Procedura de Constituire a Adoptiei
PROIECT DE LICENȚĂ
PROCEDURA DE CONSITUIRE A ADOPȚIEI
CUPRINS
INTRODUCERE
1. ADOPȚIA INSITUT DE DREPT AL FAMILIEI
1. 1. Noțiuni generale cu privire la adopție
1. 2. Noțiunea adopției interne și internaționale
1. 3. Natura juridică a adopției
1. 4. Condițiile de încunviințare a adopției
1. 5. Condițiile de formă a adopției
2. ANALIZA FUNCIONĂRII INSTITUȚIEI ADOPȚIEI ÎN PRACTICA PROCESUAL CIVILĂ
2. 1. Conținutul cererii de chemare în judecată în cazul examinării litigiului privind consituirea adopției
2. 2. Depunerea cererii cu privire la consituirea adopției
2. 3. Pregătirea pricinii cu privire la constituirea adopției
2. 4. Dezbterile judiciare în litigiul privind consituirea adopției
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei proiectului. Adopția repreyintă operațiunea juridică prin care se creează raporturi de filiație și rudenie civilă, în condițiile legii, între persoanele prevăzute de lege. Prin adopție se nasc legături de filiație între copilul adoptat si adoptator sau, după caz, soții adoptatori.
În virtutea acestor raporturi de filiație, drepturile și îndatoririle părintești revin parinților adoptatori. Prin operațiune juridica de adopție, legătura de filiație își are fundamentul în voința celor care, potrivit legii, consimt să creeze o legătură de filiație civilă, sociologică.
Legislațiile naționale reflectă atitudini diferite față de adopție, în raport cu tradițiile familiale, concepțiile religioase, moravurile și chiar istoria statelor. Adopția este un fenomen socio-juridic. Adopția internațională presupune confruntarea cu o diversitate legislativă.
Scopul și obiectivele proiectului. Scopul propus prin prezentul proiect este realizarea unui salt calitativ al normelor ce reglementează adopția, prin propunerea de soluții la problemele de drept identificate ori dezbătute în doctrina de specialitate, sau prin conturarea unor de puncte de reper teoretice, pentru obținerea unor astfel de soluții.
Analizînd legislația ce reglementează modalitățile de consituire a adopției, doctrina și practica judiciară, în comparație cu legislația și doctrina altor state, ne-am propus anumite obiective. Aceste au permis desfășurarea mai detaliată a subiectului proiectului. Aceste obiective sunt:
Noțiunea și esența adopției
Consituirea adopției
Procedura de consituirea a adopției
Condițiile de validitate și repercursiunile acestora asura nulității adopției
Probleme ivite și cererea de chemare în judecată
Soluții pronunțate ale instanțelor judecatărești în legatură cu invocarea consituirii adopției
Metodologia cercetării. Suportul metodologic și teoretico-științific al cercetărilor efectuate îl constituie lucrările teoreticienilor în domeniul dreptului civil și în alte domenii ce tangențiază cu el, atât din țară, cât și de peste hotare, dintre care cei mai importanți au fost enumerați mai sus. Baza metodologică a investigației date o constituie pozițiile și direcțiile contemporane ale teoriei cunoașterii proceselor ociale și a fenomenelor juridice.
Baza metodologică conține un complex de metode analitice, de observație a evenimentelor și transformărilor în materia constituirii adopției, metode de comparație, principalul avantaj al acestei metode fiind îndreptarea spre căutarea comunului, ceia ce des se repetă în sfera dreptului civil, necesitatea comparării între sine a modalităților de consituire a adopției, metode de cercetare a documentelor și actelor civile, metode de inducție și deducție, metode de content-analiză și invent-analiză, metode de prognozare etc.
Proiectul de față este realizarea combinării tehnicii de studiu investigativ cu un procedeu de cercetare cvadruplu. Acestei afirmații îi corespunde metoda de cercetare sistemică. Aceasta se manifestă prin următorul fapt: unui paragraf din capitolul unu al lucrării îi corespunde altul din capitolul doi și trei. Un studiu finisat la adresa unui oarecare paragraf din capitolul unu, impunea, implicit, studiul paragrafului similar din capitolul doi sau trei. De fapt nu a fost cercetat un capitol apoi altul, cum de obicei se obișnuește, ci toate au avut aceleași tempouri investigative.
Importanța teoretică și valoare aplicativă a proiectului. Proiectul abordează, în conținutul său, problemele și aspectele pe care le-am considerat a fi cele mai importante și care se cer a fi corect înțelese și aplicate în mod pertinent în practică. Sub aspect teoretic proiectul de licență constituie o abordare a opiniilor și propunerilor controversate expuse în literatura de specialitate a Republicii Moldova, cât și străină, cu referire specială la consituirea adopției.
Prin prisma laturii teoretice se poate elabora strategia adecvată de perfecționare a modalităților de consituire a adopției. În acest context, importanța teoretică constă în faptul că lucrarea prezintă prin sine un studiu bine sistematizat și documentat prin soluții practice și poate fi luată în vedere în cadrul studiilor universitare și postuniversitare – la predarea disciplinelor civile, precum și la propagare a ideilor moderne privind aspectele adopției în legislația națională. Prin acest mod de abordare s-a încercat să se aducă în atenție și să se pună în discuție, atunci când a fost cazul, unele propuneri sau sugestii, din dorința de a da o mai mare eficiență practică reglementărilor din acest domeniu atât de important relațiilor civile.
