Procedura de Judecata Civila

Capitolul I NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1. Generalități.

2. Justiția privată.

Capitolul II PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR

1. Noțiuni generale.

2. Legis actio per sacramemtum.

3. Causa liberalis (procesul de libertate).

4. Iudicis arbitrive postulatio.

5. Legis actio per condictionem.

6. Manus iniectio.

7. Pignoris capio (luare de gaj).

Capitolul III PROCEDURA FORMULARĂ

1. Considerații generale.

2. Formula.

3. Acțiuni.

4. Ordo iudiciorum privatorum.

4.1. Definiție.

4.2. Magistrații.

4.3. Rolul pretorului.

4.4. Judecătorii.

5. Desfășurarea procesului roman.

5.1. Faza in iure.

5.2. Faza apud iudicem (in iudicio).

6. Sentința.

6.1. Forța juridică a sentinței.

6.2. Forța executorie a sentinței.

7. Raporturile dintre executarea asupra persoanei și executarea

asupra bunurilor.

8. Căile de atac.

Capitolul IV PROCEDURA EXTRAORDINARA

1. Considerații generale.

2. Acțiuni și excepții.

3. Formele procedurii extraordinare.

Bibliografie

=== Procedura de judecata civila ===

Procedura de judecată civilă

Plan

Capitolul I NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1. Generalități.

2. Justiția privată.

Capitolul II PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR

1. Noțiuni generale.

2. Legis actio per sacramemtum.

3. Causa liberalis (procesul de libertate).

4. Iudicis arbitrive postulatio.

5. Legis actio per condictionem.

6. Manus iniectio.

7. Pignoris capio (luare de gaj).

Capitolul III PROCEDURA FORMULARĂ

1. Considerații generale.

2. Formula.

3. Acțiuni.

4. Ordo iudiciorum privatorum.

4.1. Definiție.

4.2. Magistrații.

4.3. Rolul pretorului.

4.4. Judecătorii.

5. Desfășurarea procesului roman.

5.1. Faza in iure.

5.2. Faza apud iudicem (in iudicio).

6. Sentința.

6.1. Forța juridică a sentinței.

6.2. Forța executorie a sentinței.

7. Raporturile dintre executarea asupra persoanei și executarea

asupra bunurilor.

8. Căile de atac.

Capitolul IV PROCEDURA EXTRAORDINARA

1. Considerații generale.

2. Acțiuni și excepții.

3. Formele procedurii extraordinare.

Capitolul I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1. Generalități.

Procedura civilă romană este acea parte a dreptului privat roman care are ca obiect formele de realizare ale dreptului, forme care au variat corespunzător schimbărilor suferite în baza economică. Epoca veche, epoca clasică și epoca postclasică sunt caracterizate prin trei sisteme procedurale deosebite: procedura legisacțiunilor, procedura formulară și procedura extraordinară. Justiția romană – orice formă ar fi fost întrebuințată în decursul secolelor – are însă aceeași esență de clasă. Este justiția proprietarilor de sclavi, este justiția care nu vrea să cunoască situația mizerabilă a sclavului, lăsat ca simplu obiect la discreția proprietarului de sclavi. Într-o comedie a lui Plaut se vede cum un. sclav se plânge că nu se putea apăra singur în justiție și se întreabă ce s-ar face dacă stăpânul său ar refuza să-l apere. În epoca clasică s-a permis plângerea pe cale administrativă a sclavului contra stăpânului său, dar numai în anumite cazuri: când sclavul a fost dezrobit prin testament distrus de moștenitori, când stăpânul nu se ține de cuvânt să libereze pe sclav, deși acesta îi plătește din peculiul său (bunuri care în fapt erau ale sale, iar în drept aparțineau stăpânului prețul dezrobirii, când stăpânul s-a făcut vinovat de anumite infracțiuni, ca falsificarea de monedă, când sclavul a fost maltratat. Toate aceste cazuri se explică tot prin interesele clasei dominante, pentru a împiedica distrugerea sclavilor, uneltele ei de muncă, precum și pentru a descoperi cit mai repede faptele care vătămau aceste interese.

2. Justiția privată.

Justiția privată este realizarea pretențiilor unei persoane prin mijloace personale. Spre deosebire de răzbunarea prin sânge sau privată ea nu implică ideea unui delict. Justiția privată prezintă un aspect agresiv atunci când cel care are anumite pretenții la inițiativa pentru a le realiza. De exemplu, proprietarul unui lucru care ia acel lucru din mâinile posesorului, și un aspect defensiv atunci când, de pildă, posesorul se apără contra aceluia oare îi tulbură posesiunea. Desigur că acest termen, pentru comuna primitivă, nu poate fi întrebuințat decât ou rezerva că în această orânduire neexistând nici stat, nici drept, cuvântul justiție nu poate evoca ideea de drept, ci ideea de obicei nejuridic, termenul fiind impropriu. În secolul al Vl-lea î.e.n., luând naștere statul roman, justiția a fost distribuită de stat, rămânând însă urme ale justiției private. În dreptul privat, justiția privată defensivă a fost totdeauna admisă. La Roma era îngăduit să răspunzi la violență cu violență, să respingi armele cu arme. Posesorul poate recurge la forță când, de pildă, este amenințat să fie izgonit din imobil. Justiția privată agresivă s-a menținut în mod excepțional până în epoca postclasică. Aceste urme ale justiției private sunt dovedite prin existența a trei acte legislative destinate să înlăture justiția privată agresivă în domeniul dreptului privat roman, și anume: 1. Legea Iulia de vi publica et privata (relativ la violența publică și privată), dată de August, pedepsește cu pedepse publice (confiscarea bunurilor, exilul) pe creditorul care ia prin violență un lucru aparținând debitorului său; 2. Decretum Mărci, dat în timpul lui Marcu Aureliu, pedepsește cu o pedeapsă privată (pierderea creanței) pe creditorul care chiar fără violență fizică ia un bun al debitorului său. Creditorul este un potentior, iar debitorul un humilior. E vorba aici de presiunile morale exercitate de creditor dat fiind poziția lui socială, la oare poziție socială se referă împăratul; 3. Printr-o constituție din 389 a lui Valentinian al II-lea se pedepsește cu o pedeapsă privată (pierderea dreptului de proprietate) proprietarul care, fiind deposedat de lucrul său, cu violență și-a reluat bunul din mâinile posesorului. Această constituție a fost dată în urma înăbușirii revoltei lui Maxim. După moartea uzurpatorului, particularii lezați și-au luat cu proprie putere bunurile confiscate, fără să aștepte să intervină o decizie imperială în favoarea lor. Menținerea justiției private agresive atât de mult timp se explică prin faptul că creditorii în toate timpurile fuseseră membrii ai păturilor superioare ale clasei dominante romane.

Capitolul II

PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR

Primul sistem procedural folosit de clasa dominantă romană poartă numele de procedura legisacțiunilor sau a acțiunilor legii, Atât procedura legisacțiunilor cât și cea formulară sunt caracterizate prin diviziunea procesului în două faze: prima fază se desfășoară în fața magistratului, iar a doua fază în fața judecătorului.

1. Noțiuni generale.

Definiție. Caracterele legisacțiunilor. Termenii pronunțați de părți în fața magistratului se numeau formulele legisacțiunilor. În epoca prestatală, desigur că aceste forme nu puteau avea loc în prezența magistratului, acesta neexistând încă. Autoritatea cuvintelor rostite și a gesturilor făcute nu stă nici în forța brutală a celor ce le rosteau, nici în, organizarea statală – oare nu exista încă – nici în forța magică degajată de aceste cuvinte, ci în însăși organizația gentilică. Ele s-au numit legis actiones din moment ce Legea celor XII Table le-a consfințit. În adevăr această lege a îmbrăcat cu forme legale cutume străvechi, atunci când ele corespundeau intereselor clasei dominante.

Legisacțiunile aveau un caracter judiciar și un caracter legal. Caracterul judiciar consta în faptul că, în afară de o singură excepție (pignoris capio) părțile trebuiau să se înfățișeze înaintea magistratului și să pronunțe anumiți termeni, acesta fiind aservit față de ritual; rolul său fiind aproape mecanic, trebuia să pronunțe cuvintele pe care legea i le ordona. Caracterul judiciar avea două consecințe: 1. legisactio – trebuia îndeplinită într-o zi fastă, adică într-o zi în care era permis (fas) magistratului să organizeze procesele; 2. imposibiltatea procedurii în lipsă și, cu oarecare excepții, imposibilitatea reprezentației judiciare. Caracterul legal este dovedit prin faptul că Gaius ne spune că acțiunile pe care le foloseau cei vechi se numeau acțiuni ale legii, pentru că izvorau din legi și erau potrivite după termenii legilor. În principiu, peregrinii nu se puteau folosi de acțiunile legii. Numai în mod excepțional se puteau folosi de acest drept. Totuși se pare că erau destul de mulți în această situație de vreme ce s-a simțit necesitatea creării unui pretor peregrin. Latinii puteau uza de legis actio.

2. Legis actio per sacramemtum.

Corespunzând diviziunii drepturilor în reale și personale, această procedură de judecată era de două feluri: sacramentum in rem (reală, relativă la un lucru) sau sacramentum in personam (personală, relativă la o persoană) după cum servea pentru sancționarea unui drept real sau unui drept personal.

Sacramentum in reni. a) Prima parte a procesului are loc în iure (în fața magistratului). Din Gaius se vede că această primă parte avea două faze: 1. manuum consertio (luptă). După ce părțile veneau în fața magistratului, cel care revendica mai întâi, desigur cel care nu avea posesiunea lucrului în discuție, ținea o nuia în mână, apoi cu cealaltă mână, probabil cu cea stingă, apuca lucrul, care în exemplul dat de Gaius era un sclav, și rostea formula de afirmare a dreptului de proprietate: Hune ego hominem ex iure Quiritium meum esse aio secundum suam causam. Sicut dixi, eece tibi vindictam inposui. (Afirm că acest sclav este al meu în baza dreptului Quiriților, conform cu condiția sa juridică; după cum am spus, iată am pus nuiaua pe tine). Odată cu aceste cuvinte, revendicantul punea nuiaua pe sclav, apoi partea adversă spunea același lucru. După ambii revendicau, pretorul spunea: Mittite arabo hominem (lăsați amândoi sclavul) și părțile se supuneau luând nuiaua de pe sclav.

2. Sacramentum propriu-zis. Acela care revendicase primul îl întreba astfel pe celălalt: Postulo anne dicas qua ex causa vindicaveris? (îți cer să spui în ce scop ai revendicat?. Aoela răspundea: ius feci sicut vindictam inposui; (Mi-am exercitat dreptul meu când am pus nuiaua). Apoi cel care revendicase primul îl provoca la sacramentum: Quando tu iniuria vindicavisti, Daeris sacramento te provoco. (Fiindcă ai revendicat pe nedrept, te provoc la un sacramentum de 500 ași). Adversarul spunea: Et ego te; (și eu pe tine). Dacă obiectul litigiului avea o valoare de cel puțin 1000 de ași se depunea mai târziu se promitea o sumă de 500 de ași; dacă valoarea obiectului litigios era mai mică de 1000 de ași, suma depusă sau promisă era de 50 de ași. Sacramentum – suma de bani promisă – era garantată prin praedes sacramenti (garanți ai sumei de bani), garanți dați magistratului. Urma atribuirea posesiunii provizorii a obiectului litigios de către magistrat, după cum voia el. Partea însă care primea lucrul trebuia să constituie praedes litis et vindiciarum (garanți, pentru obiectul litigios și pentru fructele intermediare). Sfârșitul legisacțiunii noastre nu-l cunoșteam în mod sigur. Gaius – reete manuscrisul de la Verona – (4.16), care este ghidul nostru în această materie, prezintă o lacună. Este verosimil că, după ce – potrivit legii Pinaria – se scurgea un termen de 30 de zile, părțile să treacă la alegerea judecătorului, după care avea loc litis contestatio (luarea martorilor cu privire la acordul părților de a se judeca). După litis contestatio, părțile, promiteau reciproc să se prezinte după trei zile (comperenclinatio) înaintea judecătorului. b) Partea a doua a procesului (in iudicio – în fața judecătorului). Gaius (4, 16) prezintă aici o lacună, astfel că nu ne poate fi de nici un folos. Din două texte ale lui Cicero, se poate deduce că judecătorul nici nu condamna nici un absolvea, deoarece el nu se pronunța direct asupra afacerii deduse înaintea lui. Misiunea lui era de a spune care din cele două sacramenta era iustum și care iniustum, adică a cui sumă de bani era depusă (sau mai târziu promisă) conform sau contrar dreptului. În mod indirect era tranșat chiar litigiul, deoarece persoana al cărui sacramentum fusese declarat iniustum pierdea procesul, trebuind să restituie lucrul și fructele acestuia, dacă lui îi atribuise magistratul posesiunea provizorie. Dacă lucrul fusese între timp degradat, câștigătorul procesului avea dreptul la dublul fructelor obiectului litigios. Cel care pierdea procesul i putea fi constrâns la restituire decât în mod indirect prin execuția îndreptată contra praedesilor, execuție conform procedurii statului contra debitorilor săi, ceea ce este foarte logic dacă ne gândim că praedes erau garanți dați magistratului.

Sacramentum in personam.

1. Faza in iure. Formele sacramentum-ului in personam nu le cunoaștem cu certitudine decât după provocarea la sacramentum, deoarece textul lui Gaius (4.15) nu a putut fi descifrat decât în parte. Totuși r-e poate prezuma că reclamantul afirmă dreptul său și-l întreabă pe pârât dacă recunoaște sau neagă. Dacă acesta nega, urma provocarea la sacramentum, constând în 50 sau de 500 de ași, căreia îi răspundea pârâtul printr-o altă provocare la sacramentum, de 50 sau E00 de ași. Apoi se depunea, iar mai târziu se garanta cu praedes sacramenti, suma de 50 sau de 500 de ași. Prin urmare, nu găsim nici gestul, situai al punerii acelei festuca (nuia) nici ordinul magistratului – mittite ambo hominem – nici atribuirea provizorie cu praedes a lucrului litigios.

2. Faza in iudicio: Ca și în sacramentum in rem, judecătorul se pronunță indirect. Dacă obiectul procesului era o sumă de bani, câștigătorul se putea folosi imediat de manus iniectio. Dacă însă obiectul procesului era un lucru oarecare, era nevoie de o procedură de evaluare, arbitrium litis aestimandae (arbitraj cu scopul de a evalua lucrul litigios), folosindu-se în acest scop iudicis postulatio.

3. Causa liberalis (procesul de libertate).

Procesul de libertate avea un dublu aspect. În primul aspect, un terț, o persoană oarecare, putea să afirme în fața magistratului că sclavul Stichus, de pildă, este un om liber (vindicatio in Hbertatem – revendicarea libertății). Era nevoie de un terț care se numea adsertor libertatis (persoenă care afirmă libertatea) pentru – că sclavul nu putea să cheme în fața magistratului pe stăpânul său. Al doilea aspect al procesului de libertate îl constituiau cazurile în oare se afirma că un om liber este sclav (vindicatio in servitutem = revendicare în sclavie). Procesul de libertate se intenta în această epocă – sub ambele aspecte – prin sacramentum in rem. Posibilitatea de a face dintr-un om liber un sclav pe calea unui proces ne face să vedem în acest al doilea caz al procesului de libertate un instrument de înrobire a plebei într-o vreme în care magistratul era exclusiv patrician. O dovadă în acest sens este cunoscutul caz al Virginiei, care – trăind în legendă sau în istorie – este descris de Titus-Livius cu multe și autentice amănunte juridice.

