anului 2013 au parvenit spre examinare 6614 cauze, restanța cauzelor nesoluționate la începutul dării de seamă a constituit 2049. În perioada ce cuprinde anul 2014 s-au aflat în procedură un număr total de 9531 cauze, iar în aceeași perioadă a anului 2013 s-au aflat în procedură un număr total de 8663 de cauze.
Examinarea cauzelor civile în prima instanță de drept comun. Curtea de Apel Chișinău ca instanță de drept comun judecă cauzele civile date în competența sa potrivit art.33 CPC al R. Moldova.
În perioada anului 2014 spre examinare în prima instanță au parvenit 172 cauze civile, restanța de dosare neîncheiate la începutul dării de seamă constituit 73 de cauze. În total în procedură s-au aflat 245 cauze.
În perioada anului 2013 au parvenit 210 cauze, restanța a constituit 54 cauze iar în total s-au aflat în procedură 264 cauze. Reieșind din datele statistice prezentate se observă o descreștere a dosarelor parvenite precum și aflate în procedură.
Examinarea cauzelor conform procedurii contenciosului administrativ în prima instanță. În conformitate cu art.art.277-278 CPC al R. Moldova și art.8 al Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10 februarie 2000 pe parcursul a 9 luni ale anului 2014 în Curtea de Apel Chișinău s-au aflat în procedură 3413 de cauze, dintre care 2470 au parvenit în perioada raportată iar 943 a constituit restanța dosarelor ne încheiate la începutul dării de seamă. În anului 2013 în total s-au aflat în procedură 3022, dintre care 1951 au parvenit în perioada raportată, iar 1071 a constituit restanța dosarelor ne încheiate la începutul dării de seamă.
Examinarea cauzelor conform procedurii contenciosului administrativ în ordine de recurs. În Curtea de Apel Chișinău în ordine de recurs în perioada anului 2014 s-au aflat în procedură 331 cauze, dintre care 282 au parvenit în perioada raportată iar 49 de cauze a constituit restanța la începutul dării de seamă. În perioada anului 2013 în procedură s-au aflat un număr 198 de cauze dintre care 175 au parvenit în perioada raportată iar, 23 a constituit restanța la începutul dării de seamă.
Examinarea cauzelor civile în ordine de apel. Pe parcursul perioadei anului 2014 conform art.357 CPC al Republicii Moldova în Curtea de Apel Chișinău s-au aflata în procedură un număr total de 3994 de cauze, dintre care 2984 au parvenit în perioada raportată, iar 1010 a constituit restanța la începutul dării de seamă. În perioada anului 2013 în procedură s-au aflata un număr 3727 de cauze dintre care 2984 au parvenit în perioada raportată, iar 743 a constituit restanța la începutul dării de seamă. Reieșind din datele statistice prezentate se observă o majorare a dosarelor aflate în procedură cu 267 cauze mai mult .
Examinarea cererilor cu revizuirea hotărârilor pronunțate în cauzele civile. În Curtea de Apel Chișinău, în perioada anului 2014 s-au aflat în procedură 149 cauze, dintre care 112 au parvenit în perioada raportată, iar 37 a constituit restanța la începutul dării de seamă. În perioada anului 2013 în procedură s-au aflat un număr 135 de cauze, dintre care 89 au parvenit în perioada raportată iar 46 cauze a constituit restanța la începutul dării de seamă.
Soluționarea conflictelor de competență jurisdicțională. În Curtea de Apel Chișinău în perioada raportată s-au aflat în procedură 64 de cauze, dintre care 61 au parvenit în perioada raportată iar 3 cauze a constituit restanța la începutul dării de seamă. În perioada anului 2013 în procedură s-au aflat un număr 32 de cauze, dintre care 31 au parvenit în perioada raportată iar o cauză a constituit restanța la începutul dării de seamă.
În continuare vom menționa că activitatea Colegiului civil al Curții de Apel Chișinău soluționează diverse cauze în materie civilă. În continuare vom încerca să clarificăm particularitățile lor după diverse domenii.
Un aspect destul de răspîndit ce ține de activitatea Curții de Apel Chișinău ține de chestiunile ce vizează apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale.
Astfel, prin hotărîrea Judecătoriei sect. Buiucani mun. Chișinău din 27.01.2012 a fost admisă parțial acțiunea reclamanților Botezatu Radu și Botezatu Mariana cu privire la apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale și respinsă cererea lui Nemțanu D. cu privire la încasarea despăgubirii materiale și morale ca fiind nefondată, iar prin hotărîrea suplimentară din 9 februarie 2012 s-a hotărît a încasa cheltuielile de judecată în sumă de 120 lei de la Nemțanu Dumitru.
Prin decizia Colegiului Civil al Curții de Apel Chișinău din 01.08.2012 a fost respins ca neîntemeiat apelul declarat de Nemțanu Dumitru și menținută atît hotărîrea din 27.01.2012, cît și hotărîrea suplimentară din 09.02.2012.
La 02.08.2012 reprezentantul intimatului, Osoian L. a înaintat o cerere în Curte de Apel Chișinău prin care a solicitat pronunțarea unei hotărîri suplimentare de încasare a cheltuielilor judiciare de la Nemțanu Dumitru în beneficiul lui Botezatu Radu și Botezatu Mariana în sumă de 300 (trei sute) lei, care au fost plătiți conform contractului de mandat din 11.04.2012, din motiv că la ziua pronunțării deciziei Curții de Apel Chiținău nu au fost precizate cheltuielile judiciare.
Prin încheierea Curții de Apel Chișinău din 29 august 2012 cererea lui Osoianu L. cu privire la emiterea unei hotărîri suplimentare de încasare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă, din motiv că cerințele invocate contravin prevederilor art. 250 CPC.
Suntem cu totul de acord cu decizia Colegiului Civil al Curții de Apel Chișinău din 01.08.2012, din cauză că încheierea dată este întemeiată și legală.
Un aspect important al activității Colegiului civil al Curții de Apel Chișinău, ține de soluționarea litigiilor ce vizează materia contractelor civile. Mai jos vom prezenta următorul caz:
Prin hotărîrea Judecătoriei sect. Rîșcani mun. Chișinău din 23 mai 2013 a fost recunoscut nul contractul de vînzare-cumpărare a casei nr. 131, str. Constructorilor, or. Chișinău, încheiat la 6 martie 2002 între Nani Ion și Malai Petru cu readucerea părților în poziția inițială.
Malîi Petru a atacat hotărîrea Judecătoriei sect. Rîșcani mun. Chișinău din 23 mai 2013 cu apel, care a fost restituit prin încheierea Curții de Apel Chișinău din 31 octombrie 2013, din motiv că nu a fost achitată taxa de stat 605 lei.
În studierii acestui dosar, am ajuns la concluzia că Colegiul Civil al Curții de Apel Chișinău la rezolvarea chestiunii cu privire la restituirea recursului a comis o eroare, din cauză că nu a examinat cererea depusă de recurentul Malîi Petru la 31.10.2013 cu privire la eliberarea de la plata taxei de stat pentru apel, deoarece este invalid de gradul doi și inapt de muncă.
În continuare vom menționa că în perioada anilor 2013-2014, în atenția Colegiului Civil al Curții de Apel Chișinău au parvenit cazuri ce vizează anularea deciziei parvenite din partea Autorităților Publice Locale. În sensul dat vom trata următorul caz:
La 11.07.2013, Iațco Spiridon, Iațco Elena au înaintat o cerere de chemare în judecată împotriva Întovărășirii Pomicole „Succes”, Primăria s. Floreni, Tatar Ilona și Rusu Nicolae privind declararea nulității parțiale a hotărîrii adunării cîrmuirii ÎP „Succes” din 31 mai 2005 și anularea deciziei Primăriei s. Floreni, r-nul Anenii Noi nr. 25/05.5 din 20 decembrie 2005, declararea nulității contractului de vînzare-cumpărare a lotului de pămînt încheiat între Primăria Floreni și Nicolae Rusu și a contractului de vînzare-cumpărare a lotului de pămînt încheiat între Rusu Nicolae și Ilona Tatar.
Prin hotărîrea judecătoriei Anenii Noi cererea de chemare în judecată înaintată de Iațco Spiridon, Iațco Elena a fost respinsă ca neîntemeiată.
Hotărîrea respectivă a fost contestată cu apel de către Iațco Elena și Iațco Spiridon.
Judecătorii Curții de Apel Bender (M. Antonov, Gr. Druguș, N. Nogai) au declarat abținere de la judecată din care considerente cauza a fost expediată instanței ierarhic superioare pentru examinarea cererilor respective.
Prin încheierea Curții Supreme de Justiție din 19 decembrie 2013 cererile de abținere a judecătorilor nominalizați au fost admise și cauza a fost transmisă pentru judecarea apelului în Curtea de Apel Chișinău.
La 14 februarie 2014 Curtea de Apel Chișinău a respins ca neîntemeiat apelul declarat de Iațco Spiridon și Iațco Elena.
O problemă deosebit de importantă, care se află în atenția Colegiului Civil al Curții de Apel Chișinău, ține de soluționarea cazurilor ce vizează protecția drepturilor consumatorilor. Astfel, în sensul normelor legale în vigoare, orice consumator care procură produse sau beneficiază de servicii pe teritoriul Republicii Moldova are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate de calitatea necorespunzătoare a produselor și serviciilor.
Vom încerca să fim mai expliciți prin prezentarea următorului caz:
S. a depus în instanța judecatorească cerere catre SA “M” despre repararea prejudiciilor cauzate.
Prin hotărîrea judecătoriei sect. Botanica, mun. Chișinău din 22.01.2013, cererea a fost admisă și s-a dispus a încasa de la SA “M” în folosul lui S. suma de 3535 lei.
Prin decizia Tribunalului Chișinău din 11.10.2013 apelul depus de SA “M” a fost admis parțial, hotărîrea instanței de fond modificată în partea mărimii sumei prejudiciului și s-a dispus de a încasa de la SA “M” în folosul lui S. suma de 2757 lei.