Întregul proiect realizat prin abordarea temei, care face obiectul prezentei lucrări, se înscrie în cadrul mai larg de generalitate și principialitate teoretico-practică, implicând deopotrivă cazul Republicii Moldova. Valoarea teoretico-aplicativă se confirmă prin multitutidinea de abordări și soluții, pe care le redă autorul, în vederea oformării unui standard corect și unic de includere în acțiune a normei referitoare la consituirea adopției. Rezultatele obținute pot fi luate în vedere la examinarea nu numai a adopției. Unele teze, idei novatorii pot fi preluate în vederea unor eventuale modificări de legislație, pentru eficientizarea aplicării modalităților de declarare a consituirii adopției.
Importanța aplicativă este semnificată prin redarea unor concepte, soluții, propuneri vizavi de aspectul civil al adopției. Toate acestea, înserate cu o gamă amplă de spețe din practica judiciară a Republicii Moldova și a altor state, pot fi utilizate de specialiști civiliști în cadrul activității sale zilnice.
Rezultatele cercetărilor au importanță metodologică la investigarea și dezvoltarea instituției adopției, atât la nivel de teorie generală, cât și la nivel de ramură. Relevăm posibila contribuție a rezultatelor obținute în opera reglementării corecte de către stat a modalităților de consituire a adopției, invocarea în teză a unor situații practice analizate prin prisma reglementărilor curente și creionarea unor inexactități, cu propuneri concrete de soluționare. Considerăm, că acestea vor fi propice la aplicarea adecvată a legislației, fapt prin care se va asigura protecția drepturilor reale și a intereselor legale ale subiecților de drept.
Structura și volumul proiectului: Structura proiectului este efectuată în conformitate cu normele impuse în întocmirea unei lucrări științifice. Proiectul conține o introducere, la fel și ea structurată, subiectul lucrării propriu zis, concluziile – atît la conținutul subiectului cît și la actualitatea temei propusă spre cercetare cît și lista bibliografică a surselor cercetate care au servit drept bază teoretică pentru întocmirea lucrării.
În "Introducere" se analizează actualitatea temei investigate, scopul și sarcinile, suportul metodologic și teoretico-științific, gradul de elaborare a temei de investigare, noutatea științifică a lucrării, semnificația și valoarea ei aplicativă.
Încheierea proiectului reprezintă o generalizare, în baza constatărilor, observațiilor și concluziilor făcute pe parcursul realizării tezei a principalelor rezultate ale investigației.
1. ADOPȚIA INSITUT DE DREPT AL FAMILIEI
1. 1. Noțiuni generale cu privire la adopție
Adopția poate fi definită ca operațiunea juridică prin care se creează raporturi de filiație și rudenie civilă, în condițiile legii, între persoanele prevăzute de lege. Prin adopție se nasc legături de filiație între copilul adoptat si adoptator sau, după caz, soții adoptatori.
În virtutea acestor raporturi de filiație, drepturile și îndatoririle părintești revin parinților adoptatori. Prin operațiune juridica de adopție, legătura de filiație își are fundamentul în voința celor care, potrivit legii, consimt să creeze o legătură de filiație civilă, sociologică [12, p. 56].
Legislațiile naționale reflectă atitudini diferite față de adopție, în raport cu tradițiile familiale, concepțiile religioase, moravurile și chiar istoria statelor. Adopția este un fenomen socio-juridic. Adopția internațională presupune confruntarea cu o diversitate legislativă.
În primul rând, se pot remarca doua tipuri de sisteme de drept, și anume legislații care ignoră sau chiar interzic adopția și legislații care reglementează și încurajează această instituție.În prima categorie se înscriu legislațiile din Vietnam și unele țări din America de Sud, care nu reglementează adopția, precum și dreptul din țările musulmane care, prin Coran, interzice adopția, cu excepția Tunisiei.
Remarcabil este faptul că în prezent, majoritatea sistemelor de drept reglementează adopția ca instituție care permite stabilirea legăturilor de rudenie între adoptat și adoptator și consacră principiul potrivit căruia se realizează în interesul superior al copilului, ca o măsură de protecție a copilului [16, p. 87].
În al doilea rând, în cadrul sistemelor de drept care reglementază adopția, se pot identifica trei tipuri de soluții legislative, în ceea ce privește felurile adopției, în raport cu întinderea efectelor pe care le produce și anume:
– există legislații care reglementează numai o adopție cu efecte restânse;
– există legislații care reglementează o adopție cu efecte depline.
Legislațiile naționale reglementează în mod diferit aspectele referitoare la condițiile de fond și de formă ale adopției, ceea ce complică mecanismul soluționării conflictelor de legi și a conflictelor de jurisdicții în cazul adopției internaționale.
Adopția constă în actul prin care cineva devine părintele legal al unui copil care nu este propriul său descendent natural.
Adopția este cunoscută din antichitate, când se realiza din motive religioase (asigurarea cultului strămoșilor) sau politice (evitarea “stingerii” unei familii sau a unui trib) fiind concepută în interesul exclusiv al adoptatorului.
