Procedura de Judecata In Fata Primei Instante

Procedura de judecată în fața primei instanțe

CUPRINS

Capitolul 1. Noțiuni introductive

Capitolul 2. Judecata în primă instanță

2.1. Scopul judecății în primă instanță

2.2. Obiectul judecății în primă instanță

2.3. Participanții la judecata în primă instanță

2.4. Instanțele judecătorești competente

Capitolul 3. Etapele procesuale ale judecății în primă instanță

3.1. Camera preliminară și măsurile premergătoare ședinței de judecată

3.2. Ședința de judecată în primă instanță

3.3. Cercetarea judecătorească

3.4. Dezbaterile

Capitolul 4. Deliberarea și hotărârile instanței

4.1. Deliberarea

4.2. Luarea hotărârii judecătorești

4.3. Soluționarea acțiunii penale

4.4. Soluționare acțiunii civile

4.5. Cheltuieli judiciare

4.6. Dispozițiile cu privire la măsurile preventive

4.7. Conținutul hotărârii judecătorești

4.8. Pronunțarea, redactarea, semnarea și comunicarea hotărârii

Concluzii

Referințe bibliografice

SOLUȚIONAREA CAUZEI ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Activitatea de înfăptuire a justiției este necesar a fi dominată, printre altele de principiul legalității, principiul aflării adevărului, al stabilității în cauzele penale, în virtutea cărora hotărârilor judecătorești penale definitive le este atribuită autoritate de lucru judecat. Prin stabilirea hotărârilor judecătorești penale definitive se urmărește creșterea încrederii cetățenilor în activitatea de justiție, asigurarea executării dispozițiilor cuprinse în hotărârile instanțelor de judecată dar și un aspect deosebit de important și anume acela al săvârșirii de noi fapte prevăzute de legea penală.

Judecarea cauzelor penale trece prin mai multe trepte dispuse ierarhic, fiecare judecată realizându-se în fața altei instanțe, de un grad ascendent diferit. Treptele ierarhice în activitatea de judecată se justifică prin necesitatea existenței controlului jurisdicțional.

Judecata în primă instanță este prima etapă a fazei de judecată și este o judecată completă a cauzei atât în fapt, cât și în drept, atât a laturii penale, cât și a laturii civile a procesului penal. Pentru soluționarea conflictului de drept penal, prima instanță trebuie să stabilească temeiurile de fapt și de drept ale răspunderii penale a inculpatului.

În acest scop, ea trebuie să stabilească, pe bază de probe, dacă fapta a fost comisă și în ce condiții, dacă întrunește elementele constitutive ale vreunei infracțiunii, modalitatea în care a fost comisă, forma de vinovăție cu care a fost săvârșită, constatarea existenței sau inexistenței unui prejudiciu, cât și a răspunderii civile a inculpatului.

În faza judecății în primă instanță, conducerea activității procesuale revine instanței care este subiectul dominant al procesului penal, instanța constituindu-se într-un complet care are competența prevăzută de lege.

Ea poate fi realizată de oricare dintre instanțele componente ale sistemului judiciar ( judecătorii, tribunale, tribunale militare, Curți de apel, Curtea militară și Înalta Curte de Casație și Justiție), legiuitorul stabilind strict competența materială a fiecăreia.

În afara instanței, dintre organele judicare mai participă la judecată procurorul, organul de urmărire penală, conform articolului, însă nu ia parte la deliberare.

Este o activitate absolut necesară pentru înfăptuirea justiției penale fiindcă aceasta nu poate fi concepută fără un act de jurisdicție, adică soluționarea judiciară a conflictului de drept penal adus în fața instanței de judecată.

Această aptitudine a judecății în primă instanță, de a deveni unică și definitivă, derivă din faptul că obiectul ei îl constituie însuși raportul substanțial de conflict născut din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, raport care se confundă cu însăși cauza penală și deci cu însuși obiectul procesului penal.

Judecata în primă instanță poartă asupra faptei care a generat acest conflict și asupra persoanei împotriva căreia se îndreaptă acțiunea penală; obiectul ei este deci tipic pentru obiectul judecății în genere.

Datorită caracterului său de activitate tipic juridicțională, judecata în primă instanță nu poate lipsi din desfășurarea procesului penal. Se poate discuta rațiunea judecății în căile de atac, însă rațiunea judecății în primă instanță este discutabilă, fără ea nu poate exista judecată.

Autoritatea de lucru judecat, principiu exprimat prin expresia “non ibis in idem”, nu mai permite declanșarea unei proceduri judiciare cu privire la aceeași faptă și aceeași persoană dacă acestea au făcut obiectul unei judecăți pentru care există o hotărâre definitivă.

Pe această cale se ajunge la concluzia că hotărârile judecătorești penale rămase definitive reprezintă expresia nealterată a realității obiective, exprimând adevărul “res judecata pro veritate habetur”.

Cu toate acestea, practica organelor judiciare a demonstrat existența posibilității ca în anumite cauze să fie soluționate prin hotărâri definitive pronunțate în circumstanțele unor grave hotărâri de fapt ori de drept.

Dacă existența unor asemenea deficiențe survenite pe parcursul judecării cauzelor în primă instanță ori în apel pot fi remediate, de regulă prin intermediul unor căi ordinare de atac, în ipoteza unor hotărâri definitive, caracterul nelegal și netemeinic al acestora exclude posibilitatea de a uza de apel ori de recurs, ceea ce a condus la necesitatea reglementării căilor extraordinare de atac.

2. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ

2.1. SCOPUL JUDECĂȚII ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ

Judecata în primă instanță este activitatea inițială și obligatorie a judecății, fără de care nu se poate realiza actul de justiție.

Scopul judecății în primă instanță este soluționarea în concordanță cu legea și adevărul, a acțiunilor penală și civilă, exercitată în fața sa.

În temeiul cercetării judecătorești pe care o efectuează, a concluziilor puse de către procuror și de către părți cu ocazia dezbaterilor și având în vedere și probele administrate în faza de urmărire penală, prin instanță are obligația de a constata dacă acțiunea penală și cea civilă, deduse în fața sa, sunt sau nu întemeiate, dând și soluția corespunzătoare în raport cu convingerea formată.

Pentru aflarea adevărului în legătură cu învinuirea ce se aduce inculaptului, prima instanță desfășoară activitatea de cercetare judecătorească, care constă în verificarea probelor strânse de organul de urmărire penală, administrând dacă este cazul și probe noi, lămurind cauza sub toate aspectele de fond.

Aspectele constau în existența sau inexistența faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, săvârșirea cu vinovăție a acestuia, răspunderea penală a sa dacă poate sau nu fi angajată, existența vreunei pagube, cuantumul acesteia, modalitatea de recuperare.

Cu privire la toate aceste chestiuni de fond, procurorul și părțile își spun opinia cu ocazia dezbaterilor judiciare.

Deliberând apoi pentru a adopta soluția ce se impune, prima instanță poate condamna, achita sau înceta procesul penal, obliga sau nu la repararea pagubei.

Rezolvarea acestor aspecte duce la îndeplinirea scopului procesului penal, respectiv constatarea la timp și în mod concret a faptelor care constituie infracțiuni astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

2.2. OBIECTUL JUDECĂȚII ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ

Potrivit dispozițiilor art. 371 din Noul cod de procedură penală, judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare al instanței.

Noul text nu mai prevede instituția extinderii acțiunii penale în cursul judecății în cazul infracțiunii continuate, pentru alte acte materiale descoperite în cursul judecății, care intră în conținutul infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, extindere prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pr. pen. anterior.

Noul text al art. 371 care reglementează obiectul judecății nu mai prevede nici instituția reunirii, desființării hotărârii anterioare și pronunțării unei noi hotărâri în situația în care, cu privire la unele acte care intra în conținutul aceleiași unice infracțiuni continuate, s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă, când instanța reunește cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă,desființează hotărârea anterioară și pronunța o noua hotărâre în raport de toate actele care intra în conținutul infracțiunii continuate, așa cum prevedea Codul de procedură penală anterior în art. 335 alin. (2) și cum ar fi trebuit să procedeze instanța – într-o asemenea situație – potrivit acestui text înainte de intrarea în vigoare a noului Cod cod de procedură penală.

Această modificare majoră intervenită prin noul Cod de procedură penală referitor la obiectul judecății este în acord cu principiile procesului penal adversial din care au fost preluate unele elemente pentru modernizarea și compatibilizarea procesului penal românesc cu reglementările statelor Uniunii Europene.
Drept urmare, privitor la cauzele aflate pe rol la instanța de fond sau în apel și referitor la situațiile în care, asemenea acte, au fost considerate, ulterior, din eroare, ca fiind o altă infracțiune distinctă, care a făcut obiectul unui alt dosar penal și al unui nou act de sesizare, noua reglementare, de strictă și imediată aplicare, are următoarele efecte:
1. În cauzele penale aflate pe rol în curs de judecată la instanța de fond, în care obiect al judecății este o infracțiune continuată, chiar dacă se descoperă în cursul judecății alte acte materiale care intră în conținutul aceleiași infracțiuni continuate pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, instanța, după data de 1 februarie 2014, când a intrat în vigoare noul Cod de procedură penală, nu mai poate dispune prin încheiere extinderea acțiunii penale cu privire la aceste acte și evident că, pe cale de consecință, nu mai poate proceda la judecarea infracțiunii continuate, în întregul ei, ci numai privitor la infracțiunea continuată cu conținutul actelor componente, avute in vedere.
2. În ipoteza în care cu privire la unele din actele care intră în conținutul aceleiași infracțiuni continuate, s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă, instanța, în fața căreia se descoperă aceste acte, nu mai poate reuni cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, nu mai poate desființa hotărârea anterioară și pronunța o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intra în conținutul infracțiunii continuate – așa cum prevedea Codul de procedură penală anterior în art. 335 alin. (2) – deoarece noul cod nu mai prevede aceste mecanism procesual care avea scopul de a completa lacunele urmăririi penale și de a repara erori ale titularului acțiunii penale de către instanța de judecată.
Soluția adoptată de noul Cod de procedură penală prin art. 371, este corectă, sub aspectul rigorii juridice, pentru că aceste acte nu reprezintă o alta infracțiune distinctă ci sunt acte care fac parte din conținutul aceleiași unice infracțiuni privitor la care s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă, astfel că referitor la aceste acte sunt incidente prevederile art. 16 alin. (1) noul C. pr. pen. privind autoritatea de lucru judecat, caz care împiedică exercitarea în continuare a acțiunii penale pentru actele descoperite.
3. În ipoteza în care aceste acte descoperite ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești care a avut ca obiect al judecății o infracțiune continuată, în conținutul căreia au fost cuprinse o parte din aceste acte materiale, au fost calificate, din eroare, drept o altă infracțiune și ele au făcut obiectul unui alt dosar penal și al unui nou act de sesizare, soluția care se impune, cu aceeași motivare, este de clasare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) noul C. pr. pen. raportat la art. 17 alin. (1) noul C. pr. pen.
4. În ipoteza în care asemenea acte au fost, din eroare, calificacare fac parte din conținutul aceleiași unice infracțiuni privitor la care s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă, astfel că referitor la aceste acte sunt incidente prevederile art. 16 alin. (1) noul C. pr. pen. privind autoritatea de lucru judecat, caz care împiedică exercitarea în continuare a acțiunii penale pentru actele descoperite.
3. În ipoteza în care aceste acte descoperite ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești care a avut ca obiect al judecății o infracțiune continuată, în conținutul căreia au fost cuprinse o parte din aceste acte materiale, au fost calificate, din eroare, drept o altă infracțiune și ele au făcut obiectul unui alt dosar penal și al unui nou act de sesizare, soluția care se impune, cu aceeași motivare, este de clasare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) noul C. pr. pen. raportat la art. 17 alin. (1) noul C. pr. pen.
4. În ipoteza în care asemenea acte au fost, din eroare, calificate ca o infracțiune distinctă, iar drept urmare s-a pronunțat o soluție de condamnare la instanța de fond, anterior datei de 1 februarie 2014, iar cauza se află în recurs, recalificat apel, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, soluția legală care se impune este de a se constata că ele nu reprezintă o altă infracțiune distinctă, ci sunt acte care fac parte din conținutul aceleiași unice infracțiuni privitor la care s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă și că deci, sunt incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit. i) noul C. pr. pen. cu consecința încetării procesului penal potrivit art. 396 alin. (6) noul C. pr. pen.
5. Aceeași concepție avută în vedere la elaborarea noului Cod de procedură penală, de restrângere a obiectului judecății la fapta și persoană arătată în actul de sesizare potrivit art. 371 noul C. pr. pen., a determinat și renunțarea în noul Cod de procedură penală la instituția extinderii procesului penal pentru alte fapte și pentru alte persoane prevăzute de art. 336 și art. 337 anteriorul C. pr. pen.