4. Iudicis arbitrive postulatio.

Iudicis afbitrive postulatio (cererea unui judecător sau arbitru) era cunoscută de Legea celor XII Table (Gaius 4, 1 a) și a fost creată din cauza avantajelor pe care le prezenta față de sacramentum in personam. Judecătorul nu se mai pronunță indirect asupra drepturilor părților, ci direct, pronunțând o condemnatio care era pecuniară. Apoi iudicis postulatio – cum spune Gaius (4.17 a) – avea loc sine poena (fără pedeapsă) spre deosebire de sacramentum, unde pentru o afacere de 1000 de ași se riscau 500, respectiv pentru 10 ași se riscau 50. În fine, iudicis postulatio era aplicabilă și în cazul când obiectul obligației era un incertum (un lucru ne determinat) (Gaius 4, 17 a). Noul Gaius (4.17 a) stabilește principiul că iudicis postulatio se aplică ori de câte ori legea prevede aplicația ei și precizează că se aplică în cazul unei creanțe izvorâte dintr-o sponsio și în acela al partajului. Primul caz este dat ou titlu de exemplu (sicuti), ceea ce înseamnă că și alte situații pot fi încadrate în acest caz. Noul Gaius ne arată și formele întrebuințate în această legis actio, dar numai când era vorba de pretenții bazate pe sponsio (stipu-latio). Reclamantul spunea (Gaius 4.17 a): ex sponsione te mihi milia sestertiorum dare aportere aio: id postulo aias an neges. Adversarul răspundea că nu datorește. Reclamantul rostea: Quando tu negas te praetor iudicem sive arbitrum postulo uti des. Deși este vorba de o sumă anumită (10 000 sesterți), e posibil ca Gaius să ne fi dat formula unei stipulații incerte, căci nu indică o sumă fixă de certa pecunia (o anumită sumă de bani), ci estimația făcută de reclamant a daunelor ce

reclamă în caz de neexecutare a lui incertum.

5. Legis actio per condictionem.

Legis actio per condictionem (condictio = somație) a fost creată de o lege Silia în materie de certa pecunia și extinsă la alia certa res (alt lucru determinat) de o lege Calpurnia (Gaius 4.19), legi votate – se crede – în secolul al II-lea î.e.n. În ceea ce privește motivul creării acestei legis actio, un text din Gaius (4.20) arată că jurisconsulții romani erau în divergență, dezacord care există și între cercetătorii de azi. Socotim că condictio este o simplificare a lui sacramentum in personam, simplificare determinată de devalorizarea monedei, asul pierzînd 9/10 din valoarea sa. De aceea suma fixă din sacramentum (50 sau 500 de ași) a fost înlocuită cu o sumă variabilă după valoarea obiectului în litigiu. Și aici întâlnim o dezbatere contradictorie ca și la celelalte două legisacțiuni (sacramentum in personam și iudicis postulatio) (Reclamantul spunea (Gaius 4.17): aio te mihi sestertiorum X milia dare oportere: id postulo aias an neges. Adversarul răspundea că nu trebuie (să plătească). După ce are loc această dezbatere, reclamantul somează pe pârât să revină în fața magistratului peste 30 de zile ca să ia un judecător (Gaius 4.17 b). Reclamantul spunea: Quando tu negas in diem tricensimum tibi iudicis capiendi causa condico. Și în a 30-a zi părțile veneau din nou în fața pretorului și alegeau judecătorul. Urma faza in iudicvo.

6. Manus iniectio.

Creditorul nu era la capătul diligentelor sale, după ce obținuse o sentință de condamnare. În dreptul roman, sentința de condamnare nu atrăgea executarea imediată, ci era nevoie de un nou proces, procesul de execuție, pentru că sentința era opera unui particular, a unui iudex privatus (judecător particular) și trebuia din nou să se ajungă în fața magistratului, singurul care putea ordona executarea sentinței. În epoca veche procesul de executare avea loc prin manus iniectio iudicati.

Manus iniectio iudicati este legisacțiunea la care trebuia să recurgă reclamantul ca să execute pe cel condamnat sau pe cel asimilat lui, adică pe cel care a mărturisit sau pe cel care nu s-a apărat cum trebuie. Formele acestei legisacțiuni nu sunt totdeauna aceleași, ci trebuie să deosebim cazul unui singur creditor de cazul mai multor creditori, a) în cazul unui creditor unic, formele legisacțiunei prezintă trei faze:

1. Creditorul, după ce lasă să treacă un termen de 30 de zile din momentul sentinței de condamnare, recurgea la manus iniectio (XII T: III, 1). Prin urmare, îl aducea pe debitor în fața magistratului (XII T: III. 2); o dată ajunși în fața magistratului, reclamantul pronunța cuvintele solemne pe care ni le-a lăsat Gaius (4.21) Quod tu mihi iudicatus (sive damnatus) es sestertium X milia, quandoc non solvisti, ob eam rem ego tibi sestertium X milium iudicati manum iniicio. Reclemantul pronunțînd aceste cuvinte, pune mâna pe pârât. După ce se desfășurau toate formele solemne în fața sa și dacă debitorul nu se liberase prin mijloacele acordate de lege, magistratul pronunța o addictio, adică un fel de confirmare a pretențiilor debitorului, un fel de omologare a formelor îndeplinite de creditor. Cu această ocazie, debitorul fiind dus la închisoare, cei interesați se informau pentru cât este atribuit.

2. Debitorul era ținut în închisoarea creditorului timp de 60 de zile, interval în care trebuia să fie scos la trei târguri succesive, creditorul anunțând cu glas tare datoria debitorului pentru ca acesta să poată găsi vreo rudă sau un prieten care să plătească pentru el (XII T: III, 5). Lanțurile trebuiau să aibă un maximum de greutate, dînd dreptul creditorului să hotărască dacă debitorul poate purta unele mai ușoare (nu însă și unele mai grele). În fine, dacă debitorul nu trăia în închisoare pe cheltuiala sa, fie că nu dorea, fie că nu avea cu ce, atunci creditorul trebuia să-i dea în fiecare zi o libra (livră) de făină (111,4).

3. Dacă totuși nu i se plătise datoria, creditorul, după cele trei târguri, avea dreptul să-l declare infam sau să-l vândă pe debitor peste graniță (trans Tiberim = peste Tibru) ca sclav. La Roma nu putea să-l vândă deoarece un cetățean roman nu putea deveni sclav în propria sa patrie. Debitorul putea să scape de această eventualitate, fie plătindu-și datoria, constituind un vindex, în fața magistratului, fie încheind o convenție cu creditorul pentru ca să muncească un număr de zile în schimbul datoriei. Vindexul apare aici în funcțiunea unei persoane care contestă temeinicia pretențiilor reclamantului, dar nu le contestă în numele debitorului deoarece mi este un reprezentant al lui, ci în numele său propriu (Gaius 4.21), expunându-se să plătească datoria îndoit dacă contestă pe nedrept (Lex Coloniae Genetivae Iuliae cap. LXI), b) Când sunt mai mulți creditori, se aplicau probabil alte forme. Într-adevăr, textul Legii celor XII Table – de unde se desprind formele de mai sus – se referă la un singur creditor (III, 2: in ius ducito; III, 3: secum ducito; 3: vincito). Probabil că după 30 de zile, timp în care era dus la trei târguri succesive, creditorul era declarat infam și exclus din sânul societății, oricine putând să-l ucidă fără să fie pedepsit. O astfel de pedeapsă nu are nimic extraordinar, nefiind decât o aplicare laică a ideii religioase de sacralitate, atunci când dreptul – odată cu Legea celor XII Table – s-a laicizat în mare parte ub influența legii Poctelia Papiria, manus iniectio iudicati și-a pierdut caracterul său riguros.

Manus iniectio pro iudicato prezenta un avantaj față de precedenta, deoarece – acolo unde legea autoriza – reclamantul era scutit de a face un proces prealabil, adică era pus într-o situație similară cu efectuarea unei judecăți și obținerea unei sentințe de condamnare, ca în cazul legii Publilia.

Manus iniectio pura. Ca și în cazul lui m.i. pro iudicato, acțiunea era exercitată direct prin m.i. fără proces prealabil. Unele legi permiseseră celui urmărit prin m.i. să se apere singur, să conteste el însuși datoria fără să recurgă la vindex. O lege, Vallia, de la sfârșitul secolului al H-lea î.e.n., a transformat toate manus iniectiones în manus iniectiones purae, cu excepția lui iudicatus (cel condamnat), unde se continuă deci a se uza de manus iniectio iudicati, și în cazul lui depensum (ceea ce s-a plătit unui creditor), cazul debitorului a cărui datorie a fost plătită de un garant, unde rămâne m.i. pro iudicato pentru a sancționa cererea de restituire a garantului (sponsor) contra debitorului (cazul legii Publilia).

7. Pignoris capio (luare de gaj).

Cu excepția exercitării de către un magistrat, singura formă necesară acestei legisacțiuni era pronunțarea în prezența martorilor a unor cuvinte solemne, pentru a distinge astfel un act juridic de o tâlhărie sau de un furt. Creditorul putea lua în anumite cazuri un obiect fără proces prealabil drept gaj de la debitor – fără ca acesta să se poată opune, în afară de prezența magistratului, chiar într-o zi nefastă și chiar în absența debitorului (Gaius 4.29). De aceea unii jurisconsulți romani – contrar majorității – îi contestau caracterul de legis actio (Gaius 4.29). Astfel este cazul soldatului din cavalerie care se putea servi de pignoris capio pentru a obține plata calului său. Adunarea centuriată atribuită lui Servius Tullius, avea nu numai un caracter militar, dar și un caracter fiscal. Potrivit repartizării în cele 5 categorii, cetățenii plăteau impozit pe avere. Erau scutiți de impozitul acesta cei care nu făceau parte din adunare. Orfanii și văduvele deci nu plăteau impozitul pe avere deoarece nu făceau parte din adunare și nici nu aveau un pater jamillas (șef de familie – tată, soț) care să plătească. Această scutire de impozit direct, nu însemna o scutire de impozit în general, deoarece sub o altă formă ei plăteau un impozit echivalând celui pe avere. Acest impozit special plătit de orfani și văduve era în beneficiul exclusiv al cavalerilor cu cal public, singurii existenți la această dată (adică la fondarea statului). În organizarea lui Servius Tullius, primii care votau și procedau chiar pe cetățenii din prima categorie sunt cele 18 centurii de cavaleri. Acești cavaleri erau recrutați dintre cei mai bogați oameni din Roma, primele 6 centurii fiind formate din patricieni și ultimele 12 din plebei. Deși la Roma există principiul ca fiecare să se echipeze pe cheltuiala sa proprie, acești cavaleri aveau dreptul să li se plătească bani pentru cumpărarea cailor (aes equestre), iar acești bani erau procurați de orfani și văduve. Pignoris capio nu este o cale de executare asupra persoanei deoarece nu se exercită direct asupra persoanei debitorului. Nu este o cale de executare asupra bunurilor, deoarece creditorul nici nu putea să vândă lucrul luat în gaj, nici nu putea să și-l însușească. Pignoris capio era o măsură de constrângere prin care creditorul silea pe debitor – în mod indirect – să-și plătească datoria Creditorul păstra lucrul până ce debitorul își plătea datoria. Dar putea să-l distrugă dacă nu era plătit. Pignoris capio exista încă în vremea lui Cicero.

Capitolul III

PROCEDURA FORMULARĂ

1. Considerații generale.

Gaius (4.30) ne spune că legisacțiunile deveniseră cu timpul odioase romanilor din cauza caracterului lor formalist. Legisacțiunile erau un mijloc prin care patricienii exploatau plebea. Plebeul nu putea să se judece fără să consulte un jurisconsult, iar jurisconsulții erau patricieni. Dacă jurisconsultul nu voia să-l îndrumeze însemna că el (plebeul) nu putea să recurgă la justiție. Dacă făcea cea mai mică greșeală în rostirea vreunui cuvânt solemn, dacă înlocuia un cuvânt prin altul, chiar sinonim procesul era pierdut și nu mai putea fi reînceput. La sfârșitul republicii situația era alta. Patricienii, ale căror interese erau favorizate de legisacțiuni, pierduseră de mult conducerea în stat, puterea politică fiind dobândită de cavaleri, ca o consecință a marii dezvoltări pe care o ia economia de schimb. Odată cu pierderea rolului politic, patricienii pierd și rolul lor juridic; erau patricieni care nu mai cunoșteau dreptul. Pentru, cavaleri, oameni de afaceri, era necesară o procedură mai puțin formalistă.

Precedentele procedurii formulare. După opinia noastră, precedentele formale ale procedurii formulare trebuie căutate în procedura interdictelor, așa cum se desfășurau ele în cadrul jurisdicției pretorului peregrin. procedură care apare ca o fază de tranziție între procedura legisacțiunilor și procedura formulară. Părțile nu mai rosteau cuvinte solemne, ci se exprimau după libera lor alegere. Magistratul da un ordin în cuvinte solemne, ordin oral adresat părților devenind mai târziu – în cazul formulei – ordin scris adresat judecătorului.

Odată ce s-a folosit acest sistem nou procedural – procedura formulară – romanii n-au abrogat imediat cu totul procedura legisacțiunilor, ci au lăsat ca vremea să arate care sistem procedural e mai bun. Acesta a fost scopul unei legi foarte importante, Legea Aebutia. În urma legii Aebutia, a cărei dată exactă nu se cunoaște, dar care trebuie situată între anii 149 și 126 î.e.n., s-a permis cetățenilor romani să aleagă, în procesele pe care le aveau, vechea sau noua procedură. Deci legisacțiunile n-au fost abrogate în afară de condictio, însă în urma legii Aebutia aplicația lor este concurată de noua procedură. Între vechiul element și noul element se duce o luptă care durează mai bine de o sută de ani până la legile luliae iudiciariae – legi relative la organizarea justiției – date în vremea lui August, legi prin care procedura legisacțiunilor este abrogată, afară de trei cazuri excepționale. Procedura formulară a fost aplicată și în provincii, ou excluderea Egiptului, care avea o situație specială, și a provinciilor imperiale ecvestre, guvernatorii acestora fiind lipsiți de imperium.

2. Formula.

Definiție. Formula este acel mic program sau instrucțiune scrisă prin care magistratul indică judecătorului – în termeni imperativi – ceea ce trebuie să facă. Vechiul sens al cuvântului formula este modelul de formulă oare figura în edictul pretorului; pentru formula concretă eliberată părților se întrebuința la început expresia verba iudicii. Într-adevăr, magistratul nu redactează de acord ou părțile, pentru fiecare afacere totdeauna o formulă absolută nouă, însă prin edictul său stabilește formule generale și permanente pentru diferitele feluri de drepturi. Logica și concizia acestor formule este remarcabilă. Formula trebuie considerată ea opera colectivă a magistratului și a părților, iar redactarea ei provoca discuții în fața pretorului. Formulele erau numeroase, fiecare acțiune având o formulă corespunzătoare. Pretorul – după legea Aebutia – dobândind o putere mare, părțile recurgeau la tribunii plebei, fie pentru a pune capăt unor abuzuri fie pentru a face presiuni asupra pretorului pentru a le comite. În Pro Tullio 16.38 pentru că pretorul a refuzat să treacă în formulă cuvântul injuria, s-a apelat la tribunii plebei pentru a se uza de intercessio (dreptul de veto) contra acțiunii unui magistrat. De asemenea, se recurge la tribunii plebei când pretorul refuză să treacă în formulă o exceptio. Totuși, pretorul nu indică reclamantului formula pe care trebuia s-o folosească. Pretorul putea refuza formula în diferite cazuri, ca:

1. Faptele – chiar presupunându-le fondate – nu corespundeau formulei unei acțiuni prevăzute în edict, nici formulei unei acțiuni civile și nu pot determina redactarea formulei unei noi acțiuni.

2. Pârâtul oferă reclamantului o satisfacție care este chiar obiectul cererii, de pildă pârâtul îi restituie obiectul revendicat.

