Procedura DE Preluare A Datoriei Clientului
PROCEDURA DE PRELUARE A DATORIEI CLIENTULUI
CUPRINS
INTRODUCERE
1. NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA CONTRACT
1.1. Subiecții contractului, drepturile și obligațiile subiecților contractului
1.2. Clientul ca subiect al contractului
2. MODALITĂȚI DE EXECUTARE A OBLIGAȚIILOR
2.1. Executarea benevolă a obligației clientului
2.2. Executarea silită a obligației clientului
3. PARTEA PRACTICĂ
3.1. Speța
3.2. Procedura de soluționare a cauzei
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Problema preluării datoriei și a executării silite a obligațiilor necesită perfecționarea teoriei procesual-civile precum și a prevederilor legale care se referă la principiile procesual-civile fundamentale.
Contractul constutuind principalul izvor al obligațiilor, este instrumental care asigură o concurență liberă și stimulează deopotrivă inițiativa privată.
Avînd o importanță deosebită, contractual se prezintă ca mijloc de stabilire a unui larg spectru de relații între persoane atît fizice cît și juridice fiind prezent în toate domeniile de activitate. Oamenii zi de zi recurg la încheierea contractelor în vederea satisfacerii nevoilor vitale, adesea chiar fară sa-și dea seama. La fel și activitatea agenților economici este de nerealizat fară aceste instrumente juridice care stă la îndemîna tuturor care doresc să încheie un contract exprimînduși astfel voința de a contracta.
Actualitatea temei. De vreme ce viața oamenilor este de neimaginat fară un asemenea instrument juridic precum contractual, el stă la baza celor mai importante relații dintre producători si consumatori fiind un mijloc adecvat de reglementare a acestora. Contractul este acea formă prin care se realizează schimbul de valori în societate.
Actualitatea temei pe care ne-am propus s-o abordăm și deopotrivă investigăm este cu adevărat mai pronunțată din momentul în care relațiile sociale în Republica Moldova au evoluat în timp și au ajuns la etapa în care statul are ca sarcină de a implimenta mecanizme funcționale și sigure fiind necesară actualizarea în permanență a acestora în concordanță cu evoluția raporturilor tot mai sofisticate a subiecților contractanți. Recuperarea creanțelor, executarea silita a obligațiilor intr-un stat strain nașterii acestora, este o problema actuală pentru Republica Moldova care reies din Convenții de asistență juridică administrativă insă care înca nu au un suport din cauza lipsei mecanizmelor în care Republica Moldova e încă in proces de elaborare.
Scopul și obiectivele tezei. Prezenta lucrare va demonstra importanța și necesitatea unei reglementari cît mai ample și complexe a domeniului de preluare și executare a obligațiilor, avînd la bază sugestii și recomandari pentru îmbunătățirea și evitarea lacunelor din legislatia procesual-civilă.
Astfel pentru realizarea scopului studiului efectuat ne-am propus următoarele obiective:
1. Descrieirea executării benevole a obligației clientului.
2. Modalitati și procedeie executarea silită a obligației clientului.
3. Stabilirea termenul în care este posibil de a prelua datoria.
4. Cine poate să preia datoria.
5. Identificarea locului de preluare a datoriei și de executare ulterioară a obligațiilor clientului.
Aceste obiective vin să structureze întreaga lucrare, însă mai întîi vom enunța metodele utilizate la realizarea acestui studiu.
Motodologia cercetării. La elucidarea subiectului propus a fost utilizat un complex de metode științifice precum:
Metoda istorică, care are la bază identificarea sensului a conținutului și a evoluției contractelor.
Metoda logică, care reprezintă aplicarea procedeelor, studiului inerent și sintezei, argumentarea pe cale strict deductivă;
Metoda comparativă, care constă în evidențierea trăsăturilor comune și a particularităților contractelor consensuale în domeniul cercetat, extinderea orizontului istoric și științific;
Metoda cantitativă, care facilitează sistematizarea și reliefarea legislației și a informației juridice științifice.
Metoda transcendentală, a fost utilizată pentru elaborarea formei și conținutului prezentului studiu.
Metoda intuiționistă a fost utilizată la prelucrarea tuturor datelor empirice, la evidențierea scopului și realizarea obiectivelor tezei.
Metoda fenomenologică, a fost utilizată la analiza practicii judiciare.
Metoda bibliografică a servit pentru selectarea bibliografiei pentru materialul prezentat
Importanța teoretică și valoare aplicativă a tezei.
Specificăm că această teză are atât valoare teoretică cât și practică. Baza teoretică a acestei lucrări constituie investigațiile efectuate de către autorii lucrărilor din domeniul filosofiei, istoriei, de teorie a statului și dreptului, de drept civil și de drept procesual civil.
Astfel teza constă din trei capitole, fiecare capitol la rîndul sau este structurat în cîteva paragrafe. Introducerea conține o expunere a obiectivelor, sarcinilor și scopului, a bazei metodologico-științifice și o descriere structurală a prezentei lucrări. În primul capitol am determinat aspectele teoretice ale principiului contractului civil, care sunt subiecții, drepturile și obligațiile acestora, în special ne-am axat pe: definiția contractului, evoluția istorică a sa, reglementarea contractelor sabiect al caruia este clientul și anume contractul de trensport, de prestari servicii etc.
În cel de-al doilea capitol am abordat și determinat modalitățile de executare a obligațiilor, termenul în care se preia datoria, cine poate să preia datoria, locul de preluare a datoriei și de executare ulterioară a obligațiilor clientului.
În capitolul trei am prezentat o speță din practică și ne-am expus asupra acesteia.
Considerăm că scopurile propuse la etapa inițială de studio au fost pe deplin atinse.
1. NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA CONTRACT
Codul civil în art. 666 alin (1) stabileste și dă noțiunea de contract civil care se considera a fi: un acord de voință realizat între doua sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice [1].
Prin urmare, din această definiție care se prezintă a fi una legală rezultă că contractul este un act volitiv, îndreptat spre nașterea , modificarea sau stingerea unor raporturi juridice cu alte persoane. Dat fiind faptul că acordul de voință este unul esențial pentru încheierea unui contract, denotă că contractul este un act juridic bi- sau multilateral, adică reprezintă rezultatul voinței concordate a doua sau mai multe parți.
Între noțiunile de “act juridic “ și contract este o legătura strînsă, însă aceste noțiuni nici pe departe nu se pot considera identice. Orice contract este un act juridic, însă nu orice act juridic este un contract. Astfel spus actul juridic este categoria de gen, iar contractual este cea de specie.
O conexiune strânsă esistă și între noțiunile “contract” și “obligație”, întruât contracul este principalul izvor al obligațiilro civile. Pentru ca acordul de voință să fie valabil și să producă efecte juridice, el este necesar să fie exprimat liber.
Codul civil al Republicii Moldova consacră principiul libertății contractuale printre cele fundamentale la art 1, alin (1) precum și într-o serie de alte prevederi legale care se rezumă la următoarele:
a) părțile sunt libere să contracteze sau să nu contracteze. Nimeni nu poate fi silit să încheie un contrect decît în cazurile prevăzute de lege sau dacă o asemenea obligație a fost asumată benevol.
b) libertatea contractuală presupune posibilitatea de a alege orice fel de contract, atât prevăzut de lege cum sunt contractele numite , cât și contractele neprevăzute de lege (nenumite) sau complexe.
c) Părțile sunt libere să determine prin voința proprie clauzele pe care urmează să le cuprindă contractul și efectele pe care trebuie să le producă.
d) doar părțile prin însăși acordul lor pot modifica sau rezolvi un contract valabil încheiat . Libertatea contractuală, la fel ca și orice altă libertate, nu poate fi nelimitată.
În literatură s-a menționat că limitarea libertății contractuale urmărește:
a) protejarea parții mai slabe a contractului, care se începe la etapa îcheierii contractului și se finalizează prin executarea lui sau prin răspunderea pentru neexecutare
b) apararea intereselor creditorilor. În țările cu economia în trenziție această finalitate se învederează, spre eemplu, în pretejarea bancilor care acordă credite “firmelor-fantomă”, pe de o parte, precum și a cetățenilor care au încredințat fondurile lor bănești unor instituții creditare similare, pe de alta parte.
c) Apararea intereselor statului, care reprezintă într-o formă concentrată interesele societății [10, p. 275].
Limitările libertății contractuale pot fi negative și pozitive. Se consideră negative acele limitări prin care se interzice sau se restrânge posibilitatea încheierii unor categorii de contracte de către anumiți subiecți. De exmplu potrivit art.31 alin. (3) al Legii instituțiilor financiare nr. 550/1995 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova), nr 1-2 din 01.01.1996), bancile nu pot încheia contracte de credit bancar cu funcționarii lor decît în limitele stabilite de Banca Națională. La fel, potrivit art. 603, alin. (3) CC, este nulă orice stipulație contractuală care îl aliberează anicipat pe debitor de răspundere în caz de dol sau de culpă gravă.
Pozitive sunt acele limitări care constau în obligația de a încheia anumite contracte de către unele categorii de subiecți. Exemplu servește persoana care deține o poziție dominantă pe piață, fiind astfel obligată sa contracteze în acest domeniu. Art.220, alin. (2) CC prevede că “actul juridic sau clauza care contravine ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule. Concluzia relevantă din norma în cauză donotă faptul că în afară de normele imperative, libertatea contractuală este limitată de ordinea publică și bunele moravuri.
Ordinea publică are la bază un concept care este variabil în funcție de situația politică, socială și economică a legiuitorului. Astfel, în regimul totalitar ordinea publică reprezintă ansamblul de principii și norme care consfințeau caracterul comunist al orânduirii sociale și al orânduirii de drept [28, p.158-159]. În perioada actuală conceptul de prdine publică trebuie să asigure democratizarea, tranziția la economia de piață apararea drepturilor și libertățile omului.
Bunele moravuri fiind o noțiune care diferă de la o țară la alta în funcție de tradițiile istorice, specificul național, religios etc., reprezintă reguli de morală socială considerate ca fundamentale pentru ordinea societății. Consider că este o problemă de delimitare a bunelor moravuri de cele rele deoarece pot exista interpretari diverse de difetriți autori vizavi de acest sibiect tocmai datorită faptului că spre deosebire de normele juridice, ele nu sunt edictate în dreptul pozitiv, ci își regăsesc reflectarea în reprezentările general recunoscute în societate despre comportamentul cuvenit, care s-au constutuit pe parcursul dezvoltarii sociale, fiind totodată, influențate de principiile generale ale dreptului și de jurisprudență.
După cum a fost remarcat în literature de specialitate, reglementarea contractelor a însemnat legiferarea a două fenomene economice interdependente: pe de o parte, fenomenul circulației mărfurilor prin intermediul banilor; pe de altă parte fenomenul creditului, menit să înlesnească circulația mărfurilor. În acest fel a fost posibilă realizarea trecerii cu ușurință a bunurilor din sfera producției în sfera circulației și, de aici, în sfera consumului personal și productiv. Astfel s-au înlesnit operațiunile juridice de transmitere a drepturilor patrimoniale de la o persoană la alta [30, p. 13].
Dezvoltarea producției de mărfuri și intensificarea schimburilor comerciale au determinat înlaturarea formalismului excesiv și accentuarea împortanței acordului de voință în procesul încheierii contractelor [27, p. 1 sfera producției în sfera circulației și, de aici, în sfera consumului personal și productiv. Astfel s-au înlesnit operațiunile juridice de transmitere a drepturilor patrimoniale de la o persoană la alta [30, p. 13].
Dezvoltarea producției de mărfuri și intensificarea schimburilor comerciale au determinat înlaturarea formalismului excesiv și accentuarea împortanței acordului de voință în procesul încheierii contractelor [27, p. 18].
În epoca medievală dreptul contractelor este marcat prin dezvoltarea conceptelor:
a) Consesualismului –contractul se încheie prin simplu acord de voință, care poate fi exprimat prin orice modalitate.
b) Obligativității contractului (pacta sunt servanta) – contractul are putere de lege între părți și urmeză a fi executat, și
c) Echității sociale- echivalența prestațiilor reciproce ale părților care se concretizează prin posibilitatea anularii contractului pentru leziune și a revizuirii lui ca urmare a survenirii unor împrejurări imprevizibile. În această perioadă începe să se cristalizeze diferențierea între contractele civile și contractele comerciale [21, p. 276].
Subiecții contractului, drepturile și obligațiile subiecților contractului
Subiecții contractului civil nu sunt alt ceva decât acele persoane care prin acordul de voință liber exprimat își manifestă dorința de a contracta, astfel fiind parte la un raport juridic obligațional.
În practica de zi cu zi termenul de obligație este folosit în mai multe sensuri:
-un raport juridic care cuprinde atît comportamentul creditorului cît și comportamentul debitorului
-un raport juridic care cuprinde doar comportamenul creditorului
Termenul de obligație provine din latinescu OBLIGAȚIO care este format din două cuvinte obligație și legare, ceea ce se traduce ca a lega pe cineva în cazul neexecutarii unei prestatii [30].
Codul civil al Republicii Moldova în art. 512 alin.(3) defineste raportul obligațional în doua modalități:
a) în sens larg raportul obligational reprezintă un raport juridic în virtutea caruia creditorul poate să pretindă de la debitor un anumit comportament ce constă în acțiunea de a da, a face sau a nu face ceva, comportament care în caz de necesitate este asigurat de forța de constrîngere a statului, în acest caz fiind prezentă latura pasivă cît și cea activă.
b) în sens restrîns, obligația reprezinta un raport juridic ce vizeaza doar comportamentul debitorului în cazul dat fiind prezentă doar latura pasivă [1].