Rațiunea urmărită a fost aceeași de a se pune de acord legislația noastră procesual penală cu reglementările în materie din codurile de procedură penală ale statelor Uniunii Europene în sensul de a disciplina urmărirea penală și de a înlătura lacunele și erorile titularului acțiunii penale prin fixarea unor standarde de rigoare atât pentru efectuarea unei urmăriri penale complete cât și privitor la actul procesual de trimitere în judecată.

Sesizarea instanței se poate face și printr-o plângere prealabilă directă a persoanei vătămate, judecata mărginindu-se la fapta și la persoana arătată în cuprinsul plângerii.

Se reține așadar faptul că, spre deosebire de vechea reglementare a Codului de procedură penală, potrivit noului Cod de procedură penală, judecata se va mărgini strict la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței, posibilitatea extinderii procesului penal pentru alte fapte sau alte persoane sau chiar a acțiunii penale pentru alte acte materiale, în faza judecății, nemaifiind o prerogativă recunoscută instaței de judecată, pentru a se evita riscul de întârziere sau diluare a cauzei inițiale deduse judecății.

2.3. PARTICIPANȚII LA JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ

Particularitățile pe care le are judecarea cauzelor penale față de urmărirea penală și anume publicitatea, oralitatea și contradictorialitatea, presupun prezența atât a organelor judiciare (instanța, procurorul), cât și a părților și a persoanelor care pot ajuta la normala rezolvare a conflictului penal dedus spre soluționare instanței de judecată.

Conform art. 29 din NCPP participanții în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, părțile, subiecții procesuali principali, precum și alți subiecți procesuali.

Organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt:

a) organele de cercetare penală;

b) procurorul;

c) judecătorul de drepturi și libertăți;

d) judecătorul de cameră preliminară;

e) instanțele judecătorești.

La ședința de judecată în primă instanță participă procurorul, părțile, toate persoanele a căror prezență este necesară pentru soluționarea cauzei penale ( martori, experți, interpreți etc.)

Potrivit vechiului Cod penal, în funcție de gradul sau felul instanței, de modul de sesizare a instanței, de gravitatea infracțiunii, de starea în care se găsește inculpatul ori de situația personală a acestuia, participarea procurorului la judecata în primă instanță este obligatorie în următoarele ipoteze:

când instanța de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu;

în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare;

în cauzele în care vreunul din inculpați se află în stare de detenție sau în vreuna dintre situațiile de asistență juridică obligatorie;

în cauzele în care vreunul dintre inculpați este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un instituit medical – educativ, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire sau instanța de judecată a apreciat că învinuitul sau inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea;

în cauzele în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, atunci când, cel condamnat la pedeapsa amenzii se sustrage cu rea credință de la executarea acestuia.

Potrivit Noului cod de procedură penală, conform art. 363 alin. (1), participarea procurorului la judecată este obligatorie.

Absența procurorului de la judecată în situația în care participarea sa este obligatorie se sancționează cu nulitatea absolută.

La ședințele de judecată ale Tribunalului, Curții de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile.

Dacă participarea este obligatorie, procurorul trebuie să participe atât la soluționarea laturii penale, cât și la soluționarea laturii civile, chiar și în situația în care instanța a dispus disjungerea soluționării celor două laturi lae procesului penal, iar acțiunea civilă se soluționează separat de cea penală.

Conform art. 363 alin. (2) în cursul judecății, procurorul exercită rol activ, în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale.

Tot în cursul judecății conform aceluiași art. alin (3), procurorul formulează cereri, ridică excepții și pune concluzii. Cererile și concluziile procurorului trebuie să fie motivate.

Când apreciază că există vreuna dintre cauzele care împiedică exercitarea acțiunii penale, procurorul pune, după caz, concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal.

Participarea apărătorului la judecata în primă instanță este obligatorie în situațiile de asistență juridică obligatorie. Judecarea unei cauze în care asistența juridică este obligatorie în lipsa apărătorului determină incidența sancțiunii nulității absolute.

Subiecții procesuali principali sunt suspectul și persoana vătămată.

Subiecții procesuali principali au aceleași drepturi și obligații ca și părțile, cu excepția celor pe care legea le acordă numai acestora.

În afara participanților prevăzuți la art. 33 din NCPP, sunt subiecți procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale.

Așadar, la judecata în primă instanță pot participa și alte persoane care nu au un interes direct în rezolvarea cauzei: martori, experți, interpreți, martori asistenți, etc.

Participarea acestor persoane la judecata în primă instanță este incidentală, fiind mai mult sau mai putițin frecventă, în funcție de compexitatea cauzelor.

Prezența acestor persoane la ședința de judecată este asigurată tot prin intermediul citării.

Dacă prezența persoanei legal citate este absolut necesară pentru soluționarea legală și temeinică a cauzei în situația neprezentării instanța poate dispune aducerea ei cu mandat.

2.4. INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI

Potrivit principiului comun judecata penală se desfășoară la sediul instanței, acest principiu aplicabil în ambele etape și în toate stadiile fazei de judecată, își are ca primă justificare nevoia de a se asigura un caracter se solemnitate a judecăților penale.

Sediul instanței este, în al doilea rând, mijlocul de a ține permanent contactul între activitatea instanțelor de judecată penală și interesul pe care opinia publică îl manifestă fața de cauzele penale.

Prima instanță competentă să judece în primă instanță este judecătoria.

Judecătoria judecă în primă instanță toate infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

Conform art. 36 din NCPP tribunalul judecă în primă instanță:

a) infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 188—191, art. 209—211, art. 254, 263, 282, art. 289—294, art. 303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354 și art. 360—367;

b) infracțiunile săvârșite cu intenție depășită care au avut ca urmare moartea unei persoane;

c) infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcția Națională Anticorupție, dacă nu sunt date prin lege în competența altor instanțe ierarhic superioare;

c1) infracțiunile de spălare a banilor și infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare;

d) alte infracțiuni date prin lege în competența sa.

Tribunalul militar judecă în primă instanță toate infracțiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe

Articolul 38 din NCPP prevede: Curtea de apel judecă în primă instanță:

a) infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394—397, 399—412 și 438—445;

b) infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute în legi speciale;

c) infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii, tribunale și de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe;

d)infracțiunile săvârșite de avocați, notari publici, executori judecătorești, de controlorii financiari ai Curții de Conturi, precum și auditori publici externi;

e) infracțiunile săvârșite de șefii cultelor religioase organizate în condițiile legii și de ceilalți membri ai înaltului cler, care au cel puțin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;

f) infracțiunile săvârșite de magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe;

g) infracțiunile săvârșite de membrii Curții de Conturi, de președintele Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncții Avocatului Poporului și de chestori;

h) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.

Curtea militară de apel judecă în primă instanță:

a) infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394—397, 399—412 și 438—445, săvârșite de militari;

b) infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute în legi speciale, săvârșite de militari;

c) infracțiunile săvârșite de judecătorii tribunalelor militare și de procurorii militari de la parchetele militare care funcționează pe lângă aceste instanțe;

d) infracțiunile săvârșite de generali, mareșali și amirali;

e) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.

Înalta Curte de Casație și Justiție art. 40 judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă trădare, infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

3.ETAPELE PROCESUALE ALE JUDECĂȚII ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ

3.1. CAMERA PRELIMINARĂ ȘI MĂSURILE PREMERGĂTOARE ȘEDINȚEI DE JUDECATĂ

Camera preliminară

Obiectul procedurii camerei preliminare confrom art. 342 din NCPP îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Așadar, obiectul camerei preliminare constă în verificarea după trimiterea în judecată a competenței organelor de urmărire penală, a legalității sesizării actului de sesizare (dacă rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de procurorul ierarhic superior, dacă cuprinde mențiunile obligatorii prevăzute de art. 328 din NCPP, dacă sunt descrise fapte care constituie obiectul acuzării față de fiecare inculpat în parte pentru a se putea stabili obiectul și limitele judecății etc.).

Un alt obiect al camerei preliminare este cel al legalității și loialității administrării probelor în cursul urmăririi penale pentru a verifica incidența sancțiunii derivate a excluderii (sancțiunea excluderii este derivată din sancțiunea nulității, astfel cum rezultă din prevederile art. 102 alin. (3) din NCPP.),apoi cel al legalității efecturării actelor de către organele de urmărire penală pentru a verifica incidența sancțiunii nulității absolute sau relative.

Analiza în camera preliminară este concentrată pe aspecte ce țin de acțiunea penală, procedura presupunând o dezbatere a topicilor ce constituie obiectul camerei preliminare în cadrul unei confruntări între acuzare și apărare.

Durata procedurii de cameră preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță, conform art. 343 din NCPP.

Termenul de 60 de zile este un termen de recomandare.

Rechizitoriul însoțit de dosarul cauzei și de un număr necesar de copii certificae ale rechizitoriului, respectiv ale traducerii autorizate a rechizitoriului (când inculpatul nu cunoaște limba română sau este cetățean aparținând unei minorități naționale), pentru a fi comunicate inculpaților, se trimit instanței competente să judece cauza în fond.

Judecătorul de cameră preliminară prin rezoluție dispune anumite măsuri prealabile cum ar fi:

comunicarea copiei certificată a rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deținere ori, după caz, la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură;

fixarea termenului, termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile;

aducerea la cunoștință a obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală;

în cazurile prevăzute de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu și stabilește, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

Tot judecătorul de cameră preliminară este cel care comunică procurorului cererile și excepțiile formulate de către inculpat sau avocatul acestuia sau excepțiile ridicate din oficiu.

Dacă nu s-au formulat cereri și excepții de inculpat ori judecătorul de cameră preliminară nu a ridicat din oficiu excepții, la expirarea termenului stabilit judecătorul cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și dispune începerea judecății.

Inculpatul sau avocatul acestuia nu pot solicita administrarea de probe în vederea dovedirii nelegalităților actelor de urmărire penală sau a probelor administrate, cererile și excepțiile trebuind să fie raportate la actele dosarului de urmărire penală.

Excepțiile invocate de judecătorul de cameră preliminară din oficiu trebuie consemnate în încheiere, care se comunică procurorului.

La expirarea termenelor prevăzute în art. 344 NCPP la alin. (2) și (3), judecătorul de cameră preliminară comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare.

Analiza preliminară efectuată de judecătorul de cameră preliminară se desfășoară în ședință nepublică (camera de consiliu), fără participarea procurorului și a inculpatului ori a părți sau subiecților procesuali. Se analizează doar cererile scrise și răspunsul procurorului prin raportare la ansamblul materialului de urmărire penală.

Judecătorul de cameră preliminară se pronunță prin încheiere motivată la expirarea termenului în care procurorul putea răspunde cererilor și excepțiilor.

Având în vedere obiectul camerei preliminare judecătorul de cameră preliminară poate dispune următoarele:

constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor ți a efectuării actelor de urmărire penală (dacă au fost respinse toate cererile și excepțiile formulate de inculpat sau invocate din oficiu ori nu s-a formulat nicio cerere sau excepție) și dispune începerea judecății;

constată neregularitatea actului de sesizare (de exemplu actul de sesizare nu este apt să învestească în mod valabil instanța de judecată, nefiind descrisă fapta de care este acuzat inculpatul);

exclude toate probele administrate, constatând nulitatea actelor prin care s-a dispus ori a fost autorizată administrarea probelor ori prin care probele au fost administrate;

exclude o parte din probele administrate, constatând nulitatea doar a unor acte prin care s-a dispus ori a fost autorizată administrarea probelor ori prin care probele au fost administrate;

constată incidența sancțiunii nulității absolute sau a nulității relative.

În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare, în cazul în care sancționează potrivit art. 280—282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.

Procedura remediu vizează numai îndreptarea neregularităților actului de sesizare, procurorul neputând proceda la refacerea actelor de urmărire penală constatate a fi nule sau administra probe excluse, deoarece cauza nu se mai află în faza de urmărire penală.

În termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare constate de judecătorul de cameră preliminară astfel încât să poată fi stabilite obiectul și limitele judecății și comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

Judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluții:

Începerea judecății:

când constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală;

dacă procurorul a remediat neregularitatea actului de sesizare constatată de judecătorul de cameră preliminară, menține soluția de trimitere în judecată și pot fi stabilite obiectul și limitele judecății (fapta și persoana pentru care s-a formulat acuzația penală);

dacă poate fi stabilit obiectul și limitele judecății, iar procurorul menține soluția de trimitere în judecată, în ipoteza în care au fost excluse o parte din probe sau anulate unele acte procesuale sau procedurale.

Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:

rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății;

a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;

procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții.

În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1), procurorul și inculpatul pot face contestație cu privire la modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor, precum și împotriva soluțiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5).

Contestația poate viza modalitatea în care judecătorul de cameră preliminară s-a pronunțat cu privire la neregularitatea actului de sesizare, legalitatea probelor sau a actelor de urmărire penală (de exemplu greșita excludere a unor probe sau constatare a regularității actului de sesizare).

Soluția de începere a judecății mai poate fi obiectul contestației, în ipoteza în care au fost respinse toate excepțiile, fie atunci când au fost anulate acte de urmărire penală, excluse probe sau constatată neregularitatea actului de sesizare, iar procurorul a acoperit în condițiile legii neregularitatea sesizării și a menținut trimiterea în judecată, respectiv soluția de restituire a cauzei la parchet.

În ipoteza în care inculpatul nu a formulat cereri sau excepții și nici judecătorul de cameră preliminară nu le-a invocat din oficiu, încheierea prin care se dispune începerea judecății este definitivă și pe cale de consecință, contestația este inadmisibilă.

Contestația se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunțat hotărârea care se atacă și se motivează până la termenul stabilit pentru soluționare.

Contestația se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate, în camera de consiliu, fără participarea procurorului. Când instanța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația se judecă de către completul competent, potrivit legii.

Judecătorul de cameră preliminară cărui i s-a repartizat aleatoriu contestația procedează la comunicarea acesteia intimatului (procurorul, respectiv inculpatul), precum și a termenului în care poate cereri sau excepții ori angaja un avocat; în ipoteza în care apărarea este obligatorie judecătorul de cameră preliminară care soluționează contestația procedează la desemnarea unui avocat din oficiu.

La expirarea termenului, judecătorul de cameră preliminară soluționează contestația analizând motivele pe care aceasta se întemeiază, precum și cererile sau excepțiile invocate.

Non reformatio in peius se aplică cu privire la soluțiile pe care le poate dispune judecătorul de cameră preliminară cu ocazia soluționării contestației formulate numai de către inculpat.

Judecătorul de cameră preliminară care soluționează contestația poate dispune prin încheiere pronunțată în camera de consiliu una dintre următoarele soluții:

respinge contestația ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;

admite contestația, desființează dispozițiile prin care în mod nelegal judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularitatea sesizării ori prin care a dispus excluderea unor probe și dispune începerea judecății;

admite contestația, desființează dispozițiile prin care în mod nelegal judecătorul de cameră preliminară a respins excepțiile privind nelegalitatea sesizării ori privind nelegalitatea administrării probelor și dispune restituirea cauzei la procuror;

admite contestația și trimite cauza spre rejudecare judecătorului de cameră preliminară de la prima instanță, în ipoteza în care nu au fost respectate dispozițiile privind comunicarea;

ia act de retragerea contestației.

S-au formulat diferite păreri cu privire la omisiunile de reglementare privind exercitarea funcției judecătorului de cameră preliminară.

Potrivit prevederilor art. 54 noul C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară, nou organ judiciar creat în aplicarea principiului separării funcțiilor judiciare în procesul penal, prevăzut de art. 3 alin. (1) lit. c) noul C. pr. pen. are, potrivit potrivit articolului următoarele competențe:

a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;

b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală;

c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;

d) soluționează alte situații expres prevăzute de lege.

Pentru exercitarea acestei noi funcții judiciare, noul Cod de procedură penală a reglementat în Titlul II al aceluiași cod, obiectul și procedura camerei preliminare, măsurile și soluțiile pe care le poate dispune judecătorul de cameră preliminară precum și calea de atac care se poate exercita împotriva soluțiilor judecătorului de cameră preliminară, a contestației la judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară sau, după caz, la completul competent potrivit legii de la Înalta Curte.
Întreaga reglementare a fost concepută în rațiunea aplicării noului principiu al separării funcțiilor judiciare, prevăzut de art. 3 noul C. pr. pen., potrivit căruia, instanța nu mai are, în exercitarea funcției de judecată, competența funcțională de a verifica și de a se pronunța asupra competenței și legalității sesizării instanței, asupra legalității administrării probelor și asupra legalității efectuării actelor procesuale.
Evident că scopul benefic urmărit a fost acela de a se crea noi garanții cu privire la legalitatea, rigoarea și calitatea probelor și actelor efectuate în cursul urmăririi penale, ca fază nepublică a procesului penal, precum și cu privire la actul de sesizare al instanței și, totodată, de a se crea condiții de maximă imparțialitate și calitate în activitatea de judecată pentru judecătorul care exercită doar funcția de judecată.
În acest sens, potrivit prevederilor art. 345 noul C. pr. pen., în exercitarea acestei noi funcții judiciare, judecătorul de cameră preliminară, verifică și se pronunță, în cameră de consiliu, prin încheiere motivată asupra cererilor și excepțiilor formulate de procuror și de către părți, ori ridicate de el din oficiu, având următoarele competențe:
Dacă s-au formulat cereri și excepții ori a ridicat din oficiu excepții, judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului, la expirarea termenului.
Încheierea judecătorului de cameră preliminară care cuprinde neregularitățile actului de sesizare, actele de urmărire penală sancționate cu nulitatea absolută or relativă și probele excluse, se comunică de îndată parchetului care a întocmit rechizitoriul conform art. 345 alin. (2) noul C. pr. pen., care, potrivit art. 345 alin. (3) din același cod, în termen de 5 zile de la comunicare trebuie să remedieze neregularitățile actului de sesizare și să comunice judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori aceasta solicită restituirea cauzei respective.
Soluțiile pe care le adoptă judecătorul de cameră preliminară sunt prevăzute de art. 345 noul C. pr. pen., text care, în opinia noastră este incomplet, în raport cu standardele de calitate urmărite prin noua reglementare, pentru că el nu prevede soluția reparatorie care se impune în cazul în care judecătorul de cameră preliminară "sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii", în ipoteza în care constată încălcări ale dispozițiilor legale care prevăd obligativitatea prezenței suspectului sau a inculpatului atunci când participarea acestora este obligatorie potrivit legii sau încălcarea dispozițiilor legale privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți atunci când asistența este obligatorie.

Or, aceste încălcări atrag nulitatea absolută în condițiile prevăzute de art. 281.
Prin această omisiune esențială, noua reglementare este sub standardele reglementării din vechiul Cod de procedură penală care, potrivit art. 332 alin. (2) teza finală, prevedea soluția desesizării și restituirii cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la prezența învinuitului sau a inculpatului și la asistarea acestora de către apărător.
În opinia noastră, această omisiune a textului art. 346 noul C. pr. pen. se impune a fi completată în sensul de a se prevedea soluția de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale în cele două cazuri de nulitate absolută.
A nu se accepta această completare ar însemna să se accepte inexistența unei soluții pentru asemenea încălcări care atrag sancțiunea nulității absolute cu privire la urmărirea penală efectuată în aceste condiții nelegale, încălcare care impune, în mod evident, soluția de refacere a urmăririi penale cu respectarea legii.
Din examinarea textelor din noul Cod de procedură penală care reglementează procedura camerei preliminare, se constată unele necorelări și lacune care vor crea numeroase dificultăți în ceea ce privește procedura de interpretare și de aplicare.
Una dintre acestea se referă la textul art. 344 alin. (2) și (3) noul C. pr. pen., care este incomplet în raport de textul art. 54 care reglementează competența judecătorului de cameră preliminară și de cel prevăzut de art. 342 din același cod.

Conform art. 54 judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia:

a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;

b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală;

c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;

d) soluționează alte situații expres prevăzute de lege.

Art. 342 din Partea Specială a noului Cod de procedură penală prevede că obiectul procedurii de cameră preliminară îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată a competenței și a legalității sesizării instanței precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Textul art. 344 alin. (2) și (3) noul C. pr. pen., reglementând măsurile premergătoare pe care judecătorul de cameră preliminară este obligat să le ia în vederea realizării funcției sale odată cu comunicarea inculpatului a copiei certificate a rechizitoriului, prevede că el trebuie să îi aducă la cunoștință acestuia obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător – iar când asistența juridică este obligatorie de a-i desemna un apărător din oficiu – și termenul – care nu poate fi mai scurt de 20 de zile – în care acesta "poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire".
Din modul de redactare al alin. (2) și (3) ale textului sus-citat, comparativ cu conținutul textelor art. 54 și art. 342 noul C. pr. pen., se poate ușor constata, că în conținutul celor două alineate ale art. 344, nu se regăsește obligația judecătorului de a comunica apărătorului inculpatului, ales sau din oficiu, posibilitatea de a formula în scris, cereri și excepții privitoare la competența de efectuare a urmăririi penale și la legalitate.
Evident că această omisiune majoră a textului art. 344 alin. (2) și (3) noul C. pr. pen. se impune a fi completată de către legiuitor, dar până atunci, ea poate crea dificultăți.
În opinia noastră, pentru a determina o corectă interpretare și aplicare a textului art. 344 alin. (2) și (3) noul C. pr. pen. se impune ca apărătorul ales sau din oficiu, la primirea comunicării scrise prevăzută de art. 344 alin. (2) și (3) noul C. pr. pen. să notifice judecătorului de cameră preliminară conținutul incomplet al drepturilor comunicate și să solicite un nou termen de 20 de zile pentru a formula cereri și excepții scrise și privitor la încălcările referitoare la competență și la legalitatea sesizării instanței.

Odată cu rămânerea definitivă a încheierii de cameră preliminară, faza camerei preliminare este încheiată; în ipoteza în care prin încheierea definitivă s-a dispus începerea judecății, instanța stabilește termen și dispune citarea părților și a subiecților procesuali principali.

Judecătorul de cameră preliminară nu este compatibil să exercite și funcția de judecată.

Măsurile premergătoare sunt acele activități, de regulă cu caracter administrativ, situate în timp între momentul sesizării instanței și începutul ședinței de judecată, efectuate în scopul aducerii cauzei în stare de judecată.

Această etapă preliminară este necesară pentru a pune cauza în stare de judecată la termenul primei înfățisări. În acest moment nu se desfășoară activități de judecată propriu-zise, ci activități administrative îndeplinite de președintele instanței și de grefier.

După intrarea dosarului la instanță, în vederea repartizării pe complete și a stabilirii primului termen de judecată, dosarele nou formate vor fi transmise persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor. Dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de către președinte sau de unul dintre judecătorii completului de judecată, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecății, astfel încât să se asigure soluționarea cu celeritate a cauzei.

După ce judecătorul de cameră preliminară a dispus prin închieire definitivă începerea judecății, completul de judecată fixează primul termen de judecată.

Termenul se fixează în ordinea intrării cauzelor la instanță, dosarele mai vechi având de regulă termene mai apropiate, iar cele mai recente termene mai îndepărtate.

Președintele completului de judecată dispune prin rezoluție măsuri administrative necesare pentru pregătirea primului termen de judecată: citarea părților și a subiecților procesuali principali (inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, și după caz, reprezentanții legali ai acestora, se citează din oficiu de către instanță.

Instanța poate dispune citarea altor subiecți procesuali atunci când prezența acestora este necesară pentru soluționarea cauzei), adresă la barou în vederea desemnării unui avocat din oficiu când asistența juridică este obligatorie, încunoștințarea persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești.

Completul învestit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părților ori a persoanei vătămate, să preschimbe primul termen sau termenul luat în cunoștință, cu respectarea principiului continuității completului, în situația în care din motive obiective instanța nu își poate desfășura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluționării cu celeritate a cauzei.

Preschimbarea termenului se dispune prin rezoluția judecătorului în camera de consiliu și fără citarea părților.

Părțile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat.

Noul cod de procedură penală nu prevede obligația motivării rezoluției de preschimbare a termenului.

Grefierul întocmește lista de ședință, care se afișează cu 24 de ore înaintea termenului de judecată.

Dacă în cauză sunt inculpați arestați preventiv sau aflați în arest la domiciliu, judecata se face de urgență și cu precădere, termenele de judecată fiind, de regulă, de 7 zile.