3. Pârâtul invocă în fața magistratului o excepție al cărei fundament și eficacitate nu face nici o îndoială.

4. Reclamantul pretinzându-se creditor al unei anumite sume de bani, pârâtul recunoaște.

5. Pârâtul se ascunde, nu se prezintă in iure, sau, deși se prezintă, nu se apără uti oportet (după cum trebuie).

Structura formulei (Gaius 4.39-45). Formula are mai multe părți, unele principale, altele accesorii. Părțile principale sunt numite astfel nu pentru că trebuie să se întâlnească în fiecare formulă, ci pentru că una sau alta dintre ele trebuie să figureze în ea pentru a exista o formulă. Părțile accesorii (adiectiones) sunt numite astfel pentru că nu trebuiau să existe într-o formulă, ci numai la cererea celor care se judecau. În timp ce părțile principale sunt aceleași în toate formulele acțiunilor de același fel, părțile accesorii variază potrivit cu cazul concret al formulei aceleiași acțiuni. Introducerea acestor părți accesorii în formulă a fost determinată de volumul mărit al afacerilor – în urma dezvoltării economiei de schimb – precum și de necesitatea de a se îndulci soluțiile riguroase ale dreptului civil. Formula începe totdeauna cu numele judecătorului unic (Caius Octavius iudex esto), sau al recuperatorilor (Lucius Cornelius et Marcus Sempronius, recuperatores sunto). Numele judecătorului este completat odată cu redactarea formulei, nu mai târziu.

Părțile principale ale formulei: a) Demonstratio cuprinde cauza juridică, adică actul pe care reclamantul își întemeia pretențiile sale, de pildă contractul de vânzare în formula acțiunii empti, acțiune care sancționează acest contract. Această indicație se făcea sub forma unei scurte expuneri a operației juridice. Astfel, pentru vânzare: Quad A (Aulus) A (Agerius) (Numerio) (Negidio) hominem vendidit. b) Jntentio cuprindea indicarea dreptului reclamantului; de pildă în formula acțiunii în revendicare, acțiune care sancționează dreptul de proprietate quiritară, în intentio se afirmă dreptul de proprietate asupra obiectului care se reclamă. Intentio este certa sau incerta. Este certa când obiectul dreptului este precis determinat; astfel, pentru rei vindicatio: Si paret hominem Stichum ex iure Quiritium Aulii Agerii esse. (Dacă se dovedește că sclavul Stichus este, potrivit dreptului quiriților, al lui Aulus Agerius). Este incert dacă obiectul dreptului de creanță este nedeterminat, lăsat la aprecierea judecătorului: Quidquid paret Numerium Negidium Auto Agerio dare facere oportere. (Or ceea ce se dovedește că Numerius Negidius trebuie să dea sau să facă lui Aulus Agerius); dacă acțiunea este de bună credință se adaugă cuvintele ex fide bona (potrivit-cu buna credință). Adiudicatio (atribuire) este acea parte a formulei prin care – în anumite acțiuni – se dă dreptul judecătorului să împartă un bun comun mai multor persoane, să atribuie părților un drept de proprietate asupra a ceea ce le-a revenit. Adiudicatio era astfel concepută: Quantum adiudicari oportet, iudex Titio adiudicato (Gaius 4.42); d) Condemnatio (Gaius 4.43) este acea parte a formulei prin care magistratul învestește pe judecător cu dreptul de a condamna sau de a absolvi. În condemnatio se putea arăta o anumită sumă la care judecătorul urma să condamne pe pârât (firește dacă reclamantul avea dreptate) sau până la o anumită sumă (Gaius 4.51), sau se lăsa la aprecierea judecătorului. În primul caz condemnatio se numește certa (determinată), în al doilea caz incerta cum taxatione (nedeterminată cu fixarea unei limite) și în al treilea caz incerta (nedeterminată). Dacă judecătorul condamna la mai mult, deși era o condemnatio certa, sau peste limita fixată în condemnatio cum taxatione, făcea procesul al său (litem suam facit Gaius 4.52), adică trebuia să-l despăgubească pe reclamant.

Părțile accesorii, a) Praescriptio, după cum o arată și numele, prae scriptae, era o frază oare se trecea în fruntea formulei și prin care se venea fie în ajutorul reclamantului (pro actore), fie în ajutorul pârâtului (pro reo). În primul caz (praescriptio pro actore), praescriptio avea drept consecință să ferească pe reclamant de a-și vedea dreptul său stins în întregime prin efectul extinctiv al lui litis contestatio. Cu alte cuvinte, avea de scop să limiteze întinderea dreptului dedus în justiție.

În cazul al doilea (praescriptio pro reo) praescriptio avea rolul unui fine de neprimire în cazul când acțiunea intentată contra pârâtului prejudecă o chestiune mai importantă. De. pildă, reclamantul revendică un lucru în calitate de moștenitor al proprietarului, prejudecând astfel chestiunea moștenirii. Nu se examina decât chestiunea prejudicială, iar nu cea de fond, astfel că reclamantul nu-și vedea stins dreptul său. Cu timpul, praescriptiones pro reo au fost înlocuite prin excepții (Gaius 4.153).

Excepții. Dacă pârâtul nu contrazicea direct pretenția reclamantului, dar invoca un fapt care determina respingerea cererii, era nevoie să se insereze în formulă o clauză în acest sens, o excepție. De pildă, dacă reclamantul îmi cerea 1 000 de sesterți și eu neg datoria, este o apărare directă, care nu are nevoie să fie prevăzută în formulă, deoarece judecătorul trebuie să se ocupe de ea prin simplul fapt că trebuie să vadă dacă pretenția reclamantului e întemeiată. Dar dacă spun că e drept să-ți datorez, această sumă de bani, dar mi-ai promis printr-un pact intervenit între noi ulterior obligației mele să nu o mai ceri, am o apărare indirectă, adică o exceptio pacti (excepție bazată pe pact) de care judecătorul nu va ține seama – în acțiunile de drept strict – decât dacă pârâtul a cerut pretorului trecerea în formulă a acestei clauze; de asemenea, când ți-ai luat o obligație determinat fiind de eroare, doi sau violență. Excepția trebuie să fie invocată in iure (în fața magistratului) și judecătorul, în principiu, nu poate ține seama de ea dacă nu e trecută în formulă, deoarece cuvintele si paret (dacă se dovedește) din condamnare nu-i dă dreptul decât să cerceteze apărarea directă. La rândul său reclamantul putea cere inserarea unei clauze numită replică prin care răspundea excepției pârâtului, care, la rândul său, putea uza de o duplică (Gaius 4.126; 127; 128). Ca răspuns la duplică, reclamantul putea cere inserarea unei triplice. Existența excepțiilor, duplicelor, triplicelor, arată că vechiul principiu al unității de chestiune este părăsit. Judecătorul e ținut să cerceteze mai multe chestiuni (probleme) în același proces, ceea ce îi complică sarcina. Ca formă, toate excepțiile sunt pretoriene, fiind cuprinse în edict, dar dispoziția pe care excepția o sancționa nu era în mod necesar .pretoriană. Unele excepții erau bazate

pe legi, altele pe senatusconsulte, altele pe o constituție imperială. Excepții cu adevărat pretoriene erau: exceptio doli (de dol), metus (de teamă), rei venditae et traditae (a lucrului vândut și predat). Dintre categoriile de excepții ne mărginim a cita excepțiile absolutorii și minutorii. Distincția între excepțiile absolutorii și excepțiile minutorii este străină procedurii formulare deoarece în epoca clasică nu existau excepții minutorii, ci numai excepții absolutorii. Cu alte cuvinte, odată ce excepția era găsită întemeiată, judecătorul trebuia să-l absolve pe pârât, iar nu să-l condamne la mai puțin, căci judecătorul trebuia să respecte termenii formulei care-i prescriau să condamne sau să absolve, judecătorul fiind sclavul formulei. O a treia posibilitate, o condamnare la mai puțin decât cerea reclamantul, nu exista. Dacă, de pildă, reclamantul cerea 100 de sesterți, iar pârâtul dovedea că nu datorează decât 50, judecătorul nu putea condamna la diferență, adică la 50 de sesterți, ci trebuia să absolve pe pârât.

Formulele acțiunilor difereau între ele potrivit cu obiectul litigiului. Unele nu cuprindeau condemnatio, altele erau lipsite de demonstrația. Toate însă conțineau la început numele judecătorului și, în principiu, acea parte a formulei care se numește intentio, fără de care nu poate să existe un proces.

Erori în formulă. Reclamantul putea să facă anumite erori
fie în demonstrația, fie în intentio. Judecătorul nu putea să rectifice, ci trebuia să dea sentința luând în considerație cuprinsul formulei chiar eronat redactate. Erorile în intentio erau foarte grave, ducând la respingerea acțiunii, iar dreptul odată dedus în justiție era stins, astfel că reclamantul nu mai putea intenta a doua oară acțiunea. Astfel era în cazul unei plus petitio (cerere exagerată); reclamantul pretindea mai mult decât se datora (10 000 de sesterți în loc de 5 000, de pildă), caz în oare plus petitio se numea re (cu privire la drept), dar și atunci când cerea datoria înainte de scadență (plus petitio tempore = în ce privește timpul), când cerea un lucru anumit, deși debitorul avea dreptul la alegere (plus petitio causa = relativă la obiectul reclamat) sau când se cerea plata unei datorii, în alt loc decât acolo unde era exigibilă (plus petitio loco = în ce privește locul). Dacă reclamantul comitea o plus petitio judecătorul trebuia să absolve pe pârât, dreptul reclamantului fiind definitiv pierdut. Dacă reclamantul ar fi cerut mai puțin decât i se datora (minus petitio), el putea să intenteze a doua oară acțiunea pentru rest, deoarece nu dedusese decât o parte din dreptul său în justiție. Cu timpul s-au introdus procedee pentru a-l feri pe reclamant de a mai comite o plus petitio.

3. Acțiuni.

Definiție. Terminologie. Categorii. – Acțiunea – spre deosebire de epoca precedentă – este cererea reclamantului către, pretor de a elibera formula, fie că e vorba de o formulă in rem (relativă la un lucru) sau in personam (relativă la o persoană). În latina clasică pentru unele acțiuni se întrebuința termenul de iudicium, de pildă iudicia bonae fidei (acțiuni de bună credință). Acțiunile in rem sunt numite în latina clasică vindicationes (revendicări), de pildă rei vindicatio (revendicare). De asemenea, ele se numesc și petitiones, de exemplu. hereditatis petitio (petiția de ereditate). Acțiunile in personam se numesc condictiones, termen impropriu – spune Justinian (Inst. 4.6.15), deoarece condicere înseamnă a soma; aici însă nu întâlnim vre-o somație (Gaius 4.5 și 4.18). Totuși cea mai importantă dintre ele nu este numită condictio – cel puțin la origine – ci actio, actio certae creditae pecuniae (acțiunea pentru o anumită sumă de bani împrumutată). După caracterelerele pe care le prezintă, acțiunile au putut fi clasificate în mai multe categorii, dintre care expunem pe cele mai însemnate.

Acțiuni civile și acțiuni onorarii (actiones dviles, actiones honorariae). Acțiunile civile sunt, în principiu, acelea a căror formulă era redactată de pretor in ius (în drept), adică în formulă au fost trecute cuvintele solemne întrebuințate de părți în legisacțiuni. Acesta este motivul pentru care Gaius simte necesitatea de a vorbi de acțiunile legii (Gaius 4.10). De pildă, formula acțiunii în revendicare, acțiune care sancționa dreptul de proprietate quiritară (al cetățenilor romani) cuprindea în intentio sub o formă puțin diferită cuvintele pe care le pronunțau părțile în sacramentum in rein, în fața magistratului: „Dacă se dovedește că sclavul de care e vorba „aparține, potrivit dreptului quiri-ților, lui Aulus Agerius”. De aceea Gaius (4.45) definește acțiunile civile ca acelea în care judecătorul are să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept. Acțiunile honorarii sunt acțiunile pretoriene, precum și acțiunile create de edilii curuli. În principiu, ele nu puteau fi intentate decât timp de un an de zile (Gaius 4.110), pe când cele civile erau perpetue. Acțiunile honorarii au trei feluri de formule potrivit acțiunii respective:

1. Formula in factura (în fapt) este acea formulă care cuprinde o intentio în oare se expune faptul săvârșit de o persoană, fapt sancționat de pretor. De pildă, în acțiunea dată patronului contra dezrobitului său care l-a chemat în justiție – contrar edictului pretorului – intentio este redactată astfel: „dacă se dovedește că acest patron a fost chemat în fața pretorului contrar edictului pretorului” (Gaius 4.46).

2. Formula in ius (în drept) cu ficțiune cuprinde în intentio afirmația unui drept, însă se adaugă o ficțiune, adică judecătorul trebuie să țină seama de un fapt neîndeplinit ca și când ar fi avut loc sau să nu țină seama de ceva ca și când n-ar fi, deși în realitate există; de pildă, să presupună îndeplinirea formelor unei legisactio (pignoris capio), care nu avusese loc în realitate (Gaius 4.32).

3. Formula cu transpoziție cuprinde în intentio un nume (de pildă, al reprezentatului), iar în condemnatio alt nume (al reprezentantului): „Caius să fie judecător. Dacă se dovedește că Numerius Negidius trebuie să dea lui Aulus Agerius 10.000 de sesterți, judecătorule, condamnă pe Numerius Negidius la 10.000 de sesterți față de Lucius Titius”.

Acțiuni in rem și acțiuni in personam. Categoria acțiunilor reale și personale corespunde diviziunii drepturilor în reale și personale, fiind sancțiunea respectivă a acestora. Formula acțiunii in personam. cuprinde, în principiu, în intentio, atât numele pârâtului, cât și acela al reclamantului, în timp ce formula acțiunii in rem nu cuprinde decât numele reclamantului pentru că dreptul real, de pildă dreptul de proprietate, este opozabil tuturor, în timp ce dreptul personal sau de creanță produce efecte față de o persoană anumită, persoana care s-a obligat să dea sau să facă ceva. Prin urmare, acțiunea reală este aceea prin care reclamantul susține că are un drept real (de exemplu dreptul de proprietate) asupra unui lucru (Gaius 4.3), spre deosebire de acțiunea personală prin care pretinzi că o persoană este obligată față de tine, reclamant, printr-un contract sau printr-un delict (Gaius 4.2). Unele acțiuni reale sunt civile, de pildă rei vindicatio, în timp ce altele sunt pretoriene, de pildă actio publiciana. Clasificarea aceasta este cea mai importantă. Gaius o pune în capul părții a patra a Institutelor sale și acest lucru (summa divisio = principala diviziune) îl afirmă Iustinian (Inst. 4.6.1) Este o diviziune foarte veche, deoarece în celle XII Table sacramentum este deja de două feluri: in rem și in personam. Este singura dintre categoriile de acțiuni care a supraviețuit pentru că nu se baza pe particularitățile tehnice ale pooedurii civile romane, ci pe fondul însuși.