În literatura de specialitate se evidentiază urmatoarele elemente ale raportului juridic obligațional izvorul caruia poate servi contractul civil:
a) subiectele – creditorul sau debitorul. Subiectele raportului obligațional sunt identice cu subiectele raportului juridic simplu. De aceea toate caracteristicile subiectelor raportului juridic se referă și la subiectele raportului obligațional.
b) obiectul- este prestația pe care debitorul o datoreaza creditorului [24, p. 304].
Atît doctrina de specialitate cît și Codul civil al RM în art. 512 alin (1) prevede că această prestație constă din trei acțiuni: a da, a face, a nu face. Prin acțiunea de a da se subînțelege îndatorirea subiectului pasiv de a constitui sau de a transmite un drept real. Prin acțiunea de a face se subînțelege acțiunea de efectuare a unei lucrari sau a unui serviciu sau a unei prestații pozitive. În special prin acțiunea de a face se subînțelege orice acțiune care nu se înclude în actiunea de a da. Acțiunea de a nu face se subînțelege în îndatorirea subiectului pasiv ce constă în abținerea de la executarea unei acțiuni, acțiuni pe care acesta putea liber să le execute în lipsa raportului obligațional.
Doctrinarii mentionează faptul ca nu trebuie de confundat obiectul juridic raportului obligațional cu obiectul material.
Conținutul obiectului juridic raportului obligațional este format din 2 compartimente:
-dreptul creditorului de a pretinde de la debitor executarea unei anumite prestații
-obligația debitorului de a executa prestația datorată
Prin prisma subiectelor contractului civil, raportul juridic obligațional se înfățișează, de regulă ca un raport juridic simplu, având un singur creditor și un singur debitor. Uneori însă, el are un caracter complex și plural, stabilindu-se cu participarea fie a mai multor creditori și a unui debitor, fie a mai multor creditori și a mai multor debitori . În funcție de subiecții de drept între care se stabilește acest raport juridic, obligația pe care el o exprimă poate să fie, la rîndu-i, simplă sau complexă.
Referitor la persoanele care pot efectua plata, art. 581 CC prevede că “dacă din lege, contract sau natura obligației nu reiese că debitorul urmează să execute obligația personal, acesta poate fi executată și de un terț [1].
În al doilea rând, executarea poate fi efecuată de o persoană îndatorată alături de debitor, de exemplu, un codebitor solidar sau indivizibil, precum și de către o persoană îndatorată pentru debitor, cum ar fi fidejusorul fapt ce reise din (art. 1146 CC), comitetul pentru prepus (art. 1403 CC), părinții pentru copii sai minori (art. 1406-1407) [1].
Artucolul 582 Cod civil prevedea deopotrivă că plată mai poate fi facută și de către o personă interesată în protejarea unui drept propriu. Ca exemplu poate servi cazul în care dobânditorul unui bun imobil ipotecat, care, pretind datoria debitorului , evită urmărirea silită a acelui bun și previne o eventuală pierdere a dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv.
1.2 Clientul ca subiect al contractului
Dupa cum am definit și în capitolul 1 contract civil care se considera a fi: un acord de voință realizat între doua sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice [1].
Așadar, din această definiție dată de Codul civil în vigoare clientul ca subiect al contractului poate fi orice persoana care corespunde tuturor cerințelor prevăzute de legislația în vigoare, precum capacitatea, vârsta, manifestânduși dorința de a contracta astfelt exprimânduși intenția de a fi parte la un contract care se consideră a fi un accord de voință care într-un final se transforma intr-un raport juridic obligațional.
Clientul ca subiect al contractului de transport
Articolul 980 Cod civil al Republicii Moldova prevede expres care sunt elementele contractului de transport și anume cum se prezintă acesta. Așadar: „Prin contractul de transport, o parte (cărăuș, transportator) se obligă față de cealaltă parte (pasager sau client) să o transporte împreună cu bagajele ei sau, respectiv, să transporte încărcătura la locul de destinație, iar cealaltă parte se obligă să plătească remunerația convenită” [1].
În cele din urmă putem afirma că în calitate de subiecți ai contractului de transport participă căruțașul (transportatorul) și clientul adică pasagerul. În calitate de client poate apărea orice subiect de drept care dispune de dreptul de proprietate asupra încărcăturii sau a bagajului sau care dispune de împuternicirile respective .
Drept căruțaș poate apărea orice persoană fizică sau juridică care își asumă obligația de a transprta încărcătura, călătorul și bagajul acestuia. “Se numește căruțaș persoana care își ia însărcinarea ca într-un mod oarecare să transporte, sau să facă a se transporta, un obiect oarecare” [5].
Contractul de transport, fiind un contract sinalagmatic, presupune drepturi și obligații reciproce, stabilite de normele Codului civil și de alte acte normative speciale. Obligațiilor unei părți le corespund drepturile și părții contractuale opuse, și invers.
Drepturile și obligațiile parților pot fi grupate în tei categorii: drepturile și obligațiile părților în punctul de expediere, de tranportare și de recepționare. Drepturile și obligațiile părților depind de tipul de transport, complexitatea trensportării, volumul încărcăturii și de alte circumstanțe care pot apărea.
Clientul are următoarele drepturi și obligații în punctual de pornire:
Să achite taxa de transport care conform art. 985, alin 2 Cod civil,se platește pînă la transportare apasagerului și a bagajulu sau a încărcăturii, dacă legea nu prevede altfel.
Căruțașul are dreptul de retenție asupra bagajului pînă la achitare taxei de transport. [8, p. 105].
Să predea încărcătura sau bagajele în vederea transportării în locul timpul și in cantitatea prevăzută în contract;
În cazul în care este necesar clientul este obligat să predea încărcătura în ambalajul corespunzător pentru ca acesta să fie protejat de pierdere, alterare sau deteriorare în timpul transportarii sau strămutării;
Dacă contractual nu prevede altfel, să încarce mărfurile în mijlocul de transport și să asigura fixarea lor, consolidarea și acoperirea lor folosind înstalații proprii;
În cazul în care transmite spre transportare marfuri perisabile clientul este obligat să anexeze la scrisoarea de trăsură certificatul de conformitate, de calitate, igienic și fitosanitar, certificatul veterinar etc [3].
Un drept esențial al clientului contă în posibilitatea de a dispune de încărcătura respectivă. Astfel în baza art. 1001, alin. 1 CC, Clientul are dreptul să dispună de încărcătură. El poate, în special, să ceară căruțașului să nu transporte încărcătura mai departe, să schimbe locul de livrare sau destinatarul menționat. La transmiterea încărcăturii căruțașului, clientul este în drept să ceară de la căruțaș verificarea greutății brute sau a cantității exprimate în alt mod a încărcăturii ,precum și conținutul cotelor. Rezultatul verificării consemnînduse în scrisoarea de trăsură. [12, p. 269-270].
În timpul transportării încărcăturii, clientul fiind în așteptare, nu are nici o obligație. Ca excepție însă, clientul desigur poate fi obligat în anumite cazuri să pună la dipoziția căruțașului unul sau mai mulți însoțitori. Aceasta se întâmplă atunci cînd este vorba de transportarea unor mărfuri care necesită îngrijire specială, de exemplu, în cazul în transportării animalelor vii.
Subiecții contractului de transport, la punctual de destinație au un șir de drepturi și obligații. Căruțașul este obligat să-l înștiințeze pe destinatar despre sosirea încărcăturii și s-o predea acestuia. Transmiterea încărcăturii și a scrisorii de trăsură se face contra unei recipise de primire. Din acest moment contractual de transport se consideră a executat și dreptul de dispoziție asupra încărcăturii trece la destinatar, dacă în scrisoarea de trăsură nu este prevăzut altfel.
Obligațiile destinatarului sunt următoarele:
Să preia încărcătura și să o verifice sub aspect calitativ și cantitativ;
Să achite taxa de transport și alte plăți, dacă o astfel de condiție este prevăzută în contract;
Să achite taxele de transport restante și să restituie căruțașului cheltuielile suportate pe parcursul transportării încărcăturii și a bagajelor;
Să descarce marfa, daca o asemenea obligație este stipulată în contract.
Să elibereze mijlocul de transport de rămășițele încărcăturii, cu respectarea cerințelor sanitare și tehnice;
Legislația în vigoare stipulează dreptul destinatarului de a refuza preluarea mărfii, însă și în acest caz el are posibilitatea de a cere de la căruțaș livrarea ei atât timp cât căruțașul nu a primit o indicație contrară de la client sau nu a dispus de încărcătură, aceste prevederi fiind prevazute de art 1004, alin. 2 CC.
Clientul ca subiect al contractului de prestari servicii
Potrivit art. 970 Cod civil prin contractul de prestări servicii, o parte (prestator) se obligă să presteze celeilalte părți (beneficiar) anumite servicii, iar aceasta se obligă să plătească retribuția convenită [1].
Reeșind din prevederile codului civile parțile contractante sunt numite prestator și beneficiar. Codul civil nu stabilește exigențe speciale față de părțile contractului, astfel încît în calitate de prestator, cât și de beneficiar va putea participa orice persoană cu capacitate de exercițiu deplină. Sînt însă cazuri în care potrivit legislației, activitatea de prestare a anumitor genuri de activitate de servicii se licențiază, în asemenea cazuri prestator va fi obligat să dețină licența de activitate. Datorită obiectului sau specific, contractul de prestări servicii dă naștere obligațiilor de diligență nu și de rezultat, ca în cazul contractului de antrepriză. Serviciile care formează obiectul contractului trebuie să fie posibile și licite.
Potrivit alin.2 art. 970 CC,obiect al contractului civil sunt serviciile de orice natură. Pornind de la semantica termenului serviciu, precizăm că acesta reprezintă o faptă, o acțiune care servește, avantajează pe cineva [16, p. 857]. Prestarea serviciului rezultă din săvârșirea unor acțiuni ca ex: expedierea corespondenței, oferirea liniilor telefonice în cazul serviciilor de telecomunicație sau în cazul desfășurării unor activități precum servicii de evaluare, analiză contabilă, deservire juridică, activitate de consulting etc.
Beneficiarul contractului de prestări servicii este în drept să pretindă la furnizarea tuturor informațiilor referitoare la natura prestației, termenul și bunurile necesare pentru prestarea serviciului.
Principala obligație a beneficiarului rezidă în achitarea serviciilor prestate. Potrivit art. 971 CC, plata pentru servicii se efecuiază după prestarea acestora, iar dacă plata se calculează pentru anumite periaode, sumele vor fi acordate după încheierea fiecărei perioade. Deși norma cu referire la momentul plății pare a fi formulată imperativ, din interpretarea sistematică a celorlalte reglementări ale contractului de prestări servicii deducem că părțile pot prevedea și alte modalități. Astfel, potrivit art. 978 CC, care stabilește efectele rezilierii contractului de prestări servicii pentru motive întemeiate, stipulează “ dacă s-a efecuat plata serviciilor în avans, prestatorul este obligat să restituie sumele conform art. 738 sau, în cazul în care rezilierea are loc din motive neimputabile prestatorului, conform regulilor cu privire la îmbogățirea fără justă cauză”. Constatăm, prin urmare că, părțile pot conveni la achitarea serviciilor să se facă în avans. Pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației de achitare a serviciilor, beneficiarul va fi ținut să achite dobânda egală de întârziere, în condițiile art. 619 CC, dacă în contract nu se prevede altfel.
Deseori prestarea serviciului depinde de întreprinderea anumitor acțiuni din partea beneficiarului precum: prezentarea de informații, oferirea accesului la echipament, în încăpere etc. Așadar Codul civil prevede la art. 973 CC că beneficiarul este obligat să amenanjeze și să întrețină spațiille, echipamentele pe care trebuie să le procure pentru prestarea serviciilor care trebuie effectuate potrivit dispozițiilor sale, înât prestatorul să fie protejat contra riscurilor pentru viață și sănătate. Art. 972 CC acordă prestatorului dreptul, în cazul în care întârzie să preia serviciile, de a cere achitarea plății pentru serviciile care nu au putut fi efectuate din cauza întârzierii, fară a fi obligat să presteze servicii pentru această sumă. Pentru a evita îmbogățirea nejustificată a prestatorului, acesta trebuie să accepte ca din suma de plată sa se scadă contravaloarea pentru economiile făcute prin neefectuarea serviciilor sau pentru veniturile obținute prin prestarea de servicii față de alții în aceeași perioadă, sau pentru serviciile pe care nu le prestează ce rea-credință.
Codul civil prevede deasemenea și modurile de încetare a contractului de prestari servicii, temeiurile și motivele. Potrivit art. 974 CC, contractual de prestări servicii încetează la expirarea termenului stabilit. Dacă dupa expirarea perioadei de timp stabilite în contract părțile însă vor continua rapoturile contractual, termenul se va considera prelungit în mod tacit bineânțeles pe o perioadă nelimitată, cu exepția cazurilor când cealaltă parte respinge imediat prelungirea.
Decesul unei părți a contractului servește drept motiv de încetare a contractului doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel, beneficiarul prezintă temei de încetare doar dacă executarea contractului devine inposibilă datorită faptului că serviciul era prestat personal beneficiarului sau inutilă în cazul în care succesorii beneficiarului nu au nevoie de serviciul care se oferă. Decesul sau incapacitatea prestatorului vor duce la încetarea contractului doar dacă serviciul a fost contractat datorită calității personale ale acestuia, precum și în cazul în care succesorii în activitate ai prestatorului nu pot continua prestarea serviciului într-o manieră adecvată. În acest caz intervine dreptul beneficiarului de a rezilia contractul în temeiul art. 945 CC.