Pentru motive temeinic justificate, instanța poate acorda termene mai scurte sau mai lungi.

3.2. ȘEDINȚA DE JUDECATĂ ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ

Ședința de judecată reprezintă forma procesuală în care se realizează activitatea specifică instanței. Ea presupune un moment de debut adică (începutul ședinței), o derulare propriu-zisă (cercetarea judecătorească) și un moment final (etapa dezbaterilor).

În acest sens putem afirma că expresia de ședință de judecată îmbracă două sensuri.

Într-un prim sens, cel plenar reprezintă o etapă a judecății în primă instanță alături de măsurile premergătoare și deliberare. În al doilea sens, reprezintă o subetapă în cadrul noțiunii mai largi, diferența fiind posibilă întrucât ședința de judecată se întinde pe mai multe termene succesive determinat de faptul că cercetarea judecătorească presupune o activitate desfășurată în timp.

Din economia dispozițiilor legale care vizează acest moment procesual se desprinde necesitatea ca instanța să se oprească asupra următoarelor aspecte:

să declare ședința deschisă;

să facă strigarea cauzei și apelul celor citați;

să verifice legalitatea sesizării instanței;

să facă unele verificări privitoare la inculpat;

să ai anumite măsuri privind martorii, experții și interpreții;

să dea anumite lămuriri și să se pronunțe asupra cererilor și excepțiilor ridicate.

Deschiderea ședinței de judecată se face de către președintele completului sau de către judecător în cazul completului de un judecător, aceștia fiind cei care veghează asupra menținerii ordinii și solemnității ședinței, putând lua măsurile necesare în acest scop.

Președintele completului anunță, potrivit ordinii de pe lista de ședință, cauza a cărei judecare este la rând, dispunând facerea de către grefier a apelului părților și a celorlalte persoane citate și constaă care dintre ele s-au prezentat.

În cazul participanților care lipsesc verifică dacă le-a fost înmânată citația în condițiile art. 260 NCPP și dacă și-au justificat în vreun fel absența.

Se trece apoi la verificarea îndeplinirii procedurii de citare.

Judecata poate avea loc doar dacă persoana vătămată și părțile din proces sunt legal citate și procedura este îndeplinită. Părțile și persoana vătămată se pot prezenta și participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citația, președintele având îndatorirea să stabilească identitatea acestora.

Judecata cauzei are loc în prezența inculpatului. Aducerea inculpatului aflat în stare de deținere la judecată este obligatorie conform art. 364 alin. (1) NCPP.

Judecata poate avea loc în lipsa inculpatului dacă acesta este dispărut, se sustrage de la judecată ori și-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoștința organelor judiciare și, în urma verificărilor efectuate, nu i se cunoaște noua adresă.

Judecata poate de asemenea avea loc în lipsa inculpatului dacă, deși legal citat, acesta lipsește în mod nejustificat de la judecarea cauzei.

Pe tot parcursul judecății, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu.

Dacă apreciază necesară prezența inculpatului, instanța poate dispune aducerea acestuia cu mandat de aducere așa cum prevede art. 364 alin. (5) din NCPP.

La termenul de judecată, instanța verifică, după strigarea cauzei și apelul părților, identitatea, datele de identificare ale inculpatului persoană fizică sau juridică, în situația inculpatului persoană juridică urmând să verifice denumirea, sediul social și sediile secundare, codul unic de identificare, precum și identitatea și calitatea persoanelor care îl reprezintă.

Ca urmare a dispozițiilor cuprinse în art. 344 alin. (2) NCPP, potrivit cărora, în faza camerei preliminare judecătorul va comunica inculpatului, indiferent dacă se află sau nu în stare de deținere, copie de pe rechizitoriu, la momentul fazei de judecată, instanța nu mai are obligația de a verifica, potrivit art. 318 alin. (1) și (2) CPP din anul 1968, dacă inculpatul a primit copie de pe rechizitoriu/ i s-a comunicat cu mai puțin de 3 zile înaintea termenului de judecată, judecata nemaiputând să sufere amânare din această cauză.

După apelul martorilor, experților și interpreților, președintele cere martorilor prezenți să părăsească sala de ședință și le pune în vedere să nu se îndepărteze fără incuviințarea sa.

Experții rămân în sala de ședință, în afara cazului în care instanța dispune altfel. Martorii, experții și interpreții prezenți pot fi ascultați, chiar dacă nu au fost citați sau nu au primit citație, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor.

La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită și cauza se află în stare de judecată, președintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată (rechizitoriul) ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începrea judecății (încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din NCPP), când soluționând plângerea împotriva soluției de neurmărire sau netrimitere în judecată, admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală) sau să facă o prezentare succintă a acestuia.

Potrivit Noului cod de procedură penală citirea actului de sesizare nu mai reprezintă actul procesual prin care este începută cercetarea judecătorească, ci devine, așa cum era și corect, punctul inițial al fazei preliminare cercetării judecătorești, aceea a aducerii la cunoștință a învinurii, lămuririlor și formulării cererilor prealabile.

În continuare președintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înștiințează cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaților, persoanei vătămate, celorlalte părți, martorilor, experților și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar.

Tot președintele este cel care încunoștințează partea civilă, partea responsabilă civilmente și persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse și care nu vor fi avute în vedere la soluționarea cauzei și pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești.

În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).

Prin compunerea instanței se înțelege alcătuirea completului de judecată cu numărul de judecători prevăzuți de lege, în vederea judecării cauzelor penale; în primă instanță completul de judecată este compus dintr-un singur judecător (sistemul judecătorului unic).

Prin constituirea instanței se înțelege ansamblul subiecților oficiali ce compun instanța și care participă la ședința de judecată la un termen determinat; instanța se constituie din completul de judecată, procuror (de ședință) și grefierul de ședință.

Militarii și deținuții sunt citați la fiecare termen (chiar dacă au solicitat sp fie judecați în lipsă).

În situația în care în aceeași cauză au calitatea de inculpat atât persoana juridică, cât li reprezentanții legali ai acesteia, președintele verifică dacă inculpatul persoană juridică și-a desemnat un reprezentant, iar în caz contrar, procedează la desemnarea unui reprezentant din rândul practicienilor în insolvență.

Când judecata se amână, părțile si celelalte persoane care participă la proces iau cunoștință de noul termen de judecată, la cererea persoanelor care iau termenul în cunoștință, instanța le înmânează citații, spre a servi drept justificare la locul de muncă, în vederea prezentării la un nou termen.

Participarea procurorului la judecată este obligatorie în toate cazurile, absența acestuia (inclusiv în ipoteza în care nu i-a fost acordat cuvântul) fiind sancționată cu nulitatea absolută.

Desfășurarea ședinței de judeacată se înregistrează cu mijloace tehnice audio.

În cursul ședinței de judecată grefierul ia note cu privire la desfășurarea procesului. Procurorul și părțile pot cere citirea notelor și vizare lor de către președinte; după terminarea ședinței de judecată, participanții la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului, notele grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor.

În caz de contestare de către participanții la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verficate și, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din ședința de judecată.

Părțile și persoanele care asistă sau participă la ședința de judecată sunt obligate să păstreze disciplina ședinței.

Când o parte sau oricare altă persoană tulbură ședința ori nesocotește măsurile luate, președintele îi atrage atenția să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave, dispune îndepărtarea ei din sală.

Partea sau persoana îndepărtată este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor. Președintele îi aduce la cunoștință actele esențiale efectuate în lipsă și îi citește declarațiile celor audiați.

Dacă partea sau persoana continuă să tulbure ședința, președintele poate dispune din nou îndepărtarea ei din sală, dezbaterile urmând a avea loc în lipsa acesteia.

Dacă partea continuă să tulbure ședința și cu ocazia pronunțării hotărârii, președintele completului poate dispune îndepărtarea ei din sală, în acest caz hotărârea urmând a-i fi comunicată.

Persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi reprezentate de avocat și pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii cu privire la măsura confiscării.

În cazul în care informațiile clasificate sunt esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța solicită, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului.

Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informațiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.

Pe durata judecății, instanța poate interzice publicarea și difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părții civile, a părții responsabile civilmente sau a martorilor.

Dacă în cauză sunt inculpați arestați preventiv sau aflați în arest la domiciliu, judecata se face de urgență și cu precădere, termenele de judecată fiind, de regulă, de 7 zile, iar pentru motive temeinic justificate, instanța poate acorda termene mai scurte sau mai lungi.

3.3. CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ

Îndeplinirea activităților cu caracter premergător sau organizatoric, rezolvarea cererilor, excepțiilor și propunerilor preliminare ridicate de părți sau procuror și efectuarea verificărilor necesare pune cauza în stare de judecată. Aceasta permite instanței să pășească la următorul moment principal al ședinței care este cercetarea judecătorească.

Cercetarea judecătorească reprezintă partea cea mai importantă și mai extinsă a ședinței de judecată în care se administrează și se verifică toate probele din cauza penală.

În această etapă instanța stabilește adevărul și își formează convingerea cu privire la întreaga stare de fapt, acoperind cea mai mare parte a ședinței de judecată, de buna ei desfășurare depinzând stabilirea adevărului în cauză.

În speță situația reținută de instanță corespunde unei cercetări judecătorești sumare, ascultarea inculpaților și a martorilor rezumându-se la consemnări de ordin general cum ar fi mențin declarația de la urmărirea penală sau nu mai am nimic de adăugat. Atunci când instanța a pronunțat o condamnare numai ca urmare a unor declarații sumare și incomplete, nu se poate considera că s-a înfăptuit o activitate de judecată, cu respectarea principiilor și normelor legale aplicabile, prin care să fie rezolvat fondul cauzei.

Soluția pronunțată în aceste condiții nu este consecința unei activități efective de judecată, ci o apreciere incompletă a probelor administrate în cursul urmăririi penale și echivalaează cu o nerezolvare a fondului cauzei.

Ori, hotărârea judecătorească trebuie să se bazeze pe fapte veridice, bine dovedite, care să nu dea naștere niciunei îndoieli, ceea ce se impunea în speță, cu atât mai mult cu cât inculpații nu au recunscut faptele pentru care au fost trimiși în judecată.

La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită și cauza se află în stare de judecată, președintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecății sau să facă o prezentare succintă a acestuia.

După citirea actului de sesizare de către instanță și aducerea la cunoștința inculpatului învinuirea și drepturile procesuale de care se bucură în cursul judecății, instanța a încunoștințat persoana vătămată și celelalte părți cu privire la probele excluse în camera preliminară (dacă este cazul), precum și cu privire la posibilitatea de constituire ca parte civilă, întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe.

Conform art. 374 alin. (2) din NCPP președintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaților, persoanei vătămate, celorlalte părți, martorilor, experților și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar.

Administrarea probelor în cercetarea judecătorească începe prin ascultarea inculpatului.

După audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, se procedează la administrarea probelor încuviințate, declarațiile și explicațiile inculpatului constituind o exercitare efectivă a dreptului său de apărare.

Președintele încunoștințează partea civilă, partea responsabilă civilmente și persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse și care nu vor fi avute în vedere la soluționarea cauzei și pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești.

Cererea de probațiune trebuie să cuprindă faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora.

Cu titlu de noutate, noul Cod de procedură penală stabilește că probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești (contestarea poate viza numai temeinicia și fiabilitatea probei judecătorești, nu și legalitatea acesteia, care a fost tranșată definitiv prin încheierea judecătorului de cameră preliminară). Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților și sunt avute în vedere de instanță la deliberare.

Viziunea modernă a noului Cod de procedură penală este refelctată astfel în art. 374 alin. (7) NCPP, care este în deplin acord cu dispozițiile art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenția europeană a drepturilor omului, potrivit căruia “orice acuzat are, în special, dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării”.

Dreptul de a solicita audierea martorilor (inclusiv coinculpați, părți vătămate) în procedură publică și contradictorie în fața unei instanțe imparțiale și independente este un drept relativ la care inculpatul poate renunța, prin urmare, reprezintă o facultate de care orice inculpat se poate prevala sau la care poate renunța.

Ca și excepție probele pot fi administrate din oficiu de către instanță, dacă aceasta apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Cercetarea judecătorească continuă cu administrarea probelor încuviințate de către instanță în condiții de publicitate, contradictorialitate și nemijlocire în următoarea ordine: ascultarea inculpatului, a coinculpaților, ascultarea persoanei vătămate, apărții civile și a părții responsabile civilmente, ascultarea martorului, expertului sau interpretului și , după caz, prezentarea materialeleor de probă și examinarea înscrisurilor, instanța putând dispune unele schimbări în această ordine, dacă ele sunt necesare pentru buna desfășurare a cercetării judecătorești.

