Procedura DE Preluare A Datoriei Locatarului In Conformitate CU Prevederile Contractului DE Locatiune

PROCEDURA DE PRELUARE A DATORIEI LOCATARULUI ÎN CONFORMITATE CU PREVEDERILE CONTRACTULUI DE LOCAȚIUNE

CUPRINS

INTRОDUCERE

1. LEASINGUL FINANCIAR: ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE

1.1. Aspecte general-introductive privind noțiunea de Leasing

1.2. Încadrarea operațiunii de leasing financiar

1.3. Reglementarea juridică a leasingului financiar în Republica Moldova

2. CONTRACTUL CA FORMĂ DE REALIZAREA LEASINGULUI FINANCIAR

2.1. Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de leasing

2.2. Elementele Contractului de Leasing

2.3. Drepturile și obligațiile părților Contractului de Leasing

3. REGLEMENTAREA LEASINGULUI FINANCIAR SUB ASPECT DE DREPT COMPARAT

3.1. Natura juridică a leasingului financiar în contextul sistemului anglo-saxon

3.2. Trăsăturile specifice ale leasingului financiarc conform legislației statelor din sistemul de drept continental

ÎNCHEIERE

BIBLIОGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Practic orice fapt al vieții își găsește, inevitabil, oglindire în legislație. Pe lângă aceasta, realitatea deseori determină limitele reglementărilor legale, ceea ce prezintă un mijloc de consolidare și dezvoltare a relațiilor în cauză. Aici trebuie de specificat că realitatea determină conținutul și natura juridică a reglementărilor legale.

Sensul oricărei reglementări juridice constă în crearea unor norme legale, capabile să reflecte algoritmul relațiilor economice stabilite prin vectorul dezvoltării lor continue. Respectiv, legiuitorul trebuie să elaboreze acel mecanism de reglementare juridică, care ar fi capabil să întregească esența economică a raporturilor sociale. Lipsa unui cadru legal bine determinat generează o situație de incertitudine și nesiguranță între partenerii de afaceri, ridică nivelul riscului și stăvilește inițiativa antreprenorială. Totodată, statistica mondială arată că prosperarea leasingului nu este dependentă de existența unei legislații speciale dedicate instituției în cauză.

La sfârșitul secolului XX Republica Moldova a intrat într-o nouă fază a ezvoltării sale, economia țării fiind supusă unor transformări radicale. A început să se formeze și să se dezvolte proprietatea privată, economia planificată a fost substituită de economia bazată pe relațiile de piață, consfințită prin Constituția Republicii Moldova, statul a garantat libertatea comerțului și inviolabilitatea investițiilor. Respectiv, au fost schimbate prioritățile și scopurile economiei, precum și metodele de gestionare a proceselor economice. Participanții la circuitul civil au obținut posibilitatea de a utiliza resurse materiale și financiare suplimentare pentru realizarea de beneficii, modalități alternative de finanțare, asigurându-li-se anumite garanții legale în vederea protejării intereselor sale.

În aceste circumstanțe, leasingul s-a dezvoltat în mod spectaculos, el devenind pe parcursul ultimului deceniu al sec. XX o sursă importantă de finanțare comercială, calitate ce i se atribuie și la ora actuală.

În asemenea condiții, contractul de leasing s-a dovedit a fi una dintre acele instituții juridice de care pot beneficia agenții economici în atingerea obiectivelor dorite. Chiar și în lipsa unei legislații speciale, agenții economici recurgeau, din primii ani ai independenței statului nostru, la operațiunile de leasing ca la unul dintre cele mai eficiente și de perspectivă mecanisme de finanțare. Acest fapt a și generat, în ordine de urgență, necesitatea elaborării unui cadru legal în domeniu, adecvat condițiilor în care se stabileau relațiile de piață.

Bazele teoretice ale investigației sunt constituite din lucrările iluștrilor juriști și economiști ruși: Gh. Șerșenevici, V. Gazman, V. Goremâchin, V. Djuha, E. Kabatova, Iu. Haritonova etc., români: G. Tița-Nicolescu, G. Clocotici, Monica V. Achim etc., ale altor autori străini: T. Clark, P.K. Ghosh, H.-I. Șpittler, V. Hoier, R. Castilio-Triana etc. Deosebit de importante pentru cercetările noastre De o mare importanță au fost opiniile privind operațiunile de leasing în Republica Moldova expuse de juriștii moldoveni V. Volcinschi, D. Cimil, L. Gribincea, A. Baieșu, A. Bloșenco, O. Halabudenco ș.a.

Obiect al cercetării îl constituie operațiunile de leasing financiar din Republica Moldova în toată complexitatea și evoluția lor în timp, sub aspect comparat cu legislația, practica și doctrina altor state.

Bazele metodologice ale cercetării se constituie dintr-o totalitate de mijloace și procedee teoretice și practice strict determinate de cunoaștere a domeniului cercetat, a realității juridice, printre care un loc dominant îl ocupă metodele general-științifice: metoda istorică, de analiză sistemică a fenomenelor; generalizarea, inducția și deducția, analiza și sinteza, analogia ș.a. La fel, au fost aplicate metodele special-juridice, și anume: metoda comparativă, istorică, analizei complexe și interpretative a actelor normative, metodele formal-juridice, ale logicii formale, concret-sociologice etc.

Noutatea științifică a prezentei lucrări constă în faptul că pentru prima dată în literatura autohtonă este efectuat un studiu complex al conceptelor științifice privind reglementările juridice și aplicațiile practice ale contractului de leasing atât din Republica Moldova, cât și din afara acesteia; sunt elucidate natura juridică, tipurile și categoriile leasingului, este determinat locul acestuia în sistemul dreptului civil.

Noutatea științifică a prezentei lucrări constă în faptul că pentru prima dată în literature autohtonă este efectuat un studiu complex al conceptelor științifice privind reglementările juridice și aplicațiile practice ale operațiunilor de leasing financiar atât din Republica Moldova, cât și din afara acesteia; sunt elucidate natura juridică, tipurile și categoriile leasingului, este determinat locul acestuia în sistemul dreptului civil; sunt elaborate propuneri concrete de lege ferenda în vederea perfecționării legislației respective cu scopul asigurării unei mai bune exercitări a operațiunilor de leasing, cu un nivel minim al riscului pentru participanți și cu un grad maxim de protecție a intereselor acestora.

În rezultat, sunt propuse noțiuni, teze, concepții, termeni originali, sunt înaintate recomandări de pionierat, acestea fiind concepute și formulate în lumina unor relații economice, sociale și juridice inedite.

Principalele concluzii prezentate pentru susținere, care atestă noutatea științifică a tezei, sunt:

1. Noile reglementări cu privire la leasing (2005), spre deosebire de cele precedente, au stabilit un regim juridico-fiscal favorabil și avantajos pentru toți participanții la operațiunile de leasing. Prevederile legale au tendința de a liberaliza piața de leasing și de a ameliora mediul investițional. Leasingul își extinde sfera de acțiune asupra unui cerc mai larg de obiecte și de persoane. Noile reglementări urmăresc clarificarea interacțiuni leasingului cu alte instituții juridice civile: locațiunea și vânzarea-cumpărarea. La fel, acestea încearcă să se pronunțe asupra naturii juridice a contractului de leasing și să detalieze conținutul raporturilor obligaționale.

2. Leasingul a apărut, în fond, după cel de-al doilea război mondial. Specialiștii care studiază originea leasingului deseori afirmă că acesta a apărut încă în antichitate, interpretând leasingul ca o formă a locațiunii. În opinia noastră, leasingul, deși își are rădăcinile în locațiune, oricum, având anumite caractere specifice și convergând interesele mai multor persoane în activitatea obținerii de profit, este un fenomen economico-juridic mult mai complicat.

3. Dată fiind structura lui complexă și variată, leasingul a obținut diverse definiții în literatura de specialitate, acestea având o motivație legală, economică, fiscală etc. De cele mai multe ori, leasingul este privit ca o categorie economică, fiind calificat drept o formă de finanțare prin procurarea bunului solicitat și transmiterea acestuia în folosință temporară contra unor plăți periodice. Evidențiind caracterele specifice și esența leasingului, constatăm că leasingul poate fi privit sub aspect economic – ca operațiune de leasing (activitatea de leasing) și sub aspect juridic – ca instituție juridică, act juridic și, respectiv, raport juridic.

4. Sub aspect economic, leasingul este o categorie complexă de relații sociale patrimoniale (economice) dintre mai multe persoane ce au drept scop al activității sale obținerea de profit, a cărui realizare devine posibilă cu o eficiență mai sporită pentru fiecare participant prin combinarea într-un mod convenabil pentru toți a surselor financiare, a utilajelor de producție, a cunoștințelor tehnologice și a capacităților organizatorice. Astfel, în cadrul leasingului sunt satisfăcute interesele economice ale tuturor participanților la schema prezentată: pentru producătorul de bun, leasingul este privit ca o formă eficientă de realizare a producției sale, pentru locatar – ca o formă de procurare și/sau de exploatare a utilajelor și produselor performante, conservând totodată capitalul, pentru locator – ca o formă de investire eficientă a surselor financiare.

Structura și conținutul proiectului de licență sunt dictate de scopul, obiectivele și logica cercetării științifice efectuate. Lucrarea constă din: introducere, două capitole divizate în paragrafe, încheiere și bibliografie. Aspectele comparative dintre legislația recent adoptată și reglementările existente până la modificări, precum și comparațiile dintre prevederile legislației Republicii Moldova cu cele ale altor state sau cu normele unificate în materie prin convenții internaționale sunt elucidate paralel.

1. LEASINGUL FINANCIAR: ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE

1.1. Aspecte general-introductive privind noțiunea de leasing

În literatura de specialitate, referitor la apariția leasingului s-au conturat două opinii, ambele având dreptul la viață. Într-o primă viziune, leasingul a apărut încă în antichitate. Pentru a confirma această opinie, este bine să ne adresăm la renumita lucrare a lui Aristotel "Retorica", în care dânsul, discutând asupra noțiunii de "posesie" ca element indispensabil al bogăției, susține că principala bogăție constă mai mult în utilizare decât în simplul fapt al proprietății, într-o altă opnie, leasingul s-a născut în Anglia la sfârșitul secolului al Xlll-lea. În pofida opiniilor diferite asupra momentului apariției leasingului, putem spune cu certitudine că leasingul, ca o instituție viabilă, a apărut la mijlocul secolului al XlX-lea în Marea Britanie, ca urmare a dezvoltării vertiginoase a industriei [35, p. 28].

Producerea în cantități mari a bunurilor a făcut ca producătorii să treacă la o altă modalitate de înstrăinare, nouă, față de actul de vânzare-cumpărare. Leasingul a cunoscut o dezvoltare substanțială în epoca modernă, în Statele Unite ale Americii, când în leasing au început să fie date mijloace de producție, și anume: echipament tehnic; mașini; mecanisme; nave etc. S-au format companii de leasing care își îndreptau viziunile spre piețele de desfacere străine. Considerăm că anume pentru aceste motive doctrinarii din Republica Moldova au inclus contractul de leasing în categoria contractelor moderne și complexe. Se consideră că prima societate pe acțiuni pentru care operațiunile de leasing au constituit activitatea sa de bază a fost compania americană "United States Leasing Corporation", fondată în anul 1952 de către Schoenfeld [57, p. 50]. Dacă e să ne punem întrebarea referitor la utilitatea leasingului, atunci, fără careva remușcări, putem spune că economiștii mai mult decât juriștii pot aprecia această utilitate. Totuși, nu poate fi neglijat rolul juriștilor, care contribuie din punct de vedere juridic la identificarea naturii economice a operațiunii de leasing pentru a lămuri succesul leasingului în mai multe state, chiar și în pofida unor obstacole de natură juridică și fiscală.

Leasingul este o instituție complexă ce ridică mai multe întrebări referitor la natura sa juridică, dând naștere unor dispute de oetate pe acțiuni pentru care operațiunile de leasing au constituit activitatea sa de bază a fost compania americană "United States Leasing Corporation", fondată în anul 1952 de către Schoenfeld [57, p. 50]. Dacă e să ne punem întrebarea referitor la utilitatea leasingului, atunci, fără careva remușcări, putem spune că economiștii mai mult decât juriștii pot aprecia această utilitate. Totuși, nu poate fi neglijat rolul juriștilor, care contribuie din punct de vedere juridic la identificarea naturii economice a operațiunii de leasing pentru a lămuri succesul leasingului în mai multe state, chiar și în pofida unor obstacole de natură juridică și fiscală.

Leasingul este o instituție complexă ce ridică mai multe întrebări referitor la natura sa juridică, dând naștere unor dispute de ordin teoretic care au fost duse destul de insistent, delimitându-l de contractul de locațiune, de contractul de vânzare-cumpărare în rate, de contractul de împrumut sau credit cu garanție specială. Din punct de vedere economic, leasingul este o operațiune financiară, dar care se realizează juridic prin intermediul unui contract de tip clasic. Această ipoteză o găsim încadrată chiar în norma de drept, unde se vorbește de o locațiune, dar însoțită de o operațiune de finanțare și de o promisiune de vânzare. Meritul leasingului se regăsește și în doctrina comercială.

Leasingul s-a dovedit a fi cel mai eficient mijloc de finanțare a investițiilor, oferind un plus de siguranță deținătorului de capital. Dezvăluind ideea, constatăm, în primul rând, că leasingul este o finanțare determinată, deoarece se face să se investească o sumă fixă și, pe cale de consecință, facilitează luarea hotărârilor în materia investițiilor, în al doilea rând, leasingul este o exprimare ce dă o închipuire precisă asupra fluxurilor financiare relative la investiție și care sunt încorporate în plățile pe care le face societatea de leasing. Datorită formulei date, se poate determina costul și durata investiției, analizându-se, totodată, profitul prestabilit. În definitiv putem spune că leasingul este o finanțare determinată, ceea ce înseamnă că nu este numai în sensul acoperirii totale a investițiilor, dar mai prevede durata și modalitatea restituirii utilajului. Constatările făcute sunt materializate atât în Legea cu privire la leasing, cât și în Codul civil.

Așadar, întreprinderea care se confruntă în mod direct cu problema finanțării investițiilor sale poate să recurgă la tehnica de finanțare prin leasing care îi va aduce servicii considerabile. Argumentele sunt următoarele:

1. Leasingul favorizează concentrarea resurselor întreprinderii asupra unor activități specifice care sunt profitabile, simplifică gestionarea investițiilor și aduce în așa mod un element de flexibilitate în politica investițională.

2. Leasingul este o alternativă a raportului juridic de vânzare-cumpărare directă de bunuri, deoarece resursele financiare sunt cele proprii. Locatorul din sursele financiare proprii, la cererea locatarului, se obligă să asigure posesiunea de folosință temporară a unui bun cumpărat sau produs de locator contra unei plăți periodice, numite "rate de leasing". Situația este favorabilă locatarului din motivul că, nedispunând de resurse financiare suficiente, nu poate cumpăra bunul necesar, cu toate că are de el nevoie. Avantajul constă și în aceea că povara financiară a investiției este desfășurată în timp și plățile pe care trebuie să le suporte pot fi corelate cu veniturile obținute prin exploatarea valorilor finanțate prin leasing.

3. Avantajul major, conform operațiunii de leasing, este, cu certitudine, acela de a asigura finanțarea integrală a afacerii cu mijloace exterioare, astfel încât întreprinderea este scutită de a recurge la fonduri proprii. Analizând acest punct de vedere, putem spune că leasingul este un mijloc de îmbunătățire față de sărăcia fondurilor proprii, întâlnită des în cadrul întreprinderilor nou-create.

4. Leasingul poate fi o finanțare mai avantajoasă chiar și în cazul unei întreprinderi în ascensiune, deoarece îi permite realizarea unei economii pe fonduri proprii, fonduri care pot fi utilizate în alte scopuri.

Constatând că operațiunile de leasing sunt avantajoase în ceea ce privește investițiile, este necesar a cunoaște și care sunt prețurile cu care se obțin aceste avantaje. Contractul de leasing, fiind un contract oneros, face ca finanțarea să fie restituită de beneficiarul utilajului/obiectului. Dacă e să analizăm contractul de leasing și finanțarea, conform acestei operațiuni, observăm că costurile care rezultă sunt mai mari decât plățile efectuate la cumpărarea directă a obiectului. În situația dată ne punem întrebarea: care sunt avantajele acestei operațiuni? Răspunsul vine de la sine atunci când privim modalitatea plăților. În contractul de leasing, cheltuielile suportate de către beneficiar sunt eșalonate În comparație cu contractul de vânzare-cumpărare, unde finanțarea necesită a fi efectuată deodată și integral. În materia leasingului imobiliar pot fi stabilite plăți constante ori descrescătoare, sau chiar periodice, ținându-se cont de veniturile și cerințele proprii ale beneficiarului de leasing. Vedem că contractul de leasing permite beneficiarului ca obligațiunile financiare de restituire să fie repartizate pe o perioadă de câțiva ani. Așadar, beneficiarul este persoana care acumulează profitul din capitalurile pe care nu a fost nevoit să le achite deodată, întrucât a ales operațiunea leasingului, dând posibilitate capitalului neachitat să fie folosit în întreprindere, făcând ca activitatea pe care și-a propus-o întreprinderea să fie rentabilă pe durata acestui contract.

Dacă în prima parte scopul nostru a fost să argumentăm avantajele beneficiarului contractului de leasing, în cele ce urmează vom vedea care este interesul furnizorului de leasing în raporturile sale cu beneficiarul utilizator și cu producătorul bunurilor finanțate. Cu certitudine, leasingul nu s-ar fi putut dezvolta atât de rapid dacă societățile de leasing și beneficiarii fondurilor lor nu ar fi apreciat caracterul util al acestei operațiuni. Două atuuri majore confirmă acest punct de vedere: a) rentabilitatea și b) siguranța fondurilor investite. Rentabilitatea operațiunii de leasing, în comparație cu alte tipuri de credit, se justifică prin riscurile pe care și le asumă creditorul de leasing în contrapartida finanțării integrale a investiției. Pentru ca rentabilitatea acestei operațiuni să existe și pentru furnizorul de leasing, randamentul operațiunii poate fi îmbunătățit în majoritatea cazurilor prin recurgerea la diferite pârghii, cum ar fi:

1. Atunci când societatea de leasing obține prețuri la un cost inferior randamentului operațiunii de leasing, diferența dintre cele două prețuri curente se adaugă randamentului obținut prin fonduri proprii.

2. Luarea de măsuri de prevedere împotriva consecințelor erodării valorii monetare, prin indexarea ratelor pe care le datorează beneficiarul utilizator, cât și prin indexarea prețului de opțiune, în măsura în care condițiile pieței permit aceasta.

