Procedura de judecată a [608388]

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE DREPT
LICENȚĂ

Procedura de judecată a
contestației la executare .în procesul civil

Coordonator: prof. dr. Roșu ClaudiaAbsolvent: [anonimizat]
2019

1.Introducere. Considerații generale despre executarea silită

1.1 Noțiune

Deși Codul de procedură civilă nu definește executarea silită în mod expres, din conținutul
art. 1 și art. 622 C. proc. civ. rezultă faptul că aceasta este a doua fază a procesului civil1în
care creditorul poate obține satisfacerea efectivă a dreptului său, constatat printr-un titlu
executoriu, prin intermediul forței coercitive a statului, împotriva debitorului. Această fază a
procesului civil poate exista doar dacă debitorul nu și-a executat de bună voie obligația, alin.
(1) al art. 622 C. proc. civ. stipulând faptul că obligația stabilită print-un titlu executoriu se
aduce la îndeplinire în mod benevol de către debitor.
Doctrina definește executarea silită ca fiind „procedura prin intermediul căreia titularul unui
drept, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu, constrânge, cu
ajutorul organelor competente ale statului, pe debitorul său, care nu își execută de bună voie
obligația corelativă, de a aduce la îndeplinire în mod silit”2.
Existența fazei executării silite apare ca o consecință a obligației statului de a asigura, prin
agenții săi, executarea efectivă și cu celeritate a hotărârilor judecătorești și a altor titluri
executorii, iar în cazul în care această obligație nu este respectată sau este îndeplinită în mod
defectuos, persoanele vătămate au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.

1.2 Participanții la executarea silită

Conform art. 644 C. proc. civ., participanții la executarea silită sunt părțile, terții garanți,
creditorii intervenienți, instanța de executare, executorul judecătoresc, Ministerul Public,
agenții forței publice, martorii asistenți, experții, interpreții și alți participanți, în condițiile
anume prevăzute de lege.

1.2.1 Părțile

Părțile în procedura executării silite sunt creditorul și debitorul. Astfel legea îl prezintă
pe creditor ca fiind persoana al cărei scop este realizarea dreptului recunoscut prin titlul
executoriu și pe debitor ca fiind acea persoană care este ținută la executarea obligației stabilite
prin titlul executoriu.
Pentru a fi parte în procedura executării silite creditorul trebuie să aibă calitate
procesuală, capacitate procesuală și să justifice un interes actual, născut, personal și direct, iar
debitorul poate fi parte în această procedură dacă există un titlu executoriu care să stabilească
obligația sa de a da, a face sau a nu face ceva corelativă dreptului subiectiv al creditorului.
„În faza de executare silită, calitatea procesuală presupune existența identității dintre
creditorul urmăritor și titularul creanței stabilite prin titlul executoriu și dintre debitorul
urmărit și cel ținut la îndeplinirea obligației prin titlul executoriu”3. Aceeași interpretare a fost
dată și în practică, în sensul că au calitate procesuală părțile ce sunt menționate în titlul
executoriu4.
Potrivit art. 645 alin. (2) C. proc. civ. și în faza executării silite se poate transmite calitatea de

1 „Având în vedere că, în baza principiului disponibilității care guvernează procesul civil, deci inclusiv etapa
executării silite, creditoarea a înțeles să continue executarea silită împotriva debitoarei numai în dosarul nr.
2343/2014 BEJ Y, în cadrul căruia a fost recuperat întregul debit. (Tribunalul București, s. A IV-a civ., dec. civ.
nr. 1686/A din 26 aprilie 2016)” din R. Stanciu, M. Dinu, Executarea silită în Codul de procedură civilă.
Comentariu pe articole , Editura Hamangiu, București, 2019, pag. 8
2G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 4-a, revizuită și adăugită , Editura Hamangiu, București,
2017, pag. 1003
3G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pag. 1012
4„Cadrul procesual, sub aspectul părților din faza judecării procesului se păstrează și în faza executării silite,
părțile devenind creditori și debitori, dar având aceeași identitate cu părțile procesului finalizat cu hotărârea ce
constituie titlul executoriu”, Jud.Satu Mare s. civ. ,sent. civ .nr.1832 din 15.05.2015

creditor sau debitor, iar actele de executare deja îndeplinite până la data transmiterii calității
procesuale sunt opozabile și succesorilor în drepturi ai creditorului sau ai debitorului. După
cum părțile și succesorii pot fi persoanefizice sau juridice, iar transmisiunea poate fi legală
sau convențională, putem analiza specificul fiecărui tip de transmitere a calității procesuale.
Transmisiunea legală în cazul persoanelor fizice pleacă de la premisa că o parte (fie
creditorul, fie debitorul) sau ambele părți este/sunt decedat/decedați, astfel transmiterea legală
a calității se face pe cale succesiunii legale sau testamentare. Dacă transmiterea calității
procesuale active este relativ simplă, singura condiție impusă de lege pentru a începe sau
pentru a continua executarea silită fiind aceea ca moștenitorii creditorului să fie sezinari, iar
în cazul în care aceștia sunt nesezinari, să le fi fost eliberat, în prealabil, certificatul de
moștenitor5; în cazul debitorului lucrurile sunt ceva mai complicate.
Astfel art. 687-689 C. proc. civ. impun o procedură specială ce trebuie îndeplinită de
către creditor sau de către executorul judecătoresc în cazul în care se urmărește executarea
unui debitor decedat, mai exact interzicerea, începerea și continuarea executării contra
moștenitorilor. Dacă debitorul moare înainte de sesizarea executorului judecătoresc,
executarea silită nu poate fi pornită, iar dacă moare după ce aceasta a fost pornită, ea nu poate
fi continuată cât timp succesiunea nu a fost acceptată de către moștenitori ori, în cazul lipsei
acestora sau în cazul neacceptării de către aceștia, cât timp nu a fost numit un curator al
succesiunii, după caz un curator special în condițiile art. 58 C. proc. civ. Alin. (2) al aceluiași
articol le impune creditorului, după caz executorului judecătoresc obligația de a solicita
camerei notarilor publici de la ultimul domiciliu al debitorului decedat înregistrarea în
registrul special prevăzut de lege mențiunea începerii executării silite. De asemenea se va
solicita și eliberarea unui certificat din care să rezulte dacă succesiunea a fost sau nu
dezbătută, dacă a fost sau nu acceptată și dacă a fost sau nu numit un curator al succesiunii.
Legea le oferă atât creditorului, cât și executorului judecătoresc posibilitatea de a cere camerei
notarilor publici de la ultimul domiciliu al defunctului întocmirea inventarului succesiunii sau
desemnarea unei persoane în acest scop, în cazul în care moștenirea nu a fost dezbătută sau
acceptată. După cum putem să observăm interzicerea executării silite reglementată de art. 687
se referă exclusiv la situația în care debitorul decedează, nu și în cazul morții creditorului6.
Pentru ca executarea silită să fie promptă legea prevede posibilitatea creditorului sau
executorului judecătoresc de a cere instanței de executare numirea unui curator special, până
la învestirea unui curator al succesiunii, în condițiile legii, dacă debitorul moare înainte de
începerea executării silite și se constată că nu există niciun moștenitor acceptant și nu este
numit niciun curator al succesiunii. Art. 688 C. proc. civ. reglementează și situația în care
moștenitorii sunt toți majori, o parte majori sau toți minori, respectiv persoane puse sub
interdicție judecătorească. Dacă toți moștenitorii acceptanți sunt majori, executarea silită va fi
pornită împotriva tuturor, în afară de situația în care sunt exceptați de lege sau prin voința
defunctului. În situația în care moștenitorii acceptanți sunt toți minori/incapabili sau o parte,
executarea silită nu va putea fi pornită decât după numirea reprezentanților legali, însă dacă
această numire nu a fost făcută în termen de o lună de la data decesului debitorului sau de la

5 „Sezina este un beneficiu al legii care conferă moștenitorilor sezinari, pe lângă stăpânirea de fapt exercitată
asupra bunurilor din patrimoniul succesoral, și dreptul de a administra acest patrimoniu și de a exercita drepturile
și acțiunile defunctului, fără a fi necesară atestarea prealabilă a calității de moștenitor pe cale notarială sau
judecătorească”; pentru mai multe detalii Francisc Deak și Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, Vol. III
– Transmisiunea și partajul moștenirii, Editura Universul Juridic, București, 2014.
6 „Tribunalul nu va reține susținerea contestatoarei potrivit căreia adresele de înființare a popririi sunt nelegale
întrucât executarea silită era de drept suspendată de la data decesului creditorului și până la introducerea în cauză
a moștenitorilor, aceasta fiind nefondată. Astfel, din dispozițiile Codului de procedură civilă ce se regăsesc în
Secțiunea a 3-a, Titlul I, Cartea a V-a ce poartă denumirea de Executare împotriva moștenitorilor, rezultă fără
echivoc că legiuitorul a înțeles să reglementeze numai situația în care decedează debitorul urmăritor, nu și pe
aceea în care creditorul urmăritor moare”, decizia civ. nr. 1736 din 21.12.2016 a Tribunalului Constanța

punerea sub interdicție judecătorească, legea le oferă creditorului și executorului judecătoresc
facultatea de a solicita instanței de executare numirea unui curator special. Iar dacă la data
decesului debitorului executarea silită era începută, aceasta se suspendă de drept pentru un
termen de 10 zile care începe să curgă de la data când moștenitorii acceptanți au luat
cunoștință despre executarea silită, legea dispunând și în această situație că dispozițiile care
protejează moștenitorii minori și incapabili, dar și dispozițiile care privesc citarea și
executarea față de moștenitorii majori se aplică în mod corespunzător.
Celălalt mod de transmitere a calității procesuale în cazul persoanelor fizice, aplicabil
și persoanelor juridice, este cel convențional. Astfel calitatea procesuală se transmite prin
cesiunea de creanță, prin subrogația personală convențională, prin preluarea de datorie
consimțită de creditor sau prin alte mijloace prevăzute de lege. Trebuie menționat faptul că
titlul executoriu are efecte și împotriva succesorilor convenționali ai debitorului, chiar dacă
executarea silită nu a fost începută; în acest sens dispun și dispozițiile art. 39 alin. (3) C. proc.
civ.
„În cazul persoanelor juridice, transmiterea legală are loc pe care reorganizării prin
fuziune, divizare sau transformare, astfel încât persoana juridică nou-creată, persoana juridică
absorbantă, persoanele juridice care preiau fracțiunile patrimoniului divizat dobândesc
calitatea de creditor sau debitor pe care o avea persoana juridică supusă reorganizării.
Precizăm că transmiterea legală a calității de debitor în cazul persoanelor juridice nu impune
creditorului obligațiile prevăzute de art. 687-689 C. proc. civ.”7
De asemenea, prin intermediul acțiunii oblice, reglementată de art. 1560 C. civ, C. proc. civilă
le recunoaște și creditorilor creditorului calitatea procesuală activă.
O altă categorie de persoane cărora legea le recunoaște calitatea procesuală este
alcătuită din creditorii intervenienți și, în mod excepțional, persoane care sunt în coproprietate
cu debitorul urmărit.
Intervenția altor creditori este reglementată de art. 690-696 C. proc. civ. Potrivit art.
690 poate interveni în cadrul unei executări silite începute orice creditor care are un titlu
executoriu împotriva debitorului; a luat măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; are
un drept real de garanție sau, după caz, un drept de preferință asupra bunului urmărit; sau dacă
are calitatea unui creditor chirografar titular al unei creanțe bănești ce rezultă dintr-un înscris
cu dată certă ori din registrele ținute cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Pentru a putea participa la faza executării silite, C. proc. civilă nu dispune reguli
speciale în ceea ce privește capacitatea, astfel se vor aplica dispozițiile generale în această
materie.
Drepturile și obligațiile părților sunt prevăzute de art. 646 și art. 647 C. proc. civ.
Părțile au dreptul de a asista personal sau prin reprezentanții lor, la efectuarea actelor de
executare, să ia cunoștință de actele dosarului de executare și să obțină adeverințe și copii de
pe acestea. Un alt drept al părților este de a contesta actele de executare cu respectarea
cerințelor și în termenele stabilite de lege. O trăsătură importantă a acestui ultim drept
prezentat este faptul că poate fi exercitat și de alte persoane care justifică un interes legitim.
Debitorul poate să opună creditorului compensația legală, dacă și creanța sa este prevăzută
într-un titlu executoriu, executorul judecătoresc având atribuția de a constata compensarea
celor două creanțe.
Obligațiile creditorului sunt: acordarea executorului judecătoresc sprijin efectiv, la
cererea acestuia, pentru efectuarea actelor de executare. Debitorul, sub sancțiunea amenzii
este obligat să declare executorului judecătoresc toate bunurile mobile și imobile, inclusiv
cele aflate în proprietate comună, cu arătarea locului în care acestea se află, precum și toate
veniturile sale, curente sau periodice. O altă obligație a debitorului este de a declara orice

7G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pag. 1016

sechestrarea a bunurilor sale și predarea unei copii de pe procesul-verbal de sechestru. Terții
garanți precum fidejusorul sau garantul ipotecar au aceleași drepturi și obligații precum
debitorul.
Art. 650 C. proc. civ. prevede faptul că terții vătămați printr-un act de executare pot
solicita desființarea acestuia sau, chiar, încetarea executării silite propriu-zise, prin
intermediul contestației la executare, dacă nu se dispune altfel prin lege.

1.2.2 Instanța de executare

Instanța judecătorească participă și în faza executării silite, principalele sale atribuții
fiind încuviințarea executării silite, judecarea contestației la executare și judecarea cererii de
conexare a executărilor.
Potrivit art. 651 C. proc. civ. , instanța de executare este judecătoria în a cărei
circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul
debitorului. Teza a II-a a alin. (1) acordă statutul de instanță de executare judecătoriei de la
domiciliul sau sediul creditorului în cazul în care debitorul nu are domiciliul sau sediul în țară.
O altă situație prevăzute de C. proc. civ., este cea în care atât debitorul, cât și creditorul nu au
domiciliul, respectiv sediul în țară, situație în care instanța de executare va fi judecătoria în a
cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. Din
rațiuni de previzibilitate și continuitate, orice schimbare de domiciliu, respectiv sediu al
debitorului sau creditorului nu atrage schimbarea competenței instanței de executare.
În faza executării silite instanța de executare se pronunță prin încheieri executorii, iar calea de
atac împotriva acestor încheieri este numai apelul. Termenul pentru exercitarea apelului
împotriva încheierilor este de 10 zile de la comunicare, termen care derogă de dreptul comun
în materie.

1.2.3 Executorul judecătoresc

Organul de executare cu competență generală în România este executorul judecătoresc, care
execută orice titlu executoriu, cu excepția celor care au ca obiect venituri datorate bugetului
general consolidat, bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei
Atomice.
Competența executorului judecătoresc diferă în funcție de:
– în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse în rădăcini
și al executării silite directe imobiliare este competent executorul judecătoresc din
circumscripția curții de apel unde se află imobilul;
– în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile și al executării silite directe mobiliare,
competența îi revine executorului judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află
domiciliul, respectiv sediul debitorului sau locul unde se află bunurile; dacă debitorul nu are
domiciliul sau sediul în România este competent oricare executor judecătoresc din țară;
– în cazul executării silite a obligațiilor de a face și a obligațiilor de a nu face, executorul
judecătoresc din circumscripția curții de apel unde urmează să se facă executarea;
„Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripția mai multor curți de
apel, oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă una dintre acestea este
competent să realizeze executarea silită, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în
raza celorlalte curți de apel”8
Executorul judecătoresc rămâne competent să continue executarea silită chiar dacă
după începerea executării debitorul și-a schimbat domiciliul sau, după caz, sediul.

8 Claudia Roșu, Drept Procesual civil Partea Specială,Ediția a 9-a –revizuită și adăugită- , Editura C.H. Beck,
București, 2019, pag. 268

Sancțiunea aplicată de lege pentru încălcarea competenței executorului judecătoresc
este nulitatea necondiționată a actelor de procedură efectuate.
În practică regăsim situații în care sunt sesizați mai mulți executori judecătorești pentru a
executa silit același debitor. Când se urmăresc aceleași bunuri ale debitorului în mai multe
executări silite de către executori judecătorești diferiți, orice persoană interesată sau oricare
executor judecătoresc pot cere instanței de executare conexarea dosarelor de executare.
Instanța competentă să soluționeze această cerere este instanța de executare în circumscripția
căreia a început prima executare. Instanța de executare se va pronunța prin încheiere
atribuindu-i dosarul executorului judecătoresc care a îndeplinit actul de executare cel mai
înaintat, iar dacă executările sunt în același stadiu, dosarul va fi atribuit executorului
judecătoresc care a început cel dintâi executarea. De asemenea, instanța de executare, în cazul
în care decide conexarea, se va pronunța și asupra cheltuielilor de executare efectuate până în
momentul conexării. Lege nu prevede o cale de atac specifică împotriva încheierii, astfel
împotriva acesteia se va putea face contestație la executare în condițiile art. 712-720 C. proc.
civ. După conexare, procedura de executare va continua de la actul de urmărire cel mai
înaintat, iar orice desistare din partea unui creditor nu va afecta competența câștigată a
executorului judecătoresc. Dacă pe rolul aceluiași executor se află mai multe executări cu
privire la aceleași bunuri ale debitorului, executorul judecătoresc va putea conexa dosarele
prin încheiere, ce poate fi atacată cu contestație la executare. În cazul în care, privitor la
aceleași bunuri, se efectuează mai multe executări, unele pornite de executorul judecătoresc,
la cererea unui creditor, iar altele direct de către alți creditori, executarea va fi continuată de
executorul judecătoresc în favoarea căruia s-a dispus conexarea prin încheierea instanței de
executare.
Executorul judecătoresc își îndeplinește atribuțiile și îndatoririle9 prin încheieri,
procese-verbale și prin alte acte de procedură prevăzute de lege. Erorile materiale săvârșite cu
prilejul întocmirii actelor de procedură se pot îndrepta, din oficiu sau la cerere, cu respectarea
dispozițiilor legale prevăzute pentru întocmirea lor. Amânarea, suspendarea și încetarea
executării silite, eliberarea sau distribuirea sumelor obținute din executare, precum și alte
măsuri anume prevăzute de lege se dispun de executorul judecătoresc prin încheiere.

1.2.4 Ministerul Public

Ministerul Public sprijină, în condițiile legii, executarea hotărârilor judecătorești și a
altor titluri executorii. De asemenea, Ministerul Public poate cere punerea în executare a
hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii emise în favoarea minorilor, persoanelor
puse sub interdicție judecătorească sau dispăruților.

1.3 Titlul executoriu și creanța pusă în executare

1.3.1 Creanța pusă în executare

Conform art. 628 C.proc.civ., pot fi executate silit obligațiile al căror obiect constă în
plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinței acestuia, desființarea unei
construcții, a unei plantații ori a altei lucrări, încredințarea minorului, stabilirea locuinței și
vizitarea acestuia sau luarea unei alte măsuri stabilite prin titlul executoriu. De asemenea se
pot executa, pe lângă creanța principală, și accesoriile acesteia precum dobânzi, penalități sau
alte sume acordate conform legii prin titlul executoriu, dar și cheltuielile de executare.

Creanța pusă în executare trebuie să îndeplinească trei caracteristici: să fie certă10, să
fie lichidă și să fie exigibilă. Creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din
însuși titlul executoriu. Caracterul lichid este îndeplinit dacă obiectul este determinat de titlul
executoriu sau acesta conține dispoziții prin care obiectul poate fi determinat. În cazul în care
titlul executoriu conține numai elemente prin care se poate determina obiectul creanței, acesta
va fi stabilit, prin încheiere, de către executorul judecătoresc. Astfel calculul dobânzilor și
penalităților îi sunt atribuite executorului judecătoresc, dar și actualizarea acestora11. Această
încheiere reprezintă titlu executoriu potrivit art. 628 alin. (5) și va putea fi atacată doar cu
contestație la executare. O precizare importantă este necesară, în cazul în care titlul executoriu
nu cuprinde elemente prin care să poată fi stabilit cuantumul dobânzilor și al penalităților, dar
creditorul este îndreptățit la acestea de drept (spre exemplificare, dobânzile cuvenite în baza
Ordonanța Guvernului nr. 13/201112), instanței de executare îi va reveni sarcina de a le stabili
prin încheiere. Încheierea instanței de executarea reprezintă titlu executoriu și poate fi atacată
numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare. Exigibilitatea creanței este îndeplinită
dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul
termenului de plată.

1.3.2 Titlul executoriu

„Existența unui titlu executoriu constituie o condiție sine qua non pentru începerea
executării silite. Indiferent de modalitatea în care urmează a se face executarea silită, obligația
ce se solicită a fi pusă în executare silită trebuie să fie constatată printr-un titlu executoriu.
Sintagma numai în temeiul unui titlu executoriu utilizată de legiuitor este de natură a sublinia
și totodată limita sfera actelor în temeiul cărora se poate realiza executarea silită, în sensul că
doar titlul executoriu poate conduce la inițierea procedurii execuționale”13.
Art. 632 alin. (2) C. proc. civ. face o enumerare exhaustivă a categoriilor de titluri
executorii, fiind titluri executorii: hotărârile executorii potrivit art. 633 C. proc. civ., hotărârile
cu executare provizorie, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi
puse în executare. Din lecturarea textului art. 632 rezultă că, pe lângă hotărârile judecătorești
și arbitrale, există și alte înscrisuri care constituie titluri executorii, însă este necesară o
prevedere legală expresă în acest sens; orice clauză contractuală prin care părțile ar atribui

10Tribunalul București a fost chemat, ca instanță de apel, să se pronunțe asupra unei contestații la executare. În
cauză debitorul a cerut instanței să constate că dreptul de creanță nu este cert deoarece creditorul, într-un alt
dosar a cerut rezoluțiunea contractului. Tribunalul București a reținut în considerente:„În condițiile în care atât
culpa pentru neplata sumelor de bani a căror executare se urmărește, cât și desființarea antecontractului în urma
rezoluțiunii fac obiectul unui litigiu separat, creanței îi lipsește caracterul cert, creditoarea neputând urmări, în
același timp, atât desființarea contractului prin rezoluțiune, cât și executarea silită a obligațiilor prevăzute în
acesta (Tribunalul București dec. civ. nr. 823 din 2.09.2012)” din M. Dinu, R. Stanciu, Executarea silită în
Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole , Editura Hamangiu, București, 2017, pag. 33

11 „ Potrivit art. 628 alin. (5) C. proc. civ., pentru sumele stabilite prin aplicarea alin. (1)-(4), încheierea instanței
de executare sau a executorului judecătoresc constituie titlu executoriu. Din analiza dosarului de executare
rezultă că executorul nu a emis o încheiere în temeiul art. 628 alin. (2) C. proc. civ. pentru a stabili suma datorată
cu acest titlu, ci a a preluat suma indicată ca atare de creditoare prin cererea de executare. Dispozițiile art. 628
alin (5) C. proc. civ. (…) impun respectarea unei etape formale în cadrul executării, etapă concretizată prin
întocmirea unui act procedural concret indicat de lege, care are, potrivit, aceleiași legi, caracter de titlu
executoriu. Lipsa acestei încheieri echivalează cu lipsa titlului executoriu pentru suma pretinsă cu acest titlu,
astfel că vătămarea suferită de debitor este evidentă. (Tribunalul București, s. A IV-a civ,. dec. civ. nr. 473/R din
20 noiembrie 2017)” din R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 41

12 Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 607 din 29 august
2011.
13 M. Dinu, R. Stanciu, op. cit., pag. 33

calitatea de titlu executoriu actului juridic încheiat între ele ar fi lipsită de orice eficiență
juridică.
Hotărârile judecătorești sunt executorii, potrivit art. 633, dacă au fost pronunțate de către
instanța judecătorească învestită cu judecarea apelului. Pot fi hotărâri executorii și hotărârile
date în primă instanță care nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel sau în legătură cu care
părțile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2) C. proc.civ.
Art. 634 alin. (1) definește hotărârile definitive. Astfel sunt considerate hotărâri
definitive, hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului; hotărârile date în primă
instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs; hotărârile date în primă instanță, care nu au
fost atacate cu apel; hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu
recurs; hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii; sau orice
alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. Alineatul al doilea al art. 634
precizează faptul că hotărârea rămâne definitivă de la data expirării termenului de exercitare a
apelului sau recursului, ori de la data pronunțării. Hotărârile judecătorești cu executare
provizorie sunt reglementate de art. 448 C.proc.civ. Printre hotărârile judecătorești cu
executare provizorie amintim hotărârile primei instanțe prin care a acordat despăgubiri pentru
accidente de muncă sau prin care a decis plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din
raporturile juridice de muncă, precum și a sumelor cuvenite, potrivit legii, șomerilor.
Hotărârile arbitrale sunt actele tribunalului arbitral sau ale persoanei însărcinate cu
calitatea de arbitru prin care s-a soluționat litigiul. Conform art. 635 C. proc. civ. hotărârile
arbitrale reprezintă titlu executoriu și în situația în care sunt atacate cu acțiune în anulare. O
precizare se impune, în cazul în care printr-o hotărâre arbitrală se decide transferarea dreptului
de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra unui imobil, hotărârea se va prezenta
instanței de judecată sau notarului public pentru a obține o hotărâre judecătorească sau un act
autentic notarial, după caz14.
„În cazurile în care legea recunoaște hotărârilor unor organe cu atribuții jurisdicționale
putere de titlu executoriu, acestea vor putea fi puse în executare după rămânerea lor definitivă
prin neatacarea în fața instanțelor judecătorești competente”15.
Cea mai vastă categorie de titluri executorii este formată din alte înscrisuri decât
hotărârile judecătorești sau arbitrale. Printre acestea vom enumera cele mai frecvent întâlnite
în practică: încheierile și procesele verbale întocmite de executorul judecătoresc, înscrisurile
autentice, titlurile executorii notariale, titlurile de credit și înscrisurile sub semnătură privată,
în condițiile stabilite prin lege.