Un alt temei de reziliere a contractului de prestări de servicii este rezilierea acestuia dacă contractul a fost încheiat fără indicarea termenului sau din natura ori scopul serviciilor nu rezultă un termen, fiecare parte poate rezilia contractul. În funcție de modul în care se face plata, în conformitate cu prevederile art 975 CC, contractul poate fi reziliat:
zilnic, începând cu sfârșitul zilei următoare, dacă plata se face pe zi;
cel târziu în prima zi lucrătoare a unei săptămâni, începând cu sfârșitul următoarei zile de sâmbătă, dacă plata se face săptămânal;
cel târziu pe data de 15 a lunii, începând cu sfârșitul lunii calendaristice, dacă plata se calculează pe lună;
cu respectarea unui termen de preaviz de 6 săptămâni, începând cu sfârșitul unui trimestru calendaristic, dacă plata se calculează pe trimester sau pe perioade mai mari;
oricând dacă plate nu se face în funcție de interval de timp;
Contractele de prestări servicii încheiate pe un termen mai mare de 5 ani pot fi reziliate din inițiativa prestatorului doar după scurgerea unei perioade de 5 ani și cu respectarea unui termen de preavizare de 6 luni.
Dacă rezilierea este cerută datorită nerespectării contractului de către prestator, beneficiarul va fi obligat să achite retribuția doar dacă și în masura în care serviciile deja prestate prezintă interes pentru el.
Rezilierea contractului de prestări servicii generează efecte pentru viitor. În situația în care plata serviciilor a fost achitată în avans, prestatorul este obligat să restituie avansul primit, cu excepția sumelor pe care este împuternicit sa le rețină.
În orice caz, rezilierea contractului din motivul neexecutării sau executării necorespunzătoare culpabile a obligațiilor contractuale obligă partea aflată în culpă să repare prejudicial cauzat prin reziliere fapt ce rezulă din art 978 CC.
Clientul ca subiect al contractului de antrepriză
Potrivit art. 946 Cod civil, Prin contractul de antrepriză o parte (antreprenor) se obligă să efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părți (client), iar aceasta se obligă să recepționeze lucrarea și să plătească prețul convenit.
În doctrina română contractul de antrepriză este tratat similar codului civil al RM. “Contractul de antrepriză fiind acel contract care prin care una din părți, numită antreprenor, se obligă față de cealaltă parte parte, numită client, să execute, pe riscul său, o anumită lucrare, în schimbul unei remunerații, care se stabilește în raport cu rezultatul lucrării“ [22, p. 185].
Un alt autor, și anume Francisc Deak definește contractul de antrepiză astfel: “ În baza contractului de antrepriză, una din părți numită antreprenor, se obligă să execute pe riscul sau și în mod independent o anumită lucrare pentru cealaltă parte, numită client, în schimbul unui preț” [19, p. 291].
Codul civil roman definește antrepriza la art. 1413 astfel: “Antrepriză, luarea săvîrșirii unei lucrări drept un preț determinat, când materialul se dă de acela pentru care se execută o lucrare” [4].
Contractul de antrepriză face parte din grupul de contracte civile de executare a lucrărilor și prestare a serviciilor. Antrepriza este un contract sinalagmatic adică bilateral ce presupune doua sau mai multe parți, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă și consensual.
Contractul de antrepriză este, în principiu, un contract încheiat intuitu persone. Aceste caracter vizează numai dacă contractual prevede acest fapt sau dacă aceasta rezultă din împrejurări, (de exemplu, tabloul este comandat unui pictor renumit, intervenția chirurgicală cu un medic etc. )
O particularitate a contractului de antrepriză este faptul că antreprenorul, potrivit art. 931 CC, este liber în alegerea modului de executare a lucrărilor. Această libertate se menifestă prin aceea că antreprenorul, ca un profesionist în domeniul respectiv, ca un specialist de valoare, mai bine ca oricine cunoaște modul de efecuare a unei lucrări, care este avantajoasă și rațională atât pentru client, cât și pentru antreprenor. Libertatea acestuia se manifestă între client și acesta nu există nici o legătură de subordonare [12, p. 234].
Delimitarea contractului de antrepriză de alte contracte se face prin enunțarea unor aspect care delimitează aceste contracte. El se aseamănă cu contractual de muncă, de vânzare-cumpărare, locațiune etc. Însă legislația nașională cât și cea stăină reglementează separate aceste contracte, prin urmare, regulele aplicate de aceste contracte sunt diferite. De contractual de vânzare-cumpărare antrepriza se deosebește prin faptul că în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, obiectul acestui contract, de regulă, există în realitate și este transmis cumpărătorului. În contractual de antrepriză obiectul contractului nu există în momentul încheierii contractului, el urmează a fi produs, fabricat, transformat, reparat, renovat de către antreprenor pe parcursul efectuării lucrărilor respective. Mai mult decât atât, antreprenorul poate efecuta lucrarea din propriile materiale, fapt care nu este caracteristic pentru contractual de vânzare cumpărare. Contractul de antrepriză se deosebește de cel de locațiune după obiectul contractului, după faptul că plata locațiunii este deterninată în funcție de volumul bunului închiriat, durata folosinței obiectului, etc.
Părțile contractului de antrepriză sunt antreprenorul și clientul. Antreprenorul este considerată persoana care își asumă obligația să efectueze o lucrare în favoarea altei personae. Client este considerat perosana care însărcinează o altă persoană să efectueze o anumită lucrare. În aceste activității pot active atât pesoane fizice cât și juridice. Dacă lucrările efectuate de antreprenor au un caracter sistematic sau permanent, iar pentru genul de activitate practicat se impune o licență, antreprenorul trebuie să dispună de acest document. In present în RM se aplică legea privin licențierea unor genuri de activitate din 30 iulie 2001.
Față de forma contractului de antrepriză se aplică reguli generale referitore la forma actului juridic, stipulate la art. 208-215 CC. De obicei, acest contract se încheie în formă scrisă simplă, impusă îndeosebi la producerea unor obiecte complicate, care necesită un termen îndelungat de executare a lucrărilor și cheltuieli esențiale.
Răspunderea părților pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractual.
În material contractului de antrepriză se aplică norme generale cu privire la răspunderea pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractual, prevăzute la art. 602 CC. În contractual de antrepriză părțile pot stabili de comul accord, asupra răspunderii contractuale în formă de penalități, dar acestea pot fi aplicate doar dacă există o clauză contractuală în acest sens sau dacă sunt prevăzute de lege. Astfel, antreprenorul este obligat să repare prejudicial cauzat, care a apărut prin rezilierea contractului din cauza viciilor fapt care este prevăzut la art 963, alin 3 CC.
Clientul poartă răspundre pentru prejudicial cauzat antreprenorului dacă el, fiind informat de către antreprenor la timp și în modul corespunzător, nu înlocuiește în termenul convenit materialul inutiizabil sau necalitativ, nu schimbă indicațiile referitoare la modul de executare a lucrării sau a indicațiilor acestuia, iar antreprenorul și-a executat obligațiile informaționale fapt prevăzut la art. 955, alin 2 CC.
Clientul ca subiect al contractului de depozit bancar
În conformitate cu art. 1222 CC prin contractul de depozit bancar, banca sau o altă instituție financiară (bancă), licențiatăconform legii, primește de la clientul său (deponent) sau de la un terț în folosul deponentului o sumă de bani pe care se obligă să o restituie deponentului după un anumit termen (depozit la termen) sau la cerere (depozit la vedere).
Contractul de depozit bancar prezintă următoarele caractere juridice:
este un contract real, considerânduse încheiat și producând efecte juridice din momentul vărsământului fondurilor bănești în contul de depozit deschis la bancă.
este un contract unilateral, obligațiile din contract revenind doar băncii. Banca se consider a fi obligată să primească suma de bani asupra căreia părțile au convenit în contract, s-o restituie deponentului și, eventual, să o plăteacă dobânda afferent, iar deponentului îi revine dreptul coreletiv de a cere executarea obligațiilor.
se consider a fi în principiu un contract cu titlu oneros: banca plătește deponentului o dobândă, dacă părțile nu convin altfel.
este un contract cu executare succesivă, banca efecuând prestații care se desfășoară în timp.
În literarura de specialitate s-au exprimat diverse opinii cu privire la natura juridică a contractului de depozit bancar. Într-o opinie s-a susținut că contractual de depozit bancar este o varietate a contractului de depozit neregulat [ 18, p. 208-209].
Ne alăturăm la această opinie deoarece într-adevăr după cum în cadrul depozitului neregulat, care are ca obiect bunuri fungibile și consumptibile, depozitarul are dreptul să consume prin folosință bunurile depozitate, urmând să restituie bunuri de același gen, de aceiași calitate și cantitate, tot așa, în cadrul depozitului bancar, banca este în drept să utilizeze sumele depuse, iar la scadență sau la solicitarea deponentului este obligată să restituie sumele bănești, dar nu în aceleași însemne bănești.
Totuși putem observa anumite particularități deosebite pe care le au aceste contracte. În cadrul contractului de depozit bancar, în calitate de depozitare este întotdeauna banca, iar ca obiect al depozitului sunt numai fondurile bănești, dar nu orice bun determinat prin caracteristici de gen, ca în contractul de depozit neregulat.
Alți autori consideră că contractul de deepozit bancar este o varietate a contractului de împrumut, relevând în susținerea acestei opinii trăsături comune importante: ambele contracte au ca obiect trensmiterea banilor cu condi’ia restituirii lor, ambele sunt reale, ambele pot fi atât cu titlu oneros cât și cu titlu gratuit.
În doctrină s-a expus și o opinie de comporomis conform căreia depozitul bancar la termen trenuie privit ca un contract de împrumut, iar depozitul bancar la vedere ca un depozit neregulat [26, p. 479].
Subiecții contractului de depozit bancar:
Părțile contractului de depozit bancar sunt banca sau o altă instituție financiară autorizată conform legii, pe de o parte, și deponentul, pe de altă parte.
Legea cu privire la Bana Națională a Moldovei în art. 2 și legea instituțiilor financiare la art. 3, prevede că entitățile care au capacitatea de a accepta depozite de la persoane fizice și juridice sunt băncile și alte instituții financiare.
În calitate de deponent pot fi atât persoanele fizice cât și persoanele juridice,. Legea nu stabilește restricții privind persoanele ce pot fi deponenți. Conform art. 21 (2) CC, minorul ce a împlinit virsta de 14 ani are dreptul să facă de sine stătător depuneri în instituțiile financiare și să dispună de acestea. Legea deasemenea prevede și posibilitatea depunerii fondurilor bănești în folosul deponentului de către terți. Actul juridic prin care o persoană efectuează depuneri bănești la bancă în favoare altei persoane poate fi săvârșit, de exemplu, în baza unui contract de donație cea ce este prevăzut în (art. 827-838), sau a unui contract în folosul unui terț. . Actul juridic prin care se efectuează depunerea este independent de actul juridic care a stat la baza lui, astfel încât ultimul nu este opezabil băncii. Din moment ce vărsământiul a fost efectuat, terțul nu mai poate dispune de fodurile vărsate în folosul beneficiarului, acesta din urmă fiind unicul titular al drepturilor ce decurg din contractul de depozit bancar [12, p. 392].
Obiectul contractului în constituie obligația băncii de aprimi o suma de bani de la deponent sau de la un terț în folosul deponentului și de a restitui aceeași sumă la cerere sau la termenul stabilit, precum și obligația de a plăti dobânda aferentă, în cazul în care altceva este este prevăzut în contract.
Efectele contractului de depozit bancar
După cum am menționat mai sus contractul de depozit bancare este unul unilateral ceea ce presupune faptul ca obligații revin numai bancii.
Banca este obligată să primească de la deponent sau de la un terț în folosul deponentului o sumă determinată de bani. În acest scop banca deschide clientului un cont de depozit.
Banca este obligată să plătească deponentului o dobândă în mărimea și în modul prevăzut de contract.
Părțile sunt libere să stabilească prin acordul lor mărimea dobânzii. În cazul în care părțile omit să fixeze în cotract mărimea dobânzii, aceasta se stabilește în conformitate cu prevederile art. 619 CC. În acest caz, mărimea dobânzii va reprezenta 5% peste rata de refinanțare a Băncii Naționale- în contractele la care nu participă consumatorul.
Depozitul bancar nu este purtător de dobândă numai în cazul în care părțile convin expres ca banca să nu plătească deponentului dobândă. În acest caz, contractul va fi cu titlu gratuit.
Caracterul gratuit al depozitului este justificat din punct de vedere economic, mai ales, în cadrul depozitului bancar la vedere, unde caracterul de împrumut acordat băncii se manifestă mai puțin.
Spre exemplu în unele țări precum SUA, Franța, acordarea de dobânzi pentru depozitele la vedere este interzisă prin lege.