Siguranța fondurilor investite în operațiunile de leasing se realizează, întâi de toate:

1. Printr-o garanție reală care este reprezentată de chiar proprietatea asupra investiției finanțate.

2. Insolvabilitatea beneficiarului utilizator face ca finanțatorul să fie liberat de a mai efectua procedurile necesare în mod obișnuit în ceea ce privește păstrarea gajului asupra bunului finanțat. Mai mult decât atât, finanțatorul de leasing nu suportă nici riscul unei prime închirieri și nici riscul prelungirii locațiunii pentru bunul finanțat. Motivul este că bunul se găsește în posesia beneficiarului utilizator care și trebuie să asigure definitiv și integral fondurile investite. 3. Finanțatorul este dispensat de întreținerea, asigurarea, responsabilitatea, riscul pierderii și deteriorării bunului, deoarece acestea sunt puse în sarcina beneficiarului de leasing.

Din cele relatate conchidem că, pentru a încheia un contract de leasing, societatea de leasing procedează la o selecție destul de rigidă a întreprinderilor care au intenția să devină beneficiari ai operațiunilor de leasing, și anume: prin analiza proiectelor financiare. Astfel, sunt reținute numai acele întreprinderi care prezintă suficientă garanție financiară, necesară pentru a face față sarcinilor ce nu pot fi neglijate, cum ar fi angajamentele luate pe termen mediu sau lung. Anume pentru acest motiv s-ar putea spune că finanțarea prin leasing este accesibilă, într-o măsură mai mare, întreprinderilor profitabile care au o bună rentabilitate de fonduri de rulment pentru a face față pe toată durata operațiunii de leasing [58, p. 226].

Contribuția pe care operațiunile de leasing o pot aduce dezvoltării și modernizării economiei naționale și pentru stimularea investițiilor a fost recunoscută de toate statele. Conform unei analize efectuate de către O. Halabudenko în Republica Moldova, s-a constatat o dezvoltare a operațiunilor de leasing [65, p. 22]. Cercetând contribuția adusă de contractele de leasing întru modernizarea economiei de piață, stabilim că leasingul lărgește posibilitățile de finanțare ale întreprinderilor. Aceasta pentru faptul că permite completarea insuficientă a fondurilor proprii care joacă un rol considerabil în economia națională. Este cazul să spunem că leasingul apare ca un mijloc productiv pentru atragerea investițiilor. Din acest punct de vedere, putem sublinia că leasingul poate fi văzut nu ca un concurent al sistemului bancar, dar ca un partener, deoarece societățile de leasing presupun colaborare cu societățile bancare.

Cu toate acestea, putem constata că societățile de leasing pot fi organizate în așa mod încât să nu recurgă la societățile bancare, folosind emisiunile pe care le prefac în acțiuni sau obligațiuni sau chiar urmare a certificatului-tip de plasare a fondurilor necesare finanțării operațiunilor de leasing imobiliar. Ipoteza este că o parte importantă din aceste emisiuni este folosită pentru investiția operațiunilor de leasing. Constatând că o astfel de finanțare este posibilă, totuși societățile de leasing sunt mai disponibile să recurgă la conlucrare cu instituțiile bancare.

Posibilitatea utilizării leasingului este variată și diversă. Leasingul poate fi folosit atât în investițiile cu caracter industrial sau comercial din sectorul privat, cât și în cel public. Dacă e să ne referim la sectorul public, atunci leasingul poate fi utilizat pentru finanțarea construirii diferitelor obiecte de menire socială și culturală utile localității, dar și pentru cumpărarea deferitelor mijloace de transport de interes public. Pe plan internațional leasingul este folosit pentru finanțarea exporturilor și pentru investiții în întreprinderi multinaționale. Leasingul este de asemenea aplicabil și în cazul ajutorului economic acordat statelor în curs de dezvoltare. Notăm că leasingul este și un instrument apropiat programelor politice de descentralizare industrială și de dezvoltare sectorală. Concluzia este că, oricare ar fi domeniul său de aplicare, leasingul se bazează, incontestabil, pe ideea că bogăția economică este determinată nu atât de proprietate, ci mai mult de eficiența valorilor productive.

Leasingul prevede o disociere dintre proprietate și folosirea investițiilor finanțate, dintre întreprinderea care exploatează și proprietarul utilajului/obiectului. Această diviziune a fost posibilă datorită evoluției generale a economiei moderne, marcată prin dezvoltarea societăților de servicii, cum ar fi cele de markenting, de factoring sau de întreprindere generală. Leasingul modifică compoziția patrimoniului întreprinderii, substituind drepturile personale, dreptul de folosință a bunurilor de echipament sau a imobilelor, drepturilor reale. Sub aspect juridic, leasingul prezintă o contradicție noțiunii generale de proprietate, deoarece nu se încadrează în teoria ce acordă importanță primordială mijloacelor de producție, întrucât aceste utilaje/obiecte pot să rămână și în proprietatea beneficiarului utilizator.

În sumar sugerăm ideea că pentru contractarea unor operațiuni de leasing, deoarece sunt de o mare complexitate, este necesară intervenția specialiștilor, atât în materie fiscală, bancară, cât și, nu în ultimul rând, a juriștilor.

1.2. Încadrarea operațiunii de leasing financiar

Doctrina și practica juridică au stabilit că în dependență de diverse condiții convenite de participanții la operațiunile de leasing acestea pot fi de mai multe tipuri. Una dintre cele mai importante și frecvente diviziuni ale leasingului întâlnite în legislație și în doctrină este clasificarea lui în:

1) leasing financiar (finance leasing) și 2) leasing operațional (operative leasing). În literatura de specialitate lipsește unanimitatea de păreri în ce privește gruparea leasingului în aceste două mari categorii atât din punctul de vedere al criteriilor puse la baza clasificării, cât și al terminologiei utilizate [64, p. 26].

Unul dintre cele mai cunoscute criterii puse la baza clasificării operațiunilor de leasing în financiar și operațional este volumul obligațiilor părților și termenul de utilizare a obiectului acordat în leasing.

Alți autori clasifică operațiunile de leasing în:

a) leasing cu recuperare deplină și b) leasing cu recuperare parțială [56, p. 11], la baza clasificării fiind pus volumul de recuperare a bunului atribuit în leasing. Considerăm că, deși la baza clasificării în cauză sunt puse criterii diferite, aceste două categorii de leasing sunt în mod indispensabil legate între ele, deoarece în cadrul leasingului financiar valoarea bunului acordat în leasing este recuperată, dacă nu în întregime, apoi în cea mai mare măsură, iar în cadrul leasingului operațional locatarul recuperează doar o parte din valoarea bunului dat în leasing.

În opinia lui V.N.Sapojnikov, leasingul financiar reprezintă relații între parteneri care pe parcursul perioadei de acțiune a contractului între ei presupun achitarea unor rate de leasing ce acoperă valoarea deplină a amortizării utilajului sau o mare parte din ea, cheltuielile adiționale, precum și venitul locatorului [74, p. 10]. Observăm că definiția în cauză are un caracter superficial, ba chiar unilateral, deoarece stabilește doar obligațiile locatarului de a achita ratele de leasing. Vom vedea însă că leasingul financiar are la bază nu numai acest criteriu de determinare.

Denumirea de leasing financiar este determinată de însuși caracterul operațiunii: finanțarea dobândirii și utilizării unui bun. Bunul solicitat de locatar este procurat de locator în scopul transmiterii ulterioare a acestuia în posesiunea și folosința temporară a locatarului. De fapt, prin aceasta locatorul finanțează utilizarea bunului luat în leasing de către locatar, restituindu-și valoarea bunului prin intermediul unor plăți periodice efectuate de ultimul (plăți de leasing sau rate de leasing).

Leasingul financiar este unul dintre cele mai răspândite tipuri de leasing. Acesta se caracterizează prin faptul că termenul pentru care obiectul leasingului este transmis în folosință este egal sau puțin mai mic decât perioada de utilizare normală a bunului [67, p. 44], altfel spus – cu durata medie de "trai" al acestuia. De regulă, la expirarea contractului de leasing financiar locatarul poate procura obiectul leasingului la valoarea lui reziduală, poate prelungi relațiile contractuale sau să le înceteze.

Leasingul operațional reprezintă relațiile de arendă, unde cheltuielile locatorului suportate în legătură cu procurarea și întreținerea bunurilor transmise în locațiune nu sunt acoperite prin ratele de leasing achitate pe parcursul executării unui contract de leasing. Aceasta, deoarece specific pentru leasingul operațional este faptul că locatorul acordă bunul în leasing pentru o perioada mai scurtă de timp. Respectiv, durata contractului de leasing în cadrul leasingului operațional este mult mai mică decât termenul de funcționare utilă a bunului. Fapt ce nu dă locatorului posibilitatea de a-și restitui valoarea bunului procurat în scopul acordării acestuia în leasing pentru o singură dată. Urmărind scopul de a-și restitui cheltuielile suportate pentru procurarea bunului, locatorul tinde ca obiectul leasingului să fie acordat în leasing de mai multe ori. Totodată, locatorul riscă ca bunul în cauză să nu mai fie solicitat. Din acest considerent, în cadrul leasingului operațional ratele de leasing sunt mai mari decât în cadrul leasingului financiar.

Definiția leasingului operațional enunțată mai sus identifică relațiile de leasing cu relațiile de arendă. În doctrină acest fapt este confirmat de ideea că acordarea repetată a obiectului leasingului operațional în folosință temporară este posibilă doar în baza unui contract de arendă sau locațiune [61, p. 10]. Această concluzie este argumentată prin faptul că în cadrul operațiunii în cauză locatorul are deja în proprietate bunul solicitat.

De exemplu, o companie de produse cosmetice, care utilizează la producerea mărfurilor sale doar cele mai moderne metode și procedee cunoscute pe piața cosmetică, permanent are nevoie de utilaje noi. Procurarea acestora nu are sens, deoarece la apariția altor utilaje noi compania cosmetologică trebuie să caute pe piață o altă companie pentru a da în locațiune sau a vinde utilajul său învechit. În cazul în care utilajul respectiv este luat în leasing, compania cosmetologică are posibilitatea de a avea permanent utilaj performant, acesta fiind schimbat de câte ori apare necesitatea, fiind achitate doar plățile de leasing. După expirarea contractului de leasing locatorul are obligația de a lua utilajul, dacă locatarul nu decide să prelungească contractul sau să răscumpere bunul. Sau, în țările cu o economie avansată, de exemplu, este foarte răspândită practica de a avea în permanență automobile noi, acestea fiind luate în leasing pentru o perioadă de doi-trei ani. De asemenea, un argument reușit în favoarea ideii că în cadrul leasingului operațional obiectul contractului nu trebuie neapărat să existe la locator este exemplul prezentat de D.R.Vahitov, unde mici companii aeriene activează doar în sezon de concedii, luând pe această perioadă de timp (3-4 luni) în leasing avioane de la companiile mai mari.

În cadrul leasingului operațional, spre deosebire de leasingul financiar, toate obligațiile privind întreținerea și reparația sunt de partea locatorului. De asemenea, riscul pieirii fortuite a bunului acordat în leasing este suportat de locator, spre deosebire de cazul leasingului financiar, unde riscul pieirii fortuite a obiectului leasingului este pe seama locatarului din momentul recepționării acestuia.

Unii autori susțin că acest tip al leasingului exclude posibilitatea locatarului de a procura de la locator bunul luat în leasing. Alții afirmă contrariul: că locatarul are dreptul de a răscumpăra obiectul leasingului și în cadrul leasingului operational [65, p. 22]. În opinia noastră, în cadrul leasingului operațional de asemenea ar trebui să existe dreptul de opțiune al locatarului de a răscumpăra bunul la valoarea reziduală a acestuia atunci când termenul contractului încheiat cu locatorul a expirat, asemeni relațiilor de leasing financiar. Întru susținerea propunerii noastre putem aduce următoarele argumente:

1) la expirarea contractului de leasing locatarul ar putea să constate că utilajul, automobilul sau alte bunuri luate în leasing pot fi utilizate și în continuare, deoarece nu a fost atins gradul de uzură presupus ia încheierea contractului;

2) la expirarea contractului de leasing locatarul ar putea constata că va avea nevoie de bunul luat în leasing și pentru viitor;

3) la expirarea contractului de leasing locatarul ar putea constata că are suficiente mijloace pentru a răscumpăra bunul în cauză;

4) locatorul ar putea constata că păstrarea și realizarea ulterioară a bunului dat va fi foarte dificilă și că e mai simplu a-l vinde la un preț simbolic locatarului.

Termenul de derulare a contractului de leasing operațional poate fi stabilit de către părți: de la câteva zile până la trei ani. Din aceste considerente, drept obiecte de leasing din cadrul tranzacțiilor operaționale servesc bunurile (automobile, avioane și altă tehnică) necesare locatarului pentru efectuarea unor afaceri de scurtă durată, unice sau sezoniere, sau cu uzură morală rapidă. Bunurile transmise în leasing operațional sunt foarte variate: de la automobile (anume acest tip de bunuri dictează în primul rând crearea pieței "secundare") până la computere de care este legat riscul învechirii tehnologice și al uzurii morale.

Desigur, companiile specializate în desfășurarea contractelor de leasing operațional, pentru a minimaliza riscul în afaceri, trebuie să cunoască foarte bine conjunctura pieței obiectelor de leasing, atât a celor noi, cât și a celor cu un anumit grad de uzură. Așadar, din cele reflectate mai sus pot fi evidențiate caracteristicile leasingului financiar și ale leasingului operațional.

Caracterele specifice leasingului financiar.

– locatarul recuperează valoarea integrală (sau o mare parte din aceasta) a bunului luat în leasing, precum și alte cheltuieli legate de încheierea contractului;

– termenul contractului de leasing coincide cu sau este la maximum aproape de perioada de amortizare a bunului (perioada de funcționare utilă a acestuia);

– riscurile economico-financiare, precum și obligația de întreținere și reparație sunt în seama locatarului, dacă altceva nu este prevăzut de contract;

– locatarul alege bunul și/sau vânzătorul sau dă acordul ca acestea să fie alese de către locator și

– la expirarea contractului bunul, de regulă, trece în proprietatea locatarului, deși există opțiunea de a prelungi relațiile contractuale sau de a restitui obiectul leasingului.

Caracterele specifice leasingului operațional:

– bunul este transmis locatarului pe un termen mai mic decât termenul de amortizare;

– este caracteristică transmiterea multiplă a obiectului leasingului;

– ratele de leasing achitate de locatar acoperă doar o parte din costul bunului – obiect al leasingului;

– de regulă, plățile de leasing sunt mai ridicate, deoarece există riscul de a nu recupera valoarea reziduală a obiectului leasingului în cazul în care acesta nu poate fi dat din nou în leasing;

– nu se asigură compensarea tuturor cheltuielilor suportate de locator în legătură cu procurarea și întreținerea bunului;

– de regulă, locatorul suportă riscurile uzurii morale și costurile ocazionate de întreținerea și repararea bunului;

– la încetarea contractului de leasing, bunul – obiect al leasingului este, de regulă, restituit locatorului, deși există opțiunea de a răscumpăra bunul luat în leasing la valoarea reziduală a acestuia sau de a prelungi relațiile contractuale.

În ceea ce privește clasificarea operațiunilor de leasing în Republica Moldova, legislația ce reglementează leasingul nu face o distincție clară între aceste două tipuri de leasing. Nici Codul civil al Republicii Moldova [1, art. 923], nici Legea cu privire la leasing nu definesc în mod expres leasingul financiar, dar nici cel operațional. Mai mult, la prima vedere se pare că legislația moldovenească cu privire la leasing este axată doar pe reglementarea leasingului financiar, însă la o analiză mai atentă constatăm, totuși, că ea conține și elemente caracteristice leasingului operațional. Astfel, analizând prevederile Legii cu privire la leasing, observăm că aceasta are ca obiect de reglementare doar leasingul financiar.

Astfel, "arendă finanțată se consideră arenda în condițiile căreia partea predominantă din riscurile și avantajele aferente folosirii și deținerii activelor arendate trec de la arendator la arendaș. În acest caz este obligatorie respectarea cel puțin a uneia din următoarele condiții:

a)  la expirarea termenului de arendă dreptul de proprietate asupra activelor arendate trece la arendaș;

b) la expirarea termenului de arendă arendașul are dreptul să procure activul arendat la un preț preferențial mai mic decât valoarea de piață așteptată;

c)  termenul de arendă constituie cel puțin 75% din durata de serviciu economic al activului arendat, indiferent de faptul dacă dreptul de proprietate se transmite sau nu;

d) la începutul termenului de arendă suma scontată a plăților minime de arendă constituie cel puțin 90% din valoarea venală a activului arendat".

În ceea ce privește arenda operațională, aceasta este "arenda în condițiile căreia riscurile și avantajele aferente folosirii și deținerii activelor arendate rămân pe seama arendatorului". Reglementările în cauză sunt destinate în special contabililor, conțin prevederi mai exacte, mai concrete, care ar fi bine să fie preluate și de legislația civilă.

Făcând o analiză a legislației române cu privire la leasing, constatăm că aceasta definește ambele categorii de leasing. Astfel, conform Ordonanței Guvernului României din 1997, cu modificările ulterioare, "leasingul financiar este operațiunea de leasing care îndeplinește una sau mai multe dintre următoarele condiții [13]:

a) riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

b) părțile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;

c) perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puțin 75% din durata normală de utilizare a bunului (incluzând orice fel de prelungire a contractului de leasing).

Leasingul operațional este operațiunea de leasing care nu îndeplinește nici una dintre condițiile prevăzute mai sus". Observăm că în România criteriile puse la baza determinării tipului operațiunii de leasing sunt, în principiu, asemănătoare celor stabilite în Standardul Național de Contabilitate.

În ceea ce privește legislația Federației Ruse, articolele 665-670 din Codul civil al Federației Ruse conțin reglementări privind leasingul financiar [14], iar leasingul operațional este reglementat de normele generale cu privire la locațiune. Legea Federației Ruse cu privire la leasing nu definește leasingul financiar și leasingul operațional, ci numai menționează aceste două categorii în articolul ce stabilește modul de evidență contabilă a tranzacțiilor de leasing [18]. Astfel, bunul – obiect al leasingului, transmis în baza contractului de leasing financiar, apare fie în evidența contabilă a locatorului, fie în cea a locatarului, în concordanță cu înțelegerea părților, în timp ce în cazul leasingului operațional bunul – obiect al leasingului apare în evidența contabilă a locatorului.

În ceea ce privește reglementarea juridică a operațiunilor de leasing financiar și operațional în alte state, acestea stabilesc, de regulă, anumite criterii de calificare a leasingului financiar. Astfel, de exemplu, într-un șir de state (Franța, Belgia, Italia, Ungaria, Canada) condiție obligatorie pentru calificarea operațiunii ca fiind de leasing financiar este transmiterea dreptului de proprietate la locatar la expirarea termenului contractului de leasing. În Marea Britanie, Irlanda, Hong Kong, invers, leasingul este financiar dacă la expirarea termenului contractului de leasing este exclusă posibilitatea transmiterii dreptului de proprietate asupra obiectului leasingului la locatar. În cazul în care această posibilitate este prevăzută de contract, tranzacția este calificată ca vânzare în rate.