A. Înscrisurile autentice

Art. 269 alin. (1) C. proc. civ. definește înscrisul autentic ca fiind înscrisul întocmit sau
primit și autentificat de către o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă
persoană învestită de stat cu autoritate publică. Este înscris autentic și orice alt înscris emis de
către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter16.

14 Potrivit art. 603 alin. (3) C.proc.civ
15G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pag. 1073
16„Un prim motiv de contestație invocat de apelantă vizează lipsa caracterului de titlu executoriu al
antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. (…), cu privire la clauza penală cuprinsă în art. 3 alin.
(4) din acest antecontract, ce prevede că, -în cazul în care promitentu-vânzător va refuza sau va fi în
imposibilitate să vândă apartamentul în formă autentică până la data de 30 mai 2016 cu prețul negociat, va fi
obligat la restituirea dublului sumei de bani primite în avans până la acea dată și corelativ, la restituirea
eventualelor cheltuieli de executare, putând fi urmărit pentru întregul patrimoniu, prezentul act constituind titlu
executoriu-. Contestatoarea- apelantă apreciază că prin acest prin această clauză nu se consacră o creanță certă și
lichidă, astfel că antecontractul, chiar autentificat la notar, nu poate avea valoare de titlu executoriu potrivit art.
101 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale (-Înscrisul autentificat de notarul public care

B. Titlurile de credit

Potrivit art. 640 C. proc. civ., cambia, biletul la ordin și cecul precum și alte titluri de
credit constituie titluri executorii, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de legea specială.
Cambia și biletul la ordin sunt reglementate de legea 58/193417, iar cecul este reglementat de
legea 59/193418. Urmare a Deciziei nr.7/201719 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că învestirea cu formulă
executorie a biletului la ordin se face în cadrul procedurii de încuviințare a executării silite, iar
nu într-o etapă prealabilă distinctă.

C. Titlurile executorii prevăzute de Codul civil

Conform art. 1798 C.civ contractele de locațiune încheiate prin înscris sub semnătură
privată care au fost înregistrate la organele fiscale constituie titluri executorii pentru plata
chiriei, iar contactele de locațiune încheiate în formă autentică constituie titluri executorii
pentru plata chiriei și pentru obligația de restituire a bunului dat în locațiune (art. 1798 și art.
1809 alin. (2)-(3) C.civ.)20.
Contractele de arendare constituie titluri executorii pentru plata arendei la termenele și în
modalitățile stabilite în contract dacă au fost încheiate în formă autentică, precum și cele
înregistrate la consiliul local (art. 1845 C.civ.).
Contractele de comodat încheiate în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură
privată cu dată certă constituie titlu executoriu în ceea ce privește obligația de restituire, în
cazul încetării contractului prin expirarea termenului sau prin decesul comodatarului. Dacă nu
s-a prevăzut un termen, contractul reprezintă titlu executoriu numai în cazul în care nu s-a
prevăzut o întrebuințare pentru bunul comodatat sau dacă împrumutul are un caracter
permanent.
Contractul de împrumut de consumație încheiat în formă autentică sau sub forma unui

constată o creanță certă și lichidă are putere de titlu executoriu de la data exigiblității acesteia-). Instanța
învederează că formularea clauzei penale de art. 3 alin. (4) din antecontractul de vânzare-cumpărare (…) face
referire nu doar la refuzul , dar și la imposibilitatea apelantei de a executa obligația asumată prin acest act, ceea
ce echivalează cu o asumare, de către promitenta-vânzătoare, a riscului neexecutării din cauze externe,
independente de voința sa. Așadar, clauza penală are o formulare neechivocă, ce exclude necesitatea unor
verificări privind angajarea răspunderii contractuale, așa cum susține contestatoarei. Creanța menționată în
clauza penală are caracter cert și lichid la momentul exigibilității sale, respectiv 30 mai 2016. Orice creanță certă
lichidă și exigibilă conținută într-un înscris autentic notarial poate fi contestată de debitor, dar aceasta nu
afectează caracterul de titlu executoriu al acelui înscris, caracter consfințit prin lege. Pe cale contestației la
executare debitorul poate proba ulterior că, în realitate, nu ar fi îndeplinite condițiile pentru a se trece la
executarea silită a respectivei creanțe. În speța de față, creanța intimatului creditor este suficient caracterizată,
prin conținutul clauzei penale, pentru a se aprecia că ea are caracter cert, lichid și exigibil necesar pentru a se
aprecia ca înscrisul autentificat de notarul public care o constată să fie titlu executoriu. (Tribunalul Iași, s. I civ.,
dec. civ. nr. 1425 din 9 mai 2018)” din R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 74
17 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 100 din 1/05/1934, cu completările și modificările ulterioare
18 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 100 din 1 mai 1934, cu completările și modificările ulterioare
19 Publicată în Monitorul Oficial nr. 220 din 30 martie 2017
20„ În conformitate cu prevederile art. 1809 alin. (2) C. civ., în privința obligației de restituire a bunului dat în
locațiune, contractul încheiat pe durată determinată și constatat prin înscris autentic constituie, în condițiile legii,
titlu executoriu la expirarea termenului, text care în speță nu este incident, având în vedere că contractul de
închiriere încheiat între părți nu constituie titlu executoriu în privința obligației chiriașului de restituire a bunului
dat în locațiune ca urmare a faptului că nu a expirat termenul pentru care s-a încheiat contractul, ceea ce exclude
de la incidență dispozițiile art. 1809 alin. (2) și (3) C. civ. Într-o atare situație, se impune obținerea unei hotărâri
judecătorești de evacuare a chiriașului. (Tribunalul Arad, s. civ., dec. nr.168/A din 9 mai 2013)” din R. Stanciu,
M. Dinu, op. cit., pag. 70

înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu în ceea ce privește
obligația de restituire la expirarea termenului (art. 2165 C.civ).
Contractul de ipotecă și contractul de gaj valabil încheiate constituie titluri executorii. Ca
urmare a Deciziei 60/201721 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept, s-a stabilit caracterul de titlu executoriu al contractului de ipotecă
valabil încheiat și în cazul în care dreptul de creanță ce este garantat prin ipotecă nu este
constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit legii, titlu executoriu22. În acest dosar
Î.C.C.J. a fost sesizată de către Tribunalul București pentru dezlegarea unei chestiuni de drept,
mai exact, „Prin Încheierea din 9 ianuarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 22.006/303/2016,
Tribunalul București – Secția a IV-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și
Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 2.431 din Codul civil, prin
raportare la art. 632 din Codul de procedură civilă, cu privire la posibilitatea executării silite
privind un drept de creanță garantat prin contract de ipotecă legal încheiat și care, potrivit art.
2.431 din Codul civil, constituie titlu executoriu, dacă dreptul de creanță însuși nu este
constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu”. În
considerentele deciziei, Î.C.C.J. a reținut următoarele:
 „Efectul imediat al acestei norme este consacrarea principiului legalității caracterului
executoriu al contractului de ipotecă. Consecința juridică – ipoteca este titlu executoriu
per se și permite realizarea creanței în limita valorii bunului ipotecat. Concluzionând,
pentru restul creanței, dacă aceasta nu izvorăște dintr-un titlu executoriu, creditorul
este doar chirografar și trebuie să obțină alt titlu executoriu pentru a urmări alte bunuri
ale debitorului. În ipoteza în care și creanța derivă dintr-un alt titlu executoriu, atunci
creditorul poate urmări direct alte bunuri. Altfel spus, atunci când contractul principal
nu este titlu executoriu, creditorul garantat printr-un contract calificat de lege ca titlu
executoriu nu va putea urmări decât bunurile ce fac obiectul garanției reale sau, după
caz, persoana care aduce în garanție totalitatea bunurilor sale mobile și imobile.
Dimpotrivă, bunurile și veniturile debitorului, dacă nu fac obiectul contractului de
garanție căruia legea îi recunoaște caracterul de titlu executoriu, nu vor putea fi supuse
executării silite, dacă legea nu recunoaște contractului principal natura de titlu
executoriu”23.
 „În consecință, caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare nu poate anula sau limita
substanțial caracterul executoriu al contractului de ipotecă, în măsura în care nu există
nicio dispoziție legală sau justificare de ordin interpretativ. În acest sens se poate
aprecia că legiuitorul însuși a considerat necesară extinderea "beneficiului de titlu
executoriu pentru orice contract de ipotecă, luând în considerare modalitatea specifică
de executare a acestei garanții reale", pentru ca ipotecile să poată fi executate rapid, în
mod direct”24.
 „În consecință, nu s-ar putea explica altfel care ar putea fi rațiunile legiuitorului pentru
adoptarea dispozițiilor art. 2.431 din Codul de procedură civilă, dacă, prin respingerea
unei cereri de executare silită a unui contract de ipotecă valabil încheiat, în absența
unui alt titlu executoriu care să constate o creanță certă, lichidă și exigibilă, această
dispoziție, instituită în favoarea creditorului ar rămâne fără substanță. În acest context
se apreciază că se aplică pe deplin principiul interpretării unui text legal în sensul în

21 Publicată în Monitorul Oficial nr. 928 din 24 noiembrie 2017
22 Pentru o abordare mai detaliată a se vedea
https://www.scj.ro/1093/Detalii-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=137629
23 Paragrafele 81 și 82 din Decizia nr. 60/2017
24 Paragraful 98 din Decizia nr. 60/2017

care acesta poate produce efecte juridice, nu în acela în care ar rămâne fără efect legal
(actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat )”25.

D. Alte titluri executorii

– încheierile și procesele-verbale întocmite de executorul judecătoresc;
– Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește obligația de plată a
cheltuielilor de judecată și a sumei stabilite cu titlu de reparație echitabilă;
– contractele de leasing26 în baza Ordonanța Guvernului nr. 51/199727, cu completările și
modificările ulterioare;
– contractele de mediere potrivit art. 48 din Legea nr. 192/2006;
– decizia de expropriere, în ceea ce privește predarea bunului imobil;
– facturile fiscale conform legii 51/20062829, cu completările și modificările ulterioare;
– orice alte înscrisuri cărora legea le conferă caracterul de titlu executoriu;

1.4 Efectuarea executării silite

Capitolul IV intitulat „Efectuarea executării silite” reglementează, printre altele,
sesizarea organului de executare, încuviințarea executării silite, înștiințarea debitorului și
intervenția altor creditori.
Executarea silită debutează cu cererea creditorului adresată executorului judecătoresc.
Cererea se poate depune personal sau prin reprezentant legal sau convențional, la biroul
executorului judecătoresc ori se poate transmite acestuia prin poștă, curier, telefax, poștă
electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului și confirmarea primirii
cererii de executare cu toate documentele justificate.
Potrivit art. 664 alin. (2), coroborat cu art. 148 C. proc. civ., cererea adresată
executorului judecătoresc trebuie să cuprindă: numele și prenumele , domiciliul sau reședința
creditorului ori, după caz, denumirea și sediul lor, numele și prenumele, domiciliul sau
reședința reprezentanților lor, bunul sau, după caz, felul prestației datorate, modalitățile de
executare solicitate de creditor și semnătura. La cerere se vor atașa titlul executoriu în original
sau în copie legalizată și dovada achitării taxelor de timbru, precum și înscrisurile anume
prevăzute de lege. Potrivit art. 10 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/201330 taxele
judiciare de timbru în materia executării silite sunt: 20 lei pentru fiecare titlu executoriu
pentru încuviințarea executării silite, 50 de lei pentru cererea de suspendare a executării silite;
În cazul contestației la executarea silită, taxa se calculează la valoarea bunurilor a căror
urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, când acest debit este mai mic decât

25 Paragraful 128 din Decizia nr. 60/2017
26„ Din moment ce prin dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 51/1997, modificată prin Legea nr. 287/2006, de conferă
caracter de titlu executoriu contractului de leasing în integralitatea sa, iar utilizatorul și-a asumat obligația de a
achita penalități de întârziere pentru nerespectarea termenului de plată a ratelor de leasing prevăzute în contract,
precum și indemnizația de reziliere, nu există motive pentru a se face distincție între creanța constând în ratele de
leasing neachitate, pe de o parte, și penalități și indemnizația de reziliere, pe de altă parte. Prin urmare, contractul
de leasing constituie titlu executoriu atât pentru debitorul principal, cât și pentru cuantumul penalităților.
(Tribunalul Argeș, dec. nr. 1502 din 5 iunie 2013)” din R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 72
27Republicată în Monitorul Oficial nr. 9 din 12 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare.
28 Publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din 5/03/2013
29Pentru mai multe explicații a se vedea Evelina Oprina, Executarea silită. Dificultăți si soluții practice Vol. II,
Tema nr.79, Editura Universul Juridic, București, 2017, paginile 51-69
30 Publicată în Monitorul Oficial nr. 392 din 29 iunie 2013

valoarea bunurilor urmărite. Taxa aferentă acestei contestații nu poate depăși suma de 1.000
lei, indiferent de valoarea contestată. În cazul în care obiectul executării silite nu este
evaluabil în bani, contestația la executare se taxează cu 100 lei; Cererile de întoarcere a
executării silite se taxează, în toate cazurile, cu 50 lei, dacă valoarea cererii nu depășește
5.000 lei, și cu 300 lei, pentru cererile a căror valoare depășește 5.000 lei.
Soluționarea cererilor se face de către executorul judecătoresc de îndată ce primește
cererea prin încheiere, iar soluțiile pot fi: înregistrarea cererii și deschiderea dosarului de
executare sau respingerea cererii și refuzul de a deschide dosarul de executare silită. În cazul
refuzului de deschidere a procedurii de executare, încheierea trebuie să fie motivată.
Încheierea executorului judecătoresc se comunică de îndată creditorului. Motivele pentru care
executorul judecătoresc poate respinge deschiderea procedurii ,deși nu sunt prevăzute de lege
în mod expres, sunt aceleași pentru care instanța de executare poate respinge încuviințarea
executării silite (art. 666 alin. (5) C. proc. civ.)
În cazul în care a fost respinsă cererea, creditorul are posibilitatea de a face plângere
împotriva încheierii la instanța de executare în termen de 15 zile de la data comunicării
încheierii. „În ceea ce privește procedura de judecată a plângerii, aceasta este reglementată de
art. 56 alin. (3)-(6) din legea 188/2000, care constituie dreptul comun în privința acestei căi de
atac speciale împotriva refuzului executorului judecătoresc de a îndeplini un act care intră în
atribuțiile sale și cu care dispozițiile art. 665 alin. (2) C. proc. civ se completează în mod
corespunzător”31. Potrivit art. 56 din legea 188/2000, plângerea se va soluționa cu citarea
creditorului și a executorului judecătoresc, iar hotărârea ce se va pronunța este supusă numai
apelului. Termenul de apel este de 10 zile și va curge de la data comunicării încheierii
instanței de executare, conform art. 651 alin. (4) C. proc. civ. Încheierea este obligatorie
pentru executorul judecătoresc.
După ce a dispus înregistrarea cererii și deschiderea dosarului de executare silită prin
încheiere, executorul judecătoresc, în termen de 3 zile de la înregistrare, va solicita instanței
de executare încuviințarea executării silite. Odată cu solicitarea de încuviințare, executorul
judecătoresc va înainta copii certificate de el pentru conformitate cu originalul de pe dosarul
de executare și dovada achitării taxei judiciare de timbru.
Instanța de executare soluționează cererea de încuviințare în termen de 7 zile de la
înregistrarea acesteia la instanță, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea
părților. Pronunțarea se poate amâna pentru cel mult 48 de ore, iar încheierea prin care
instanța de executare soluționează cererea de încuviințare se comunică creditorului și
executorului judecătoresc din oficiu. Prin încheierea pronunțată, instanța de executare va arăta
suma ce se va executa, împreună cu toate accesoriile, iar dacă s-a cerut și s-a încuviințat
urmărirea silită a bunurilor, ce bunuri vor fi urmărite și modalitatea concretă de executare
silită.
Efectul principal al încuviințării executării silite este descris de art. 666 alin. (4), anume
posibilitatea creditorului de a cere executorului judecătoresc să recurgă, simultan ori succesiv,
la toate modalitățile de executare prevăzute lege.
Conform art. 666 alin. (5), instanța de executare poate respinge cererea de încuviințare a
executării silite numai dacă:
– cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat;
– hotărârea sau înscrisul, după caz, nu constituie titlu executoriu;
– înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întrunește toate condițiile de formă
cerute de lege sau alte cerințe anume prevăzute de lege;
– creanța nu este certă, lichidă sau exigibilă;
– debitorul se bucură de imunitate de executare;

31G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pag. 1102-1103

– titlul cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită;
– există alte impedimente prevăzute de lege.
Încheierea prin care instanța admite încuviințarea executării nu este supusă niciunei căi
de atac, însă poate fi cenzurată pe calea contestației la executare. Această cenzurare poate fi
cerută de către creditor, dar și de către orice persoană interesată sau care a fost vătămată prin
încheierea de încuviințare. Încheierea prin care a fost respinsă încuviințarea poate fi atacată
numai cu apel de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare.
Odată cu intrarea în vigoare a legii 310/201832 a fost abrogat alin. (8) al art. 666 C. proc. civ.
Astfel a fost eliminată cerința de a învesti cu formulă executorie titlul executoriu de către
instanța de executare. Formula executorie este ordinul dat în numele Președintelui României
și are următorul conținut : „Noi, Președintele României, Dăm împuternicire și ordonăm
executorilor judecătorești să pună în executare titlul pentru care s-a pronunțat prezenta
încheiere de încuviințare a executării silite. Ordonăm agenților forței publice să sprijine
îndeplinirea promptă și efectivă a tuturor actelor de executare silita, iar procurorilor să stăruie
pentru ducerea la îndeplinire a titlului executoriu, în condițiile legii”. În prezent, lipsa acestui
ordin nu mai poate duce la constatarea nulității încheierii de încuviințare a executării silite și a
executării silite înseși.
Instanța de executare se pronunță și asupra intervenției altor creditori. Creditorul
intervenient trebuie să depună o cerere executorului judecătoresc prin care să arate că creanța
este certă, lichidă și exigibilă și dacă este garantată sau negarantată. În cazul în care creditorul
a cerut și a obținut luarea unor măsuri asigurătorii, acesta va menționa măsura luată și
bunurile asupra cărora s-a luat măsura asiguratorie.
După înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va sesiza instanța de executare. Până la
soluționarea cererii de intervenție, instanța de executare poate suspenda eliberarea sau
distribuirea de sume obținute din valorificarea bunurilor debitorului. De asemenea instanța
poate obliga debitorul intevenient la plata unei cauțiuni.
Cererea de intervenție se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților. În
cazul în care creditorii care au formulat cererea nu au titlu executoriu, instanța va cita, de
urgență și în termen scurt, debitorul și creditorii care nu au titlu executoriu. La termenul fixat,
instanța, în camera de consiliu, îi va cere debitorului să declare dacă înțelege să recunoască, în
tot sau în parte, creanțele pentru care s-a cerut intervenția. Legiuitorul a stabilit o prezumție
absolută în art. 692 alin. (5), astfel dacă debitorul nu se înfățișează se consideră că recunoaște
toate creanțele reclamate de creditorii intervenienți.
Dacă debitorul contestă, în tot sau în parte, creanțele ce fac obiectul intervenției,
creditorii intervenienți pot cere instanței de executare, cu plata prealabilă a unei cauțiuni, să
dispună executorului judecătoresc să pună deoparte sumele reclamate, dacă aceștia vor face
dovada că au introdus acțiune în justiție în scopul obținerii titlului executoriu. Creditorii
intervenienți au 5 zile de la convocare să introducă acțiunea în justiție.
După încuviințarea executării silite, executorul judecătoresc va comunica debitorului o
copie de pe încheierea dată de instanța de executare, împreună cu o copie certificată de
executorul judecătoresc pentru conformitate cu originalul a titlului executoriu și dacă legea nu
prevede altfel, o somație. Lipsa încheierii de încuviințare, a copiei de pe titlul executoriu și a
somației, când este cerută de lege, este sancționată cu nulitatea executării.
Prin somație debitorul va fi somat să își îndeplinească obligațiile, de îndată sau în
termenul acordat, cu arătarea că, în caz contrar, se va proceda la continuarea executării silite.
Nu este necesară comunicarea somației și a titlului executoriu în cazul în care debitorul
este decăzut din beneficiul termenului (art. 675 C. proc. civ.) sau în cazul ordonanțelor și
încheierilor pronunțate de instanță și declarate de lege obligatorii. „Dintre încheierile și

32 Publicată în Monitorul Oficial nr. 1074 din 18 decembrie 2018

ordonanțele cărora legea le recunoaște caracterul executoriu, menționăm: ordonanța
președințială atunci când, în condițiile art. 997 alin. (3) C. proc. civ., instanța dispune ca
executarea să se facă fără somație și fără trecerea vreunui termen; încheierea de admitere a
cererii de asigurare a dovezilor conform art. 361 alin. (1) C. proc. civ.”33. Nu este necesară
comunicarea somației și a titlului executoriu în cazul adresei de înființare a popririi și în cazul
încheierii de desființare a popririi.

2. Capitolul 1. Obiectul și subiectele contestației la executare

33 M. Dinu, R. Stanciu., op. cit., pag 161-162

2.1 Noțiune
„Contestația la executare reprezintă mijlocul procesual prin care, în cea de-a doua fază a
procesului civil, părțile sau terțele persoane vătămate prin executare invocă în fața instanței
competente nereguli referitoare la actele de executare săvârșite în cauză, în vederea anulării,
îndreptării actului de executare contestat sau pentru a se obține anularea ori încetarea
executării silite înseși sau, atunci când este cazul, pentru a se lămuri titlul executoriu”34. De
asemenea, prin contestația la executare se poate cenzura încuviințarea instanței de executare și
se poate efectua controlul judiciar asupra refuzului executorului judecătoresc de a efectua
executarea silită.
Contestația la executare este mijlocul procesual de drept comun prin care se pot cenzura
actele de executare în cadrul executării silite. Astfel, persoana interesată poate recurge la
contestația la executare ori de câte ori legea nu prevede o cale specifică de atac sau dacă nu
este suprimată, în mod expres, orice modalitate de cenzurare a actului de executare. Cu titlu
de exemplu, vom preciza situația încheierii instanței de executare prin care se respinge cererea
de încuviințare a executării silite, creditorul având la dispoziție numai calea de atac a
apelului35.
Capitolul VI din C. proc. civ., cuprinzând art. 712-720, reglementează contestația la
executare. Dispozițiile Codului de procedură civilă în ceea ce privește contestația la executare
reprezintă dreptul comun în materie. „Există însă și dispoziții speciale prevăzute în alte acte
normative, cum ar fi art. 260-262 C. proc. fiscală36, care, cu privire la aspectele pe care nu le
reglementează, se completează cu prevederile corespunzătoare din Codul de procedură
civilă”37.