Banca nu poate reduce în mod unilateral mărimea dobânzii decât în cazurile prevăzute de lege sau de contract, cu condiția respectării unui termen de preaviz de cel puțin 15 zile fapt ce este prevăzut la art 1224 alin 2 CC. Această regulă are menirea de a proteja interesele clientului, care este de obicei, partea contraactuală mai slabă din punct de vedere economic, contra eventualelor abuzuri din partea băncii. Dreptul băncii de a reduce în mod unilateral mărilea dobânzii poate rezulta numai din lege sau contract. În orice caz, banca este obligată să informeze depenentul cu cel puțin 15 zile inainte
b). banca este obligată să restituie deponentului suma de bani depusă. În funcție de momentul în care banca este ținută să exxecute această obligație, contractele se împart în două categorii: contract de depozit la termen și contract de depozit la vedere. Depozitul la termen este atunci când banca se obligă să restituie deponentului suma după un anumit termen, asupra căruia părțile au convenit în contract., iar depozitul la vedere este atunci când banca se obligă să restituie suma în orice mement, la simpla cerere a acestuia.
Legea dispune că banca este obligată să restituie la prima cerere a deponentului suma depusă, integral sau parțial, indiferent de tipul depozitului fapt prevăzut la art. 1227 alin.1 CC. Din această prevedere a legii rezultă că chiar și depozitul la termen trebuie să fie restituit la cererea deponentului. Aceasta este un caz particular cu modificare unilaterală a contractului admis de lege. Ca rezultat, depozitul la termen se tranformă în depozit la vedere, cu consecințele ce decurg din acest fapt.
Legea prevede obligativitatea unui preaviz în cazul retragerii anticipate a fondurilor. Acest preaviz are menirea de a facilita serviciul de casierie a băncii., stabilită în contract sau de uzanțele bancare.
Încetarea contractului de depozit bancar
Contractl de depozit la terrmen încetează în mod normal la expirarea termenului asupra căruia au convenit părțile. În cazul în care deponentul nu cere la expirarea termenului convenit restituirea depozitului, se consideră că părțile au convenit tacit să prelungească contractul lor în condițiile unui depozit la vedere fapt prevăzut în art. 1227 alin 3 CC. Ca consecință a acestui fapt, deponentul va putea retrage suma de bani depusă în orice moment. Respectând bineânțeles un termen de preaviz, iar banca îi va plăti o dobândă în mărimea dăbânzii pentru creditele la vedere, dacă conform regulamentelor și practicilor băncii date, se plătește o asemenea dobândă.
Clientul ca subiect al contractului de intermediere
În codul civil al Republicii Moldova, reglementarea contractului de intermediere reprezintă o novație pentru legislația civilă acesta fiind tradițional pentru sistemul de drept continental. In RM acțiunile de intermediere se realizau prin încheierea contractelor de mandate și commission. Aceste instrument și anume de intermediere a fost preluat din legislația altor țări, și anume pentru a asigura o reglementare eficientă a relațiilor economice care devin din ce în ce mai compelxe.
Intermedierea este definită ca o activitate de mijlocire, de înlesnire [17, p.445] și are menirea de a facilita desfășurarea diverselor procese. Din punct de vedere economic, intyermedierea reprezintă facilitatrea și conexiunii cererii și a ofertei, iar contractul de intermediere este instrumental juridic, ce reglementează relațiile dintre facilitator și perosoana în interesul căreia se realizează activitatea de intermediere [10, p. 253]
Art. 1179 CC prevede că prin contract de intermediere, o parte (intermediar) se obligă față de cealaltă parte (client) să acționeze în calitate de mijlocitor la încheierea unui sau mai multor contracte între aceasta și terț [1].
Contractl de intermediere este un contract consensual, și se consideră încheiat din momentul în care părțile au convenit asupra clauzelor esențiale. În lipsa unor clauze esențiale contractele, pentru a fi considerat încheiat, este suficeient ca părțile să consimtă asupra obiectului contractului de intermediere. Putem afima cu maximă siguranță că suntem în prezența unui contract cu titlu oneros, întrucât ambele părți urmăresc un interes patrimonial: intermediarul are în vedere obținerea remunerașiei de la cient, în timp ce clientul așteaptă din partea intermediarului desfășurarea unei activități, în rezultatul căreia, va încheia unul sau mai multe contracte –prestație care, în final îi va asigura un câștig.
Părțile contractatnte de intermediere se obligă reciproc și corelativ, astfel încât, contractul fiind sinalagmatic. Contractul de intermediere este comutativ și cu executare succesivă.
Părțile contractului de intermediere sunt clientul și intermediarul. Codul civil al RM nu conține exigențe speciale referitoare la calitatea părților contractante, astfel sunt aplicate regulele generale cu privire la capacitatea persoanelor de a încheia acte juridice. În calitate de intermediar poate figura orice persoană care are capacitate civilă de a contracta. Clientul urmează să dispună de capacitatea prevăzută de lege pentru încheierea contractului care se intermediază.
Obiect al contractului reprezintă totalitatea acțiunilor intermediarului îndreptate spre facilitarea sau mijlocirea încheierii contractului în cauză cu terțul. Ținem să menționăm că intermediarul nu are împuterniciri de reprezentare a părților și respectiv, de a încheia contracte în numele și pe seama lor. Misiunea intermediarului este realizată atunci când terțul a fost determinat să încheie contractul cu clientul. În calitate de obiect al contractului legea prevede și admite întreprinderea de către intermediar a anumitor acțiuni, care deși nu se raportează la activitatea de intermediere, sunt solicitate de cient, fapt prevăzut la art. 1181 CC. Prețul în cazul contractului de intermediere se numește remunerație. Remunerația poate fi achitată într-o sumă fixă, procentual de la valoarea obiectului contractului intermediatr sau în formă mixtă, potrivit înțelegerii părților.
Contractul de intermediere poate fi încheiat, la discreția părților, pe un termen determinat sau nedeterminat. În cazul intermedierii exclusive care este prevăzută la art. 1182 CC, termenul contractului urmează să fie determinat de fiecare dată. Stabilirea termenului contractului are importanță și pentru determinarea limitelor drepturilor părților de a-l rezilia. Astfel, contractul încheiat pe termen nedeterminat poate fi reziliat de ambele părți, din orice motiv, în orice moment și fără preaviz. Codul civil al RM prevede condiții de formă doar pentru contractele de intermediere exclusivă, care urmează a fi încheiate în scris. Ținem să menționăm că forma scrisă nu reprezintă o condiție de valabilitate a contractului și este cerută ad probationem. În celelalte cazuri, contractul se va încheia cu respectarea prevederilor referitoare la forma actului juridic.
Contractul de intermediere este un contract sinalagmatic, astfel încât ambele părți se obligă reciproc și corelativ. Obligația determinată a intermediarului este de a întreprinde acțiunile de mijlocire necesare pentru a determinarea terțului de a încheia contractul dorit de client.
În cadrul contractului de intermediere exclusivă, atunci când clientul se obligă, pe o perioadă de timp determinată, să se abțină de la angajarea unui alt intermediar, intermediarul este obligat să acționeze în vederea intermedierii sau indicării ocaziilor de încheiere a contractelor concluzie care rezultă din prevederile art. 1182 alin. 1 CC. Dacă intermediarul nu va întreprinde acțiunile pentru care și-a asumat obligația, el va fi dator să repare daunele cauzate prin neexecutarea contractului.
Principala obligație a clientului rezidă în achitarea remunerației pentru activitatea prestată de intermediar. Mărimea remunerației este de obicei prevăzută în contract. Dacă părțile nu au convenit asupra cuantumului retribuției, intermediarul va fi remunerat potrivit practicilor existente, cu o retribuție obișnuită pentru astfel de acte.
2. MODALITĂȚI DE EXECUTARE A OBLIGAȚIILOR
Prin natura sa raportul juridic obligațional este menit să conducă anumite efecte juridice. Efectul principal al oricarei obligații este de a da creditorului dreptul de a obține de la debitor executarea prestației pe care acesta și-a asumat-o. Noțiunea de executare a obligației este sinonimă cu noțiune de plată.
De mentionat faptul că termenul de plată în sens juridic este mult mai larg decât termenul de plată în vorbirea curentă.
A plăti în sens juridic înseamnă a executa prestația datorată de debitor. În cazul în care debitorul execută o altă prestație decât cea menționată în acord, raportul obligațional se stinge nu prin plata dar prin dare în plată.
Doctrina evidențiază două principii cu privire la executarea obligațiilor și anume:
a) în natura ce constă în îndeplinirea obligației în natura ei specifică adică realizarea prestației stabilite de catre părți.
b) principiul executarii corespunzatoare a obligatiilor. Conform acestui principiu, debitorul la executarea prestației obligate trebuie să țină cont de obiectul executarii (art 582-589),conditiile cu privire la subiectele executarii (579-582), condiția cu privire la locul executarii (573-574), momentul executarii (575-578), modul de executare(587) [10, p.439].
Art 9 Cod civil al RM prevede că parțile urmează să-și execute obligațiile cu bună credință în conformitate cu legea, contractul, ordinea publică și bunele moravuri.
Prin prisma subiectelor raportul juridic obligațional se înfățișează ca un raport simplu. Exista însă situații când raportul obligațional este privit ca un raport complex. În cadrul raporturilor simple subiectele sunt creditorul și debitorul care mai sunt numiți subiectul activ și respectiv cel pasiv. În cadrul raportului complex subiectele au o altă denumire care se schimbă de la caz la caz. Codul civil al RM stipulează că dacă din lege, contract sau din natura obligației nu reiese că debitorul urmează să execute obligația persoanal aceasta poate fi executată și de un terț. Reiesind din această reglementare putem afirma că o obligație poate fi executată de urmatoarele subiecte :
1) debitorul nemijlocit
2) persoana îndatorată alaturi de debitor (codebitorii, fidejusorii)
3) de o persoană înteresată în protejarea unui interes propriu
4) orice persoană neinteresată
De la regula sus evidențiată există și unele excepții :
1. dacă legea prevede în mod expres că obligația urmează să fie executată doar de debitor.
2. când părțile au stabilit expres prin acordul lor că obligația va fi executată doar de debitor
3. când prin natura sa obligația poartă un caracter strict personal
Astfel art. 579 alin, (1) CC RM prevede cui trebuie facută plata și anume: debitorul trebuie să execute obligația către creditor sau catre o persoana împuternicită de catre debitor, împuternicită de lege sau prin hotărirea judecătorească [1].
Cu privire la subiectele executarii obligațiilor doctrina prevede două categorii de obligatii:
a) divizibile. Obligațiile ce leaga mai multi debitori sau creditori unde creanța este divizibila. În sensul că fiecare creditor nu are dreptul decât la cota sa iar fiecare debitor nu este obligat să execute decât cota sa.
b) indivizibile. Acea obligație cu pluralitate de subiecte al caror obiect nu poate fi divizat prin natura sa sau prin convenția partilor. În cadrul obligațiilor indivizibile se evidențiază o așa categorie ca obligații solidare. Art.523 CC RM prevede că obligațiile solidare sunt obligațiile cu pluralitate de subiecte unde fiecare creditor poate cere debitorului întreaga prestație sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea intergrală fața de creditor.
Art.531 prevede că solidaritatea nu se prezumă ci se naste prin act juridic .
Exista două categorii de solidaritate :
-solidaritatea activa (mulți creditori și doar un singur debitor)
-solidaritatea pasiva(multi debitori și un singur creditor)
Prin obiectul executarii obligației se înțelege prestația pe care debitorul o datorează creditorului. Cu alte cuvinte, bunul, lucrarea sau serviciul pe care debitorul în temeiul obligației este obligat sa-l execute creditorului.
Avem două categorii de obligatii:
-facultative, care sunt acele obligații care au ca obiect o singură prestație principală iar pentru stingerea raportului obligațional debitorul execută o altă prestație secundară acceptată de către creditor.
-alternative, sunt acele obligații care au ca obiect mai multe prestații iar executarea în întregime a uneia din ele duce la stingerea raportului obligațional.
Prin locul executarii obligației se subânțelege punctul teritorial unde debitorul urmează sa-și execute prestația sa. De regulă, locul este indicat de acord. În cazul în care acesta nu este indicat de contract se aplica regulile prevazute de art.573 și anume:
1)obligațiile pecuniare întotdeauna se execută la domiciliul sau sediul creditorului.
2)obligațiile care au ca obiect un bun individual determinat se execută la locul aflarii bunului
3) în celelalte cazuri locul executarii obligatiei este considerat sediul sau domiciliul debitorului [10, p. 453].
2.1. Executarea benevolă a obligației clientului
Executarea benevolă a obligației clientului este o acțiune a debitorului obligației și un rezultat normal cu care ar trebui sa se termine orice raport contractual. Executarea benevolă presupune onorarea obligațieiilor contractuale cu bună credință de către debitor, fără ca creditorul sa recurgă la mecanizmele și pârghiile avute la îndemână pentru a executa silit obligația debitorului. Statul asigură creditorului în cazul neexecutării benevole a obligației măsuri de constrângere a debitorului întru executarea obligației asumate. Termenul executarii obligației este un eveniment viitor și sigur ca se va produce de care legea leagă stingerea unei obligații.
De regulă, perioada de timp în decursul căreia debitorul urmează să-și execute prestația sa este prevazută de contract. În cazul în care acesta nu este prevazut de contract, se aplică art.575 care prevede că debitorul este obligat sa execute obligația asumată în termeni de 7 zile de la solicitarea creditorului.
Termenul poate fi stabilit atât în favoarea debitorului cât și în favoarea creditorului.