SA “M” a declarat recurs împotriva deciziei Tribunalului Chișinău solicitînd casarea hotărîrilor judecătorești și pronunțarea unei noi hotărîri privind respingerea cererii. SA “M” în motivarea recursului sau a indicat că S. nu are dreptul la careva despăgubiri materiale, cît si la recuperarea prejudiciului moral în mărimea stabilită de instanțele judecătorești.
Colegiul civil al Curții de Apel judecînd pricina în ordine de recurs a respins recursul declarat de SA “M”, a menținut decizia instanței de apel indicînd:
Conform art. 5 alin c al Legii privind protecția consumatorilor, orice consumator care procură produse sau beneficiază de servicii pe teritoriul Republicii Moldova are dreptul la remedierea sau înlocuirea gratuită, restituirea contravalorii produsului, serviciului ori reducerea corespunzătoare a prețului, repararea prejudiciului, inclusiv moral, cauzat de produsul, serviciul necorespunzător.
Din materialele cauzei rezultă că S. a procurat de la SA “M” la 13.04.2012 încălțăminte la prețul de 299 lei și care avea termen de garanție de două luni. După o perioadă de 40 zile din ziua procurării, încălțămintea, din vina producătorului, a devenit inutilă și S. s-a adresat cu cerere către SA “M” de a i se înlocui gratuit încălțămintea, în ce i s-a refuzat.
Prin testarea efectuata de laboratorul de testare a SA “Zorile” s-a stabilit că încălțămintea a devenit inutilă din cauza defectelor care au survenit ca consecință a lucrarilor necalitative de confecționare.
Avînd în vedere astfel de circumstante Colegiul civil al Curtii de Apels a indicat ca conform art. 14 al Legii privind protectia consumatorilor, consumatorul are dreptul, în cazul constatării unor deficiente, în cadrul termenului de garanție sau de valabilitate, de a pretinde la înlocuirea gratuită a produsului. Dar deoarece lui s., la cerere, i s-a refuzat, el are dreptul să ceară pe cale judiciară, despăgubire pentru daunele provocate în orice caz constatat, după cum a și procedat.
Colegiul civil al Curții de Apel a mai indicat că nu poate fi reținut argumentul SA “M” precum că S. nu are dreptul la despăgubire morală, deoarece în Legea privind protecția consumatorilor este expres prevăzut că consumatorul are dreptul de a pretinde la repararea prejudiciilor morale. Despăgubirea pentru prejudiciul moral cauzat consumatorului se plătește de către agentul economic. Mărimea despăgubirii o stabilește organul judiciar.
Un aspect important al efectelor activității Colegiului civil al Curții de Apel Chișinău, ține de soluționarea litigiilor ce apar între salariat și angajator în sfera muncii. În sensul dat, este relevantă direcția, în conformitate cu care, contractul individual de muncă, încheiat pe o durată nedeterminată, precum și contractul individual de muncă încheiat pe un anumit termen pot fi desfăcute înainte de expirarea termenului acțiunii de către administrație dacă salariatul apare la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică.
În sensul de mai sus, vom specifica faptul că apariția la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică constituie temeiul concedierii salariatului, indiferent de faptul cînd aceasta a avut loc – la începutul, la mijlocul sau la sfîrșitul zilei de muncă. Din cele menționate mai înainte rezultă că apariția salariatului la serviciu în stare de ebrietate alcoolică, sub efectul substanțelor toxice sau narcotice în timpul de odihnă (în perioada concediului de odihnă anual, în zilele de repaus) nu-i acordă angajatorului dreptul să-l concedieze în temeiul art. 86 alin. 1 lit. i) din CM al RM.
Starea de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică poate fi confirmată atît printr-un certificat medical eliberat de instituția medicală competentă, cît și printr-un act al comisiei formate dintr-un număr egal de reprezentanți ai angajatorului și ai salariaților [12, p. 501].
Vom intervene cu următorul caz:
S. a depus în instanța judecătorească cerere către „P” despre restabilire la lucru și încasarea salariului pentru lipsa forțată de la serviciu.
Prin hotărîrea judecătoriei Soroca din 22.02.07 cererea a fost respinsă.
Prin decizia Tribunalului mun. Bălți din 14.12.2013, a fost respins apelul depus de către S. și menținută hotărîrea instanței de fond.
Colegiul civil al Curții de Apel judecînd pricina în ordine de recurs, a respins recursul declarat de către S. și menținută decizia instanței de apel indicînd:
Conform art. 86 alin. 1 lit. i) Codul muncii, contractul individual de munca, încheiat pe o durată nedeterminată, precum și contractul individual de muncă încheiat pe un anumit termen pot fi desfăcute înainte de expirarea terminului acțiunii de către administrație dacă salariatul apare la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică.
În ședintele judiciare s-a stabilit că S. lucra la „P” în calitate de paznic. În noaptea din 19 spre 20 august 2012 se afla la lucru în stare alcoolica.
Acest fapt s-a confirmat prin actul din 20. 08. 2012 și prin depozitiile martorilor.
În astfel de circumstanțe, instanțele judecătorești corect au respins cererea, pronunțînd hotărîri legitime și întemeiate.
Un aspect important al problemei efectelor activității Curții de Apel Chișinău, ține de înaintarea demersurilor instanței date privind soluționarea unor probleme ce parvin în adresa Curții de Apel Chișinău. Astfel, este relevant actul ce abordează demersul președintelui Curții de Apel Chișinău, Anatolie Doga, privind alocarea mijloacelor financiare pentru adaptarea mijloacelor arhitecturale a clădirii instanței la accesul persoanelor cu dizabilități.
Astfel, examinînd demersul președintelui Curții de Apel Chișinău, Anatolie Doga, privind alocarea mijloacelor financiare pentru adaptarea mijloacelor arhitecturale a clădirii instanței la accesul persoanelor cu dizabilități, audiind informația domnului Nicolae Clima Consiliul Superior al Magistraturii, Constată:
La data de 20 ianuarie 2009 în adresa Consiliului a parvenit demersul domnului Anatolie Doga, președinte al Curții de Apel Chișinău, care informează că prin scrisoarea nr. 01-12/02 din 13.01.2009, Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova a sesizat Curtea de Apel Chișinău privind întreprinderea măsurilor de adaptare din punct de vedere arhitectural a clădirii instanței pentru facilitarea accesului persoanelor cu dizabilități.
Curtea de Apel Chișinău manifestă susținerea în privința realizărilor măsurilor de adaptare a clădirii, deoarece persoanele cu dizabilități întîlnesc dificultăți privind accesul la justiție, оnsă solicită alocarea de resurse financiare suplimentare pentru efectuarea lucrărilor de efctuare a accesului оn incinta instanței a persoanelor cu dizabilități.
Consiliul Superior al Magistraturii, consideră că demersul оn cauză este de competența Ministerului Justiției, în gestiunea cărui se află clădirea Curții de Apel Chișinău și conform prevederilor art. 4 și 24 din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii.
La fel, vom prezenta că Legea contenciosului administrativ den RM prevede că judecarea acțiunilor formulate în baza (art1) din prezenta lege este de competența judecătoriilor și Curților de Apel în care rază teritorială își are domiciliu reclamantul, potrivit competenței prevăzute în Codul de procedură civilă. Colaborarea dispozițiilor legii contenciosului administrativ cu cele ale codului de procedură civilă ne duce la concluzia că: competența de judecare a acțiunilor în contenciosul administrativ au:
judecătoriile;
curțile de apel;
curtea suprema de justiție.
Judecătoriile examinează litigiile ce țin de nesoluționarea in termen legal a cererilor si de verificarea a legalităților actelor administrative emise sau adoptate de autoritățile publice care sunt constituite activează pe teritoriul satului, comunei sau orașului pentru promovarea intereselor si soluționarea problemelor colectivităților locale.
Curțile de Apel examinează in prima instanța litigiile ce țin de nesoluționarea in termen legal a cererilor si de verificarea legalității actelor administrative emise sau adoptate de autoritățile publice care sunt constituite si activează pe teritoriul raionului, municipiului, unități teritoriale autonome cu statut juridic special pentru promovarea intereselor si soluționarea problemelor populației uitații administrativ teritoriale. Curțile de Apel soluționează cererile privind constatarea circumstanțelor care justifica suspendarea activității consiliului raional . Ca instanța de contencios administrativ Curtea de Apel, judeca in prima instanța litigiile ce țin de nesoluționarea in termen legal a cererilor si de verificarea legalității actelor administrative emise sau adoptate de autoritățile de specialitate ale administrației publice centrale, de autoritățile publice autonome constituite de către autoritățile publice centrale si de funcționarii publici din cadru acestor organe.
În anul 2013, instanțele judecătorești, cu un număr de 425 judecători și judecători de instrucție, au examinat 212624 cauze și materiale. În anul 2012 s-au examinat 234600 de cauze, prin urmare cu 21976 cauze mai multe. Potrivit datelor statistice în anul 2013, media lunară a unui judecător de la Curțile de Apel a constituit 27,3 dosare.
3. REPERTORIU PRACTIC PRIVIND REJUDECAREA LITIGIILOR CADASTRALE ÎN ORDINE DE APEL
3.1 Speță tematică
ÎCS “RED C” SA s-a adresat cu cerere de chemare în judecată către Întreprinderea Cooperatistă Frigorifică “F” și Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum din RM “M” privind încasarea prejudiciului cauzat prin consumul fraudulos a energiei electrice în suma de 2296001,83 lei și declararea nulă a hotărîrilor Biroului executiv al Uniunii Centrale a Cooperativelor de Consum din RM “M” nr.45 din 28.05.2002 și nr.55 din iunie 2002 cu privire la transmiterea unor fonduri fixe de la bilanța Întreprinderii Cooperatiste Frigorifice “F” la bilanța Întreprinderii “C”. Pe parcursul examinării cauzei, Întreprinderea “C” a fost atrasă în proces în calitate de intervenient accesoriu.