Potrivit Noului cod de procedură penală, instanța nu mai este prima în ordinea adresării întrebărilor inculpatului; inculpatul este lăsat să arate tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați, precum și de avocații acestora și de avocatul inculpatului a cărui audiere se face. Președintele și ceilalți membri ai completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluționare a cauzei.

Instanța poate respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de ședință.

În situația în care inculpatul nu își mai amintește anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declarațiile făcute de inculpat în instanță și cele date anterior, președintele îi cere acestuia explicații și poate da citire, în întregime sau în parte, declarațiilor anterioare.

Între declarațiile date anterior și cele făcute în cadrul cercetării judecătorești nu există o preferință.

Retractarea totală sau parțială ori modificarea declarațiilor anterioare nu este de natură prin ea însăși să înlăture declarația anterioară, dacă aceasta din urmă a fost administrată în mod legal.

Cu titlu de noutate legea prevede în anumite situații posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, acesta va fi întrebat dacă își manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat.

Este posibil ca, uneori, ascultarea unui inculpat în prezența celorlalți inculpați să împieteze asupra aflării adevărului în cauza penală, în asemenea situații, instanța poate dispune ca ascultarea vreunuia dintre inculpați să se facă fără ca ceilalți să fie de față.

Conform art. 379 din NCPP când interesul aflării adevărului o cere, instanța poate dispune audierea vreunuia dintre inculpați fără ca ceilalți să fie de față.

Declarațiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalți inculpați, după audierea lor. Inculpatul poate fi din nou audiat în prezența celorlalți inculpați sau a unora dintre ei.

În vederea exercitării drepturilor lor, partea vătămată, partea civilă și partea resonsabilă civilmente trebuie ascultate.

După ce instanța a încuviințat ascultarea martorilor, experților și interpreților dispune citarea acestora în vederea prezentării la instanță în scopul audierii. Experții sunt ascultați pentru a da lămuriri suplimentare față de concluziile expuse în raportul de expertiză întocmit în cauză. Interpreții sunt ascultați pentru a da lămuriri cu privire la traducerile pe care le-au făcut în procesul penal.

Dispozițiile privind audierea martorilor se aplică în mod corespunzător și în cazurile de audiere a expertului sau interpretului, cu mențiunea că aceștia nu pot participa la confruntare și la procedura de identificare de obiecte sau persoane.

Noul Cod de procedură penală recunoaște un rol subsidiar instanței la momentul adminstrării acestui procedeu probatoriu în situația în care martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente. Dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părți, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată și de către celelalte părți.

Martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziția făcută poate să îl citească în instanță. Procurorul și părțile au dreptul să examineze înscrisul, iar instanța poate dispune reținerea înscrisului la dosar, în original sau în copie.

Există posibilitatea ca martorul să nu își mai amintească anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declarațiile făcute în instanță și cele date anterior, după ce martorul a fost lăsat să declare tot ceea ce știe, președintele poate da citire, în întregime sau în parte, declarațiilor anterioare.

Secretul bancar și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile instanței de judecată.

În cazul în care aceștia se prezintă în instanță după apelul martorilor, experților și interpreților, președintele cere martorilor prezenți să părăsească sala de ședință și le pune în vedere să nu se îndepărteze fără incuviințarea sa. Experții rămân în sala de ședință, în afara cazului în care instanța dispune altfel. Martorii, experții și interpreții prezenți pot fi ascultați, chiar dacă nu au fost citați sau nu au primit citație, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor.

Procurorul, persoana vătămată și părțile pot renunța la probele (de orice natură) pe care le-au propus indiferent dacă acestea urmau a fi obținute prin declarații sau nu, cum se prevedea până în prezent; după punerea în discuție a renunțării, instanța poate dispune ca proba să nu mai fie administrată, dacă aceasta apreciază că nu mai este necesar în soluționarea cauzei.

Dacă în cursul cercetării judecătorești conform art. 383 alin. (3)administrarea unei probe anterior admise apare ca inutilă sau nu mai este posibilă, instanța, după ce ascultă procurorul, persoana vătămată și părțile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată.

Noul cod de procedură penală stabilește în mod expres că în cazul în care imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală și încuviințată de instanță, aceasta este pusă în discuția părților, a persoanei vătămate și a procurorului și se ține seama de ea la judecarea cauzei.

Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanța dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor.

Prin probe noi se înțeleg acele probe care nu au fost încă administrate în cauză nici în faza de urmărire penală.

Ca și până în prezent dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea.

Cu titlu de noutate se prevede că, în cazul în care, în faza judecății, noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere prealabilă.

În situația în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanța continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispune încetarea procesului penal.

Declarațiile și răspunsurile inculpaților, martorilor ori ale altor persoane audiate în cauză sunt consemnate în condițiile prevăzute la art. 110 alin. (1)-(4) NCPP.

Ca și până în prezent, în declarații se consemnează inclusiv întrebările adresate pe parcursul audierii, cine le-a formulat și ora începerii și încheierii audierii.

Declarația va fi semnată nu numai de persoana audiată, de președintele completului de judecată, de grefier și de către interpret, dacă este cazul, dar și de avocații inculpatului, părții civile, părții responsabile civilmente, persoanei vătămate, dacă aceștia au fost prezenți.

Întrebările respinse nu se vor consemna în declarație, ci în încheierea de ședință.

Fără a aduce modificări reglementării anterioare înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, președintele întreabă procurorul, persoana vătămată și părțile dacă mai au de dat explicații ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătorești.

Scopul acestei dispoziții este administrarea tuturor probelor necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele, înainte de a se trece la dezbaterile judiciare.

Cercetarea judecătorească se consideră terminată când:

nu s-au formulat cereri;

dacă cererile formulate au fost găsite neîntemeiate și ca atare au fost respinse ori;

dacă cererile formulate au fost admise și cercetarea judecătorească a fost completată, președintele declară terminată cercetarea judecătorească.

3.4. DEZBATERILE

Dezbaterile constituie o activitate procesuală specifică judecății, care constă în efectuarea de expuneri, formularea de concluzii, oral și în contradictoriu, în fața instanței, de către procuror și de către părți ori reprezentanții sau apărătorii lor, cu privire la obiectul judecății.

Expunerile conțin punctul de vedere al diferiților subiecți procesuali cu privire la realitatea conflictului de drept penal și la dimensiunile acestui conflict cu privire la vinovăția făptuitorului și la modul cum trebuie soluționată cauza.

Aceste activități procesuale formează, în desfășurarea judecății, un stadiu aparte. Stadiul dezbaterilor urmează imediat după stadiul cercetării judecătorești, deci după ce toate probele care urmează să servească la soluționarea cauzei au fost administrate și verificate în fața instanței.

Ele se referă la existența faptei, la vinovăția și rolul inculpatului în săvârșirea ei, la circumstanțele reale și personale care pun în lumină gravitatea infracțiunii și periculozității infractorului, la soluția care ar trebui dată cauzei, atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă.

După terminarea cercetării judecătorești instanța declară deschise dezbaterile, dându-se cuvântul mai întâi celor care pun concluzii cu privire la învinuire: procurorului, persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente și inculpatului.

Legea folosește noțiunea de dezbateri într-un sens specific, ca ultim moment al ședintei de judecată în care se dă cuvântul procurorului și părților pentru a-și expune punctul de vedere. Aceasta pentru a distinge de sensul comun, unde dezbatere presupune desfășurarea publică, orală, nemijlocită și contradictorie a ședinței de judecată în întregul ei.

Mai întâi ia cuvântul procurorul ca titular al funcției acuzării, care își prezintă argumentele care sunt de regulă în sensul susținerii acesteia, iar apoi celelate părți.

În speță sentința primei instanțe este nelegală întrucât părții responsabile civilmente, deși prezentă în instanță, nu i s-a dat cuvântul, încălcându-se dreptul la apărare, în condițiile în care ulterior prima instanță prin hotărârea pronunțată la condamnat pe inculpatul minor, obligându-l în solidar cu tatăl său la despăgubiri civile. În consecință, se impune casarea acestei hotărâri, precum și a deciziei de respingere a apelului declarat de către partea responsabilă civilmente și trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii civile de către prima instanță.

La dezbateri părțile își formulează concluziile oral, personal prin intermediul apărătorului.

Președintele poate da cuvântul și în replică, aceasta putând fi solicitată și atunci când pune în discuție, din oficiu, chestiuni de care depinde justa soluționare a cauzei.

Noul cod de procedură penală statuează nu numai dreptul președintelui de a-i întrerupe pe cei care au cuvântul, dacă în susținerile lor depășesc limitele cauzei ce se judecă, dar și pe acela de a stabili durata concluziilor procurorului, ale părților, ale persoanei vătămate și ale avocaților acestora, pentru egalitatea de arme acestea trebuin să aibă o durată similară.

Pentru motive temeinice dezbaterile pot fi întrerupte. Întreruperea nu poate fi mai mare de 3 zile. (spre deosebire de 5 zile, în reglementarea anterioară).

Dezbaterile judiciare sunt obligatorii, lipsa lor atrăgând nulitatea absolută a hotărârii pronunțate, în condițiile în care participarea procurului este întotdeauna obligatorie, deoarece lipsa dezbaterilor este considerată ca o neparticipare a acestuia la judecată.

Procurorul este liber să prezinte concuziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate;când cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea sau când a intervenit vreuna din cauzele de încetare a procesului penal prevăzute în art. 16 NCPP:

fapta nu există;

fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;

nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;

există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;

a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;

există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

există autoritate de lucru judecat;

a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Procurorul este obligat să pună concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.

Înainte de a încheia dezbaterile, președintele dă ultimul cuvânt inculpatului personal. În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt nu i se pot pune întrebări. Dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța dispune reluarea cercetării judecătorești.

Se poate spune că ultimul cuvânt al inculpatului nu poate avea decât un caracter personal, spre deosebire de momentul punerii concluziilor care se poate realiza și prin apărător.

Neacordarea ultimului cuvânt personal inculpatului se sancționează cu nulitate relativă, potrivit art. 282 din NCPP.

După ultimul cuvânt al inculpatului instanța poate cere părților să depună concluzii scrise, aceastea cuprind un rezumat al concluziilor orale, o detaliere a argumentelor aduse în susținerea lor, probe, soluții din practica judicară.

Procurorul, persoana vătămată și părțile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instanță.

4. DELIBERAREA ȘI HOTĂRÂRILE INSTANȚEI

4.1. DELIBERAREA

Deliberarea în vederea soluționării cauzei la prima instanță este actul procesual prin care completul de judecată, după închiderea dezbaterilor, verifică și evaluează materialul probator și procedural al cauzei, în vedera aprecierii definitive asupra acestuia și a soluției ce urmează să fie dată conflictului de drept penal.

Spre deosebire de diferitele deliberări la care instanța recurge în cursul judecății, deliberarea care are loc după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei constituie o deliberare finală, în vederea soluționării fondului cauzei și lichidării conflictului de drept penal.

Deliberarea reprezintă așadar, un examen sintetic al întregului material al procesului penal, o operație de evaluare logico-juridică și deci o activitate procesuală necesară pentru promovarea procesului penal către punctul final al acestuia.

Această activitate formează, în desfășurarea judecății în primă instanță, un stadiu procesual aparte, caracterizat prin finalitate și funcțiune proprie.

În realizarea finalității sale aceasta îndeplinește o funcție proprie constând în verificarea și evaluarea probelor, precum și în genere a întregului materiale de la dosarul cauzei privitor la obiectul judecății, prin confruntarea datelor contradictorii și realizarea unui acord asupra tuturor chestiunilor supuse deliberării.

În cursul acestei operațiuni de cunoaștere și de evaluare, membrii completului de judecată îți formează convingerea lor intimă pe baza căreia urmează să adopte hotărârea de soluționare a cauzei.

Reglementând activitatea procesuală a deliberării legea determină mai întâi obiectul deliberării, adică toate chestiunile de fapt și de drept asupra cărora trebuie să poarte operațiunea de deliberare pentru a se ajunge la completa soluționare a cauzei.