2.2 Obiectul contestației la executare

Conform art. 712 C. proc. civ., prin intermediul contestației la executare, persoanele
interesate sau vătămate prin executare pot ataca încheierile executorului judecătoresc, pot cere
anularea încheierii de încuviințare a instanței de executare, precum și orice act îndeplinit în
cadrul procedurii de executare silită.
În doctrină acest tip de contestație la executare a fost denumit contestație la executare
propriu-zisă. În practica instanțelor de judecată au fost formulate contestații la executare
propriu-zise având ca obiect: lipsa titlului executoriu, prescripția dreptului de a obține
executarea silită, perimarea executării silite, vicii de formă ale actelor de executare, vicii ale
titlului executoriu, nerespectarea formelor de publicitate a vânzării la licitație publică, prețul
de vânzare la licitație publică a bunului urmărit, lipsa comunicării somației sau a titlului
executoriu, nerespectarea dispozițiilor legale privind întocmirea procesului-verbal de
sechestru, înființarea popririi, necompetența executorului judecătoresc etc. În cadrul
contestației la executare propriu-zise se mai pot invoca: ordinea de urmărire a bunurilor,
urmărirea unor venituri, care potrivit legii, nu pot fi urmărite sau pot fi urmărite doar în parte.
Astfel, în cadrul contestației la executare se pot invoca, în principal, orice vicii ale actelor de
executare.
Potrivit art. 713 C. proc. civ., se pot invoca pe cale contestației la executare motive de

34M. Dinu, R. Stanciu, op. cit. pag. 287
35 Art. 666 alin. (7) C. proc. civ.
36 Legea 207/2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 547 din 23 iulie 2015, cu completările și modificările
ulterioare
37 G. Boroi, M. Stancu, op. cit. pag. 1157

fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu. Alineatul (1) al art.
713 precizează faptul că invocarea motivelor de fapt sau de drept nu este posibilă dacă
executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătorești sau arbitrale și dacă pentru
aceste motive, ce țin de fondul dreptului, a existat posibilitatea de a fi opuse în cursul judecății
în primă instanță sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă. Această interdicție de a supune
din nou judecății aspecte legate de dreptul cuprins în titlul executoriu rezultă din autoritatea
de lucru judecat a hotărârii judecătorești în baza căreia s-a efectuat executarea silită.
Potrivit art. 713 alin. (2) C. proc. civ., după cum a fost modificat de legea nr. 310/2018, în
cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre
judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept
privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în
legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de
drept comun. Noua reglementare, practic, blochează invocarea apărărilor de fond ce vizează
dreptul cuprins în titlul executoriu. Dacă înainte de modificarea adusă alineatului sus
menționat, se puteau face apărări de fond doar dacă nu era prevăzută o cale procesuală
specifică pentru desființarea dreptului cuprins în titlul executoriu, în prezent este suficient să
existe posibilitatea declanșării unei acțiuni de drept comun pentru desființarea acestuia ca
apărările de fond să fie inadmisibile în cadrul contestației la executare. Prin cale specifică, în
doctrină se înțelegea orice procedură cu caracter jurisdicțional în cadrul căreia titlul
executoriu poate fi cenzurat; un exemplu în materie este calea specifică de contestare a
proceselor-verbale de contravenție.
„Noțiunea de motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul
executoriu vizează cauze de nevalabilitate a titlului executoriu derivate din raportul
substanțial dintre părți, cauze a căror eventuală admitere este de natură să conducă fie la
soluția extremă de desființare a înscrisului ce reprezintă titlul executoriu și, astfel, la lipsirea
procedurii execuționale de orice fundament juridic, fie doar la șubrezirea creanței, sub diferite
aspecte legate de cerințele ori valabilitatea acesteia, de incidența unor cauze de stingere a
creanței, de alte posibile impedimente ori cauze de nerăspundere ce afectează valabila punere
în executare”38.
Așadar, în prezent, art. 713 alin. (2) blochează accesul liber la justiție și dreptul la un
proces echitabil al justițiabililor: „Accesul liber la justiție, așa cum este recunoscut în
jurisprudența Curții de la Strasbourg, în aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, regăsit și în art. 21 din Constituția României, presupune posibilitatea
persoanei interesate de a supune analizei unei instanțe de judecată orice chestiune litigioasă,
în speță titlul executoriu neputând fi un act care să scape cenzurii instanțelor judecătorești”39.
De asemenea, noua reglementare încalcă și principiul celerității, persoana interesată fiind
nevoită să declanșeze un alt proces pentru a obține o hotărâre judecătorească care să îi
confirme sau infirme apărările de fond, iar în cazul în care îi sunt confirmate susținerile,
acesta trebuie să solicite întoarcerea executării silite. Din modul în care este redactat art. 713
alin. (2) C. proc. civ., sunt încălcate normele de tehnică legislativă reglementate de legea nr.
24/200040; acesta este redactat într-o manieră echivocă, care nu poate produce efecte juridice;
în acest sens, art. 36 alin. (1) „Actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic
specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea
strictă a regulilor gramaticale și de ortografie”.
În doctrina recentă41 s-a subliniat faptul că adăugarea sintagmei „inclusiv o acțiune de drept

38E. Oprina, op. cit. tema nr. 38 pag. 395
39 A. Tabacu, op. cit. tema nr. 41 pag. 446
40 Republicată Monitorul Oficial, Partea I nr. 777 din 25 august 2004, cu completările și modificările ulterioare
41T.C. Briciu, M. Stancu, C.C. Dinu, Gh. L. Zidaru, P. Pop, Comentarii asupra modificării…, 08.02.2019,
www.juridice.ro

comun” în conținutul art. 713 alin. (2) C. proc. civ. are ca efect imposibilitatea concretă a
debitorului de a invoca apărări de fond în cadrul contestației la executare, când executarea
silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală,
respectiv debitorului i-a fost suprimată posibilitatea de a invoca nulitatea actului juridic
constatat prin înscrisul care constituie titlul executoriu, acesta fiind nevoit să demareze o
acțiune în anulare de drept comun cu suportarea tuturor consecințelor acestei căi procesuale.
Modificarea textului de lege restrânge sfera de aplicabilitatea a contestației la executare,
singurele apărări ce pot fi invocate fiind legate de neregulile referitoare la executarea silită,
respectiv motive de fapt sau de drept ce vizează doar procedura prevăzută pentru declanșarea
și efectuarea executării silite. Astfel, prin intermediul contestației la executare nu se vor mai
putea invoca apărări de fond cu privire la dreptul cuprins în titlul executoriu deoarece partea
interesată va avea întotdeauna la dispoziție o acțiune în drept comun.
De la restricțiile impuse de art. 713 alin. (2) C. proc. civ. există următoarele excepții:
 În cazul cambiei și a biletului la ordin, modificarea art. 713 alin. (2) C. proc. civ. nu
afectează opoziția la executarea cambială (contestație la executare). Astfel, art. 63 din
Legea nr. 58/1934 prevede posibilitatea de a invoca pe calea contestației la executare
(opoziție la somația de executare) „excepțiunile de nulitatea titlului”, respectiv
debitorul se va putea folosi de apărări de fond. Contestația la executare efectuată în
condițiile Legii nr. 58/1934 poate urmări numai opoziția cambială prin care debitorul
cere nulitatea cambiei. În ceea ce privește celelalte acte de executare, independente de
conținutul și de efectele titlului, acestea vor putea fi contestate numai în baza Codului
de procedură civilă. Procedura ce se aplică cambiei va fi folosită și în cazul biletului la
ordin. „În practica instanțelor, cererile denumite contestație la executare, dar prin care
se invocă și aspecte de fond legate de legalitatea biletului la ordin și aspecte de
nelegalitate a actelor de executare, sunt tratate drept două cereri în una singură,
termenul de exercitare fiind verificat separat cu privire la fiecare susținere în parte. De
notat faptul lipsa caracterului cert lichid și exigibil al creanței decurgând din biletul la
ordin/ cambie ține de apărările formulate în cadrul contestației la executare prorpriu-
zise”42; Curtea de Justiție a Uniunii Europene
 În cazul cecului, potrivit art. 54 din Legea nr.59/1934, se poate invoca pe calea
contestației la executare nulitatea cecului, pe cale de consecință se pot invoca apărări
de fond. Mențiunile făcute în legătură cu cambia și biletul la ordin sunt valabile și în
cazul cecului;
 O situație aparte o reprezintă clauzele abuzive din contractele încheiate între
consumatori și profesioniști. La o primă vedere ar părea că este inadmisibilă invocarea
de către consumatori a caracterului abuziv al clauzelor din contractele încheiate cu
consumatorii, iar aceștia ar fi nevoiți să solicite, pe calea dreptului comun, instanței să
constate caracterul abuziv al acestor clauze. Însă ca urmare a pronunțării în cauza C-
421/1443,Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat faptul că instanța națională,
învestită cu soluționarea unei contestații la executare, are obligația de a verifica din
oficiu caracterul abuziv al clauzelor în astfel de contracte și de a le pune în discuția
părților caracterul acestora, nefiind ținută de dispozițiile contrare în acest sens din
legislația națională. Ba mai mult Curtea a apreciat faptul că instanța națională are
obligația de a invoca din oficiu caracterul abuziv al unor clauze din contractele cu
consumatorii, chiar și dacă există o dispoziție în legea națională care interzice în mod
expres acest lucru. Singura situație în care instanța este degrevată de această obligație
se întâlnește în cazul în care consumatorul indică că respectiva clauză nu este abuzivă

42R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 375
43C.J.U.E., cauza C-421/14, Banco Primus, Hotărârea din 26 ianuarie 2017

sau face opoziție la constatările instanței. Astfel, în materia clauzelor abuzive se pot
invoca apărările de fond pe calea contestației la executare. Acesta este efectul
Hotărârii C.J.U.E. din cauza Costa împotriva Enel prin care s-a afirmat supremația
dreptului european asupra legislațiilor naționale.
Art. 712 alin. (2) C. proc. civ. reglementează contestația la titlu. Prin contestație la titlu se
înțelege posibilitatea părților de a cere lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului
executoriu, dacă nu a fost folosită procedura prevăzută de art. 443. Prin intermediul
contestației la titlu nu se va analiza validitatea titlului executoriu, ci se va lămuri înțelesul,
întinderea sau aplicarea sa. Pentru a fi promovată o contestație la titlu este necesar ca titlul
executoriu să fie reprezentat de o hotărâre judecătorească sau, după caz, arbitrală44.
Interdicția de a promova contestația la titlu dacă a fost utilizată procedura prevăzută de art.
443 C. proc. civ. este consecința autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești sau
arbitrale pronunțate în procedura de lămurire a titlului executoriu.
Prin contestația la executare se poate solicita, de către partea interesată, împărțirea
bunurilor proprietate comună pe cote părți sau în devălmășie. În acest caz sunt pe deplin
aplicabile prevederile art. 980-996 C. proc. civ. ce reglementează procedura partajului
judiciar. Astfel, dacă împărțirea bunurilor se solicită în cadrul judecării contestației la
executare sunt legate orice fel de apărări legate de dreptul real deținut în coproprietate. Acestă
situație este o aplicare a adagiului specialia generalibus derogant .
De asemenea, persoanele interesate pot face contestație la executare și în situația în care
executorul judecătoresc refuză să efectueze un act de executare în condițiile legii.
Din interpretarea art. 713 alin. (5), obiectul contestației la executare poate fi reprezentat și
de recunoașterea unui drept de proprietate sau a altui drept real cu privire la un bun urmărit
silit. Poate formula o astfel de contestație terțul care pretinde un drept real asupra bunului
urmărit în procedura urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori în procedura predării silite a
bunului mobil sau imobil. Astfel contestația la executare poate avea ca obiect și o acțiune în
revendicare sau o acțiune confesorie, în acest caz fiind incidente și dispozițiile Codului Civil.
Prin acțiune în revendicare înțelegem acțiunea prin care persoana care se pretinde
adevăratul titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar care nu are stăpânirea
materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului,
solicitând instanței de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate și, ca o consecință a
acestei constatări, să i se restituie în stăpânire bunul respectv45; iar prin acțiunea confesorie cel
care pretinde un drept real principal, altul decât dreptul de proprietate, și care a pierdut
stăpânirea materială specifică respectivului drept real, îl cheamă în judecată pe cel care are
stăpânirea materială a bunului, solicitând instanței să îi recunoască dreptul real și să dispună
restituirea bunului ce a făcut obiectul acțiunii46. Astfel, în cadrul contestației la executare care
ca obiect revendicare unui drept real, părțile se pot folosi de orice fel de apărări care să le
asigure protecția dreptului supus judecății, inclusiv invocarea uzucapiunii sau a posesiei de
bună-credință.

2.3 Subiectele contestației la executare

Potrivit art. 712 alin. (1), contestația la executare poate fi exercitată de către persoanele
interesate sau persoanele vătămate prin executare. De regulă, contestația la executare este
promovată de debitor, acesta având interesul de a obține anularea actelor de executare sau
anularea executării silite. O altă parte interesată de exercitarea contestației la executare poate

44Pentru o abordare aprofundată G. Boroi, M. Stancu, op. cit. pag. 1163
45 V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale. Ediția a II-a, pag. 473, Editura C.H. Beck, București, 2013
46 V. Stoica, op. cit., pag. 504

fi creditorul, în cazul refuzului nejustificat al executorului judecătoresc de a efectua
executarea silită sau de a îndeplini un act de executare. Contestația la executare poate fi
exercitată și de creditorii intervenienți împotriva actelor de executare.
În cazul refuzului organului de executare de a începe executarea silită ori de a îndeplini
un act de executare, creditorul va putea face contestație la executare, biroul executorului
judecătoresc dobândind calitatea procesuală de intimat.
Conform art. 712 alin. (3), cei interesați sau vătămați pot cere, pe calea contestației la
executare anularea hotărârii prin care a fost încuviințată executarea silită, dacă a fost dată cu
încălcarea dispozițiilor legale. Acest text de lege le oferă calitate procesuală activă și terților
pentru a ataca hotărârea de încuviințare a executării silite, dacă justifică un interes.
Art. 713 alin. (5) reglementează condițiile ce trebuie îndeplinite de terți pentru a putea
utiliza această procedură47. Astfel, terța persoană poate introduce contestație la executare, în
cazul în care se utilizează procedura urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori procedura
predării silite a bunului mobil sau imobil, numai dacă pretinde un drept de proprietate ori un
alt drept real cu privire la bunul respectiv. Terța persoană poate introduce contestația la
executare prin care pretinde un drept real asupra bunului urmărit în tot cursul executării silite,
dar nu mai târziu de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului, cu
rezerva ca prin lege să se prevadă altfel. Trebuie menționat că terțul care nu a introdus
contestația în termenul prevăzut la art. 715 alin. (4) își poate realiza dreptul pe calea unei
cereri separate, de regulă această cerere este una în revendicare. Posibilitatea de a introduce o
cerere separată, o acțiune reală, este dată de imprescriptibilitatea drepturilor reale. Teza finală
a art. 715 alin. (5) precizează că cererea separată poate fi exercitată sub rezerva drepturilor
definitiv dobândite de către terții adjudecatari în cadrul vânzării silite a bunurilor urmărite.
Contestația la executare poate fi exercitată de către părți sau de către terți dacă aceștia
justifică un interes propriu.
„Contestația la executare poate fi introdusă și de procuror, în cadrul drepturilor ce îi sunt
conferite prin art. 92 C. proc. civ. În ceea ce privește natura sa juridică, contestația exercitată
de procuror va fi calificată după cum vizează neregularități privind executarea sau scoaterea
de sub urmărire a unui bun ce nu aparține debitorului, ci terțului în favoarea căruia a introdus
contestația. Instanța sesizată cu contestația procurorului este obligată să introducă în proces
toate părțile direct interesate, care au participat sau trebuiau să participe la procedura de
executare”48.
Un aspect care trebuie menționat este acela că terțul poprit nu va putea face contestație la
executare împotriva popririi, ci se va apăra în procedura de validare a popririi. Astfel, art. 790
C. proc. civ. stabilește faptul că dacă terțul poprit nu își respectă obligațiile stabilite prin
adresa de poprire, creditorul, debitorul sau executorul judecătoresc vor putea, în termen de o
lună de la data când terțul trebuia să consemneze sumele de bani urmărite, să solicite instanței
de executare validarea popririi. Alin. (3) reglementează posibilitatea terțului poprit de a se
apăra în fața instanței de validare.
În general, cadrul procesual al contestației la executare va cuprinde creditorul și debitorul,
aceștia fiind principalii actori ai executării silite și asupra lor se răsfrâng toate efectele
admiterii, respectiv respingerii contestației la executare. Tocmai de aceea, în situația în care

47„Calitatea procesuală activă în cadrul contestației la executare este conferită și terților, atunci când aceștia au
suferit o vătămare a unui drept prin actele de executare contestate. Calitatea de terț interesat o are detentorul
precar al bunului, dacă se pune problema executării unei hotărâri definitive cu privire la revendicarea bunului
respectiv. Acesta poate invoca cu succes în cadrul contestației la executare inopozabilitatea titlului executoriu,
rezultată din faptul că litigiul în urma căruia a fost emisă hotărârea definitivă nu s-a soluționat și în
contradictoriu cu acest detentor precar. (Curtea de Apel București, s. a IV-a civ., dec. nr. 1600/R din 20
decembrie 2010)” din R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 382
48G. Boroi, M. Stancu, op. cit. pag. 1172

aceștia nu se regăsesc printre părțile unei contestații la executare, instanța va putea să pună în
discuție necesitatea introducerii forțate în cauză a lor, iar în cazul în care părțile nu solicită
introducerea creditorului/debitorului în cauză, instanța poate respinge contestația fără a se
pronunța asupra fondului, în condițiile art. 78 C. proc. civ.

3. Capitolul 2. Procedura de judecată a contestației la executare

3.1 Competența de soluționare a contestației la executare

Conform art. 714 alin. (1) C. proc. civ. competența de soluționare a contestației la executare
îi revine instanței de executare. Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție
se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul debitorului. Teza a II-a a
art. 651 alin. (1) C. proc. civ. acordă statutul de instanță de executare judecătoriei de la
domiciliul sau sediul creditorului în cazul în care debitorul nu are domiciliul sau sediul în țară.
O altă situație prevăzute de C. proc. civ., este cea în care atât debitorul, cât și creditorul nu au
domiciliul, respectiv sediul în țară, situație în care instanța de executare va fi judecătoria în a
cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.
Alin. (2) al aceluiași articol stabilește competența de soluționare a contestației la
executare în cazul urmăririi silite imobiliare, al urmăririi silite a fructelor și a veniturilor
generale ale imobilelor, precum și în cazul predării silite a bunurilor imobile în favoarea
judecătoriei de la locul situării imobilului. Acest caz de competență este aplicabil dacă
imobilul este situat în circumscripția altei curți de apel decât cea în care se află instanța de
executare. Per a contrario , dacă imobilul se află în circumscripția curții de apel în care este
situată și instanța de executare, atunci competența de soluționare a contestației la executare îi
revine acesteia.
În cazul contestației la titlu, competența de soluționare a contestației îi revine instanței
care a pronunțat hotărârea ce se execută. Astfel, instanța care a pronunțat hotărârea va fi
competentă să lămurească înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, în baza art.
714 alin. (3) C. proc. civ. Procedura de judecată este cea prevăzută de art. 443, contestația la
titlu fiind judecată de urgență, în camera de consiliu, cu citarea părților, iar instanța se va
pronunța prin încheiere. Împotriva încheierii instanței, prin care s-a lămurit hotărârea
judecătorească ce constituie titlul executoriu, se pot exercita aceleași căi de atac aplicabile
hotărârii ce se execută.
Remarcăm faptul că art. 714 alin. (3) teza finală acordă competența de soluționare a
contestației la titlu instanței de executare, în cazul în care titlul executoriu nu emană de la un
organ de jurisdicție. De asemenea, încheierea instanței de executare poate fi atacată numai cu
apel, dispozițiile art. 714 alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător. Astfel, în situația în
care hotărârea ce se cere a fi lămurită și care nu provine de la un organ de jurisdicție are ca
obiect împărțirea bunurilor proprietate comună sau revendicarea unui drept real de către un
terț, încheierea prin care se soluționează contestația la titlu este supusă căilor de atac în
condițiile dreptului comun.
Din cele analizate mai sus reiese că, în cazul contestației la executare, competența
generală de soluționare revine instanțelor judecătorești. Potrivit art. 651 și art. 714 C. proc.
civ. competența materială de soluționare a contestației la executare propriu-zise revine
judecătoriei, iar în cazul contestației la titlu, are competență materială instanța care a
pronunțat hotărârea judecătorească. Dacă hotărârea nu provine de la un organ de jurisdicție,
competența materială de soluționare a contestației la titlu revine tot judecătoriei.
Competența teritorială a instanțelor de soluționare a contestației la executare este cea la
care se află domiciliul debitorului, creditorului, de la sediul executorului judecătoresc sau de
la locul situării imobilului, după caz. Competența teritorială, în cazul contestației le executare,
este exclusivă (de ordine publică), părțile neavând posibilitatea să deroge, prin convenții, de la
normele aplicabile în domeniu.
În cazul încălcării normelor de competență, se poate invoca excepția de necompetență
potrivit dreptului comun. Astfel, necompetența materială și cea teritorială exclusivă
(instanțele de judecată fiind competente general, nu se poate invoca necompetența generală)
se pot invoca de către părți sau de către judecător la primul termen de judecată la care părțile

sunt legal citate și pot pune concluzii.
Potrivit art. 131 C. proc. civ, aplicabil și în procedura de judecată a contestației la
executare, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei are obligația de a verifica, din oficiu, la
primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, dacă instanța
sesizată este competentă general, material și teritorial. Verificarea competenței de soluționare
va fi consemnată în cuprinsul încheierii de ședință, încheierea având caracter interlocutoriu.
Dacă s-a invocat excepția necompetenței, procedura de soluționare a incidentului
procedural este prevăzută de art. 132 C. proc. civ. Astfel, excepția se va judeca cu prioritate.
În cazul în care instanța se declară competentă, va trece la judecarea contestației. Încheierea
prin care instanța s-a declarat competentă se poate ataca numai odată cu hotărârea pronunțată
în cauză. În situația în care instanța se consideră necompetentă, va trimite dosarul cauzei de
îndată instanței competente să soluționeze contestația. Încheierea prin instanța care s-a
declarat necompetentă și s-a decis trimiterea dosarului către instanța competentă nu este
supusă niciunei căi de atac.
Și în cazul contestației la executare se pot ivi conflicte de competență. Potrivit art. 133
C. proc. civ. este conflict de competență atunci când două sau mai multe instanțe se declară
deopotrivă competente să judece contestația ori în cazul în care două sau mai multe instanțe
și-au declinat reciproc competența de a judeca, sau, în cazul declinărilor succesive, dacă
ultima instanță învestită își declină competența în favoarea uneia dintre instanțele care
anterior s-au declarat necompetentă.
Existența unui conflict de competență duce la suspendarea de drept a contestației la
executare. Suspendarea este pronunțată de instanța în fața căreia s-a ivit conflictul.
Conflictul de competență se judecă de către instanța ierarhic superioară și comună celor
aflate în conflict, în camera de consiliu, fără citarea părților, prin hotărâre definitivă. Probele
administrate de către instanța necompetentă rămân câștigate cauzei, instanța învestită cu
soluționarea contestației nu va dispune refacerea acestora, decât pentru motive temeinice.
Și în cazul contestației la executare se poate cere strămutarea cauzei, în condițiile
dreptului comun.

3.2 Condiții de admisibilitate
3.2.1 Termenul de exercitare a contestației la executare
Conform art. 715 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare propriu-zisă poate fi
exercitată în termen de 15 zile. Termenul de 15 zile va începe să curgă de la data când:
1. Contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care-l constată.
2. Cel interesat a primit comunicarea ori, după caz, înștiințarea privind înființarea
popririi. Dacă poprirea este înființată asupra unor venituri periodice, termenul de
contestație pentru debitor începe cel mai târziu de la data efectuării primei rețineri
din aceste venituri de către terțul poprit.
3. Debitorul care contestă executarea însăși, a primit încheierea de încuviințare a
executării sau somația ori de la data când a luat cunoștință de primul act de executare
(în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviințare a executării și nici somația
ori executarea se face fără somație). Trebuie reținut faptul că lipsa comunicării
somației (titlului executoriu, după caz), când această comunicare este obligatorie, va
atrage sancțiunea nulității pentru întreaga executare silită49.

49 Art. 667 alin. (2) C. proc. civ.

Contestația împotriva încheierilor executorului judecătoresc va putea fi exercitată în
termen de 15 zile de la comunicare50. Posibilitatea de a contesta încheierile executorului
judecătoresc este condiționată de inexistența unei norme care să atribuie caracter definitiv
respectivelor încheieri. Așadar, în lipsă de stipulație legală contrară încheierile executorului
judecătoresc pot fi atacate prin contestația la executare.
Un caz aparte îl reprezintă contestația la titlu. În acestă situație, contestația la titlu
poate fi exercitată oricând înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obține
executarea. Coroborând art. 443 și art. 715 alin. (3) C. proc. civ., reiese că procedura
prevăzută de art. 443, adică lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu
poate fi exercitată până la deschiderea procedurii executării silite, iar contestația la titlu poate
fi formulată doar în cadrul executării silite, cât timp nu a intervenit prescripția dreptului de a
cere executarea silită. Dacă nu a fost inițiată executarea silită, mijlocul procedural prevăzut de
art. 443 C. proc. civ. poate fi folosit oricând, fiind imprescriptibil.
În cazul în care un terț pretinde un drept real asupra bunului urmărit, contestația la
executare poate fi promovată oricând pe parcursul executării silite, dar nu mai târziu de 15
zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului. Alin. (5) al art. 715
precizează faptul că terțul nu este împiedicat să își realizeze dreptul pe calea unei cereri
separate, dacă nu a exercitat contestația la executare în termenul descris mai sus.
Desigur, instanța învestită cu soluționarea cererii separate va trebui să țină cont de
drepturile definitv dobândite de terții adjudecatari în cadrul vânzării silite a bunurilor; Acest
lucru este consecința prevederilor art. 775 și art. 777 C. proc. civ. Conform art. 775,
cumpărătorul devine proprietarul bunului adjudecat de la data predării, iar bunul este liber de
orice sarcini, sarcini care se strămută de drept asupra prețului plătit, cu excepția cazului în
care noul proprietar consimte expres la menținerea acestora sau dacă este grevat cu un drept
real de folosință, dobândit ulterior înscrierii vreunei ipoteci. Art. 777 alin. (1) C. proc. civ.
sancționează reaua-credință a terțului adjudecatar, permițând desființarea vânzării pentru
frauda acestuia. Cererea de desființare a vânzării va putea fi promovată doar pe calea unei
acțiuni principale.
În codul de procedură civilă sau în alte acte normative sunt prevăzute unele termene
speciale pentru exercitarea contestației la executare, precum:
– Art. 817 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dobânditorul imobilului ipotecat, care
nu este personal obligat pentru creanța ipotecară, se poate opune scoaterii la vânzare
a imobilului, cerând instanței de executare urmărirea altor imobile ipotecate pentru
aceeași obligație, aflate în posesia debitorului principal, în termen de 10 zile de la

50 „Singura critică din apel vizează modul de soluționare de prima instanță a motivului de contestație la
executare, respectiv de nulitate a somației și a titlului executoriu, privind lipsa semnăturii persoanei
împuternicite a organului fiscal. Acest motiv de contestație la executare, așa cum rezultă din actele dosarului
judecătoriei și cum arată chiar contestatoarea în cuprinsul apelului, nu a fost inclus în cuprinsul contestației la
executare, fiind invocat oral la momentul dezbaterilor pe fond. Conform art. 712 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.,
care reglementează condițiile de admisibilitate a contestației la executare, contestatorul își poate modifica
cererea inițială adăugând motive noi de contestație dacă, în privința acestora din urmă, este respectat termenul de
exercitare a contestației la executare. În cauza de față, motivul de contestație privind nulitatea somației și a
titlului executoriu pentru lipsa semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal exista la momentul
formulării contestației la executare, nu a fost cuprins în aceasta și este tardiv formulat la momentul dezbaterilor
pe fond. (Tribunalul București, s. a IV-a civ., dec. civ. nr.3596/A din 7 octombrie 2015)” din R. Stanciu, M.
Dinu, op. cit., pag. 386

comunicarea încheierii prin care s-a dispus notarea în cartea funciară a începerii
urmăririi silite;
– Art. 876 alin. (3) C. proc. civ., care prevede un termen de 5 zile de la data întocmirii
procesului-verbal în care s-au consemnat obiecțiile celor prezenți la conciliere, în
care cel nemulțumit de proiectul de distribuire poate introduce contestația împotriva
proiectului;
– Art. 62 alin. (1) din legea nr. 58/1934 și art. 54 alin. (1) din legea nr. 59/1934, care
prevăd un termen de 5 zile de la comunicarea somației pentru exercitarea de către
debitor a contestației la executare.
Termenele prevăzute de art. 715 C. proc. civ. sunt de decădere, legale, imperative și
absolute. Calculul termenelor se face conform art. 181 C. proc. civ. alin. (1) pct. 3. Așadar, nu
intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește.
Potrivit art. 182, termenul se împlinește la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini
actul de procedură, însă, dacă actul este depus direct la registratura instanței sau prin
mesagerie electronică sau fax, termenul se consideră împlinit la ora la care instanța își
încetează activitatea, conform Deciziei nr. 34 din 15 mai 2017 pronunțată de Î.C.C.J.51,52,
Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.
În cazul în care partea interesată a pierdut termenul de depunere a contestației la
executare din cauza unor motive temeinic justificate, acesta poate fi repus în termen. Pentru a
fi repus în termen, partea interesată trebuie să dovedească existența unor motive temeinic
justificate, să promoveze contestația la executare în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei ce
a împiedicat exercitarea acesteia și să ceară totodată repunerea sa în termen. Cererea de
repunere în termen va fi soluționată de instanța de executare, iar aceasta este timbrată cu o
taxă de 20 de lei, potrivit art. 9 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013.