Prin hotărîrea Curții de Apel Economice din 02.02.2009 acțiunea a fost admisă parțial. S-a încasat de la ÎCF “F” în beneficiul ÎCS “RED C” SA suma de 2283093,55 lei. În rest cerințele au fost respinse ca nefondate.
Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum “M” a depus cerere de recurs împotriva acestei hotărîri. Prin încheierile Curții Supreme de Justiție din 20.04.2010, 23.05.2010 și 13.06.2006 nu s-a dat curs cererii de recurs fiind acordat termen pentru a fi achitată taxa de stat pentru judecarea recursului.
De către Curtea Supremă de Justiție, la data de 04.07.2010, această cerere de recurs a fost restituită din motivul neachitării taxei de stat.
ÎCS “RED UF” SA hotărîrea instanței de fond nu a atacat-o.
La 09.12.2012 ÎCS “RED UF” SA, în baza art.449, lit.b) CPC a depus o cerere de revizuire a hotărîrii Curții de Apel Economice din 02.02.2009 solicitînd casarea acesteia în partea ce ține de neîncasarea sumei de 2296001,83 lei de la “M” solidar cu ÎCF “F”.
Prin încheierea Curții de Apel din 14.01.2013 această cerere de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.
ÎCS “RED UF” SA a atacat această încheiere cu recurs de Justiție solicitînd casarea ei cu pronunțarea unei hotărîri noi prin care cererea de revizuire să fie admisă.
La 11.03.2013 Colegiul economic al Curții Supreme de Justiție a respins ca neîntemeiat recursul declarat de către ÎCS “RED UF” SA.
Ulterior, la 04.05.2013 ÎCS “RED UF” SA a depus cerere de schimbare a modului de executare a hotărîrii Curții de Apel Economice din 02.02.2009.
În motivarea acesteia a indicat că ÎCF “F” nu are active patrimoniale care ar permite executarea hotărîrii, iar potrivit art.94 alin.3 din Legea cooperației de consum, organizația cooperatistă poartă răspundere pentru obligațiile întreprinderilor sale cooperatiste numai cu proprietatea transmisă lor și potrivit art.174 alin.3 CC, membrii cooperativei poartă răspundere subsidiară pentru obligațiile cooperativei în limitele părții netransmise a contribuției la capitalul social al cooperativei.
Din motivul indicat solicită, întru executarea hotărîrii din 02.02.2009, urmărirea bunurilor ce aparțin UCCCRM “M”.
La 29.07.2013 Curtea de Apel a respins această cerere.
Adoptînd soluția, instanța a constatat că la momentul adresării în judecată, bunurile indicate în hotărîrile nr.45 din 28.05.2004 și nr.55 din 08.06.2004 erau deja transmise în posesia altei persoane juridice și din acest considerent nu pot fi aplicate prin analogie prevederile art.174 alin.3 CC.
Nefiind de acord cu încheierea din 29.07.2013, ÎCS “RED UF” SA a contestat-o cu recurs de Justiție, solicitînd casarea ei și pronunțarea unei noi hotărîri de admitere integrală a cererii de schimbare a modului de executare.
În argumentarea recursului recurentul a invocat că, concluzia instanței că la momentul adresării în judecată, bunurile cu nr. cadastral 8001106019 erau transmise prin decizia “M” nr.45 din 28.05.2004 din posesia ÎCF “F” în posesia ÎC “C”, este eronată deoarece potrivit art.43 din Legea cadastrului bunurilor imobile, dreptul de folosință, de arendă asupra bunului imobil pe un termen mai mare de 3 ani este supus înregistrării obligatorii în cadastrul bunurilor imobile, iar conform art.876 alin.2 CC, nerespectarea acestei reguli în cazul contractului de locațiune atrage inopozabilitatea dreptului față de terți. Prin analogie aceeași regulă urmează a fi aplicată și în cazul constituirii dreptului de folosință.
În această ordine de idei, recurentul susține că deoarece actul juridic, prin care s-a transmis în folosință bunul, are un termen mai mare de trei ani și nu a fost înregistrat în registrul cadastral, el nu poate fi opus față de ÎCS “RED UF” SA în cazul soluționării prezentei cereri, față de ei avînd valabilitate situația juridică preexistentă.
În ședința Colegiului economic, reprezentantul ÎCS “RED UF” SA a susținut recursul înaintat în sensul declarat.
Reprezentantul Întreprinderii Cooperatiste Frigorifice “F” și Uniunii Centrale a Cooperativelor de Consum din RM “M” a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea încheierii instanței de fond. Totodată au solicitat respingerea lui și din motivul omiterii termenului de atac.
Reprezentantul Întreprinderii “C” fiind înștiințat legal despre data, ora și locul examinării cauzei, în ședința instanței de recurs nu s-a prezentat. În temeiul art.414 alin.(1) CPC, Colegiul economic a dispus examinarea recursului în lipsa acestuia.
Audiind explicațiile participanților la proces și examinînd argumentele recursului în raport cu actele cauzei, Colegiul economic al Curții Supreme de Justiție conchide, că recursul înaintat urmează a fi respins din următoarele considerente.
Potrivit lit.a) art.427 CPC al RM instanța de recurs, după ce judecă recursul, este în drept să-l respingă și să mențină încheierea contestată.
Încheierea instanței de apel este adoptată în conformitate cu normele de drept procedural, bazată pe aplicarea corectă a normelor de drept material și aprecierea completă a tuturor probelor și circumstanțelor cauzei – motiv pentru care de către Colegiu este considerată legală și întemeiată.
Motivînd soluția, Colegiul reține că la 02.02.2006 Curtea de Apel Economică a emis hotărîrea prin care a încasat de la ÎCF “F” în folosul ÎCS “RED UF” SA suma de 2283093,55 lei.
La 04.05.2013 ÎCS “RED UF” SA a solicitat instanței schimbarea modului de executare, motivîndu-și cerința prin lipsa activelor patrimoniale ale debitorului, care ar permite executarea hotărîrii.
Curtea de Apel Economică la 29.07.2013 a respins această cerință, motivîndu-și soluția prin faptul că la momentul adresării în judecată, bunurile indicate în hotărîrile nr.45 din 28.05.2004 și nr.55 din 08.06.2004 erau deja transmise în posesia altei persoane juridice și din acest considerent nu pot fi aplicate prin analogie prevederile art.174 alin.3 CC, deoarece situația este reglementată de o lege specială – Legea cooperației de consum.
Colegiul economic susține această afirmație ca una legală și întemeiată din următoarele considerente.
Potrivit art.94 alin.3 din Legea cooperației de consum, normă invocată de către recurent, organizația cooperatistă de consum poartă răspundere pentru obligațiile întreprinderilor sale cooperatiste numai cu proprietatea transmisă lor, iar întreprinderile cooperatiste poartă răspundere pentru obligațiile organizației cooperatiste cu întreaga lor proprietate.
Conform Statutului ÎCF “F”, aceasta este întreprindere a “M”.
Totodată, în corespundere cu Capitolul II pct.8 din Statut, proprietatea “M” se transmite “F” din Strășeni cu drept de posesie și folosire, aparținînd cu drept de proprietate primei. Această proprietate, transmisă “F” din Strășeni este formată din mijloace fixe (imobile, mobile și de altă natură), mijloace circulante, obiecte de inventar, construcții în curs de execuție etc.
Din analiza acestor prevederi statutare, Colegiul conchide că ÎCF “F” este o întreprindere fondată și subordonată “M”, aceasta din urmă fiind ierarhic superioară în raporturile dintre aceste două subiecte.
În această ordine de idei, norma invocată de către recurent (art.94 din Legea cooperației de consum) reglementează relațiile dintre organizație și întreprinderea cooperatistă, însă, în cazul dat, patrimoniul “F” a fost transmis la balanța ÎCC “C” încă la 28.05.2004 și 08.06.2004 potrivit hotărîrii “M” nr.45 și 55. În asemenea situație proprietarul și-a exercitat dreptul de dispoziție dînd o parte din proprietate unui alt agent economic în folosință.
Între altele solicitantul schimbării modului de executare nu a prezentat probe că patrimoniul a fost dat în arendă. Atît “F” cît și “C” sunt întreprinderi fondate de către “M” între care, potrivit Hotărîrilor nr.55 și 45 recunoscute legale prin hotărîre a instanței de judecată, patrimoniul în cauză a fost transmis de la bilanț la bilanț.
Deaceia, afirmația recurentului cum că potrivit art.43 din Legea cadastrului bunurilor imobile, dreptul de folosință și de arendă asupra bunului imobil pe un termen mai mare de 3 ani este supus înregistrării obligatorii în cadastrul bunurilor imobile, iar conform art.876 alin.2 CC, nerespectarea acestei reguli în cazul contractului de locațiune atrage inopozabilitatea dreptului față de terți, nu poate fi reținută de către Colegiu ca aplicabilă situației din speță.
Colegiul consideră că prin cererea în cauză ÎCS “RED UF” SA a urmărit scopul înlocuirii debitorului într-o obligațiune, ceea ce contravine art.77 Cod de executare, precum și a art.252 CPC, norme ce reglementează schimbarea modului de executare.
Pornind de la cele constatate, soluția adoptată pe marginea litigiului în cauză este susținută de către Colegiul economic ca fiind legală și întemeiată.
3.2 Aspecte comparative privind rejudecarea în apel a hotărârilor judecătorești care nu au devenit definitive
Apelul este o cale de atac prin intermediul căreia părțile sau procurorul pot solicita unei instanțe superioare reformarea hotărârii pronunțate de instanța de fond. Apelul este tratat în Cartea a II-a a Codului de procedură civilă român, titlul IV, articolele 282–298 ca o cale ordinară de atac devolutivă, comună, de reformare și suspensivă de executare.
Ținând cont că activitatea de jurisdicție presupune implicarea activă a unor persoane, chiar judecători fiind, posibilitatea strecurării unor erori de interpretare, de stabilire a faptelor sau de aplicare corectă a legii este inerentă actului de justiție. Este firesc, așadar, să existe o cale de atac care să ofere părților posibilitatea de a declanșa controlul judiciar asupra unor sentințe afectate de greșeli de judecată.