Daca în contract nu este menționat în favoarea cărei parți curge termenul se consideră că acesta curge în favoarea debitorului fapt care este prevăzut la art. 575 alin, (2)
Articolul 281 Cod civil prevede că executarea obligațiilor după expirarea termenului de prescripție extinctivă se tratează astfel: După expirarea termenului de prescripție extinctivă, debitorul poate refuza executarea obligației. Executarea benevolă a obligației după expirarea termenului de prescripție extinctivă nu constituie un act lipsit de temei juridic, iar persoana care a executat obligația după expirarea termenului de prescripție extinctivă nu are dreptul să ceară restituirea celor executate, chiar dacă, la data executării, nu cunoștea faptul expirării termenului de prescripție extinctivă. Aceeași prevedere se aplică și pentru recunoașterea datoriilor conform contractului, precum și pentru garanțiile asigurătorii date de debitor [1].
În literatura de specialitate, prin modul de executare a obligațiilor se subânțelege ordinea de săvârșire a actelor de executare a obligațiilor din partea debitorului.
Modul de executare a obligației se află în legătură directă cu obiectul ei. Сând obiectul obligației se concretizează într-un anumit lucru, executarea nu se poate face în alt mod decât prin transmiterea acelui lucru de către debitor creditorului, dintr-o dată și în întregime. Adesea obligațiile se stabilesc cu privire la o totalitate de lucruri. În acest caz, executarea se poate efectua nu numai printr-un singur act de executare, dar și sub forma unor prestații succesive efecutate la un interval de timp. Așadar, în funcție de modul de executare, obligațiile se execută în întregime sau în rate.
Dacă în limbajul curent plata semnifică remiterea unei sume de bani, în limbaj juridic plata semnifică executarea oricărei obligații. Pentru ca obligația să se stingă prin efectul plății făcute de debitor, această plată trebuie să îndeplinească mai multe condiții, pe care le vom enumera în cele ce urmează.
Obligația trebuie să existe. Orice plată presupune o datorie.
Cel ce face plata să fie una din persoanele enumărate de Codul civil, și anume
Debitorul însuși, el însuși sau reprezentenții acestuia.
Un codebitor solidar sau/și indivizibil
Un fidejusor obligat personal sau un fidejusor obligat proper rem, dar în acest caz fidejusorul neplătitor se liberează numai față de creditor, el nefiind liberat față de fidejusorul plătitor;
Terțul deținător al imobilului ipotecat, care dacă a plătit, âl poate urmări însă pe debitor sau pe cel obligat accesoriu, la alegere.
Un terț neinteresat îl poate plăti pe creditor, fie lucrând în numele debitorului (nomine debitoris), deci în interesul acestuia (de exemplu, pentru a sustrage bunul de la o urmărire silită iminentă) și va avea în acest caz o acțiune personală contra debitorului, derivată din mandat sau din gestiunea de afaceri, fie în nume propriu (nomie proprio) , iar în acest caz, dacă a înțeles să-i facă o libertate debitorului (donandi animo), nu va avea contra debitorului nici o acțiune, dar dacă a plătit în interesul sau de pildă pentru a-și plasa un capital și nu în intresul debitorului, va avea contra acestuia a acțiune derivând din îmbogățirea fără justă cauză [13, p.364].
De la principiul că plata poate fi făcută de oricine există doua excepții. În primul rând, în cazul obligațiilor intuiu persone., plata nu poate fi făcută decât de debitorul acelei obligații. Obligația de a face nu se poate achita de altă persoană în contra voinței creditorului, când acesta are interes ca debitorul chiar s-o îndeplinească. Aceste obligații sunt însă garantate prin fidejusiune sau pot exista mai mulți codebitori, caz în care, dacă creditorul nu-și execută obligația, terțul obligat solidar sau fidejusorul este răspunzător de daune-interese, chiar dacă creditorul ar fi refuzt oferta de plată c ear fi făcut-o debitorul obligat intuit personae [20, p. 46].
Dacă deci un fidejusor sau un coobligat au făcut plata, ei se vor subroga în drepturile creditorului, așa încât ceilalți cofidejusori nu sunt luberați de datorie.
În al doilea râmd, dacă părțile au convenit ca plata să fie făcută de altcineva decât debitorul, cel ce a plătit se va subroga în drepturile creditorului, astfel încât fidejusorul nu va fi liberat, afară de cazul când prin aceeași convenție s-au înțeles ca solvens să nu se subroge în drepturile creditorului. În ce privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească plătitorul în obligațiile de a da, pentru ca plata să fie valabilă Codul civil dispune că acesta trebuie să fie o personă cu deplină capacitate de exercițiu, și în același timp, proprietarul lucrului ce formează obiectul plății, sancțiunea nerespectării acestor condiții fiind nulitatea actului juridic al plății.
Plata trebuie să fie făcută uneia din următoarele personae:
Creditorului însuși, moștenitorilor sai cu titlu universa, sau cu titlu particular.
Creditorului creditorului, cu ccondiția ca acest creditor sa să fi fost indicat de părți pentru primirea plății.
Posesorului creanței
Terț desemnat de justiție pentru a primi plata, spre exemplu unui creditor proprietor [20, p. 366].
Cât privește obiectul plății, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Plata trebuie să constea în executarea întocmai de obligației asumate. Creditorul neputând fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datorește, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare. Acesta constituie aplicația principiului potrivit căruia creditorul are dreptul la executarea întocmai a obligației, la fel și a potrivit faptului că convențiile legale au putere de lege între părțile contractante, căci în cazul în care creditorul ar fi silit să primească alt lucru decât cel ce se datorează, această regulă ar fi încălcată.
Plata trebuie să fie indivizibilă, chiar dacă datoria ar fi divizibilă.
2.2. Executarea silită a obligației clientului
Executarea silită a obligației cientului reprezintă o regulă consacrată de legislația în vigoare, fiind un pendant al principiului unanim acceptat al forței obligatorii a contractului. De cele mai dese ori debitorul iși oneorează obligațiile contractuale benevol adica voluntar, prin plată. Sunt însă situații când acesta nu dorește din careva motive să execute obligația contractuală, creditorul fiind obligat să recurga la anumite mijloace juridice prevăzute de lege în scopul satisfacerii creanței sale.
Creditorul în cazul neonorării obligațiilor de către debitor poate regcurge la anumite mijloace . Aceste mijloace juridice sunt: executarea silită în natură a obligațiilor de a da; executarea silită a obligațiilor de a face; autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a obligațiilor, înlăturarea a ceea ce s-a făcut cu nerespectarea obligației de a nu face [29].
Executarea obligației de a da
Vom distinge dupa cum executarea silită are în vedere sume de bani, bunuri individual determinate și bunuri de gen.
Dacă obligația de a da are drept obiect o sumă de bani, executarea ei în natură este întotdeauna posibilă, fără participarea debitorului. Creditorul, pe temeiul dreptului său de gaj genereal asupra patrimoniului debitorului, drept ce-i garantează executarea creanței, va putea trece la executarea silită prin vânzarea unor bunuri ale debitorului, iar din prețul obținut își va satisface creanța sa fapt ce este prevăzut de legislația civilă.
Însă dacă obligația de a da are ca obiect un bun individual determinat, executarea silită în natură este posibilă doar dacă bunul respectiv se mai găsește la debitor. Referitor la un asemenea bun, cele două obligații ale debitorului sunt: obligația de a transfera sau constitui dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra bunului respectiv; obligația de predare a bunului. Transferarea dreptului de proprietate, realizându-se prin acordul de voință al părților, la data împlinirii acordului, presupune o executare în natură, prin efectul legi. Acest caracter înlătură, în genere, probema executării silite.
Predarea lucrului implică o activitate din partea debitorului și este o obligație de a face, ce include și păstrarea bunului până la predare. Așa fiind, o executare în natură pe cale silită va fi posibilă câtă vreme bunul se găsește la debitor. Dacă însă debitorul nesocotește obligația de păstrare a bunului până la predare și-l distrug sau ascunde, executarea în natură chiar pe cale silită a obligației devine inposibilă, urmând a se trece la executarea prin echivalent. În ipoteza în care debitorul înstrăinează bunul către un terț, creditorul va putea intenta acțiunea în vederea revendicării impotriva terțului dacă bunul care forma obiectul contractului este imobil. Terțul se va putea apăra invocând uzucapiunea. Dacă bunul instrăinat este mobil, acțiunea în revendicare va putea fi paralizată de multe ori prin invocarea dobândirii bunurilor mobile corporaledin posesia de bună credință, de aceea, creditul urmează a se mulțumi cu executarea prin echivalent.
Atunci când obiectul obligației de a da îl constituie un bun de gen dreptul de proprietate se va transmite numai la momentul individualizării bunului. În acest caz creditorul poate alege între mai multe posibilități: să ceară executarea silită dacă este posibil; să achiziționeze bunuri de același fel, pe socoteala debitorului, urmând a recupera prețul prin executare silită asupra bunurilor debitorului sau să accepte executarea prin echivalent, adică plata prin despăgubiri [13, p. 376].
Executarea obligației de a face și de a nu face
Potrivit legislației civile, obligația de a face sau de a nu face se schimbă în despăgubiri, în caz de neexecutare din partea debitorului. Aceaste prevederi lasă să se înțeleagă că executarea în natură, pe cale silită nu este posibilă în cazul obligațiilor de a face și de a nu face. În realitate, aceste reguli se referă numai la obligațiile intuitu personae care nu pot fi executate de bunăvoie. Faptul că celelalte obligații pot fi executate în natură rezultă logica simplă a abordării chestiunii în cauză. În privința obligației de a nu face este prevăzută posibilitatea pentru creditor de a cere instanței obligarea debitorului la a distruge ceea ce a făcut cu încălcarea acestei obligații sau autorizarea de a distruge el însuși, pe cheltuiala debitorului.
Pentru a înfrânge rezistența debitorului și de a-l determina să execute în natură obligațiile de a face și de a nu face, legislația în vigoare au pus la dispoziția creditorului anumite mijloace de contrângere și anume daunele cominatorii. Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere- sau pentru o altă unitate de timp: săptămână, lună –lână la executarea obligației. Cuantumul sumei și unitatea de timp pentru care se acordă se stabilesc prin hotărâre judecătorească. Dacă debitorul persistă în a nu-și executa obligația, instanța poate mări cuantumul lor [13, p. 377].
Daunele cominatorii apar ca un mijloc de contrângere, prin amenințarea pe care o prezintă pentru debitor, spre a-l determina să-și execute obligația asumată. Daunele cominatorii nu au nici o legătură cu prejudiciul încercat de creditor datorită neexecutării obligației de către debitor; ele nu trebuie confundate cu daunele interese, întrucât scopul nu este decât cel de a obține executarea. Prin urmare ele nu au mai degrabă caracterul unei pedepse civile, prin amenințarea pe care o prezintă pentru debitor. Astfel în viziunea mai multor autori daunele cominatorii sunt un mijloc de contrângere la executarea obligației luate, iar nu o reparare a prejudiciului suferit de creditor; ele încep a curge de la data când sentnța va fi definitivă. Tot astfel: Trasătura esențială a daunelor cominatorii este că ele se aplică spre a constitui un mijloc de constângere prin amenințarea pe care o repezintă pentru debitor prin plata unor sume de bani cu scopul de a-l determinasă-și execute obligația. Daunele cominatorii nu au însă un caracter reparator, ci pe acel al unei sancțiuni civile.
Așadar ca concluzie putem afirma că daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba despre asigurarea executării obligațiilor de a face și de a nu face. Dar nici în cazul acestor obligații ele nu se acordă în următoarele situații: când executarea lor în natură nu mai este posibilă, deoarece scopul pentru care au fost asumate nu mai poate fi atins; atunci când este posibilă executarea obligațiilor în natură pe cale silită, prin intermediul executorilor judecătorești sau de către creditor, pe contul debitorului; când refuzul debitorului de a executa este clar eprimat, astfel ca instanța judecătorească va stabili direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit de către creditor.
Prin urmare, în cazul în care debitorul nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligația asumată, instanța nu va acorda daunele cominatorii, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin aceasta creditorului. Este motivul pentru care uneori se afirmă că daunele cominatorii au caracter provizori, deoarece cuantumul lor se reduce la limita prejudiciului încercat de către creditor datorită executării cu întârziere sau neexecutării obligației de către debitor. Astfel s-a decis că daunele cominatorii repreintă numai mijloace de contrângere a debitorului la îndeplinirea obligații. Suma stabilită are un caracter provizoriu, iar instanța are îndatorirea ca, dupa executarea obligației dat fiind caracterul incert și nelichid al unei asemenea creanțe, să transforme daunele compensatorii, stabilind, după regulele dreptului comun privitoare la răspunderea civilă, suma care reprezintă prejudiciul efectiv cauzat prin întârzierea executării [13, p. 379].
Condițiile executării silite în natură.
Creditorul poate cere debitorului să fie constrâns de către stat să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă". Imposibilitatea este una dintre piedicile executării în natură. Alături de aceasta regăsim și alte cauze care împiedică executarea în natură. De aceea, reținem urătoarele condiții:
debitorul trebuie mai întâi pus în întârziere, fapt care se poate obține prin orice act care să asigure comunicarea către debitor a somației la executare a acestuia – act neformal;
executarea silită în natură trebuie să fie posibilă. Ea nu este posibilă atunci când ne aflăm în cazul imposibilității fortuite de executare.
cea de-a treia condiție este ca debitorul sa nu aibă un motiv temeinic de a nu executa prestația. Spre exemplu creditorul să nu executat primul obligația dacă din contract se prevede astfel [29].
Legislația în vigoare prevede posibilitatea creditorului de a se adresa în instanța de judecată prin intermediul procedurii în ordonanță (procedură simplificată) pentru a solicita emiterea unui titlu executoriu, ca mai apoi de a executa silit obligația contractuală. Executorul judecătoresc .