3.2.2 Contestația la executare (cererea)

Contestațiile se fac cu respectarea cerințelor de formă prevăzute pentru cererile de
chemare în judecată. Art. 716 C. proc. civ. face trimitere la art. 194-196 din același act
normativ. Astfel cererea trebuie să conțină:
– Numele și prenumele părților , de regulă creditorul și debitorul prestației cuprinse în
titlul executoriu sau denumirea acestora (dacă contestatorul locuiește în străinătate, va
arăta și domiciliul ales în România);
– Domiciliul sau reședința părților, în cazul pers. fizice, iar în cazul pers. juridice sediul
social;
– Codul numeric personal (CNP) pentru persoanele fizice sau, după caz, codul de
identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori numărul de
înscriere în registrul persoanelor juridice;
– Contul bancar al contestatorului și contul bancar al intimatului, dacă părțile posedă ori
li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, și în măsura în care
contestatorul cunoaște aceste date ale intimatului;

51 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 803 din 11/10/2017
52https://www.scj.ro/1093/Detalii-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=136804

– Numele, prenumele și calitatea celui care-l reprezintă pe contestator, iar în cazul
reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul profesional.
– Pot fi indicate și alte elemente ale părților precum numărul de telefon, adresa de e-mail
ori altele asemenea;
– Obiectul contestației la executare;
– Arătarea motivelor de fapt sau de drept pe care se întemeiază contestația. Contestația
trebuie motivată în termenul prevăzut de lege pentru exercitarea sa. De asemenea,
completarea contestației, prin invocarea de noi motive, se poate face numai în
termenul de 15 zile pentru exercitarea contestației la executare;
– Dovezile pe care se sprijină contestația, precum și ce probe dorește să solicite
contestatorul în respectiva contestație;
– Semnătura
În cazul în care cererea nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricărei
părți, obiectul contestației, motivarea în fapt sau semnătura contestatorului sau a
reprezentantului acestuia, instanța de executare va anula contestația la executare. Procedura de
regularizare a cererii nu este aplicabilă în cazul contestației la executare. Dacă instanța nu a
anulat cererea pentru lipsa semnăturii, acesta îi poate cere contestatorului, la primul termen de
judecată la care este legal citat, să rectifice contestația, precum și orice alte lipsuri, cu excepția
celor care atrag nulitatea contestației. Neachitarea taxei de timbru sau insuficienta timbrare
atrage anularea contestației53. Dovada achitării taxei de timbru se atașează contestației.
3.3 Suspendarea executării silite
Introducerea unei contestații la executare nu duce la suspendarea executării silite, aceasta
fiind continuată și în acest caz. Însă, partea interesată poate cere suspendarea executării silite
numai pentru motive temeinice54 instanței competente. Suspendarea se poate cere odată cu

53„(…) La termenul de judecată din data de 4 martie 2015, când contestatorul a fost prezent în instanță, i s-a adus
la cunoștință cuantumul taxei judiciare de timbru datorate, (…) iar acesta a solicitat acordarea unui termen mai
lung pentru a face dovada îndeplinirii obligației pecuniare. Întrucât contestatorul a fost prezent în instanță la
termenul din 4 martie 2015, luând astfel în cunoștință termenul de judecată următor, după cum reglementează
art. 229 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Tribunalul constată că nu mai este necesară citarea acestuia, pentru
termenul proxim de judecată din data de 15 aprilie 2015, cu mențiunea timbrării, cum nejustificat pretinde
contestatorul prin cererea de apel dedusă judecății. Tribunalul mai reține că debitorul contestator nu se înscrie în
rândul persoanelor scutite de îndeplinirea obligației de timbrare a cererii pe care a adresat-o instanței
judecătorești și nu a formulat, în termen legal, nici cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei
judiciare de timbru datorate pentru cererea introductivă și nici cererea de acordare ajutor public judiciar sub
forma scutirii, reducerii sau eșalonării obligației de plată a taxei judiciare de timbru aferente cererii introductive.
Cum la termenul defipt de instanța de fond pentru îndeplinirea obligației de timbrare contestatorul nu a făcut o
astfel de dovadă, în condițiile în care neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru până la
termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, Tribunalul apreciază că în mod judicios
instanța de fond a admis excepția netimbrării invocate din oficiu și a anulat ca netimbrată contestația la
executare și suspendarea executării silite.(Tribunalul Neamț, s. I civ., dec. civ. nr. 134 din 9 februarie 2016)” din
R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 414
54„În drept, potrivit art. 718 C. proc. civ., până la soluționarea contestației la executare, la solicitarea părții
interesate și numai pentru motive temeinice, instanța poate suspenda executarea. Tribunalul apreciază apelul
fondat, având în vedere că încheierea apelată nu indică niciun motiv temeinic pentru care executarea să fie
suspendată. (…) Se reține că intimata creditoare are posibilitatea atât să se înscrise la masa credală a societății
(debitoare- n.n.), cât și să continue executarea silită împotriva moștenitorilor fideiusorului decedat, întrucât nu
există vreun text de lege care să interzică acest aspect. (Tribunalul București, s. a IV-a civ., dec. civ. nr. 1375/A
din 20 aprilie 2015)” din R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 436

introducerea contestației la executare sau pe calea unei cereri separate.
Instanța învestită cu soluționarea suspendării executării silite se poate pronunța asupra
acesteia doar dacă cel care solicită suspendarea a achitat o cauțiune, calculată la valoarea
contestației la executare. Cuantumul acestei cauțiune este:
– De 10% din valoarea contestației, dacă această valoare este până la 10.000 lei;
– De 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depășește 10.000 lei;
– De 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depășește 100.000 lei;
– De 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depășește 1.000.000 lei.
Dacă obiectul contestației nu este evaluabil în bani, cauțiunea va fi de 1.000 lei, în afară de
cazul în care legea dispune altfel.
Alin. (5) al art. 719 prevede situațiile în care suspendarea este obligatorie, în aceste situații
cauțiunea nefiind necesară. Astfel, dacă hotărârea sau înscrisul care se execută nu este,
potrivit legii, executorie/executoriu; dacă înscrisul care se execută a fost declarat fals printr-o
hotărâre judecătorească în primă instanță; dacă debitorul face dovada cu înscrisul autentic că a
obținut de la creditor o amânare ori, după caz, beneficiază de un termen de plată. Și în aceste
cazuri suspendarea trebuie dispusă de instanță, ea neoperând de drept.
Chiar și în cazul în care există motive temeinice și a fost achitată cauțiunea (fiind
obligatorie achitarea prealabilă a cauțiunii) ori este incidentă una dintre situațiile prevăzute de
art. 719 alin. (5), bunurile urmărite supuse pieirii, degradării, alterării sau deprecierii vor
putea fi valorificate. În această situație instanța va dispune suspendarea distribuirii sumelor
obținute din valorificarea acestor bunuri.
Indiferent dacă suspendarea este solicitată prin aceeași cerere prin care se exercită
contestația la executare sau dacă este solicitată pe cale separată, instanța se va pronunța prin
încheiere. Instanța se poate pronunța asupra suspendării și înaintea termenului fixat pentru
judecarea contestației.
Procedura de soluționare a cererii de suspendare55 se face cu citarea părților, în ședință
publică. Încheierea poate fi atacată, în mod separat, numai cu apel sau, dacă este pronunțată
de curtea de apel, numai cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunțare pentru părțile
prezente, respectiv de la comunicare pentru cele lipsă. Dacă există urgență și dacă s-a achitat
cauțiunea, instanța poate dispune, prin încheiere și fără citarea părților, suspendarea
provizorie a executării a executării până la soluționarea cererii de suspendare. Încheierea este
definitivă.
Încheierea prin care s-a dispus suspendarea executării silite se comunică din oficiu și de
îndată executorului judecătoresc.
Principalul efect al admiterii cererii de suspendare stoparea executării silite, fiind interzisă
efectuarea de acte de executare de către executorul judecătoresc. Actele de executare efectuate
anterior admiterii cererii de suspendare rămân în ființă, în afară de cazul în care prin lege sau
prin hotărâre judecătorească se dispune altfel. Actele de executare efectuate în ziua
soluționării cererii având ca obiect suspendarea fie și provizorie, a executării silite sunt
desființate de drept prin efectul admiterii cererii de suspendare și a contestației la executare.
După încetarea suspendării, executorul, la cererea părții interesate, va dispune continuarea
executării, în măsura în care actele de executare sau executarea silită însăși nu au fost
desființate de instanța de judecată ori acestea nu au încetat prin efectul legii.

3.4 Prescripția dreptului de a cere și obține executarea silită

55„Suspendarea executării silite se poate dispune numai în cazul îndeplinirii condițiilor speciale prevăzute la art.
719 C. proc. civ., iar nu pe calea ordonanței președințiale, dispozițiile art. 719 derogând de la art. 997-1002 C.
proc. civ. și aplicându-se cu prioritate. (Tribunalul București, s. a III-a civ., dec. civ. nr. 1342/A din 25 martie
2016)” din R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 414

Excepția împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a
dreptului cuprins în titlul executoriu. Această excepție va fi invocată, în principiu, de către
debitorul- contestator, instanța neavând posibilitatea de a o invoca din oficiu, prescripția
neopreând de drept. Și în cazul prescripției dreptului de a cere executarea silită este necesară
invocarea acesteia de către persoana interesată.
Conform art. 706 C. proc. civ., termenul de prescripție pentru dreptul de a obține
executarea silită este de 3 ani pentru titlurile care nu sunt emise în materia drepturilor reale și
de 10 ani dacă titlurile sunt emise în materia drepturilor reale, dacă prin lege nu se prevede
altfel. Potrivit alin. (2) termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii definitive a
hotărârilor judecătorești sau arbitrale, iar în cazul altor înscrisuri decât hotărârile judecătorești
sau arbitrare care constituie titluri executorii, termenul de prescripție începe să curgă de la
data la eliberării sau întocmirii titlului executoriu sau dacă prevăd un termen în beneficiul
debitorului, de la data împlinirii termenului. Așadar, momentul de la care începe să curgă
termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, în cazul titlurilor executorii care
nu sunt hotărâri judecătorești sau arbitrale, este acela al eliberării ori întocmirii lui sau de la
data la care creanța devine exigibilă56.
Efectele împlinirii termenului de prescripție sunt descrise de art. 707 C. proc. civ. Astfel,
împlinirea termenului de prescripție are ca principal efect stingerea dreptului de a cere
executarea silită. Textul de lege stabilește faptul că se poate obține un nou titlu executoriu
dacă dreptul creditorului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă. Premisa de la care
pleacă textul de lege este reprezentată de situația în care un reclamant ( viitor creditor) obține
obligarea pârâtului (viitor debitor) la îndeplinirea prestației pe care o datorează, print-o
hotărâre judecătorească sau arbitrală , iar reclamantul, devenit creditor, nu solicită executarea
silită a titlului executoriu în termenul de prescripție. În cazul în care dreptul creditorului este
imprescriptibil sau încă nu s-a împlinit termenul de prescripție a dreptului la acțiune, acesta
poate obține un nou titlu executoriu, prin intermediul unui proces nou, fără ca debitorul sau
alte persoane interesate să îi opună excepția autorității de lucru judecat. Trebuie remarcat
faptul că, în noul proces, nu se va pune în discuție fondul dreptului dedus judecății, ci „în
acest proces se valorifică aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care permite părții
care a câștigat de a prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea rămasă definitivă într-o nouă
judecată care are ca obiect obținerea obligării debitorului de a executa obligația la care a fost
condamnat anterior prin hotărârea care și-a pierdut puterea executorie”57. În procesul
declanșat ulterior de creditor, debitorul va putea face apărări de fond, doar dacă invocă
aspecte ce au apărut ulterior primei judecăți. Putem observa faptul că pentru un drept poate să
curgă, în același timp, atât termenul de prescripție a dreptul la acțiune, cât și termenul de
prescripție a dreptului de a obține executarea silită.
În situația în care titlul executoriu este reprezentat de un înscris, altul decât o hotărâre
judecătorească sau arbitrală, iar termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea
silită s-a împlinit, creditorul va putea declanșa un litigiu pe fond în care va solicita

56 „ Instanța de apel nu poate reține ca viabilă interpretarea dată de apelantul creditor în sensul că termenul de
prescripție începe să curgă din momentul învestirii cu formulă executorie a contractelor de asistență juridică,
deoarece, chiar dacă în reglementarea actuală nici prescripția de drept material și nici prescripția de drept
procesual nu mai sunt instituții de ordine publică, noul Cod civil și noul Cod de procedură civilă conferindu-le
un caracter de ordine privată, este foarte clar că termenul de prescripție general de 3 ani începe să curgă de la
momentul exigibilității obligației debitorului, ca regulă generală, și care în cazul nostru este acela de plată a
onorariilor avocațiale, date scadente cunoscute de creditor din momentul încheierii contractelor. A reține
interpretarea apelantului creditor ar presupune ca securitatea raporturilor juridice civile să fie afectată iremediabil
prin controlul termenului de prescripție în mod direct de către debitor, prin amânarea sine die a învestirii cu
formulă executorie a înscrisurilor pe care legea le consideră titluri executorii, aspect nepermis. (Trib. Timiș, s. I
civ., dec. civ. nr. 972 din 30 august 2016)” din R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 336
57G. Boroi, M. Stancu, op. cit. pag. 1114

condamnarea debitorului la executarea obligației. În acest proces, debitorul va putea face
apărări de fond cu privire la orice aspect legat de dreptul creditorului sau la obligația sa
corelativă, înscrisul ce constituie titlu executoriu fiind doar un mijloc de probă.
Art. 711 face trimite la dispozițiile Codului civil, în ceea ce privește împlinirea
termenului de prescripție extinctivă. Cum termenul de prescripție a dreptului de a obține
executarea silită este stabilit pe ani, în acest caz este aplicabil art. 2552 C. civ. Potrivit acestui
articol când termenul este stabilit pe ani, el se împlinește în ziua corespunzătoare din ultimul
an. Dacă ultima lună corespunzătoare anului în care se împlinește termenul de prescripție nu
are un corespondent, atunci termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni.
Conform art. 2554 C. civ., dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, acesta se
prorogă până la sfârșitul primei zi lucrătoare care îi urmează. De asemenea, art. 2556 C. civ.
instituie o prezumție care stabilește faptul că actele de orice fel sunt considerate a fi făcute în
termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poștal sau telegrafic, cel
târziu în ultima zi din termen, până la finalul programului de lucru alrespectivei instituții.
Codul de procedură civilă, în art. 708-710, reglementează suspendarea, întreruperea și
repunerea în termenul de prescripție.
Motivele de suspendare a prescripției dreptului de a obține executarea silită sunt:
– Cele prevăzute de art. 2532 C. civ., așa cum prevede art. 708 alin. (1) pct. 1 C. proc.
civ.58
– Pct. 2 prevede faptul că prescripția este suspendată cât timp este suspendată executarea
silită, potrivit legii, sau când a fost dispusă de instanță sau de alt organ jurisdicțional;
– Cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori își
sustrage veniturile și bunurile de la urmărire;
– În alte cazuri prevăzute de lege.
După încetarea motivului care a atras suspendarea59 cursului prescripției dreptului de a cere
executarea silită, aceasta își reia cursul, iar timpul scurs înainte de suspendare va fi socotit la
calculul termenului de prescripție.
Cursul prescripției dreptului de a cere executarea silită se întrerupe în următoarele situații:
– Debitorul, înainte de declanșarea executării silite sau în cursul acesteia, îndeplinește
un act voluntar de executare a obligației prevăzute de titlul executoriu ori dacă
debitorul recunoaște, în orice mod, datoria. Termenul se consideră întrerupt, de la data
efectuării actului voluntar (în prima situație descrisă) sau de la data recunoașterii
datoriei (în a doua situație descrisă);

581. între soți, cât timp căsătoria este în ființă, și nu a intervenit separația în fapt a acestora; 2. între cei lipsiți de
capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă și părinții, tutorii sau curatorii acestora ori între
curatori și cei reprezentați de aceștia, cât timp durează ocrotirea și socotelile nu au fost date sau aprobate; 3. între
administrator și persoana ale cărei bunuri sunt administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu
au fost date și aprobate; 4. în cazul persoanei lipsită de capacitatea de exercițiu sau cea cu capacitate de exercițiu
restrânsă, cât timp nu nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în există o dispoziție legală
contrară; 5. cât timp debitorul în mod voit ascunde creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia; 6. pe
întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți, însă
numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție; 7. în cazul în
care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură
prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a
cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea
procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen; 8. în cazul în care titularul dreptului sau cel
care l-a încălcat face parte din forțele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de
război. Sunt avute în vedere și persoanele civile care se găsesc în forțele armate pentru rațiuni de serviciu impuse
de necesitățile războiului; 9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este
împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forța
majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripției decât dacă survine în ultimele 6
luni înainte de expirarea termenului de prescripție; 10. în alte cazuri prevăzute de lege.

– Creditorul depune cererea de executare alături de titlul executoriu, chiar dacă cererea a
fost adresată unui organ de executare necompetent. Cursul prescripției este întrerupt,
de la data depunerii cererii;
– Creditorul intervenient depune cererea de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite
de alți creditori. Întreruperea cursului prescripției este realizată la data depunerii
cererii;
– Dacă se îndeplinesc acte de executare în cursul executării silite60. Termenul de
prescripție este întrerupt de data efectuării actului de executare;
– Dacă se depune cerere de reluare a executării silite. Termenul se consideră întrerupt de
la data depunerii cererii.
– În alte cazuri prevăzute de lege.
Potrivit art. 709 alin. (2) C. proc. civ., principalul efect al întreruperii cursului prescripției
dreptului de a cere executarea silită este curgerea unui nou termen de prescripție, termen care
are aceeași întindere cu cel întrerupt. Timpul scurs înainte de întrerupere nu este luat în calcul.
Și Codul de procedură civilă prevede repunerea în termenul de prescripție a dreptului de a
cere executarea silită. Astfel, art. 720 C. proc. civ. prevede faptul că, beneficiază de această
dispoziție creditorul care datorită unor motive temeinice a fost împiedicat să ceară executarea
silită. Repunerea în termen are ca premisă împlinirea termenului de prescripție, termen în care
creditorul nu a solicitat executarea. Sintagma „motive temeinice” este analizată de instanța de
executare de la caz la caz.
Cererea de repunere în termen se introduce la instanța de executare în termen de 15 zile de
la încetarea situației care l-a împiedicat pe creditor. Cererea de repunere în termenul de
prescripție se judecă cu citarea părților, prin hotărâre supusă numai apelului, potrivit dreptului
comun.
„Calitatea procesuală activă este recunoscută numai creditorului (sau celorlalte persoane care
pot acționa în numele acestuia, respectiv procurorul în cazurile prevăzute de lege sau
succesorii creditorului), iar taxa de timbru aferentă cererii va fi cea prevăzută de art. 9 lit. c)
din O.U.G. 80/2013, respectiv 20 de lei. Debitorul va fi citat, însă în cadrul acestui litigiu nu
va putea formula apărări cu privire la legalitatea viitorului demers execuțional, ci numai cu
privire la motivele pentru care se solicită repunerea în termen”61.
Excepția prescripției dreptului de a solicita executarea silită este o apărare de fond privind
executarea silită propriu-zisă. Astfel, această excepție poate fi invocată numai în termenul de
formulare a contestației la executare, respectiv 15 zile.
Invocarea prescripției dreptului de a cere executarea silită are un regim juridic identic cu
invocarea lipsei titlului executoriu, aceasta putând fi opusă numai pe calea contestației la
executare propriu-zisă, ci nu pe calea unei contestații la executare ulterioare, în care să fie
pusă în discuție legalitatea unor acte de executare.62

3.5 Excepții

Excepțiile procesuale sunt reglementate de art. 245-248 C. proc. civ. Excepția procesuală este

60„ Simpla emitere a somației reprezintă îndeplinirea de către creditor a unui act de executare, de natură să
întrerupă cursul termenului de prescripție de 5 ani. Astfel, prevederile art. 133 lit. c) C. proc. fiscală (O.G.
92/2003, art. 217 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 207/2015- n.n.) nu se referă la comunicarea către debitor a actului
de executare silită, ca o condiție a întreruperii termenului de prescripție, ci au în vedere atitudinea creditorului
care, prin efectuarea actului respectiv, a ieșit din pasivitate și ca, urmare a îndeplinirii actului de executare silită,
a început să curgă împotriva sa un nou termen de prescripție (Tribunalul București, s. a IV-a civ., dec. civ. nr.
692/R din 16 martie 2011)” din R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 349
61R. Stanciu, M. Dinu, op. cit. pag. 353
62L. G. Zidaru, op. cit. tema nr. 35 pag. 371

mijlocul prin care părțile, procurorul sau instanța, din oficiu, invocă neregularități
procedurale, fără a pune în discuție fondul. Așadar, excepțiile sunt apărări prin care se
urmărește întârzierea sau împiedicare judecății, fără a pune în discuție fondul.
Dintre excepțiile procesuale ce pot fi invocate în cadrul contestației la executaremenționăm:
1..Excepția tardivității formulării contestației la executare. Prin intermediul acestei
excepții, creditorul-intimat, de regulă, solicită instanței de executare respingerea contestației
la executare pe motivul că debitorulu-contestator a introdus contestația la executare cu
încălcarea termenului prevăzut de 715 C. proc. civ. După cum am precizat mai sus, termenele
prevăzute de art. 715 C. proc. civ. sunt de decădere, legale, imperative și absolute, iar
încălcarea lor împiedică judecarea contestației la executare.
2. Excepția necompetenței generale, materiale sau teritoriale a instanței de executare
învestite cu soluționarea contestației la executare 63.
3. Excepția lipsei calității procesuale.
4. Excepția lipsei capacității procesuale.
Potrivit dreptului comun, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor
procesuale.64

3.6 Judecata în primă instanță

3.6.1. Considerații generale

Judecata în primă instanță a contestației la executare parcurge etapa scrisă, etapa cercetării
procesului, etapa dezbaterii în fond și etapa deliberării și pronunțării hotărârii judecătorești.
Potrivit art. 717 alin. (1) C. proc. civ., procedura de judecată a contestației la executare este
cea prevăzută pentru judecata în primă instanță. Teza a II-a a alin. (1) exclude aplicarea
dispozițiilor art. 20065; în cazul contestației la executare cererea de chemare în judecată
(contestația) nu este supusă procedurii de verificare și regularizare a cererii.
O particularitate a procedurii de judecată a contestației la executare o reprezintă obligația
instanței de executare de a solicita de îndată executorului judecătoresc să depună în termenul
stabilit, copii de pe actele dosarului de executare contestate. Executorul judecătoresc trebuie
să certifice pentru, conformitate cu originalul, copiile de pe actele de executare contestate .
Alin. (2) al art. 717 face trimitere la art. 286 care reglementează regimul copiilor. De

63 A se vedea infra 3.1
64Art. 248 C. proc. civ. Procedura de soluționare „(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de
procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte administrarea de probe ori, după
caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va
determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc. (3) Dacă instanța nu se poate
pronunța de îndată asupra excepției invocate, va amâna judecata și va stabili un termen scurt în vederea
soluționării excepției. (4) Excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei
numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei
cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului. (5) Încheierea prin care s-a respins excepția,
precum și cea prin care, după administrarea excepției, instanța a rămas în continuare învestită pot fi atacate
numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.”
65„Potrivit art. 717 alin. (1) C. proc. civ., indicat și de prima instanță în cuprinsul considerentelor sentinței
apelate, contestația la executare se judecă cu procedura prevăzută de cod pentru judecata în primă instanță, care
se aplică în mod corespunzător, dispozițiile art. 200 nefiind aplicabile în acest caz. Așadar, legiuitorul exclude
din procedura de judecată a contestației la executare aplicarea dispozițiilor art. 200 C. proc. civ., ceea ce
înseamnă că instanța nu va avea posibilitatea legală de a anula cererea pentru vicii de formă (nesemnarea) sau
pentru neîndeplinirea condiției de achitare a taxei juridice de timbru legal datorate, printr-o încheiere dată în
camera de consiliu în procedura regularizării. Instanța a respectat însă întru totul dispozițiile procedurale ale art.
201 C. proc. civ., neexceptate de legiuitor din procedura de judecată a contestației la executare, cu consecința
pronunțării în cauză a unei sentințe legale și temeinice. (Tribunalul Neamț, s. I civ., dec. civ. nr. 838 din 9 august
2016)” din R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 412

regulă,cheltuielile ocazionate cu transmiterea copiilor de pe actele executate cad în sarcina
contestatorului. La solicitarea părților sau dacă apreciază că este necesar, instanța îi va solicita
executorului judecătoresc relații și explicații scrise despre actele de executare contestate.