Soluționarea cauzei de către o instanță superioară oferă garanții pentru pronunțarea unei soluții corespunzătoare. Este adevărat că și instanța superioară poate greși, dar, ținând cont că în general, în completul de judecată intră doi (și un judecător) judecători, cu au mai multă experiență profesională, de regulă, și atent selectați, apelul este și trebuie să reprezinte un remediu pentru corectarea greșelilor de judecată.
Inexistența unei căi ordinare de atac care să permită efectuarea unui control judiciar complet poate face ca adeseori să treacă în puterea lucrului judecat hotărâri greșite, ceea ce nu este admisibil. Pe de altă parte, erorile instanței de apel pot fi la rândul lor remediate de cele mai multe ori prin intermediul recursului sau prin exercitarea celorlalte căi extraordinare de atac.
Apelul este o cale de atac care menirea de a pune în valoare principiul dublului grad de jurisdicție. Potrivit acestui principiu, universal acceptat, orice litigiu poate trece după o primă judecată în fața unei instanțe superioare spre a fi rejudecat într-o nouă fază procesuală care ar putea fi considerată continuarea aceluiași proces (nuanțează principiul triplului grad de jurisdicție – explicație).
Calea procedurală a apelului, ca și orice altă cale de atac, reprezintă și exercițiul unui drept procesual important. Cu toate acestea, mai ales prin modificări de dată recentă, în numeroase situații apelul a fost suprimat, din diverse rațiuni printre care două mai importante:
caracterul redus al interesului litigios (art.282¹);
necesitatea de a soluționa cu celeritate procesul (art.7208).
În continuare vom menționa că art. 282 determină în mod explicit hotărârile care pot fi atacate cu apel: „-”, textul determină atât obiectul apelului, cât și instanța competentă să se pronunțe asupra căii de atac. Textul enunță principiul potrivit cu care toate hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii și tribunale sunt susceptibile de a fi atacate cu apel (indiferent dacă prin ele se soluționează sau nu fondul cauzei: indiferent dacă hotărârea atacată a fost sau nu pusă în executare –situația nu este posibilă decât în cazul hotărârilor executorii de drept –ex.: O.P. sau acelor date cu executare vremelnică – ex. art. 279 –altfel apelul este suspensiv de executare; obiectul este limitat la hotărârile date în primă instanță -explică).
Uneori, legea declară în mod expres neapelabile anumite categorii de hotărâri: art. 247 alin. 4, 246, 273 sau arată deschisă direct calea de atac a recursului, ceea ce exclude implicit apelul: ex. art. 22, 253 alin.2 ori sustrage hotărârea oricărui control: art. 40 alin. 4. Aria hotărârilor susceptibile de apel a fost mult restrânsă în urma modificărilor aduse Codului de procedură civilă (vezi mai sus).
Pornind de la sensul extins al noțiunii de hotărâre (art. 255) observăm că există posibilitatea atacării cu apel și a unor categorii de încheieri. Astfel, potrivit art. 282 alin.2, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății –art.268 (explică întreruperea, diferențe față de suspendare –legea de procedură nu o reglementează; judecata reâncepe, nu este continuată: ex.: se invocă nelegala compunere a completului și excepția este respinsă, în această situație încheierea ar putea fi atacată separat cu apel sau recurs).
Regula înscrisă în art. 282 alin.2 nu distinge după cum încheierile sunt preparatorii sau interlocutorii, instituind prezumția că: „apelul făcut împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierii premergătoare” (alin.3). Bineînțeles, dacă hotărârea finală este inapelabilă, același caracter îl vor avea și încheierile premergătoare. Există însă și situații în care legea prevede în mod expres posibilitatea atacării separate cu apel a încheierii – art. 6736 și 673.
Deoarece hotărârea pronunțată produce efecte numai față de părțile între care s-a purtat judecata, de regulă, numai ele pot fi subiecte al apelului.
Față de terți, hotărârea nu poate produce nici un efect. Cu toate acestea, în anumite condiții, apelul poate fi exercitat și de către alte persoane care pot justifica un interes, precum și de procuror.
Părțile
A. Subiectele principale și indispensabile ale apelului sunt părțile între care s-a declanșat litigiul în fața instanței de judecată. Pentru a declara apel este suficient ca partea să se declare nemulțumită de hotărârea pronunțată de către instanța de fond. Oricare dintre părțile inițiale se poate afla într-o asemenea situație, atât reclamantul cât și pârâtul. Partea care declară apel va purta denumirea de apelant, iar partea adversă pe aceea de intimat; dacă ambele părți declară apel, ele vor dobândi calități duble, respectiv atât de apelant cât și de intimat.
Partea care declară apel trebuie să justifice și un interes în exercitarea acestei căi de atac (vezi cursul referitoe la condițiile pentru a fi parte în proces, exemple: partea care a avut câștig de cauză în fața primei instanțe nu justifică interesul de exercitare a căii de atac, alte ex.). Recentele modificări aduse instituției apelului pun în discuție câteva concepte noi, referitoare la formele apelului. Astfel, alături de apelul principal a fost reintrodus în cod și apelul incident. (instituție care a existat în legislația noastră antebelică și care are ca finalitate menținerea unui echilibru în situația juridică a părților.)
Potrivit aart. 293 alin.1: „intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Cererea se poate face până la prima zi de înfățișare”.
Apelul incident are finalitatea de a împiedica introducerea apelurilor în scop de șicană, oferindu-i intimatului posibilitatea de a solicita și el reformarea hotărârii atacate (ex. – utilitatea instituției, mai ales atunci când hotărârea primei instanțe nu are o soluție unitară: mai multe capete de cerere, unele admise, altele respinse, părți cu poziție procesuală dublă etc.).
Aderarea le apel poate fi făcută valabil numai până la prima zi de înfățișare în apel, indiferent dacă cererea este formulată înăuntrul termenului de apel sau după expirarea acestuia. Momentul introducerii cereri produce însă efecte diferite în situația în care apelantul principal își retrage apelul.” Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel ea se consideră apel principal”.
Expresia aderarea la apel este evident improprie; din această formulare ar rezulta că intimatul “ vine în sprijinul apelului formulat de partea potrivnică”; este adevărat că și el, ca și apelantul principal, tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe, dar din perspectiva propriului interes, cu siguranță diferit de cel al părții potrivnice.O formulare adecvată, preluată din dreptul francez [21, p. 846], ar fi cea de apel incident. Pe de altă parte, alături de alți autori și noi credem că formularea” chiar după împlinirea terenului de apel” conduce, alături de teza ultimă a art.293 alin.2, la ideea că aderarea la apel se poate face și în interiorul termenului pentru declararea apelului, deși același text ne menționează că în această situație nu mai suntem în fața unui apel incident, ci în fața unui apel principal.
B. Dreptul de a exercita calea de atac a apelului aparține și terților introduși în proces sau care au intervenit în proces din proprie inițiativă.O situație particulară are intervenientul în interesul uneia din părți – art.56. În cazul coparticipării procesuale, apelul poate fi declarat de către oricare dintre coparticipanți, dar numai pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul juridic al litisconsorțiului este dominat de principiul independenței procesuale. Situația este diferită în cazul coparticipării procesuale obligatorii, împrejurare în care efectele apelului, dacă sunt favorabile, se extind și asupra celorlalți.
Așadar, acest drept este acordat intimatului numai dacă apelul principal ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice din proces (Reclamant – apelant; pârât – intimat; intimat – pârăt – declară apel împotriva chematului în garanție; dacă, de exemplu, reclamantul a introdus o cerere în pretenții împotriva a doi pârâți, pretinzând că aceștia au săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, iar prima instanță admite cererea fașă de un pârât, respingând-o fașă de celălalt, pârâtul care a căzut în pretenții susșinând că nu el a săvârșit fapta ilicită, ci celălalt pârât, sau că au săvârșit-ă împreună, declară apel împotriva reclamantului cât și a celuilalt pârât. În acest caz, intimatul reclamant nu ar avea interes să formuleze un apel incident, dar ar avea interes să introducă apel împotriva intimatului pârât, pentru ca acesta din urmă să fie obligat să-i plătească suma cerută prin cererea de chemare în judecată, în eventualitatea admiterii apelului principal).
C. Dreptul de a exercita calea de atac a apelului trebuie recunoscut și altor persoane sau organe care au legitimare procesuală în baza legii, respectiv care nu invocă drepturi proprii în justiție: autoritatea tutelară, procurorul etc (situație particulară – avocatul – art. 69 alin1). Apelul nu poate fi exercitat însă în acele cazuri în care partea a renunțat expres la această cale de atac (discută în acest sens și despre achiesarea expresă la hotărâre – efect mai larg – renunțare la orice cale de atac).
În continuare vom menționa că cererea de apel produce anumite efecte, dintre care unele sunt specifice:
învestirea instanței superioare cu exercitarea controlului judiciar în limitele cererii de apel;
instanța dobândește dreptul și obligația de a proceda la soluționarea cauzei, conferind instanței de control posibilitatea de a realiza o nouă judecată în fond în limitele învestirii sale.
Prelungește efectul suspensiv și după expirarea termenului în care poate fi exercitat apelul, până la momentul pronunțării deciziei de către instanța de apel;
Ca urmare a cererii de apel, prima instanță nu va mai avea posibilitatea de a îndrepta eventualele erori materiale strecurate în cuprinsul hotărârii apelate sau de a interpreta dispozitivul acesteia, deoarece apelul fiind o cale devolutivă de atac, presupune o rejudecare atât în fapt cât și în drept, ceea ce înseamnă că hotărârea primei instanțe va fi înlocuită de hotărârea instanței de apel, chiar și în ipoteza în care instanța de apel ajunge la aceeași concluzie ca și prima instanță.