Articolul 2 din Codul de executare al Republicii Moldova prevede că: “Executorul judecătoresc asigură executarea silită a documentelor executorii în strictă conformitate cu prezentul cod și cu alte acte normative” [2].
Art. 10 al codului de executare prevede că “Executarea silită reprezintă un ansamblu de măsuri, prevăzute de prezentul cod, prin care creditorul realizează, prin intermediul executorului judecătoresc, cu concursul organelor de stat abilitate, drepturile sale, recunoscute printr-un document executoriu, dacă debitorul nu-și îndeplinește benevol obligațiile“ [2].
Deasemenea “Executarea silită începe prin sesizarea executorului judecătoresc în condițiile legii și se efectuează prin orice formă prevăzută de prezentul cod, simultan sau succesiv, pînă la realizarea dreptului recunoscut prin documentul executoriu, pînă la achitarea dobînzilor, a penalităților sau a altor sume, acordate potrivit legii, precum și a cheltuielilor de executare” [2].
Codul de executare prevede și modalitățile de executare silită:
Astfel, art. 74 al codului de executare al RM prevede că executarea silită se efectuează prin:
a) urmărirea mijloacelor bănești în numerar ale debitorului;
b) urmărirea mijloacelor bănești de pe conturile bancare ale debitorului;
c) urmărirea bunurilor debitorului prin aplicarea sechestrului pe bunuri și prin vînzarea sau administrarea lor silită;
d) urmărirea salariului, pensiei, bursei și altor venituri ale debitorului;
e) urmărirea mijloacelor bănești și bunurilor debitorului care se află la terți;
f) ridicarea de la debitor și predarea către creditor a obiectelor indicate în documentul executoriu;
g) alte măsuri prevăzute de lege [2].
Documentul executoriu va fi executat în termenul indicat în el sau, în cazul în care nu este indicat, într-un termen rezonabil. Criteriile de determinare a termenului rezonabil sînt: complexitatea procedurii de executare, comportamentul părților în procedura de executare, interesul creditorului și conduita executorului judecătoresc [2].
Putem concluziuna că în Republica Moldova, creditorul de bucură de o protecție deosebită întru evitarea riscurilor care pot aparea în procesul de contractare cu diferiți debitori. Executarea silită a obligației clientului confirm încă odată forța obligatorie a contractul civil.
La acest subiect Repiblica Moldova a ratificat mai multe convenții de asistență juridică pe cale diplomatică între mai multe țări, și anume de recuperare a creanțelor. Astfel potrivit unui cord privind asistența juridică in materie civilă dintre România și Republica Moldova, Republica Moldova va trata creanțele unui alt stat în cazul dat ale României ca pe unele proprii și va auta la executarea lor pe teriotoriul sau, chiar dacă ele s-au născut intr-un alt stat.
Cesiunea de datorie, termenul în care se preia datoria
Precizăm că dreptul nostru, ca și cel francez și cel elvețian, nu reglementează expres decât cesiunea de creanță nu și cesiunea de datorie, care este reglementată însă de dreptul german. Preluând din civil instituția cesiunii de datorie și adaptând-o cerințelor comerțului, în Germania se admite posibilitatea transmiterii fondului de comerț, cu active și pasiv, reglementând chiar în Codul commercial aceastăposibilitate; astfel dacă părțile au tăcut, se stabilește că timp de cinci ani de la trensmiterea fondului, vechiul proprietar și noul proprietar al vechiului fond rămân solidar răspunzători de toate datoriile fondului față de terți, fostul proprietar al fondului rămânînd complet liberat de datoriile fondului prin faptul sau personal, fără a mai fi nevoie pentru aceasta de consemțământul creditorului fondului. Prin urmare, prin aceste dispoziții legiuitorul german recunoște fondului de comerț calitatea de universalitate de drept, calitate nerecunoscută de sistemele de drept de sorginte franceză.
În dreptul nostru, nefiind reglementată cesiunea de datorie, iar fondurile de comerț nefiind recunoscut ca fiind o universalitate de drept, datoriile și creanțele nu fac parte din fond și nu pot fi trensmise decât prin novație, și numai cu acordul creditorului.
Considerăm în acord cu alți autori, că pentru a convenție de cesiune de datorie este posibilă și în dreptul nostru, cu condișia acceptării din partea creditporului și manifestării expres a acestuia în sensul că înțelege să-l elibereze pe debitor [12, p. 380].
Preluarea datoriei ține de elementul pasiv al raportului juridic obligațional. Preluarea datoriei este o operațiune juridică prin care un debitor transmite datoria sa unui terț, care se obligă în locul sau în fața creditorului.
Potrivit codului civil al RM exista doua modalitați de preluare a datoriei.
O datorie poate fi preluată de un terț în temeiul unui contract cu creditorul. În acest caz, locul debitorului este preluat de terț. Debitorul inițial are dreptul să se opună contractului și să execute el însuși obligația.
Datoria poate fi transmisă în baza unui accord încheiat între terț și debitporul inițial, cu condiția ca acest accord să fie acceptat de catre creditor [12, p. 465].
Conform art. 568 CC, dacă preluarea datoriei a fost convenită între terț și debitor printr-un acord, acesta produce efecte doar cu acceptarea din partea creditorului.
Referitor la condițiile de formă, ca și în cazul cesiunii de creanță, legea prevede că preluarea datoriei trebuie să fie încheiată în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut datoria.
Articolul 570 Cod civil prevede că “noul debitor poate opune creditorului excepțiile care rezultă din raportul dintre creditor și debitorul precedent, dar nu poate prezenta spre compensare o creanță ce aparține debitorului inițial” [1].
Ca urmare a preluării datoriei, drepturile de garanție stabilite asupra creanței se sting în măsura în care menținerea lor nu este încuviențată de cei care le-au constituit. Este total fieresc să fie astfel, deoarece schimbarea debitorului interesează în mod esențial pe cei care au garantat datoria. Acestia s-au legat prin raporturile juridice respective în considerația persoanei debitorului, de aceea ei nu pot fi ținuți să garanteze pe un nou debitor, impus fără voia lor.
Conform dicționarului, termen este o dată fixă la care â, potrivit unei învoieli unei decizii sau unei dispoziții prealabile, se execută o obligație (bănească) sau se realizează ceva. La fel termen este considerat un interval de timp stability dinainte, în limita căruia trebuie să se înfăptuiască sau să se întâmple ceva [17, p.954].
Prin termen, în dreptul civil se înțelege o perioadă sau o dată fixă, stabilită de lege, prin voința părților sau prin hotărâre judecătorească, ce produce anumite efecte juridice care constau în nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor civile.
Volitive din punct de vedere al apariției, termenele juridice se supun legilor obiective de scurgere a timpului. De aceea, termenul juridic are un caracter de dublă natură, deși fiind volitiv după natura sa juridică, curge conform legilor obiective de scurgere a timpului. Tocmai din aceste considerente, termenul este o categorie special a faptelor juridice și nu poate fi atribuit nici evenimentelor, ncii acțiunilor.
Conform prevederelor art. 260, termenele se pot stabili prin una dintre următoarele modalități:
– indicarea unei date calemdaristice
– indicarea unei perioade
– referirea la un eveniment viitor și sigur că se va produce.
Cât ține de termenul în care poate fi preluată datoria, legislația civilă nu prevede un asemenea termen iar ca o părere subiectivă putem conveni ca acesta trebuie să fin mai mic decât termenul de prescripție, ceea ce presupune ca preluarea datoriei să se efectuieze în interiorul termenului de prescripție.
Cine poate să preia datoria
Datoria poate fi preluată de orice terț. Acest fapt denotă din art. 567 CC, unde este prevăzut modul în care poate fi preluată o datorie și de către cine. Terțul în cauză poate prelua datoria având un interes în acest sens, iar excepții sau interziceri în acest sens prevăzute de legislația în vigoare nu sunt. Prin analogie putem rezulta că pensoana care dorește a prelua datoria trebuie să corespună mai multor criterii impuse și prevăzute de legislația civilă.
În primul rând pesoana pentru a pute să preia datoria este necesar ca acesta să aiba capacitate de exercițiu. Se știe că simpla existență a persoanei fizice este suficientă pentru a avea drepturi și obșigații civile. Această existență însă nu este suficientă pentru ca subiectul de drept civil să poată încheia personal acte juridice. Numai persoana fizică ajunsă la o anumită maturitate psihică poate încheia în mod valabil, conștient și sigur acte juridice civile. Acestă maturitate psihică este condiția în care legea recunoaște persoanei fizice capacitatea de exercițiu.
Prin urmare, capacitatea de folosință are orice persoană fizică, iar capacitatea de exercițiu numai persoana fizica având maturitate psihică, maturitate de care legea leagă dobândirea acestei capacități. Maturitatea psihică și, prin urmare, capacitatea de exercițiu se dobândesc numai după ce minorul ajunge la o anumită vârstă. De această realitate a ținut seama legiuitorul, stabilind deosebirea dintre simpla existență a omului, suficientă pentru i se conferi calitatea de subiect de drept civil, și aptitudinea lui de a acționa pe deplin, în mod conștient și sigur, necesară pentru a i se coferi capacitatea de a participa la viața juridică, încheind personal acte juridice civile. Definiția legală a capacității de exercițiu este expusă în articolul 19 CC care prevede: “Capacitatea de exercițiu este aptitudinea generală a persoanei de a dobândi prin faptă proprie și de a exercita drepturi civile, de a-și asuma personal obligații civile și de a le executa” [11, p. 268].
În concluzie se poate spune că prin capacitate de exercițiu a persoanei fizice se înțelege acea parte a capacității de drept civil a omului care constă în aptitudinea de a dobândi și de a exercita drepturi civile și de a asuma și executa obligații civile prin încheierea de acte juridice civile.
Ca și capacitatea de folosință, capacității de eercițiu a personei fizice îi sunt specifice următorele caractere juridice: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, și intangibilitatea.
Pentru a fi legală cesiunea de obligație sau preluarea datoriei și valabilă încheiată aceasta trebuie să îndeplinească o serie de condiții esențiale de fond. Codul civil al Republicii Moldova cuprinde un capitol aparte dedicat condițiilor de valabilitate a actului juridic, și anule cap. II intitulânduse „Condițiile de valabilitate a actului juridic”
Așadar pot fi observate patru condiții de valabilitate a actului juridic civil, și anume : a) consemțământul- art. 199-205; b) obiectul art.- 206 ;c) cauza- art 207; d) forma- art. 208-213.
În afară de aceste condiții mai există încă doua care sunt cuprinse în alte compartimente ale Codului civil, și anume corespunderea actului juridic legii, ordinii publici și bunelor moravuri-art. 220; capacitatea de a contracta-art. 20-22;
Pentru a fi valabil, consemțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să provină de la o persoană cu descernământ;
să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
sa fie exteriorizat;
să nu fie viciat;
Vicii de consemțământ se consideră: eroarea, dolul și violența. . Unii autori afirmă că și leziunea ar fi un viciu de consemțământ [23, p. 176].
În viziunea noastră leziunea nu este un viciu de consemțământ la condițiile de valabilitate a actului juridic, ci la nulitatea acestuia.
Cu privire la obiectul juridic al actului juridic în cauză acesta trebuie să fie: a) licit, să fie în circuitul civil, c) să fie determinat sau determinabil, d) trebuie să existe și e) trebuie să existe.
Noțiunea legală a actului juridic o putem desprinde din art. 206 alin (1) care îl prezintă a fi “obligația persoanei care a încheiat actul juridic”. În principiu și doctrina prezintă similar obiectul actului juridic civil. Astfel, într-o opinie a savantului Unghureanu, obiect al actului juridic este numita prestație, adică acțiunea sau inacțiunea pe care subiectul activ o poate pretinde, iar subiectul pasiv este obligat să o săvârșească în temeiul angajamentului luat prin încheierea actului juridic.
Cauza este scopul urmărit la încheierea actului juridic. Cauza ca condiție de valabilitate este prevăzută la art 207 din Codul civil. În această normă legiuitorul a inclus câteva regului care se cer a fi respectate în cazul actului juridic civil. În primul rând, în orice act juridic civil trebuie să existe o cauză, or, un act juridic nu poate exista dacă nu are un scop. Actul juridic încheiat fără cauză nu are nici un efect.
Așadar, din art. 207 CC, se pot deduce trei condiții de valabilitate a cauzei:
cauza trebuie să existe
cauza trebuie să fie reală
cauza trebuie să fie licită.
Existența cauzei ca condiție de valabilitate reiese di alin (1) al art 207 care prevede că actul juridic în care nu există cauză nu produce nici un effect. În literature de specialitate se susține că în actul juridic lipsește cauza atunci când lipsește scopul lui imediat și când una dintre părți nu poate obține rezultatul urmărit prin încheierea lui.
Cauza nu va fi reală, adică falsă, atunci când, de exemplu, a existat doar în imaginația păților actului în cauză.
Cauza se cosideră ilicită în cazul când cotravine legii, ordinii publici, și bunelor moravuri.
Cu privire la forma actului juridic literature de specialitate prevede prin condiții de formă se subânțeleg trei feluri de forme ale actului juridic: a) forma cerută pentru valabilitatea actului juridic (ad validitatem ); b) forma cerută pentru probarea actului (ad probatium); c) forma cerută pentru opozabilitatea față de terți [14, p. 191].