3.6.2. Etapele procesuale

A. Etapa scrisă

Această etapă procesuală are drept scop încunoștințarea reciprocă a părților despre obiectul
contestației la executare, despre apărările și probele pe care acestea înțeleg să le formuleze,
respectiv să le administreze în cadrul judecății.
Etapa scrisă debutează cu introducerea contestației la executare de către partea interesată.
Această cerere este transmisă de îndată intimatului, pentru a lua cunoștință de conținutul
contestației și pentru a depune întâmpinare și cerere reconvențională.
Cum art. 717 face trimitere la dreptul comun în ceea ce privește judecata în primă instanță
reiese că este aplicabil, și în cazul contestației la executare Titlul I, intitulat „Procedura în fața
primei instanțe”, Cartea a II-a din Codul de procedură civilă.
Astfel, întâmpinarea este obligatorie și în cazul contestației la executare, potrivit art. 716
alin. (3). Întâmpinarea este actul de procedură prin care intimatul se apără față de susținerile
contestatorului.
Conform art. 201 C. proc. civ., intimatul are obligația de a depune întâmpinarea în termen
de 25 de zile de la comunicarea contestației, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a propune
probe și de a invoca excepții de ordine privată. Desigur, acesta va avea dreptul de a invoca
excepții absolute sau de a discuta susținerile contestatorului, chiar dacă nu a depus
întâmpinarea în termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanță.
După ce întâmpinarea i-a fost comunicată, contestatorul este obligat să depună în termen
de 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare. Intimatul va lua cunoștință de răspunsul
la întâmpinare, de la dosarul cauzei.
De la momentul depunerii întâmpinării la instanță, judecătorul învestit cu soluționarea
cauzei, stabilește în termen de 3 zile de la depunere, prin rezoluție primul, termen de judecată.
Primul termen de judecată va putea fi stabilit la cel mult 60 de zile de la data rezoluției. În
situația în care intimatul nu depune întâmpinare sau dacă contestatorul nu depune răspuns la
întâmpinare în termenul stabilit de instanță, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei, va fixa
prin rezoluție, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției.
Odată cu fixarea primului termen de judecată, judecătorul va dispune și citarea părților prin
aceeași rezoluție.
Trebuie menționat faptul că, în cazul contestației la executare judecătorul are posibilitatea
de a scurta termenele prevăzute de art. 201, în acest sens fiind și dispozițiile art. 717 C. proc.
civ.
Cererea reconvențională este admisibilă și în cadrul judecării contestației la executare, în
special în situația în care un terț pretinde un drept real cu privire la bunul urmărit în procedura
urmăririi mobiliare sau imobiliare silite sau a predării silite, precum și în cazul în care se cere
partajarea bunului proprietate comună, în condițiile art. 712 alin.(4). Prin cererea
reconvențională intimatul poate formula pretenții proprii împotriva contestatorului, dacă
aceste pretenții derivă din același raport juridic sau au o legătură strânsă cu acesta. Această
cerere este una incidentală. Potrivit art. 209 cererea reconvențională se depune, sub sancțiunea
decăderii, odată cu întâmpinarea. Procedura prevăzută de art. 201 se aplică și în cazul cererii
reconvenționale, potrivit art. 209 alin. (5), iar contestatorul nu poate face cerere
reconvențională la cererea reconvențională formulată de intimat.

În cazul contestației la executare, consider că judecarea cererii reconvenționale nu poate fi
disjunsă de judecarea contestației la executare, judecarea simultană a ambelor cererii fiind
necesară pentru o soluționare unitară, astfel fiind împiedicate situațiile în care să existe
contradicții între soluțiile date cererilor. În acest sens sunt și dispozițiile art. 210 alin. (2) teza
finală.
Citarea părților se face în cadrul judecării contestațiilor la executare potrivit dreptului
comun. Astfel, odată cu rezoluția prin care judecătorul fixează primul termen de judecată
dispune și citarea părților potrivit art. 153-173 C. proc. civ., textele de lege fiind aplicate în
conformitate cu specificul procedurii contestației la executare.

B. Etapa cercetării procesului

Etapa scrisă este succedată de etapa cercetării procesului în care părțile își pot dovedi
afirmațiile făcute în contestație, respectiv întâmpinare ori răspuns la întâmpinare, prin
administrarea probelor propuse prin aceste acte procedurale. Astfel, soluționarea unei
contestații la executare nu se poate face exclusiv pe baza afirmațiilor făcute de contestator sau
intimat. Potrivit art. 237 C. proc. civ., etapa de cercetare a procesului are ca scop pregătirea în
fond a procesului.
Un moment cheie în cadrul oricărei acțiuni civile, inclusiv al unei contestații la executare, este
primul termen de judecată. Acest moment procesual este important deoarece, până primul
termen, părțile pot invoca excepția de necompetență materială sau teritorială de ordine
publică, iar instanța poate să își verificecompetența din oficiu. De asemenea, completul
învestit cu soluționarea cauzei poate pune în vederea părților că acestea pot conveni ca
probele să fie administrate de către avocații sau consilierii lor, în condițiile art. 366-388 C.
proc. civ. La primul termen de judecată, judecătorul va estima durata necesară pentru
cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei.
Conform art. 212 și 213 C. proc. civ., judecata contestației la executare se face în ședință
publică, la sediul instanței. Însă, dacă judecata în ședință publică ar aduce atingere moralității,
ordinii publice, intereselor minorilor, vieții private a părților ori intereselor justiției, instanța,
la solicitarea părților sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se desfășoare fără prezența
publicului. În cazul în care instanța decide ca judecata să se desfășoare fără participarea
publicului, au acces în sala de judecată părțile, reprezentanților (legali sau convenționali),
martorii, experții, traducătorii, interpreții, precum și orice alte persoane cărora instanța le-a
permis să asiste la proces.
Din lecturarea dispozițiilor art. 215 C. proc. civ., dar și din natura contestației la
executare, cum este descrisă de art. 717 alin. (3), reiese faptul că judecata acesteia se va face
de urgență și cu precădere, iar potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. civ., procesele urgente se vor
dezbate înaintea celorlalte. În prezent, rămân aplicabile și celelalte alineate ale art. 215.
De asemenea, și în cadrul contestației la executare, membrii completul învestiți cu
soluționarea cauzei trebuie să rămână aceiași pe parcursul judecății, existând posibilitatea de a
fi modificată componența, dar doar pentru motive excepționale. Cu toate acestea, membrii
completului care au participat la dezbaterile pe fond trebuie să fie aceiași și în cadrul
deliberărilor și a pronunțării hotărârii în cauză, sub sancțiunea nulității hotărârii.
La termenul de judecată instanța verifică identitatea părților, iar dacă acestea sunt
reprezentate, se va verifica și împuternicirea sau calitatea celor care reprezintă sau asistă.
Dacă la apelul nominal nu răspund părțile sau reprezentații acestora, instanța va verifica dacă
procedura de citare a fost îndeplinită.
Art. 220-222 C. proc. civ. reglementează amânarea judecății. Conform acestor articole,
judecata se poate amâna în următoarele cazuri:
 La solicitarea părților, instanța poate dispune amânarea cauzei dacă aceasta nu

este în stare de judecată. Acesta caz de amânare poate fi dispus numai dacă nu
necesare dezbateri.
 Amânarea judecății se face și prin învoiala părților, o singură dată în cursul
procesului. Conform art. 201 alin. (2), dacă părțile nu stăruiesc în judecată,
instanța va dispune suspendarea judecății contestației la executare, cu
posibilitatea ca aceasta să fie repusă pe rol, numai după achitarea taxelor de
timbru stabilite de lege.
 Amânarea judecății se poate dispune și pentru lipsa de apărare a părților. Această
soluție se dispune la solicitarea părții interesate, în mod excepțional, pentru
motive temeinice și care nu îi pot fi imputate solicitantului. Dacă instanța
respinge cererea de amânare pentru acest motiv, va amâna pronunțarea, la
cererea părții interesate, pentru a-i permite acesteia să depună concluzii scrise la
dosar.
Contestația la executare va fi judecată și în cazul în care o parte lipsește sau ambele părți
lipsesc, dacă cel puțin una dintre acestea solicită judecarea în lipsă.
Conform art. 229, partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în
cunoștință, precum și partea care a participat la un termen de judecată, personal sau prin
reprezentant legal ori convențional, nu va fi citată la fiecare termen de judecată, considerându-
se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare. Are termenul în cunoștință și partea căreia
i s-a înmânat citația pentru un termen de judecată de către persoanele responsabile în acest
sens. În cazul reluării judecății, după ce cauza a fost suspendată sau s-a dispus repunearea
cauzei pe rol, părțile vor fi citate. De asemenea, va fi citată partea care este chemată la
interogatoriu, în afară de cazul în care a fost prezentă la termenul la care a fost încuviințat
acesta. Instanța va dispune citarea părților la fiecare termen de judecată numai pentru motive
temeinice. În situația în care hotărârea este anulată sau casată, iar instanța care a dispus una
dintre aceste soluții a reținut cauza spre soluționare, părțile vor fi citate pentru termenul de
judecată. Militarii încazarmați și deținuții sunt citați la fiecare termen de judecată. Termenul
de judecată nu poate fi preschimbat decât pentru motive temeinice, din oficiu sau la cererea
oricăreia dintre părți. Preschimbarea termenului va fi dispusă de completul învestit cu
soluționarea cauzei în camera de consiliu, fără citarea părților, dispunându-se totodată și
citarea părților pentru noul termen.
„În principiu, în cadrul contestației la executare poate fi administrat orice mijloc de probă,
apreciat de instanță ca fiind util, pertinent, concludent, verosimil în soluționarea pricinii,
legiuitorul neimpunând vreo restricție în acest sens. Totuși, încuviințarea mijloacelor de probă
în contestația la executare cunoaște limitări: pe de o parte, nuar putea fi admisibile acele
mijloace de probă al căror scop ar fi de a schimba situația de fapt reținută cu ocazia
soluționării litigiului pe fond, atunci când se contestă executarea silită începută în temeiul
unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească, pe de altă parte, probele trebuie
să fie în strânsă legătură cu specificul contestației, obiectul acesteia și scopul urmărit de
contestator”66. Probele se propun de părți prin contestația la executare, respectiv întâmpinare
sau oral, în fața instanței de executare, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 254
alin. (2) ( de exemplu, partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate nu a
putut propune în termen probele cerute). Potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ., instanța de
executare poate să ceară părților să completeze probele dacă consideră că acestea sunt
insuficiente pentru soluționarea cauzei sau chiar poate ordona, din oficiu, probe. Instanța va
pune în discuția părților necesitatea administrării unor probe, iar după ascultarea acestora va
putea ordona suplimentarea probatoriului și în cazul unei opoziții legate de respectiva
chestiune. Această posibilitate de a ordona probe,conferită instanței de executare, rezultă din

66R. Stanciu, M. Dinu, op. cit. pag. 408

rolul activ al judecătorului, în tot procesul civil. Sancțiunea aplicată celui care nu propune
probe, în termenul stabilit de lege sau de judecător, este decăderea. Părțile vor suporta
cheltuielile necesare pentru administrarea probelor în condițiile stabilite de art. 262 C. proc.
civ.
Și în cazul contestației la executare aprecierea probelor se va face de către completul
învestit cu soluționarea cauzei, în condițiile art. 264 C. proc. civ. Astfel, judecătorul va
examina fiecare probă în parte, iar apoi pe toate în ansamblul lor, în mod liber, potrivit
convingerii sale, cu excepția situației când legea stabilește puterea doveditoare a acestora.
Conform art. 717 alin. (2) C. proc. civ., instanța de executare este obligată să solicite
executorului judecătoresc copii certificate de acesta de pe actele dosarului. Copiile depuse de
executorul judecătoresc reprezintă înscrisuri care vor fi supuse regimului prevăzut de art. 286.
Instanța va obliga partea interesată să achite cheltuielile ocazionate cu fotocopierea și
depunerea copiilor de pe actele dosarului de executare. În cazul în care partea interesată nu
achită costurile necesare pentru efectuarea activităților prevăzute de art. 717 alin. (2), instanța
poate aplica sancțiunea amenzii, suspendarea judecării contestației la executare sau includerea
costurilor fotocopierii în cheltuielile de judecată. Trebuie reținut faptul că instanța este
obligată de îndată ce este învestită cu soluționarea contestației la executare să solicite
executorului judecătoresc depunerea copiile de pe actele dosarului de executare.
Și în cadrul judecării contestației la executare instanța pot primi cereri prin care terții să
participe în proces, potrivit art. 61-77 C. proc. civ67.
Astfel, intervenția principală și cea accesorie sunt admisibile și în cadrul judecării contestației
la executare. Un exemplu de intervenție principală în acest tip de proces ar fi cererea unei
persoane de a inteveni într-o contestație la executare cu privire la o urmărire mobiliară sau
imobiliară, când aceasta pretinde un drept real asupra bunului. Intervenția accesorie fiind o
apărare, este mereu admisibilă, cu condiția ca terțul să justifice la rândul lui un interes
propriu. Intervenția principală se poate cereîn fața primei instanțe, până la finalizarea
dezbaterilor în fond, dar și direct în apel dacă există acordul expres al părților în acest sens.
Intervenția accesorie poate fi făcută în tot cursul judecării contestației la executare, chiar și în
căile extraordinare de atac. Art. 65-67 C. proc. civ. se aplică în mod corespunzător.
Dacă intervenția voluntară în cadrul acestei proceduri este admisibilă, consider că intervenția
forțată, cu excepția introducerii forțate în cauză, din oficiu, a altor persoane, nu poate fi
primită, acest tip de interveție fiind în contradicție cu scopul și natura contestației
laexecutare68.

67„Asupra cererii de intervenție în interes propriu, Tribunalul a reținut că procedura contestației la executare
reprezintă o cale specială destinată verificării de către instanța de executare a legalității actelor de executare. În
această procedură, interesele care pot intra în conflict sunt interesele debitorului față de cele ale creditorului ori
interesele unui terț vătămat prin executare în raport cu creditorul și cu debitorul. Prin urmare, adjudecatarul din
cadrul dosarului de executare este doar o parte atrasă în procedură ca efect a actelor întocmite de executor, parte
care nu are drepturi preexistente pe care să le afirme, ca în cazul de față, ci are drepturi născute ulterior în
patrimoniul său și a căror existență depinde de soarta actelor întocmite de executor prin prisma legalității. Astfel
fiind, așa cum a reținut și prima instanță, adjudecatarul nu poate afirma și invoca un drept personal pe care să îl
opună sau să îl protejeze în cadrul procedurii contestației la executare, ci are doar un interes legitim de menținere
a actelor de executare, care nu îi poate atrage decât cel mult calitatea de intervenient accesoriu, adeseori în
sprijinul creditoarei intimate care se opune admiterii contestației. Cum în cauză recurentul a formulat o cerere de
intervenție în interes propriu, față de cele reținute mai sus, Tribunalul a apreciat că soluția primei instanțe de a
respinge ca inadmisibilă cererea este legală. (Tribunalul București, s. a IV-a civ., dec. civ. nr. 1698 din 21 martie
2014)” din R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 416
68„Prima instanță a respins contestația la executare, ca inadmisibilă, având în vedere că motivele contestației
priveau legalitatea actelor de executare și a executării silite înseși, fiind astfel necesară formularea cererii în
contradictoriu cu ambii intimați creditori (…). Astfel cum rezultă din titlul executoriu (…), apelantul-contestator a
fost obligat să emită dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în
București, în favoarea intimatului (aa celuilalt creditor n.n.). În consecință, în mod corect prima instanță a făcut
aplicarea dispozițiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se impune punerea în discuția părților a

Pe parcursul desfășurării judecății pot apărea mai multe incidente procedurale precum:
 Judecarea contestației la executare poate fi suspendată în condițiile art. 411-415 C.
proc. civ. Conform art. 411, judecătorul va suspenda judecata la solicitarea expresă a
ambelor părți, expresie a principiului disponibilității în procesul civil, sau în situația în
care niciuna dintre părți nu se înfățișează la strigarea cauzei, deși au fost legal citate,
acest caz reprezentând voința tacită a părților. Suspendarea judecății pe motivul că
părțile nu s-a înfățișat la strigarea cauzei nu poate fi dispusă dacă cel puțin una dintre
părți a solicitat în scris judecarea în lipsă. Cererea de judecată în lipsă produce efecte
numai la instanța în fața căreia a fost formulată.
Potrivit art. 412, judecătorul este obligat să suspende judecarea contestației la
executare în cazul: când una dintre părți a decedat în cursul judecății, judecata fiind
suspendată până la introducerea în cauză a moștenitorilor, cu excepția situației când
partea interesată a solicitat un termen în acest sens; când una din părți a fost pusă sub
interdicție judecătorească sau sub curatelă, suspendarea operând până la numirea
tutorelui sau curatorului; când a intervenit decesul reprezentantului sau uneia dintre
părți, dacă decesul a survenit cu mai puțin de 15 zile înainte de ziua înfățișării,
suspendarea operând până la numirea unui noi reprezentant sau mandatar; când a
încetat mandatul tutorelui sau al curatorului, judecata fiind suspendată până la numirea
unui nou tutuore sau curator; când persoana juridică este dizolvată, până la
desemnarea lichidatorului; când instanța formulează o cerere de pronunțare a unei
hotărâri preliminare adresate C.J.U.E.; în alte cazuri prevăzute de lege. Dacă aceste
cazuri care atrag suspendarea de drept survin după închiderea dezbaterilor, instanța se
va pronunța asupra cauzei. De asemenea, instanța poate suspenda judecarea
contestației la executare în condițiile art. 413 C. proc. civ.
Conform art. 414, instanța,prin încheiere, se pronunță asupra suspendării judecării
contestației la executare. Calea de atac împotriva încheierii prevăzute de art. 414 este
recursul. Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea judecării contestației
la executare. Judecarea contestației la executare se reia în cazurile prevăzute de art.
415 (de exemplu, prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părți, când
suspendarea s-a dispus prin învoirea părților sau din cauza lipsei lor). Reluarea
judecării contestației la executare este dispusă de instanța de executare prin încheiere.
În cazul în care instanța a respins repunerea pe rol a contestației la executare, cel
interesat poate face recurs în condițiile art. 414 C. proc. civ.
 În situația în care contestația la executare a rămas în nelucrare, din motive imputabile
părților, timp de 6 luni, instanța va constata perimarea acesteia. Perimarea se constată
din oficiu sau la cererea părții interesate ori dacă este invocată pe cale de excepție de
către cei interesați.
Deși este puțin probabil să se regăsească perimarea instanței în practică, art. 423 este
aplicabil și în cazul judecării contestației la executare. Astfel, orice contestație care a
rămas în nelucrare timp de 10 ani atrage perimarea instanței, indiferent dacă există sau
nu culpa părților.
Instanța de executare se pronunță asupra perimării prin încheiere. Dacă a dispus

necesității introducerii în cauză, în calitate de intervenient forțat (a celuilalt creditor n.n.) Prin încheierea din 21
noiembrie 2014, instanța a dispus citarea părților cu mențiunea de a-și exprima poziția procesuală față de această
chestiune litigioasă, însă, până la termenul din 19 decembrie 2014, niciuna dintre părți nu și-a exprimat poziția,
în scris sau oral în cadrul ședinței. Față de dispozițiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul apreciază că în
mod corect prima instanță a considerat că nu a fost învestită în mod legal cu o cerere formulată în contradictoriu
cu ambii creditori, iar în lipsa exprimării poziției procesuale a părților, instanța nu putea, din oficiu, să introducă
în cauză această entitate, în calitate de intervenient forțat. (Tribunalul București, s. a IV-a civ., dec. civ. nr.
408/A din 29 ianuarie 2016)” din R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 417

perimarea, încheierea poate fi atacată cu recurs la instanța ierarhic superioară, în
termen de 5 zile de la pronunțare. În cazul în care instanța nu a dispus perimarea,
încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.

C. Etapa dezbaterilor

„(1)Când judecătorul se socotește lămurit, declară cercetarea procesului încheiată și poate fixa
un alt termen pentru dezbaterea fondului, din oficu sau la cererea părților. (2)În cazul în care
s-a dispus dezbaterea fondului la un alt termen, judecătorul poate pune în vedere părților să
redacteze note privind susținerile lor și să le depună la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de
termenul stabilit potrivit alin. (1), fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula
concluzii orale.”69
După cum se poate observa cercetarea procesului este finalizată când judecătorul, prin
încheiere, dispune în acest sens. Dezbaterile pe fond pot avea loc în aceeași ședință de
judecată în care s-a dispus finalizarea cercetării procesului sau acestea pot avea loc și la un alt
termen de judecată. În cazul în care dezbaterea fondului are loc la un alt termen de judecată,
judecătorul le va putea cere părților să depună la dosar note cu privire la susținerile lor, cu cel
puțin 5 zile înaintea ședinței de judecată. În cazul în care părțile nu depun aceste note în
termen, ele vor putea formula concluzii orale, la termenul stabilit special pentru dezbaterea
fondului.
Dezbaterea în fond este deschisă când președintele completului, după ascultarea
prealabilă a părților, declară acest lucru, acordând cuvântul părților. În cadrul dezbaterilor,
părțile vor putea discuta orice împrejurări de fapt și de drept invocate sau ridicate din oficiu.
În principiu, dezbaterile vor fi finalizate la un sigur termen de judecată, dar pentru motive
temeinic justificate acestea pot continua la un alt termen de judecată, chiar în afara orelor
fixate pentru judecarea pricinilor. Dezbaterile vor avea loc, în principiu, în ședință publică.
Potrivit art. 394 C. proc. civ., președintele completului închide dezbaterile când consideră că
toate aspectele cauzei au fost lămurite. Dacă consideră necesar, instanța poate cere părților să
depună note scrise. Aceste note scrise vor putea fi depuse și în lipsa solicitării instanței. După
finalizarea dezbaterilor,la pronunțarea hotărârii, instanța nu va lua în seamă înscrisurile
depuse de părți, la dosar, după acest moment procesual.