Efectul suspensiv de executare. – menționat expres de art.284 alin.5. Cât timp hotărârea este susceptibilă de apel, dacă nu s-a renunțat la dreptul de a o ataca, ea nu poate fi pusă în executare, iar, odată formulat apelul, cererea preia acest efect. Sunt exceptate hotărârile executorii de drept și cele cu execuție vremelnică, pronunțate în temeiul art.279. Articolul 280, îngăduie însă instanței de apel să suspende execuția vremelnică (numai cu dare de cauțiune). Efectul suspensiv de executare nu se produce în acele cazuri în care apelantul a achiesat expres (sau tacit, în unele opinii) la hotărârea pronunțată.
Efectul devolutiv al apelului. Efectul devolutiv este cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului, constând într-o veritabilă reânnoire, reeditare a judecății. În dreptul modern se admite că apelul are caracter deplin, adică poartă asupra tuturor împrejurărilor de fapt și de drept ale judecății. Aceasta înseamnă că prin intermediul apelului se devoluează în fața judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin.
Regula nu are însă un caracter absolut, ci implică limitări semnificative. Această limitare este exprimată prin două adagii elocvente în această privință:
1.Tantum devolutum quantum apellantum – exigență a principiului disponibilității procesuale; instanța este limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate în cererea de apel. Hotărârea primei instanțe poate fi atacată integral sau numai cu privire la soluțiile date unor caprete de cerere, ori numai referitor la anumite părți din proces. Dacă hotărârea a fost atacată numai parțial ceea ce nu a fost supus apelului trece în puterea lucrului judecat, iar instanța nu poate modofoca acele aspecte sau afecta părțile care nu au făcut apel.Regula însă nu-și găsește aplicarea: când prin cererea de apel se tinde la anularea în întregime a hotărârii sau atunci când obiectul litigiului este indivizibil; când apelul nu se limitează la anumite capete de cerere
Este de reținut că, potrivit art.292 apelantul se poate folosi și de motivele invocate în fața primei instanțe (explică). Având în vedere principiul potrivit căruia devoluțiunea este integrală, trebuie admis totuși că acesta este incident ori de căte ori nu rezultă o limitare expresă.
2.Tantum devolutum quantum iudicatum – efectele apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Prin intermediul apelului nu se poate, deci, lărgi cadrul procesual
inadmisibilitatea schimbării în apel a calității părților: noțiunea de calitate nu este folosită aici în sens procesual, ci, mai degrabă, în sens material civil; de pildă, reclamantul care a revendicat imobilul în calitate de moștenitor nu-și va putea modifica această calitate susținând că a dobândit bunul în calitate de cumpărător (ex.2 – la procesul de ieșire din indiviziune partea care a figurat ca moștenitoare nu poate apărea acum ca străină de succesiune ca urmare a renunțării la moștenire; garantul la prima instanță nu poate apărea în apel ca debitor direct etc.).
obiectul cererii evocă pretenția dedusă în justiție; legea nu îngăduie în nici un mod schimbarea pretențiilor formulate în fața primei instanțe.
este inadmisibilă schimbarea cauzei debendi în apel, temeiul juridic al acțiunii (exemplu). Ar fi vorba, per a contrario, de o judecată nouă, părțile fiind private de principiul dublului grad de jurisdicție (când s-a cerut anularea unui act ca simuzlat în apel nu se poate cere anulareas lui pentru ingeratitudine; nulitatea actului pentru vicii de formă nu poate fin înlocuită în apel cu nulitatea pentru vicii de consimțământ- acestea sunt noi temeiuri juridice).
inadmisibilitatea cererilor noi în instanța de apel – Trebuie precizat mai întâi conceptul de cerere, ținând cont că termenul sugerează orice petiție prin care se formulează o pretenție, rezolvarea unui incident procedural, amânarea, suspendarea judecății, protejarea unui interes etc. Interpretarea pe care trebuie să o dăm textului este însă una restrictivă – acele cereri prin care se urmărește valorificarea unor pretenții direct în fața instanței de apel, cu excluderea primului grad de jurisdicție (toate actele de procedură care au natura unor cereri de chemare în judecată, în sens larg – explică). (Observații: micșorarea obiectului cererii în apel nu reprezintă o schimbare a acestuia, ; n-ar fi compatibilă cu judecata în apel mărirea câtimii obiectului cererii)
Cu acest înțeles constituie cereri noi: intervenția principală, cererea reconvențională, cererea de chemare în garanție, cererea de chemare în judecată a altei persoane etc (excepții: art.50 alin3 – intervenția principală cu acordul părților se poate face direct în apel; nu sunt însă considerate cereri noi nici: cererea pentru a se obține contravaloarea unui obiect determinat atunci când obiectul nu mai poarte fi dat în natură, retractul litigios întrucât el este doar un mijloc de apărare, cererea făcută în apel pentru prima dată de a se aduce un bun la masa succesorală,datorită obiectului specific al partajului – explică,
Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace nu sunt considerate cereri noi: deși nu se distinge, excepțiile de procedură pot fi valorificate în apel ținându-se cont de regimul lor juridic (numai cele absolute sau cele relative, dar numai dacă au fost invocate in limine litis în fața instanței de fond, iar aceasta le-a respins; mai pot fi invocate excepțiile relative care vizează însăși hotărârea atacată, întrucât asemenea neregularități procedurale nu puteau fi invocate în fața instanței de fond). nici mijloacele de apărare nu sunt considerate cereri noi, fie că sunt apărări de fond sau de procedură (vezi curs IV – exemle de apărări de fond: acordarea unui termen de grație, beneficiul de discuțiune, dreptul de retenție, dreptul de servitute de trecere, compensația legală). Cu toate acestea, trebuie analizată cu strictețe natura juridică a mijlocului de aparare; prin intermediul său nu se poate tinde la valorificarea unor pretenții față de partea adversă sau față de un terț.
Codul de procedură civilă român cuprinde dispoziții particulare în ceea ce privește judecata apelului; cu toate acestea , în fața instanței de apel se aplică și regulile de drept comun în diferite materii: administrarea probelor, soluționarea excepțiilor, pronunțarea hotărârii etc. De altfel, soluția este expres prevăzută în art.298: „dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu”.
Potrivit art.288 alin. 2: „Apelul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității” – trimitrea rapidă a dosarului la instanța competentă; necesitatea soluționării împreună a apelurilor în situația în care apelurile ar fi ecercitate de părți la intervale diferite de timp;
sancțiunea – nulitatea expresă – art.105 alin.2;
după depunerea cererii, președintele instanței de fond va înainta dosarul instanței competente, împreună cu apelurile făcute numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părțile;
dacă s-a făcut cerere pentru suspendarea hotărârii primei instanțe (în situațiile în care apelul nu este suspensiv de executare), apelul va fi trimis de îndată instanței competente.
Măsuri prealabile la instanța de apel
Art.289 dispune că, de îndată ce primește dosarul de la prima instanță, președintele instanței de apel va lua următoarele măsuri:
fixează termenul de înfățișare și dispune citarea părților (dispozițiile art.114¹ sunt aplicabile în mod corespunzător și ale art.113);
potrivit alin.ultim, apelurile făcute împotriva acelorași hotărâri vot fi repartizate la o singură secție a instanței de apel; dacă apelurile din diferite motive au fost repartizate la secții diferite, președintele ultimei secții învestite va dispune trimiterea apelului la secția cea dintâi învestită (art.290).
Întâmpinarea
potrivit art.298, se aplică regulile de drept comun – art.115-117;
art.291 reglementează însă o situație particulară, aceea a necomunicării motivelor de apel: dacă reclamantul nu a primit în termenul prevăzut la art. 114¹alin3 motivele de apel și dovezile invocate el va putea cere un termen pentru a depune întâmpinare (ca la art.118 alin3);
potrivit art. 291 alin.2 însă “ dacă intimatul lipsește la prima zi de înfățișare și instanța constată că motivele de apel nu au fost communicate, va dispune amânarea cauzei și efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost comunicate în termen instanța va dispune, de asemenea, amânarea cauzei;(diferit de I instanță, dacă pârâtul nu se prezintă, I zi de înfățișare este împlinită, dacă pârâtul a fost legal citat – explică);
nedepunerea întâmpinării – ca la fond (decăderea, cu limitele sale în privința apărărilor –art.170).
Probele în apel
Art.295 alin 2: „instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art.292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluțioarea cauzei”;
Potrivit art.292 alin 1: „Părțile nu se vor putea folosi în instanța de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori întâmpinare.
Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”.
După cum se poate observa, principiul devoluțiunii este mărginit și prin aceste dispoziții din materia probelor.
Din economia reglementărilor în materie rezultă următoarele categorii de probe în apel:
probele care au fost invocate la prima instanță, indiferent dacă au fost administrate sau nu, fără să intereseze motivul pentru care nu au fost administrate; (bineânțeles că instanța de apel verifică, la rândul său condițiile de admisibilitate a probelor –art.167); pe de altă parte însă “probele administrate la prima instanță rămân dobândite cauzei și chiar simpla lor enunțare este inutilă; probele propuse la prima instanță și rămase neadministrate vor putea fi cerute instanței de apel prin cererea de apel sau întâmpinare (legea trece așadar peste rigorile decăderii – ex- decăzut în primă instanță, soliciți proba prin cererea de apel); probele noi și orice mijloc nou de apărare trebuie formulate în scris”(critică – nu încurajează diligența părților la judecata în primă instanță care, deși ar fi avut posibilitatea să solicite și să administreze anumite probe, nu au făcut-o);
refacerea sau completarea probelor, deși legea nu o impune, este de dorit să fie folosită în mod excepțional, doar atunci când instanța superioară consideră că este absolut necesar.
Desfășurarea judecății în fața instanței de apel
art.298 deja amintit;
poliția ședinței de judecată va fi exercitată de președintele completului în condițiile analizate deja; probele se vor administra după regulile folosite în fața instanței de fond; tot astfel se vor administra și excepțiile de procedură și orice alte incidente survenite în cursul judecății (incidentul de procedură – orice fel de contestație care se grefează pe cererea principală și care este de natură să suspende, să întrerupă sau să stingă cursul judecății sau să modifice soluția): suspendarea, întreruperea, perimarea, actele de dispoziție etc.