Ea constituie un procedeu de conferire a privilegiilor și avantajelor relației părinte-copil. Reprezintă o instituție larg cunoscută la scară mondială, cu rădacini istorice în antichitate și cu începuturi de utilizare persistentă datând din timpul grecilor și romanilor.
Scopurile adopției diferă substanțial în funcție de perioadele istorice.
În antichitate continuitatea liniei bărbătești într-o anumită familie reprezenta principalul mobil, persoana adoptată era în mod invariabil bărbat și adesea adult. Adopțiile contemporane vizează copii de ambele sexe [20, p. 54].
În antichitate se viza în special bunăstarea adoptatorului, se acorda puțină atenție bunăstării celui adoptat. Dreptul civil roman și-a pus amprenta asupra sistemelor legislative din Europa și America Latină. În țarile anglofone reglementările și practicile adopției au ca obiectiv promovarea bunastării copilului, constituind o parte a programelor statale de ocrotire a acestuia.
Dorința de a continua descendența familiei sau apărarea drepturilor de moștenire sunt încă motiv pentru adopție, de regulă interesul se centrează în prezent mai mult pe crearea unei relații părinte-copil, între un cuplu căsătorit și un minor. Această atitudine s-a dezvoltat în special la sfârșitul primului război mondial, când exista un mare numar de copii orfani.
Un alt factor a fost tendința de creștere a numărului nașterilor nelegitime, nta asupra sistemelor legislative din Europa și America Latină. În țarile anglofone reglementările și practicile adopției au ca obiectiv promovarea bunastării copilului, constituind o parte a programelor statale de ocrotire a acestuia.
Dorința de a continua descendența familiei sau apărarea drepturilor de moștenire sunt încă motiv pentru adopție, de regulă interesul se centrează în prezent mai mult pe crearea unei relații părinte-copil, între un cuplu căsătorit și un minor. Această atitudine s-a dezvoltat în special la sfârșitul primului război mondial, când exista un mare numar de copii orfani.
Un alt factor a fost tendința de creștere a numărului nașterilor nelegitime, adopția avea menirea de a asigura familii sau cămine pentru acești copii. Popularitatea adopției a sporit datorită distrugerilor provocate de cel de-al doilea razboi mondial și prin influența psihiatriei și a disciplinelor înrudite, care au subliniat importanța unei vieți familiale stabile asupra dezvoltării copilului [13, p. 81].
În S.U.A s-a înregistrat o rată relativ înaltă a adopției și o experiență substanțială în administrarea legislației privind bunăstarea copilului. Deși majoritatea jurisdicțiilor permit și adopția adulților, prevederile legale sunt formulate în termeni de adopție a copilului de către un adoptator adult.
Uneori se pun condiții privind o diferență de vârsta între cei doi. Ca prevederi legale tipice în acest domeniu pot fi enunțate:
– consimțământul părinților naturali sau al tutorelui copilului;
– consimțământul oricărui copil mai mare (de regulă peste 12 sau 14 ani);
– investigarea condițiilor existente în familia adoptivă în acord cu anumite criterii și o perioadă de rezidență de probă în căminul adoptiv.
În timpul perioadei de probă este urmărită ajustarea reciprocă în relația părinte-copil.
Există de asemenea, prevederi pentru efectuarea modificărilor necesare în actul de identitate al copilului și uneori, garantarea secretului procedurii de adopție.
Legea se străduiește să șteargă relația naturală părinte-copil, înlocuind-o cu alta asemănătoare, conferind aceleași drepturi succesorale.
Prin actul adopției se stabilesc drepturile și îndatoririle părintești privind îngrijirea, sprijinul și educația copilului. Ca parte a legislației în domenilul ocrotirii copilului, adopția necesită implicarea unor servicii sociale specializate, a asistenței sociale [20, p. 88].
Plasamentul familial este o formă de ocrotire a minorilor ai căror părinți sunt decedați, necunoscuți sau în orice altă situație care duce la instituirea tutelei, dacă nu au bani sau alte mijloace proprii și nu există persoane care au fost obligate sau care să poată fi obligate să-i întrețină. Cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, acești copii pot fi dați în plasament familial unei persoane care consimte la aceasta și care prezintă condițiile morale, materiale și sanitare necesare. Familia sau persoana care primește un minor în plasament familial îi asigură acestuia întreținerea, precum și celelalte condiții necesare creșterii și educației sale, potrivit celor hotărâte de părinți sau tutore.
În cazul în care minorii au părinții decedați, necunoscuți, când starea sănătății și dezvoltarea lor fizică, morală și intelectuală sunt primejduite, se poate proceda la încredințarea lor unei familii sau persoane, cu consimțamântul acesteia (formă de ocrotire care nu necesita încuviințarea părinților sau tutorelui).
În mod deosebit în a doua jumătate a secolului al XX-lea numeroase studii au atestat importanța familiei și a relațiilor părinți-copii în dezvoltarea copilului.
În țările anglofone s-a dezvoltat sistemul “foster” care menit să înlocuiască sau să suplimenteze relațiile “părinți-copii” în situațiile în care, în mod evident, copiii nu sunt îngrijiți sau nu pot fi îngrijiți în mod adecvat.