D. Etapa deliberării și pronunțării hotărârii

„Deliberarea este operațiunea prin care judecătorii stabilesc situația de fapt, la care vor
aplica apoi normele corespunzătoare, reprezentând însăși esența actului jurisdicțional”70.
În conformitate cu art. 395 C. proc. civ., după închiderea dezbaterilor, completul de
judecată deliberează, în secret, asupra hotărârii ce se va pronunța în cauză.
La deliberare participă numai membrii completului de judecată care au asistat și la
dezbaterile asupra fondului. Codul de procedură civilă stabilește faptul că fiecare membru al
completului de judecată are îndatorirea de a-și exprima opinia cu privire la soluția ce trebuie
dată în cauză, cu ordinea stabilită de prevederile art. 395 alin. (2). Astfel, primul care își va
exprima opinia este judecătorul cel mai nou în funcție, președintele completului fiind ultimul
care își va prezenta punctul de vedere. Prevederile alin. (3) stabilesc, în mod expres, faptul că
judecătorul care a luat parte la dezbateri este obligat să se pronunțe în cauză și în situația în
care nu mai este judecător alrespectivei instanțe, cu excepția cazului în care nu mai are
calitatea de judecător sau este suspendat din funcție. Dacă judecătorul se află în situațiile
descrise anterior sau se află în imposibilitatea de a se pronunța, procesul se repune pe rol,

69Art. 244 C. proc. civ.
70 G. Boroi, M. Stancu, op. cit. pag. 610

dezbaterile fiind reluatecu citarea părților. Părțile vor putea dezbate fondul în fața instanței
judecătorești legal constituite.
„Actualul Cod de procedură civilă nu mai cuprinde dispoziții exprese în acest sens,
totuși apreciem, că, și de lege lata, deliberarea poate avea loc de asemenea, după caz, în
ședință sau în camera de consiliu. În principiu, deliberarea în ședință poate avea loc cu privire
la incidente procedurale care se ivesc pe parcursul desfășurării cercetării procesului sau chiar
al dezbaterilor în fond și care nu necesită retragerea spre deliberare în camera de consiliu. Însă
și în aceste cazuri, deliberarea va avea loc în secret. De regulă însă, completul se retrage spre
deliberare în camera de consiliu”71.
De regulă, deliberările au loc imediat după închiderea dezbaterilor, dar, conform art.
396 alin. (1), pentru cazuri justificate, instanța va putea să decidă asupra cauzei la o dată
ulterioară, dispunând amânarea pronunțării. Teza a II-a stabilește faptul că instanța poate
amâna pronunțareala un termen de maxim 15 zile. Termenul de 15 zile are un caracter relativ,
iar încălcarea acestuia nu poate atrage nulitatea hotărârii72.
Dacă a fost stabilit un termen pentru pronunțarea hotărârii, instanța nu va putea soluționa
cauza înainte împlinirea acestuia, sancțiunea fiind nulitatea hotărârii. Această sancțiune este
rezultatul încălcării de către instanța a dreptului părților de a depune concluzii scrise, o
componentă a dreptului la apărare.
Art. 396 alin. (2) oferă posibilitatea președintelui completului de judecată ca odată cu
anunțarea termenului pentru care a fost amânată pronunțarea, să stabilească faptul că
pronunțarea hotărârii se face prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei
instanței.
Ca o consecință a principiului disponibilității, art. 397 alin. (1) stabilește în sarcina
completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei obligația de a se pronunța asupra
cererilor părților în limitele stabilite de acestea, cu excepția cazului în care legea dispune
altfel. Dacă s-au solicitat pretenții rezultate din acte juridice cu executare succesivă sau sume
datorate periodic, precum și dobânzi sau altele asemenea, instanța, la solicitarea reclamantului
și după achitarea taxelor de timbru prevăzute de lege, va putea acorda și pretențiile exigibile
după introducerea cererii. „În cazurile în care instanța poate da termen pentru executarea
hotărârii, ea va face aceasta prin chiar hotărârea care dezleagă pricina, arătând și motivele
pentru care a acordat termen. Debitorul nu va putea cere termen de plată, dacă debitorului i s-
a acordat un termen rezonabil de plată de către creditor ori a avut posibilitatea să execute într-
un termen rezonabil, calculat de la data comunicării cererii de chemare în judecată, în
conformitate cu prevederile art. 1522 din Codul civil și nici dacă la data pronunțării subzistă
vreunul dintre motivele prevăzute la art. 675 alin. (1)”73.
Luarea hotărârii este reglementată de art. 398 C. proc. civ. Astfel, hotărârea trebuie să fie
rezultatul acordului membrilor completului de judecată, aceasta pronunțându-se în numele
legii. În situația în care unanimitatea nu se poate realiza, hotărârea se ia cu majoritatea
membrilor completului de judecată. Dacă din deliberare rezultă mai mult de două opinii,
judecătorii care au optat pentru soluții similare sunt obligați să-și unească părerile într-o
singură opinie. În cazul în care nu se poate realiza majoritatea, se vor relua dezbaterile, iar
procesul se va judeca în complet de divergență (vor fi reluate dezbaterile). Completul de
divergență este compus din judecătorii inițiali și de președintele instanței, vicepreședintele,
președintele de secție ori a unui judecător desemnat de președintele instanței, după caz.
Art. 399 C. proc. civ. descrie judecata în complet de divergență. Astfel, situația care a
născut divergența se va judeca în aceeași zi, iar dacă acest lucru nu este posibil, în cel mult 20
de zile de la ivirea divergenței. Pentru pricinile considerate urgente, cum este și cazul

71G. Boroi, M. Stancu, op. cit. pag. 610
72 A se vedea V.M Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Curs selectiv 2011, pag. 188
73 Art. 397 alin. (3) C. proc. civ.

contestației la executare, divergența trebuie judecată de îndată, iar dacă nu este cu putință, în
cel mult 7 zile de la nașterea acesteia. Judecătorii pot reveni, cu ocazia reluării dezbaterilor,
asupra chestiunii aflată în divergență. Pentru termenul de judecată stabilit ca urmare a
apariției divergenței, părțile vor fi citate, iar instanța va putea să administreze noi dovezi și va
putea să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege, dacă din dezbateri se impune luarea
acestora. Trebuie precizat faptul că prevederile legate de completul de divergență sunt
incidente în cazul contestației la executare, în principiu, la judecata în apel.
Instanța, dacă cu ocazia deliberării, constată că sunt necesare lămuriri noi sau o completare a
probelor va dispune repunerea pe rol a cauzei. Instanța, prin încheiere va dispune repunerea
pe rol a cauzei și citarea părților pentru termenul stabilit.
După ce a fost luată hotărârea, judecătorul sau unul dintre judecătorii completului de
judecatăva întocmi de îndată minuta74. Minuta este un act de procedură care cuprinde soluția
dată cauzei și, dacă este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate. Textul
minutei va fi reluat în dispozitivul hotărârii. Din minută trebuie să rezulte în mod explicit
soluția dată fiecărui capăt de cerere. O mențiune este necesară: în minută nu trebuie reluate
soluțiile pronunțate pe parcursul soluționării cauzei prin încheieri interlocutorii. Art. 401 alin.
(2), prevede obligația judecătorului, respectiv a judecătorilor din completul de judecată și a
magistratului-asistent de a semna minuta, pe fiecare pagină a acesteia, sub sancțiunea nulității
hotărârii. De asemenea, este imperativă consemnarea minutei într-un registru special, ținut la
grefa instanței sau în format electronic.
Pronunțarea hotărârii se va face în ședință publică, la locul unde s-au desfășurat dezbaterile,
de către un judecător, membru al completului de judecată, la termenul stabilit de instanță, în
acest sens. Judecătorul însărcinat cu pronunțarea, va citi minuta și va indica și calea de atac ce
poate fi exercitată împotriva hotărârii. Pronunțarea se poate face și prin punerea soluției la
dispoziția părților, prin mijlocirea grefei instanței. Data hotărârii este aceea la care minuta a
fost pronunțată potrivit legii.
În cuprinsul minutei nu trebuie precizat faptul că aceasta a fost pronunțată în ședință
publică sau prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, iar lipsa
acestei mențiuni nu poate fi sancționată cu nulitatea hotărârii. Această cerință formală trebuie
regăsită în dispozitivul hotărârii.

3.6.3. Hotărârea judecătorească și autoritatea de lucru judecat

„Hotărârea judecătorească reprezintă actul de dispoziție al instanței de judecată cu privire la
pretențiile pe care părțile le-au dedus judecății, fiind deci actul final al judecății”75.
Cu ocazia judecării contestației la executare putem regăsi toate tipurile de hotărâri
judecătorești, dispozițiile art. 424 C. proc. civ fiind aplicabile. Așadar, hotărârea prin care
cauza este soluționată de prima instanță sau prin care se dezînvestește de soluționareaacesteia
fără a soluționa fondul se numește sentință. Hotărârea prin care instanța învestită cu
soluționarea apelului se numește decizie. De asemenea, instanța de apel se pronunță tot prin
decizie și în cazul în care anulează hotărârea primei instanțe și reține cauza spre rejudecare. În
cazul în care se utilizează și căile extraordinare de atac, respectiv contestația în anulare și
revizuirea, hotărârea prin care se pronunță instanța se va numi sentință sau, după caz, decizie.
Asupra celorlalte incidente procedurale, instanța se pronunță prin încheieri.
Conform art. 425 C. proc. civ., hotărârea judecătorească îmbracă întotdeauna forma
scrisă, iar cuprinsul ei este structurat în trei părți: partea introductivă (denumită și practicaua),

74„Faptul că minuta se întocmește de îndată trebuie înțeles în sensul că rezultatul deliberării este consemnat chiar
în ziua în care este adoptată hotărârea și care are loc fie în ziua în care s-au închis dezbaterile, fie la termenul
anunțat potrivit art. 396 alin. (2) C. proc. civ.” – M. Tăbârcă, Drept procesual civil 2017 , vol. II, p. 649, nr. 691.
75G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pag. 616

considerentele (sau motivarea) și dispozitivul.
Practicaua hotărârii cuprinde: denumirea instanței și numărul dosarului; data ședinței de
judecată; numele de familie, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată,
precum și numele de familie și prenumele grefierului; numele de familie și prenumele sau,
după caz, denumirea părților, numele de familie și prenumele persoanelor care le reprezintă
sau le asistă, ale apărătorilor și celorlalte persoane chemate la proces, cu arătarea calității lor,
precum și dacă au fost prezente ori au lipsit; numele de familie, prenumele procurorului și
parchetul de care aparține, dacă a participat la ședință; dacă procedura de citare a legal
îndeplinită; obiectul procesului; probele care au fost administrate; cererile, declarațiile și
prezentarea pe scurt a susținerilor părților, precum și a concluziilor procurorului, dacă acesta a
participat la ședință.76
„În cazul în care pronunțarea hotărârii a fost amânată, aceste mențiuni se vor trece în
încheierea de dezbateri (care face corp comun cu hotărârea), despre care se va face vorbire
înhotărâre, iar hotărârea va începe cu practicaua care va cuprinde numai denumirea instanței,
numărul dosarului, data, numele de familie, prenumele și calitatea membrilor completului de
judecată, numele de familie și prenumele grefierului, numele de familie și prenumele
procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate
în încheierea de dezbateri. Precizăm că lipsa încheierii de dezbateri atrage nulitatea hotărârii,
ca, de altfel, și nesemnarea de către judecători, deoarece fac imposibilă exercitarea controlului
judiciar cu privire la compunerea instanței, prezența părților, susținerile lor etc.”7778
Hotărârea judecătorească fiind un act autentic, mențiunile cuprinse în partea introductivă(în
legătură cu prezența sau absența participanților ori cu privire la desfășurarea procesului) fac
dovadă până la declararea în fals, în acest sens fiind art. 434 C. proc. civ.
Conform art. 425 alin. (2), considerentele (sau motivarea) cuprind: obiectul cererii și
susținerile părților (un rezumat al acestora), expunerea situației de fapt reținută de instanță pe
baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția,
arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile
părților.
În motivare, instanța trebuie să analizeze fiecare capăt de cerere, pe baza probelor aflate la
dosar, cu obligația de a motiva de ce unele dintre aceste au fost reținute, iar altele au fost
înlăturate. De asemenea, instanța are obligația de a explica și incidența normelor juridice
aplicate la situația de fapt stabilită. Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie,
astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate.
Dispozitivul este ultima parte a hotărârii și cuprinde: datele de identificare ale părților, soluția
dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată. De asemenea, în
partea finală a dispozitivului se va arăta dacă hotărârea este supusă unei căi de atac sau este
definitivă, data pronunțării ei, mențiunea că s-a pronunțat în ședință publică sau într-o altă
modalitate prevăzută de lege, precum și semnăturile membrilor completului de judecată. Dacă
hotărârea este supusă unei căi de atac de reformare se va arăta și instanța la care se depune
cererea pentru exercitarea acesteia.
Redactarea hotărârii este reglementată de art. 426. C. proc. civ. Hotărârea se redactează de
către judecătorul care a soluționat procesul sau dacă soluționarea procesului a fost făcută de
către un complet colegial de judecată, aceasta va fi redactată de către unul dintre judecători.

76Art. 425 alin. (1) lit. a C. proc. civ. coroborat cu art. 233 C. proc. civ.
77G. Boroi, M. Stancu, op.cit., pag. 619-620
78Dacă în practicaua hotărârii s-a menționat din greșeală numele altui judecător decât cel care a pronunțat și a
semnat minuta ori, după caz, lipsește numele de familie sau prenumele unuia dintre judecători sau al
magistratului- asistent ori al asistentului judiciar, al procurorului sau al grefierului, se va recurge la procedura
îndreptării hotărârii, potrivit art. 442 C. proc. civ., nefiind un caz de nulitate a hotărârii – Tribunalul Suprem, col.
civ., dec. nr. 1061/1966.

Dacă în compunerea completului intră și asistenți judiciari sau magistrați, președintele
completului îl va putea desemna pe unul dintre aceștia să redacteze hotărârea.
Dacă hotărârea nu a fost dată cu unanimitate, opinia separată va fi expusă în hotărârea
judecătorească, judecătorul, magistratul-asistent sau asistentul judiciar, fiind obligat să o
redacteze. Și în cazul în care judecătorul este de acord cu soluția pronunțată, dar pentru alte
considerente, acesta va redacta separat opinia concurentă.
Hotărârea va fi semnată de membrii completului de judecată și de către grefier. Dacă un
membru al completului de judecată este împiedicat să semneze hotărârea, ea va fi semnată de
președintele completului, iar dacă și acesta este împiedicat să semneze, hotărârea se va semna
de președintele instanței. Dacă imposibilitatea de a semna hotărârea îl vizează pe grefier,
hotărârea se va semna de către grefierul-șef. În hotărâre se va face mențiune despre motivele
care au împiedicat semnare acesteia.
Hotărârea se redactează în termen de 30 de zile de la pronunțare, termen care poate fi
prelungit, pentru motive temeinic justificate, cu 30 de zile, de cel mult două ori. Și opiniei
separate sau concurente i se aplică aceleași termene. Încălcarea termenului nu atrage nulitatea
hotărârii, ci cel mult poate atrage sancționarea judecătorului sau a membrilor completului de
judecată. Hotărârea se întocmește în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la
dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanței.
Comunicarea hotărârii se va efectua în condițiile art. 427 C. proc. civ.
Hotărârea judecătorească are următoarele efecte:
 Dezînvestirea instanței;
 Autoritatea de lucru judecat;
Conform art. 430 C. proc. civ., hotărârea care soluționează, în tot sau în parte, fondul
procesului sau rezolvă o excepție procesuală ori un incident, are autoritate de lucru judecat cu
privire la chestiunea tranșată. Autoritatea de lucru judecat își produce efectele de la data
pronunțării hotărârii.
Autoritatea de lucru judecat vizează atât soluția dată în dispozitivul hotărârii, cât și
considerentele pe care aceasta se sprijină. Dacă autoritatea lucrului judecat în ceea ce privește
dispozitivul unei hotărâri nu ridică multe probleme, autoritatea de lucru judecat a
considerentelor trebuie nuanțată. Astfel, „în actuala reglementare se conferă autoritate de
lucru judecat considerentelor decisive, precum și celor decizorii”79. Considerentele decisive
reprezintă motivele pe care se bazează hotărârea, mai exact explicația soluției cuprinsă în
dispozitiv, iar considerentele decizorii sunt cele prin care se rezolvă chestiunile litigioase pe
care se sprijină soluția adoptată în dispozitiv. Un exemplu clasic în materia considerentelor
decizorii este reprezentat de soluționarea nulității invocate prin întâmpinare, ca apărare, fără a
se formula cerere reconvențională; nulitatea nefiind un capăt de cerere nu poate fi soluționat
prin dispozitiv, dar instanța va analiza apărările invocate prin întâmpinare în considerente.
Pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie îndeplinite cumulativ trei cerințe:
identitate de părți, identitate de obiect și identitate de cauză. Odată îndeplinite cele trei cerințe
oricare dintre părți poate opune autoritatea de lucru judecat într-un alt litigiu, pe calea
excepției. Autoritatea de lucru judecat poate fi invocată în alt proces dacă există o legătură
între procesul în curs de judecată și între procesul finalizat cu o hotărâre. Excepția autorității
de lucru judecat poate fi invocată în orice stare a procesului.
O aplicare a autorității lucrului judecat o găsim și în art. 713 alin. (3) prima teză, astfel că
nu se poate face o nouă contestație de către aceeași parte, pentru motive existente la data
primei contestații. Prin acest text de lege se interzice unei părți, care anterior a formulat o
contestație la executare, de a repune în discuție, printr-o contestație ulterioară, chestiuni ce au
fost tranșate de instanța de executare. De asemenea, fără a reprezenta o aplicare a autorității

79G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pag . 642

de lucru judecat, textul de lege citat mai sus interzice și invocarea unor motive printr-o
contestație la executare ulterioară și dacă acestea nu au fost folosite într-o primă contestație,
cu condiția ca respectivele motive să fi existat la data introducerii acesteia.
Și hotărârii pronunțate după judecarea contestației la executare îi sunt aplicabile
dispozițiile art. 442-447 C.proc. civ. care reglementează îndreptarea, lămurirea și completarea
hotărârii.
Potrivit art. 442, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților
sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâre, pot fi îndreptate
din oficiu ori la cerere. Îndreptarea hotărârii se dispune prin încheiere, dată în camera de
consiliu. Citarea părților se va face, doar dacă instanța de executare socotește că este necesară
pentru a se lămuriri. Procedura de îndreptare a hotărârii are un caracter accesoriu, astfel că
aceasta se va judeca de către instanța de executare care s-a pronunțat cu privire la contestația
la executare. Un alt efect al caracterului accesoriu este reprezentat de faptul că încheierea este
supusă acelorași căi de atac, cu respectarea acelorași condiții, ca și hotărârea pentru care s-a
cerut îndreptarea.
Și încheierile date cu ocazia soluționării contestației la executare pot fi îndreptate prin
folosirea acestei proceduri.
Lămurirea hotărârii și înlăturarea dispozițiilor contradictorii este reglementată de art. 443 C.
proc. civ. Obiectul lămuririi sau al interpretării hotărârii vizează determinarea înțelesului,
întinderii sau aplicării dispozitivului. Prin această procedură se pot înlătura și dispozițiile
contradictorii din dispozitiv. Lămurirea și înlăturarea dispozițiilor contradictorii se judecă de
urgență, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părților. Și încheierea dată în
această procedură are un caracter accesoriu față de hotărârea dată în contestația la executare,
mențiunile făcute în cazul procedurii îndreptării hotărârii fiind aplicabile. Dacă prin hotărârea
care se soluționează contestația la executare se impun anumite obligații pentru părți (de
exemplu, cheltuieli de judecată), pentru această hotărâre se poate utiliza procedura prevăzută
de art. 443 sau se poate face contestație la titlu, dacă a fost demarată o executare silită în
temeiul acesteia.
În cazul în care instanța de executare a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere,
principal, accesoriu ori incidental, părțile pot cere completarea hotărârii. Termenul în care se
poate solicita completarea este cel prevăzut de lege pentru exercitarea căilor de atac, acesta
curgând de la comunicare. Dacă hotărârea a fost dată în căile extraordinare de atac, termenul
pentru a solicita suplinirea omisiunilor este de 15 zile de comunicare. Această procedură
poate fi folosită și în cazul în care instanța a omis să se pronunțe asupra cererilor martorilor,
experților, interpreților etc. cu privire la drepturile lor.
Acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea contestației la executare este
reglementată de art. 451-455 C. proc. civ.
Potrivit art. 451, prin cheltuieli de judecată înțelegem taxele judiciare de timbru și timbru
judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330,
sumele cuvenite martorilor pentru a compensa cheltuielile ocazionate de prezența acestora la
proces și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Singurele
cheltuieli de judecată ce pot fi cenzurate de către instanță sunt cheltuielile ce privesc
onorariile avocaților, experților și specialiștilor numiți în condițiile art. 330 C. proc. civ.
Cel care invocă că a fost nevoit să suporte anumite cheltuieli pentru a participa la
judecată, trebuie să facă dovada existenței și întinderii lor, până la închiderea dezbaterilor
asupra fondului.
Art. 453 C. proc. civ. stabilește că cel care se află în culpă procesuală va fi nevoit să îi
plăteascăceleilalte părți (care nu se află în culpă procesuală) cheltuielile de judecată efectuate
în proces. Dacă există o culpă concurentă, instanța va decide pentru fiecare parte cuantumul
cheltuielilor de judecată pe care le va suporta. Instanța are posibilitatea de a aplica

compensarea obligațiilor reciproce, dacă stabilește în sarcina mai multor părți obligația de a
achita cheltuielile de judecată. Art. 454 și 455 C. proc. civ se aplică în mod corespunzător în
cazul cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea contestației la executare.

3.6.4 Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de executare

Instanța învestită cu soluționarea contestației la executare poate pronunța următoarele
soluții:
1. Admite contestația la executare și dispune:
a) Îndreptarea actului de executare contestat, atunci când acesta poate fi menținut ca
urmare a naturii viciului care-l afectează. Astfel, actul de executare care este
afectat de o cauză de nulitate nu va fi anulat dacă vătămarea produsă de acesta
poate fi înlăturată. În acest sens sunt dispozițiile art. 177 C. proc. civ.;
b) Anularea actului de executare contestat. Art. 704 C. proc. civ. face trimitere la art.
174-179 C. proc. civ., cele privitoare la nulitatea actelor de procedură. Așadar,
dacă actul de executare încalcă o normă de ordine privată sau publică, această
încălcare va fi sancționată cu nulitatea actului în cauză, dacă au fost îndeplinite
condițiile cerute de lege pentru invocarea nulității și dacă actul de executare nu
poate fi îndreptat. Potrivit art. 704 coroborat cu art. 179 alin. (3), desființarea unui
act de executare atrage și desființarea actelor subsecvente, numai dacă acestea nu
pot avea o existență de sine stătătoare;
c) Anularea executării silite înseși80. Această soluție poate fi dată dacă sunt încălcate
normele privitoare la competența organului de executare, dacă titlul executoriu nu
este valabil sau dacă a fost desființat, dacă nu au fost comunicate titlul executoriu
și somația (când legea impune comunicarea acestora), în alte cazuri prevăzute de
lege. Desființarea executării silite atrage și desființarea actelor de executare
efectuate în cadrul acesteia și repunerea părților în situația inițială, în condițiile
prevăzute de lege;
d) Încetarea executării silite. Instanța de executare va constata executarea ca încetată,
când s-a realizat integral obligația prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat
cheltuielile de executare, precum și alte sume datorate potrivit legii. O altă situație
în care instanța va constata că executarea silită a încetat când nu mai poate fi
efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a imposibilității
de valorificare a unor astfel de bunuri, creditorul a renunțat la executare, a fost
desființat titlul executoriu sau a fost anulată executare. Deși atribuțiile în ceea ce
privește constatarea încetării executării silite îi revin executorului judecătoresc,
care va întocmi o încheiere în acest sens conform art. 703 alin. (2) C. proc. civ.,
consider că partea vătămată va putea sesiza instanța de executare cu o contestație
la executare, dacă organul de executare nu își îndeplinește obligațiile impuse de
lege;
e) Anularea titlului executoriu, dacă acesta nu este reprezentat de o hotărâre
judecătorească sau arbitrală. După cum am mai precizat, și ca urmare a judecării
contestației la executare se poate dispune anularea unor clauze abuzive din
contractele cu consumatorii sau a unor titluri de credit;
f) Lămurirea titlului executoriu, în condițiile art. 712 alin. (2) C. proc. civ.,
g) Împărțirea bunurilor proprietate comună, atunci când o asemenea cerere a fost

80„Somația anulată de către instanța de fond, pe considerentul că nu a fost comunicată debitorilor contestatori la
adresa acestora, producându-le o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea somației de executare,
afectează și toate actele de executare silită ce au fost efectuate în dosarul de executare. (Tribunalul București, s. a
IV-a civ., dec. nr. 396/R din 15 februarie 2011)”din M. Dinu, R. Stanciu, op. cit., pag. 353

formulată pe calea contestației la executare, iar instanța a apreciat-o ca întemeiată;
h) Obligarea executorului judecătoresc la efectuarea executării silite refuzate sau la
îndeplinirea actului de executare refuzat. Prin aceeași hotărâre, instanța de
executare îl poate sancționa pe executorul judecătoresc cu o amendă judiciară
cuprinsă între 1.000 de lei și 7.000 de lei, iar dacă partea interesată a solicitat
despăgubiri pentru paguba produsă de acest refuz, îl va putea obliga la plata
acesteia;

2. Respinge contestația la executare și dispune:
a) Anularea contestației la executare dacă aceasta nu îndeplinește condițiile cerute de
lege sau dacă a fost netimbrată ori insuficient timbrată;
b) Anulează contestația la executare dacă instanța de executare constată lipsa dovezii
calității de reprezentant, după ce a dat în prealabil un termen pentru acoperirea
lipsurilor;
c) Respinge ca inadmisibilă81, prescrisă, ca existând autoritatea de lucru judecat, ca
introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă sau împotriva unei persoane
fără calitate procesuală pasivă, ca lipsită de interes, ca nefiind de competența unor
instanțelor române etc.;
d) Obligă contestatorul la plata despăgubirilor produse prin introducerea contestației
la executare, dacă acestea au fost cerute de partea interesată. Dacă contestatorul a
fost de rea-credință, acesta va fi obligat și la plata unei amenzi judiciare cuprinsă
între 1.000 lei și 7.000 de lei. „Cât privește amenda, acesta este aplicată de regulă
în cazul cererilor formulatate cu scop vădit șicanator, prin care se invocă aceleași
motive de contestație ori prin care se invocă motive atât de vădit neîntemeiate,
încât conturează ideea unui abuz procesual”82;
e) Cauțiunea depusă pentru a obține suspendarea executării silite rămâne
indisponibilizată, urmând a servi la acoperirea creanțelor constând în despăgubiri,
amenzi judiciare sau a celor stabilite în titlul executoriu, după caz, situație în care
se va comunica executorului și recipisa de consemnare a acestei sume.

3.7 Judecata în căile de atac

3.7.1. Considerații generale

Hotărârea judecătorească pronunțată ca urmare a judecării în primă instanță a contestației
la executare este supusă căilor de atac, în condițiile prevăzute de art. 718 C. proc. civ. Așadar,
hotărârea primei instanțe se poate ataca numai cu apel. Dacă instanța de executare a fost
învestită cu soluționarea unei cereri de împărțeală judiciară în condițiile art. 712 alin. (4) ori
cu o cerere prin care se pretinde un drept real cu privire la bunul supus urmăririi silite sau
predării silite întemeiată pe art. 715 alin. (4), hotărârea acesteia va putea fi atacată în
condițiile dreptului comun.
În contestația la titlu, hotărârea prin care s-a stabilit înțelesul, întinderea sau aplicarea
titlului executoriu este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea judecătorească ce se
execută. Acest fapt rezultă din caracterul accesoriu al hotărârii prin care se stabilește înțelesul,
întinderea sau modul în care se va aplica titlul executoriu vis-a-vis de hotărârea ce reprezintă
titlul de executoriu.