În asemenea cazuri, raporturile juridice care nu cad sub incidența normelor ce reglementează leasingul nu vor fi recunoscute ca fiind raporturi juridice de leasing. Desigur, aceste și alte tipuri de raporturi de leasing pot fi reglementate în particular de contractele între părți, însă astfel de contracte vor fi lipsite de toate facilitățile de care se bucură leasingul. Deși este clar că în cadrul leasingului operațional obiectul leasingului este transmis locatorului pe un termen mai mic decât durata deplină de amortizare a bunului, este necesar a specifica limita acestui termen: 75, 80, 90% etc. din durata utilității normale a bunului. De asemenea, este necesar a indica în legislația cu privire la leasing și alte criterii de determinare a acestor două mari categorii de leasing, cum este prevăzut, de exemplu, în legislația României.

Necesitatea definirii acestor două importante tipuri ale operațiunilor de leasing este indiscutabilă. Determinarea clară și exactă a criteriilor ce stau la baza atribuirii operațiunii de leasing la un tip sau altul va facilita determinarea categoriei raportului de leasing și, respectiv, a drepturilor și a obligațiilor părților în raportul respectiv. Astfel, propunem ca în Legea cu privire la leasing să fie stabilit că:

"a) leasing financiar este operațiunea de leasing care îndeplinește cel puțin una din următoarele condiții: – cea mai mare parte a riscurilor și beneficiilor aferente dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate locatarului la momentul încheierii contractului de leasing; – suma ratelor de leasing reprezintă cel puțin 90% din valoarea de intrare a bunului dat în leasing; – contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către locatar la momentul expirării contractului; – perioada de leasing depășește 75% din durata de funcționare utilă a bunului ce face obiectul leasingului;

b) leasing operațional este operațiunea de leasing care nu îndeplinește nici una din condițiile contractului de leasing financiar".

Desigur, în mod normal, definiția trebuie să reflecte particularitățile specifice ale fenomenului definit, ceea ce lipsește la definiția leasingului operațional propus de noi. însă, dat fiind faptul că este vorba despre un fenomen succesiv, leasingul operațional având apariția după leasingul financiar, acesta poate fi definit prin metoda excluderii. Considerăm ca o astfel de definiție poate aduce o mai multă claritate nu numai în reglementarea juridică a legislației leasingului, dar și în tratamentul fiscal și financiar al operațiunilor de leasing. Este important a nota că necesită modificări semnificative în acest sens și Codul civil, alte acte normative ce vizează leasingul.

De asemenea, este necesar a menționa că dezvoltarea sectorului de leasing operațional devine posibilă cu apariția pieței secundare a utilajelor de leasing. Conform practicii existente, care deja a devenit clasică în domeniul dezvoltării pieței operațiunilor de leasing, imediat după folosirea maximală a procedurilor de leasing financiar urmează dezvoltarea sectorului de leasing operațional, acesta fiind completat și diversificat cu condiții, cu unele forme specifice de creditare, cu metode specifice de efectuare a calculelor în cadrul operațiunii date, cu particularități de creare a mecanismului tranzacției leasingului operational [68, p. 131].

1.3. Reglementarea juridică a leasingului financiar în Republica Moldova

Termenul "leasing" apare în actele normative ale Republicii Moldova începând cu anul 1991, deși operațiunile de leasing s-au efectuat și anterior, conform reglementărilor legii civile, sub forma contractului de închiriere. La 24.07.1991 a fost aprobată Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.361 cu privire la măsurile urgente pentru stabilizarea economiei și formarea infrastructurii de piață în Republica Moldova. Hotărârea în cauză a stabilit că în scopul promovării și asigurării unui caracter deschis al economiei republicii și pentru a se putea exercita în mod independent activitatea economică externă este necesară elaborarea unui mecanism de atragere a investițiilor străine, inclusiv a investițiilor "pentru leasing" [34, p. 52].

În anul 1994, Guvernul Republicii Moldova a adoptat Hotărârea nr.784 din 26 octombrie privind programul de susținere a antreprenoriatului și a micului business în Republica Moldova pentru anii 1994-1997. Prin această hotărâre s-au stabilit următoarele obiective:

1. Crearea unui cadru legislativ pentru promovarea noilor forme de antreprenoriat (leasing, concesiune și alte forme), ca parte componentă a unei noi structuri a legislației Republicii Moldova, stabilite în vederea asigurării juridice a antreprenoriatului;

2. Crearea unei rețele de firme de brokeraj, agenții imobiliare, societăți de leasing pentru a asigura o mai bună prestare a serviciilor către întreprinderile mici și facilitarea vânzării produselor acestora;

3. Organizarea de licitații pentru a vinde și închiria utilaje/echipamente, unități de producție și terenuri – reprezintă una dintre măsurile întreprinse de stat în vederea  creării  infrastructurii  pieței în Republica Moldova;

4. Atragerea investițiilor străine se va efectua prin aplicarea unui sistem de măsuri ce cuprinde în mod special "leasingul cu drept de răscumpărare ulterioara".

Un pas important pentru formarea cadrului legal al leasingului în Republica Moldova a fost adoptarea, la 15 februarie 1996, a Legii cu privire la leasing (Legea nr.371/1996) [11]. Remarcabil este că aceasta a avut loc mai devreme decât în alte state (de exemplu, în România (1997), Rusia (1998)).

Legea nr.371/1996 a reprezentat prima încercare de a reglementa leasingul ca activitate de întreprinzător. Această lege cuprindea reglementări privind mai multe aspecte: leasingul ca "activitate de antreprenoriat", structura operațiunilor de leasing și contractul de leasing. Legea stabilea de asemenea bunurile ce pot face obiectul leasingului, participanții la operațiunile de leasing, conținutul contractului de leasing, drepturile, obligațiile și răspunderea părților la contractul de leasing, componentele și tipurile de chirii (plăți de leasing), garanțiile încasării chiriei, condițiile de modificare și reziliere a contractului de leasing, protecția dreptului de proprietate a părților, precum și măsurile de stimulare a leasingului. Ulterior, Legea nr.371/1996 a suferit două modificări neînsemnate aduse prin: a) Legea nr.240 din 09.07.1999 privind modificarea și completarea unor acte legislative [12] și b) Legea nr.493 din 13.06.2003 privind modificarea și completarea unor acte legislative.

După adoptarea Legii nr.371/1996, Guvernul Republicii Moldova a adoptat Hotărârea nr.1107 din 06.11.1998 cu privire la aprobarea Direcțiilor strategice de dezvoltare social-economică a Republicii Moldova până în anul 2005. Aceasta hotărâre prevede acțiuni concrete pentru ameliorarea mediului investițional din Moldova:

1. Dezvoltarea unei rețele de structuri specializate în finanțare de investiții, între care băncile de investiții și societățile de leasing;

2. Facilitarea creării de noi societăți prin modificarea și completarea actelor normative aflate în vigoare pentru a permite acordarea facilităților la plata chiriei pentru primii doi ani de activitate. Acest avantaj vizează în special societățile care activează în cadrul noii infrastructuri, precum și societățile de leasing;

3. Susținerea instituțională, care include crearea societăților de leasing, a centrelor de instruire și consultanță, a parcurilor industriale și a altor structuri similare. În plus, promovarea activităților de leasing este considerată unul dintre obiectivele principale ale Programului de Stat pentru susținerea întreprinderilor mici în anii 2002-2005, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.850 din 27.06.2002. Era stabilit că realizarea acestui program va avea loc prin:

– perfecționarea cadrului legislativ normativ – modificarea Legii cu privire la leasing;

– susținerea investițiilor întreprinderilor businessului mic prin intermediul tehnologiilor financiare moderne – utilizarea mecanismului de leasing și închirie rea utilajului;

– susținerea dezvoltării proiectelor investiționale în sistem competitiv prin utilizarea operațiunilor financiare de leasing;

– implementarea diferitelor tipuri de leasing în sfera micului business și asigurarea subiecților micului business cu utilaje sau alte bunuri prin operațiuni de leasing;

– elaborarea propunerilor privind crearea Fondului Național de Dezvoltare a Leasingului și a asociațiilor societăților de leasing din Moldova.

În dispoziții finale, Guvernul Republicii Moldova a indicat clar ca "dezvoltarea și sprijinirea tranzacțiilor de leasing este un obiectiv important pentru anul 2004". În acest sens, suplimentar față de cele expuse mai sus, Hotărârea nr.1577 din 26.12.2003 pentru aprobarea Planului de activitate a Guvernului pe trimestrul I al anului 200412 stabilea că Guvernul Moldovei trebuie să elaboreze proiectul noii legi cu privire la leasing în Republica Moldova prin Centrul de Creație Legislativă și prin Ministerul Economiei.

La 6 iunie 2002 a fost aprobat Codul civil al Republicii Moldova, în vigoare din 12 iunie 2003, care conține un capitol dedicat contractului de leasing (Capitolul X, articolele 923 -930)[1]. Prevederile Codului Civil rămân a fi mult mai generale decât reglementările legale speciale și vizează numai contractul de leasing: obiectul contractului de leasing, subiectele contractului de leasing, forma și conținutul contractului de leasing, răspunderea părților contractului de leasing. Este de menționat că nu exista o coerență între reglementările Legii cu privire la leasing din 1996 și cele ale Codului civil în materie de leasing. Cele mai esențiale deosebiri dintre prevederile Legii nr. /1996 și ale Codului civil de până la modificarea din 2005 se refereau la natura juridică a contractului, părțile contractului, obiectul leasingului, formele leasingului etc.

La 28 aprilie 2005 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat două acte legislative cruciale pentru operațiunile de leasing în Republica Moldova, acestea intrând în  vigoare doar la momentul publicării, la data de 8 iulie 2005. Primul act legislativ este Legea cu privire la leasing (Legea nr.59-XVI/2005), care aduce mult liberalism raporturilor de leasing; al doilea – Legea cu privire la modificarea și completarea unor acte legislative (Legea nr.60-XVI/2005), prin care au fost modificate și completate: Codul civil, Codul de procedura civilă, Codul fiscal, Codul vamal, Legea cu privire la tariful vamal, Legea cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător, precum și Legea privind protecția consumatorilor. Ambele au drept scop protejarea intereselor tuturor subiecților la operațiunea de leasing, aceasta fiind un factor determinant pentru nivelul eficacității activității de leasing.

În septembrie 2004 a fost elaborată ultima variantă a tabelului de divergențe ce conținea propunerile și obiecțiile prezentate de organele antrenate în examinarea proiectului Legii cu privire la leasing și al Legii privind modificarea și completarea unor acte legislative. La realizarea proiectelor, obiectivul a constat în crearea unor reglementări care ar putea stabili un mediu juridico-fiscal favorabil și avantajos pentru operațiunile de leasing în Moldova pentru toate părțile interesate (locatorul, locatarul și furnizorii). Mai jos sunt reflectate cele mai importante reglementări: conceptual noi, precum și cele care poartă un caracter mai mult tehnic.

Obiectul leasingului. A fost lărgită sfera bunurilor care pot constitui obiectul leasingului. Potrivit Legii nr.731/1996, categoria bunurilor care pot constitui obiectul leasingului se limita la mijloacele de transport, mașinile, complexele tehnologice și echipamentul care, potrivit clasificației în vigoare, se raportează la fondurile fixe (art.4 alin.(2)). Potrivit Codului civil, obiecte atribuite în leasing puteau fi doar bunurile mobile. Conform Legii nr.59-XVI/2005, pot fi obiecte ale leasingului toate categoriile de bunuri, cu excepția terenurilor agricole, bunurile scoase din circuitul civil sau al căror circuit este limitat, bunurile consumptibile, precum și obiectele proprietății intelectuale ce nu pot fi cesionate (art.4 alin.(2)).

Locatarul ca parte la contractul de leasing. Legea nr.731/ 1996 (art.5) prevedea că locatarul poate fi o persoană fizică și/sau juridică care desfășoară activități antreprenoriale. Persoanele fizice nu aveau dreptul de a folosi și/sau achiziționa bunuri în baza unei operațiuni de leasing, restrângându-se astfel accesul consumatorilor la acest tip de finanțare. O astfel de interdicție privind leasingul cu bunuri de uz personal, familial sau casnic avea o influență negativă semnificativă asupra dezvoltării leasingului în Moldova. În acest sens, legislația a fost modificată în așa fel încât să permită ca orice persoana fizică sau juridică să poată participa în calitate de locatar la o tranzacție de leasing (art.5 lit.b)). Altfel spus, legislația a recunoscut instituirea leasingului de consum.

Legea nr.731/1996 clasifica leasingul în intern și internațional, fără a defini alte tipuri și/sau forme ale leasingului (art.4). Mai mult decât atât, legea nici nu făcea distincție între leasingul financiar și cel operațional. Legea nr.59-XVI/2005 conține definiții date celor mai importante tipuri și forme ale leasingului, numite în lege forme. Printre acestea cel mai important este stabilirea criteriilor pentru determinarea leasingului ca fiind financiar sau operațional. De asemenea, sunt definite leasingul barter, compensațional, lease-back, de consum, direct, intern și internațional (art.4 alin.(1)). Consideram că definițiile propuse de legiuitor, fiind preluate din Standardele Internaționale de Contabilitate 17 (SIC 17), Standardele Naționale de Contabilitate 17 (SNC 17), din legislația altor state (de exemplu, a României), precum și din Convenția UNIDROIT privind leasingul financiar internațional, semnată la Ottava în anul 1988 (Convenția de la Ottava sau Convenția UNIDROIT), pot clarifica nu numai esența juridică a leasingului, dar și tratamentul fiscal și financiar al operațiunilor de leasing. La baza definirii leasingului financiar a stat stabilirea caracterelor juridice și economice ale acestui tip de leasing, iar leasingul operațional a fost definit prin metoda excepției, adică: constituie leasing operațional acele operațiuni care nu întrunesc caracteristicile leasingului financiar.

Caracterul bi- sau multilateral al contractului. Prevederile Legii nr.731/1996 generau confuzii asupra caracterului bilateral (numai două părți) sau multilateral (mai multe părți) al contractului de leasing. Noua Lege cu privire la leasing a clarificat această problemă prin indicarea expresă a faptului că părțile sunt libere să-și structureze relațiile contractuale. Prin urmare, contractul poate avea atâtea părți câte doresc acestea din urmă (art. 6).

Clauzele minime ale contractului de leasing. Lista clauzelor contractului de leasing, după cum aceasta era prevăzută de către Legea nr.731/1996, era mult prea vastă și conținea un număr de clauze care nu sunt obligatorii pentru contractul de leasing. Noua Lege cu privire la leasing stabilește minimul obligatoriu al clauzelor contractuale în cadrul realizării unor operațiuni de leasing (art.7 alin.(1)), astfel ca din condițiile contractuale să rezulte cert caracterul operațiunilor. Desigur, părțile pot indica și alte clauze pe care le vor considera necesare.

Mijloacele juridice de protecție a locatorului/finanțatorului. Unul dintre aspectele cele mai importante legate de legislația leasingului constă în stabilirea unei protecții adecvate a drepturilor locatorului în baza unui contract de leasing și a remediilor legale eficiente pentru reintrarea în posesia bunului. E bine cunoscut că una dintre problemele principale este dificultatea locatorului de a reintra în posesia bunului. Deși prevederile Codului de procedură civilă stabilesc o procedură specială de urgență pentru obținerea unei ordonanțe judecătorești de către diferiți creditori, în practică se apelează foarte rar la prevederile în cauză, acestea având un caracter general. Prin urmare, este binevenită includerea în Legea nr.59-XVI/2005 a unui articol ce prevede temeiurile și procedura de revendicare incontestabilă a bunului.

Noua lege, asemeni reglementărilor internaționale, stabilește dreptul locatorului de a cere achitarea integrală înainte de termen a ratelor de leasing sau de a rezilia contractul cu reparația pagubelor și/sau cu restituirea bunului în cazul în care locatarul încalcă în mod esențial clauzele contractului (art.12 alin.(1) lit.c)). La fel, dacă locatarul nu restituie obiectul contractului de leasing sau dacă nu l-a restituit la timp, acesta trebuie să achite locatorului pentru perioada de întârziere în mărimi duble toate ratele de leasing și alte plăți prevăzute de contractul de leasing (art.17 alin.(6)). În cazul în care pentru nerestituirea la timp a obiectului leasingului contractul de leasing prevede plata de penalități, acestea trebuie să fie percepute de la locatar în afara plăților prevăzute mai sus, dacă astfel convin părțile (art.17 alin.(7)).

În plus, în Legea nr.59-XVI/2005 au fost incluse prevederi clare în privința problemelor care pot apărea În cazul insolvabilității locatarului. De exemplu, Convenția UNIDROIT stabilește că drepturile locatorului trebuie să fie respectate în cazul insolvabilității locatarului. Astfel, noile reglementări conțin o prevedere conform căreia dreptul de proprietate al locatorului asupra bunului transmis locatarului în baza contractului de leasing se recunoaște inclusiv în caz de insolvabilitate a locatarului (art.16 alin.(2)).

Garanții. Există două tipuri de garanții legate de operațiunile de leasing care trebuiau reglementate și, acolo unde este necesar, clarificate. În primul rând, asemeni legislației din România, Legea nr.59-XVI/2005 prevede norme ce stabilesc garanția clară din partea locatorului către locatar în sensul că nici o parte nu are pretenții sau alte interese legate de bunuri. Cu alte cuvinte, în noua Lege cu privire la leasing este inclusă o prevedere expresă, potrivit căreia locatarul are dreptul de folosință liberă și netulburată a bunurilor luate în leasing, pe toată durata contractului de leasing (art.12 alin.(2) lit.g)).

Analizând modificările conceptuale și tehnice aduse reglementărilor privind operațiunile de leasing, constatăm că adoptarea și aplicarea noii legi are menirea declarată de a stimula domeniul respectiv de afaceri și de a impulsiona achiziționarea de bunuri de către persoane fizice și juridice. În acest fel, vor fi suscitate afacerile cu bunuri ce pot face obiect al leasingului, situație care trebuie să sporească circuitul intens de valori, dezvoltarea diferitelor procese de producție și creșterea comerțului intern.

Codul civil al Republicii Moldova. Am menționat mai sus ca Codul civil dedică contractului de leasing un capitol din reglementările sale. În rezultatul modificărilor aduse Codului civil prin Legea nr.60-XVI/2005, normele acestuia au fost coordonate cu noile prevederi ale Legii nr.59-XVI/2005, ambele legi fiind elaborate și adoptate în bloc. Principalele modificări ale reglementărilor privind contractul de leasing se referă la următoarele:

Natura juridică a contractului. Actualul contractul de leasing este un contract consensual, prevederile anterioare stabilind caracterul real al acestuia (art.923 alin.(1) С. civ.).

Obiectul leasingului. Cercul bunurilor ce pot fi obiectul leasingului s-a lărgit considerabil, cu restricțiile prevăzute de Legea nr.59-XVI/2005 (art.925 alin.(1) С civ.).

Destinația leasingului. Acum este exclusă restricția de a nu folosi obiectul leasingului în scopuri personale, familiale sau casnice.

Dreptul de opțiune. Versiunea în vigoare prevede în mod expres că locatarul are dreptul de opțiune la expirarea termenului contractului de leasing (art.923 alin.(3) С civ.).