Sistemul apare ca o alternativă a îngrijirii copiilor în instituții, despre care cercetările au demonstrat că au efecte negative serioase asupra dezvoltării copilului, datorită separării lui de familie. Cazurile în care se recurge la această formă de ocrotire sunt:
– copii neglijați sau expuși la abuzurile din partea părinților;
– incapacitatea familiei de a face față problemelor cu care se confruntă;
– părinți cu deficiențe fizice și psihice, etc.
În fapt este, o încercare de a crea un mediu mai pozitiv atât pentru copil cât și pentru reabilitarea familiei. Numeroase cercetări, ca și activitatea practică au conturat diferite modalități de sprijin al plasamentului familial:
– proceduri de selectare și formare a părinților substitutive;
– angajarea autorității publice și a organizațiilor non-guvernamentale;
– reduceri de impozite pentru cei care se oferă a primi copii în plasament familial;
– antrenarea părinților naturali în planificarea și realizarea activităților.
Toate acestea implică o activitate susținută din partea serviciilor sociale specializate, angajate în urmărirea și asigurarea condițiilor de ocrotire a copilului. Înfierea este o instituție pe care, sub diferite denumiri, în diverse forme, o întâlnim din cele mai vechi timpuri la aproape toate popoarele [16, p. 44].
Instituția înfierii a fost concepută dintotdeauna ca având, pe de o parte un scop familial, acela al întemeierii familiei adoptive, în care înfiatul să găsească ocrotire, iar înfietorul – satisfacerea dorinței sale firești de a fi părinte, iar pe de altă parte un scop social, acela ca înfierea să contribuie la realizarea țelului inerent oricărei societăti organizate, de creștere, educare și formare a tinerei generații pentru viață.
În societatea sclavagistă domina concepția că, persoana defunctului își continua existența și după moartea sa (ceea ce doctrinar s-a exprimat în așa- numitul principiu al continuării persoanei defunctului), prin purtarea de către urmași a numelui său, prin transmiterea la aceștia a averii sale și prin continuarea de către urmași a cultului său domestic (sacra private).
De aceea se consideră ca fiind vrednică de plâns soarta persoanei care, lipsită de posteritate, murea făra a-și fi asigurat, din timpul vieții, continuarea cultului domestic și transmiterea succesorală a averii sale [10, p. 70].
Mijloacele juridice prin care se putea realiza la nevoie continuarea persoanei defunctului erau instituirea de moștenitori prin testament și înfierea sau adopțiunea.
Vorbind despre rolul înfierii în societatea sclavagistă romană (ca fiind un model al lumii antice în numeroase domenii și mai ales în cel juridic), se observă că ambele forme ale înfierii pe care le reglementează dreptul roman:adopțiunea “adoptio” (înfierea unei persoane dependente, “alieni iuris”, a unui fiu de familie), și adrogațiunea, “adrogatio” (înfierea unei persoane dependente, “sui iuris”, a unui “pater familias”, care asfel devenea “alieni iuris”) erau deopotrivă și frecvent folosite pentru ca cetațeanul roman necăsătorit sau căsătorit fără copii să-și poată alege o persoană care să-i poarte numele, să-l moștenească și să-i continue cultul domestic (familial).
De multe ori însă, adopțiunea și adrogațiunea erau folosite în scopuri politice, de exemplu pentru transmiterea ereditară a demnității imperiale (August l-a adoptat pe Tiberiu, Claudiu pe Nero, iar Nerva pe Traian, cuceritorul Daciei), pentru ca un plebeu să devină patrician sau chiar un patrician să devină plebeu în vederea ocupării unei funcții politice cuvenite plebeilor.
În dreptul roman adopția era reglementată în mod distinct în cadrul dreptului civil.
Astfel, adoptarea unui tânăr care el însuși era pater familias, purta numele de adrogațiune, iar când tânarul urma să fie adoptat era o persoana akieni iuris, actul purta numele de adopție.
În cazul adrogației, un pater familias intră în puterea unui alt pater familias împreună cu toată familia lui. Acest act era pentru vechii romani deosebit de grav, de aceea se făcea numai cu acordul poporului întrunit în adunare, comitia calata [20, p. 71].
În condițiile sociale și politice ale vechii Rome, adopțiunea prezenta o mare importanță.Familia patriarhală avea nevoie de un conducător bărbat. Dintr-un motiv sau altul, se putea ca pater să nu aibă fii. Adopțiunea îi permitea să dobândească un fiu care să urmeze la conducerea grupului și continuitatea familiei. Adrogația pare a fi mai veche decât adopția. Fiind un act important pentru cetate, adrogația se făcea în fața comitiilor calate. Pontifii făceau o anchetă prealabilă asupra motivelor care stăteau la baza actului, prin adrogație se stingea o familie și o alta creștea în putere, ceea ce modifica echilibrul de forțe din familiile patriciene în străvechea cetate. Se punea întrebarea tatălui adrogant dacă vrea să adroge, iar fiul lui pater care urma să fie adrogat, dacă consimțea la act;o a treia întrebare se punea poporului;acesta își dădea consimțamântul printr-o lege curiata. Spre finele republicii nu se mai adună comitiile calate.