81„Având în vedere că pe calea contestației la executare se urmărește desființarea măsurilor nelegale de urmărire
silită, aceasta nu are aptitudinea declanșării unei noi judecăți de fond și nici natura juridică a unei căi de atac de
reformare. (C.S.J. dec. nr. 140 din 4 noiembrie 2002)” din M. Dinu, R. Stanciu, op. cit., pag. 353
82R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 442

Din interpretarea art. 718 reiese fără echivoc că hotărârea prin care s-a soluționat
contestația la executare, fie ea propriu-zisă sau la titlu, este susceptibilă de a fi atacată cu apel,
recurs, contestație în anulare sau revizuire. Chiar dacă la o primă citire ar putea rezulta că
singura cale de atac permisă de lege în cazul contestației la executare este apelul, legiuitorul
folosind sintagma „numai cu apel”, din teza a II-a a art. 718 alin. (1), reiese că este permisă și
calea de atac a recursuluiîn cazul în care s-a pretins un drept real. Cum art. 712 alin. (4) face
trimitere la procedura specială a partajului judiciar reglementată de art. 980-996 C. proc. civ.,
hotărârea va putea fi atacată numai cu apel, conform art. 995. Căile extraordinare de
retractare, contestația în anulare și revizuirea, vor putea fi utilizate împotriva hotărârii prin
care s-a soluționat contestația la executare, indiferent de obiectul contestației.
Trebuie reținut faptul că termenul de apel în cazul contestației la executare este de 10 zile
de la comunicarea hotărârii, iar dacă s-a cerut împărțeala judiciară sau s-a pretins un drept
real, termenul de apel este cel de drept comun, respectiv 30 de zile de la comunicare;
sintagma „în condițiile dreptului comun”, reprezintă o derogare de la termenul de 10 zile
stabilit de art. 651 alin. (4). Recursul, contestația în anulare și revizuirea pot fi exercitate în
condițiile dreptului comun.83
Din caracterul accesoriu al hotărârii prin care s-a soluționat contestația la titlu, rezultă faptul
că aceasta este supusă acelorași căi de atac aplicabile hotărârii ce se cere a fi lămurită și în
condițiile prevăzute de lege pentru respectiva cale de atac. Teza a II-a art 718 alin. (2),
stabilește faptul că hotărârea prin care s-a soluționat contestația la titlu va putea fi atacată
numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, dacă hotărârea ce se cere a fi lămurită
emană de la un organ de jurisdicție. Prevederile alin. (1) se vor aplica în mod corespunzător și
situației prevăzute de teza a II a alin. (2).
Din lecturarea art. 718 reiese faptul că acesta reprezintă o aplicare concretă a principiului
legalității căilor de atac, în sensul că stabilește căror căi de atac este supusă hotărârea instanței
de executare, în ce condiții și în ce termen pot fi ele exercitate. Prevederile Titlului II din
Cartea a II-a, art. 456- 513 Codul de procedură civilă se vor aplica și căilor de atac exercitate
în cadrul contestației la executare.

3.7.2. Dispoziții generale căilor de atac

Ca urmare a principiului legalității căilor de atac, părților vor putea exercita împotriva
hotărârii instanței de executare numai calea prevăzută de lege, în condițiile și la termenele
stabilite de aceasta. Indicarea în dispozitivul hotărârii a unei alte căi de atac, alta decât cea
stabilită de lege, nu va putea avea repercursiuni asupra părților dacă au exercitat calea de atac
stabilită de instanță – în acest sens sunt și dispozițiile art. 457. Astfel, dacă partea a exercitat
calea de atac stabilită prin dispozitiv (altă cale de atac decât cea stabilită prin lege), instanța de
control judiciar o va respinge ca inadmisibilă, precizând în dispozitivul acesteia calea de atac
pe care părțile o pot urma. Hotărârea prin care instanța de control judiciar respinge ca
inadmisibilă calea de atac exercitată ca urmare a mențiunii inexacte din hotărârea primei
instanțe, conform art. 457, are ca efect întreruperea termenul de a exercita calea de atac
stabilită de lege. Hotărârea instanței de control judiciar va fi comunicată din oficiu părților, iar
efectele acesteia se vor produce de la comunicare. Pentru identitate de rațiune, consider că
prevederile art. 457 alin. (3) se vor aplica și în cazul în care prima instanță omite să precizeze
calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii pe care a pronunțat-o.
Chiar în prezența unei mențiuni inexacte în dispozitivul hotărârii, dacă partea exercită calea
de atac prevăzută de lege, instanța de control judiciar nu o poate respinge ca inadmisibilă.
Acest lucru se datorează faptului că instanța de control judiciar nu poate suprima dreptul părții

83A se vedea R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 422-424

de a urma calea de atac prevăzută de lege.
Dacă mențiunea inexactă nu vizează calea de atac, ci doar termenul în care poate fi exercitată,
partea care atacă hotărârea primei instanțe, în condițiile stabilite prin dispozitiv va fi repusă în
termen, din oficiu. Acest caz se aplică în situația în care prima instanță a stabilit un termen
mai lung decât cel prevăzut de lege; dacă termenul indicat în mod greșit în dispozitivul
hotărârii ce se atacă este mai scurt decât termenul legal, atunci partea care exercită calea de
atac în termenul prevăzut de lege, nu va fi afectată de această mențiune greșită.
Instanța va respinge întotdeauna ca inadmisibilă calea de atac în cazul în care legea
suprimă posibilitatea ca o hotărâre să fie contestată sau dacă legea îi atribuie respectivei
hotărâri caracter definitiv, chiar dacă partea aexercitat o cale de atac în considerarea mențiunii
greșite din dispozitivul hotărârii. Judecătorul nu poate fi creator de lege, aceasta fiind o
prerogativă a puterii legislative, și nicidecum a puterii judecătorești.
Instanța de control judiciar poate dispune recalificarea căii de atac, numai în situația în
care partea a exercitat-o ca urmare a mențiunii greșite din dispozitiv. Instanța de control
judiciar recalifică calea de atac prin încheiere, efectul acesteia fiind repunerea în termen a
părților. Încheierea prin care s-a dispus recalificarea căii de atac produce efecte de la
pronunțare pentru părțile prezente și de la comunicare pentru cele absente. Recalificarea căii
de atac îi este permisă instanței de control judiciar din rațiuni ce țin de asigurarea celerității
soluționării căii de atac.
Căile de atac pot fi exercitate numai de către părțile care au participat la judecata în
primă instanță. De la această regulă, se poate deroga prin lege.
Ordinea de exercitare a căilor de atac este supusă următoarelor reguli:
 Căile extraordinare de atac pot fi exercitate, doar dacă a fost utilizată calea de atac a
apelului, cu condiția ca aceasta să nu fie suprimată de lege;
 Recursul poate fi exercitat omisso medio , cu condiția ca părțile să consimtă în mod
expres, prin înscris autentic sau prin declarație verbală dată în fața instanței a cărei
hotărâre se atacă. Recursul omisso medio va fi exercitat în termenul prevăzut de lege,
și numai pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, respectiv, când hotărârea
a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material;
 Căile de atac extraordinare pot fi utilizate și în același timp, iar dacă se procedează în
acest fel, recursul se va judeca cu prioritate.
Conform art. 460, o cale de atac poate fi exercitată o singură dată. Cu toate acestea, revizuirea
poate fi exercitată de mai multe ori, în funcție de motivele invocate. Dacă prin hotărâre au fost
soluționate, alături de cererea principală, și cereri accesorii, atunci hotărârea în întregul ei este
supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru cererea principală. Dacă cererea principală nu
este supusă niciunei căi de atac, atuncisoluția dată cu privire la cererile accesorii va putea fi
atacă prin intermediul căile prevăzute de lege pentru acestea.
Dacă prin hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, unele
fiind supuse apelului, iar celelalte recursului, hotărârea în întregul ei va fi supusă apelului.
Hotărârea instanței de apel va putea fi atacată cu recurs.
Potrivit. art. 460 alin. (5), în situațiile descrise mai sus, termenul de apel, respectiv de
recurs, este acela de drept comun, chiar dacă există prevederi cu caracter special în acest sens
care derogă de la dreptul comun.
Părțile pot ataca dispozitivul hotărârii, considerentele pe care se bazează hotărârea sau
ambele.

3.7.3. Apelul

Apelul este calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă, suspensivă de executare,
prin care partea nemulțumită de soluția primei instanțe cere instanței ierarhic superioare

desființarea sau modificarea hotărârii atacate84.
Obiectul apelului este reprezentat de hotărârea instanței de executare prin care s-a
soluționat contestația la executare. Apelul poate fi exercitat indiferent de obiectul contestației
la executare. Astfel se poate ataca cu apel contestația la executare prin care s-a cerut anularea
unor acte de executare sau a executării silite însăși, împărțeala judiciară, un terț a pretins un
drept real etc.
În cazul contestației la executare, termenul de exercitare a apelului este de 10 zile de la
comunicarea sentinței, dar în cazul împărțelii judiciare sau în cazul în care un terț pretinde un
drept real asupra unui bun supus urmăririi mobiliare și imobiliare, termenul de apel este cel de
drept comun, respectiv de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Termenul de apel diferit, în
funcție de obiectul contestației la executare, rezultă din interpretarea art. 718 C. proc. civ. teza
a II-a.
Potrivit art. 468 alin. (5), termenul de apel suspendă executarea hotărârii primei instanțe, cu
excepția cazurilor în care legea dispune altfel. Termenul de apel este susceptibil de
întreruperi, astfel că acesta se întrerupe în cazul în care o parte a decedat înăuntrul termenului
de apel, urmând a se face o comunicare pe numele moștenirii. Termenul de apel curge de la
comunicarea făcută în numele moștenirii. Dacă există moștenitori incapabili sau cu capacitate
restrânsă ori dispăruți, termenul de apel curge de la numirea unui reprezentant legal. Termenul
de apel se întrerupe și în cazul în care intervine decesul mandatarului, destinatar al
comunicării hotărârii. În acest ultim caz, se va comunica din nou hotărârea, dar de această
dată către partea care a fost reprezentată de mandatarul decedat.
Cererea de apel va avea în cuprinsul său mențiunile prevăzute de art. 470 C. proc. civ.
Motivarea apelului nu este obligatorie datorită caracterului devolutiv al acestei căi de atac.
Dacă apelantul dorește să se folosească de noi motive de fapt sau de drept ori de noi probe,
acestea trebuie invocate, respectiv solicitate prin cererea de apel, sub sancțiunea decăderii.
Termenul de motivare a apelului poate curge de la altă dată decât termenul de exercitare a
căii de atac, în cazul în care s-a atacat hotărârea înainte de comunicarea acesteia.
Cererea de apel și motivarea apelului, dacă este cazul, se depune la instanța a cărei
hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității.
Procedurii de judecată a apelului i se aplică normele privind procedura de judecată în
primă instanță, în măsura în care acestea nu sunt potrivnice normelor care reglementează
apelul.
Procedura de judecată a apelului parcurge aceleași etape procesuale ca judecata în primă
instanță, cu mențiunea că în cazul apelului va fi aplicabilă procedura de regularizare a cererii
de apel, în condițiile stabilite de art. 4711 alin. (2). Întâmpinare și răspunsul la întâmpinare
sunt obligatorii și în cazul apelului exercitat în cadrul contestației la executare.
Primul termen de judecată al apelului va fi stabilit de completul învestit cu judecarea
acestuia, prin rezoluție, în condițiile art. 4711 alin. (6) și (7).
Și în cazul contestației la executare sunt admisibile apelul incident și apelul provocat, în
condițiile art. 4711 alin. (8) și art. 472-474 C. proc. civ.
Apelul este singura cale de atac cu caracter devolutiv din sistemul căilor de atac. Efectul
devolutiv al apelului presupune o rejudecare integrală a fondului, instanța de apel urmând a se
pronunța atât în drept, cât și în fapt, conform art. 476 alin. (1).
În principal, instanța de apel se va putea pronunța asupra oricărei chestiuni legate de
fondul cauzei, cu respectarea limitelor efectului devolutiv al căii de atac. Limitele efectului
devolutiv sunt date de adagiile tantum devolutum quantum apelantum și tantum devolutum
quantum iudicatum , acestea fiind reglementate de art. 477-478 C. proc. civ.
De asemenea, prin cererea de apel se poate solicita numai anularea hotărârii primei

84C. Roșu, op. cit., pag. 16

instanțe și respingerea sau anularea cererii de chemare în judecată, ca urmare a invocării unei
excepții. Se poate solicita și trimiterea dosarului către instanța competentă.
Părții care exercită apelul îi este aplicabil principiu non reformatio in peius , principiu
prin care nu i se poate agrava situația în propria cale de atac, cu excepția situației în care
acesta consimte în mod expres.
Instanța de apel poate pronunța următoarele soluții:
 Respinge apelul și păstrează soluția atacată;
 Anulează cererea de apel (apelul) pentru viciile neacoperite sau pentru netimbrarea ori
insuficienta timbrare a cererii de apel;
 Constată perimarea apelului;
 Admite apelul și schimbă în tot sau în parte hotărârea primei instanțe;
 Anulează hotărârea atacată și va judeca contestația, evocând fondul, dacă constată că
prima instanță nu a judecat fondul procesului ca urmare admiterii, în mod greșit, a
unei excepții. Cu toate acestea, în prezenta situație, instanța de apel va trimite cauza
spre rejudecare primei instanțe, dacă părțile au cerut luarea acestei măsuri în mod
expres. Trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată. Dezlegările date
problemelor de drept de către instanța de apel sunt obligatorii pentru instanța de fond;
 Anulează hotărârea și dispune trimiterea spre rejudecare către instanța competentă sau
către organul cu activitate jurisdicțională competent, dacă constată că instanța de fond
nu este competentă, iar partea a invocat în termen excepția de necompetență;
 Anulează hotărârea și judecă în primă instanță, dacă constată că este competentă să
judece în primă instanță. Hotărârea dată este susceptibilă de apel sau recurs, după caz;
 Dacă constată un motiv de nulitate altul decât necompetența primei instanțe, va anula
hotărârea atacată și procedura din primei instanțăurmând a reține procesul spre
rejudecare. Hotărârea pronunțată va putea fi atacată cu recurs, dacă este cazul.

3.7.4. Recursul

În cazul contestației la executare, hotărârea instanței de apel va putea fi atacată cu recurs,
numai dacă prin contestație se pretinde un drept real asupra unui bun ce face obiectul
urmăririi silite mobiliare sau imobiliare, ori predarea silită. De asemenea se poate exercita
recursul omissio medio și împotriva hotărârii instanței de executare, dacă vizează aceeași
pretenție ca cea precizată anterior. Dacă cererea prin care se pretinde un drept real are caracter
incidental (intervenție voluntară principală), hotărârea va fi supusă în întregul ei, și recursului.
Recursul este o cale extraordinară de atac ce supune instanței de recurs conformitatea hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile și care poate fi exercitată numai în limita motivelor de
casare prevăzute de art. 488:
1. Când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale;
2. Dacă hotărârea a fost pronunțată de judecător, altul decât cel care a luat parte la
dezbaterea pe fond a procesului sau de un complet de judecată, altul decât cel stabilit
aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu
încălcarea legii;
3. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică (competența
revenindu-i altei instanțe), necompetența fiind invocată în condițiile legii;
4. Când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;
5. Când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare
atrage sancțiunea nulității;
6. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive
contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;
7. Când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;

8. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept
material.
Motivele de casare nu pot fi primite decât dacăau invocate în apelși instanța le-a respins
sau a omis să se pronunțe asupra lor ori nu a fost posibilă invocarea acestora.
Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune
altfel. Termenul de recurs se întrerupe în aceleași situații ca termenul de apel. Dacă s-a
introdus recurs înainte de comunicarea hotărârii, motivarea recursului se va putea face în
termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate.
Recursul nu este suspensiv de executare, dar părțile pot solicita suspendarea hotărârii
atacate în condițiile art. 484 C. proc. civ.
În calea de atac a recursului nu se pot administra noi probe, cu excepția înscrisurilor noi,
care pot fi depuse, sub sancțiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu
întâmpinarea. Dacă recursul urmează a fi soluționat în ședință publică, înscrisurile noi pot fi
depuse până la primul termen de judecată.
Recursul se va judeca prin aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor de procedură privind
judecata în primă instanță și în apel85.
În cadrul contestației la executare se poate formula și recurs incident sau provocat.
Instanța de recurs poate pronunța următoarele soluții:
 Admite recursul și casează hotărârea, în tot sau în parte, rejudecând procesul în fond;
 Admite recursul, casează hotărârea, în tot sau în parte,și dispune trimiterea cauzei
către instanța de fond. Instanța de recurs va dispune această soluție dacă instanța de
fond nu s-a pronunțat asupra fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost
nelegal citată. Casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului;
 Admite recursul, casează hotărârea și dispune trimiterea cauzei către instanța
competentă;
 Respinge recursul;
 Anulează recursul pentru netimbrarea cererii sau insuficienta timbrare, viciile cererii
neacoperite, invocarea altor motive decât cele prevăzute de lege etc.;
 Constată perimarea recursului.

3.7.4 Contestația în anulare

Contestația în anulare obișnuită este incidentă în cazul în care contestatorul nu a fost legal
citat și nici nu a fost prezent la niciun termen de judecată.
Contestația în anulare specială poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunțate de
instanțele recurs sau de apel (când calea de atac a recursului este suprimată prin lege) în
următoarele cazuri:
 Hotărârea de recurs sau de apel, după caz, a fost pronunțată de o instanță cu încălcarea
normelor de competență absolută ori cu încălcarea normelor privitoare la alcătuirea
instanței, deși se invocase excepțiile corespunzătoare, iar instanța a omis să le
soluționeze;
 Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
 Instanța soluționând recursul a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare
invocate. Acest caz este aplicabil numai pentru hotărârile date de instanțele de recurs,
nu și pentru hotărârile date în apel;
 Instanța a omis să se pronunțe asupra unuia dintre recursurile/apelurile declarate.

85Art. 494 „Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de
recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune”.

3.7.5 Revizuirea

Revizuirea este calea extraordinară de atac, de retractare asupra unei hotărâri care evocă
fondul. Motivele de revizuire sunt prevăzute de art. 509.
Potrivit art. 509 alin. (2), revizuirea poate fi exercitată și împotriva hotărârilor care nu
evocă fondul.
Instanța competentă să soluționeze revizuirea este cea care a pronunțat hotărârea atacată.
Dacă se invocă faptul că există hotărâri potrivnice, care încalcă autoritatea de lucru judecat,
instanța competentă să judece revizuirea este instanța mai mare în grad.

4. Capitolul 3. Aspecte particulare

4.1 Procedura penală și executarea silită86

Premisa de la care începem discuția este dată de situația în care față de bunurile sau
veniturile debitorului, dintr-o executare, silită se dispune în cadrul unui proces penal o măsură
asigurătorie, potrivit Codului de procedură penală.
Măsurile asigurătorii reglementate de codul de procedură penală sunt sechestrul penal
propriu-zis (art. 252 C. proc. pen.87), inscripția ipotecară (art. 253 alin. (4) C. proc. pen.88) și
poprirea (art. 254 C. proc. pen.89).
Măsurile asigurătorii sunt definite de art. 249 alin. (2) C. proc. pen., ca fiind măsurile
procesuale ce constau în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile ori veniturile
suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, pentru a se evita orice acte de
dispoziție care ar stânjeni efectuarea confiscării speciale sau extinse, ori pentru a servi ca o
garanție pentru plata amenzii penale, cheltuielilor judiciare sau prejudiciilor produse prin
infracțiune.
În practică s-au conturat două întrebări legate de existența unor măsuri asigurătorii dispuse în
procesul penal față de unul sau mai multe bunuri ce urmează să fie valorificate în cadrul unei
executări silite:
a) Dacă măsura asigurătorie dispusă într-un proces penal este aptă să ducă la suspendarea
executării silite?
b) Dacă măsura asigurătorie poate determina nulitatea actelor de executare efectuate
ulterior înființării măsurilor prevăzute de art. 249 și următoarele C. proc. pen.?
Răspunsul la prima întrebare nu poate fi decât unul negativ. Astfel, instituirea unei măsuri
asigurătorii în procesul penal, față de bunurile debitorului, nu poate atrage suspendarea
executării silite declanșate în temeiul unui titlu executoriu. Această idee rezultă și ca urmare a
interpretării art. 719 C. proc. civ., care reglementează de o manieră exhaustivă situațiile apte
de a atrage suspendarea obligatorie a executării silite, iar suspendarea în condițiile art.719
alin. (1) C. proc. civ. va putea fi dispusă de către instanța de executare, numai pentru motive
temeinic justificate. În acest caz trebuie să se dea câștig de cauză creditorului, garantat sau
chirografar, care deține un titlu executoriu prin care este atestată o creanță certă lichidă și
exigibilă, ci nu aunui posibil creditor, creanța ocrotită prin măsura asigurătorie fiind
condiționată de emiterea unei hotărâri judecătorești, respectiv încheieri, care să stabilească
obligații în sarcina suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente.
În situația descrisă nu se poate suspenda procesul penal, nici prin invocarea principiului

86 Pentru o abordare mai detaliată, Octavian Popescu în Executarea silită. Dificultăți și soluții practice, tema nr.
65
87„ (1) Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice și să evalueze bunurile
sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experți. (2) Bunurile perisabile, obiectele din
metale prețioase, mijloace de plată străine, titluri de valoare interne, obiecte de artă și de muzeu, colecțiile de
valoare, precum și sumele de bani care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu.”
88„ Pentru imobile sechestrate, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată care a
dispus instituirea sechestrului cere organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, anexând
copie de pe ordonanța sau încheierea prin care s-a dispus sechestrul și un exemplar al procesului-verbal de
sechestru.”
89„ (1) Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părții responsabile civilmente de
către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de
la data primirii ordonanței sau încheierii prin care se înființează sechestrul. (2) Sumele de bani prevăzute la alin.
(1) vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziția organului judiciar care a dispus poprirea sau a
organului de executare, în termen de 5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate procurorului,
judecătorului de cameră preliminară ori instanței de judecată în termen de 24 ore de la consemnare.”

„penalul ține în loc civilul”90, în cauză fiind vorba de o singură acțiune, respectiv cea penală.
Executare silită declanșată la solicitarea unui creditor, în temeiul unui titlu executoriu, nu are
nicio legătură cu procesul penal în care a fost dispusă măsura executorie.
Răspunsul la a doua întrebare va fi tot unul negativ. Măsura asigurătorie dispusă în procesul
penal nu poate constitui un impediment la desfășurarea executării silite. Asupra sumelor
rămase după satisfacerea creditorului în urma valorificării bunurilor în cadrul executării silite,
bunuri care au fost de asemenea sechestrate într-un proces penal, se va menține sechestrul.
Dacă creditorul urmăritor deține o creanță garantată printr-o ipotecă, acesta va fi plătit cu
prioritate, indiferent de rangul potențialei creanțe pentru care au fost instituite măsurile
asigurătorii.
În cazul creditorului chirografar lucrurile trebuie nuanțate. Dacă creanța pentru care s-a
instituit măsura asigurătorie este una cu rang preferat, statul va avea posibilitatea de a
participa la executarea silită cu o creanță condițională, iar creditorul chirografar va putea să își
satisfacă creanța cu prioritate, dacă achită o cauțiune sau constituie o ipotecă pentru a garanta
restituirea sumei primite (ca plată a obligației care face obiectul executării silite) în situația în
care condiția se îndeplinește. În situația în care creditorul chirografar nu achită cauțiunea sau
nu constituie ipoteca, suma se va consemna la unitatea prevăzută de lege, până la îndeplinirea
condiției suspensive (de exemplu instanța penală a condamnat debitorul din executarea silită
la pedeapsa amenzii).