Soluțiile ce se pronunță de către instanța de apel
art.255 – decizie;
art. art.296-297:
Soluțiile pe fondul cererii de apel: admitere. Respingere, admitere în parte: “ instanța de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată”:
respingerea- motivele invocate de apelant au fost găsite neîntemeiate; soluția determină definitivarea sentinței date de prima instanță( Ex:admite…menține);
admiterea sau admiterea în parte – conduce la modificarea sau desființarrea hotărârii atacate – art.297alin.1, art.297 alin. 2;
regula: rejudecarea după anulare; excepția: trimitere – necompetență (implicații);
caracterul hotărârii date în apel: definitivă; rejudecarea după trimitere – nedefinitivă; când instanța de apel se consideră ea însăși competentă, decizia de admitere a apelului este definitivă; dar hotărârea dată în rejudecare este nedefinitivă (explică pe larg).
La fel, odată cu dezvoltarea legăturilor internaționale capătă o mare importanță pentru sistemele juridice naționale dreptul internațional. În unele țări convențiile internaționale au o putere juridică mai mare decît legile naționale. În toate țările familiei romano-germanice este cunoscută divizarea dreptului în public și privat. Această divizare poartă un caracter general, este preponderent doctrinară și în ultimul timp și-a pierdut însemnătatea de cîndva [33, p. 25]. În linii generale se poate spune că la dreptul public se atribuie acele ramuri care determină statul, activitatea organelor de stat, și relațiile individului cu organele statului; iar la dreptul privat – ramurile ce reglementează relațiile reciproce ale indivizilor. În fiecare dintre aceste sfere în fiecare dintre țările familiei juridice respective nimeresc aproximativ aceleași ramuri.
În general, cum s-a evocat, dreptul modern se caracterizează printr-o mare diversitate de organizare a căilor de atac. O atare diversitate este prezentă chiar și în legislațiile care se întemeiază pe același sistem de drept, astfel că o analiză comparativă în materia numărului și naturii căilor legale de atac este într-adevăr, cum s-a remarcat de altfel, greu de realizat.
Cu titlu de exemplu, învederăm că în Principatul , împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în materie civilă se pot exercita căile de atac („des voie de recours”) prevăzute de art. 422-469 C. proc. civ. (Code de procédure civile) promulgat la 5 septembrie 1896 și declarat executoriu începând cu data de 15 octombrie 1896, anume apelul („l’appel”), terța opoziție („de la tierce opposition”), retractarea („de la rétractation des jugements ou arrêts”), recursul în revizuire („du pourvoi en révision”), recursul în interesul legii („du pourvoi dans l’intérêt de la loi”) și „de la prise à partie”. Împotriva hotărârilor în lipsă date de judecătoriile de pace și de tribunalul de primă instanță se poate formula, în condițiile art. 75, respectiv art. 219-230 C. proc. civ. monegasc, calea de atac a opoziției („l’opposition”).
În Elveția, la nivel federal, împotriva hotărârilor judecătorești date în materie civilă se putea exercita, potrivit dispozițiilor art. 43-74 din Legea federală de organizare judiciară din 16 decembrie 1943 (abrogată începând cu 1 ianuarie 2007), fie calea de atac a recursului în reformă („le recours en réforme”), fie calea de atac a recursului în nulitate („le recours en nullité”). În prezent, urmare a intrării în vigoare, la 1 ianuarie 2007, a Legii cu privire la Tribunalul federal din 17 iunie 2005, Tribunalul federal are atribuții în calitate de jurisdicție ordinară de recurs („juridiction ordinaires de recours”), judecând în această calitate recursul în materie civilă („le recours en matière civile”), recursul în materie penală („le recours en matière pénale”) și recursul în materie de drept public („le recours en matière de droit public”), precum și în materia recursului constituțional subsidiar („le recours constitutionnel subsidiaire”). De asemenea, Tribunalul federal soluționează cererile de revizuire („révision”), de interpretare („interprétation”) și de rectificare („rectification”) a unei decizii emise de această instanță, fie în calitate de jurisdicție unică, fie în calitate de jurisdicție ordinară de recurs, fie în calitate de jurisdicție sesizată cu un recurs constituțional subsidiar.
Confederația elvețiană se compune din 26 de entități cantonale (cantoane și semicantoane) și de aceea se consideră că există, sub acest aspect, 26 de sisteme diferite de organizare a jurisdicției și a căilor de atac. În general, partea care estimează că decizia pronunțată față de ea nu este corectă, poate să recurgă la o autoritate judiciară superioară, iar printre diferitele posibilități de atac existente la nivel cantonal se pot distinge două mari categorii, având adeseori denumiri diferite după cantoane. Există astfel, pe de o parte, apelul sau recursul în reformă („l’appel ou recours en réforme”): în virtutea acestei căi de atac, cauza este revăzută într-o măsură destul de mare de către un tribunal superior, care reexaminează (uneori cu câteva limitări) constatarea faptelor și aplicarea dreptului. În general, la nivelul cantoanelor, apelul nu este prevăzut decât în mod restrâns, deoarece pentru cazurile de mică importanță el nu se justifică, iar în cazurile importante, adeseori, un tribunal foarte calificat (tribunal superior, tribunal de comerț) este cel care le rezolvă direct în primă instanță: dacă apelul sau recursul în nulitate este admis, de obicei instanța cantonală superioară statuează direct în fond, adică rezolvă toate chestiunile litigioase.
Există apoi în Elveția, la nivel cantonal, recursul în nulitate („le recours en nullité”), prin care se pot valorifica numai erorile în aplicarea dreptului, faptele putând fi corectate numai dacă se constată că sunt în mod evident arbitrar stabilite. Împotriva hotărârilor care nu pot forma obiectul unui apel sau al unui recurs în reformă recursul în nulitate – mult mai restrâns – este întotdeauna posibil. Dacă recursul în nulitate este admis, instanța competentă să soluționeze o atare cale de atac nu statuează în principiu asupra fondului, dat fiind că ea nu poate judeca decât chestiunile de drept sau pe cele arbitrar stabilite: cu toate acestea, în mai multe cantoane, instanța superioară cantonală are posibilitatea, din motive de economie procedurală, să judece direct fondul, în loc să trimită cauza la tribunalul inferior, atunci când dosarul cauzei cuprinde toate elementele necesare.
În anul 2008 s-a realizat, la nivelul cantoanelor Confederației elvețiene, unificarea procedurii civile, adoptându-se, la 19 decembrie 2008, de către Adunarea federală a Confederației elvețiene, Codul de procedură civilă, care dispune, prin art. 1, că această lege se aplică înaintea jurisdicțiilor cantonale: în afacerile civile contencioase; cât privește deciziile judiciare ale jurisdicției grațioase; cât privește deciziile judiciare în materie de drept de urmărire pentru datorii și faliment; în materia arbitrajului. Unificarea vizează și sistemul căilor de atac, care va cuprinde, în fiecare canton sau semicanton: apelul („l’appel”) – care, potrivit art. 310 C. proc. civ. elvețian din 19 decembrie 2008, poate fi exercitat pentru violarea dreptului sau/și constatarea inexactă a faptelor; recursul („le recours”), ce poate fi exercitat pentru violarea dreptului sau/și constatarea în mod evident inexactă a faptelor (art. 320 din cod); revizuirea („la révision”); interpretarea și rectificarea („interprétation et rectification”) [11, p. 20].
În Italia, art. 323 C. proc. civ. italian, aprobat prin Decretul regal nr. 1443 din 28 octombrie 1940, dispune că mijloacele (căile) de atac a sentințelor, în afara regulamentului (regulatorului) de competentă în cazurile prevăzute de lege, sunt apelul, recursul în casație, revocarea și opoziția terțului. Apelul („dell’apello”) este reglementat de art. 339-359 C. proc. civ. italian, recursul în casație („ ricorso per cassazione”) este consacrat de dispozițiile art. 360-394 din același cod, revocarea („della revocazione”) este prevăzută de art. 395-403 din cod, iar opoziția terțului („dell’opposizione di terzo”) este reglementată de art. 404-408 C. proc. civ. din Italia [30, p. 105].
Codul judiciar belgian stabilește, prin art. 21, căile de atac ce pot fi exercitate de părți împotriva hotărârilor pronunțate în materie civilă. Astfel, căile de atac ordinare sunt desemnate ca fiind opoziția și apelul, iar căile de atac extraordinare sunt indicate ca fiind recursul în casație, terța opoziție, cererea civilă și acțiunea recursorie. Opoziția este reglementată de art. 1047-1049, apelul de art. 1050-1072, iar recursul în casație de art. 1073-1121 din Codul judiciar belgian. Terța opoziție este prevăzută, în detaliu, de art. 1122-1131, cererea civilă de art. 1132-1139, iar acțiunea recursorie de art. 1140-1147, toate din Codul judiciar belgian.
În Columbia, împotriva hotărârilor judecătorești civile pot fi exercitate, potrivit dispozițiilor art. 348-385 C. proc. civ. columbian din anul 1970, următoarele mijloace de atac: cererea de restabilire („reposición”); apelul („apelación”); calea de atac denumită „súplica”; recursul în casație („casación”); plângerea („recurso de queja”); revizuirea („revisión”).
În Luxemburg, în concepția Codului de procedură civilă din această , sunt considerate căi ordinare de atac în materie civilă opoziția („l’opposition”) și apelul („l’appel”) și căi extraordinare de atac terța opoziție („de la tierce opposition”), cererea civilă („de la requête civile”) și acțiunea recursorie („de la prise à partie”). Recursul în casație („pourvoi en cassation”) în materie civilă nu este reglementat în Luxemburg în cuprinsul Codului de procedură civilă, ci printr-o lege separată, anume Legea din 18 februarie 1885 cu privire la recursuri și la procedura în casație („Loi sur les pourvois et la procédure en cassation”) [39, p. 280].