Aprobarea o au 30 de lictori care țin locul comitiilor curiate. Actul a devenit o simplă formalitate. În ultimul secol al republicii, apare și adrogația prin testament. Adrogantul numește un moștenitor prin testament și îi cere să îi poarte numele. Condițiile adrogației erau:
– adrogantul trebuia să fie șef de familie (fiii de familie și femeile nu puteau adroga);
– adrogantul nu trebuia să aibă moștenitor bărbat și nici speranța de a mai avea;
– adrogantul era nevoie să fie mai în vârsta decât adrogatul, pentru ca actul să imite natura;
Adrogatul trebuia să fie deplin capabil în sensul roman al cuvântului: femeile și tinerii sub 14 ani nu puteau fi adrogați. Adrogatul intră în puterea adrogantului, ca fiu, și devine rudă agnatică cu toate rudele agnatice ale adrogantului. În schimb el iese din familia sa de origine, rupe legăturile de agnație cu familia sa de origine; copiii săi, în ipoteza că are copii, trec împreună cu tatăl în noua familie.
Întreaga avere a adrogatului intră în puterea adrogantului. Datoriile adrogatului se sting pentru motivul că el nu poate face mai rea condiția șefului de familie. Adrogatul pierde capacitatea anterioară: suferă o capitis deminutio minima [12, p. 55].
Adopția propriu-zisă – prin adopție, un alieni iuris părăsește familia sa și trece în puterea unui alt șef de familie. Actul acesta nu prezenta un prea mare interes pentru familia primitivă, așa încât el era înconjurat de forme mai puțin grele. Adopția presupunea întrebuințarea în scopuri deturnate a unei reguli din Legea celor XII table.
Adopția se făcea în două etape. Prima etapă consta în ieșirea fiului din familia de origine. A doua, în introducerea persoanei în noua familie. Pentru adopție era necesar ca fiul sau nepotul să iasă de sub puterea șefului de familie. Legea celor XII table prevedea: “dacă pater vinde fiul de trei ori, fiul este liber față de pater”.
Regula constituie o primă atingere adusă puterii absolute a șefului de familie. Pater care abuza de dreptul de a vinde copiii săi era sancționat prin pierderea puterii părintești. Folosind această regulă, șeful familiei vindea prin mancipație copilul de trei ori unui prieten.
Prietenul, conform înțelegerii intervenite între el și șeful familiei, îl elibera după fiecare vânzare. După a treia mancipare, legăturile dintre fiu și pater erau rupte, conform prescripțiilor Legii celor XII table. Fiul se găsea acum în puterea terțului, care putea să îl elibereze din mancipium sau să-l remancipeze tatălui natural, și de obicei așa se făcea, pentru că era mai comod. Atunci faza următoare avea loc între el și viitorul tată adoptiv. În caz contrar, faza a doua avea loc între terț și tatăl adoptiv.
Etapa a doua a adopțiunii avea loc în fața magistratului judiciar (pretorul la Roma; guvernatorul în provincie). Pater adoptiv folosea o procedură solemnă în fața magistratului: in jure cessio. La această procedură, luau parte tatăl natural, pater adoptiv și copilul [18, p. 67].
Pater adoptant rostea formula vindicatorie: “declar solemn că acesta este fiul meu conform dreptului quiritior (aio hunc filium meum esse ex iure quiritium)”. Pater natural nu se opunea. Atunci pretorul atribuia fiul tatălui adoptant, rostind: addico. Adoptantul trebuia să aibă cu mai mult de 18 ani decât fiul adoptiv.
Conform dreptului civil, fiul adoptat pierde orice legătură cu familia de origine, dar devine agnat în noua familie, este lipsit de orice drepturi în familia de origine, dar dobândește drepturi de succesiune în noua familie.
Copiii săi rămân în familia de origine. Spre finele dreptului roman, adopția devine o convenție care se încheia în fața judecătorului. La convenție erau prezenți tatăl adoptant, tatăl natural și fiul. Toți trebuiau să consimtă.
Actul se făcea în scris și se păstra în arhiva autorității.
În societatea feudală înfierea a fost un instrument juridic deosebit de util pentru feudalii lipsiți de posteritate, în vederea transmiterii de la o generație la alta a titlurilor nobiliare și a poziției lor sociale, a puterii economice și a puterii lor politice [17, p. 66].
Pentru clasele asuprite însă, înfierea și-a pierdut însemnătatea avută în antichitate, și aceasta mai ales în țările Europei occidentale, care s-au ridicat pe ruinele Imperiului Roman. În Franța medievală s-a ajuns la o folosire din ce în ce mai rară și mai întâmplătoare a înfierii de către populație; se pare că acest lucru s-a datorat influenței creștinismului (al cărui cult colectiv a înlocuit cultul familial domestic din antichitate) și decadenței familiei patriarhale (familia medievală nemaiavând nevoie de un șef atât de puternic ca pater familias în antichitate și, prin urmare, nici de transmiterea ereditară a unei asemenea puteri).
Dimpotrivă, în Țările Românești înfierea și-a păstrat însemnătatea în decursul întregului Ev Mediu, ea fiind legislativ îndeaproape reglementată, iar în practică, frecvent folosită în scopuri familiale și sociale.