Astfel, legea prevede că deliberarea poartă asupra existenței faptei și a vinovăției făptuitorului, asupra stabilirii pedepsei, asupra măsurii educative sau de siguranță, atunci când se pune problema să fie luate astfel de măsuri.

Noul cod de procedură penală stabilește că deliberarea și pronunțarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor.

Cu titlu de noutate se prevede în mod expres că în situații excepționale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea și pronunțarea nu pot avea loc în termenul prevăzut în art. 391 alin. (1) NCPP instanța poate amâna pronunțarea o singură dată pentru cel mult 15 zile, caz în care președintele completului informează părțile prezente asupra datei la care se va pronunța hotărârea.

Prin urmare, durata totală de la încheierea dezbaterilor și până la pronunțare poate fi de maxim 30 de zile.

La deliberare iau parte numai membrii completului în fața căruia a avut loc dezbaterea. Completul de judecată deliberează în secret.

Completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt, care se referă la temeinicia învinuirii aduse inculpatului, iar dacă s-a reținut că inculpatul a săvârșit fapta pentru care este judecat și asupra chestiunilor de drept.

Deliberarea poartă asupra existenței faptei și vinovăției inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranță, dacă este cazul să fie luată, precum și asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate și a internării medicale.

Referitor la completul de judecată acesta deliberează și asupra reparării pagubei produse prin infracțiune, asupra măsurilor preventive și asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum și asupra oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei.

Îndatorirea să își spună părerea asupra fiecărei chestiuni o au toți membrii completului de judecată, președintele spunându-și părerea cel din urmă.

Rezultatul deliberării se consemnează în minută.

Noul cod de procedură penală nu aduce modificări în ceea ce privește regimul minutei, rezultatul deliberării consemnându-se într-o minută, care trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată.

Întocmirea minutei este obligatorie în cazurile în care judecătorul sau instanța dispune asupra măsurilor preventive și în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Aceasta se întocmește în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de minute al instanței.

Lipsa minutei sau contradicția dintre minută și dispozitivul hotărârii sunt sancționate cu nulitatea absolută a hotărârii pronunțate.

În speță, întocmirea minutei constituie garanția că rezultatul judecății înscris în dispozitiv este expresia deliberării judecătorilor care au pronunțat hotărârea și care o semnează. Lipsa minutei face imposibilă verificarea concordanței dispozitivului hotărârii cu soluția adoptată în urma deliberării și componenței completului de judecată care a pronunțat-o. În consecință hotărârea este lovită de nulitate absolută.

Minuta se semnează numai de către judecător, nu și de grefier, dispozitivul hotărârii judecătorești, care este parte integrantă din sentința judecătorească, se semnează și de grefier.

4.2. LUAREA HOTĂRÂRI JUDECĂTOREȘTI

În desfășurarea judecății în primă instanță, ca de altfel, în desfășurarea judecății în general, luarea și pronunțarea hotărârii, prin care se soluționează conflictul de drept penal dedus în fața instanței, constituie stadiul ultim și cel mai important.

Luarea hotărârii prin care se soluționează cauza este actul jurisdicțional de realizare a scopului întregii activități procesuale și totodată de înfăptuire a justiției în cauza respectivă.

Ca stadiu procesual, activitatea procesuală a luării hotărârii și pronunțării acesteia în primă instanță urmează imediat după activitatea din stadiul deliberării și este consecința procesuală și temeiul juridic al acesteia.

Luarea hotărârii trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluțiilor date chestiunilor supuse deliberării.

Atunci când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate.

Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează pentru soluția cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa.

Motivarea opiniei separate este obligatorie.

În situația în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergență.

Dacă în cursul deliberării instanța apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită și este necesară reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol, iar prevederile privind citarea se aplică în mod corespunzător.

Dacă judecata a avut loc în condițiile art. 375 alin. (1) și (2) NCPP, iar instanța constată că pentru soluționarea acțiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor prevăzute la art. 377 alin. (1)—(3), repune cauza pe rol și dispune efectuarea cercetării judecătorești.

După obiectul reglementării, dispozițiile privitoare la luarea și pronunțarea hotărârii în primă instanță pot fi împărțite în mai multe categorii, după cum ele se referă la soluționarea acțiunii penale, la soluționarea laturii civile a procesului penal, la diferitele măsuri asupra cărora instanța trebuie să se pronunțe prin hotărâre, la conținutul hotărârii, la pronunțarea și comunicarea acesteia.

Această împărțire poate servi la o cunoaștere mai precisă a diferitelor dispoziții.

4.3. SOLUȚIONAREA ACȚIUNII PENALE

Este firesc ca, în soluționarea unei cauze penale, locul întâi în cadrul reglementării să-l ocupe dispozițiile privitoare la rezolvarea acțiunii penale.

Judecata în primă instanță, având ca finalitate proprie soluționarea fondului cauzei penale, rezolvă latura penală, adică acțiunea penală prin care făptuitorul a fost tras la răspundere. După cum instanța constată temeinicia sau netemeinicia tragerii la răspundere a inculpatului, va diferi și soluția dată în raport cu aceasta.

Modalitatea de rezolvare a acțiunii penale este una comună pentru ambele proceduri de judecată atât cea comună, cât și cea simplificată, procedurii simplificate nemaifiindu-i specifică soluția de condamnare, instanța hotărând asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

1. Condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

În cazul în care în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, față de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune și inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanța dispune plata acesteia din cauțiune.

În speță, din actele și lucrările dosarului rezultă din inculpatului D.P. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracținunilor de trafic de minori și port ilegal de armă constând, în esență, în aceea că în perioada 2009-2010, în baza unei rezoluții infracționale unice, a racolat și găzduit două persoane de sex feminin, ambele minore, în scopul exploatării prin obligarea la practicarea prostituției. Se mai reține că același inculpat, în cursul lunii aprilie 2010, a purtat asupra sa și în portbagajul autoturismului său o sabie, o rangă, două cuțite și un topor, în locuri și în împrejurări în care s-ar fi putut primejdui viața sau integritatea corporală a persoanelor ori tulbura ordinea și liniștea publică.

Inculpatul a fost arestat preventiv la 1 mai 2010 și condamnat în primă instanță pentru faptele deduse judecății la o pedeapsă de 6 ani și 6 luni de închisoare (sentința penală nr. 570 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj).

În ce privește încetarea de drept a măsurii restării preventive, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în realitate inculpatul, contestă faptul că nu a fost citat și nici nu a fost prezent în instanță la data de 23 noiembrie 2010, când instanța de fon s-a pronunțat asupra stării de arest.

Din actele dosarului rezultă că la data de 23 noiembrie 2010 instanța de fon s-a pronunțat, prin sentință, pe fondul cauzei, dar și asupra măsurii preventive, aceasta făcundu-se în condițiile art. 350 vechiul cod de procedură penală.

Spre deosebire de verificările periodice pe care instanța este obligată să le facă pe parcursul soluționării cauzei în condițiile art. 300 vechiul cod de procedură penală (cu citarea și în prezența inculpatului aflat în stare de arest), pronunțarea făcută este un accesoriu al soluției pe care instanța o prounuță pe fondul cauzei, depinde de această soluție și, prin urmare, nu reclamă o dezbatere separată pe acest aspect, așa cum se întâmplă pe parcursul judecății, care să necesite citarea și prezența inculpatului.

În aceste condiții Înalta Curte de Casație și Justiție constată că starea de arest a inculpatului a fost verificată și analizată corespunzător de către instanța de fond, la datele de 12 octombrie 2010 și 23 noiembrie 2010, iar apoi și de către instanța de apel, prin încheierea recurată din 11 ianuarie 2011, adică în câte un interval succesiv mai mic decât cel maxim de 60 de zile, situație în care nu pot fi incidente dispozițiile legale privind încetarea de drept a măsurii arestării preventive.

În ce privește solicitarea de revocare a acestei măsuri, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului nu au încetat, ci dimpotrivă ele subzistă și impun în continuare privarea de libertate.Este astfel de observat că, prin pronunțarea unei hotărâri în primă instanță, chiar nedefinitivă, în cauză există mai mult decât o presupunere rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat, iar natura acestora, ca și împrejurările în care se reține că ar fi fost comise justifică aprecierea că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.

2. Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83-90 din Codul penal.

Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Inculpatul poate de asemenea beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă și în următoarele trei ipoteze:

Instanța respinge cererea inculpatului de a fi judecat în procedura simplificată (motivul respingerii trebuie să fie acela al aprecierii instanței că nu sunt suficiente probe pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei);

efectuează cercetarea judecătorească în procedura comună;

în urma cercetării judecătorești, reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat.

Instanța admite cererea inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată

administrează probe pentru stabilirea încadării juridice, precum și după schimbarea încadrării juridice, dacă rezultă necesitatea acestora;

în urma cercetării judecătorești desășurate în procedură comună, reține acceași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat.

Judecata are loc în procedura simplificată

la momentul deliberării, instanța constată că pentru soluționarea acțiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor;

va repune cauza pe rol și va dispune efectuarea cercetării judecătorești în procedura comună;

în urma cercetării judecătorești, instanța reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat.

Ca regulă comună a celor trei situații expuse, esențial este ca, în urma cercetării judecătorești dispuse de instanță, aceasta să constate o triplă identitate a situație de fapt, respectiv cea reținută de instanță, cea arătată în actul de sesizare și cea recunoscută de inculpat.

3. Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80-82 din Codul penal.

4. Achitarea inculpatului se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) NCPP, respectiv;

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;

d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

5. Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)—j).

e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;

f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;

h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i) există autoritate de lucru judecat;

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 și se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)—d), instanța de judecată pronunță achitarea.

Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 și se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanța de judecată pronunță încetarea procesului penal.

4.4. SOLUȚIONAREA ACȚIUNII CIVILE

Soluționând latura penală, instanța se pronunță și asupra laturii civile a cauzei, adică asupra reparării pagubelor cauzate prin săvârșirea infracțiunii.

Instanța se pronunță asupra laturii civile, de regul, atunci când în cauză există constituire de parte civilă.

Potrivit art. 397 alin. (1) din NCPP, instanța se pronunță prin aceeași hotărâre și asupra acțiunii civile.

În cazul când admite acțiunea civilă, instanța examinează necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior.

Totodată , instanța se pronunță prin hotărâre și asupra restituirii lucrurilor și restabilirii situației anterioare, chiar dacă nu există constituire de parte civilă.

Dispozițiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii și restituirea lucrurilor sunt executorii, spre deosebire de cele cu privire la restabilirea situație anterioare, care vor deveni executorii la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de instanța de fond.

În cazul în care, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, măsurile asigurătorii se mențin.

Potrivit art. 25 alin. (5) din NCPP, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, în cazul în care:

în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, sau fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.

încetează procesului penal în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)—j).

e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;

f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g)a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;

h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i) există autoritate de lucru judecat;

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

în cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă.

în cazul în care moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile nu își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moștenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desființării ori dizolvării.

în caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții responsabile civilmente, acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale dacă partea civilă indică moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoștință de împrejurarea respectivă.

Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, față de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune și este admisă acțiunea civilă, instanța dispune plata din cauțiune a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracțiune.

4.5. CHELTUIELILE JUDICIARE

Printre obligațiile de plată asupra cărora instanța trebuie să se pronunțe, odată cu soluționarea fondului cauzei, sunt și acelea privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare.

Conform art. 398 din NCPP instanța se pronunță prin hotărâre și asupra cheltuielilor judiciare fixând cuantumul acestora și persoanele care urmează să le suporte.

Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaților, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părți.

Martorul, expertul și interpretul chemați de organul de urmărire penală ori de instanță au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor.

Martorul, expertul și interpretul care sunt salariați au dreptul la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanță.

Expertul și interpretul au dreptul la o retribuție pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile și în condițiile prevăzute prin dispoziții legale.

Sumele acordate se plătesc pe baza dispozițiilor luate de organul care a dispus chemarea și în fața căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.

Când sunt mai mulți inculpați, procurorul sau, după caz, instanța hotărăște partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părți se ține seama, pentru fiecare dintre inculpați, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.

Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta și la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat

Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează:

În caz de achitare, de către:

a) persoana vătămată, în măsura în care i se reține o culpă procesuală;

b) partea civilă căreia i s-au respins în totul pretențiile civile, în măsura în care i se reține o culpă procesuală;

c) inculpatul care a fost obligat la repararea prejudiciului;

În caz de încetare a procesului penal, de către:

a) inculpat, dacă există o cauză de nepedepsire;

b) persoana vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care plângerea prealabilă a fost tardiv introdusă;

c) partea prevăzută în acordul de mediere, în cazul în care a intervenit medierea penală;

d) inculpatul și persoana vătămată, în caz de împăcare.

Dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate de către:

a) persoana vătămată, atunci când aceasta și-a retras plângerea prealabilă ori s-a dispus clasarea sau achitarea inculpatului;

b) inculpat, atunci când se dispune clasarea pentru alte situații decât cele prevăzute în dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a)—c) ori încetarea procesului penal;

În caz de restituire a cauzei la parchet în procedura camerei preliminare, cheltuielile judiciare sunt suportate de către stat.

În caz de condamnare, renunțare la urmărirea penală, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum și părții civile căreia i s-a admis acțiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea.

Când acțiunea civilă este admisă numai în parte, instanța îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parțială a cheltuielilor judiciare.

În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă.

4.6. DISPOZIȚIILE CU PRIVIRE LA MĂSURILE PREVENTIVE

Instanța are obligația ca, prin hotărâre, să se pronunțe asupra menținerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpate, dispoziția din hotărâre în acest sens având caracter executoriu.

Se observă faptul că Noul cod de procedură penală, pe de o parte nu mai permite posibiliatea luării unei măsuri preventive prin hotărâre, iar, pe de altă parte, trebuie să se pronunțe în sensul menținerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept, indiferent de natura măsurii preventive, privativă sau restrictivă de libertate.

În caz de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventive, dispoziția în acest sens din hotărâre având un caracter executoriu.

De asemenea, instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunță:

a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive;

b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sub supraveghere;

c) o pedeapsă cu amendă, care nu însoțește pedeapsa închisorii;

d) o măsură educativă.

Când inculpatul este pus în libertate, instanța comunică aceasta administrației locului de deținere.

Atunci când inculpatul condamnat de prima instanță și aflat în stare de arest preventiv este liberat de îndată ce durata reținerii și cea a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunțate, deși hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administrația locului de deținere, căreia i se comunică, îndată după pronunțarea hotărârii, o copie de pe dispozitiv sau extras.

În caz de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății față de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune, instanța va dispune restituirea sumei depuse drept cauțiune, dacă nu s-a dispus plata din aceasta a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor și dacă nu s-a dispus plata din cauțiune prevăzută la art. 217 alin. (7) din NCPP.

Instanța dispune confiscarea cauțiunii dacă măsura controlului judiciar pe cauțiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, întrucât inculpatul a încălcat cu rea-credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa și nu s-a dispus plata din cauțiune a sumelor prevăzute la art. 217.

În ceea ce privește durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă.

Cu titlu de noutate, Noul cod de procedură penală, deși nu mai prevede posibilitatea instanței de a mai lua prin hotărâre o măsură preventivă, recunoaște, în schimb, dreptul instanței ca, după pronunțarea hotărârii, până la sesizarea instanței de apel, instanța poate să dispună, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condițiile legii, completul de judecată fiind același care a pronunțat hotărârea de fond.

Instanța nu are posibilitatea verificării legalității și temeiniciei arestării preventive sau arestului la domiciliu în situația depășirii termenului de control de 60 de zile, măsura încetând de drept.

4.7.CONȚINUTUL HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI

Hotărârea dată după deliberare este un act procesual de importanță deosebită, fiindcă exprimă rezolvarea pe care prima instanță a dat-o conflictului de drept dedus în fața sa.

Această hotărâre (act procesual) constă în însăși soluția pe care instanța a dat-o fondului cauzei, în stabilirea vinovăției sau nevinovăției inculpatului, iar în cazul vinovăției, în stabilirea pedepsei pe care o aplică acestuia, precum și în soluțiile date diferitelor probleme pe care instanța le-a rezolvat o dată cu fondul.

Hotărârea scrisă trebuie să conțină costatarea soluțiilor date de instanță, însoțită de arătarea temeiurilor de fapt și de drept ale acestor soluții, în așa fel încât din latura ei să se poată constata nu numai soluțiile date de instanță, dar și temeinicia și legalitatea lor.

Numai având un astfel de conținut hotărârea scrisă a primei instanțe poate, în cazul în care a rămas definitivă, să fie pusă în executare, iar în cazul în care a fost atacată, să facă posibilă verificarea, în ceea ce privește temeinicia și legalitatea sa, de către instanța de control judecătoresc.

Între conținutul și structura hotărârilor judecătorești există o strânsă legătură în sensul că structura este determinată de conținut. Conținutul hotărârilor judecătorești trebuie să corespundă realizării unor obiective:

să permită verificarea repsectării legalității dispozițiilor care garantează drepturile părților și aflarea adevărului;

să constituie o garanție că instanța a examinat toate chestiunile cu care a fost sesizată;

să asigure o executare eficientă și exactă a celor dispuse de instanță.

Pentru a putea îndeplini aceste funcții procesuale, trebuie ca actul procedural adică hotărârea scrisă să aibă o anumită structură și un anumit conținut.

Hotărârile judecătorești pot fi:

a) Încheieri – adică hotărâri judecătorești prin care judecătorul/instanța se pronunța asupra unor chestiuni de fapt și de drept fără să dezînvestească sau să judece fondul;

– măsuri preventive, asigurătorii ori asupra unor procedee probatorii.

b) Sentințe – adică hotărâri prin care instanța de judecată pronunță o soluție în primă instanță într-o cauză penală, sau se dezînvestește fără a pronunța o soluție asupra fondului cauzei penale.

c) Decizii – adică hotărâri judecătorești pronunțate în apel, contestație în anulare sau cele prin care Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile în casație sau în interesul legii.

Potrivit art. 401 din NCPP hotărârea prin care instanța penală soluționează fondul cauzei trebuie să conțină o parte introductivă, o expunere și dispozitivul.

Partea introductivă. Similar reglementărilor anterioare, partea introductivă va cuprinde aceleași mențiuni prevăzute pentru încheiere.

a) ziua, luna, anul și denumirea instanței;

b) mențiunea dacă ședința a fost sau nu publică;

c) numele și prenumele judecătorilor, procurorului și grefierului;

d) numele și prenumele părților, avocaților și ale celorlalte persoane care participă în proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale celor care au lipsit, cu arătarea calității lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;

e) fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și textele de lege în care a fost încadrată fapta;

f) mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii;

g) cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părți și de ceilalți participanți la proces;

h) concluziile procurorului, ale persoanei vătămate și ale părților;

i) măsurile luate în cursul ședinței.

Când s-a redactat o încheiere de ședință, respective atunci când hotărârea nu se pronunță în ziua în care a avut loc judecata, partea introductivă se limitează numai la următoarele mențiuni: denumirea instanței care a judecat cauza, data pronunțării hotărârii, locul unde a fost judecată cauza, precum și numele și prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului și ale grefierului, făcându-se mențiune că celelalte date au fost trecute în încheierea de ședință.

În hotărârile instanțelor militare trebuie să se indice și gradul militar al membrilor completului de judecată și al procurorului. În situația în care inculpatul este militar, se menționează și gradul acestuia.

Expunerea cuprinde constatările la care a ajuns instanța cu privire la fapta care a generat conflictul de drept penal, la temeiurile răspunderii penale a inculpatului, la probele pe care se întemeiază aceste constatări și alte date în legătură cu soluționarea cauzei.

Expunerea reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii cuprinzând analiza motivată a cauzei și justificarea soluției adoptate de instanță.

Conform art. 403 din NCPP expunerea trebuie să cuprindă:

a) datele privind identitatea părților;

b) descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului și locului unde a fost săvârșită, precum și încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare;

c) motivarea soluției cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate, și motivarea soluției cu privire la latura civilă a cauzei, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză;

d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluțiile date în cauză.

În caz de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, expunerea trebuie să cuprindă fiecare faptă reținută de instanță în sarcina inculpatului, forma și gradul de vinovăție, circumstanțele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunțată, respectiv timpul care se va deduce din pedeapsa stabilită în caz de anulare sau revocare a renunțării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei, precum și actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă.

Dacă instanța reține în sarcina inculpatului numai o parte dintre faptele ce formează obiectul trimiterii în judecată, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunțat condamnarea ori, după caz, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei și pentru care anume fapte, încetarea procesului penal sau achitarea.

În cazul renunțării la aplicarea pedepsei și al amânării aplicării pedepsei, precum și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se vor prezenta în hotărâre motivele care au determinat renunțarea sau amânarea ori, după caz, suspendarea și se vor arăta consecințele la care persoana față de care s-au dispus aceste soluții se expune dacă va mai comite infracțiuni sau, după caz, dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

Dispozitivul hotărârii este prefigurat în mod logic în expunerea hotărârii, instanța arătând, în analiza pe care o face cauzei în considerente (expunere), argumentele care susțin soluția cu privire la toate aspectele cauzei.

Potrivit art. 404 din NCPP dispozitivul trebuie să cuprindă datele prevăzute la art. 107 privitoare la persoana inculpatului, soluția dată de instanță cu privire la infracțiune, indicându-se denumirea acesteia și textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, și cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16, precum și soluția dată cu privire la soluționarea acțiunii civile.

Când instanța dispune condamnarea, în dispozitiv se menționează pedeapsa principală aplicată.

În cazul în care dispune suspendarea executării acesteia, în dispozitiv se menționează și măsurile de supraveghere și obligațiile, prevăzute la art. 93 alin. (1)-(3) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte condamnatul, se pun în vedere acestuia consecințele nerespectării lor și ale săvârșirii de noi infracțiuni și se indică două entități din comunitate unde urmează a se executa obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, prevăzută la art. 93 alin. (3) din Codul penal, după consultarea listei privind posibilitățile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probațiune. Consilierul de probațiune, pe baza evaluării inițiale, va decide în care din cele două instituții din comunitate menționate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligația și tipul de activitate.

Atunci când instanța dispune măsura educativă a supravegherii, în dispozitiv se menționează persoana care realizează supravegherea și îndrumarea minorului.

În situația în care instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face mențiune despre aplicarea avertismentului, potrivit art. 81 din Codul penal, iar când dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menționează pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână, precum și măsurile de supraveghere și obligațiile, prevăzute la art. 85 alin. (1) și (2) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte inculpatul, se pun în vedere acestuia consecințele nerespectării lor și ale săvârșirii de noi infracțiuni, iar dacă a impus obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, se menționează două entități din comunitate unde urmează a se executa această obligație, după consultarea listei privind posibilitățile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probațiune. Consilierul de probațiune, pe baza evaluării inițiale, va decide în care din cele două instituții din comunitate menționate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligația și tipul de activitate și îndrumarea minorului.

Conform art. 404 alin. (4) dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanță cu privire la:

a) deducerea duratei măsurii preventive privative de libertate și a internării medicale, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod;

b) măsurile preventive;

c) măsurile asigurătorii;

d) măsurile de siguranță;

e) cheltuielile judiciare;

f) restituirea lucrurilor;

g) restabilirea situației anterioare;

h) cauțiune;

i) rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei.

Când instanța pronunță pedeapsa închisorii, în dispozitiv se face mențiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile sau, după caz, unele dintre drepturile prevăzute la art. 65 din Codul penal, pe durata prevăzută în același articol.

Cu titlu de noutate, noul Cod de procedură penală prevede că atunci când instanța a pronunțat pedeapsa închisorii, iar persoana vătămată a solicitat înștiințarea cu privire la eliberarea în orice mod a condamnatului, instanța face o mențiune în acest sens în dispozitivul hotărârii.

Dispozitivul este cel care trebuie să cuprindă mențiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea termenului în care acesta poate fi exercitat, indicarea datei în care hotărârea a fost pronunțată și a faptului că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.

În conformitate cu art. 410 alin. (1) din NCPP, pentru procuror, persoana vătămată și părți, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, și curge de la comunicarea copiei minutei, care se face după regulile citării potrivit art. 264 NCPP.

Sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 24/2006, pronunțată într-un recurs în interesu legii de Înalta Curte de Casație și Jusiție, Secțiile Unite, prin care s-a statuat că lipsa din dispozitivul hotărârii a mențiunii că pronunțarea acesteia s-a făcut în ședință publică, atrage nulitatea acesteia doar dacă se dovedește că s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act, iar anularea este necesară pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare a cauzei.

În termen de maxim 30 de zile de la pronunțare (termenul de recomandare), hotărârea judecătorească trebuie motivată.

Dispozitivul trebuie să cuprindă aceleași mențiuni ca și minuta, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii.