În Franța, Codul de procedură civilă face distincția între căile ordinare de atac („les voies ordinaires de recours”), în categoria cărora intră apelul („l’appel”), reglementat de art. 542-570, și opoziția („l’opposition”), reglementată de art. 571-578, și căile extraordinare de atac („les voies extraordinaires de recours”), în categoria cărora intră terța opoziție („la tierce opposition”), reglementată de art. 582-592, revizuirea („le recours en révision”), reglementată prin art. 593-603, și recursul în casație („pourvoi en cassation”), reglementat prin art. 604-639. Mai este introdusă în categoria căilor ordinare de atac și procedura de „contredit”, referitoare la competență [23, p. 94].
ÎNCHEIERE
Reieșind din cele expuse mai sus, vom formula următoarele concluzii:
Laicizarea justiției a creat posibilitatea acceptării unor remedii împotriva hotărîrilor judecătorești netemeinice și nelegale; la început acestea se înfățisau mai degrabă ca veritabile acțiuni în anulare, pentru că nu presupuneau ierarhizarea instanțelor judecătorești, dar, procedurile romane tîrzii crează organe distincte de jurisdicție, presupunînd o ierarhizare, cu consecințe favorabile asupra modului de reglementare a căilor de atac.
Prin intermediul căilor de atac este posibilă o nouă examinare a procesului, cu desființarea totală sau parțiala a hotărârii. Aplicarea căilor de atac impune continuarea desfășurării procesului penal la o etapă nouă. care se sfârșește cu pronunțarea unei noi hotărâri, care de fapt, în unele cazuri, poate să nu se deosebească de cea atacată.
Principiul constituțional al folosirii căilor de atac este concretizat în normele Codului de procedură civilă al Republicii . Conform art.15 al C.proc.civ. RM, participanții la proces și alte persoane interesate ale căror drepturi, libertăți ori interese legitime au fost încălcate printr-un act judiciar pot exercita căile de atac împotriva acestuia în condițiile legii. Consacrând reglementărilor căilor de atac al hotărârilor judecătorești Titlul III al Codului de procedură civilă (care după numărul de articole constituie cea 1/5 parte din Cod), legiuitorul a confirmat necesitatea și însemnătatea acestei instituții.
Normele citate permit a conchide că în Republica este legiferată instituția apelului deplin. Prin apel deplin se înțelege calea de atac la a cărei examinare pot fi prezentate nelimitat probe noi, instanța de apel având obligația de a rejudeca pricina de la început în volum deplin. Prin urmare, pot fi corectate nu numai erori comise de judecător, ci și erori ale participanților la proces. Apelul apare astfel drept continuare a procesului început în prima instanța.
Înțelegerea conceptului “căile de atac al hotărârilor judecătorești” nu ca normală continuare a procesului, ci drept mijloace juridice procesuale prin intermediul cărora se declanșează controlul judiciar al corectitudinii hotărârilor judecătorești emise de către instanțele inferioare, în vederea remedierii erorilor comise, și introducerea apelului limitat: – va contribui la creșterea importanței primei instanțe în calitate de unica instanță care examinează pricina în fond în rezultatul stabilirii tuturor circumstanțelor importante și administrării tuturor probelor; – va ridica responsabilitatea participanților la proces la exercitarea drepturilor și la executarea obligațiilor procesuale; – va înlătura posibilitatea folosirii cu rea-credință de către participanții la proces a drepturilor procesuale; – va reduce termenele de examinare a pricinilor civile; – va reduce cheltuielile suportate de stat și participanții la proces; – va ridica calitatea și eficiența înfăptuirii justiției.
La fel, reieșind din prevederile Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, putem evidenția următoarele particularități ale procedurii de examinare a admisibilității recursului: După parvenirea dosarului un complet din 3 judecători dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înștiințarea despre necesitatea depunerii obligatorii a referinței timp de o lună de la data primirii acesteia. în cazul neprezentării referinței în termenul stabilit, admisibilitatea recursului se decide în lipsa acesteia; Judecătorul raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor invocate în recurs și face un raport verbal în fața completului din 3 judecători; Asupra admisibilității recursului se decide fără citarea părților. Intimatul își expune poziția pe marginea admisibilității recursului în referință. în această privință, CtEDO într-o decizie a menționat că, deoarece încheierea de admisibilitate nu se referă la fondul cauzei și este limitată la stabilirea faptului dacă recursul corespunde criteriilor formale prevăzute de lege, și în absența în această cauză a vreunui element care ar cere în mod expres Curții Supreme de Justiție să audieze reclamantul în persoană înainte de a decide asupra admisibilității recursului, Curtea consideră că necitarea părților înainte de declararea recursului ca inadmisibil nu ridică o chestiune în temeiul art. 6 din CEDO; Asupra inadmisibilității recursului se decide printr-o încheiere. încheierea cu privire la inadmisibilitatea recursului trebuie motivată. Avînd în vedere esența procedurii de examinare a admisibilității recursului, este incorect de a utiliza în încheierile asupra inadmisibilității sintagmele de genul „nu sînt motive pentru admiterea recursului”, „decizia de apel se menține” sau „recursul se respinge”. Este recomandabilă utilizarea sintagmei „recursul se recunoaște inadmisibil”. încheierea nu trebuie să conțină nicio referire cu privire la fondul recursului și legalitatea deciziei instanței de apel. încheierea privind inadmisibilitatea recursului se plasează pe pagina web a Curții Supreme de Justiție la data emiterii și se transmite tuturor participanților la proces și reprezentanților acestora.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul de executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24.12.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.214-220/704 din 05.11.2010. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=7815EB1B:E68465D1
Codul de procedură civilă al Republicii nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii nr. 244-XVI din 21.07.2006. În: Monitorul Oficial, nr. 178-180/814 din 17.11.2006. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=DC55DCE0:9836A26F
Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii nr. 155 din 05.07.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 185/622 din 31.08.2012. http://lex.justice.md/md/344626/
Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 15-XVI din 03.02.2009. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr.57-58/163 din 20.03.2009. http://lex.justice.md/md/330765/
Monografii, articole de specialitate
Călugăr A. Consecințele decesului reclamantului după sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului. În: Dreptul, 2011, nr.10, p. 122-127
Chiriazi R. Regimul juridic al nulității actelor de procedură în noul Cod de procedură civilă. În: Dreptul, nr.8, 2011, p. 75-83
Ciobanu V. M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Teoria Generală. Vol.II. București: Național, 1996. 777 p.
Ciobanu V., Boroi G. Drept procesual civil. Curs selectiv pentru examenul de licență. București: Editura All Beck, 2002. 866 p.
Cîrnaț T. Egalitatea în drepturi – condiție primordială a statului de drept în garantarea nondiscriminării. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr. 11, p. 20-24
Cojocari E. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu teoretic, legislativ și comparativ de drept). Chișinău: ULIM, 2002. 644 p.
Condoiu M. Drept procesual civil. Note de curs. vol. II. București: Editura Fundației România de Mâine, 2007. 460 p.
Crețu V. Natura juridico-procesuală a pricinilor civile cu privire la declararea incapacității persoanei fizice sau limitarea persoanei fizice în capacitatea de exercițiu. În: Revista Națională de Drept, 2003, nr.4, p. 13-18
Daghie V. Căile de atac de reformare în procesul civil. București: Național, 1997, p. 11-17
Dolea I. Considerente privind perspectiva utilizării hotărârilor judecătorești ca izvor de drept. În: Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova, Seria “Științe socioumane”, vol I, CE USM, Chișinău, 2003, p. 269-274
Dolea I. Dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil și unele probleme de procedură penală. În: Legea și viața, nr.1, 2000, p. 22-27
Frențiu G.C., Băldean D.L. Codul de procedură civilă adnotat și comentat. București: Hamangiu, 2008. 628 p.
Fodor M. Considerații asupra reglementării probelor în noul Cod de procedură civilă. În: Dreptul, 2011, nr.12, p.52-59
Gavajuc S. Sentința – actul procesual prin care prima instanță se pronunță asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. În: Legea și viața, 2009, nr. 2, p. 17-22
Guinchard S., Ferrand F., Chainais C. Procédure civile. Droit interne et droit communautaire. 29е edition. : Dalloz, 2008. 1158 p.
Leș I. Comentariile Codului de procedură civilă. Vol. II. București: ALL Beck, 2001. 780 p.
Leș I. Reglementarea probelor în noul Cod de procedură civilă. În: Revista română de drept privat, nr.1, 2011, p. 93-99
Leș I. Sisteme judiciare comparate. București: ALL Beck, 2002. 644 p.
Reflecții – parțial critice – asupra modificărilor și completărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.202/2010 pentru accelerarea proceselor. În: Dreptul, 2011, nr.1, p. 11-17
Munteanu A. Cu privire la conceptul cailor de atac al hotărârilor judecătorești în procedura civilă. În: Revista Națională de Drept, 2008, nr.3, p. 91-99
Papadopol V., Turianu C. Apelul penal. București: Șansa, 1994. 578 p.
Popescu G. Rolul și importanța principiilor generale ale dreptului și normelor constituționale în asigurarea corelării normelor juridice. În: Revista Națională de Drept, USM, Nr.6, Chișinău, 2008, p. 58-61
, Zillberștcin S. Drept procesual civil. Căile de atac și procedurile speciale. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1981. 857 p.
Tribu P. Corelarea normelor juridice în sistemul de drept național cu principiile dreptului internațional. Conferința științifica „Fundamentele societății bazată pe cunoaștere”. : Universitatea Alma Mater, 2008. p. 101-110
Tudorache D. Sistemul probator în procesul civil. Iași: Ankarom Publishing House, 1996. 478 p.
Voicu M. Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil și la un tribunal imparțial (examen teoretic al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului). În: Revista de drept comercial, 2001, nr. 9, p. 47-55
Zidaru L. Observații cu privire la condițiile de invocare a excepției de necompetență în proiectului Noului Cod de procedură civilă. În: Revista română de drept privat, nr.1, 2010, p. 23-29
Борисова E. Проверка судебных актов по гражданским делам. Москва: Городец, 2006. 687 p.
Бравиенко Е.А. Приговор суда и его исполнение. Минск.: Высшейш. Шк, 1968. 478 p.
Белятников В.И. Убеждение судьи. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2004. 344 p.