În societatea capitalistă, înfierea a devenit una dintre cele mai controversate instituții juridice, de aceea este explicabilă lipsa de reglementare a înfierii în unele legislații burgheze (ex. În cea olandeză) sau reglementarea restrictivă a înfierii în alte legislații burgheze (în legislați franceză și cea română) [11, p. 45].
Legislația burgheză franceză a dat o reglementare restrictivă adopțiunii, cu toată atitudinea favorabilă față de această instituție a revoluției franceze și a primului Consul, Napoleon Bonaparte. Revoluția a considerat că adopțiunea are țelul nobil de a face fericiți pe copiii sortiți prin naștere mizeriei și de a-i consola pe soți de neputința de a procrea.
Napoleon spunea că “adopțiunea este cel mai măreț act pe care ni-l putem imagina: este actul prin care, imitând natura, se dă adoptatorului sentimentul reciproc de a fi copil și părinte”. Adversarii instituției au obiectat însa că adopțiunea favorizează perpetuarea ereditară a titlurilor nobiliare feudale, încurajeaza celibatul și jignește moravurile familiale franceze (moravuri care spuneau că adoptatul să fie scos în mod artificial din familia sa firească și să fie în același mod introdus în familia adoptatorului). Această controversă s-a încheiat prin compromisul legislativ cuprins în dispozițiile Codului Civil francez din 1804: adopțiunea a fost reglementată nu în scop familial (adică nu ca adoptatul să iasă din familia sa firească și să intre în familia adoptatorului pentru ca acesta să-l crească și să-l pregătească pentru viață), ci cu un scop strict succesoral, ca adoptatul să-l moștenească pe adoptator (ceea ce rezultă cu prisosință din cerința inițială a Codului Civil francez ca adoptatorul să fie major) [21, p. 59].
Abia după primul război mondial, datorită unui mare număr de copii orfani, o lege franceză din permis și adoptarea minorilor. Legislația burgheză română a fost și ea restrictivă, dar ea a păstrat rostul de a fi al instituției înfierii. A fost restrictivă deoarece Codul Civil român din 1864 nu îngăduia persoanelor care aveau copii sau descendenți legitimi să adopte.
Codul Civil al Republicii Moldova a păstrat însă rostul de a fi al înfierii, adică ocrotirea copiilor lipsiți de ocrotire părintească, pentru că, spre deosebire de Codul Civil francez, a îngăduit de la început adoptarea minorilor, ceea ce se explică prin luarea în considerare, cu ocazia întocmirii Codului, a dispozițiilor similare din vechiul drept românesc (Legiuirea Caragea și Codul Callimachi).
În terminologia juridică română, instituția înfierii a fost desemnată în decursul timpurilor prin denumiri diferite. În vechile legiuiri românești și în lucrările de drept românesc vechi întâlnim deopotrivă denumirile de luare de suflet, adopție și înfiere [30, p. 77].
Codul Civil al Republicii Moldova și doctrina juridică privitoare la reglementările acestui cod au folosit numai denumirea de adopție. În terminologia dreptului internațional privat, termenii de adopție și de înfiere sunt priviți ca sinonimi.
Adopția era recunoscută în Țările Române din cele mai vechi timpuri. Reglementări mai complete ale instituției adopțiunii întâlnim în pravila lui Matei Basarab, în legiuirea lui Ioan Gheorghe Caragea și în Codul lui Scarlat Callimachi.
Potrivit acestor legiuiri feudale, puteau adopta numai persoanele care nu aveau copii legitimi, ceea ce reliefa scopul familial al instituției adopțiunii, adoptatul (numit și copil de suflet pentru a-l deosebi de copilul trupesc) intră în familia adoptatorului (numit și părinte sufletesc, spre a-l deosebi de părintele firesc), între aceștia se stabileau raporturi similare cu cele din familia firească, adoptatul păstrând însă legăturile de rudenie cu familia sa firească.
Republica Moldova a ratificat și a aderat la unele convenții internaționale care reglementează materia adopției. Astfel prin Legea nr.18/1990 a fost ratificată Convenția ONU cu privire la drepturile omului. De asemenea Republica Moldova a aderat la Convenția Europeană în materia adopției de copii, iar prin Legea nr.84/1994 a ratificat Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiată , la 29 mai 1993, Comitetul Român pentru Adopții fiind desemnat ca autoritate centrală însărcinată cu aducerea la îndeplinire a prevederilor acestei convenții [14, p. 79].
S-a consacrat numai adopția cu efecte depline, ca cea mai eficientă măsură de protecție a copilului, renunțându-se la adopția cu efecte restrânse. Noua reglementare a adopției a valorificat tradiția legislativă în această materie, dar în același timp, a urmărit să înlăture omisiunile reglementării anterioare.
1. 2. Noțiunea adopției interne și internaționale
Adopția națională și adopția internațională, pe de o parte, sunt două noțiuni „pereche”, ceea ce înseamnă ca orice definiție va fi relativă, sensul adopției internaționale fiind stabilit în raport cu semnificația conferită adopției naționale și reciproc, iar pe de altă parte, nu există nici o definiție legală explicită a unuia dintre acești termeni, care să permită definirea cu certitudine a celuilalt.
Dimpotrivă, s-ar părea că atributul adopției de a fi internațională poate primi semnificații diferite [17, p. 80].