Acțiuni arbitrarii (Inst. 4.6.31). Acțiunile arbitrarii sunt acele acțiuni a căror formulă aveau o clauză arbitrală. Potrivit acestei clauze, judecătorul, înainte de a pronunța condamnarea la o sumă de bani, dar după ce constată temeinicia dreptului reclamantului (pronuntiatio) da ordin (arbitrium, arbitratus, iussum) pârâtului ca să repună pe reclamant în starea anterioară, dându-i reclamantului satisfacția stabilită de el însuși, adică de judecător. În astfel de acțiuni, judecătorul apare într-o dublă calitate: în calitate de arbitru atunci când dă ordinul și în calitate de judecător când pronunță sentința de condamnare la o sumă de bani, ordinul nefiind executat. Ca arbitru, judecătorul nu era ținut de vreo regulă, pe când ca judecător era ținut să respecte termenii formulei. Satisfacția arbitrată de el putea fi sau restituirea lucrului, ca în acțiunea în revendicare, sau plata unei sume de bani, sau o acceptilatio (iertare de datorie), sau distrugerea unor lucrări, sau – în cazul stingerii unei obligațiuni – stingere – obținută prin doi sau violență – luarea unei noi obligații față de vechiul creditor, sau un transfer de proprietate când aceasta fusese smulsă prin dol sau violență. Clauza arbitrală era aceeași în toate acțiunile arbitrare, deși ordinul de restituire era foarte diferit după natura acțiunii și după speță. Este drept însă că judecătorul nu putea să-l constrângă pe pârât să-i execute ordinul, acesta fiind liber să-l execute sau nu, deoarece iudex era un simplu particular. Dacă pârî-tul nu se supunea însă ordinului judecătorului, urma condamnarea la o sumă de bani superioară satisfacerii arbitrate sau valorii comerciale a lucrului în litigiu, deoarece suma de bani era fixată chiar de reclamant care, în mod firesc, era înclinat a supraevalua lucrul său, deși el (reclamantul) era obligat să presteze în prealabil un jurământ că va evalua lucrul cu bună-credință. Cu timpul, această posibilitate pe care o avea reclamantul în acțiunile arbitrare și cu o mică deosebire în acțiunile de bună-credință s-a extins și la acțiunile de drept strict, învingând părerea sabinienilor care formulează principiul omnia iudicia esse absolutoria (orice acțiune este absolutorie. Gaius 4.114 și Inst. 4.12. 2) Prin urmare, ordinul dat de judecător nu era executabil direct mânu militari – un text al lui UIpian care ar spune contrariul, fiind interpolat, deoarece ne dă soluția din vremea lui Iustinian -, ci indirect, prin condamnarea pronunțată de judecător. Clasicii au cunoscut deci o categorie de acțiuni numite arbitrariae, dovadă fiind faptul că în texte sigure găsim expresia formula arbitraria. Însă expresia actiones arbitrariae nu e clasică, epoca clasică cunoscând expresia iudicia arbitraria.

Acțiuni directe și acțiuni utile (Actiones directae, actiones utiles). Acțiunea directă este creată – formal vorbind – pentru a sancționa un anumit fapt, în timp ce acțiunea utilă este acea acțiune extinsă de la cazul pentru care fusese creată la alte cazuri. Prin urmare, orice acțiune directă poate deveni utilă.

Acțiuni de drept strict și acțiuni de bună-credință (actiones stricți iuris, actiones bonae fidei). Acțiunile de bună credință sunt acelea în formula cărora (în intentio) sunt trecute cuvintele ex fide bona (potrivit bunei-credințe). Grație acestor cuvinte trebuie să se aprecieze contractul potrivit bunei-credințe, adică potrivit voinței părților sau – dacă este cazul – potrivit obligațiilor impuse piratului de uzurile comerciale, în timp ce în acțiunile de drept strict judecătorul trebuie să observe în mod riguros termenii contractului formal, sancționat prin acțiunea respectivă. Numai acțiunile personale in ius și incerte pot fi acțiuni de bună-credință. La acest principiu nu există decât o singură excepție, petiția de ereditate, acțiunea care sancționează dreptul de moștenire. Este ușor de știut dacă o acțiune este de bună-credință deoarece – după cum am arătat – formula unei astfel de acțiuni cuprinde în intentio cuvintele ex fide bona. Lista acestor acțiuni care n-au putut fi create de pretor decât în urma legii Aebutia, s-a mărit în decursul timpului. Unele acțiuni au fost de la început de bună-credință, cum este, cazul acțiunilor care sancționează contractele consensuale. Alte acțiuni au ajuns la un moment dat a fi considerate de bună-credință, deși mai înainte aveau alt caracter.

4. Ordo iudiciorum privatorum.

4.1. Definiție.

Primele două faze de dezvoltare ale procedurii civile: procedura legisacțiunilor și procedura formulară sunt caracterizate prin ceea ce se numește, cu o expresie neromană, ordo iudiciorum privatorum (organizarea proceselor private), adică un complex de reguli care guvernează procesul roman în cele două faze. Ceea ce caracterizează sistemul ou ordo este în primul rând diviziunea procesului în două părți: prima parte are loc în fața magistratului (in iure), iar a doua în fața judecătorului (in iudicio sau apud iudicem). În al doilea rând este caracterizat prin aceea că – pentru a exista un proces – este necesară prezența ambelor părți în fața magistratului. Dar înfățișarea pârâtului trebuia să o procure reclamantul fără amestecul statului. Dacă cu toate diligentele făcute de reclamant, pârâtul nu se prezenta, procesul nu putea avea loc, magistratul având însă alte mijloace pentru a satisface pe reclamant.

4.2. Magistrații.

Regele, al cărui rol judiciar nu poate fi contestat, a fost înlocuit mai târziu prin cei doi consuli cărora li s-a substituit în mare măsură pretorul urban (367 î.e.n), la care au fost adăugați edilii curuli și pretorul peregrin. În Italia întâlnim reprezentanții pretorului urban, praefecti iure dicundo (persoane însărcinate să spună dreptul), înlocuiți în anumită măsură prin magistrați municipali, duoviri iure dicundo (cei doi bărbați ca să spună dreptul), atunci când locuitorii Italiei au căpătat dreptul de cetățenie, adică după războiul social, La origine, cetățenii nu puteau fi judecați decât la Roma; de aceea a fost nevoie la un moment dat să se trimită de la Roma acești praefectt – delegați ai pretorului, pentru a organiza procesele în orașele mai îndepărtate. După războiul social aproape toți locuitorii Italiei devenind cetățeni romani, în locul praefectilor au fost creați duoviri, magistrați locali, în provincie întâlnim pe guvernatori, cărora li s-au adăugat quaestorii, corespunzând ca atribuții, edililor curuli la Roma.

Puterile magistratului. Magistratul avea ceea ce se numește iurisdictio și imperium. Iurisdictio era de două feluri: contentiosa și voluntaria. Iurisdictio contentiosa se numește dreptul de a organiza instanța. Iurisdictio voluntaria este dreptul de a coopera la realizarea unui act juridic prin simularea unui proces, ca, de pildă, în cazul adopțiunii. Distincția între aceste două feluri de iurisdictiones pare să fie veche, deși este transmisă printr-un singur text a cărui interpolație nu poate însă fi dovedită. Iurisdictio voluntaria cunoaște o regulă specială – admisă în a doua jumătate a secolului I î.e.n. și anume: magistratul poate figura în actele în care el însuși este interesat: el poate dezrobi, emancipa, adopta, a fi emancipat, a fi adoptat înaintea lui însuși (Iul. D. 40.2.5). Apoi actele de jurisdicție grațioasă sau voluntara puteau avea loc de plano, pe când actele de jurisdicție contencioasă – nu puteau avea loc decât pro tribunali. Prin de plano se înțelege oriunde s-ar afla pretorul, chiar dacă îl întâlnești pe stradă (in transitu), pe când pro tribunali, numai când pretorul era așezat pe scaunul curul pe estrada rezervată. Odată cu apariția pretorului urban, numai jurisdicția voluntară a fost lăsată consulilor, jurisdicția contencioasă a trecut la pretorul urban, care apoi a împărțit-o cu edilii curuli și cu pretorul peregrin. Edilii curuli au – de la o anumită dată – o jurisdicție în materie de poliția târgurilor și cu privire la vânzările ce se fac în târguri, ei constituind un fel de magistrați specializați în materia dreptului comercial. Pretorul peregrin are jurisdicția dintre peregrini, între cetățenii romani și peregrini și apoi chiar dintre cetățenii romani. Magistrații municipali (duoviri iure dicundo) nu au decât jurisdicția contencioiasă și numai pentru afacerile mai puțin importante; de altfel cuantumul până la care puteau fi competenți magistrații municipali nu era același pentru toate municipiile. Guvernatorii provinciilor au ambele feluri de jurisdicție, aceea contencioasă fiind limitată prin atribuțiile de drept comercial ale quaestorilor .

Imperium cuprinde totalitatea drepturilor magistratului și deci în sens larg și itirisdictio. Într-un text probabil interpolat, se face distincția între imperium merum, care cuprinde puterile militare, religioase și administrative ale magistratului superior, și imperium mixtura, care se referă la dreptul de a organiza instanța.

4.3. Rolul pretorului.

În procedura legisacțiunilor pretorul se mărginește a spune, după împrejurări, cuvintele: dico (vindicias) = atribui posesiunea provizorie, când atribuie prosesiunea provizorie a obiectului litigios uneia din părțile în proces; do (iudicem) = numesc judecător, atunci când confirmă în calitatea de judecător pe persoana aleasă de părți și addico, cuvânt care înseamnă recunoașterea dreptului afirmat de o persoană înaintea sa. Prin urmare, pretorul nu judecă, el dă numai o recunoaștere, o omologare actelor îndeplinite de părți. El nu spune ceea ce vrea, ci cuvintele pe care i le dictează legea. În baza lui iurisdictio și al lui imperium, pretorul poate da ordine prin care tranșează unele conflicte dintre părți, în afară de organizarea unei instanțe. Pretorul poate interveni între părți prin patru procedee: stipulationes praetoriae, interdicta, missiones in possessionem, in integrum restițutiones.

Stipulațiuni pretoriene (stipulationes praetorîae sau cautiones). Stipulațiile pretoriene sunt convenții făcute în forma unei stipulații, deci contracte verbale, dar în care promitentul și-a luat anumite obligații față de stipulant numai în urma ordinului pretorului. Ordinul era dat după ce avea loc o dezbatere contradictorie în fața pretorului. Dacă partea nu se supunea ordinului magistratului, se expunea la anumite măsuri care variau după cazuri: se permitea reclamantului să intenteze acțiunea ca și când promisiunea ar fi fost făcută sau se recurgea la o missio in possessionem. Prin urmare, stipulația până la darea ordinului are un aspect jurisdicțional, ordinul se bazează însă pe imperium. De aceea unele texte o prezintă ca bazată pe iurisdictio, iar altele ca derivând din imperium. Stipulațiile pretoriene erau folosite încă din vremea legisacțiunilor, fiind cunoscute cel puțin două cazuri de stipulație pretoriană. Un caz frecvent este acela numit damum infectum (pagubă neprodusă, dar iminentă): când casa cuiva amenința să se prăbușească asupra casei vecinului, vecinul va putea sili pe proprietarul casei care amenința să se prăbușească să-i promită printr-o stipulație plata unei supie de bani drept despăgubiri în cazul când casa se va prăbuși. Cazul acesta poate să se fi ivit după desființarea lui ambitus (spațiu liber între case), și deci după ridicarea unor construcții de data aceasta lipite una de alta cu ziduri comune, din cauza lipsei de spațiu. El poate fi explicabil și prin faptul construirii unor case mari în scop de speculă, cu temelia minată de frecventele inundații ale Tibrului. În epoca postclasică, interrogatio in iure (întrebarea în fața magistratului) oare poate fi făcută nu numai de adversar, ci și de magistrat, tinde să se confunde cu stipulația pretoriană.

Missio in possessionem este trimiterea de către pretor a reclamantului fie în detențiunea, fie în posesiunea bunurilor pârâtului. Ba servea fie de sancțiune a refuzului de a se supune ordinului de a face stipulația de oare ne-am ocupat mai sus, fie ca sancțiune a pârâtului care nu vrea să se prezinte în justiție, fie în alte cazuri. După cum purta asupra unui obiect determinat sau asupra unui întreg patrimoniu, se spunea că este in rem sau in bona.

Interdictele (interdicta). Interdictele sunt ordinele prin care pretorul sau interzicea un act (interdicta în sens strimt), sau ordona facerea unui act (interdicta în sens larg) ca înfățișarea unei persoane (interdictul exhibitoriu) sau restituirea unui lucru (int. restitutoriu) (Inst. 4.15.1). După cum pretorul se adresa ambelor părți sau numai uneia din ele, interdictul era dublu sau simplu. În texte interdictele apar prin secolul al II-lea î.e.n. Deci, în epoca legisacțiunilor. Ele par să fi servit pretorului peregrin de a tranșa conflictele dintre străini sau dintre cetățenii romani și străini. Mai târziu apar și acțiuni alături de interdicte cu scop aproape identic. De aceea procedura interdictelor pare să fie o formă de tranziție între procedura legisacțiunilor și procedura formulară. Este firesc deci să aibă unele caractere care amintesc de prima procedură și altele care ne fac să presimțim pe cea de-a doua. Părțile vorbesc liber înaintea magistratului ca în procedura formulară. Desigur că termenii solemni ai interdictului nu au putut fi eliminați în vremea legisacțiunilor, dar formula (termenii) era pronunțată de magistrat. Ordinul magistraților este adresat părților, indirect însă și judecătorului – deoarece dacă părțile nu se înțeleg vor ajunge în fața lui iudex privatus sau a recuperatorilor. Este posibil ca la origine, pretorul să fi dat ordinele sale numai după cercetarea cazului, iar refuzul de a le executa era sancționat prin luări de gaj (pignus) sau amenzi (multa), într-o fază mai recentă, probabil din lipsă de timp, pretorul a încetat să verifice cazurile ce i se prezentau și s-a mărginit să dea ordine condiționale, adică sub condiție ca situația de fapt să fie exactă. Dacă pârâtul executa ordinul, nu exista proces. Dacă însă acesta contesta a fi în situația prevăzută de interdict, se da naștere unui proces; în epoca clasică pretorul acorda o formulă in factum.

În integrum restitutio este ordinul pretorului prin care se consideră ca neavenit actul care l-a păgubit pe reclamant și prin care părțile sunt puse în situația pe care o avuseseră mai înainte de a avea loc actul păgubitor. Din edictul pretorului rezultă voința acestuia de a nu mai ține seama de act: ratwn non habebo (nu voi considera valabil). …perinde quasi id jactum non sit, iudicium dabo (voi da o formulă ca și când n-ar exista acel fapt). În integrum restitutio a apărut – în cazul absenței în interesul statului – chiar din vremea legisacțiunilor cu condiția unei autorizații din partea senatului. După legea Aebutia este aplicată și la alte cazuri, dispărând și autorizația arătată. Prin urmare, cel mai vechi caz de in integrum restitutio este acela de ab absentiam (din cauza absenței). Este vorba de cineva care a fost absent în interesul statului și în lipsa lui a fost păgubit printr-un act juridic. De pildă, în cazul uzucapiunii, mijloc de a dobândi proprietatea prin posesiunea unui bun. Să presupunem că o persoană, Primus, este absentă în interesul statului; Secundus, în timp ce Primus este absent, dobândește prin uzucapiune terenul care aparține acestuia din urmă. Primus, reîntorcându-se obține in integrum restitutio redevine proprietar și ca atare intentează acțiunea în revendicare considerându-se uzucapiunea ca inexistentă. Acțiunea intentată de parte se numea cu un termen general actio rescissoria sau restitutoria și era o acțiune ficticie pentru că cuprindea o ficțiune, și anume că actul nu a avut loc. Minorilor le era acordată în mod general restitutio ob aetatem. Romanii înțelegeau prin cuvântul minor pe puberul între vîrsta în general de 14 și 25 de ani. În modul acesta pretorul apăra interesele tineretului roman nobil. În ce privește pe majori, era acordată în mod excepțional, adică numai în anumite cazuri: ob absentiam (din cauza absenței); ob capitis deminutionem. Deși termenii edictului sunt generali (de capite minutis), ceea ce explică și formula largă ob capitis deminutionem (din cauza desființării personalității), în realitate nu este vorba de toate cele trei cazuri de capitis deminutio, ci numai de c.d. minima (cea mai mică), ob er Tem (din cauza greșelii), când în cursul unui proces s-a produs o eroare procedurală; ob metum (din cauza temei), când cineva din cauza temei produsă de o constrângere exercitată asupra sa a contractat o obligație și a executat-o, ob dolum (din cauza dolarului), când cineva, din cauza manoperei dolozive întrebuințată de contractant, a contractat o obligație și a executat-o. Ca și în cazul precedent, grație acestei restitutio in integrum va fi în măsură să exercite o acțiune pentru a redobândi lucrul. În fine, ob fraudem creditorum (din cauza pagubei creditorilor), când debitorul înstrăinează un bun în paguba creditorului, adică își creează sau își mărește insolvabilitatea. Creditorii cer restitutio in integrum pentru ca pe urmă să intenteze o acțiune reală. Condițiile acordării unei restitutio in integrum:

Reclamantul să fie într-una din situațiile prevăzute în edict.