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Deși Capitolul XXXV din Codul de procedură civilă prevede pretențiile în al căror temei se emite ordonanța judecătorească (la litera g) era stabilit: "rezultă din procurarea în credit a unor mărfuri") [2], Legea nr.60-XVI/2005, prin articolul 2, a completat litera cu cuvintele "sau în leasing", pentru a evita situațiile de confuz.

Codul navigației maritime comerciale al Republicii Moldova, aprobat prin Legea Republicii Moldova nr.599-XIV din 30.09.1999 [3], reglementează contractul de leasing având ca obiect nave. Conform acestui Cod, prin contractul de leasing proprietarul navei (locatorul) se obligă să pună la dispoziția navlositorului (locatarului), pentru un interval scurt de timp, contra unei chirii, nava nudă pentru a fi folosită în comerțul maritim. La expirarea contractului, locatarul dobândește sau poate dobândi dreptul de proprietate asupra navei, plătind partea din valoarea ei contractuală neacoperită de chirie.

Codul maritim reglementează numai leasingul direct, în cadrul căruia există două părți la contractul de leasing, locatorul fiind și proprietarul bunului dat în leasing. Riscul pierderii sau avarierii accidentale a navei trece asupra locatarului o dată cu preluarea ei. Această particularitate este caracteristică mai ales leasingului financiar.

Codul fiscal al Republicii Moldova [5] este un act legislativ foarte important pentru operațiunile de leasing, deoarece acesta stabilește principiile impozitării subiecților operațiunii date. Prin Legea nr.60-XVI/2005 au fost aduse un șir de modificări și completări în materie de leasing normelor Codului fiscal, deoarece prevederile anterioare erau confuze, incomplete și într-o anumită măsură inadecvate înțelesului economic al acestor tipuri de operațiuni. Această stare de lucruri genera interpretări diferite și chiar dificultăți în aplicarea tratamentului fiscal al operațiunilor de leasing. Codul fiscal nu făcea referire la o serie de prevederi extrem de importante ce vizau amortizarea bunurilor care constituie obiectul leasingului financiar, tratamentului fiscal al dobânzii încasate în baza contractelor de leasing, aplicarea TVA și alte aspecte.

Așadar, Codul fiscal, în rezultatul modificărilor aduse prin Legea nr.60-XVI/2005, conține definiția pentru fiecare din cele două tipuri importante ale leasingului – financiar și operațional (art.5 pct.18). Legiuitorul a considerat binevenită definirea acestora (la moment așa cum este stabilit și de Legea nr.59-XVI/2005) și în Codul fiscal, pentru a asigura un tratament uniform al operațiunilor de leasing atât din punct de vedere juridic, cât și din punct de vedere fiscal. Totodată, la momentul când tratamentul fiscal al operațiunilor de leasing financiar sau operațional va fi modificat, numai prevederile Codului fiscal vor necesita modificări în acest sens, dar nu și ale legii de bază.

Legislația fiscală nu încadra în mod expres remunerația achitată locatorului în baza contractului de leasing în noțiunea de dobândă. Această remunerație este tratată indirect ca venit din locațiune, fapt ce impunea leasingului un tratament mai puțin favorabil în comparație cu cel aplicat împrumuturilor. Din aceste considerente, legiuitorul a stabilit ca dobânda pentru leasing rezultată dintr-un contract de leasing financiar să fie definită în mod echivalent cu noțiunea de dobândă în baza unui contract de împrumut (art.12 pct.7).

Regula fiscală de până la modificări nu permitea deducerea de către locatar a cheltuielilor aferente bunurilor utilizate în regim de leasing și bunurilor care nu sunt în proprietatea utilizatorului respectiv. Acest tratament nefavorabil implica cheltuieli suplimentare neîntemeiate din partea utilizatorilor bunurilor respective. Din aceste considerente, Codul fiscal a fost modificat în ceea ce privește tratamentul deductibilității cheltuielilor menționate, după cum urmează: (1) cheltuielile de întreținere sunt recunoscute ca cheltuieli ale locatarului; (2) cheltuielile de reparație, instalare și îmbunătățiri ulterioare sunt capitalizate în scopuri fiscale și sunt deductibile prin amortizare conform ordinii prevăzute în Codul fiscal pentru bunurile respective pe perioada leasingului.

Din prevederile existente s-ar putea deduce că operațiunile de leasing sunt considerate servicii. Tot din această prevedere rezultă că, în cazul leasingului financiar, numai dobânda încasată în baza contractului de leasing este considerată venit brut al locatarului, pe când în cazul leasingului operațional toată plata făcută în baza contractului de leasing, inclusiv partea ce reprezintă costul bunului (amortizarea), este considerată ca parte a venitului brut al locatorului.

Conform reglementărilor actuale rezultând din specificul fiecărui tip de leasing în ceea ce privește tratamentul TVA, transmiterea bunurilor spre utilizare este considerată ca furnizare de bunuri în cazul leasingului financiar și ca prestare de servicii în cazul leasingului operațional (art.101).

Conform reglementărilor anterioare ale Codului fiscal, TVA se aplica la întreaga plată de leasing, inclusiv la dobânda achitată de către locatar în baza contractului de leasing financiar, fapt ce impunea leasingului un tratament defavorizat în comparație cu cel aplicat împrumuturilor. Din această cauză, legiuitorul a modificat Codul fiscal, adăugând dobânda primită de către locator în cadrul contractului de leasing financiar la lista livrărilor scutite de TVA (art.103).

După modificările aduse prin Legea nr.60-XVI/2005, legislația fiscală nu conținea prevederi exprese în privința exigibilității TVA în cadrul leasingului, fapt ce conducea la interpretări diverse în aceasta materie. Pentru a evita această situație, legiuitorul a stabilit ca data obligațiunii fiscale să urmeze momentului plății ratei de leasing (art.108 alin.(7)).

Este stabilit un regim special de restituire a TVA pentru toate operațiunile de leasing. În trecut, locatorul achita TVA furnizorului la momentul încheierii contractului de furnizare. Locatorul avea dreptul să deducă TVA achitată, iar colectarea TVA de la locatar se efectua o dată cu plățile de leasing. În prezent, în cazul în care suma TVA achitata de locator furnizorului de bunuri depășește suma TVA colectată (posibil în interiorul unei perioade prestabilite), dreptul de a solicita statului restituirea diferenței i se acordă contribuabilului (locatorului).

Legea nr.1164-XIII din 24 aprilie 1997 cu privire la punerea în aplicare a Titlurilor I și II ale Codului fiscal [8] stabilește o serie de facilități fiscale acordate contribuabililor. Printre facilitățile acordate sunt și scutirile la plata impozitului pe venit prin reducerea venitului impozabil cu 50% din suma investițiilor pentru procurarea mijloacelor fixe. Această categorie de investiții cuprindea inclusiv mijloacele fixe dobândite în baza unui contract de leasing.

Codul vamal al Republicii Moldova, nr.1149-XIV din 20.07.2000 [4], conține prevederi cu referire la facilități la plata drepturilor de import în cadrul realizării operațiunilor de leasing, acestea fiind adecvate scopului economic al operațiunii (art.67).

Legea cu privire la tariful vamal, nr.1380-ХIII din 20.11.1997 – art.28, care stabilește lista de mărfuri scutite de taxa vamală, a fost completat cu o nouă literă: "v) bunurile mobile a căror valoare depășește 1000 de lei și a căror durată de funcționare este mai mare de un an, importate de către întreprinderile ce desfășoară activitatea de leasing, în scopul onorării obligațiilor contractuale ale acestora, rezultate din contractele de leasing încheiate cu persoane fizice sau juridice din Republica Moldova".

Legea cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător, nr.81-XV din 18.03.2004, reglementează, în art. 3, tipurile de investiții. În rezultatul modificărilor aduse acesteia de Legea nr.60-XVI/2005, în noțiunea de investiție este specificat expres că investiție este considerată orice depunere, atât în capitalul social, cât și (în general) în patrimoniul persoanei juridice, inclusiv pe baza contractului de leasing financiar.

Legea privind protecția consumatorilor, nr.105-XV din 13.03.2003, definește noțiunea de consumator, care este aplicată locatarului [9].

Standardul Național de Contabilitate 17 "Contabilitatea leasingului" conține prevederi cu referire la tratamentul economic al operațiunilor de leasing.

Clasificatorul activităților economice din Moldova, aprobat de Departamentul Analize Statistice și Sociologie la 09.02.2000, în vigoare de la 01.02.2001, prevede leasingul financiar la Capitolul "Alte intermedieri financiare".

În urma analizei prevederilor actuale ale legislației Republicii Moldova privind leasingul, precum și a evoluției acestora, observăm că, începând cu anul 1990, leasingului i s-a acordat o atenție sporită. Iar în 1996 chiar i-a fost dedicat un act legislativ. Totodată, am  constatat că multitudinea de reglementări existente oricum nu creau un regim favorabil pentru dezvoltarea operațiunilor de leasing în Moldova. Aceasta din mai multe motive, printre care:

– nu s-a stabilit o coerență în definirea noțiunilor cu privire la operațiunile de leasing din mai multe acte normative; mai mult, uneori leasingul se confundă cu alte tipuri de tranzacții;

– nu există un concept clar determinat cu privire la tratamentul fiscal al acestui tip de tranzacții; se stabilesc anumite bariere vamale (termenul importului);

– esența economică a tranzacțiilor în cauză nu este înțeleasă în profunzime.

În rezultatul adoptării noii Legi cu privire la leasing, precum și al modificărilor și completărilor aduse actelor legislative ce reglementează, direct sau tangențial, raporturile de leasing, mediul legal privind leasingul, în viziunea noastră, s-a îmbunătățit considerabil. Deși mai e nevoie de a fi făcute careva precizări în noua lege, de a modifica și alte acte normative, subordonate legilor, în principiu, având baza legală în vigoare, susținerea statului, ajutorai consultativ din partea Ministerului Economiei și Comerțului (în calitatea sa de autor al recentelor reglementări), precum și a organismelor internaționale (Banca pentru Reconstrucție și Dezvoltare), este o mare probabilitate că în scurt timp operațiunile de leasing se vor intensifica, se vor activiza procesele investiționale, această formă alternativă de finanțare ocupând locul meritat în activitățile economice din Republica Moldova.

2. CONTRACTUL CA FORMĂ DE REALIZAREA LEASINGULUI FINANCIAR

2.1. Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de leasing

La momentul actual, este cert faptul că pentru nașterea unui raport juridic civil, pe lângă norma juridică și subiectele de drept, sunt necesare și împrejurări de fapt, indicate în ipoteza normei de drept. Altfel spus, pentru stabilirea unui raport de drept civil este necesar să se producă anumite împrejurări, deseori prevăzute de lege, în care se concretizează atât persoanele, cît și obiectele, între persoane născându-se drepturi și obligații [19, p. 145].

Împrejurările exprimate în alineatul de mai sus pot conduce la: a) nașterea unor raporturi juridice civile – acordul vânzătorului și a cumpărătorului servește drept temei pentru apariția contractului de vânzare-cumpărare; b) modificarea raportului civil. În acest punct vom menționa căsătoria persoanelor care au împlinit 16 ani care determină o modificare a capacității de exercițiu; c) stingerea raporturilor juridice civile, cum ar fi de exemplu pieirea lucrului închiriat, fapt care duce la încetarea contractului de locațiune [24, p. 156].

Conform definiției date de Baieș S. și Roșca N., împrejurările care, potrivit normelor juridice, au ca urmare apariția, modificarea sau stingerea raporturilor juridice, producând astfel anumite consecințe juridice, se numesc fapte juridice. Faptul juridic, așadar, constituie acele împrejurări, fenomenele reale de care legislația în vigoare leagă apariția, modificarea ori stingerea drepturilor civile și a obligațiilor, adică a raporturilor juridice civile.

În contextul opiniilor exprimate, vom preciza că drept temei de apariție a drepturilor și obligațiilor servesc faptele juridice. Dintre acestea, cele mai răspândite sunt contractele civile. Astfel, vom porni de la afirmația că art 666 Cod civil al Republicii Moldova definește contractul ca fiind acel acord de voință, care este realizat între două sau mai multe persoane, prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice. Doctrina juridică utilizează noțiunea de contract în privința acordului încheiat între două sau mai multe părți, prin care se dă naștere, se modifică sau se sting anumite drepturi și obligații, de regulă civile [40, p. 413].

Totodată unii autori definesc mult mai restrictiv contractul. Astfel, autorii francezi A. Weilsi Fr. Terre definind contractul civil, stabilesc, că acesta este un acord de voință realizat între două sau mai multe persoane pentru a crea un raport juridic – dând naștere unei obligații sau constituind un drept real – a modifica sau stinge un raport juridic preexistent [41, p. 29].

Unii autori susțin, că nu toate actele juridice bilaterale sau multilaterale care dau naștere,modifică sau sting drepturi și obligații pot fi desemnate drept contracte. Astfel, după afirmațiile lui M. Cantacuzino, contractele sunt acele acte juridice care au ca scop de a da naștere raporturilor juridice de obligație între părți, excluzând în așa mod din categoria de contracte acele acte juridice care modifică sau sting raporturile juridice de obligații [22, p. 393].

Vorbind în continuare despre contract, neapărat trebuie de menționat, că acesta este una din categoriile de convenții, ce se încheie doar între vii [23, p. 47]. În aceeași ordine de idei, ținem să menționăm, că nu putem fi de acord cu afirmațiile unor autori, care, deși recunosc, că asupra tuturor actelor civile bilaterale între vii se răsfrâng aceleași drepturi și obligații, totuși, nu pentru toate aceste acte atribuie denumirea de contracte, limitându-se doar la cele care dau naștere de obligații.

Astfel, reieșind din cele de mai sus, vom menționa că contractul este un acord de voință încheiat între două sau mai multe persoane pe timpul vieții acestora, cu privire la nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor [29, p. 606].

Codul civil român definește în art. 942 contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic. Sursa de inspirație a Codului civil român în definirea contractului a constituit-o Codul civil italian, care prevedea în art. 1098 aceeași definiție adoptată în art. 942. Titlul III din Cartea a III –a din Codul civil român, intitulat „ Despre contracte sau convenții” a generat în doctrină o problemă în legătură cu existența sau inexistența unor deosebiri între cele două noțiuni, contract și convenție, întemeiată pe dispozițiile art. 1101 din Codul civil francez, nereprodus de Codul nostru civil, potrivit căruia contractul este o convenție prin care una sau mai multe persoane se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva.

În sistemul francez [53, p. 142], se consideră că noțiunea de convenție este mai largă, reprezentând acordul de voință ce are ca obiect modificarea sau stingerea unei obligații ori crearea, modificarea sau stingerea unui drept, altul decât un drept personal.

De esența convențiilor civile este egalitatea părților și flexibilitatea clauzelor care se stabilesc prin negociere între partenerii contractuali.

În continuare vom menționa că unii autori [20, p. 15] au definit contractul sau convenția ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice’’. O definiție cuprinzătoare este aceea potrivit căreia : „prin contract se înțelege acordul de voință între două sau mai multe persoane, prin care se nasc ,se modifică sau se sting drepturi și obligații, adică un raport juridic de obligații” și , în sfârșit , potrivit altor autori [48, p. 268], „contractul este acordul de voință care dă naștere, modifică sau stinge drepturi și obligații”.

Din definiția elaborată în literatura de specialitate se poate observa că accentul se pune pe efectele juridice produse de contract , deosebirile constând în aceea că unii autori includ în definiția contractului civil toate efectele, pe câtă vreme alți autori se referă numai la scopul contractului (acela de a produce efecte juridice, fără a enumera aceste efecte).

Fundamentul juridic al relațiilor de leasing este contractul de leasing încheiat între parteneri. Contractul, în sistemul operațiunilor de leasing, reglementează juridic relațiile economice între participanți, stabilește anumite obligații, ordinea și modalitățile de executare a obligațiilor reciproce, prevede modalitățile de apărare a intereselor economice ale participanților la relațiile de leasing în caz de neexecutare a obligațiilor de către subiecte pe calea aplicării sancțiunilor pecuniare [60, p. 144].

Conform Legii 59/2005, contractul de leasing este definit ca „contract în baza căruia o parte (locator) se obligă la cererea unei alte părți (locatar) să-i asigure posesiunea și folosința temporară a unui bun, achiziționat sau produs de locator, contra unei plăți periodice (rată de leasing), iar la expirarea contractului să respecte dreptul de opțiune al locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale” [10].

Spre deosebire de actuala Lege cu privire la leasing, Legea 731/1996 prevedea că leasingul este realizat în baza unui contract, conform căruia „locatorul (creditorul finanțator) procură cu titlu de proprietate echipamentul indicat de locatar de la vînzătorul (furnizorul) stabilit de acesta și îl acordă contra plată locatarului în posesiune și folosință temporară în scopuri de întreprinzător”. Observăm că Legea în vigoare modifică și completează definiția contractului de leasing numai spre bine, și anume:

din contract real, contractul de leasing devine un contract consensual [37, p. 26];

în loc de „echipament”, obiect al leasingului este orice „bun”;

obiectul leasingului poate fi nu numai procurat, ci și produs de locator;

locatar poate fi și consumatorul, fiind exclusă destinația antreprenorială a leasingului;

definiția contractului de leasing este completată cu dreptul de opțiune al locatarului, ce apare la expirarea contractului de leasing.

Codul civil, în art. 923 (1), stabilește că „prin contractul de leasing, o parte (locator) se obligă, la cererea unei alte părți (locatar), să-i asigure posesiunea și folosința temporară a unui bun, cumpărat sau produs de locator, contra unei plăți periodice (rată de leasing).” În continuare, prevederile Codului civil stabilesc așa caractere specifice ale leasingului, cum sunt: dreptul de alegere a bunului și/sau a vânzătorului aparține locatarului precum și dreptul de opțiune al locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale la expirarea contractului de leasing.

O încercare de a elucida în definiție caracterele specifice contractului de leasing este făcută de G. Țița-Nicolescu, care definește contractul de leasing ca fiind „acele raporturi contractuale, în baza cărora o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată de timp dreptul de folosință asupra unui bun, al cărui proprietar este sau pe care îl va produce ori îl va achiziționa de la un terț furnizor, unei alte părți, denumită utilizator, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, cu dreptul utilizatorului de a opta pentru cumpărarea bunului, restituirea sa ori continuarea folosirii acestuia” [32, p. 78].