În general, se consideră că adopția este internațională ori de câte ori operațiunea juridică prin care se realizează presupune existența unuia sau a mai multor elemente de extraneitate15, precum cetațenia, domiciliul ori reședința celui care adoptă, ori a celui adoptat, locul încuviințării, etc. Prezența elementului de extraneitate pune problema soluționării conflictului de legi și a conflictului de jurisdicții, ca probleme specifice dreptului internațional privat.
Pe de altă parte, art.2 pct 1 din Convenția asupra protecției copiilor și cooperării in materia adopției internaționale, încheiată , la 29 mai 1993, ratificată de Republica Moldova, prevede că această convenție se aplică „în cazul în care un copil având reședința obișnuită într-un stat contractant (statul de origine), a fost, este sau urmează să fie deplasat de către alt stat contractant (statul primitor), fie după adopția sa în statul de origine de către doi soți sau de către o persoană având reședința obișnuită în statul primitor, fie în vederea unei asemenea adopții în statul primitor sau în statul de origine”.
În sensul Convenției de , adopția este, așadar, internațională ori de câte ori copilul și cel care adoptă au reședința obișnuită în state diferite.
Elementul de extraneitate (internațional) reprezintă o împrejurare de fapt în legătură cu raportul juridic, datorită căreia acest raport are legături cu mai multe sisteme de drept. Poate constitui un element de extraneitate cetățenia sau domiciliul părinților, locul unde raportul juridic se naște, modifică sau stinge, locul soluționării cauzei de către autoritatea judiciară, sau, după caz, administrativă [15, p. 64].
Potrivit art.2 din Convenția de , cetățenia părinților este indiferentă, singurul element de extraneitate care prezintă interes fiind cel al reședinței. În ipoteza în care un cetățean român având reședința obișnuită într-un stat care este parte la Convenția de adoptă un copil din România, sunt aplicabile dispozițiile acestei convenții. Dacă însă un cetățean străin cu reședința obișnuită în Republica Moldova, adoptă un copil cetățean care are reședința obișnuită tot în Republica Moldova, nu sunt aplicabile dispozițiile Convenției de în materia adopției internaționale, chiar dacă cel care adoptă are cetățenia unui stat care este parte la această convenție și chiar dacă această adopție, având un element de extraneitate, este o adopție internațională.
În general, în doctrina juridică și în practica judecătorească există tendința de a utiliza noțiunea de adopție internațională în sens larg, cu înțelesul de adopție cu element de extraneitate (internațional).
S-ar putea vorbi și de un înțeles special al noțiunii de adopție internațională, care în contextul Convenției de presupune deplasarea copilului din statul de origine, unde își are reședința obișnuită, în statul primitor, unde adoptatorul își are reședința obișnuită [12, p. 56].
Dacă înțelesul larg, general al noțiunii de adopție internațională este dat de prezența oricărui element de extraneitate, înțelesul special al acestei noțiuni, în contextul Convenției de este dat de elementul de extraneitate al reședinței obișnuite (a domiciliului).
Dificultatea de a defini adopția internațională se repercutează și asupra încercărilor de a da un sens noțiunii „pereche” de adopție națională. Aceasta poate fi înțeleasă ca adopție realizată în condițiile în care persoana sau familia care adoptă și copilul au reședința obișnuită (domiciliul) în țară, chiar dacă nu au aceeași cetățenie. Rezultă că adopția națională trebuie înțeleasă ca fiind adopția care se realizează în țară, când copilul și persoana sau familia care adoptă au reședința obișnuită, domiciliul în Republica Moldova, fie că aceștia au ori nu, aceeași cetățenie.
Noțiunea de adopție internațională o vom utiliza atât în sens larg, ca adopție cu orice element de extraneitate, cât și în sensul special al Convenției de
1. 3. Natura juridică a adopției
Adopția este un act juridic complex, deoarece nu se poate încheia decât prin îndeplinirea a trei categorii de acte juridice:
1. Actele juridice ale persoanelor chemate să-și exprime consimțământul în vederea adopției;
2. Actele autorităților publice sau private, care constituie cerințe legale pentru încheierea adopției;
3. Încuviințarea adopției de către instanța de judecată competentă, în conformitate cu o procedură și potrivit unor condiții anume prevăzute de lege.
Fiecare categorie din cele trei menționate are o natură juridică deosebită [19, p. 89].
Actele juridice ale persoanelor chemate să consimtă pentru adopție sunt acte de dreptul familiei, actele autorităților cu contribuții în domeniul adopției sunt, în general, acte de natură administrativă, iar actul de încuviințare a adopției de către instanța judecătorească este de drept procesul civil. În acest sens, adopția este un act juridic complex, reprezentând totalitatea operațiilor de natură juridică diferită, dar private în unitatea lor, adică adopția încheiată, care ca atare necesită îndeplinirea cerințelor legale și produc anumite efecte juridice.
Determinarea naturii juridice a adopției presupune rezolvarea a două probleme de calificare. În primul rând, este necesar a se stabili care dintre cele două elemente de structură ale adopției este predominant: actul de voință al persoanelor prevăzute de lege sau hotărârea judecătorească? În al doilea rând, este necesară calificarea manifestării de voință a persoanelor care, potrivit legii, sunt chemate să consimtă la adopție: manifestarea de voință a persoanelor prevăzute de lege constituie un acord de voință sau reprezintă doar juxtapunerea unor acte unilaterale?