Pornind de la conținutul art. 208 alin. (2) putem afirma că actele juridice sunt valabile indferent de forma de manifestare a voinței la încheierea lor. Acesta este regula, excepția de la ea se prevede expres chiar în același aliniat, și anume că valabilitatea actului juridic depinde de forma lui doar atunci când acest lucru este cerut exăpres de lege. Explicația constă în faptul că, pentru anumite acte juridice, legiuitorul manifestă o atenție specială față de norma în care se încheie. În unele cazuri, legiuitorul impune forma ca o condiție de valabilitate pentru a atenționa părțile asupra importanței actului pe care îl incheie și asupra consecințelor pe care pe care le poate avea actul, de exemplu, contractul de ipotecă-art. 468 alin (2); întelegerea privind clauza penală – art. 625; etc
În literatura de specialitate se susține ideea conform căreia forma cerută pentru probarea actului juridic civil constă în cerința, impusă de lege sau de părți, de a fi întocmit în scris, fără ca lipsa acestuia să atragă nevalabilitatea actului [14, p. 193].
Conform Codului civil și anume la art. 211 alin (2) este prevăzut faptul că “nerespectarea formei scrise a actului juridic civil atrage nulitatea lui numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut de lege sau prin acordul părților”.
Prin forma cerută pentru opazabilitatea față de terți se înțeleg formalități pe care legea prevede că trebuie îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor unor persoane altele decât părțile actului juridic [15, p. 254-254].
Necesitatea includerii unei asemenea cerințe de formă este direct dictată de existența principiului relativității, potrivit căruia actul juridic produce efecte juridice doar între părțile contractante.
Locul de preluare a datoriei și de executare ulterioară a obligațiilor clientului
Legislația în vigoare nu conține norme care să conțină prevederi referitoare la locul de preluare a datoriei. Însă considerăm ca locul de preluare a datoriei poate fi locul care era prevăzul pentru executarea obligațiilor. De cele mai multe ori locul executării obligațiilor este determinat de prin acordul comun al părților exprimat în contract, caz în care debitorul nu poate sili creditorul a primi, nici creditorul de a plăti, în alt loc [6, p.297].
Dupa parerea noastră locul cuvenit ar fi locul încheierii contractului care a servit izvor de naștere a drepturilor și obligațiilor, sau sediul creditorului având în vedere că pentru a prelua datoria este necesar încuviințarea acestuia.
Uneori, locul executării rezultă din natura obligației. Dacă legea nu privește locul executării ca pe o condiție esențială pentru nașterea și existența obligației și respectiv, aceasta nu este specivicat și nici nu rezultă din natura obligațiilor, atunci locul de executare a obligațiilor se va determina în conformitate cu regulele prevăzute în art. 573 CC, și anume obligațiile pecuniare se vor executa la domiciliul sau sediul creditorului în cazul persoanelor juridice, iar când obligația are ca obiect un bun individual determinat și părțile nu au stability locul plății, aceasta se va face, conform art. 573 alin (1) , lit b) CC, la locul unde se găsea obiectul în momentul încheierii contractului. Toate celelate obligații se vor executa, de regulă, la locul unde debitorul își desfășoară activitatea legată de obligație.
3. PARTEA PRACTICĂ
Preluarea datoriei se poate efectua prin intermediul unui contract de preluare a datoriei iar în cele ce urmează vom prezenta o speță care izvorăște dintr-un litigiu real care se judecă la CSJ a RM , iar noi vom încerca să propunem o cale de rezolvare a conflictului și o procedură de soluționare a acestuia.
Anexa 1. Contractul de preluare a datoriei.
Contract de preluare a datoriei
Părțile contractului:
Samson Victor domiciliat în mun. Chișinău str Lupu V. IDNP 8342984390712 în calitate de debitor în Contractul de împrumut autentificat sub nr .8 de notarul public Aliona Peris și
SRL „Amonte” cu sediul pe str. Petricani mun. Chișinău în calitate de nou debitor
ÎM „Bigga Food” SRL, în calitate de creditor
În temeiul art. 568 Cod civil s-a încheiat prezentul contract de preluare a datoriei în următoarele condiții:
Subsemnatul Samson Victor – debitor transmit numitului SRL „Amonte nou debitor obligația de restituire a împrumutului în cuantum de 486 900 lei pe care o am față de creditorul ÎM „Bigga Food” SRL conform Contractului de împrumut autentificat sub nr 5 de notarul public Valeria Minzat.
Subsemnatul SRL „Amonte nou debitor preiau obligația de plăti împrumutul în cuantum de 486 900 lei pe care debitorul Samson Victor o are față de creditorul ÎM „Bigga Food” SRL conform Contractului de împrumut autentificat sub nr.5 de notarul public Valeria Minzat.
Prin efectul prezentului contract, îl înlocuiesc pe debitor cu privire la executarea obligațiilor asumate de acesta față de creditor și mă oblig să achit suma menționată, la scadență , în condițiile stipulate în actul mai sus amintit.
Declar pe propria răspundere că sunt solvabil și mă oblig să probez creditorului situația mea financiară cu orice mijloace de probă va solicita acesta. Subsemnatul ÎM „Bigga Food” SRL creditor sunt de acord cu preluarea de către noul debitor SRL „Amonte” a obligației de restituire a sumei pe care am împrumutat-o debitorului Samson Victor în baza contractului de împrumut mai sus amintit.
Debitorul Samson Victor este liberat de obligațiile asumate prin contractul de împrumut cu condiția ca noul debitor să fie solvabil la data încheierii prezentului contract.
Mă oblig ca la data la care va îmi va fi restituită de noul debitor suma împrumutată , să dau chitanță descărcătoare sub formă de înscris autentic .
Conform convenției părților, onorariul notarial pentru autentificarea acestui înscris este în sarcina debitorului Samson Victor
Tehnoredactat în 4 exemplare, din care un exemplar pentru arhiva biroului notarial, câte 1 exemplar eliberat părților.
Debitor Nou debitor Creditor
3.1. Speța
Prin contractul de împrumut nr. 8 din 26.08.2010, ÎM „Bigga Food” SRL a acordat lui Samson Victor un împrumut în mărime de 486 900 lei fără dobîndă. Ulterior, prin contractul de preluare a datoriei din 31 decembrie 2012, SRL „Amonte” a preluat datoria lui Samson Victor față de ÎM „Bigga Food” SRL, devenind astfel noul debitor.
Prin hotărîrea Curții de Apel Chișinău din 09 septembrie 2013, a fost intentat procesul de insolvabilitate față de SRL „Bigga Food”, iar în calitate de administrator al procesului de insolvabilitate a fost desemnat ÎI „Ambrosi Tudor”. Prin încheierea Curții de Apel Chișinău din 21 februarie 2014, s-a intentat procedura de faliment prin valorificarea și lichidarea masei debitoare a SRL „Bigga Food”, lichidator fiind desemnat ÎI „Ambrosi Tudor”
La 03.09.2014, lichidatorul SRL „Bigga Food”, Ambrosi Tudor, a înaintat cerere în instanța de insolvabilitate privind validarea popririi pe suma datoriei în mărime de 486 900 lei și încasarea sumei date de la terțul poprit Samson Victor, cu aplicarea măsurilor de asigurare.
În motivarea cerereii de validare a popririi, lichidatorul debitorului a indicat că, în urma verificării evidenței contabile a SRL „Bigga Food” în process de insolvabilitate și în rezultatul analizei, s-a constatat că, Samson Victor dispune de o datorie față de „Bigga Food” SRL în sumă de 486 900 lei, formată în rezultatul nerambursării împrumutului în termenele stabilite de contractul de împrumut nr.8 din 26.08.2010.
În vederea înființării popririi, lichidatorul SRL „Bigga Food” a înaintat la data de 15.07.2014 la adresa terțului poprit somație, prin care i-a adus la cunoștință despre înființarea popriri și a solicitat ca în termen de 5 zile de la data comunicării popririi să achite la contul de acumulare a lichidatorului suma datorată. Lichidatorul a indicat că, deși terțul poprit a primit somația înaintată, pînă la moment nu a plătit pe contul de acumulare a lichidatorului și nici nu a consemnat suma datorată
La 16.12.2014, lichidatorul „Bigga Food” SRL a depus cerere de modificare a cererii de validare a popririi, solicitînd și declararea nulității contractului de preluare a datoriilor din 31.12.2012 încheiat între Samson Victor, SRL „Amonte” și „Bigga Food” SRL, invocînd că contractul este fictiv, fiind încheiat fără intenții de a produce efecte juridice.
Prin hotărîrea Curții de Apel Chișinău din 29 ianuarie 2015, a fost respinsă cererea lichidatorului „Bigga Food” SRL, Ambrosi Tudor, de declarare a nulității contractului de preluare a datoriilor din 31.12.2012 încheiat între Samson Victor, SRL „Amonte” și SRL „Bigga Food” privind preluarea datoriilor de către SRL „Amonte” în sumă de 486 900 lei, în baza contractului de împrumut nr. 8 din 26.08.2010.
A fost desființată poprirea înființată de către administratorul insolvabilității SRL „Bigga Food” față de Samson Victor, precum și a fost anulată măsura de asigurare aplicată prin încheierea Curții de Apel Chișinău din 06.10.2014.
Pentru a hotărî astfel, instanța de insolvabilitate a invocat în partea cerinței de nulitate a contractului de preluare a datoriei prevederile art. 216, 220 alin. (2), 221 alin. (1), 228 alin. (1), 242 alin. (1) și (2), 567 alin. (1), 568 CC, art. 71 din Legea nr. 135 din 14.06.2007 privind societățile cu răspundere limitată, constatînd că actul juridic contestat nu a fost întocmit cu încălcarea bunelor moravuri și nici nu a fost încheiat fictiv.
Referitor la soluția în partea desființării popririi, instanța de insolvabilitate a aplicat prevederile art. 1 alin. (4), 126 alin. (10) și (11) din Legea insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012, menționînd că temei legal de admitere a cererii debitorul nu este, deoarece datoria a fost preluată de SRL „Amonte” și respectiv Samson Victor nu are careva obligații în baza contractului de împrumut nr. 7 din 13.10.2010.
3.2 Procedura de soluționare a cauzei
Considerînd ilegală hotărîrea instanței de insolvabilitate, la 11.02.2015 și 04.03.2015, lichidatorul SRL „Bigga Food” Ambrosi Tudor a contestat-o cu recurs, solicitînd admiterea recursului, casarea hotărîrii Curții de Apel Chișinău din 29.01.2015 și emiterea unei noi hotărîri de admitere a cererii de validare a popririi și de declarare nulă a contractului de preluare a datoriei din 31.12.2012. În motivarea recursului, recurentul a invocat că instanța nu s-a expus asupra tuturor motivelor invocate de lichidator și au fost interpretate eronat prevederile legale.
În speță, el a menționat nerespectarea bunelor moravuri la încheierea contarctului de preluare a datoriilor din 31.12.2012, caracterul fictiv al acestui contract, precum și comportamentul viclean și dolosiv al lui Samson Victor la semnarea contractului contestat.
Considerăm că recursul declarat urmează să fie respins, pornind de la următoarele. În conformitate cu art. 445 alin. (1) lit. a) CPC al RM instanța, după ce judecă recursul, este în drept să respingă recursul și să mențină decizia instanței de apel și hotărîrea primei instanțe, precum și încheierile atacate cu recurs. Hotărîrea recurată a fost adoptată în conformitate cu normele de drept material și procedural și este bazată pe aprecierea corectă și completă a tuturor probelor și circumstanțelor cauzei, motiv pentru care o considerăm pe bună dreptate legală și întemeiată.
Potrivit art. 356 CPC, cererea de declarare a insolvabilității se judecă în instanță conform normelor generale din prezentul cod, cu excepțiile și completările stabilite de legislația insolvabilității.
După cu rezultă, recurentul își exprimă dezacordul cu soluția instanței de insolvabilitate, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea lichidatorului „Bigga Food” SRL, Ambrosi Tudor, de declarare a nulității contractului de preluare a datoriilor din 31.12.2012 și a fost desființată poprirea înființată față de Samson Victor, insă după părerea noastră, concluzia instanței de insolvabilitate privind respingerea cerinței de declarare a nulității contractului de preluare a datoriilor din 31 decembrie 2012, încheiat între Samson Victor, SRL „Amonte” și ÎM „Bigga Food” SRL este una legală și întemeiată.
Astfel, considerăm întemeiată concluzia instanței de insolvabilitate de a respinge cerința de declarare a nulității contractului de preluare a datoriilor din 31 decembrie 2012, deoarece conform art. 216 Cod civil, actul juridic este nul în temeiurile prevăzute de prezentul cod (nulitate absolută). Actul juridic poate fi declarat nul, în temeiurile prevăzute de prezentul cod, de către instanța de judecată sau prin acordul părților (nulitate relativă).
Potrivit art. 568 Cod civil, dacă preluarea datoriei a fost convenită între terț și debitor printr-un acord, acesta produce efecte doar cu acceptarea din partea creditorului.
Actele cauzei confirmă faptul că tranzacția efectuată în baza contractului de preluare a datoriei din 31 decembrie 2012, a avut loc cu acordul ÎM „Bigga Food” SRL, iar scopul final al tranzacției a fost preluarea datoriei lui Samson Victor față de ÎM „Bigga Food” SRL de către SRL „Amonti”.
În această ordine de idei, odată încheiat contractul de preluare a datoriei între creditor și noul debitor, efectul translativ al datoriei în sarcina noului debitor se realizează fară alte formalități, noul debitor înlocuindu-l pe cel vechi care este liberat de plată. Menționăm că instanța de insolvabilitate în viziunea noastră corect a stabilit faptul că nu sînt temeiuri de anulare a contractului de preluare a datoriei din 31 decembrie 2012, or nu au fost stabilite motive pentru declararea nulității actului juridic menționat.