4.8. PRONUNȚAREA, REDACTAREA, SEMNAREA ȘI COMUNICAREA HOTĂRÂRII

Hotărârea se pronunță în ședință publică de către președintele completului de judecată, asistat de grefier

La pronunțarea hotărârii părțile nu se citează, însă în cazul în care pronunțarea este amânată, președintele completului de judecată face demersuri în vedera informării părților prezente la închiderea dezbaterilor asupra datei la care se va pronunța hotărârea.

Președintele completului este cel care pronunță minuta hotărârii.

Hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunțare, nu în 20 de zile, potrivit formei anterioare a reglementării, procedura rămânând aceeași.

Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunțare, și se semnează de toți membrii completului și de grefier.

Dispozitivul hotărârii trebuie să fie conform cu minuta.

În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de președintele completului. Dacă și președintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de președintele instanței. Când împiedicarea îl privește pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul-șef. În toate cazurile se face mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.

Spre deosebire de reglementarea anterioară după pronunțare, o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac.

Această comunicare se face indiferent dacă aceste persoane au participat sau nu la dezbateri sau au fost prezente la pronunțare ori dacă sunt sau nu în stare de detenție.

Mai mult decât atât, potrivit principiul existent deja în procedura civilă după redactarea hotărârii nedefinitive celor care potrivit legii pot exercita căile de atac, din nou indiferent de participarea lor la dezbateri,prezența la pronunțare sau stare a de detenție acestora li se comunică hotărârea în întregul său.

În situația în care instanța a dispus amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comunică serviciului de probațiune și, după caz, organului sau autorității competente să verifice respectarea obligațiilor dispuse de instanță.

Hotărârea judecătorească poate produce următoarele efecte:

1. Dezînvestește instanța care apronunțat-o;

2. Deși nu este definitivă, sunt executori dispozițiile privind:

menținerea, revocarea, înlocuirea ori încetarea de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat;

punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv în cazul de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal sau atunci când instanța pronunță: o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reținerii sau arestării preventive, o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sub supraveghere, o pedeapsă cu amendă, care nu însoțește pedeapsa închisorii, o măsură educativă;

luarea măsurilor asigirătorii și restituirea lucrurilor;

punerea în libertate în cazul în care dispune amânarea executării pedepsei;

aplicarea amnistiei și grațierii intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii.

3. Data comunicării copiei de pe minută marchează începutul curgerii termenului de exercitare a apelului.

CONCLUZII

Judecata în primă instanță este așadar activitatea procesuală de judecată ce se desfășoară în fața instanței competente, în vederea soluționării unei cauze penale. Această activitate deși are ca rezultat soluționarea completă a cauzei care face obiectul judecății, totuși hotărârea pe care instanța o pronunță este totdeauna susceptibilă de a fi supusă controlului judecătoresc, în fața unei alte instanțe compentente să exercite acest control.

Încălcarea legii poate proveni din necunoașterea insuficientă a normelor de drept, din interpretarea sau din încălcarea lor abuzivă iar stabilirea greșită a faptelor poate fi rezultatul neadministrării tuturor probelor necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele ori a aprecierii necomplete sau greșite a probelor administrate ceea ce a atras reținerea ca adevărate a unor fapte care nu s-au întâmplat în realitate ori s-au petrecut în alte împrejurări, precum și nereținerea unor fapte care au avut loc în realitate.

Judecata în primă instanță este deci o judecată inițială, în raport cu judecata ce se desfășoară în fața instanței de control. Denumirea însăși sugerând ideea unei judecăți căreia îi urmează o alta.

Judecata în primă instanță este o judecată completă a cauzei atât în fapt cât și în drept, atât a laturii penale cât și a laturii civile a acesteia.

Pentru soluționarea conflictului de drept penal, prima instanță trebuie să stabilească temeiurile de fapt și de drept ale răspunderii penale a inculpatului. În acest scop ea trebuie să verifice, în primul rând realitatea conflictului penal, adică existența faptei a cărei săvârșire a dat naștere condițiile acestui conflict și condițiile în care aceasta a fost săvârșită. Ea trebuie să verifice dacă fapta constituie infracțiune și să o încadreze în textul de lege care o incriminează și să o sancționeze, în așa fel încât pedeapsa aplicată ori măsura luată față de infractor să-și găsească temeiul de lege.

Instanța este cea care cercetează materialul probator existent la dosar și datele rezultând din admninistrarea probelor în fața sa.

Soluționarea fondului cauzei nu este posibilă decât în urma cercetării judecătorești, adică numai după readministrarea în fața unei instanțe de judecată, cu participarea părților, prezente sau reprezentate, în contradictorialitate orală (expresă), a tuturor probelor administrate în faza urmăririi penale.

Această activitate procesuală indisponibilă pentru soluționarea fondului cauzei are loc numai în faza primei instanțe, în sistemul procesului nostru penal, este singura existență de fond.

De aceea nerezolvarea fondului cauzei, costatată cu ocazia exercitării controlului judecătoresc, atrage întotdeauna desființarea hotărârii (sau hotărârilor) judecătorești pronunțate și reluarea judecății în primă instanță.

Datorită importanței pe care o are soluționarea fondului cauzei pentru realizarea scopului judecății în genere, Codul de procedură penală reglementează în amănunțime actele procesuale și procedurale, a căror îndeplinire corectă și la timp asigură realizarea funcției și finalității proprii judecăți în primă instanță.

Normele care conțin reglementarea actelor procesuale și procedurale proprii etapei judecății în primă instanță și reprezintă fie concretizări ori adaptări ale normelor comune la specificul finalității și funcției proprii judecății în proprie instanță, fie derogări de la normele întregii faze a judecății.

Astfel, normele speciale stabilesc reguli cu privire la măsurile pregătitoare ale ședinței de judecată pe care trebuie să le îndeplinească la început președintele instanței, iar apoi președintele completului de judecată, mai ales că Noului cod de procedură penală a introdus cu titlu de noutate ca și măsură pregătitoare camera preliminară.

Un alt grup de norme speciale se referă la efectuarea cercetării judecătorești și la procedura de desfășurare a dezbaterilor, și altul cu privire la regulile care stabilesc deliberarea și adaptarea hotrărârii de către prima instanță, redactarea, pronunțarea și comunicarea acesteia.

Pe aceași linie se înscriu și reglementările moderne de procedură penală care caută să stabilească un echilibru corespunzător între necesitatea respectării autorității de lucru judecat și necesitatea ca hotărârea penală definitivă să fie conformă cu legea și adevărul incluzând ca și noutate introducerea camerei preliminare, schimbarea obiectului judecății, acesta referindu-se strict la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței sau în materia probelor, stabilind faptul că probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești și altele reliefate pe parcusul redactării lucrării.

Judecata în primă instanță aâvnd ca funcție specifică soluționarea fondului cauzei penale, activitatea procesuală principală din acesastă etapă parcurge, de regulă, toate stadiile pe care le marchează, în desfășurarea lor succesivă, activitățile procesuale care compun activitatea principală: al măsurilor pregătitoare, al cercetării judecătorești, al dezbaterilor, al deliberării și pronunțării hotărârii.

Spre deosebire de etapa judecății în căile de atac, judecata în primă instanță include un stadiu specific, care nu se întâlnește la cea dintâi, și anume stadiul cercetării judecătorești.

Activitatea desfășurată în ciclul ordinar al procesului penal se finalizează cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești, care urmează a fi pusă în executare și care dobândește autoritate de lucru judecat, fiind considerată ca o expresie a adevărului și ca reprezentând scopul activităților desfășurate atât de organele judiciare, cât și de părțile implicate în rezolvarea acestora.

Hotărârile definitive care au autoritate de lucru judecat au ca drept efect stoparea ciclului procesual parcurs de cauza penală, stopând declanșarea unei noi judecăți cu privire la aceleași persoane sau la aceeași faptă, considerându-se că acestea corespund realității.

Aceste situații au fost rezolvate de legiuitorul român prin introducerea căilor de atac ordinare și extraordinare, ca mijloace procesuale de desființare a hotărârilor ce au autoritate de lucru judecat, pentru a fi înlăturate erorile de drept sau de fapt pe care acestea le pot conține.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Tratate, cursuri universitare, monografii

P. Buneci, Drept procesual penal, Ed. Pinguin book, București, 2004;

A. Crișu , Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2011;

A. Crișu , Drept procesual penal – partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2009;

V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Parte specială, vol II, Editura Academiei, București, 1976;

V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. VI, Editura Academiei Române, București, 2003;

N. Jidovu, Drept procesual penal, Ed. C.H. Beck, București, 2006;

D. L. Julean, Drept procesual penal, Parte specială, Ed. Universtității de Vest, Timișoara, 2011;

Gh. Mateuț, Procedură penală, Parte specială, Vol.II, Editura Lumina Lex, București, 1997;

I. Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988;

I. Neagu, Tratat de procedură penală, Partea specială, Ed. Universul juridic, București, 2009;

I. Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Editura Global Lex București, 2002;

C. Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

C. Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal, Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2004;

V. Păvăleanu, Drept procesual penal, Partea specială, Vol II, Ed. III, Ed. Lumina Lex, 2007;

T. Pop, Drept procesual penal, Vol. IV, Tipografia Națională Cluj, 1948;

Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică și pedagogică, București 1979;

Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea specială, Editura Cugetarea, Iași, 1998;

M. Udroiu, Drept procesual penal. Partea specială. Noul cod penal, Ed.C.H. Beck, București, 2014;

M. Udroiu, Procedură penală, Partea generală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2011;

C. Voicu, A.S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, Noul cod de procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2014;

N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Parte specială, Vol.II, Editura Paideia, 1999;

N. Volonciu, Adina Vlășceanu, Codul de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, 2007.

Articole și reviste de specialitate

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 1998, Editura Argessis, 1998;

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 2004, Editura Argessis, 2004;

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 2005, Editura Argessis, 2005;

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 2011, Editura Argessis, 2011;

I. Griga, Probleme de drept relevante impuse de noul Cod de procedură penală, Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" nr. 3 din data de 31martie 2014.

Surse web

portal.just.ro – Portalul instanțelor de judecată- baza de date online aparținând Ministerului Justiției;

www.legalis.ro – Bibliotecă juridico-economică on-line, Ed.C.H. Beck;

www.scj.ro – Site-ul official al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Tratate, cursuri universitare, monografii

P. Buneci, Drept procesual penal, Ed. Pinguin book, București, 2004;

A. Crișu , Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2011;

A. Crișu , Drept procesual penal – partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2009;

V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Parte specială, vol II, Editura Academiei, București, 1976;

V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. VI, Editura Academiei Române, București, 2003;

N. Jidovu, Drept procesual penal, Ed. C.H. Beck, București, 2006;

D. L. Julean, Drept procesual penal, Parte specială, Ed. Universtității de Vest, Timișoara, 2011;

Gh. Mateuț, Procedură penală, Parte specială, Vol.II, Editura Lumina Lex, București, 1997;

I. Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988;

I. Neagu, Tratat de procedură penală, Partea specială, Ed. Universul juridic, București, 2009;

I. Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Editura Global Lex București, 2002;

C. Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

C. Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal, Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2004;

V. Păvăleanu, Drept procesual penal, Partea specială, Vol II, Ed. III, Ed. Lumina Lex, 2007;

T. Pop, Drept procesual penal, Vol. IV, Tipografia Națională Cluj, 1948;

Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică și pedagogică, București 1979;

Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea specială, Editura Cugetarea, Iași, 1998;

M. Udroiu, Drept procesual penal. Partea specială. Noul cod penal, Ed.C.H. Beck, București, 2014;

M. Udroiu, Procedură penală, Partea generală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2011;

C. Voicu, A.S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, Noul cod de procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2014;

N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Parte specială, Vol.II, Editura Paideia, 1999;

N. Volonciu, Adina Vlășceanu, Codul de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, 2007.

Articole și reviste de specialitate

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 1998, Editura Argessis, 1998;

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 2004, Editura Argessis, 2004;

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 2005, Editura Argessis, 2005;

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 2011, Editura Argessis, 2011;

I. Griga, Probleme de drept relevante impuse de noul Cod de procedură penală, Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" nr. 3 din data de 31martie 2014.

Surse web

portal.just.ro – Portalul instanțelor de judecată- baza de date online aparținând Ministerului Justiției;

www.legalis.ro – Bibliotecă juridico-economică on-line, Ed.C.H. Beck;

www.scj.ro – Site-ul official al Înaltei Curți de Casație și Justiție.