Analizând definiția legală a contractului de leasing, putem formula următoarele caractere juridice ale acestuia:

este un contract negociat. Deși unii autori [36, p. 299] califică contractul de leasing drept un contract de adeziune, considerăm că conținutul contractului de leasing, în special elementele acestuia (obiectul, termenul, modalitatea achitării ratelor de leasing etc.), pot și, de regulă, sunt negociate între părți. Acest caracter rezultă și din prevederea art. 667 (1) CC, care stabilește principiul libertății contractuale. Menționăm că și practicienii susțin caracterul negociabil al contractului de leasing [27, p. 16];

este un contract numit (tipic): cu caractere proprii, cu conținut propriu și un cadru normativ propriu. Acest fapt este confirmat prin prevederile Legii 59/2005, precum și de cele cuprinse în Capitolul X, Titlul III, Cartea III din Codul civil. Unui asemenea contract i se vor aplica regulile stabilite de Legea 59/2005 și de prevederile în materie de leasing din Codul civil, iar în subsidiar – regulile comune în materie de contracte;

este un contract consensual, simpla manifestare a voinței părților în forma stabilită fiind suficientă pentru realizarea acordului în mod valabil. Sub aspect probatoriu însă, precum și pentru opozabilitatea față de terți, forma scrisă a contractului este obligatorie, necesitatea unui înscris care să constate existența contractului rezultând fără echivoc din prevederile legale;

este un contract sinalagmatic, pentru că ambele părți se obligă reciproc. Contractul de leasing dă naștere la obligații corelative și interdependente, fapt care permite aplicarea principiilor generale relative la executarea ori neexeecutarea contractelor sinalagmatice;

este un contract cu titlu oneros și conținut patrimonial, pentru că ambele părți urmăresc realizarea unui profit propriu, profit evaluat în bani. Locatorul primește ratele de leasing plătite periodic de către locatar, din care obține și un venit, iar locatarul beneficiază de folosința bunului pe perioada derulării contractului, iar la sfârșitul acesteia poate răscumpăra bunul la valoarea lui reziduală;

este un contract cu executare succesivă, deoarece efectele sale se produc pe tot parcursul derulării contractului, inclusiv, periodicitatea achitării ratelor de leasing [70, p. 12]. Acest fapt are consecințe importante asupra desfășurării raporturilor dintre părți, dintre care problema riscului, a efectelor privind neexecutarea contractului și rezilierii ori a prescripției dreptului la acțiune;

este un contract intuitu-personae în ceea ce-l privește pe locatar. Locatorul, încheind contractul, în considerarea calităților locatarului, are dreptul să ceară de la ultimul să prezinte odată cu cererea de a contracta și acte referitoare la situația sa financiară. Drept consecință, locatarul nu poate înstrăina drepturile sale ori cesiona contractul fără acordul locatorului;

este un contract comutativ, deoarece existența și întinderea prestațiilor la care părțile s-au obligat nu depind de hazard, fiind strict stipulate prin lege și prin convenția părților.

În cadrul intențiilor ce corespund denumirii acestui paragraf, vom prezenta o dezbatere de idei privind natura juridica a contractului de leasing, opinii prezente în literatura de specialitate autohtonă și străină. Fiind cea mai discutată problemă în literatura de specialitate, cel mai aprig se analizează chestiunile interdependente privind;

a) delimitarea contractului de leasing de alte contracte;

b) caracterul bi- sau multilateral al contractului de leasing [72, p. 11].

În acest context, aducem constatarea făcută de I.A. Reșetnic precum că problematica determinării naturii juridice a leasingului la etapa actuală „prezintă totuși interes și generează noi idei” [71, p. 114].

Delimitarea contractului de leasing de alte contracte similare constituie o problemă care intensiv se „macină” în literatura de specialitate. În cadrul discuțiilor privind natura juridică a contractului de leasing opiniile se focusează în jurul problemei: este contractul de leasing o varietate a altui contract, deja reglementat de legislația civilă a Republicii Moldova, sau acesta a obținut deja propriile sale caracteristici și trebuie recunoscut ca fiind un contract de sine stătător.

V.V. Vitreanschii este de părere că esența obligației, ce rezultă din contractul de leasing, este aceeași ca și esența obligației apărute din contractul de locațiune, „doar cu deosebirea că în cadrul relațiilor de locațiune locatorul este proprietarul bunului transmis în folosință temporară, iar în cadrul relațiilor de leasing locatorul trebuie să procure bunul solicitat de locatar și să-l transmită în folosință temporară acestuia” [54, p. 615]. Anume acest fapt și reprezintă elementul de calificare, care permite de a evidenția contractul de leasing ca un contract de locațiune special, însă acest fapt nu permite recunoașterea contractului de leasing ca o categorie independentă a contractelor juridicocivile, separat de contractul de locațiune.

Desigur, contractul de leasing are careva particularități în comparație cu contractul de locațiune în accepțiunea sa clasică. În opinia autorului sus-citat, aceste particularități ar fi următoarele: a) una din obligațiile locatorului este procurarea unui anumit bun de la un anumit vânzător pentru a fi dat în posesie și folosință temporară unui anumit locatar; b) de regulă, anume locatarul determină bunul care trebuie să fie procurat de locator, precum și vânzătorul acestuia; c) riscurile legate de pieirea fortuită a bunului trec la locatar din momentul preluării bunului.

Anume aceste particularități, în opinia unor autori [58, p. 226], determină contractul de leasing ca un tip al contractului de locațiune. Aceasta afirmație este susținută de G.L. Zemleakova cu următoarele argument [62, p. 106]:

a) părțile contractului de leasing, ca și în contractul de locațiune, sunt locatorul și locatarul, iar vânzătorul execută obligațiile sale de livrare a bunului locatarului în baza cesiunii datoriei asumate de către locator;

b) conținutul contractului de leasing, la fel ca și al contractului de locațiune, constă în transmiterea unui bun în posesie și folosință temporară locatarului contra unei plăți;

c) prezența în contractul de leasing a prevederii ce se referă la răscumpărarea bunului, transmis în baza contractului de leasing, nu este motiv de a-l califica ca un contract independent, deoarece orice contract de locațiune ar putea conține o clauză cu privire la posibilitatea răscumpărării bunului închiriat.

Cum afirmă D. Cimil, raporturile cu vocație financiară depășesc cadrul contractului de locațiune, contractul de leasing ridicându-se la rang de operațiune financiară [25, p. 13]. Contractul de leasing reprezintă, în opinia autorului citat, prestarea unui serviciu financiar prin intermediul mecanismului de locațiune, ceea ce nu poate fi negat. Considerăm că afirmația dată se referă doar la scheletul operațiunii de leasing.

Contractul de leasing se deosebește, de exemplu, de contractul de locațiune prin următoarele:

– În cadrul relațiilor de leasing locatorul este proprietarul bunului transmis în leasing, iar locatarul se prezintă ca beneficiarul substanței economice al dreptului subiectiv asupra obiectului leasingului, cu toate consecințele ce rezultă din aceasta.

– Leasngului îi este specific dreptul de opțiune de care beneficiază utilizatorul la sfârșitul perioadei contractuale. – Riscul pieirii fortuite a bunului în cadrul leasingului financiar îl poartă locatarul și nu proprietarul bunului, cum este caracteristic contractului de locațiune.

– În contractul de leasing, locatarul are drepturi similare unui cumpărător în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, ceea ce lipsește în cadrul relațiilor de locațiune. Locatarul, în baza unui contract de leasing, are dreptul de a înainta nemijlocit producătorului sau vânzătorului bunului pretenții privind calitatea bunului, termenele de livrare, dar nu are dreptul de a rezilia contractul de vânzare-cumpărare.

– Modalitatea de achitare a ratelor de leasing este bazată pe principiile de rambursare a creditului: în caz de pieire fortuită a obiectului leasingului, locatarul va restitui toată valoarea ratelor de leasing, prevăzută de contract, de parcă ar restitui datoria și dobânda pentru folosirea creditului.

– Chiria reprezintă contravaloarea dreptului de folosință a bunului, pe când rata de leasing include cota parte din valoarea de intrare a bunului. Mai mult, susținem ideea conform căreia, în cazul locațiunii, valoarea chiriei este stabilită în baza „mecanismului de piață al cererii și ofertei”, spre deosebire de valoarea ratei de leasing, care este bazată pe plățile de amortizare a bunului [27, p. 16]. La valoarea de intrare a bunului, la formarea ratelor de leasing se calculează și dobânda de leasing, care, în fond, reprezintă beneficiul locatorului.

– În cadrul contractului de leasing, locatorul procură sau produce bunul special pentru a fi dat locatarului în leasing, iar, procurând bunul, locatorul este obligat să anunțe vânzătorul despre intenția de a da bunul în leasing.

– Includerea vânzătorului în raporturile de leasing constituie un element primordial al contractului de leasing, consideră Iu.A. Serkova, iar V.S. Evsteev susține că „vânzătorul este acea parte fără de care leasingul se transformă în locațiune”.

– Este diferită situația locatarilor și în ceea ce privește efectuarea reparației capitale a bunului primit în posesie și folosință temporară: în cazul leasingului, aceasta este pusă pe seama locatarului, iar în cazul locațiunii – pe seama locatorului.

– Obiectul leasingului financiar este, de regulă, un bun nou, care se procură special pentru a fi dat în folosință temporară, pe când în cazul locațiunii obiect este un bun care deja aparține locatorului.

O parte din savanții cunoscuți consideră că contractul de leasing reprezintă un contract multilateral, ale cărui părți părțile căruia sunt vânzătorul obiectului leasingului, locatorul și locatarul. Astfel, în opinia lui I.A. Reșetnic, vânzătorul este un subiect special, de sine stătător, al contractului de leasing [17]. De fapt, legătura contractuală existentă între locatar și vânzător are loc în baza unei exprimări deosebite a voinței acestor două categorii de subiecte.

Fiind criticată, acesteia i se contrapune afirmația că contractul de leasing este un contract bilateral, opinie pe care o susținem. Astfel, C.C. Șatalov, susține că „acea manifestare de voință despre care menționează I.A. Reșetnic, în orice caz – voința manifestată de vânzător la încheierea contractului cu locatorul, amintește mai degrabă despre contractul de adeziune, care nu poate, de sine stătător, să aducă la stabilirea unor raporturi contractuale între partea aderentă și o terță persoană care nu este parte la contractul dat de adeziune [78, p. 16].

2.2. Obiectul Contractului de Leasing

Spre deosebire de Codul civil din 1964, Codul civil în vigoare conține, la capitolul dedicat condițiilor de valabilitate a actului juridic, o normă referitoare la obiectul actului juridic civil. Astfel, art. 206 definește obiectul actului juridic ca o condiție de valabilitate a actului, precum și condițiile ce urmează a fi întrunite pentru ca obiectul actului juridic să fie valabil.

Noțiunea legală a actului juridic se desprinde din art. 206 alin. (1): „Obiect al actului juridic este obligația persoanei care a încheiat actul juridic’’. în principiu, și doctrina definește similar obiectul actului juridic civil. Astfel, într-o opinie, obiect al actului juridic civil este numită prestația (adică acțiunea sau inacțiunea) pe care subiectul activ o poate pretinde, iar subiectul pasiv este obligat să o săvârșească în temeiul angajamentului luat prin încheierea actului juridic.

În art. 206 alin. (2) sunt enumerate trei condiții de valabilitate a actului juridic civil:

a) obiectul trebuie să fie licit;

b) obiectul trebuie să se afle în circuit civil;

c) obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil cel puțin în specia sa.

La aceste trei condiții, doctrina adaugă două condiții: obiectul trebuie să fie posibil și obiectul trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic civil.

Pornind de la dispozițiile legale și ținând cont de opiniile existente în literatura de specialitate, în cele ce urmează se va face analiza condițiilor de valabilitate a obiectului actului juridic civil:

a) Obiectul trebuie să fie licit. Pentru ca actul juridic să fie valabil este necesar ca obiectul lui să nu contravină legii, ordinii publice și bunelor moravuri. În conformitate cu prevederile art. 220, actul juridic care contravine normelor imperative, ordinii publice și bunelor moravuri este lovit de nulitate absolută. De exemplu, va fi lovită de nulitate absolută înțelegerea prin care o persoană se obligă să săvârșească o infracțiune în schimbul unei sume de bani.

b) Obiectul trebuie să fie în circuit civil. Numai lucrurile puse în circuitul civil pot fi obiecte ale actelor juridice și, respectiv, bunurile scoase din circuitul civil nu pot fi obiect al actelor juridice. Art. 286 stabilește că bunurile pot circula liber, cu excepția cazurilor când circulația lor este limitată sau interzisă de lege.

c) Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil cel puțin în specia sa. Înseamnă că în actul juridic civil urmează să se precizeze toate elementele care îl individualizează. De exemplu, dacă obiectul se referă la o prestație (serviciu), atunci se indică lucrările care trebuie efectuate – debitorul se obligă să efectueze o lucrare de reparare a mobilei. Dacă obiectul se referă la un bun cert, de exemplu la o casă, el trebuie determinat prin elementele care îl individualizează, prin indicarea adresei acelei casei, ori prin indicarea numărului ei de încăperi, suprafeței totale, suprafeței locuibile. Dacă este de gen, bunul actului juridic (obiectul) trebuie determinat cel puțin prin specie și cantitate – vânzarea a o mie litri de benzină, și nu vânzarea petrolului, fără a se preciza și cantitatea.

d) Obiectul trebuie să existe. Această condiție de valabilitate a actului juridic civil nu este indicată expres în art. 206. Totuși, se poate considera că, pentru valabilitatea actului juridic civil, este necesar, după regula generală, ca obiectul acestuia să existe la momentul încheierii lui [42, p. 30] În caz contrar, nu se poate pune problema îndeplinirii celorlalte condiții. Expresia „după regula generală’’ denotă că sunt posibile cazuri când actul juridic este valabil dacă se referă la bunuri viitoare. În acest sens, Codul civil dispune la art. 206 alin. (3): „Pot constitui obiect al actului juridic bunurile viitoare’’. De exemplu, este valabil contractul, încheiat în luna ianuarie, de vânzare-cumpărare a 1000 t. de cereale, care vor fi strânse în luna iunie.

e) Obiectul trebuie să fie posibil. Deși nu este prevăzut în Codul civil, această condiție de valabilitate a obiectului actului juridic civil decurge din principiul că nimeni nu poate fi impus la imposibil. După cum se susține în literatura de specialitate, „imposibilitatea prestației atrage nulitatea actului juridic pentru lipsa de obiect’’[47, p. 122]. În acest caz, este necesar însă ca imposibilitatea să aibă un caracter absolut, adică executarea prestației să fie imposibilă pentru toți, nu numai pentru debitori. În caz contrar, obiectul va fi posibil. Deși executarea obiectului actului juridic este posibilă, însă pentru debitor este imposibilă, este prezent obiectul posibil.

Determinarea cercului de bunuri care ar putea fi obiecte ale contractului de leasing este o problemă pe larg discutată atat în literatura de specialitate, cât și în cadrul realizării operațiunilor de leasing în practică. În ceea ce privește reglementările legale ale Republicii Moldova, actele normative stabilesc ca obiect al leasingului pot fi orice bunuri95 mobile sau imobile, cu excepția:

a) bunurilor scoase din circuitul civil sau a căror circulație este limitată prin lege;

b) terenurilor agricole;

c) bunurilor consumptibile;

d) obiectelor proprietății intelectuale care nu pt fi cesionate.

Legislația privind leasingul de până la modificări era mult mai restrictivă, pe alocuri chiar și confuză. Astfel, prevederile art. 923 (1) CC nu stabileau în mod expres categoriile de bunuri ce puteau fi date în leasing, menționând doar că obiectul contractului de leasing este un bun mobil. Spre deosebire de reglementările Codului civil, Legea 731/1996, la prima vedere, încă și mai mult îngusta cercul bunurilor care puteau fi obiect al contractului de leasing. Acesta era limitat: (i) doar la acele vehicule, mașini, complexe tehnologice și echipament, care, potrivit clasificației financiareconomice în vigoare, se atribuiau fondurilor fixe și care nu erau interzise sau limitate pentru libera circulație pe piață.

Consumptibilitatea bunului. Codul civil al Republicii Moldova dedică clasificării bunurilor în consumptibile și neconsumptibile art. 295, însă nu conține careva prevederi exsprese despre consumptibilitatea bunului mobil dat în leasing98. Analizând legislația cu privire la leasing a altor state (Rusia, România, Kazahstan, Belarus, Statele Unite ale Americii), constatăm, că bunurile mobile sunt obiecte ale contractului de leasing. Însă, atragem atenția că, de la stat la stat, legislația stabilește anumite criteria de corespundere a bunului mobil pentru ca acesta să fie atribuit la obiect al contractului de leasing.

Considerăm că este absolut corectă atribuirea la caracteristicile obiectului contractului de leasing a criteriului de „neconsumptibilitate”. Fiind o modalitate de finanțare, în cadrul operațiunilor de leasing, locatarul solicită posesia și folosința unui bun, deoarece nu poate sau nu dorește să aibă bunul în cauză în proprietate. La expirarea termenului stabilit de contract, locatarul optând pentru restituirea bunului, are obligația de a-l întoarce în așa stare încât acest bun să fie posibil de utilizat și în continuare (luând în considerație randamentul de uzură normală a bunului). Respectiv, obiect al leasingului pot fi numai bunuri care își epuizează treptat valoarea de consum în procesul utilizării lor, care nu-și pierd în acest proces calitățile lor naturale.

Obiectele proprietății intelectuale. Este destul de dificil a concepe bunurile intangibile ca făcând obiectul leasingului. Valoarea obiectelor proprietății intelectuale poate să crească în timp, în loc să scadă. Mai mult, transmiterea drepturilor asupra obiectelor proprietății intelectuale au un regim specific. Convenția de la Ottawa, precum și legislația Republicii Moldova de până la modificări, nu atribuiau expres obiectele proprietății intelectuale la bunuri care pot fi date în leasing.

Ordonanța Guvernului Romaniei 51/1997 include în lista de excepții a obiectelor leasingului înregistrările pe banda audio și video, piesele de teatru, manuscrisele, brevetele și drepturile de autor, bunurile necorporale. În literatura de specialitate română se menționează că această interdicție este pe deplin justificată de prevederile actelor normative în domeniu. Astfel, cesiunea dreptului de autor, exclusivă sau neexclusivă, privește numai drepturile patrimoniale, înstrăinarea drepturilor morale de autor fiind interzisă. În ceea ce privește brevetele de invenție, drepturile nepatrimoniale ale inventatorului de asemenea nu pot fi transmise. Totodată, legislația stabilește cazurile și modalitățile de transmitere a drepturilor generate de brevetul de invenție.

În privința soft-urilor (programelor de calculator), în literatura de specialitate română problema este tratată diferit. Astfel, se consideră, pe de o parte, că soft-urile pot avea calitatea de obiect al leasingului, iar, pe de altă parte, că obiect al leasingului pot fi numai bunurile corporale. Respectiv, obiectele proprietății intelectuale, fiind atribuite la categoria de bunuri incorporale, nu ar putea fi atribuite la obiectele leasingului. În opinia noastră, deoarece obiectele proprietății intelectuale au un regim specific de transmitere a drepturilor asupra lor (contractele de licență, cesiune, franchising), precum și ținând cont de faptul că valoarea acestor categorii de bunuri poate să crească în timp, în loc să scadă, considerăm că obiectele proprietății intelectuale nu ar putea fi obiecte ale contractului de leasing.