4.2 Contenciosul administrativ și executarea silită

Hotărârile pronunțate de instanțele de contencios administrativ vor fi executate prin procedura
prevăzută de Legea nr. 554/2004, procedură ce se va completa cu dispozițiile Codului de
procedură civilă.
Prin hotărârile pronunțate, instanțele de contencios administrativ pot dispune:
 Anularea, în tot sau în parte, a actelor administrative;
 Să oblige autoritatea publică să reparare pagubele cauzate prin actul administrativ,
inclusiv prin acordarea de daune morale;
 Să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ;
 Să oblige autoritatea publică să elibereze un alt înscris;
 Să oblige autoritatea publică săefectueze o anumită operațiune administrativă;
 Să constate legalitatea sau nelegalitatea operațiunilor administrative care au stat la
baza emiterii actului supus judecății.
Caracterul de titlu executoriu al hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de
contencios administrativ este dat de art. 22 din Legea nr. 554/2004. Dat fiind calitatea
debitorului și a faptului că obligațiile impuse prin hotărâre nu pot fi realizate decât de
autoritatea în cauză, art. 2491 reglementează modalitatea concretă de executare a acestor

90 Art. 27 C. proc. pen. „ (7) În cazul prevăzut la alin. (1), judecata în fața instanței civile se suspendă după
punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de
un an.”
91Articolul 24: Obligatia executarii
(1) Daca in urma admiterii actiunii autoritatea publica este obligata sa incheie, sa inlocuiasca sau sa modifice
actul administrativ, sa elibereze un alt inscris sau sa efectueze anumite operatiuni administrative, executarea
hotararii definitive se face de bunavoie in termenul prevazut in cuprinsul acesteia, iar in lipsa unui astfel de
termen, in termen de cel mult 30 de zile de la data ramanerii definitive a hotararii.
(2) In cazul in care debitorul nu executa de bunavoie obligatia sa, aceasta se duce la indeplinire prin executare
silita, parcurgandu-se procedura prevazuta de prezenta lege.

titluri.
Astfel, executarea se va face de bună voie în condițiile stabilite în titlul executoriu, în
cazul actelor administrative cu caracter individual. În ceea ce privește actele administrative cu
caracter normativ, legea impune publicarea acestora, hotărârea în cauză producând efecte erga
omnes și pentru viitor.
Potrivit art. 24 alin. (1), termenul de executare a obligațiilor stabilite prin hotărârea
instanței de contencios administrativ este acela de 30 de zile de la rămânerea definitivă a
hotărârii. Prin hotărârea pe care a pronunțat-o, instanța de contencios administrativ poate
stabili un alt termen, termenul de 30 de zile fiind aplicabil doar în lipsa unei prevederi
exprese contrare.
Executarea silită poate fi solicitată de creditor numai după ce a expirat termenul pentru
executarea obligațiilor impuse prin hotărâre, cu respectarea termenului de prescripție a
dreptului de a obține executarea.
Dacă debitorul nu executăobligația impusă prin hotărâre de bunăvoie în termenul stabilit,
obligație care nu poate fi îndeplinită decât de autoritatea publică, instanța de executare va
stabili în sarcina conducătorului autorității publice, o amendă în valoare de 20% din salariul
minim pe economie per zi. De asemenea, instanța de executare va obliga autoritatea publică la
plata unor penalități, în condițiile art. 906. C. proc. civ. Atât aplicarea amenzii, cât și
obligarea la penalități, se vor putea acorda de către instanța de executare, numai în baza
cererii creditorului.
În materia contenciosului administrativ, nu este necesară încuviințarea executării silite,
iar competența de a soluționa contestația la executare îi revine instanței de executare care a
soluționat litigiul în fond. „Codul de procedură civilă anunță încă din debutul Cărții a V-a,
care reglementează executarea silită, că nu este necesar să se aplice regulile de executare silită
pentru a se aduce la îndeplinire un titlu executoriu în materie administrativă, fiind suficientă
cererea persoanei îndreptățite să primească executarea, numai în subsidiar, în cazul
nerespectării titlului executoriu, partea apelând la executorul judecătoresc”92.
În cazul în care executarea obligațiilor nu a fost îndeplinită, creditorul are dreptul să
solicite instanței de executare stabilirea sumei pe care autoritatea publică trebuie să o achite.
Creditorul poate cere instanței de executare să stabilească suma globală datorată cu titlu de
penalități, după trecerea unui termen de 3 luni de la data comunicării încheierii prin care au
fost aplicate amenda, respectiv au fost acordate penalități. Cu ocazia stabilirii cuantumului
penalităților, instanța de executare va stabili și valoarea totală a amenzii pe care o datorează
conducătorul autorității publice.
Odată cu stabilirea sumei globale, a penalităților și amenzii, instanța de executare va
dispune și cu privire la despăgubirile la care este îndrituit creditorul ca urmare a neexecutării

(3) La cererea creditorului, in termenul de prescriptie a dreptului de a obtine executarea silita, care curge de la
expirarea termenelor prevazute la alin. (1) si care nu au fost respectate in mod culpabil, instanta de executare,
prin hotarare data cu citarea partilor, aplica conducatorului autoritatii publice sau, dupa caz, persoanei obligate o
amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de intarziere, care se face venit la bugetul de stat, iar
reclamantului ii acorda penalitati, in conditiile art. 906 din Codul de procedura civila.
(4) Daca in termen de 3 luni de la data comunicarii hotararii de aplicare a amenzii si de acordare a penalitatilor
debitorul, in mod culpabil, nu executa obligatia prevazuta in titlul executoriu, instanta de executare, la cererea
creditorului, va fixa suma ce se va datora statului si suma ce i se va datora lui cu titlu de penalitati, prin hotarare
data cu citarea partilor. Totodata, prin aceeasi hotarare, instanta va stabili, in conditiile art. 892 din Codul de
procedura civila, despagubirile pe care debitorul le datoreaza creditorului pentru neexecutarea in natura a
obligatiei.
(5) In lipsa cererii creditorului, dupa implinirea termenului prevazut la alin. (4) , compartimentul executari civile
al instantei de executare va solicita autoritatii publice relatii referitoare la executarea obligatiei cuprinse in titlul
executoriu si, in cazul in care obligatia nu a fost integral executata, instanta de executare va fixa suma definitiva
ce se va datora statului prin hotarare data cu citarea partilor.
92A. Tabacu, op. cit., pag. 741

în natură a obligației. Art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 face trimitere la dispozițiile art.
892 C. proc. civ. Astfel, instanța de executare va stabili echivalentul obligației de a face, care
nu a fost executată în natură, prin hotărâre dată cu citarea părților. Hotărârea prin care instanța
de executare a stabilit valoarea echivalentă a obligației este executorie și poate fi atacată
numai cu apel, iar suspendarea acesteia se poate dispune numai dacă s-a depus o cauțiune.
Art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 prevede faptul că și în lipsa cererii creditorului,
după expirarea termenului de 3 luni (care curge de la data comunicării hotărârii prin s-au
aplicat amenda și penalitățile), compartimentul executări silite din cadrul instanței de
executare va solicita autorității publice debitoare, informații legate executarea obligației
cuprinse în titlul executoriu, iar dacă obligația nu a fost integral executată, instanța de
executare va stabili suma totală pe care conducătorul autorității publice o datorează statului.
Instanța de executare dispune prin încheiere, dată cu citarea părților.
Dacă obligația cuprinsă în titlul executoriu emis de o instanță de contencios administrativ
este o obligație care poate fi adusă la îndeplinire și de către o altă persoană decât o autoritate
publică, vor fi incidente dispozițiile art. 903-905 C. proc. civ.
Prin titlul executoriu, creditorului îi poate fi oferită posibilitatea de a executa el însuși
obligația ori să înlăture sau să ridice ceea ce debitorul a făcut prin încălcarea unei obligații de
a nu face. În acest caz, creditorul nu trebuie să obțină un nou titlu executoriu, prejudiciul
efectiv ori contravaloarea lucrărilor necesare restabilirii situației anterioare,stabilindu-se prin
expertiză sau prin alte documente din care să rezulte cuantumul acestora de către executorul
judecătoresc. Dispozițiile art. 628 C. proc. civ. se aplică în mod corespunzător.
Dacă titlul executoriu nu îi oferă creditorului posibilitatea descrisă mai sus, acesta are
dreptul ca în termen de 10 zile de la comunicarea încuviințării executării (este vorba de data
la care debitorul a fost încunoștințat de încuviințarea executării) să solicite instanței de
executare, să-l autorizeze să îndeplinească chiar el obligația de a face, pe cheltuiala
debitorului. Dacă obligația cuprinsă în titlul executoriu este una de a nu face, iar debitorul nu
înlătură sau nu ridică ce a făcut, creditorul poate solicita instanței de executare să-l autorizeze
să desființeze, chiar el sau prin alte persoane,lucrările făcute de debitor, pe cheltuiala
debitorului.
Dată fiind natura obligației, instanța de executare va fi cea civilă, stabilită potrivit
dispozițiile Codului de procedură civilă, ci nu instanța de contencios administrativ ce a
judecat în fond.
Dacă obligația cuprinsă în titlul executoriu se referă la plata unor sume de bani, aceasta va
fi adusă la îndeplinire de bună voie, în caz contrar fiind incidente dispozițiile Codului de
procedură civilă și Ordonanța Guvernului nr. 22/2002.
Din interpretarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reiese faptul că executarea silită
se va face în baza acestei legi, numai în cazul în care obligația stabilită prin titlul executoriu
se referă la încheierea, modificarea sau înlocuirea unui act administrativ ori la eliberarea unui
înscris sau efectuarea unei operațiuni administrative, în celelalte cazuri fiind aplicabil, fie
Codul de procedură civilă ori legi speciale, fie ambele. În acest sens dispune și art. 28 din
Legea 554/2004, care prevede faptul că dispozițiile prezentei legi se pot completa cu alte acte
normative, dacă sunt compatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice
și persoanele vătămate în drepturile și interesele lor legitime.
Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 reglementează modul în care instituțiile publice
urmează să plătească creanțele stabilite în titluri executorii, acestea având calitatea de
debitori. Potrivit art. 1 din actul normativ, instituțiile publice achită creanțele stabilite în titluri
executorii din bugetul acestora (în buget se va stabili la capitolul cheltuieli un titlu în acest
sens).
Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 stabilește o procedură anticipată, pe care creditorul trebuie
să o parcurgă. Astfel, creditorul trebuie să solicite instituției publice îndeplinirea obligației de

plată, dacă aceasta nu a fost efectuată benevol. Dacă executarea silită nu poate fi demarată sau
nu poate continua din cauza insuficienței de fonduri, instituția publică este obligată să facă
demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligații stabilite prin titlul executoriu. Conform
art. 2 din același act normativ, instituția publică este obligată ca în termen de 6 luni de la
comunicarea somației de plată să își execute obligațiile. Raportat la prevederile art. 3,
consider că somația de plată se referă la cererea creditorului, care va fi trimisă prin
intermediul unui executor judecătoresc, acesta având posibilitatea de a cere demararea
executării silite, numai după scurgerea terenului prevăzut de art. 2, respectiv cel de 6 luni.
Pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor stabilite prin titlul executoriu în termenul de 6
luni, ordonatorii principali de credite sunt obligați să ia toate măsurile prevăzute de lege.
Așadar, prin dispoziția ordonatorului principal de credite se pot efectua virări de credite
bugetare, în condițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice și Legii nr. 273/2006
privind finanțele publice locale.
Art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 prevede posibilitatea creditorului și
debitorului de a deroga de la termenul de 6 luni, prin stabilirea altui termen de executare,
precum și posibilitatea de a stabili alte condiții de îndeplinire a oricăror obligații stabilite prin
titlul executoriu.
Dacă instituția publică nu își îndeplinește obligația în termenul de 6 luni sau, în prezența unei
convenții contrare, creditorul se poate adresa executorului judecătoresc pentru a demara
executarea silită conform dreptului comun.

4.3 Executarea silită în domeniul fiscal

4.3.1. Considerații generale

Înainte de a descrie modul în care se poate desfășura executarea silită pornită în temeiul
Codului de procedură fiscală trebuie făcutădistincția între actele administrative fiscale,
creanțele fiscale și titlul executoriu fiscal.
Codul de procedură fiscală definește actul administrativ fiscal ca fiind actul emis de
organele fiscale în exercitarea atribuțiilor de administrare a impozitelor, taxelor și
contribuțiilor sociale, pentru stabilirea unei situații individuale și în scopul de a produce efecte
juridice față de cel căruia îi este adresat.
Prin activitatea de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale se
înțelege: înregistrarea fiscală a contribuabililor/plătitorilor și a altor subiecte ale raporturilor
juridice fiscale; declararea, stabilirea, controlul șicolectarea creanțelor fiscale; soluționarea
contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale; asistența/îndrumarea contribuabililor/
plătitorilor, la cerere sau din oficiu; aplicarea de sancțiuni în condițiile legii.
Astfel, actul administrativ fiscal are natura juridică a unui act administrativ de autoritate
cu caracter special, individual, emis în formă scrisă (cerință ad validitatem ), care emană de la
un organ fiscal. Pentru a produce efecte juridice actul administrativ fiscal trebuie comunicat în
condițiile stabilite de art. 47 C. proc. fiscală.
Titlul de creanță reprezintă actul administrativ fiscal (este o specie a actului administrativ
fiscal) prin care se stabilește și se individualizează creanța fiscală. Codul definește creanța
fiscală ca fiind dreptul organelor fiscale la încasarea oricărei sume reprezentând impozite,
taxe, contribuții sociale, precum și dobânzile, majorările penalitățile aplicate în condițiile
legii. Titlul de creanță fiscală este manifestarea unilaterală de voință a organelor fiscale
emitente sau a altor organe cărora legea le recunoaște posibilitatea de a emite asemenea titluri
prin care stabilesc și se individualizează creanța fiscală, fie ea principală sau accesorie. Cum
și titlul de creanță fiscală este o varietate a actului administrativ fiscal, și acestuia îi vor fi
aplicabile dispozițiile care reglementează conținutul, forma și comunicarea actelor

admistrative fiscale.
Principalele particularități ale titlurilor de creanță fiscală sunt:
a) Titlul de creanță fiscală este un act juridic declarativ de drepturi și obligații;
b) Titlul de creanță fiscală este executoriu prin el însuși, acesta putând fi adus la
îndeplinire fără nicio altă formalitate cu caracter judiciar (nu este necesară
încuviințarea instanței de executare).
Și prevederile Codului de procedură fiscală condiționează începerea și continuarea executării
silite, de existența unui titlu executoriu. În acest sens sunt și dispozițiile art. 226 C. proc. fisc.
care stabilesc faptul că executarea creanțelor fiscale se realizează în temeiul unui titlu
executoriu, emis în condițiile legii. De asemenea, și creanțele bugetare nefiscale, izvorâte din
raporturi juridice contractuale se execută în baza unei hotărâri judecătorești sau a altui înscris
care constituie titlu executoriu în cazurile prevăzute de lege.
Conform art. 226, titlul de creanță fiscală devine titlu executoriu la împlinirea scadenței
sau la împlinirea termenului de plată, iar modificarea titlului de creanță atrage modificarea
titlului executoriu.
O specificitate a executării silite efectuată în condițiile Codului de procedură fiscală este
dată de faptul că actele de executare sunt aduse la îndeplinire de organele fiscale, indiferent de
natura creanței cuprinse în titlul executoriu, inclusiv în cazul creanțelor rezultate din raporturi
juridice.

4.3.2. Contestația la executare

Potrivit art. 260 C. proc. fiscală, contestația la executare poate fi exercitată de orice
persoană interesată împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor
legale. De asemenea se poate face contestația la executare și împotriva refuzului organelor
fiscale de a îndeplini anumite acte de executare.
Și în procedura fiscală se poate face contestație împotriva titlului executoriu dacă acesta
nu este o hotărâre judecătorească sau o hotărârea dată de un organ cu activitate jurisdicțională,
iar pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege. Prin sintagma „altă
procedură” se înțelege orice posibilitate legală aflată la îndemâna contestatoarei în vederea
clarificării titlului executoriu.
Trebuie menționat faptul că titlurile de creanță nu vor putea fi contestate prin contestația
la executare în ceea ce privește legalitatea și conformitatea datelor incluse în ele, cu excepția
invocării lipsei comunicării. Lipsa comunicării actelor administrative fiscale lipsește actul de
efecte juridice față de cel căruia i se adresează. Pentru celelalte motive de nulitate a actului
administrativ sau alte motive ce privesc dreptul cuprins în titlu vor fi lămurite prin intermediul
procedurii de contestare prevăzută de art. 268-281 C. proc. fiscală.
Dispozițiile privind suspendarea provizorie a executării silite prevăzute de Codul de
procedură civilă nu sunt aplicabile în cazul contestației la executare în materie fiscală.
Contestația la executare se introduce la instanța de executare, competența fiind stabilită de
dreptul comun. Procedura de judecată este aceeași cu cea prevăzută pentru judecarea
contestației la executare reglementată de Codul de procedură civilă93.
Termenul pentru introducerea contestației la executare este de 15 zile calculat de la data
când contestatorul a luat cunoștință de executare ori de actul de executare pe care îl contestă

93„În lipsa unor prevederi exprese care să stabilească instanța competentă, atât sub aspect material, cât și sub
aspect teritorial, devin incidente dispozițiile art. 2 alin. (3) C. proc. fiscală, care arată că, – Unde prezentul cod nu
dispune, se aplică prevederile Codului de procedură civilă-. Din coroborarea dispozițiilor art. 400 alin. (2) teza a
II-a cu cele ale art. 373 alin. (2) C. proc. civ.(din 1865 – n.n.), rezultă că este competentă să judece contestația la
titlu judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea. (Î.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr.
1034/2007)” din R. Stanciu, M. Dinu, op. cit., pag. 18

sau de la data la care contestatorul a luat cunoștință de refuzul de a îndeplini un act de
executare ori de la data când cel interesat a luat cunoștință de eliberarea sau distribuirea
sumelor pe care le contestă.

Concluzii

Contestația la executare este mijlocul procesual prin care părțile și terții vătămați de actele
efectuate în cadrul unei executări silite sau chiar de însăși executarea silită, solicită instanței
de executare anularea sau îndreptarea actelor de executare, încetarea sau anularea executării
silite ori lămurirea titlului executoriu. Prin acest mijloc procesual, persoanele interesate pot
solicita și împărțirea judiciară a bunurilor (cele care urmează a fi valorificate în cursul
executării silite) aflate în indiviziune sau pot pretinde un drept real asupra unui bun care
urmează a fi valorificat în cadrul urmăririi mobiliare/imobiliare, respectiv care urmează a fi
predate silit. De asemenea, creditorul poate utiliza contestația la executare în cazul în care
executorul judecătoresc refuză îndeplinirea unui act de executare.
Ca urmare a celor prezentate de-a lungul prezentei lucrări, reiese că acest mijloc procesual
este unul prin care partea interesată se poate apăra împotriva unei executării silite demarată
sau efectuată cu nerespectarea dispozițiilor legale; cu toate acestea, în prezenta formulare a
art. 713 C. proc. civ. (condiții de admisibilitate), părților le-a fost restrânsă modalitatea de a
face apărări cu privire la fondul situației juridice cuprinsă în titlul executoriu (când acesta este
reprezentat de un înscris altul decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală), ele având
posibilitatea de stopa efectele executării silite, doar temporar, prin intermediul instituției
suspendării reglementată de art. 719 coroborat cu art. 701 C. proc. civ.Astfel, în prezent,
contestația la executare, cu excepția situațiilor prezentate mai sus, este un simplumijloc
procesual prin care contestatorul poate temporiza executarea silită până în momentul la care,
pe calea dreptului comun, va fi desființat titlul executoriu sau vor fi clarificate anumite
aspecte legate fondul său.
Așadar, dacă executarea silită este exercitată în temeiul unui titlu executoriu care nu este o
hotărâre judecătorească, respectiv o hotărâre arbitrală, invocarea motivelor de fapt sau de
drept se poate realiza cu succes, numai dacă nu există o altă cale procesuală de a fi supuse
judecății, inclusiv o acțiune de drept comun. Dar, după cum am prezentat în prezenta lucrare,
aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cazul clauzelor abuzive din contractele cu consumatorii
(când consumatorul invocă caracterul abuziv al unor clauze sau a întregului contract), nici în
cazul titlurilor de credit și nici atunci când există dispoziții legale exprese în acest sens.
Ca urmare a modificărilor legislative efectuate asupra dispozițiilor care reglementează
contestația la executare, s-a obținut un vădit și injust dezechilibru între contestator și intimat.
Prin aceste modificări, contestatorul nu are posibilitatea efectivă de a se apăra în faza
executării silite, acesta neputând face apărări care să privească fondul dreptului cuprins în
titlul executoriu, ci doar să invoce anumite neregularități procedurale prin intermediul
excepțiilor procesuale. Astfel, contestatorului îi este blocat accesul la justiție în mod indirect,
dispozițiile în materie obligându-l să demareze o acțiune în drept comun pentru a se putea
apăra.
De asemenea, modificarea art. 713 alin. (2) C. proc. civ., face rabat de la scopul
contestației la executare, și anume lămurirea cu celeritate a aspectelor legate de fondul
dreptului cuprins în titlul executoriu – când acesta este un alt înscris decât o hotărâre
judecătorească sau arbitrală -, aspecte care țin de însăși temeinicia executării silite.
În ceea ce privește contestatorul – acestuia, pentru a invoca anumite neregularități care țin de
procedura îndeplinită până la momentul introducerii contestației la executare și pentru a se
proteja cu eficiență împotriva executării pornită, legea, prin posibilitatea introducerii unei
acțiuni potrivit dreptului comun(în scopul desființării titlului executoriu sau al clarificării unor
aspecte care țin de fondul acestuia), îi impune o cale procesuală de soluționare foarte lungă și
foarte costisitoare(din punct de vedere material) – sunt cazuri în care contestatorul, afectat de
aceste impedimente majore privitoare la costul și durata unei acțiuni de drept comun,se află în
imposibilitatea de putea dovedi nelegalitatea executării silite începute împotriva
sa.Suplmentar impedimentelor menționate, trebuie făcută cuvenita mențiune că este

imperativă achitarea unei cauțiuni în cazul suspendării și a taxelor de timbru de către
contestator.
Astfel, în actuala formulare a contestației la executare, contestatorul trebuie să facă
eforturi titanice pentru a se apăra și pentru a îndepărta efectele unei executări silite care din
punct de vedere al procedurii respectă întocmai dispozițiile legale, dar care din punct de
vedere al fondului problemei nu corespunde adevărului.
Dacă executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătorești sau arbitrale, părțile pot
face orice apărări legate de fondul dreptului, dacă motivele pe care se bazează aceste apărări
sunt ulterioare pronunțării (au apărut după acest moment).
Contestația la titlu este un mijloc procesual prin care părțile pot solicita lămuri cu privire la
înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, când acesta este o hotărâre
judecătorească, dar nu pot contesta validitatea acestuia.
Dacă, pe calea contestației la executare se cere împărțeala judiciară sau recunoașterea unui
drept real cu privire la un bun asupra căruia își va produce efectele executarea silită, părțile au
aceleași posibilități de a lupta în fața instanței de executare precum o au cele dintr-o acțiune
de drept comun.

ANEXE

Bibliografie:
1. Legea 134/2010 privind Codul de procedură civilă;
2. Mădălina Dinu, Roxana Stanciu, Executarea silită în Codul de procedură civilă.
Comentariu pe articole, Editura Hamangiu, București 2017;
3. Roxana Stanciu, Mădălina Dinu, Executarea silită în Codul de procedură civilă.
Comentariu pe articole. Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2019;
4. Claudia Roșu, Drept procesual civil. Partea specială. Ediția a 9-a, Editura C. H.
Beck, București, 2019;
5. Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil. Ediția a 4-a, revizuită și
adăugită., Editura Hamangiu, București, 2017;
6. Evelina Oprina, Vasile Bozeșan, Răzvan Anghel, Bogdan Alex Arghir, Răzvan Dincă,
Claudiu Drăgușin, Bogdan Dumitrache, Gabriela Cristina Frențiu, Ioan Gârbuleț,
Ioana Păsculeț, Octav-Lucian Păun, Gheorghe Piperea, Paul Pop, Octavian Popescu,
Gabriela Răducan, Radu Rizoi, Mirela Stancu, Andreea Tabacu, Mircea Ursuța, Alice
Cristina Maria Zdanovschi, Liviu Gheorghe Zidaru, Executarea silită. Dificulăți și
soluții practice. Volumul I, Editura Universul Juridic, București, 2016;
7. Evelina Oprina, Vasile Bozeșan, Răzvan Anghel, Bogdan Alex Arghir, Răzvan Dincă,
Claudiu Drăgușin, Bogdan Dumitrache, Gabriela Cristina Frențiu, Ioan Gârbuleț,
Ioana Păsculeț, Octav-Lucian Păun, Gheorghe Piperea, Paul Pop, Octavian Popescu,
Gabriela Răducan, Radu Rizoi, Mirela Stancu, Andreea Tabacu, Mircea Ursuța, Alice
Cristina Maria Zdanovschi, Liviu Gheorghe Zidaru, Executarea silită. Dificulăți și
soluții practice. Volumul II, Editura Universul Juridic, București, 2017;
8. Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale. Ediția a 2-a, Editura C. H.
Beck, București, 2013;
9. Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral. Transmisiunea și partajul
moștenirii. Ediția a III-a. Vol III, Editura Universul juridic, București, 2014;
10. www.scj.ro ;
11. www.universuljuridic.ro .

Cuprins

I.Introducere. Considerații generale despre executarea silită………………………………………………3
1.1 Noțiune…………………………………………………………………………………………………. ………3
1.2 Participanții la executarea silită………………………………………….. ……………………………3
1.3 Titlul executoriu și creanța pusă în executare………………………………………………………7
1.4 Efectuarea executării silite………………………………………………………………………………12
II. Capitolul 1. Obiectul și subiectele contestației la executare…………………………………………16
2.1 Noțiune…………………………………………………………………………………………………………16
2.2 Obiectul contestației la executare……………………………………………………………………..16
2.3 Subiectele contestației la executare…………………………………………………………………..19
III. Capitolul 2. Procedura de judecată a contestației la executare…………………………………….22
3.1 Competența de soluționare a contestației la executare…………………………………………22
3.2 Condiții de admisibilitate………………………………………………………………………………..23
3.3 Suspendarea executării silite……………………………………………………………………………26
3.4 Prescripția dreptului de a cere și obține executarea silită…………………………………….28
3.5 Excepții………………………………………………………………………………………………………..30
3.6 Judecata în primă instanță……………………………………………………………………………….30
3.7 Judecata în căile de atac…………………………………………………………………………………44
IV. Capitolul 3. Aspecte particulare……………………………………………………………………………..50
4.1 Procedura penală și executarea silită………………………………………………………………..50
4.2 Contenciosul administrativ și executarea silită………………………………………………….52
4.3 Executarea silită în domeniul fiscal…………………………………………………………………55
V. Concluzii…………………………………………………………………………………………………………….58
VI. Anexe………………………………………………………………………………………………………………..60