Potrivit art. 126 alin. (10) al Legii insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012, instanța de insolvabilitate îi va cita pe administratorul insolvabilității/lichidator, precum și pe terțul poprit, și, la termenul stabilit pentru judecarea cererii de validare, va dispune administrarea oricărei probe necesare soluționării acesteia, care este admisibilă potrivit normelor de drept comun. În instanța de validare, terțul poprit va putea opune creditorului urmăritor toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care le-ar putea opune debitorului în măsura în care ele se întemeiază pe o cauză anterioară popririi. Hotărîrea de validare a popririi este supusă numai recursului de către terțul poprit.
Dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit îi datorează sume de bani debitorului, instanța de insolvabilitate va adopta o hotărîre de validare a popririi, prin care va încasa de la terțul poprit suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va decide desființarea popririi. Poprirea înființată asupra unei creanțe cu termen sau sub condiție poate fi validată, dar hotărîrea instaței nu va putea fi executată decît după ajungerea creanței la termen sau la data îndeplinirii condiției, după caz. Dacă sumele sînt datorate periodic, poprirea se vor valida atît pentru sumele ajunse la scadență, cît și pentru cele care vor fi scadente, în ultimul caz validarea producîndu-și efectele numai la data cînd sumele devin scadente.
Pornind de la prevederile legale menționate supra reiterăm că daca din probele administrate, rezultă ca terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța va da o hotărîre de validare a popririi, prin care îl va obliga pe terțul poprit sa plateasca creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului. În caz contrar, instanta va hotărî desființarea popririi. La caz, instanța de recurs va conchide că instanța de insolvabilitate just a constatat că terțul poprit Samson Victor nu datorează careva sume de bani debitorului, deoarece datoria sa față de SRL „Bigga Food” a fost preluată de SRL „Amonte” încă la 31.12.2012, acesta devenind noul debitor.
Astfel, se atestă că motivele de casare invocate de recurent nu î-și vor găsit confirmare în cadrul examinării recursului și acesta urmează a fi respins ca nefondat. Ținînd cont de cele indicate, în temeiul art. 445 alin. (1) lit. a) CPC, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție, va decide respingerea recursului declarat de lichidatorului SRL „Bigga Food” Ambrosi Tudor, și menținerea hotărîrea Curții de Apel Chișinău din 29 ianuarie 2015, în pricina privind derularea procedurii de faliment față de SRL „Bigga Food”.
ÎNCHEIERE
Observația preliminară pe care trebuie să o facem pe marginea acestei problem precum preluarea datoriei este aceea că ra are un caracter limitat de natura personală a raportului obligațional – ea nu poate opera fară acordul creditorului. Pe de altă parte, astfel cum vom observa, o consecință a aceluiași caracter personal al raportului obligațional face ca preluarea de datorie să se situeze la limita dintre transmisiunea propriu-zisă a obligațiilor și transformarea lor, întrucât, astfel cum rezultă din prevederile Codului Civil, transmisiunea laturii pasive a raportului obligațional nu operează în integralitatea ei – excepția principală fiind dată de situația garanțiilor inițiale ale datoriei consimțite de terți, care se sting în lipsa acordului acestor terți la preluarea de datorie.
Este, astfel cum am arătat deja, în afară de orice discuție că respectul drepturilor și necesitatea asigurării realizării lor fac inadmisibilă transmiterea datoriei dintr-un raport de obligație fără consimțământul creditorului. Încrederea pe care o are, de regulă, creditorul în solvabilitatea și cinstea debitorului său este de natură a exclude posibilitatea înlocuirii lui, fară consimțământul creditorului, cu un debitor nou, care ar putea fi insolvabil. În egală măsură, schimbarea debitorului inițial interesează deopotrivă și pe cei care s-au obligat să garanteze acea datorie ca ex: (fidejusor, proprietarul bunului gajat sau ipotecat). Tocmai de aceea, preluarea de datorie nu e admisibil să producă efecte integrale în raporturile dintre debitorul cedent și debitorul cesionar, fără acordul creditorului (în ce privește creanța principală) și fară cel al terților garanți (în ce privește garanțiile consimțite de aceștia).
După cum a fost remarcat în cap. I , reglementarea contractelor a însemnat legiferarea a două fenomene economice interdependente: pe de o parte, fenomenul circulației mărfurilor prin intermediul banilor; pe de altă parte fenomenul creditului, menit să înlesnească circulația mărfurilor. În acest fel a fost posibilă realizarea trecerii cu ușurință a bunurilor din sfera producției în sfera circulației și, de aici, în sfera consumului personal și productiv. Astfel s-au înlesnit operațiunile juridice de transmitere a drepturilor patrimoniale de la o persoană la alta
Dezvoltarea producției de mărfuri și intensificarea schimburilor comerciale au determinat înlaturarea formalismului excesiv și accentuarea împortanței acordului de voință în procesul încheierii contractelor. Astfel spus contractual este acel mijloc care lipsa căruia este de neimaginat în perioada actuală.
O conexiune strânsă esistă și între noțiunile “contract” și “obligație”, întruât contracul este principalul izvor al obligațiilro civile, iar pentru ca acordul de voință să fie valabil și să producă efecte juridice, el este necesar să fie exprimat liber.
Executarea obligației cientului reprezintă o regulă consacrată de legislația în vigoare, fiind un pendant al principiului unanim acceptat al forței obligatorii a contractului.
Putem concluziuna că în Republica Moldova, creditorul de bucură de o protecție deosebită întru evitarea riscurilor care pot aparea în procesul de contractare cu diferiți debitori. Executarea silită a obligației clientului confirm încă odată forța obligatorie a contractul civil.
BIBLIOGRAFIE
Codul civil Nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Nr. 82-
86. Din 22.06.2002. http://lex.justice.md/md/325085/
Codul de executare Nr. 443 din 24.12.2004. În: Monitorul Oficial al României. Nr. 34-35. Din 03.03.2005. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=7815EB1B:E68465D1
Regulamentul transporturilor auto de mărfuri perisabile, Nr. 9/12 din 09.12.1999 În: Monitorul Oficial. Nr. 039. Din 13.04.2000. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313586
Codul civil Nr. 287. În: Monitorul Oficial al României. Nr. 505/2011. http://legeaz.net/noul-cod-civil/
Codul comercial. În: Monitorul Oficial al României. Din 20.06.1895. http://legeaz.net/codul-comercial/
Monografii, articole de specialitate
Alexandresco D. Teoria generala a obligației. Bucuresti: Editura Atelierele Grafice Socec & Co, 1989. 605 p.
Albu I. Contrctul și răspunderea contractuală. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1994. 465 p.
Bolșenco A. Drept Civil. Partea specială. Note de curs. Chișinău, Cartdidact, 2003. 280 p.
Bănulescu R, Cosmovici P. Drept civil român. Studiu de doctrină și jurisprudență Bucuresti: Editura „ALL”, 1994. 498 p.
Baieș S, Băieșu A, Cebotari V, Crețu I, Volcinschi V. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor vol II, Chișinău: Editura Cartier, 2005. 516 p.
Baieș S, Roșca N. Drept civil. Partea generala. Persoana fizica. Peroana Juridică. Chișinau: Editura Chartier, 2004. 395 p.
Chibac G, Băieșu A, Rotari A, Efrim O. Drept civil. Contracte Speciale, Chișinău: Editura Chartier, ediția a II-a, 2005. 579 p.
Ciutacu F, Jora C, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor. București: Editura „ALL”, 2003. 630 p.
Cosmovici P. Tratat de drept civil. Partea generală. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989. 359 p.
Cosma D. Teoria generală a actului juridic. București: Editura „ALL”, 1969. 470 p.
Chihaia L, Cifor L, Ciobanu A. Dicționar eciclopedic. Chișinău: Editura Cartier, 2002. 1674 p.
Chihaia L, Cifor L, Ciobanu A, Ciubotaru M, Cobeț D. Dicționar enciclopedic. Chișinău: Cartier, 2001. 1696 p.
Cărpenaru S. Contracte civile și comerciale. București: Lumina Lex, 1993. 380 p.
Deak F. Tratat de drept civil. Contracte speciale, ediția a III-a actualizată și completată. București: Universul juridic, 2001. 574 p.
Hamangiu C. Roseti I. Băicoianu A. Tratat de drept civil român, București: Editura All, 1997. 634 p.
Hanga V. Drept privat roman. Cluj Napoca: Editura Argonaut, 1996. 529 p.
Motica I, Moțiu F, Contracte civile speciale. Teoria și practica judiciară, Chisinău: Editura Lumina Lex, 2000. 383 p.
Niculaescu S, Cosmovici P, Unghureanu O. Introducere în drept civil. București: Editura ALL, 2001. 452 p.
Petre A, Popescu R. București: Editura Lumina lex, 1998. 324 p.
Turcu I. Teoria și practica dreptului comercial. București: Editura Lumina lex, 1998. 476 p.
Șerșenevici F. Curs de drept comercial, Moscova: Editura Vecinosti, 2001, 239 p.
Дернбург Г. Панбекты. Оъязатъсмвеное право. Москва: Издательство лебедь 1900. 367 с.
Витрянский В. Договорная права, Книга первая: Обшие положение, Москва: Издательство лебедь, 1999, 423 с.
Site internet
Executarea silită a obligațiilor. http://legeaz.net/dictionarjuridic/executare-silita-obligatii
Dicționar juridic. http://dexonline.ro/definitie/obliga%C8%9Bie
BIBLIOGRAFIE
Codul civil Nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Nr. 82-
86. Din 22.06.2002. http://lex.justice.md/md/325085/
Codul de executare Nr. 443 din 24.12.2004. În: Monitorul Oficial al României. Nr. 34-35. Din 03.03.2005. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=7815EB1B:E68465D1
Regulamentul transporturilor auto de mărfuri perisabile, Nr. 9/12 din 09.12.1999 În: Monitorul Oficial. Nr. 039. Din 13.04.2000. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313586
Codul civil Nr. 287. În: Monitorul Oficial al României. Nr. 505/2011. http://legeaz.net/noul-cod-civil/
Codul comercial. În: Monitorul Oficial al României. Din 20.06.1895. http://legeaz.net/codul-comercial/
Monografii, articole de specialitate
Alexandresco D. Teoria generala a obligației. Bucuresti: Editura Atelierele Grafice Socec & Co, 1989. 605 p.
Albu I. Contrctul și răspunderea contractuală. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1994. 465 p.
Bolșenco A. Drept Civil. Partea specială. Note de curs. Chișinău, Cartdidact, 2003. 280 p.
Bănulescu R, Cosmovici P. Drept civil român. Studiu de doctrină și jurisprudență Bucuresti: Editura „ALL”, 1994. 498 p.
Baieș S, Băieșu A, Cebotari V, Crețu I, Volcinschi V. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor vol II, Chișinău: Editura Cartier, 2005. 516 p.
Baieș S, Roșca N. Drept civil. Partea generala. Persoana fizica. Peroana Juridică. Chișinau: Editura Chartier, 2004. 395 p.
Chibac G, Băieșu A, Rotari A, Efrim O. Drept civil. Contracte Speciale, Chișinău: Editura Chartier, ediția a II-a, 2005. 579 p.
Ciutacu F, Jora C, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor. București: Editura „ALL”, 2003. 630 p.
Cosmovici P. Tratat de drept civil. Partea generală. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989. 359 p.
Cosma D. Teoria generală a actului juridic. București: Editura „ALL”, 1969. 470 p.
Chihaia L, Cifor L, Ciobanu A. Dicționar eciclopedic. Chișinău: Editura Cartier, 2002. 1674 p.
Chihaia L, Cifor L, Ciobanu A, Ciubotaru M, Cobeț D. Dicționar enciclopedic. Chișinău: Cartier, 2001. 1696 p.
Cărpenaru S. Contracte civile și comerciale. București: Lumina Lex, 1993. 380 p.
Deak F. Tratat de drept civil. Contracte speciale, ediția a III-a actualizată și completată. București: Universul juridic, 2001. 574 p.
Hamangiu C. Roseti I. Băicoianu A. Tratat de drept civil român, București: Editura All, 1997. 634 p.
Hanga V. Drept privat roman. Cluj Napoca: Editura Argonaut, 1996. 529 p.
Motica I, Moțiu F, Contracte civile speciale. Teoria și practica judiciară, Chisinău: Editura Lumina Lex, 2000. 383 p.
Niculaescu S, Cosmovici P, Unghureanu O. Introducere în drept civil. București: Editura ALL, 2001. 452 p.
Petre A, Popescu R. București: Editura Lumina lex, 1998. 324 p.
Turcu I. Teoria și practica dreptului comercial. București: Editura Lumina lex, 1998. 476 p.
Șerșenevici F. Curs de drept comercial, Moscova: Editura Vecinosti, 2001, 239 p.
Дернбург Г. Панбекты. Оъязатъсмвеное право. Москва: Издательство лебедь 1900. 367 с.
Витрянский В. Договорная права, Книга первая: Обшие положение, Москва: Издательство лебедь, 1999, 423 с.
Site internet
Executarea silită a obligațiilor. http://legeaz.net/dictionarjuridic/executare-silita-obligatii
Dicționar juridic. http://dexonline.ro/definitie/obliga%C8%9Bie
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedura DE Preluare A Datoriei Clientului (ID: 129174)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.