Бреушв А. Гражданский процес. Учебник. Москва, 2003. 288 p.
Буйкова B. Гражданский процес. Научно-практический комментарий. Москва, 2003. 460 p.
Бaxpax Д.H. Административное право. Mocква: Норма, 2000. 620 p.
Вамщенко И. С., Фарукшин М. X. Ответственность по советскому законодательству. М.: Искра, 1971. 414 p.
Гражданский процесс. Учебник. / Под ред. М. К. Треушникова. Москва, 2008. 610 p.
Гражданский процесc. Учебник. / Под ред. В. В. Яркова. Москва, 2009. 414 p.
Гражданское процессуальное право России. Учебник. / Под ред. М.С. Шакарян. Москва, 2004. 188 p.
Гражданский процесс. Учебник. Москва, 2000. 470 p.
Гражданский процесс. Особенная часть. Учебник. Минск, 2002. 388 p.
Осокина Г.Л. Гражданский процесс. Общая часть. Москва, 2004. 522 p.
Culegeri de documente, practică judiciară
Hotărârea Curții Constituționale “Cu privire la interpretarea art.114 din Constituția Republicii ”, nr.21 din 23.06.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii , 1997, nr. 45
Hotărârea Curții Constituționale “Privind controlul constituționalității art.302 alin.1 pct.4) din Codul de procedură civilă și art.327 alin.1 pct.5) din Codul de procedură penală”, nr. 33 din 23.11.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii , 1997, nr. 82-83
Hotărârea Plenul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova Cu privire la examinarea pricinilor civile în ordine de apel nr.15 din 03.10.2005. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii , 2006, nr.1, p. 7
Informație privind activitatea instanțelor judecătorești în anul 2005 (analiza statisticii judiciare). În. Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii , 2006. nr.2. p. 16-21
SUMMARY
The title of present dissertation is “The procedure for retrial on appeal judgments which have not became definitive”.
In the present paper I made a brief revisit of ordinary means of appeal in civil proceedings in general and call the institution in particular. I believe that the introductory theoretical part, which contains several definitions and classifications, was indispensable for further treatment and understanding of the topic.
The focus of dissertation is the 2nd chapter, which contains a long retrial on appeal judgments. In this chapter we made also reference to the practice, given some contentious issues (controversial), I used full judicial practice and rulings of the Supreme Court of Justice. Of course, this approach needed an interdisciplinary study with tangents in civil law, criminal procedure, the general theory of law etc.
During study we have evaluated the effects of the legal basis for ordinary means of appeal, to create scientific base, corresponding to the current requirements of the rules that determine the effects of ordinary means of appeal and extraordinary means appeal
We found that the constitutional principle of using remedies is materialized in the rules of the Code of Civil Procedure of the . According to Article 15 of the Civil Procedure Code, the trial participants and other interested persons whose rights, freedoms or legitimate interests have been violated by a judicial act may exercise its remedies against the law. By devoting rules of judicial remedies Title III of the Code (the fifth part of the Code), the legislature confirmed the need and importance of this institution.
Understanding the concept "of judicial remedies" not as a normal continuation of the process, but as procedural legal means through which triggers judicial fairness judgments issued by lower courts to remedy errors, and introduction of limited appeal will contribute to the increased importance as the only first instance court examining the merits because the result of the selection and management of all important circumstances all samples and will remove the possibility of using bad faith by the participants in the trial procedural rights.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul de executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24.12.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.214-220/704 din 05.11.2010. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=7815EB1B:E68465D1
Codul de procedură civilă al Republicii nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii nr. 244-XVI din 21.07.2006. În: Monitorul Oficial, nr. 178-180/814 din 17.11.2006. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=DC55DCE0:9836A26F
Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii nr. 155 din 05.07.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 185/622 din 31.08.2012. http://lex.justice.md/md/344626/
Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 15-XVI din 03.02.2009. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr.57-58/163 din 20.03.2009. http://lex.justice.md/md/330765/
Monografii, articole de specialitate
Călugăr A. Consecințele decesului reclamantului după sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului. În: Dreptul, 2011, nr.10, p. 122-127
Chiriazi R. Regimul juridic al nulității actelor de procedură în noul Cod de procedură civilă. În: Dreptul, nr.8, 2011, p. 75-83
Ciobanu V. M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Teoria Generală. Vol.II. București: Național, 1996. 777 p.
Ciobanu V., Boroi G. Drept procesual civil. Curs selectiv pentru examenul de licență. București: Editura All Beck, 2002. 866 p.
Cîrnaț T. Egalitatea în drepturi – condiție primordială a statului de drept în garantarea nondiscriminării. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr. 11, p. 20-24
Cojocari E. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu teoretic, legislativ și comparativ de drept). Chișinău: ULIM, 2002. 644 p.
Condoiu M. Drept procesual civil. Note de curs. vol. II. București: Editura Fundației România de Mâine, 2007. 460 p.
Crețu V. Natura juridico-procesuală a pricinilor civile cu privire la declararea incapacității persoanei fizice sau limitarea persoanei fizice în capacitatea de exercițiu. În: Revista Națională de Drept, 2003, nr.4, p. 13-18
Daghie V. Căile de atac de reformare în procesul civil. București: Național, 1997, p. 11-17
Dolea I. Considerente privind perspectiva utilizării hotărârilor judecătorești ca izvor de drept. În: Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova, Seria “Științe socioumane”, vol I, CE USM, Chișinău, 2003, p. 269-274
Dolea I. Dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil și unele probleme de procedură penală. În: Legea și viața, nr.1, 2000, p. 22-27
Frențiu G.C., Băldean D.L. Codul de procedură civilă adnotat și comentat. București: Hamangiu, 2008. 628 p.
Fodor M. Considerații asupra reglementării probelor în noul Cod de procedură civilă. În: Dreptul, 2011, nr.12, p.52-59
Gavajuc S. Sentința – actul procesual prin care prima instanță se pronunță asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. În: Legea și viața, 2009, nr. 2, p. 17-22
Guinchard S., Ferrand F., Chainais C. Procédure civile. Droit interne et droit communautaire. 29е edition. : Dalloz, 2008. 1158 p.
Leș I. Comentariile Codului de procedură civilă. Vol. II. București: ALL Beck, 2001. 780 p.
Leș I. Reglementarea probelor în noul Cod de procedură civilă. În: Revista română de drept privat, nr.1, 2011, p. 93-99
Leș I. Sisteme judiciare comparate. București: ALL Beck, 2002. 644 p.
Reflecții – parțial critice – asupra modificărilor și completărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.202/2010 pentru accelerarea proceselor. În: Dreptul, 2011, nr.1, p. 11-17
Munteanu A. Cu privire la conceptul cailor de atac al hotărârilor judecătorești în procedura civilă. În: Revista Națională de Drept, 2008, nr.3, p. 91-99
Papadopol V., Turianu C. Apelul penal. București: Șansa, 1994. 578 p.
Popescu G. Rolul și importanța principiilor generale ale dreptului și normelor constituționale în asigurarea corelării normelor juridice. În: Revista Națională de Drept, USM, Nr.6, Chișinău, 2008, p. 58-61
, Zillberștcin S. Drept procesual civil. Căile de atac și procedurile speciale. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1981. 857 p.
Tribu P. Corelarea normelor juridice în sistemul de drept național cu principiile dreptului internațional. Conferința științifica „Fundamentele societății bazată pe cunoaștere”. : Universitatea Alma Mater, 2008. p. 101-110
Tudorache D. Sistemul probator în procesul civil. Iași: Ankarom Publishing House, 1996. 478 p.
Voicu M. Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil și la un tribunal imparțial (examen teoretic al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului). În: Revista de drept comercial, 2001, nr. 9, p. 47-55
Zidaru L. Observații cu privire la condițiile de invocare a excepției de necompetență în proiectului Noului Cod de procedură civilă. În: Revista română de drept privat, nr.1, 2010, p. 23-29
Борисова E. Проверка судебных актов по гражданским делам. Москва: Городец, 2006. 687 p.
Бравиенко Е.А. Приговор суда и его исполнение. Минск.: Высшейш. Шк, 1968. 478 p.
Белятников В.И. Убеждение судьи. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2004. 344 p.
Бреушв А. Гражданский процес. Учебник. Москва, 2003. 288 p.
Буйкова B. Гражданский процес. Научно-практический комментарий. Москва, 2003. 460 p.
Бaxpax Д.H. Административное право. Mocква: Норма, 2000. 620 p.
Вамщенко И. С., Фарукшин М. X. Ответственность по советскому законодательству. М.: Искра, 1971. 414 p.
Гражданский процесс. Учебник. / Под ред. М. К. Треушникова. Москва, 2008. 610 p.
Гражданский процесc. Учебник. / Под ред. В. В. Яркова. Москва, 2009. 414 p.
Гражданское процессуальное право России. Учебник. / Под ред. М.С. Шакарян. Москва, 2004. 188 p.
Гражданский процесс. Учебник. Москва, 2000. 470 p.
Гражданский процесс. Особенная часть. Учебник. Минск, 2002. 388 p.
Осокина Г.Л. Гражданский процесс. Общая часть. Москва, 2004. 522 p.
Culegeri de documente, practică judiciară
Hotărârea Curții Constituționale “Cu privire la interpretarea art.114 din Constituția Republicii ”, nr.21 din 23.06.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii , 1997, nr. 45
Hotărârea Curții Constituționale “Privind controlul constituționalității art.302 alin.1 pct.4) din Codul de procedură civilă și art.327 alin.1 pct.5) din Codul de procedură penală”, nr. 33 din 23.11.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii , 1997, nr. 82-83
Hotărârea Plenul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova Cu privire la examinarea pricinilor civile în ordine de apel nr.15 din 03.10.2005. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii , 2006, nr.1, p. 7
Informație privind activitatea instanțelor judecătorești în anul 2005 (analiza statisticii judiciare). În. Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii , 2006. nr.2. p. 16-21
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedura DE Rejudecare In Apel A Hotararilor Judecatoresti Care Nu Au Devenit Definitive (ID: 129177)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.