Actul juridic a cărui desființare se cere să fi produs o pagubă pe nedrept.

Să nu existe alt mijloc pentru repararea pagubei.

În timpul procedurii formulare rolul pretorului este și mai important. Legea Aebutia dădea dreptul reclamantului să aleagă vechea sau noua procedură. Alegând una din aceste căi, reclamantul pierdea dreptul de a mai recurge la cealaltă. Controlul asupra exercițiului acestui drept de opțiune îl avea pretorul. Prin urmare, pretorul refuza o acțiune a legii atunci când acordase formula și invers. Cu timpul, pretorul și-a arogat dreptul de a refuza o acțiune a legii (chiar când nu acordase formula) și de a acorda formula chiar când nu era prevăzută o acțiune a legii pentru cazul în speță. Pretorul și-a arogat deci puteri foarte mari, căci din acest moment sancționează situații noi, iar pe de altă parte refuză de a da protecție juridică unor cazuri care erau sancționate de dreptul civil. Alteori pretorul eliberează reclamantului formula, dar inserează în ea o clauză, exceptio, prin care dreptul reclamantului este paralizat.

Conventus. În provincii, atribuțiile pretorului le deținea guvernatorul. Desigur că ar fi fost dificil pentru părți să se deplaseze în fața guvernatorului, capitala acestuia putând fi situată departe de domiciliul părților. De aceea în Egipt, Sicilia și Cilicia se constată existența unui fel de justiție ambulantă. Din studiul papirusurilor, ca și din textele din Verrine relative la jurisdicția guvernatorului din Sicilia, s-a ajuns la stabilirea unei proceduri speciale care probabil a existat și în alte provincii și care consta în faptul că guvernatorul sau delegații lui organizau procesele numind pe judecători, ținând ședințe succesiv în diferite părți ale provinciei respective și în anumite zile. Aceste ședințe periodice ținute de guvernatorul provinciei se numeau conventus.

4.4. Judecătorii.

Partea a doua a procesului roman avea loc în fața unui judecător sau a mai multora, care constituiau fie un tribunal permanent, fie un tribunal numai pentru o afacere determinată. Categorii: a) Iudex unus (judecătorul unic) era de două feluri: iudex și arbiter. Iudex era un simplu particular ales de părți pentru o singură afacere și confirmat de magistrat; deci îndată ce pronunța sentința pierdea calitatea de judecător. Arbiter era tot un iudex unus, însă care judeca afacerile în care nu se contesta dreptul, ci întinderea lui, ca, de pildă, în acțiunile în partaj când judecătorul trebuia să se deplaseze la fața locului. b) Tribunalele nepermanente erau constituite din recuperatori. Recuperatorii judecau diferendele între cetățenii romani și străini. Ei erau în număr nepereche: 3, 5 sau 7, probabil parte romani, parte peregrini. Recuperatorii, ca și judecătorul unic, erau aleși pentru o singură afacere. Cu timpul au început să judece și anumite procese între cetățeni din cauza urgenței, deoarece procesul judecat de ei trebuia să ia sfârșit într-un termen scurt. c) Tribunalele permanente erau acelea ale decemvirilor și ale centumvirilor. Decemviri litibus iudicandis (cei 10 bărbați care judecau procesele), deși au o denumire generală, nu judecau- decât procesele de libertate. Tribunalul centumvirilor (cei 100 de bărbați) nu era compus din 100 de judecători, cum ne lasă să înțelegem denumirea lor, ci din 105, câte 3 de fiecare trib (35 de triburi). Mai târziu, numărul lor se ridică la 180. Primul caz cunoscut judecat de centumviri este acela al consulului Mancinus, consul în 136 î.e.n., relativ la condiția sa juridică (fusese predat în 136 î.e.n. numantinilor și refuzat de aceștia).

Centumvirii erau împărțiți în mai multe secții, numite hastae, pentru că înaintea lor, constituiți în instanță, se înfigea în pământ o hasta (lance), simbol al proprietății quiritare. Într-adevăr, competența lor purta asupra proprietății și asupra succesiunii.

Condiții. Atâta timp cât numai senatorii puteau fi judecători, vârsta judecătorului se confundă cu aceea cerută pentru a fi senator. Ea a fost fixată apoi la minimum de 30 de ani printr-o lege Glaucia. Sub Augustus pare să fi fost de 25 de ani. Pentru că mulți cetățeni încercau să se sustragă sarcinii de judecător, a fost necesar să se mărească sfera celor care puteau să aibă această calitate. Astfel Claudiu a redus vârsta judecătorilor la 24 de ani, menținând pe aceea a recuperatorilor la 25 de ani. Cetățenia nu era o condiție pentru a fi judecător. Numai astfel se explică existența unui iudicium imperio continens (instanță bazată pe imperium). Părțile puteau – în principiu – să aleagă judecător pe oricine ar fi vrut dacă, pe lîngă vârsta, mai îndeplinea și alte condiții: să nu fie surd sau orb, impuber, femeie sau sclav, sau să fi fost exclus din senat ca nedemn, Dacă părțile nu se înțelegeau, judecătorul era ales de pe o listă dresată, începând de la un anumit timp, de către pretor în fiecare an, sub prestare de jurământ. Reclamantul propunea pârâtului un judecător de pe listă; dacă pârâtul refuza sistematic toate numele, împiedicând astfel organizarea procesului, el era considerat ca refuzându-și concursul la formele procesului. Când era vorba de recuperatori se uza de un alt sistem și anume de tragerea la sorți a judecătorului (sortitio). Judecătorul era ales de părți, însă trebuia apoi să fie confirmat de magistrat. Iudex privatus poate fi considerat ca având o dublă însărcinare, una de la părți și alta de la magistrat. Compoziția listei judecătorilor a variat, între nobili și cavaleri având loc dispute politice, situație care s-a reflectat în câteva legi favorabile când unora, când altora. După anul 250 e.n. nu mai există urmă de iudex privatus .

Locul și timpul procesului. Magistratul distribuia în public justiția în comitium, mai târziu (pe la sfârșitul Republicii) în forum (piețe la Roma) din cauza necesității unui spațiu mai mare și unde se înălța estrada purtând scaunul curul; judecătorii își îndeplineau sarcina lor de obicei în comitium și numai când această piață era ocupată treceau în forum. Centumvirii judecau într-o clădire, Basilica iulia. Magistrații administrau justiția în anumite zile (faste, comițiale), iar în dreptul clasic, ca și judecătorii, numai vara și iarna, fiind vacanță primăvara și toamna. Romanii distingeau între iudicia legitima și iudicia imperio continentia. Iudicia legitima (instanțe bazate pe lege) aveau loc la Roma sau la o milă (aproape 1 km și jumătate) în jurul Romei, în fața unui judecător unic, cetățean roman, între părți de cetățenie romană (Gaius 4.104). Iudicia imperio continentia (instanțe bazate pe imperium) erau acelea în care unul din aceste elemente lipsea (Gaius 4.105).

Faza in iure nu este mai importantă decât cea in iudicio, căci deși în practică se întâmpla des ca magistratul să împace părțile, aceasta era o chestiune de fapt. Ideea unei puteri tranzacționale atribuită pretorului este incompatibilă cu principiul după care magistratul nu tranșează litigiul. În realitate, faza in iudicio este mai importantă pentru că aici se discută dacă speța corespunde formulei. Activitatea judecătorului unic pare să fi fost mai importantă decât se crede în mod obișnuit în formarea dreptului roman clasic, deoarece:

Ca iudex, deși nu era obligatoriu, dar de obicei – era ales un om cu vază, de pildă Publius Mucius Scaevola, Cato, Cicero, Ovidiu. 2. Alături de iudex, exista un consilium format din jurisconsulți care îl sfătuiau (Cicero, Pro Quinotio 1.4), căci în situații complicate formula nu era suficientă. 3. Iudex era nevoit să examineze nu numai chestiuni de fapt, dar și de drept (Cic, De orat. 1.38.173), astfel că hotărârile judecătorești erau trecute printre precedente, constituind unul din elementele care serveau la formarea convingerii judecătorului.

5. Desfășurarea procesului roman.

Procesul roman – cel vechi și cel clasic – era guvernat de regulile sistemului cu ordo. Procesul era divizat în cele două faze, in iure și in iudicio.

5.1. Faza in iure.

Procedee de citație. În vremea legisacțiunilor se cunosc trei procedee de citație: in ius vocatio, vadimonium extrajudiciar și condictio. 1. În ius vocatio. Reclamantul va soma pe pârât să-l urmeze în fața magistratului prin rostirea unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem înaintea magistratului). Dacă nu voia să meargă, reclamantul trebuia să constate cu martori refuzul de a-l urma, apoi căuta să-l ia cu sine. Dacă pârâtul făcea șicane sau voia să fugă, reclamantul trebuia să pună mâna pe el. Dacă pârâtul era bolnav, bătrân sau avea vreun defect fizici reclamantul îi dădea un instrumentum (un car neacoperit, iar dacă refuza, reclamantul putea să nu-i ofere o litieră (un pat acoperit). Pârâtul putea să se sustragă însă obligației de a urma imediat pe reclamant, constituind ceea ce se numește un vindex, un fel de garant. Pentru un cetățean sărac putea fi garant oricine vrea (XII.T.: I, 4). Legea celor XII Table prevedea că garantul, vindex, trebuia să se bucure de aceeași solvabilitate ca și cel garantat. În cazul unui proletarius, fiind vorba de un om sărac, oricine putea fi garant, garanția realizându-se din lipsă de bunuri asupra persoanei celui care a garantat. În dreptul clasic, pretorul permite să se uzeze, în afară de violență, de o actio in factura contra lui in ius vocatus (celui chemat în fața magistratului) (Gaius 4.45). În cazul când pârâtul se ascunde, se acordă reclamantului o missio in possessionem, care spre deosebire de epoca anterioară duce la vânzarea bunurilor.

Caracterul convențional al procesului roman ca și unele texte, ne fac să credem că încă din vremea legis acțiunilor există posibilitatea ca părțile să convină de a se prezenta la o anumită dată în fața magistratului. În special oamenii cu o stare socială mai bună se pare că obișnuiau să evite procedeul brutal al lui in ius vocatio, având avantajul de a fixa o dată care să convină tuturor părților. Această promisiune de înfățișare (vadimonium extrajudiciar) – dată în forme necunoscute – nu atrăgea însă răspunderea celui citat, ci a garanților numiți vades. În dreptul clasic vadimoniul extrajudiciar consta într-o promisiune făcută de pârât în forma unei stipulatio, prin oare se angaja să se prezinte la o anumită zi în fața pretorului. Vadimonium extrajudiciar apare ca procedeul obișnuit în scrierile lui Cicero; nu trebuie confundat cu vadimoniurn – reînfățișare care în dreptul formular este o stipulație pretoriană de reînfățișare în fața magistratului când procesul s-a amânat. Intre documentele de la Herculanum s-au găsit acte cu privire la așa-zisul proces al Iustei, documente care au dus la o vie discuție între romaniști cu privire la caracterul unilateral sau bilateral al vadimoniumului extrajudiciar. Credem că are un caracter unilateral neobligatoriu,

3. În fine condictin este o somație extrajudiciară adresată de reclamant pârâtului peregrin.

Activitatea părților. Ajunși în fața magistratului, reclamantul – în dreptul vechi – afirma dreptul său în cuvinte solemne corespunzătoare legisacțiunilor folosite. Pârâtul putea să ia una din următoarele atitudini:

1. Să recunoască adevărul pretențiilor adversarului (confessio in iure).

2. Să nege dreptatea pretențiilor adversarului, dându-și în același timp concursul pentru realizarea formelor procedurale (infitiatio = tăgadă).

3. Să nu se apere cum trebuie (non defensio uti oportet), ea, de pildă, când nu-și dă concursul pentru alegerea judecătorului sau nu pronunță cuvintele solemne în procedura legisacțiuinilor. Numai în al doilea caz procesul își urma cursul, pe când în primul și ultimul caz procesul nu avea loc; însă confessus (cel oare a mărturisit), ca și cel oare nu s-a apărat uti oportet (după cum trebuie) este considerat ca și iudicatus (cel condamnat) (Paul D.42.2.1). În procedura formulară, reclamantul nu numai că nu uzează de forme solemne pentru a-și afirma dreptul, ci poate să ceară chiar anumite explicații pârâtului (interrogatio in iure – întrebare în fața magistratului), ca, de pildă, dacă este moștenitorul debitorului. Poate să-i defere jurământ piratului (iusiurandum necessarium = jurământ necesar), după ce în prealabil i-a făcut cunoscute pretențiile sale (editio actionis = indicarea acțiunii), posibilitate pe oare o are însă numai în anumite acțiuni, ca, de pildă, în cazul
unei condictio (actio) certae creditae pecuniae (c. pentru o anumită sumă de bani). Pârâtul poate să ia una din cele trei atitudini pe care le-am arătat mai sus, cu deosebire că aplicarea regulii confessus pro iudicato est (cel oare a mărturisit este considerat ca și când ar fi condamnat) a dat naștere la dificultăți.

Numirea judecătorului. Dacă pârâtul înțelegea să se judece concurând la formele procesului, magistratul trebuia să treacă la formele de numire a, judecătorului. Numele judecătorului trebuie trecut în formulă.

Litis contestația, în dreptul clasic, este ultimul act al procedurii in iure, act care constă din remiterea unei copii a formulei sau dictarea ei de către reclamant piratului, ceea ce indică înțelegerea părților de a trece la judecată. Ideea aceasta de acord a determinat pe unii jurisconsulți romani să compare litis contestația cu un contract. Dacă dezbaterea in iure nu se termină în aceeași zi, se poate amina în altă zi, însă pârâtul va trebui să promită reînfățișarea sa prin vadimonium, adică – în epoca clasică – printr-o stipulație specială. Litis contestatio avea un triplu efect: un efect extinctiv, un efect creator și un efect reglator sau fixator: a) litis contestatio odată ce a avut loc, făcea să se stingă dreptul de creanță sau dreptul real al reclamantului. Acest efect îl are numai în cazurile când judecătorul pronunță o condamnare, adică – în dreptul vechi – în legis actio per iudicis postulationem și în legis actio per condictionem; b) dacă litis contestatio răpește reclamantului dreptul său primitiv, în același timp creează în favoarea lui un alt drept, care va fi totdeauna dreptul la suma de bani la care judecătorul va condamna pe pârât în cazul când, firește, reclamantul va avea dreptate. Astfel, dacă reclamantul afirmă că pârâtul are să-i dea un cal sau este proprietarul casei care se găsește la pârât, după litis contestatio va avea dreptul numai la suma de bani care face obiectul condamnării. Elementele procesului sunt fixate în momentul lui litis contestatio: atât elementele reale (afirmațiile părților), cât și elementele personale (judecătorul sau părțile). În cazul când unul din elemente se schimbă, de pildă judecătorul sau una din părți ar fi murit, trebuie să aibă loc o modificare a formulei spre a înlocui numele judecătorului sau al părții decedate. Va avea loc deci cea ce se numește translatio iudicii (modificare de formulă).