Totodată, în cazul în care în leasing este transmisă o întreprindere, marca de producție sau drepturile de autor ar putea fi transmise, acestea fiind o parte indispensabilă a complexului patrimonial unic. Un cuvânt aparte ar trebui să spunem și despre valorile mobiliare. În conformitate cu art. 288 (5) CC, acestea sunt atribuite la categoria de bunuri mobile, respectiv, fiind admisă posibilitatea acordării lor în leasing. Însă, o astfel de practică nu este cunoscută. Mai mult, unii autori insistă că valorile mobiliare în nici un caz nu pot fi obiect al contractului de leasing, argumentând că particularitatea caracteristică a valorii mobiliare constă în caracterul dualist al naturii juridice a acesteia: pe de o parte, aceasta reprezintă un drept patrimonial, pe de altă parte, aceasta este un document care certifică acest drept – bun. Din acest considerent, valorile mobiliare, deși sunt atribuite la categoria de bunuri mobile și neconsumptibile, au un regim de circulație specific.

Destinația obiectului leasingului. Un element caracteristic pentru bunul dat în leasing este că acesta deja poate fi utilizat în scopuri personale, familiale sau casnice. Prevederi contrare conține Convenția de la Ottawa, preluate de majoritatea statelor postsovetice, inclusiv de legislația moldovenească cu privire la leasing de până la modificări.

Obiect al contractului de leasing poate fi atât un bun existent, cât și un bun viitor, în cazul în care acesta urmează a fi produs sau livrat de un vânzător. Întrucât prin contractul de leasing se transmite numai dreptul de folosință, nu este obligatoriu ca locatorul să fie proprietarul bunului dat în leasing, la data încheierii contractului. Acest fapt este confirmat și prin prevederile art. 923 CC, care stabilește că „prin contractul de leasing, o parte (locator) se obligă, la cererea unei alte părți (locatar), să asigure posesiunea și folosința temporară a unui bun, procurat sau produs de locator…”.

2.3. Drepturile și obligațiile părților Contractului de Leasing

Vorbind inițial despre subiectele leasingului, și amintind faptul că el este un contract bipartit, subiecte nemijlocite ale acestuia sunt locatorul și locatarul.

Locatorul este figura principală a unei operațiuni de leasing, fără de care se pierde sensul operațiunii de finanțare a folosirii unui bun (cu posibilitatea răscumpărării acestuia). Codul Civil nu definește locatorul. Legea 59/2005 stabilește, în art. 5, lit. a), că locatorul este „persoană fizică sau juridică ce practică activitate de întreprinzător și transmite, în baza condițiilor contractului de leasing, locatarului, la solicitarea acestuia, pentru o anumită perioadă, dreptul de posesiune și de folosință asupra unui bun al cărui proprietar este, cu sau fără transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului la expirarea contractului”.

Definiția în vigoare nu stabilește careva principii noi în comparație cu Legea 731/1996, doar că ultima preciza statutul locatorului – „instituțiile financiare sau alt agent economic” (art. 5 lit. a)), ceea ce, fără îndoială, era de prisos. Din definiția legală se desprind câteva caracteristici ale locatorului:

1) este persoană fizică sau juridică;

2) practică activitate de întreprinzător;

3) deține bunul transmis în leasing cu drept de proprietate.

Legislația României prevede că poate fi finanțator (locator) orice societate de leasing [13]. Ordonanța Guvernului României nr. 51/1997 nu face delimitare între cazurile în care persoana se manifestă ca locator și în care are calitate de finanțator, de parcă le folosește ca sinonime. G. Țîța-Nicolescu consideră că este vorba despre locator în cazul în care contractul de leasing are ca obiect un bun care aparține acestuia. În opinia noastră, în cadrul operațiunilor de leasing, locatorul întotdeauna este finanțator, și invers, deoarece anume acesta este unul dintre elementele ce deosebește leasingul de locațiune.

Legea FR cu privire la locațiunea financiară (leasing) prevede, în art. 4, că locator poate fi orice persoană fizică sau juridică [16]. Totuși, art. 5 al Legii prevede că societățile de leasing sunt societăți comerciale care, în conformitate cu documentele constitutive, desfășoară activități de leasing. Din aceste prevederi rezultă că poate fi locator atât o persoană fizică – întreprinzător, cât și o persoană juridică, organizată ca societate de leasing.

Locatarul. Codul civil al Republicii Moldova nu prevede careva criterii speciale pentru calitatea de locatar, nici în reglementările cu privire la contractul de leasing, nici în cele ce au ca obiect locațiunea. Însă, până la modificările din 2005, art. 923 (5) CC prevedea că obiectul leasingului nu putea fi folosit în scopuri personale, familiale sau casnice, ceea ce în mod esențial restrângea cercul posibililor locatari în operațiunile de leasing, deoarece rezultă că locatarul trebuia sa aibă calitatea de persoană fizică care desfășoară activități antreprenoriale sau de persoană juridică. La fel și Legea 731/1996, în art. 3 limita destinația obiectului leasingului doar la desfășurarea activității de întreprinzător.

Sub aspect comparativ, legislațiile altor state, mai cu seamă a statelor spațiului postsovietic, conțin clauză similară de limitare. Probabil, aceasta este inclusă în actele normative corespunzătoare, legiuitorii fiind inspirați de prevederile Convenției de la Ottawa, care stabilește regula utilizării bunului „cu titlu personal, familial sau casnic” [7].

Locatarii pot fi împărțiți în doua grupuri de bază:

1) întreprinzătorii, care, avand un capital suficient, cu ajutorul schemei leasingului intenționează să atingă câteva scopuri: să multiplice venitul, să majoreze volumul de afaceri, sa diversifice spectrul produselor etc;

2) peroanele care au un capital inițial insuficient, acestea dorind să inițieze afacerea sau doar să beneficieze de anumite produse, temporar, cu opțiunea de a le procura ulterior.

Vorbind despre obiectul contractului de leasing, vom spune că în ceea ce privește reglementările legale ale Republicii Moldova, actele normative stabilesc ca obiect al leasingului pot fi orice bunuri mobile sau imobile, cu excepția:

a) bunurilor scoase din circuitul civil sau a căror circulație este limitată prin lege;

b) terenurilor agricole;

c) bunurilor consumptibile;

d) obiectelor proprietății intelectuale care nu pt fi cesionate.

Un element caracteristic pentru bunul dat în leasing este că acesta deja poate fi utilizat în scopuri personale, familiale sau casnice. Prevederi contrare conține Convenția de la Ottawa, preluate de majoritatea statelor postsovetice, inclusiv de legislația moldovenească cu privire la leasing de până la modificări.

Obiect al contractului de leasing poate fi atât un bun existent, cât și un bun viitor, în cazul în care acesta urmează a fi produs sau livrat de un vânzător. Întrucât prin contractul de leasing se transmite numai dreptul de folosință, nu este obligatoriu ca locatorul să fie proprietarul bunului dat în leasing, la data încheierii contractului. Acest fapt este confirmat și prin prevederile art. 923 CC, care stabilește că „prin contractul de leasing, o parte (locator) se obligă, la cererea unei alte părți (locatar), să asigure posesiunea și folosința temporară a unui bun, procurat sau produs de locator…”.

Din interpretarea normelor Codului civil al Republicii Moldova, precum și a Legii 59/2005, rezultă că în leasing pot fi atribuite și bunuri utilizate anterior. Codul civil stabilește expres că locatorul va asigura posesiunea și folosința unui bun „..procurat sau produs…”, ceea ce ne face să concluzionăm că la producere nu poate fi vorba de darea în leasing a unui bun de mâna a doua, pe când la procurare, norma legală nu specifică starea buului dobândit în proprietate: trebuie să fie neapărat nou sau poate fi și unul anterior folosit?

În concluzie, considerăm necesar a menționa că, deși legiuitorul a progresat în determinarea cercului de bunuri care pot face obiectul leasingului, totuși, ar fi recomandabile anumite amendamente în acest sens. Astfel, este foarte important, ca principiu de drept, că legea ar trebui să fie permisivă, iar restricțiile să fie prevăzute în mod expres. Ceea ce înseamnă că bunurile, indiferent dacă sunt mobile sau imobile, tangibile sau intangibile, ar trebui să poată face obiectul leasingului, cu excepția cazurilor când legea le exclude expres.

Spre deosebire de prevederile în vigoare, Legea 731/1996 (art. 11 (3)) prevedea în mod expres că în cazul în care locatarul încălca obligația de a plăti în termen chiria, locatorul avea dreptul să ceară plata ei, precum și a întregii sume ce i se cuvine, în conformitate cu contractual [52].

Anume din conținutul acestui drept rezultă și dreptul locatorului să folosească bunul în calitate de gaj în obligațiile sale față de terți – drept, care în opinia noastră, nu necesită a fi specificat în mod expres în Lege. Astfel, în vederea procurării bunului solicitat de locatar, locatorul poate să obțină un credit bancar, gajând obiectul leasingului. Totodată, locatorul este obligat să anunțe locatarul despre dreptul terțelor persoane asupra bunului.

Solicitarea de la locatar a documentelor ce reflectă starea lui financiară. Reflectarea juridică a acestui drept dat este o novelă pentru reglementările privind leasingul, deși are la bază o bună întemeiere preluată din legislația respectivă a României [13].

Locatorul, la momentul încheierii contractului, în vederea cunoașterii situației financiare a locatarului, a capacitații de a onora obligațiile de plată de către ultimul, are temei de a verifica starea financiară a locatarului. Este binevenită stabilirea legală a dreptului locatorului de a solicita documentele corespunzătoare, astfel acesta fiind protejat de locatarii cu deficit financiar.

Prin încheierea contractului de leasing, locatorul se face obligat față de locatar, obligațiile sale fiind corelative și în strânsă interdependență cu drepturile locatarului, prevăzute de lege. Conform alin. (3) art. 12 al Legii 59/2005, locatorul este obligat:

a) să nu intervină în alegerea bunului și/sau a vânzătorului făcută de locatar dacă contractul de leasing nu prevede altfel. Orice operațiune de leasing începe cu solicitarea locatarului adresată locatorului, în care este indicat obiectul de care are nevoie. Alegerea obiectului leasingului și/sau a vânzătorului acestuia este prerogativa locatarului, deoarece acesta știe mai bine calitățile bunului dorit și, de regulă, persoana de la care acesta poate fi procurat în condiții optimale.

b) să coordoneze cu locatarul cuprinsul [26, p. 13] contractului de vânzare-cumpărare (furnizare) a bunului. Momentul-cheie constă în faptul că operațiunile de leasing au un caracter multilateral, unde, pe lângă părțile contractului de leasing (locatorul și locatarul), participă și vânzătorul obiectului leasingului, de la care locatorul procură bunul pentru a-l transmite în leasing locatarului. Anume aceasta a stat la baza includerii obligației date în reglementările noi cu privire la leasing.

c) să încheie, din însărcinarea locatarului, contract de vânzare-cumpărare (furnizare) cu vânzătorul (furnizorul), să plătească prețul bunului și să încredințeze locatarului executarea obligațiilor sale privind recepționarea bunului, formularea cerințelor care izvorăsc din acest contract dacă contractul de leasing nu prevede altfel. În cadrul leasingului financiar, funcția de bază a locatorului este cea financiară, el finanțând procurarea bunului necesar locatarului. Astfel, una dintre obligațiile fundamentale ale locatorului este procurarea bunului solicitat de locatar pentru transmiterea ulterioară a acestuia în folosință temporară locatarului.

d) să dea locatarului contra plată bunul său în posesiune și folosință temporară. Aceasta este obligația de bază a locatorului, deoarece de însăși esența leasingului ține transmiterea de către finanțator a bunului procurat în folosință temporară locatarului. De regulă, obiectul leasingului este transmis cu toate accesoriile lui, detaliile și documentația tehnică [61, p. 10]. Obligația dată era prezentă și în reglementările anterioare cu privire la leasing;

e) să garanteze locatarului folosința liniștită a bunului. Legea 59/2005 în mod expres prevede că locatorul este obligat să garanteze folosința liniștită a bunului (art. 12 (2) lit. g)). Aceeași idee, deși cu un conținut mai evaziv, are prevederea stabilită în art. 9 (4) din Legea 59/2005, conform căreia, „dacă locatarul execută contractul de leasing, locatorul sau un terț nu poate pretinde la bun, cu excepția cazurilor prevăzute de lege sau de contract”.

f) să primească bunul la expirarea contractului de leasing dacă locatarul nu-și exercită dreptul de a achiziționa bunul cu titlu de proprietate sau de a prelungi contractul conform prevederilor prezentei legi.

Drepturile, obligațiile și răspunderea locatarului sunt stabilite în art. 13 al Legii 59/2005. Conform acestuia, drepturile locatarului sunt:

a) să aleagă independent bunul și/sau vânzătorul ori să încredințeze locatorului această alegere, acest drept având importanță pentru locatar, deoarece nimeni mai bine ca el nu știe calitățile bunului dorit, precum și condițiile de vânzare a acestuia (persoana vânzătorului, prețul etc.). Totodată, dacă locatarul nu cunoaște detalii în privința bunului de care are nevoie, legea îi acordă dreptul de a încredința alegerea locatorului. Dreptul dat este stabilit și în art. 923 (2) CC.

b) să formuleze vânzătorului cerințe ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare, datorită calității sale specifice, analizate în cadrul subparagrafului 3.2.1 a lucrării. Nu în zadar, art. 8 din Legea 59/2005 stabilește că din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între locator și vânzătorul bunului rezultă dreptul de cumpărător cu care este învestit locatarul. Tot aici este stabilit că contractul de vânzare-cumpărare trebuie să prevadă garanțiile acordate locatarului de către vânzător, inclusiv garanțiile privind calitatea bunului.

c) să execute înainte de termen obligația plății ratei de leasing și să cumpere bunul dacă contractul de leasing nu prevede altfel. Acest drept este foarte convenabil mai ales în cadrul leasingului financiar, unde locatarul, testând în producție bunul, decide să-l obțină cu drept de proprietate.

d) să achiziționeze, la expirarea contractului de leasing, bunul cu titlu de proprietate, să prelungească contractul de leasing ori să restituie bunul dacă contractul nu prevede altfel. Anume acesta și este dreptul de opțiune de care poate beneficia locatarul la expirarea contractului de leasing.

Locatarul este obligat să obțină acordul scris al locatorului pentru următoarele acțiuni:

a) să modifice contractul de vânzare-cumpărare ori să întrerupă acțiunea lui. Deși legea învestește locatarul cu drepturi de cumpărător în raport cu vânzătorul obiectului leasingului (art.8 lit.b)), totuși această calitate apare numai în anumite aspecte. Însă, statutul de cumpărător clasic în baza contractului de vânzare-cumpărare îl are locatorul. Anume din aceste considerente legea obligă locatarul să nu modifice sau rezilieze contractul de vânzare-cumpărare în baza căruia a fost procurat bunul solicitat de el fără permisiunea locatorului.

b) să închirieze ori să greveze în alt mod bunul, precum și să cesioneze dreptul de folosință sau orice alte drepturi ce rezultă din contract. Normele generale cu privire la locațiune stabilesc dreptul locatarului de a da bunul închiriat în sublocațiune terțelor persoane, precum și de a cesiona locațiunea numai cu acordul locatorului (art. 894 (1) CC).

Legea 59/2005 art 13 (3) stabilește următoarele obligații pentru locatar:

a) să prezinte locatorului informații referitoare la bun și/sau la vânzătorul lui în vederea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare dacă contractul de leasing nu prevede altfel.

b) să execute obligațiile de recepționare a bunului și de formulare a cerințelor ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare. Recepționarea bunului se poate perfecta printr-un act de recepție, care confirmă faptul că bunul respectă indicii economico-tehnici prevăzuți în contractul de vânzare-cumpărare.

c) să informeze locatorul despre corespunderea bunului clauzelor din contractul de vânzare-cumpărare. Cum a fost menționat, potrivit regulii generale, locatarul are dreptul de a allege bunul care urmează a fi procurat și dat ulterior în leasing și/sau vânzătorul acestuia. În acest caz el nu va putea să se îndrepte împotriva locatorului dacă echipamentul furnizat de vânzător nu corespunde contractului de leasing sau este predat cu întârziere. Ținând cont de faptul că vânzătorul furnizează bunul direct locatarului, acesta va exercita unele din drepturile cumpărătorului generate de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între locator și vânzător.

d) să asigure, pe durata contractului de leasing, integritatea bunului, menținerea în stare de funcționare și folosirea lui numai în conformitate cu clauzele contractuale. Obligația dată rezultă din obligațiile generale ale locatarului în baza unui contract de locațiune (art. 888 CC).

e) să suporte toate cheltuielile de transport, recepție, montare, demontare, exploatare, întreținere, păstrare, deservire tehnică, reparație, asigurare a bunului, precum și alte cheltuieli aferente, dacă contractul de leasing nu prevede altfel. Această obligație rezultă din obligația precedentă. O obligație similară este reglementată de normele art. 928 (2) CC.

f) să permită locatorului verificarea periodică a stării bunului și a modului de exploatare a bunului – obiect al contractului de leasing. Obligația dată este nouă pentru reglementările leasingului, deși este una de bază pentru raporturile de locațiune (art. 891 CC).

3. REGLEMENTAREA LEASINGULUI FINANCIAR SUB ASPECT DE DREPT COMPARAT

3.1 Natura juridică a leasingului financiar în contextul sistemului anglo-saxon

Prezentînd în cadrul paragrafului dat natura juridică a leasingului financiar în contextul sistemului anglo-saxon, considerăm a prezenta în linii generale particularitățile acestui sistem de drept. Astfel, în țările familiei juridice anglo-saxone ca izvor de bază a dreptului este norma formulată de judecători și exprimată în precedente judiciare [21, p. 15]. Dreptul comun anglo-saxon ca și dreptul roman s-a dezvoltat după principiul „Dreptul este acolo unde este apărarea”. Și necătînd la toate încercările de codificare dreptul comun englez, completat și perfecționat de legile „dreptului de echitate”, are la bază un drept de procedent creat de judecătorii. Acest fapt nu excludee creșterea rolului dreptului statular (legislativ).

Astfel, dreptul a obținut o triplă structură [45, p. 140]: dreptul comun bazat pe precedent, izvor de bază; dreptul de echitate – care completează și corectează izvorul de bază; dreptul statular – dreptul scris de origine parlamentară.

Trăsăturile specifice înțelegerii juridice în acest sistem de drept se explică prin formula: Mijlocul apărării judiciare e mai important decît dreptul, deoarece greutatea de bază se reduce la posibilitatea adresării în jurisdicția regală [55, p. 13]. La sfîrșitul sec. XIII crește rolul și importanța dreptului statutar, în legătură cu ce rolul judecătorilor în crearea dreptului a început să fie restrîns, limitat [38, p. 305].

În sec. XIV-XV în legătură cu dezvoltarea relațiilor burgheze a apărut necesitatea de a ieși din limitele rigide ale precedentului. Rolul de judecată și l-a asumat cancelarul regal, care a început să soluționeze în ordinea anumitei proceduri litigiile privind adresarea către rege [39, p. 35]. Ca rezultat, de rînd cu dreptul comun, s-a creat dreptul de echitate. Pînă la reforma din 1873-1875 în Anglia exista dualismul judiciar: înafară judecăților, care aplicau dreptul comun, exista judecata Lordului-Cancelar. Reforma a intrigat dreptul comun cu dreptul de echitate într-un sistem integru al dreptului de precedent. În familia juridică anglo-americană se deosebesc grupurile de drept englez și legat de el prin originea sa – dreptul SUA [63, p. 3]. În grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Austria, Noua Zelandă, fostele colonii britanice (în prezent 36 de state sînt membre ale Comunității). Dreptul SUA, avînd drept sursă dreptul englez, în prezent este destul de independent. Excepții fac statul Luiziana, unde un rol considerabil îl joacă dreptul francez și statele cele mai sudice, pe teritoriul cărora este răspîndit dreptul Spaniei. Dreptul comun este un sistem, care poartă amprenta istoriei, iar această istorie pînă în sec. XVIII este o istorie exclusiv a dreptului englez care s-a dezvoltat, după cum am menționat deja, pe trei căi: formarea dreptului comun, completarea lui cu dreptul de echitate și interpretarea statutelor [28, p. 14]. Structura dreptului în familia juridică anglo-saxonă, concepția dreptului, sistemul de izvoare ale dreptului, limbajul juridic – totul este diferit de cele din sistemele juridice ale familiei romano-germanice. În cadrul dreptului englez lipsește divizarea dreptului în public și privat, care este înlocuită aici cu divizarea în drept comun și dreptul de echitate [30, p. 342]. Ramurile dreptului englez nu sînt atît de bine pronunțate ca în sistemele de drept continentale, fapt ce l-au determinat doi factori: în primul rînd, toate judecătoriile au o jurisdicție comună, adică pot examina diferite categorii de dosare – de drept public si privat. Jurisdicția împărțită duce la delimitarea ramurilor dreptului, iar cea unificată are efect opus. În al doilea rînd, dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe calea practicii judiciare și a reformelor legislative în cazuri aparte.

În Anglia nu există coduri de tip european. Deaceea pentru un jurist englez dreptul este omogen. Doctrina engleză nu cunoaște discuții despre diviziunile structurale ale dreptului, preferînd mai mult rezultatul decît argumentări teoretice.

În general, în SUA s-a format un sistem dualist, asemănător celui englez: dreptul precedentului în interacțiune cu cel legislativ. În Anglia și SUA exista aceeași concepție a dreptului și a rolului său [33, p. 124]. În ambele țări există aceeși divizare a dreptului, se folosesc aceleași metode de interpretare a dreptului.

Pentru un jurist american ca și pentru unul englez, dreptul este mai întîi de toate un drept al practicii judiciare. Normele elaborate de legiuitor pătrund cu adevărat în sistemul de drept americat numai după o aplicare și interpretare a lui repetată de către judecătorii și numai după ce se va putea face referire la hotărîrile judiciare care l-au aplicat și nu la norme nemijlocit. Prin urmare, dreptul SUA, în general, are o structură analogică cu structura dreptului comun [46, p. 44].

Statele Unite ale Americii. În a doua jumătate a secolului XX, în SUA au fost adoptate un șir de acte normative ce reglementează desfășurarea activității de leasing. Inițial, băncile nu aveau dreptul de a participa în calitate de locator în operațiunile de leasing. Însă, acestea participau activ în calitate de creditori ai companiilor de leasing. În anul 1963 băncilor le-a fost permisă practicarea nemijlocită a activității de leasing, în rezultat, multe bănci americane au fondat companii specializate de leasing sau au creat departamente mari ce activau în această direcție. Mai târziu, în 1987, conform Legii privind concurența echitabilă în activitatea bancară, băncilor le-a fost stabilită o limită de investire în contracte de leasing – în mărime de nu mai mult de 10% din valoarea activelor sale [59, p. 236].

La dezvoltarea rapidă a leasingului în SUA a contribuit și politica promovată de stat, care din start a elaborat un program de stimulare a operațiunilor de leasing: erau permise diverse scheme flexibile de achitare, facilități fiscale pentru investiții, posibilitatea amortizării rapide a bunului etc.

În noiembrie 1976 a fost adoptat Standardul de Stat Financiar Contabil (FASB) 13 (în vigoare – din 1977) ce reglementează regulile de ținere a evidenței contabile privind operațiunile de leasing. Normele FASB 13 reglementează ambele tipuri de leasing: leasingul operațional (care este tratat ca o locațiune ordinară) și leasingul financiar (asimilat vânzărilor și cumpărărilor în credit). Pentru delimitarea acestora, legislația fiscală pornește de la criteriul scopului pentru care a fost încheiat contractul de leasing, arătând că pentru a se considera leasing financiar părțile urmăresc transferul dreptului de proprietate încă de la semnarea contractului. Prin urmare, în SUA, un contract este considerat ca leasing financiar dacă îndeplinește una din următoarele condiții:

– la expirarea duratei contractului de leasing, proprietatea asupra bunului se transferă automat către locatar;

– contractul include opțiunea de cumpărare a obiectului leasingului la o valoare netă inferioară valorii de piață (bargain-purchase option);

– perioada locațiunii reprezintă 75% sau mai mult din durata vieții economice a bunului ce constituie obiect al contractului;

– valoarea actualizată a ratelor de leasing este egală cu sau mai mult de 90% din valoarea de piață a bunului, calculată la încheierea contractului.

În anul 1981, în SUA a fost adoptată Legea privind reforma sistemului de impozitare. Aceasta stabilea criteriile de atribuire a tranzacțiilor la activitate de leasing. În special, au fost permise convențiile privind transmiterea către compania-partener a facilităților fiscale în orice perioadă convenabilă pentru părți. În anul 1982, în Legea privind impozitarea a apărut termenul "leasing financiar", care era definit ca o tranzacție în cadrul căreia locatarului i se transmite în folosință utilaj, pe o durată ce este egală sau comparabilă cu durata de funcționare utilă a acestuia; ratele de leasing se achită locatorului și nu creditorului: locatarul este responsabil pentru deservirea tehnică, achitarea impozitelor și asigurarea bunului; valoarea totală a ratelor de leasing achitate de locatar în întregime acoperă valoarea bunului și asigură locatorului un venit raportabil la capitalul investit.

În prezent, leasingul în SUA este reglementat de o combinație de drept cutumiar, de legi referitoare la proprietate și de anumite texte din CCU (în redacția anului 1990), care tratează vânzarea, locațiunea (art.2A-103) și tranzacțiile la termen, precum și de reglementările fiscal [49, p. 21]. În 1999, la 11 martie, au fost aprobate noile reguli de efectuare a operațiunilor de leasing internațional (cross-border).

Marea Britanie. Prevederi cu referire la leasing în Marea Britanie pot fi găsite în diverse acte subordonate legilor și în precedentele judiciare, care se referă, în special, la alte subiecte. La etapa actuală, legislația britanică privind leasingul este foarte modestă. Reflecții asupra leasingului putem întâlni în Actul privind creditele de consum (Consumer Credit Act) din 1974, precum și în Actul privind protecția consumatorului (Consumer Protection Act).

În Marea Britanie de asemenea există problema delimitării contractului de leasing de alte contracte similare, îndeosebi de contractul de locațiune-vânzare. Criteriu de bază pentru delimitarea acestora este prezența dreptului de opțiune al locatarului de a procura bunul la expirarea contractului de leasing, dreptul de opțiune atestând prezența unui contract de locațiune-vânzare (în 1965 a fost aprobată Legea privind locațiunea-vânzarea, aceasta având redacții mai vechi – din 1938, 1954,1964).

Ca și în SUA, leasingul este examinat, apreciat, definit, în principal, din punct de vedere contabil, fiind reglementat de normele Standardului Contabil CCAP 21 "Evidența contabilă a tranzacțiilor de leasing", aprobat în august 1984.

Contractul este recunoscut contract de leasing, dacă întrunește cel puțin una din următoarele condiții:

1) contractul este încheiat pe un termen nu mai mic de 75% din durata de exploatare a bunului;

2) contractul prevede o achitare deplină sau esențială a valorii obiectului leasingului pe parcursul acțiunii contractului;

3) contractul prevede posibilitatea prelungirii leasingului pentru o compensare reciprocă, care e mai mică decât ratele de leasing existente la etapa dată pe piața liberă.

În Marea Britanie, deși opțiunea de a procura bunul la expirarea contractului de leasing nu este esențială, astfel că acest drept poate fi exercitat numai în funcție de clauzele convenite de părți la încheierea contractului de leasing, important pentru tratamentul juridic și contabil al operațiunilor de leasing este transferul riscurilor și al beneficiilor către utilizator, însă, spre deosebire de alte legislații, acest criteriu este exact – "testul de 90%", ceea ce înseamnă că dacă la încheierea contractului valoarea totală a plăților este egală sau mai mare de 90% din valoarea reală a bunului, se prezumă că riscurile și beneficiile se transferă la utilizator.

3.2. Trăsăturile specifice ale leasingului financiar conform legislației statelor din sistemul de drept continental

În scopul necesității prezentării trăsăturilor specifice ale leasingului financiar conform legislației statelor din sistemul de drept continental, considerăm important a ne opri pe scurt la caracteristica generală a sistemului de drept continental. Astfel, la momentul actual, este cert faptul că apartenența dreptului diferitor țări europene la familia juridică romano-germanică nu exclude anumite deosebiri între sistemele juridice naționale. Astfel, dreptul francez pe de o parte și dreptul german pe de altă parte au servit drept model în baza caruia în interiorul acestei familiei juridice se deosebesc două grupuri juridice: romanic, din care fac parte Belgia, Luxemburg, Olanda, Italia, Portugalia, Spania și cel germanic care include Austria, Elveția și alte țări [44, p. 78].

Familia juridică romano-germanică sau continentală (Franța, Germania, Italia, Spania și alte țări) are o istorie îndelungată. Ea s-a format în Europa în baza studierii dreptului roman la universitățile italiene, franceze și germane, care au întemeiat în sec. XII-XVI în baza culegerii de legi a lui Iustinian o știință juridică pentru multe țări europene. A avut loc procesul cu denumirea „preluarea și adaptarea dreptului roman” [31, p. 108]. La prima sa etapă această preluare și adaptare avea un caracter doctrinar, deoarece era independent de politică, fiindcă nu se aplica nemijlocit, se studiau noțiunile de bază ale dreptului roman. La următoarea etapă, această familie a început să se supună legităților comune a dreptului cu economia și politica, mai întîi de toate în legătură cu proprietatea, schimbul etc. Codificările naționale au atribuit dreptului o anumită claritate, au facilitat aplicarea și au devenit o consecință logică a concepției formate în Europa continentală desre norma juridică și despre drept în general. Ele au incheiat formarea familiei juridice romano-germanice ca fenomen integru.

Printre izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul actelor normative subordonate legilor: regulamente, decrete etc. [43, p. 58]. Situația obiceiului în sistemul de izvoare al dreptului romano-germanic este specifică, neobișnuită, el poate acționa nu numai în completarea legii dar și pe lîngă lege. Sînt posibile situații cînd obiceiul ocupă o poziție împotriva legii, de exemplu, în dreptul navigației italiene, unde obiceiul maritim prevelează asupra normei codului civil. În general, însă, obiceiul în prezent și-a pierdut caracterul de sursă independentă a dreptului cu rare excepții. În sistemul juridic romano-germanic un loc deosebit îl ocupă doctrina ce a elaborat principiile generale ale structurii acestei familii juridice. Doctrina joacă un rol important în activitatea de elaborare, pregătire a legilor, precum și în activitatea de aplicare a actelor normative.

Odată cu dezvoltarea legăturilor internaționale capătă o mare importanță pentru sistemele juridice naționale dreptul internațional. În unele țări convențiile internaționale au o putere juridică mai mare decît legile naționale. În toate țările familiei romano-germanice este cunoscută divizarea dreptului în public și privat. Această divizare poartă un caracter general, este preponderent doctrinară și în ultimul timp și-a pierdut însemnătatea de cîndva [50, p. 101]. În linii generale se poate spune că la dreptul public se atribuie acele ramuri care determină statul, activitatea organelor de stat, și relațiile individului cu organele statului; iar la dreptul privat – ramurile ce reglementează relațiile reciproce ale indivizilor. În fiecare dintre aceste sfere în fiecare dintre țările familiei juridice respective nimeresc aproximativ aceleași ramuri.

Nu în toate statele, unde operațiunile de leasing financiar derulează cu succes, există o legislație specială dedicată acestora. În Marea Britanie, Germania, Danemarca, Țările de Jos activitatea de leasing nu este nici limitată, nici reglementată pe cale normativ-juridică. În alte state ale Europei Occidentale mai mult s-au conturat formele clasice, fiind elaborate acte normative speciale, al căror scop este reglementarea juridică nemijlocit a operațiunilor de leasing (Legea Franței din 1966 privind leasingul echipamentului a fost luată ca bază pentru elaborarea legilor Portugaliei (1986) și Spaniei (1988)) [66, p. 34]. Legi speciale dedicate leasingului au și majoritatea statelor din fostul lagăr socialist.

Însă, reglementările legale privind leasingul diferă esențial de la stat la stat. De exemplu, rolul dreptului de opțiune la procurarea bunului este tratat absolut diferit: de la recunoașterea lui ca fiind element obligatoriu până la renunțarea totală la prezența acestuia în raporturile de leasing. Astfel, modelul francez și italian al operațiunilor de leasing (cu opțiunea de răscumpărare a bunului la expirarea contractului la un preț din care este exclusă valoarea ratelor de leasing) în Anglia este privit ca locațiune-vânzare. În SUA, dreptul la opțiune de asemenea nu este considerat ca fiind obligatoriu pentru calificarea leasingului. În Japonia, dreptul la opțiune în general nu se aplică.

În unele state, legislația stabilește criterii de delimitare a leasingului financiar de cel operațional (Franța, Belgia, Spania, Țările de Jos, Grecia, Brazilia, Argentina, Ungaria, Panama, Turcia, Rusia, România etc.), în altele

În conformitate cu legislația majorității statelor capitaliste dezvoltate, transmiterea echipamentului și utilajului în leasing era reglementată până nu demult de normele generale privind locațiunea. Doar în ultimul timp, în legislația civilă a unui șir de state a fost definit leasingul, precum și unele tipuri și categorii ale acestuia, iar unele state în general au adoptat acte normative special dedicate leasingului. Deși, trebuie să recunoaștem că prezența unei legi speciale dedicate operațiunilor de leasing nu este factorul determinant al dezvoltării acestuia.

În continuare, pentru analiza situației normativ-legale a statelor-lider, vom scoate în evidență reglementările juridice ale acestora privind desfășurarea tranzacțiilor de leasing, în special a celor de tip financiar. De asemenea, considerăm important să analizăm și cadrul legal al Federației Ruse, al României, state unde există acte normative consacrate leasingului financiar și a căror legislație stă, de regulă, la baza inspirației legiuitorului moldovean. Așadar:

Germania. Inițial, primul deceniu de utilizare a leasingului (de la începutul anilor '60 până la începutul anilor '70) în Germania nu exista o reglementare specială a leasingului. În principalele acte codificate de drept privat ale Germaniei, așa cum sunt Codul civil german (CCG) și Codul comercial german (CCoG), precum și în alte acte legislative lipsește definiția legală a leasingului. Lipsesc și alte norme juridice care îl reglementează în mod special. Aceasta se explică prin faptul că în anii 1900, când au fost adoptate CCG și CcoG, activitatea de leasing încă nu era practicată în Germania. Astfel, reglementarea juridică a leasingului a pornit pe calea "precedentelor judiciare". La moment, toate regulile legale privind activitatea de leasing sunt bazate pe reglementările CCG, CCoG, pe practica judiciară și pe deciziile autorităților fiscale.

Definiția leasingului, precum și a contractului de leasing lipsește în CCG, acesta fiind reglementat, conform art.535 din CCG, ca contract de locațiune. Conform acestei legi, locatarul are dreptul să folosească bunul contra unei plăți. Pe lângă acestea, se aplică prevederile legii cu referire la condițiile generale ale activității comerciale și ale legii vizând creditul de consum. În general, în Germania nu există restricții privind categoria bunului care poate fi acordat în leasing, deși cerințe speciale privind înregistrarea se aplică la leasingul produselor software.

Instrucțiunile privind leasingul sunt niște reguli administrative, obligatorii pentru organele financiare. Prevederi vizând leasingul cu achitare deplină pot fi găsite în Decretul privind activele mobile din 19 aprilie 1971 și în Decretul privind bunurile imobile din 21 martie 1972. Decretul din 22 decembrie 1975 reglementează contractele cu achitare parțială și, de regulă, se aplică doar bunurilor imobile. Contractul de leasing al bunurilor mobile cu achitare parțială este încheiat în conformitate cu Decretul din 23 decembrie 1991.

Prevederile legale referitoare la regimul fiscal aplicabil operațiunilor de leasing (Decretul din 19 aprilie 1971), reglementează trei tipuri de contracte:

– contractul standard, încheiat pentru o perioadă fixă, cuprinsă între 40% și 90% din viața economică a bunului, la a cărui expirare finanțatorul reia bunul, pentru a-l vinde pe piață;

– contractul reziliabil, care se încheie în aceleași condiții ca primul, dar utilizatorul are dreptul de a-l rezilia în orice moment, sub rezerva efectuării unor vărsăminte;

– contractul cu opțiune de vânzare în favoarea finanțatorului, care are facultatea ca, la expirarea unei perioade irevocabile, să-l constrângă pe utilizator să cumpere bunul.

Conform legislației germane, obiectul leasingului este la bilanța locatorului, deoarece în caz contrar contractul este calificat ca fiind o tranzacție de credit, ceea ce pune la îndoială statutul legal al locatorului ca proprietar juridic al bunului. Începând cu 1 ianuarie 1999, în Germania, în cazul insolvabilității locatarului, locatorul are dreptul preferențial față de ceilalți creditori ca fiind proprietarul bunurilor date în leasing; de altfel, acest fapt este prevăzut și în noua Lege cu privire la leasing a Republicii Moldova.

În Franța, leasingul este reglementat expres de Legea nr.66-455 din 1966 privind întreprinderile care practică credit-locația și de Decretul nr.72-665/1972 privind publicitatea operațiunilor de credit-locație în materie mobiliară și imobiliară.

Tranzacțiile de leasing financiar sunt numite operațiuni de credit-locație (credit-bail). Potrivit legii, clasificarea de bază a operațiunilor de credit-locație pornește de la natura bunului ce constituie obiect al contractului de locațiune, existând astfel trei tipuri de credit-locație: mobiliară, imobiliară sau credit-locația fondului de comerț. În cazul în care operațiunea are ca obiect un bun mobil care nu este destinat activității profesionale, ci folosinței familiale, vor fi aplicate prevederile Legii nr.78-22/10.01.1978 privind creditul mobiliar.