Reprezentația în justiție. Principiul nemo alieno nomine lege agere potest (nimeni nu poate intenta în numele altuia o acțiune a legii) nu cunoaște decât câteva excepții în epoca veche. În dreptul formular reprezentația în justiție este admisă, reprezentanții judiciari fiind de două feluri: reprezentanți privați și reprezentanți legali. Reprezentanții privați sunt cognitor și procurator. Cognitor apare deja în vremea legisacțiunilor, de unde a păstrat un caracter arhaic, prin faptul că nu poate fi constituit decât în vorbe solemne, în prezența adversarului și nu admite termenul și condiția. În dreptul postclasie se cere să fie constituit înaintea magistratului. Cuvintele prin care era constituit cognitor în dreptul clasic se pot rosti nu numai în limba latină, ci și în greacă, fără a fi anulate dacă s-a adăugat sau s-a suprimat vreun cuvânt din formulă, ceea ce denotă, o slăbire a formalismului. Nu oricine putea fi cognitor, cum este cazul acelora care nu pot pleda pentru ei înșiși: femeile, soldații. În dreptul clasic apare și reprezentantul judiciar numit procurator ad litem (pentru un proces), ale cărui caractere specifice sunt bine definite în vremea lui Gaius. Este un reprezentant numit fără forme, chiar în lipsa și fără știința adversarului. Procurator ad litem nu trebuie confundat nici ou defensor și nici cu persoanele care pledează pentru altul. Defensor este acela care susține interesele cuiva în justiție fără să fi primit vreo însărcinare din partea aceluia; el este deci un gerant (negotorium gestor). Persoanele care pledează pentru altul (postulare pro alio) nu sunt reprezentanți judiciari deoarece în acest caz nu avem, o înlocuire de persoană, ci numai o asistență din partea cuiva care pledează în fața magistratului. Persoanele notate cu infamia nu pot nici să reprezinte nici să fie reprezentate în justiție; se pot apăra singure însă. Magistrații superiori nu numai că nu pot fi reprezentanți, dar nu pot fi nici măcar reclamanți sau pârâți, potrivit unei hotărâri a lui Adrian (Paul, D.5.1.48), probabil din cauza influenței pe care aceste înalte personalități ar fi putut să o exercite asupra judecătorilor. Reprezentanții legali sunt (tutor = tutore) și actor. Tutorele care reprezenta un copil absent sau infans (copil sub 7 ani) era asimilat procuratorului, ca și actor (reprezentantul unui municipiu).

Efectele reprezentației. Romanii nu au cunoscut principiul reprezentației perfecte, atât în materie judiciară, cât și în materie contractuală, decât în mod excepțional și din timpuri relativ recente. Dacă părțile nu se prezentau în persoană era necesar – potrivit edictului pretorului – un întreg sistem de satisdationes, adică promisiuni cu adăugare de garanți că adevăratul dominus litis (reprezentatul) va recunoaște noua situație. În consecință, se uza de o formulă specială, formula cu transpozițiune, deoarece în intentio figura numele reprezentantului, adică al celui care afirmă dreptul, iar în condemnatio numele reprezentantului, deoarece el a figurat în proces în momentul acelei litis contestatio și deci noul drept s-a născut în favoarea lui. Sistemul pretori an de mai sus a fost modificat de jurisprudență, care a căutat să meargă spre principiul reprezentației perfecte. Punctul de plecare a fost cognitor cu privire la care se admitea că deduce în justiție dreptul reclamantului. Dat fiind siguranța constituirii lui, s-a admis apoi că actio iudicati (acțiunea sentinței), acțiunea în executare a condamnării, va fi dată direct reprezentatului, însă numai cognita causa (după cercetarea afacerii), magistratul trebuind să vadă dacă nu cumva era vorba de un cognitor in rem suam (în propriul său interes) sau vreun alt motiv care ar împiedica trecerea lui actio iudicati asupra reprezentatului, de pildă acesta nu i-a plătit lui cognitor cheltuielile pe care le făcuse. În cazul condamnării lui cognitor, adio iudicati a putut fi îndreptată direct contra reprezentatului. Din contra, adio iudicati va fi intentată de procurator și contra lui (FV. 317 i.f.). Soluțiile date pentru cognitor au fost extinse treptat la actor, la tutor și apoi la procurator, ori de câte ori puterile acestuia erau sigure.

5.2. Faza apud iudicem (in iudicio).

Activitatea părților. Ajunși în fața judecătorului, părțile fac mai întâi o expunere sumară (causae coniectio). Reclamantul – în dreptul vechi – arată că au fost îndeplinite in iure formele legisacțiunii, iar pârâtul poate să invoce vreo nulitate care ar decurge din întrebuințarea greșită a unui cuvânt în locul celui prescris de lege. Procedura în lipsă este admisă. Dacă până la amiază pârâtul nu se prezintă, reclamantul are câștig de cauză, fără a fi nevoie a mai dovedi dreptul său, lipsa pârâtului fiind suficientă pentru a forma convingerea judecătorului. Ședința se ridică la apusul soarelui. în dreptul formular continuă să se aplice aceleași reguli.

Aplicarea automată a regulii. Post meridiem praesenti litera addicito (după amiază să se recunoască pretențiile celui prezent), putea duce la rezultate neechitabile. De aceea s-a prevăzut motive de animare chiar din vremea celor XII Table: morbus sonticus (boală grea) și status dies cum hoste (termenul de judecată fixat cu un peregrin). Textul nostru presupune un proces între un străin și un cetățean roman, cu termenul fixat într-o zi când cetățeanul roman, în calitate de judecător, arbitru sau parte, trebuia să participe la judecarea unui proces între cetățenii romani. Acest ultim proces suferea o amânare.

Judecătorul trebuie să condamne când reclamantul a făcut dovada dreptului său sau pârâtul nu se prezintă până la amiază. În cazul unei legis actio per sacramentum el nu poate să condamne, ci numai să arate care sacramentum este iustum și care iniustum, în mod indirect constatând care din părți are dreptate. Dacă judecătorul nu era lămurit, el putea să nu judece, afirmând sub jurământ rem sibi non liquere (că afacerea nu-i este lămurită). Dacă părțile se prezentau în fața judecătorului, urmau dezbaterile care țineau fără să fie reguli precise asupra duratei lor și nici asupra andinei pledoariilor. De regulă însă, dacă dezbaterile nu se terminau în aceeași zi, la un nou termen se luau de la început, desigur într-un ritm mai rapid. Proba consta în special din martorii lui. Dar puteau fi propuse și alte dovezi, în scris de pildă. Judecătorul nu era legat de nici o probă, nici nu trebuia să acorde vreo preferință unei probe față de alta. Se lua în seamă cu deosebire poziția socială a împricinatului sau a martorului.

Perimarea instanței. Procesele romane, dacă nu erau judecate într-un anumit termen – un an pentru iudicia imperio continentia sau un an și jumătate pentru iudicia legitima, se perimau. Perimarea procesului aduce cu sine desființarea dreptului născut din litis contestatio. Reclamantul își vedea deci vechiul său drept stins prin litis contestatio și noul său drept stins prin perimarea instanței. Iată de ce, când magistratul intra în sarcină, era asaltat cu numeroase cereri de eliberare de formule. Perimarea instanței poarte fi datorată nu numai vinei reclamantului care n-a făcut diligentele necesare, dar și neglijenței judecătorului.

Avocații. Cicero ne arată că avocații asistau părțile atât in iure cât și apud iudicem. Legea Cincia oare impusese gratuitatea serviciului lor în practică nu era respectată. Numai târziu romanii au cunoscut termenul de advocatus în sens de avocat. Romanii au interzis femeilor profesiunea de avocat pe la sfârșitul Republicii, cu ocazia insultelor adresate de Caia Afrania judecătorilor care nu voiau să-i dea câștig de cauză.

6. Sentința.

Sentința putea fi de condamnare sau de absolvire. Sentința nu va fi valabilă dacă judecătorul a fost nebun sau nu a avut vârsta cuvenită, de asemenea, când sentința a fost pronunțată de un arbitru, înțelegând prin acest din urmă cuvânt, o persoană aleasă de părți, dar oare n-a fost confirmată de pretor. Sentința era orală și nemotivată. Condamnarea prezintă două caractere:

1. Condamnarea în procesul formular este fără discuție pecuniară, are ca obiect o sumă de bani chiar în acțiunile reale (Gaius 4.48).

2. Numai pârâtul poate fi condamnat. Judecătorul nu are nici o putere asupra reclamantului, ceea ce prezintă inconveniente când și pârâtul avea pretenții față de reclamant. Efectele sentinței sunt două: forța juridică și forța executorie. Când e vorba de o sentință de absolvire, firește că se va produce numai primul efeot.

6.1. Forța juridică a sentinței.

Prin forța juridică a sentinței se înțelege ceea ce se numește în mod obișnuit autoritatea lucrului judecat, adică imposibilitatea de a pune în discuție aceeași chestiune după ce judecătorul s-a pronunțat asupra ei. Romanii, numai în epoca clasică – și de la caz la caz – au ajuns să adopte principiul autorității lucrului judecat, deoarece la Roma judecătorul fiind un simplu particular, ei au ezitat mult timp să acorde un efect atât de important hotărârii sale. Interesele organizării justiției impuneau însă acest principiu, căci s-ar fi ajuns – în caz contrar – la hotărâri contradictorii. Principiul autorității lucrului judecat este cuprins în următorii termeni: „res indicata pro veritate accipitur” (lucrul judecat se consideră ca adevăr). Dintr-un text rezultă că această celebră maximă capătă aplicare generală numai în dreptul lui Iustinian, care l-a trecut în titlul relativ la regulile de drept din Digeste; în epoca clasică însă, maxima noastră a fost enunțată cu ocazia unei ipoteze speciale, calitatea de ingenuu a unei persoane, adică dacă o persoană a fost liberă de la naștere sau a fost dezrobită. Maxima nu trebuie însă interpretată în sensul unui adevăr absolut, ci, dimpotrivă, în sensul că sentința judecătorului nu e adevăr, ci ține loc de adevăr. Până la crearea excepției rei iudicatae care sancționează acest adagiu, efectele lui au fost realizate în parte, fie prin regula bis de eadem re ne sit actio (să nu existe acțiune de două ori cu privire la același drept), fie prin efectul extinctiv al lui litis con-testatio. Sentința are un efect relativ.

6.2. Forța executorie a sentinței.

Actio iudicati – a cărei existență nu poate fi tăgăduită – a înlocuit manus iniectio iudicati pe care o copiază și de la care a luat unele caractere. Actio iudicati se intenta potrivit normelor de drept comun în procedura formulară, numai că uneori urma un proces; în cele mai multe cazuri, având în vedere mărturisirea celui condamnat, pretorul va da un decret de executare care, după împrejurări, va fi sau ordinul ca cel condamnat să fie dus în închisoarea particulară a creditorului (duci iubere), sau missio in possessionem, atunci când executarea asupra bunurilor va fi posibilă. Prin urmare, actio iudicati – în cazul când pretorul dădea un decret de executare – era mijlocul prin care se ajungea la cele două căi de executare: executarea asupra persoanei și executarea asupra bunurilor.

6.2.1. Executarea asupra persoanei.

Executarea asupra persoanei este mult mai veche decât aceea asupra bunurilor. Fiind singură existentă în procedura legisacțiunilor, ea se menține până în vremea lui Iustinian inclusiv, păstrându-și chiar în tot cursul istoriei statului roman caracterul de procedură de drept comun față de care executarea asupra bunurilor apare cu un caracter excepțional. Dacă executarea asupra persoanei se menține în epoca clasică, este de observat că cel condamnat nu mai putea fi vândut ca sclav peste graniță sau ucis, ci era obligat să muncească un anumit număr de zile în închisoarea creditorului.

6.2.2. Executarea asupra bunurilor.

Spre deosebire de epoca veche, dreptul clasic cunoaște un nou mod de executare, și anume executarea asupra bunurilor sub două aspecte: bonorum venditio și distractio bonorum.

Bonorum venditio nu este decât aplicarea în dreptul privat a executării – de către stat – asupra bunurilor debitorului, bonorum sectio. Gaius (4.35) afirmă – deși într-un mod cam dubitativ – că bonorum sectio a fost introdusă în procedura civilă romană de pretorul Publius Rutiliuis. Bonorum venditio prezintă două faze: missio in possessionem și venditio bonorum propriu-zisă: a) prin missio in possessionem nu se înțelege trimiterea în posesiune, ci trimiterea în detențiunea bunurilor debitorului. Cu alte cuvinte, debitorul nu era deposedat, ci creditorul obține dreptul ca în lipsa lui și mai târziu alături de el să supravegheze bunurile pentru a evita vreo sustragere; missio in bona putea fi acordată într-un număr de cazuri arătate de edictul perpetuu, dintre oare numai unele duceau la venditio bonorum. Dintre acestea cităm cu titlul de exemplu cazul când cineva a fost condamnat, a mărturisit sau nu s-a apărat cum trebuie. Cel mai vechi caz este acela relativ la debitorul care s-a sustras cu intenție creditorului său. Prin urmare, creditorii – în urma acestei missio – devin detentori, iar debitorul continuă să rămână proprietar și posesor. Dacă datoria n-a fost plătită deși a trecut termenul de 30 de zile, se trece la faza a doua, adică la formele de vânzare a bunurilor. Creditorii numesc pe unul din ei magister bonorum (stăpân al bunurilor) în urma autorizării pe care le-o dă pretorul. Magister bonorum, cu îndeplinirea unor anumitor forme, vinde bunurile debitorului – în bloc – aceluia oare oferă mai mult, care oferă cel mai mare preț. Această persoană se numește bonorum eraptor, adică cumpărător al bunurilor. Bonorum emptor contesta sau recunoștea creanțele creditorilor și numai după verificarea acestor creanțe, dacă judecata le găsea întemeiate, creditorii primeau sumele de bani datorate, în limitele prețului oferit de bonorum emptor. Dacă valoarea acestor creanțe era inferioară sumei prestabilite, diferența era câștigul lui bonorum emptor care era un speculant vânzând apoi cu de-amănuntul bunurile.

Distractio bonorum însemna vânzarea bunurilor cu de-amănuntul. De data aceasta bunurile debitorului – deși urmărite în bloc – nu mai sunt vândute în bloc, ca în cazul precedent, ci succesiv, în măsura în care este necesară vânzarea lor pentru dezinteresarea creditorilor. În cadrul procedurii formulare s-a născut deci o altă formă de executare asupra bunurilor, formă care nu prezintă inconvenientele acelei venditio bonorum, printre oare principalul era că atrăgea infamia insolvabilului, deși reputația acestuia suferea o oarecare atingere. Distractio bonorum a fost creată – formal vorbind – de un senatusconsult al cărui nume și dată ne sunt necunoscute. Se pare însă că a fost dat în vremea lui Augustus pentru a evita dezonoarea care decurge din bonorum venditio unor persoane cu vază – printre care și senatorii.

7. Raporturile dintre executarea asupra persoanei și

executarea asupra bunurilor.

Sunt două instituții ale căror reguli constituie un mijloc pentru debitor de a se putea sustrage executării asupra persoanei și a se supune în anumite condiții executării asupra bunurilor.

Cessio bonorum. Debitorul care știe că este dator și nu ar fi avut nici o șansă să câștige procesul în cazul când s-ar fi opus urmăririi creditorilor, putea să renunțe la bunurile sale în favoarea creditorilor săi, ceea ce se numește cesiune de bunuri. Cessio bonorum se făcea printr-o declarație in iure (în fața magistratului) a debitorului. Ea nu era permisă decât debitorului care nu devenise insolvabil din vina lui, ci în urma unei nenorociri dovedite, ca în cazul unui incendiu sau a unei tâlhării.

Beneficium competentiae. Prin beneficiul de competență se înțelege – în dreptul clasic – o favoare acordată anumitor debitori pentru că, plătind cu toate bunurile lor, să nu fie supuși executării asupra persoanei sau infamiei consecvente lui bonorum venditio. Expresia beneficium competentiae nu este romană; ea a fost făurită de juriștii germani în secolul al XVI-lea pentru a desemna o instituție pentru care romanii se serveau de o perifrază: condemna in id quod facere potest (condamnă la ceea ce poate să facă).

8. Căile de atac.

Restituito in integrum. În sistemul cu ordo nu există, principial, nici o cale de atac împotriva hotărârilor judecătorului, căci acesta era un particular ales de părți, care prin litis contestatio își manifestaseră voința de a se supune hotărârii luate de el. Nu era admisă decât în mod excepțional – cu condițiile cunoscute – decât o singură oale de atac – restitutio in integrum -, care dacă era acordată de pretor, avea ca efect considerarea ca neavenită a sentinței de absolvire sau de condamnare. Astfel era când se dovedea falsitatea mărturiilor depuse. În procedura extraordinară existau alte căi de atac.

Capitolul IV

PROCEDURA EXTRAORDINARA

1. Considerații generale.

În secolul al III-lea e.n. autoritatea statului roman a fost zdruncinată din cauza anarhiei militare. Țăranii neputând să-și plătească datoriile pierdeau pământurile, care erau luate de marii proprietari. Țăranii săraci au devenit proletari și se angajau în armată, de unde așteptau diferite recompense, Timp de treizeci de ani și mai bine diferitele armate proclamau împărați pe generalii lor, apoi se luptau între ele. Ca urmare a acestor războaie civile, mulți au ajuns în mizerie, alții s-au îmbogățit peste măsură. Se accentuează distincția între honestiores (onorabili), mai târziu numiți potentiores (puternici) și humiliores (cei de jos). Honestiores sunt cei bogați, în special latifundiarii. Acești puternici terorizau pe judecători pentru a da sentințe în favoarea lor și în defavoarea acelor humiliores. Nu se mai putea ca un judecător să fie un simplu particular; cum ar fi putut el să reziste acelor potentiores, care aveau curajul să se opună chiar guvernatorilor de provincii? Pe de altă parte, Imperiul roman devenind în mod fățiș monarhie absolută, împăratul nu mai avea interes să mențină vechile instituții din vremea Republicii, instituții care serveau în timpul principatului, adică în timpul primei faze a imperiului, la camuflarea dictaturii militare inaugurată de Augustus. Ca urmare, judecătorul trebuie să fie un funcționar care să fie supus controlului împăratului. Iată interesele de clasă care au determinat autoritatea puterii centrale să generalizeze procedura extraordinară, motive care au dus la înlocuirea procedurii formulare printr-o nouă procedură. Încă din epoca clasică anumite procese civile nu au mai fost judecate potrivit normelor procedurii formulare, ci potrivit regulilor justiției administrative, adică ale raporturilor dintre particulari și stat; prin urmare, procesul nu mai este divizat în două faze, ci însuși magistratul sau înaltul funcționar judecă (magistratul este și judecător). În consecință, dispare și formula. Magistratul nu era să-și trimită formula lui însăși.

2. Acțiuni și excepții.

Acțiuni. În textele lui Iustinian se întâlnesc frecvent denumirile vechi ale acțiunilor: acțiuni directe și utile, civile, pretoriene, in ius și in factum; dar aceasta este numai o aparență. În realitate, Iustinian le întrebuințează în mod indiferent unele pentru altele, de pildă acțiunea directă și utilă; relativ la aceste acțiuni Iustinian ne spune că nu există deosebire între ele. Într-adevăr, în dreptul lui Iustinian acțiunea nu mai este caracterizată după elementele formulei respective – căci formula a dispărut – ci după natura raportului juridic. În cazul acțiunii in personam și acțiunii in rem există încă deosebiri, dar aceste deosebiri nu mai decurg dintr-un element extern, formula care corespundea acestor acțiuni și care nu mai există, ci din caracterele drepturilor pe care le sancționează, respectiv dreptul personal și dreptul real.

Excepții. Odată cu dispariția formulei dispare firește și criteriul extern care distingea mijlocul de apărare indirect (excepția) de negarea directă a dreptului, adică, cu alte cuvinte, dispare acea parte accesorie a formulei (exceptio). De aceea autorii discută uneori dacă sunt în fața unui mijloc de apărare indirect sau a unei negații directe. Orice excepție este minutorie.

3. Formele procedurii extraordinare.

În dreptul clasic, procedura extraordinară cunoaște o formă normală și una excepțională. Forma normală este procedura prin denuntiatio, iar forma anormală procedura prin rescript. În dreptul post-clasic procedura extraordinară, pe lângă forma excepțională, procedura prin rescript, care se menține, cunoaște succesiv două forme normale: procedura prin litis denuntiatio și procedura prin libel.

Procedura prin denuntiatio (notificare). Procesul prin denuntiatio era introdus printr-o notificare adresată de reclamant pârâtului, cu caracter semioficial (era autorizată de magistrat), și conținea cele două elemente ale unui procedeu de citație unilateral, adică îi făcea cunoscut pretențiile sale și îl invita să se prezinte în fața magistratului la o anumită zi (denuntiatio ex auctoritate = notificare în baza autorizației).

Procedura prin rescript. Rolul împăratului în dezvoltarea procedurii extraordinare nu poate fi neglijat. împăratul poate să judece procesele în. apel, dar și să atragă direct procesul care ar cădea în competența judecătorilor inferiori. Spre deosebire de magistrați, care nu pot judeca decât în limitele competenței lor și (în epoca clasică) numai cu privire la acele afaceri sustrase lui ordo, împăratul are facultatea să judece, potrivit noilor reguli, orice proces, fie că este supus sau nu sistemului cu ordo. Dacă partea, în loc să se adreseze judecătorului – magistrat competent – făcea o cerere împăratului (supplicatio), acesta putea să judece el însuși afacerea și să dea un decret, sau mai curând trimitea cauza instanței inferioare printr-un rescript, care la origine părea să conțină un simplu aviz, dar care curând a cuprins ordine condiționale date judecătorului-magistrat. Prin aceste rescripte împăratul controla activitatea judecătorului. În epoca postclasică (sec. IV și V) procedura prin rescript s-a menținut din cauza teroarei pe care potentiores o exercitau asupra părții adverse și asupra judecătorilor. Datorită acestui rescript, judecătorul trebuia să dea soluția justă căci el nu mai are decât să constate situația de fapt. Ordinele cuprinse în rescript erau condiționate în sensul că soluția arătată trebuia primită numai dacă se constata existența situației de fapt respective.

Procedura prin litis denuntiatio (notificare a procesului). Se obișnuiește a se desemna prin expresia de litis denuntiatio procedeul de citație întâlnit ca regulă generală în codul Theodosian până la mijlocul secolului al V-lea; de data aceasta – spre deosebire de procesul prin denuntiatio – remiterea citației pârâtului nu se mai face de reclamant, ci de la o constituție a lui Constantin, de un funcționar inferior.

Procedura prin libel reprezintă ultima formă a procedurii extraordinare. Ea se constată documentar cu 100 de ani înaintea lui Iustinian, firește fără să aibă toate caracterele pe care le prezintă în epoca lui Iustinian, când a ajuns la completa dezvoltare. Ea se numește astfel deoarece reclamantul sesizează autoritatea printr-o cerere care cuprinde pretențiile sale, ou scopul de a i se acorda permisiunea de citare. Această cerere se numește libellus conventionis cerere de citare. Judecătorul putea să acorde sau să refuze permisiunea de citare specială, la acest refuz sau acordare a permisiunii de citare referindu-se expresiile: dare, denegare actionem. În concluzie, procesul extraordinar nu trebuie să fie considerat separat de sistemele .anterioare procedurale, ci este mai curând capătul unei lungi evoluții care înlocuiește activitatea individului cu autoritatea statului.

Mic dicționar juridic latin-român

A

Ab intestato. Fără testament.

Ab irato. Dintr-o pornire de mânie.

Abusus non tollit usum. Abuzul nu înlătură uzul.

Accesio cedit principali. Accesoriul se încorporează la principal.

Acta simulata veritatis substantiam Actele simulate nu pot schimba

mutare non possunt. substanța adevărului.

Actio autem nihil aliud est quam ius Acțiunea nu este nimic altceva decât

persequendi in iudicio quod sibi debetur. dreptul de a urmări în judecată ceea ce ți

se datorează.

Actio familiae herciscundae. Acțiune pentru împărțirea moștenirii.

Actio non natae non praescribitur. Acțiunea nenăscută nu se prescrie.

Adore non probante, reus absolvitul: Dacă reclamantul nu probează, pârâtul

este eliberat (achitat).

Actori incwnbit onus probandi. Reclamantului îi incumbă sarcina probei.

Actori incumbit probatio; reus in Reclamantului îi incumbă proba; pârâtul

excipiendo fit actor. devine reclamant când opune o excepție.

Actor sequitur forum rei. Reclamantul urmează forul (instanța de

la domiciliul) pârâtului.

Argumentum ab absurdo. Argument prin absurd.

Argumentum a contraria. Argument printr-un lucru contrai'.

Argumentum ad hoc. Argument special.

Argumentum ad hominem. Argument direct, la persoană.

Argumentum ud litteram. Argument decisiv.

Argumentum a fortiori. Argument cu atât mai mult.

Argumentum a pari. Argument prin analogie.

Argumentum baculinum. Argumentul bățului.

Audiatur et altera pars. Să fie ascultată și cealaltă parte.

B

Bonaefidei emptor esse videtur qui Este de bună credință cumpărătorul

ignoravit eam reni esse alienam. care n-a știut că lucrul aparține altuia.

C

Carter ad continendos homines non Trebuie să avem închisori pentru a în-

puniendos haberi debet drepta oamenii, nu pentru a-i pedepsi.

Casum fortuitum definimus omne quod Numim caz fortuit tot ceea ce nu poate fi

humano coeptu praevideri non potest, prevăzut de încercarea omenească și

nec cui praeviso potest resisti. căruia chiar prevenit nu i se poate rezista.

Condictio sine qua non. Condiție fără de care nu se poate.

Confessio est prohatio probatissima. Mărturisirea este proba cea mai de seamă.

Consuetudo, optima legum interpres. Obiceiul (este) cel mai bun interpret

al legilor.

Cui prodest? Cui folosește?

Cuique suum tribuere. A da fiecăruia ce a al său.

Culpa in eligendo. Greșeală în alegere.

Culpa infficiendo. Culpa prin acțiune.

Culpa lata dolo aequiparatur. Greșeala gravă este echivalentă cu dolul.

Culpa levis. Greșeală ușoară.

Culpa levissima. Greșeală foarte ușoară.

D

Damni infecți. Pagubă eventuală.

Damnum emergens et lucrum cessans. Daună suferită și câștig pierdut (lipsă

de câștig).

Damnum iniuria datum. Prejudiciu cauzat fără drept.

Damnum remotum. Daună îndepărtată.

Datio in solutum. Dare în plată.

De auditu. Din auzite.

Debitam cum re iunctum. Datorie unită cu lucrul.

Dura lex, sed lex. Legea e aspră, dar e lege.

E

Eadem vis est taciți ac expressi Consimțământul expres sau tacit are

consensus. aceeași putere.

Edicta sunt praecepta eorum qui ius Edictele sunt dispozițiile celor care au

edicendi habent (Gaius). dreptul de a porunci.

Ei incumbit probatio qui dicit non qui Proba incumbă celui care afirmă, nu

negat (Paul, Dig., 22, 3, 2). celui care neagă.

Eius est tollere legem cuius est condere. Al aceluia este dreptul de a înlătura o lege

al căruia este și dreptul de a o întemeia.

Electa una via non datur recursus Odată ce s-a ales o cale nu este îngăduit

ad alteram. a recurge la alta.

Error communis facit ius. Eroarea generală devine drept.

Error iuris nocet, error facti non nocet. Eroarea de drept strică, eroarea de fapt

nu strică.

Et libertas quidem, ex qua etiam liberi Libertatea, de unde vine numele de liberi,

vocantur, est naturalis facultas eius quod este facultatea naturală a fiecăruia de a

cuique facere libet, nisiquod vi aut iure face ceea ce-i convine, cu condiția să nu

prohibetur (Inst., 1, 3, 1). fie împiedicat prin forță sau lege.

Exceptio est strictissimae interpretationis. Excepția este de o interpretare strictă.

Exceptionem rei iudicatae obstare Este excepție de lucru judecat ori de

quotiens eadem quaestio inter easdem câte ori aceeași chestiune se deduce

personas revocatur (Iulian, L.3). între aceleași persoane.

Exceptio non adimpleti contractus. Excepția neexecutării contractului.

Ex eodem fonte. Din aceeași sursă.

Ex non scripto ius venit quod usus Dreptul provine din (dreptul) nescris

comprobavit. pe care uzul 1-a confirmat.

Extra familiam. În afară de familie.

F

Factum negantis nulla est probatio. Nu se poate face proba unui fapt negativ.

Falliti sunt fraudatores, decodor ergo Faliții sunt înșelători, risipitorul este

fraudator. deci un înșelător.

Feci, sed iurefeci. Am făcut, dar am făcut potrivit

dreptului (pe care l-am avut).

Fiat iustitia, pereat mundus! Să se facă dreptate chiar de-ar fi să

piară lumea!

Fideiussor non tantum ipse obligatur, sed Fidejusorul nu numai că se obligă pe

etiam heredem obligatum relinquit sine dar obligă și pe moștenitorul său.

(Inst., 3, 20, 2).

Fiscus semper solvendo censetur. Statul întotdeauna este presupus solvabil.

Foenebre malum (Tacit). Camătă.

Fortuiți casus quod nullum humanum Cazuri fortuite, pentru că nici o minte

consilium providere potest. omenească nu le-ar fi putut prevedea.

G

Genera non pereunt. Bunurile de gen nu pier.

Gravi poenae subiciendi sunt parentes Părinții care își abandonează copiii

qui pueros deserunt. trebuie supuși unei aspre pedepse.

H

Habitatio. Dreptul de a locui, locuire.

Heredem eiusdem potestatis iurisque E sigur că moștenitorul are aceleași

esse, cuiusfuit defunctus, constat puteri și aceleași drepturi ca defunctul

(Ulpian, Dig.,L59, De reg.iuris). (pe care l-a moștenit).

Hereditas iam non est hereditas, sed Succesiunea (odată acceptată) nu mai

patrimonium heredis. este o succesiune, ci patrimoniul

moștenitorului.

Hereditas iacens personam defuncți Succesiunea vacantă continuă

sustinet. persoana defunctului.

Hereditas nihil aliud est quam successio Succesiunea nu este nimic altceva

in universum ius quod defunctus habuit decât transmiterea universalității

(Dig., L.62, De reg.iuris.). drepturilor pe care le-a avut defunctul.

Honeste vivere, neminem laedere, suum A trăi cinstit, a nu vătăma pe nimeni, a

cuique tribuere (Inst, 1, I, 3). da fiecăruia ce este al său.

Huius est interpretări cuius est condere. Acela are dreptul să interpreteze legea

care are dreptul de a o face.

Hypotheca secreta erat. Ipoteca era clandestină, secretă.

I

Id quod plerumque fieri solet Ceea ce obișnuiește să se facă de cele

(Dig., L. 114, De reg.iuris). mai multe ori.

Ignorantia iuris nocet, ignorantia Ignorarea dreptului strică, ignorarea

facti non nocet. faptului nu strică.

In communione vel societate nemo Nimeni nu poate fi silit să rămână fără

compellitur invitus dețineri voia sa în diviziune sau în societate.

(Ulpian, Dig.,], 2, 14).

In contractibus rei veritas potius quam În contracte adevărul mai degrabă decât

scriptura perspici debet. ceea ce este scris trebuie examinat.

Incumbit onus probandi ei qui agit Sarcina probei incumbă celui care

(dicit). acționează (care afirmă).

In dubiis quod minimum sequimur. În situații îndoielnice urmăm ceea ce

este cel mai puțin.

In dubio pro reo. În caz de îndoială, în favoarea pârâtului.

In exceptione reusfit actor. În situație de excepție inculpatul

devine reclamant.

Infans conceptus pro nato habetur Copilul conceput trebuie considerat ca

quoties de commodis eius agitur născut ori de câte ori e vorba de inte-

(Dig., L.7, De stat.hom.). resele sale.

In ius vocatio. Citare în justiție, chemare la judecată.

In limine litis. La începutul procesului.

Inopia probationum. Lipsă de probe.

In pari causa, potior est causa În situații altfel egale, posesorul trebuie

possidentis. preferat.

In principio. La început.

Instrumentam. Act juridic.