Legea franceză nr.66-455/1966 stabilește, în art.1 pct.1, că operațiunile de credit-locație sunt acele operațiuni de locațiune a echipamentului, procurat cu scopul de a fi transmis în locațiune de către societatea care rămâne proprietarul bunului, în care este prevăzută posibilitatea locatarului de a procura echipamentul sau o parte din acesta la un preț convenit cu locatorul cu luarea în considerație a ratelor de leasing achitate, sau cel puțin a unei părți din acestea. Astfel, criteriile de bază pentru calificarea contractului ca fiind de credit-locație sunt: a) procurarea echipamentului cu scopul de a-l transmite ulterior în locațiune; b) acordarea locatarului a dreptului de a procura echipamentul la expirarea termenului contractului și c) stabilirea la momentul încheierii contractului a unui preț la care locatarul ulterior poate procura echipamentul.

Observăm că unul dintre criteriile de calificare a contractului ca fiind de credit-locație este prezența în contract a opțiunii de a procura obiectul leasingului la expirarea contractului, pe când un contract de leasing este caracteristic prin faptul că locatarul, pe lângă opțiunea de a procura bunul, are dreptul să restituie bunul sau sa prelungească durata contractului. Astfel, Iu.S. Haritonova concluzionează că credit-locația este o varietate a leasingului, având particularitățile naționale ale leasingului în Franța, precum și în Belgia și Italia.

Conceptul de transfer al "proprietății economice" asupra bunului nu se aplică în Franța, astfel că finanțatorul, în calitatea sa de proprietar legal, este îndreptățit la capitalizarea și amortizarea bunului, în timp ce utilizatorul înregistrează în contul de profit și pierderi ratele, ca cheltuieli deductibile.

Producătorul utilajului nu poate să-l transmită în leasing în baza contractului de credit-locație, adică nu este permis leasingul direct. Remarcabil este faptul că activitatea companiilor de leasing este supusă unor reglementări speciale, așa cum este obligativitatea unui minim de capital stabilit de lege, înregistrarea societății la Banca Franței și obținerea statutului de instituție financiară etc.

Italia. Nici legislația italiană nu ne oferă o definiție a leasingului, însă, în baza principiului autonomiei contractuale, părțile semnatare ale unei convenții sunt libere să determine conținutul acesteia, în limitele impuse de lege. Pe baza uzanțelor create ca urmare a recurgerii pe scară largă la operațiunile de leasing timp de aproape trei decenii, s-au stabilit caracteristicile leasingului financiar – leasingul activelor circulante sau fixe, pentru o perioadă determinată de timp, la sfârșitul căreia utilizatorul are opțiunea de cumpărare a bunului la un preț prestabilit.

În general, legile franceză și italiană au multe tangențe: este indicat scopul procurării bunului, este stabilit dreptul de opțiune la procurarea bunului la expirarea contractului, nu este restricția de a folosi bunul doar în scopuri profesionale, fiind permis leasingul de consum. Dar există și deosebiri: legea italiană nu conține norme privind corespunderea termenului contractului cu termenul de exploatare a echipamentului, nu este stabilită ordinea de calculare a prețului la care va fi răscumpărat bunul.

Leasingul financiar este reglementat în particular de legislația fiscală. Astfel, de exemplu, Actul nr.1329 din 28.11.1965 conține prevederi referitoare la vânzarea noilor piese pentru mașini; Decretul Consiliului nr.918 din 30.08.1968, precum și Actul nr.1089 din 25.10.1968 stabilesc că ratele de leasing în cadrul leasingului financiar sunt considerate ca investiții efectuate de locatar; Actul nr.298 din 06.06.1974 menționează despre automobilele închiriate cu opțiunea de a fi procurate la expirarea contractului.

Federația Rusă. În pofida faptului că, de regulă, legiuitorul moldovean în mare măsură se inspiră din legislația statelor din același mediu economic, mai ales din legislația Federației Ruse, situația cu leasingul a fost de altă natură. În Federația Rusă, Legea cu privire la leasing a apărut doar peste doi ani după ce Parlamentul Republicii Moldova a adoptat legea specială dedicată raporturilor de leasing. În literatura de specialitate găsim o structurare, în patru etape, a perioadei de dezvoltare a bazei legale privind leasingul în Rusia:

1. Perioada de până la anii '90, care reprezintă crearea bazelor economice și a tuturor premiselor pentru dezvoltarea relațiilor de leasing, leasingul fiind utilizat în proporții foarte mici și acelea doar în domeniul comerțului extern. Abia în 1990 au început să apară primele companii specializate de leasing.

2. Intrarea în vigoare, în anul 1991, a noilor norme privind efectuarea plăților de amortizare a generat o creștere bruscă a leasingului, inclusiv prin fondarea de noi societăți de leasing.

3. Aprobarea unui șir de acte normative, prin care statul asigura susținerea sa prin stabilirea anumitor facilități fiscale. Acestea, pe fundalul reducerii nivelului inflației, au dat companiilor de leasing posibilitatea să funcționeze eficient. Până la mijlocul anului 1998, industria leasingului se dezvolta cu succes.

4. Ultima etapă este remarcabilă prin adoptarea Legii Federației Ruse cu privire la leasing, care a servit un nou imbold pentru dezvoltarea relațiilor de leasing. Ulterior, denumirea legii a fost modificată în Legea privind locațiunea financiară (leasingul), astfel fiind adusă în conformitate cu denumirea Capitolului 34 §6 din Codul civil al Federației Ruse.

Conform Legii Federației Ruse cu privire la locațiunea financiară (leasing), contractul este calificat ca fiind de leasing, dacă conține clauza cu privire la investirea de către locator a mijloacelor financiare în obiectul leasingului și la transmiterea acestuia locatarului. Detalii privind reglementările Rusiei cu referire la materia leasingului vor fi prezentate, sub aspect comparativ, într-un alt studiu. Aici vom remarca doar că în Rusia reglementările juridice speciale privesc nemijlocit leasingul financiar, leasingului operațional fiindu-i aplicate normele privind locațiunea.

România. O privire retrospectivă asupra reglementărilor legale privind leasingul în România întâlnim la G. Tîța-Nicolescu. Potrivit acestuia, pentru prima dată leasingul în România a fost reglementat prin Ordonanța Guvernului nr.51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, care și acum este în vigoare, cu modificările aduse. Anterior consacrării legislative a operațiunilor de leasing în România, primele referiri la leasing s-au făcut în Hotărârea Guvernului nr.72/1993 privind regimul vamal al bunurilor importate ce fac obiectul tranzacțiilor de leasing. Apoi a urmat Ordonanța Guvernului nr.12/1995 privind unele măsuri referitoare la regimul vamal al mașinilor, utilajelor și instalațiilor importate în cadrul tranzacțiilor de leasing, precum și la regimul vamal al materiilor prime, pieselor de schimb, materialelor și componentelor folosite în producția proprie a unor agenți economici.

Odată cu aprobarea Ordonanței Guvernului nr.51/1997, atât Hotărârea Guvernului nr.72/1993, cât și Ordonanța Guvernului nr.12/1995 au fost abrogate. Totodată, România are un șir de acte normative care de asemenea legiferează aplicații ale contractului de leasing.

ÎNCHEIERE

Generalizând rezultatele cercetărilor efectuate, formulăm următoarele concluzii:

Apariția leasingului în Moldova a fost determinată de situația reală a economiei naționale la începutul anilor ‘90 ai sec. XX, în special, a agenților economici care aveau nevoie de utilaje și echipamente performante, neavând însă sursele financiare necesare pentru a achita momentan prețul deplin al acestora.

Dată fiind structura lui complexă și variată, leasingul a obținut diverse definiții în literatura de specialitate, acestea având o motivație legală, economică, fiscală etc.

Ca instituție juridică, leasingul reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează relațiile sociale (patrimoniale, economice) ce apar în legătură cu solicitarea locatarului către locator (finanțator) de a procura un bun cu anumite caracteristici de la producător (vânzător) și transmiterea acestui bun solicitantului în folosință temporară în condiții de rambursabilitate, onerozitate și în termenul stabilit, cu opțiunea locatarului de a procura acest bun la expirarea acestui termen, de a restitui bunul sau de a prelungi acțiunea contractului.

Ca act juric, leasingul reprezintă un acord de voință dintre locator și locatar, prin care locatorul, la solicitarea locatarului, se obligă să procure cu drept de proprietate un bun, cu anumite caracteristici, de la un anumit producător (sau să producă acest bun), în scopul transmiterii acestui bun locatarului în posesie și folosință pe un anumit termen contra unor plăți stipulate în contract.

Ca raport juridic, leasingul este o legătură juridică dintre locator și locatar, conform căreia locatarului îi aparține dreptul de a cere de la locator procurarea și transmiterea bunului solicitat în contract, pentru a-l poseda și folosi în condițiile și termenul prevăzut în contract, fiind responsabil pentru suportarea riscurilor deteriorării și pieirii fortuite a bunului pe tot termenul contractului.

Caracterul complex al operațiunilor de leasing face ca drepturile și obligațiile părților la contractul de leasing să aibă mult comun cu drepturile și obligațiile părților la alte contracte.

La fel, observăm că în multe state nu există o lege specială care să reglementeze regimul juridic aplicabil operațiunilor de leasing. Totodată, în pofida inexistenței unui act normativ special dedicat leasingului, acesta este folosit pe scară largă în statele la care ne-am referit. În multe țări leasingul are la bază normele de drept civil sau comercial ori regulile aplicabile contractelor numite, avându-se în vedere, de asemenea, legislația fiscală și contabilă privind leasingul, existentă în majoritatea țărilor lumii. Astfel, am observat că țările lumii au recurs la legiferarea operațiunilor de leasing prin legislația comercială, civilă sau contabilă, pornind de la sistemul anglo-saxon inițiat de SUA (Marea Britanie, Germania) sau de la sistemul francez (Belgia, Spania, Elveția), având drept criteriu principal existența opțiunii de cumpărare a locatarului.

La fel se cere concluzia că, pe lângă diversitatea reglementărilor legale ce diferă de la stat la stat, situația se complică și din cauza înțelegerii sau interpretării greșite și confuze a operațiunilor de leasing, acestea fiind asimilate uneori cu vânzarea în rate sau cu locațiunea. Totuși, considerăm că o stabilire legală a instituției leasingului este absolut necesară, chiar dacă în țară există reglementări contabile sau fiscale privind calificarea operațiunilor efectuate la categoria celor de leasing. Mai mult ca atât, deducem necesitatea și importanța delimitării tipurilor de leasing, leasingul financiar fiind obiect de reglementare al unei legislații speciale, deoarece prin esența sa leasingul financiar are o natură juridică deosebită.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&lang=1&id=325085

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=286229

Codul navigației maritime comerciale al Republicii Moldova, aprobat prin Legea Republicii Moldova nr. 599-XIV din 30.09.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-4 din 11.01.2001. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311697

Codul vamal al Republicii Moldova nr. 1149 din 20.07.2000 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 160 din 23.12.2000. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc& lang=1&id=312738

Codului fiscal al Republicii Moldova nr. 1163 din 24.04.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. ediție specială din 25.03.2005. http://lex.justice.md/index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=326971

Legea Republicii Moldova cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător nr. 81 din 18.03.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 64-66 din 23.04.2004. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=312880

Legea Republicii Moldova cu privire la leasing nr. 59 din 28.04.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 92-94 din 08.07.2005. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=doc&lang=1&id=312574

Legea Republicii Moldova cu privire la leasing nr. 731 din 15.02.1996 (abrogată). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 049 din 25.07.1996. http://lex.justice.md/index.php? action=view&view=doc&lang=1&id=310903

Ordonanța Guvernului România nr. 51/1997 din 28.08.1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing. În: Monitorul Oficial al României, nr. 11 din 01.09.1997. http://www.directleasing.ro/legi.htm

Гражданский Кодекс Российской Федерации (части первая и вторая), принят Государственной Думой 21.10.1994 года. www. rtc-leasing.ru/docs/law/civil code

Федеральный Закон о финансовой аренде (лизинге) № 164-ФЗ Принят Государственной Думой от 29.10.1998. www.2.ifc.org/russianleasing/ms/normakt/2.htm-43k

Закон Российской Федерации о финансовой аренде (лизинге), в ред. Федерального закона. Принят Государственной Думой от 29. 02.2002. http://www.rg.ru/2015/01/12/arenda-dok. html

Monografii, articole de specialitate

Baieș S., Roșca N. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică, persoana juridică. Ediția a III-a. Chișinău: Cardidact, 2007. 780 p.

Boroi G. Drept civil. Partea generală. Persoanele. București: All Beck, 2001. 340 p.

Cantacuzino M. B. Elementele dreptului civil. București: Lumina Lex, 1998. 290 p.

Carbonnier J. Droit civil. Les obligationes. Tome 4. Paris: PUF, 1996. 390 p.

Chibac Gh., Băieșu A., Rotari Al., Efrim O. Drept civil. Contracte speciale, ediția a II-a, vol III. Chișinău: Cartier juridic, 2005. 490 p.

Dogaru I. Drept civil. Contracte speciale. București: ALL Beck, 2004. 606 p.

Dunleavy P., O’Leary B. Teoriile statului și dreptului modern. București: All Beck, 2002. 490 p.

Tița-Nicolescu G. Regimul juridic al operațiunilor de leasing. București: All Beck, 2003. 300 p.

Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Lumina, 1997. 240 p.

Martin D. Priviri generale asupra leasingului financiar și operațional. În: Revista Națională de Drept, 2005, nr. 6, p. 28-31.

Mazilu D. Dreptul comerțului internațional, partea specială. București: Lumina Lex, 2000. 340 p.

Miasnicov S. Natura juridică a contractului de leasing. În: Revista Națională de drept, nr. 6, 2001, p. 26-27.

Panagioti Z. Codul special al obligațiilor. Partea B. București: Atena, 1965. 880 p.

Pop L. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Iași: Lumina Lex, 1994. 540 p.

Popa I., Stănciulescu L., Nicolae M. Discuții privind interdicțiile legale de înstrăinare a unor bunuri imobiliare: În: Dreptul, nr. 7, 2000, p. 30-59.

Popescu G. Rolul și importanța principiilor generale ale dreptului și normelor constituționale în asigurarea corelării normelor juridice. În: Revista Națională de Drept, USM, nr. 6, Chișinău, 2008, p. 58-61.

Tița-Nicolescu G. Regimul juridic al operațiunilor de leasing. București: ALL Beck, 2003. 440 p.

Weill A., Francois T. Droit civil. Les obligations. Paris: Dalloz, 1986. 244 c.

Левкович A. Формирование рынка лизинговых услуг. Москава: Изд-во деловой и учебной литературы, 2004. 582 c.

Site Internet

Decizia Colegiului economic al Curții Supreme de Justiție a R. Moldova nr. 2rae- 48/2005 din 10.03.2005 [online]. http://jurisprudenta.csj.md/db_hot_old.php (citat la 11.05.2015)

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&lang=1&id=325085

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=286229

Codul navigației maritime comerciale al Republicii Moldova, aprobat prin Legea Republicii Moldova nr. 599-XIV din 30.09.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-4 din 11.01.2001. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311697

Codul vamal al Republicii Moldova nr. 1149 din 20.07.2000 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 160 din 23.12.2000. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc& lang=1&id=312738

Codului fiscal al Republicii Moldova nr. 1163 din 24.04.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. ediție specială din 25.03.2005. http://lex.justice.md/index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=326971

Legea Republicii Moldova cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător nr. 81 din 18.03.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 64-66 din 23.04.2004. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=312880

Legea Republicii Moldova cu privire la leasing nr. 59 din 28.04.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 92-94 din 08.07.2005. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=doc&lang=1&id=312574

Legea Republicii Moldova cu privire la leasing nr. 731 din 15.02.1996 (abrogată). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 049 din 25.07.1996. http://lex.justice.md/index.php? action=view&view=doc&lang=1&id=310903

Ordonanța Guvernului România nr. 51/1997 din 28.08.1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing. În: Monitorul Oficial al României, nr. 11 din 01.09.1997. http://www.directleasing.ro/legi.htm

Гражданский Кодекс Российской Федерации (части первая и вторая), принят Государственной Думой 21.10.1994 года. www. rtc-leasing.ru/docs/law/civil code

Федеральный Закон о финансовой аренде (лизинге) № 164-ФЗ Принят Государственной Думой от 29.10.1998. www.2.ifc.org/russianleasing/ms/normakt/2.htm-43k

Закон Российской Федерации о финансовой аренде (лизинге), в ред. Федерального закона. Принят Государственной Думой от 29. 02.2002. http://www.rg.ru/2015/01/12/arenda-dok. html

Monografii, articole de specialitate

Baieș S., Roșca N. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică, persoana juridică. Ediția a III-a. Chișinău: Cardidact, 2007. 780 p.

Boroi G. Drept civil. Partea generală. Persoanele. București: All Beck, 2001. 340 p.

Cantacuzino M. B. Elementele dreptului civil. București: Lumina Lex, 1998. 290 p.

Carbonnier J. Droit civil. Les obligationes. Tome 4. Paris: PUF, 1996. 390 p.

Chibac Gh., Băieșu A., Rotari Al., Efrim O. Drept civil. Contracte speciale, ediția a II-a, vol III. Chișinău: Cartier juridic, 2005. 490 p.

Dogaru I. Drept civil. Contracte speciale. București: ALL Beck, 2004. 606 p.

Dunleavy P., O’Leary B. Teoriile statului și dreptului modern. București: All Beck, 2002. 490 p.

Tița-Nicolescu G. Regimul juridic al operațiunilor de leasing. București: All Beck, 2003. 300 p.

Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Lumina, 1997. 240 p.

Martin D. Priviri generale asupra leasingului financiar și operațional. În: Revista Națională de Drept, 2005, nr. 6, p. 28-31.

Mazilu D. Dreptul comerțului internațional, partea specială. București: Lumina Lex, 2000. 340 p.

Miasnicov S. Natura juridică a contractului de leasing. În: Revista Națională de drept, nr. 6, 2001, p. 26-27.

Panagioti Z. Codul special al obligațiilor. Partea B. București: Atena, 1965. 880 p.

Pop L. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Iași: Lumina Lex, 1994. 540 p.

Popa I., Stănciulescu L., Nicolae M. Discuții privind interdicțiile legale de înstrăinare a unor bunuri imobiliare: În: Dreptul, nr. 7, 2000, p. 30-59.

Popescu G. Rolul și importanța principiilor generale ale dreptului și normelor constituționale în asigurarea corelării normelor juridice. În: Revista Națională de Drept, USM, nr. 6, Chișinău, 2008, p. 58-61.

Tița-Nicolescu G. Regimul juridic al operațiunilor de leasing. București: ALL Beck, 2003. 440 p.

Weill A., Francois T. Droit civil. Les obligations. Paris: Dalloz, 1986. 244 c.

Левкович A. Формирование рынка лизинговых услуг. Москава: Изд-во деловой и учебной литературы, 2004. 582 c.

Site Internet

Decizia Colegiului economic al Curții Supreme de Justiție a R. Moldova nr. 2rae- 48/2005 din 10.03.2005 [online]. http://jurisprudenta.csj.md/db_hot_old.php (citat la 11.05.2015)