Instrumentam est probatio probata et Actul autentic este o probă făcută și nu

non probanda. de făcut.

Interpretandus est actus potius ut Un act trebuie interpretat mai degrabă

effectus praestet quam pereat (Dig., ca să producă efecte decât să piară

L. 12, De reb.dub.34,5). (art.978 C.civ.).

Ius distrahendi. Drept de vânzare.

Ius est ars boni et aequi (Ulpian, Dig., Dreptul este arta binelui și a dreptății.

L. 1, De iust. et iure).

Ius gentium est quo gentes humanae Dreptul popoarelor este acela de care

utuntur. se folosesc popoarele.

Ius postliminii. Dreptul de a se reîntoarce în patrie.

Ius publicum privatorum pactis mutări Dreptul public nu poate fi schimbat

non potest. prin convențiile dintre particulari.

Iustae nuptiae. Căsătoria legală.

Ius vitae necisque. Drept de viață și de moarte.

L

Legitima ușura. Dobânda legală.

Lex est commune praeceptum Papinian, Legea este o regulă comună.

Dig., 1, 3, 1).

Lexfori. Legea instanței.

Lex lege tollitur. O lege se abrogă printr-alta.

Lex non distinguit. Legea nu distinge.

Lex non est trahenda ad praeteritum. Legea nu trebuie să fie extinsă asupra

trecutului.

Lex personalii. Legea personală.

Lex posterior derogat priori. Legea posterioară derogă de la cea

precedentă.

Locatio-conductio operarum. Locațiune de servicii.

Locatio rei. Locația (închirierea) unui lucru.

Lucrum cessuns. Profitul nerealizat, care încetează.

M

Malafides superveniens usucapionem Reaua credință intervenită în urmă nu

non impedit. împiedică prescripția.

Manus iniectio. Punerea mâinii.

Mea culpa. Din vina mea.

Melius est non habere titulum c/uam Mai bine e să nu ai de loc titlu decât

habere vitiosum. să-1 ai viciat.

Melius est non solvere quam solutum Mai bine e să nu plătești decât să ceri

repetere. înapoi cea ce ai plătit.

Mens sana in corpore sano. Minte sănătoasă în corp sănătos.

Mente captus. Nebun.

Mors omnia iura solvit. Moartea eliberează de toate obligațiile.

Mutatis mutandis. Schimbând ceea ce trebuie schimbat.

Mutuo dissensu. Prin dezacord reciproc.

N

Naturalis ratio, quasi lex quaedam tacita. Rațiunea firească este ca o lege tacită.

Necessitas non habet legem. Nevoia nu cunoaște lege.

Nec inter alias res indicata aliis Luciul judecat între unii nu le poate fi de

prodesse aut nocere potest. folos și nici nu le poate vătăma altora.

Negantis naturali ratione nulla est Dintr-un motiv firesc nu există nici o

probatio. probă pentru cel ce neagă.

Negotiorum gestio. Gestiune de afaceri.

Neminem laedit qui suo iure utitur. Cel ce uzează de dreptul său nu vatămă

pe nimeni.

Nemini res sua servit (Dig., L26, De Nimeni nu poate avea o servitute

servit, praed. urban., 8, 2, 10). asupra proprietății sale.

Nemo admittitur propriam turpitudinem Nimeni nu este admis a se prevala de

suam allegans. propria sa turpitudine.

Nemo censetur ignorare legem. Nimeni nu e socotit că nu cunoaște legea.

Nemo condemnatus nisi auditus vel Nimeni nu e condamnat fără să fi fost

vocatus. ascultat sau chemat.

Nemo inauditus condemnetur. Nimeni să nu fie condamnat neascultat.

Nemo idoneus testis in re sua intelligitur. Nimeni nu poate fi socotit martor

potrivit în propria sa cauză.

Nemo iniuriam facit qui suo iure utitur. Nu cauzează o pagubă acela care își

exercită un drept al său.

Nemo plus iuris ad alium transferre Nimeni nu poate transmite altuia mai

potest quam ipse habet. mult drept decât are el însuși.

Nemo potest locare opus in perpetuum. Nimeni nu-și poate închiria serviciile

pentru totdeauna (pe viață).

Nemo sibi adscribit. Nimeni nu-și poate face titlul lui însuși.

Nemo tenetur edere contra se (C.L. 1, De Nimeni nu e obligat să producă probe

edendo, 2,13,3). contra sa.

Nomina transcripția. Registre de comerț.

Non bis in idem. Nu de două ori pentru același lucru.

Non exemplis seci legibus iudicandum. Trebuie să se judece nu după exemple,

ci după lege.

O

Omisso medio. Intermediarul fiind suprimat (în

materie de căi de atac procedurale).

Omnia probant quod non singula. (Toate aceste fapte fac probă, pe când fiecare din ele nu o fac). Toate la un loc probează ceea ce fiecare în parte nu o face.

Omnis definiția in iure civili periculosa Orice definiție în dreptul civil e periculoasă.

est (Dig., L.202. De reg.iuris).

Onus probandi incumbit ei qui dicit Sarcina probei incumbă celui care

(actori). afirmă (reclamantului).

Optimus est legum interpres consuetudo Obiceiul este cel mai bun interpret

(Dig., L.37, De reg). al legii.

Optima lex quae minimum relinquit Cea mai bună lege este aceea care lasă

arbitrio iudicis. cât mai puțin aprecierii judecătorului.

P

Pacta interpretanda sunt secundum Convențiile trebuie interpretate în

usum loquendi eius temporis quo raport cu felul cum se vorbea atunci

condita fuerunt. când au fost încheiate.

Pater is est quem nuptiae demonstrant Tată este acela pe care căsătoria îl arată

(Paul,Dig.,2,4,5). . ca atare.

Pendente conditione. Condiție suspensivă.

Periculum est emptoris. Riscul este al cumpărătorului.

Per sacramentwn. Prin jurământ.

Persona grata, persana non grata. Persoană agreată, persoană neagreată.

Pignoris capio. Luarea de gaj.

Possessionem acquirimus et anima et Câștigăm posesiunea prin intenție și

corpore. prin lucru.

Potior tempore, potior iure. Cel dintâi în timp este cel dintâi în drept.

Praediis inhaerent. Servitutile sunt inerente (imobilelor).

Praesumptio iuris el de iure. Prezumție de drept (absolută) care nu

admite dovada contrarie.

Q

Quae certo iure contrahuntur, contraria Cele ce se contactează într-un anumit

iure pereunt. chip, se desfac în chip contrar.

Quae tangi non possunt. (Lucruri) care nu pot fi atinse.

Quantum possessum, tantum (Nu se prescrie decât în măsura în care

praescriptum. se posedă…) Cât este în posesie atât

este prescris.

Qui confirmat, nihil dat. Cel care confirmă nu dă nimic.

Qui dicit de uno, negat de altero. Cine afirmă despre una neagă despre

cealaltă.

Qui potest maius potest et minus. Cine poate mai mult poate și mai puțin.

Qui prior tempore potior iure. Cel anterior în dată are un drept superior.

Qui pro quo. O persoană în locul alteia.

Qui tacet consentire videtur. Cine tace pare să consimtă.

Quod ab initio nullum est non producit Ceea ce e nul de la început nu produce

effectum. nici un efect.

R

Rebus sic stantibus. Lucrurile rămânând în aceeași stare.

Recte et cum utilitate. Bine și util.

Renuntiatio est strictissimae Renunțarea este de cea mai strictă

interpretationis. interpretare.

Renuntiatio non praesumitur. Renunțarea nu se presupune.

Res derelictae. Lucruri abandonate.

Res inter alios acta, aliis nec nocet nec pro- Un lucra încheiat (judecat) între unii

dest (Diodețian și Maximian, C.,4,12, 3). altora nu le poate nici folosi nici vătăma.

Res mobilis, res vilis. Lucru mobil, lucru de puțin preț.

Res nullius. Lucrul nimănui.

Restitutio in integrum Restituire, reparație integrală.

Reus in excipiendo fit actor (Dig., LI, Opunând o excepție, pârâtul devine

De except.). reclamant.

S

Salva rerum substantia. Substanța lucrurilor fiind păstrată

(nevătămată).

Sanae mentis. Cu mintea sănătoasă.

Sancti habentur legați. Solii (diplomații) sunt socotiți ca

investiți cu imunitate.

Scire leges non est verba earum tenere A cunoaște legile nu înseamnă a le

sed vim ac potestatem (Dig., L. 1, 3, 17). cunoaște cuvintele, ci a le cunoaște

puterea și întinderea.

Semel heres, semper heres. Odată moștenitor (ești) totdeauna

moștenitor.

Simplicitas legibus amica. Simplitatea, prietena legilor.

Sine die. Fără termen.

Sine ira et studio. Fără ură și părtinire.

Sine iustitia, nulla libertas. Fără dreptate, nici o libertate.

Sine pretio, nulla est venditio (Ulpian, Fără preț nu există nici o vânzare.

Dig., L.2, Decontrah.empt.18, 1, 1).

Sine qua non. (Condiție) fără de care nu.

Si volet usus (Horațiu). Dacă o îngăduie obiceiul.

Solutio est praestatio eius quod in Plata este prestarea a ceea ce în

obligatione est. obligațiune.

Solvere est alienare. A plăti înseamnă a înstrăina.

Stipulația poenae. Clauză penală.

Sublata causa, tollitur effectus. Suprimând cauza, efectul dispare.

Superficies solo cedit. Suprafața cedează solului.

T

Tempus regit actum. Timpul guvernează actul (actul e supus

formelor în vigoare în momentul când se face).

Terminus ad quem. Termenul până când.

Terminus a quo. Termenul de când.

Testis de auditu. Martor care a auzit.

Testis de visu. Martor care a văzut.

Thesaurus est vetus quaedam depositio Tezaur este orice lucru prețios ascuns

pecuniae cuius memoria non extat (Paul, de multă vreme și despre care nu se

Dig., LAI, 1, 31, l). mai știa nimica.

U

Ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est Unde este aceeași rațiune a legii, acolo

legis dispositio. este și aceeași aplicare a ei.

Ubi eadem ratio ibi eadem solutio. Unde este aceeași rațiune acolo este și

aceeași soluție.

Ubi emolumentum, ibi onus. Unde e profitul, acolo și (sarcina)

îndatorirea.

Ubi lex non distinguit, nec nos Unde legea nu distinge, nici noi nu

distinguere debemus. trebuie să distingem.

Ubi societas, ibi ius. Unde există societate, există și lege.

Una electa via, non datur recursus ad Odată aleasă o cale (procedurală), nu

alteram. este permis accesul la o alta.

Uti lingua nuncupassit, ita ius esto. Cum a vorbit, așa să fie dreptul.

Ut pro parvis, parva, sic pro maioribus După cum pentru delicte mici se dă o

gravior poena inferatur. pedeapsă mică, tot așa pentru delicte

mai mari să se dea o pedeapsă mai grea.

Bibliografie

1. Tratate, manuale, cursuri.

V. Arangio-Ruiz – Instituzioni di diritto romano, Napoli, 1957.

B. Biondi – Corso di diritto romano, Milano, 1942.

B. Biondi – Actione noxale, 1926.

P. Bonfante – Instituzioni di diritto romano, Milano, 1932.

U. Brasiello – Corso di diritto romano, Milano, 1932.

I. Cătuneanu – Curs elementar de drept roman, București, 1927.

Cicero – De domo.

P. Collinet – Le patrimoine. Cours, Paris, 1931-1932.

P. Collinet – Les successions, Cours, Paris, 1932.

P. Collinet – Le procedure par libelle, Paris, 1932.

P. Collinet – Etudes historiques sur le droit de Justinien, Paris, 1912.

P. Collinet – Etudes historiques sur le droit de Justinien, Histoire de l'ecole de droit Beyrouth, Paris, 1925.

E. Cuq – Manuel des institutiones juridiques des Romains, 1917.

G. Dimitrescu – Drept privat roman, București, 1938.

G. Dimitrescu – Drept roman, voi I, Craiova, 1948.

J. Ellul – Histoire des institutions, Paris, 1955.

J. Gaudemet – Institutions de l'antiquite, Paris, 1967.

Fr. Girard – Manuel elementaire de droit romain, Paris, 1897.

A. Guriano – Storia de] diritto romano, 1954.

Fr. Girard – Manuel de droit romain, Paris, 1927.

A. E. Giffard – Precis de droit romain, Paris, 1938.

A. E. Giffard, R. Villers – Droit romain et ancien droit francais, Paris, 1958.

VI. Hanga și M.V.Jacotă – Drept privat roman, București, 1964.

VI. Hanga – Drept privat roman, București, 1978.

VI. Hanga – Cetatea celor șapte coline, București, 1957.

VI. Hanga – Caius Iulius Caesar, București, 1967.

VI. Hanga – Principiile dreptului privat roman, Cluj-Napoca,1989.

VI. Hanga – Originea și structura posesorie a căsătoriei sine manu, 1946.

VI. Hanga – Instituții elementare romane, București, 1948.

VI. Hanga – Le droit Geto-Dace, Gesselschaft und recht im Griechisch- Romschen Alterum, Berlin, 1969.

C. Hubrecht – Manuel de droit romain, Paris, 1943.

R. von Ihering – L'eprit du droit romain dans les divers phases de son developpement, 1886.

M. V. Jacotă – Contribuții la studiul crizei generale a sistemului sclavagist în imperiul roman, Studii clasice, Ed. Academiei, 1963.

M. V. Jacotă – Traditions et progres dans les relations sociales a Rome au II siecle, Actes de la Xll-e Conference internaționale d'etudes classique „Eirene”, Cluj-Napoca, 1972.

M. V. Jacotă – Formalismul dreptului roman și condițiile necesare pentru apariția unei științe a dreptului, Iași, 1981.

M. Jakotă – Conflictele de legi în Imperiul Roman, Studii clasice, VII, 1968.

M. Jakotă – Rome et les etrangers, Antiquitas graeco-romana ac tempora nostra, Pragae, Academia, 1968;

M. Jakotă – Formalismul dreptului roman și condițiile necesare pentru apariția unei științe a dreptului, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă 1981).

M. Jakotă. – L'esclave creancier, Sudi in onore di Giuseppe Grosso, Torino, 1968.

H. Levy Bruhl – Nouvelles etudes sur le tres ancien droit romain, 1947.

H. Levy Bruhl – Quelques problemes sur le tres ancien droit romain, 1934.

M. V. Jacotă – Drept roman, Iași, 1992.

G. Lepointe – Droit romain et ancien droit franc,ais, Dalloz, 1958.

S. Longinescu – Elemente de drept roman, 1929.

A. Meillet – Histoire de la langue latine, 1928.

Ch. Maynz – Cours de droit romain, 1887.

G. May – Elements du droit romain, 1909.

N. A. Mașchin – Istoria Romei antice, Bucurști, 1951.

R. Monier – Les peregrins deditices, 1930.

R. Monier – Manuel elementaire de droit romain, Paris, 1945.

E. Molcuț și D. Oancea – Drept roman, București, 1991.E.

Molcuț și D. Oancea – Drept roman, București, 1992.

E. Molcuț și D. Oancea – Drept roman, București, 1993.

P. Noialles – Fas et ius, Etude de droit romain, Paris, 1948.

Popescu-Spineni – Chestiuni de drept roman, București, 1932. Pommeray – Etude sur l'infamie.

P. C. Timbal, Droit romain et ancien droit fran9ais, Paris, 1960.

C. St. Tomulescu – Manual de drept privat roman, București, 1956.

C. St. Tomulescu – Manual de drept privat roman, București, 1958.

C. St. Tomulescu – Drept privat roman, București, 1973.

C. St. Tomulescu – Concubinatul în dreptul roman, 1953.

C. St. Tomulescu – Contribuțiuni la studiul dreptului roman, Buzău, 1937.

C. St. Tomulescu – Chestiuni de drept roman, București, 1949.

C. St. Tomulescu – Nexum bei cicero, Neapole, 1966.

Varro – De lingua latina.