În măsura legislațiilor, adopția este privită în principal ca o manifestare de voință săvârșită în scopul creării raporturilor de rudenie civilă prevăzute de lege și al protecției copilului [16, p. 88].
Adopția este, deci, calificată ca o instituție a dreptului substanțial, fie a dreptului civil, ca act de stare civilă, fie a dreptului familiei (Austria, Germania, Spania, Franța, Portugalia). În Anglia, Suedia și într-o oarecare măsură Italia există legislații potrivit cărora adopția este o instituție în care prevalează aspectele de drept procesual civil sau, după caz, administrativ, fiind în principal un act de autoritate.
Dacă adopția este calificată ca o instituție a dreptului substanțial, se vor pune, in mod distinct, două probleme de drept internațional privat: soluționarea conflictului de legi (stabilirea competenței legislative) și soluționarea conflictului de jurisdicții (stabilirea competenței jurisdicționale) [24, p. 56].
Înseamnă că nu întodeauna competența jurisdicțională și cea legislativă vor coincide.
Dacă adopția este calificată, în principal, ca un act de autoritate publică-administrativă sau judiciară, singura problemă care se pune este aceea a soluționării conflictului de jurisdicții, pentru a stabili dacă autoritatea statului respectiv este competentă să soluționeze cererea de încuviințare a adopției.
În dreptul suedez, potrivit Legii federale din 30 iunie 1972, intrată în vigoare la 1 aprilie 1973, instanța suedeză este, în principiu, competentă să pronunțe adopția, dacă cel care o solicită are cetățenia sau domiciliul în Suedia sau dacă Consiliul Regal a aprobat în acest sens. Cererea de adopție va fi soluționată potrivit legii suedeze.
În dreptul englez, fundamentală este stabilirea competenței jurisdicționale a instanței engleze. Va aplica dreptul englez, indiferent de cetățenia celui care adoptă sau a celui adoptat.
Aceste sisteme de drept, iau totuși în considerare legea națională a copilului, atunci când apreciază că adopția este în interesul copilului, privit prin prisma recunoașterii hotărârii judecătorești în statul de origine al copilului [25, p. 59].
Potrivit legii române, adopția este considerată drept o instituție aparținând dreptului substanțial. Hotărârea judecătorească prin care se încuviințează adopția, chiar dacă are valoare constitutivă și este un element de validitate al adopției, nu afectează calificarea adopției ca act de drept privat, ci doar îi conferă solemnitate [13, p. 54].
Legea națională este legea statului a cărei cetățenie o are persoana în cauză.
Legea națională a cetățeanului român care potrivit legii străine este considerat că are și o altă cetățenie este legea română. O situație specială este în cazul străinilor care au statutul de refugiat, cărora li se aplică legea țării unde își au domiciliul, sau, în lipsă, reședința (Convenția privind statutul refugiaților și Protocolul cu privire la statutul refugiaților) Dacă se ivește un conflict de calificări, în sensul că raportul juridic prezintă legătură cu legea unui stat care califică adopția ca un act de autoritate, (de ex. Cel care urmeză să adopte este un cetățean englez sau un cetățean suedez cu domiciliul sau reședința în străinătate), calificarea adopției se va face potrivit legii autohtone, ca lege a instanței sesizate și deci se va lua în considerare natura juridică a adopției, ca instituție a dreptului substanțial [24, p. 65].
Adopția este operațiunea juridică realizată prin juxtapunerea unor acte juridice unilaterale, care dă naștere raporturilor de rudenie civilă, în condițiile legii și între persoanele prevăzute de lege. Noțiunea de operațiune juridică reprezintă genul proxim, iar diferența specifică o indicăm prin particularitatea adopției de a include numai acte juridice unilaterale (consimțământul adoptatorului, consimțământul celorlalte persoane prevăzute de lege și/sau avizul Comisiei pentru protecția copilului, și după caz, confirmarea Comitetului Republicii Moldova pentru Adopții, încuviințarea adopției de către instanța judecătorească), precum și prin efectul specific adopției, adică nașterea raporturilor de rudenie civilă.
Vorbind despre adopție, nu avem în vedere un act juridic unilateral izolat, ci acte juridice unilaterale legate între ele, în cadrul operațiunii juridice a adopției prin cauza juridică a acesteia, respectiv interesul celui care este adoptat [17, p. 99].
Pe planul viciilor de consimțământ nu se cer a fi îndeplinite condițiile pentru actele bilaterale, iar în lipsa unei dispoziții derogatorii de la dreptul comun, precum în cazul consimțământului părinților, declarațiile de consimțământ ale celorlalte persoane sunt irevocabile.
1. 4. Condițiile de încunviințare a adopției
Consimțământul la adopție – încheierea adopției necesită în primul rând manifestarea de voință a unor anumite persoane;
a) Consimțământul celui care adoptă-este posibilă adopția de către o singură persoană sau de doi soți, respectiv de familie. Persoana care adoptă poate fi necăsătorită sau căsătorită, în acest din urmă caz numai un soț devine adoptator, de exemplu un soț adoptă copilul celuilalt soț, care poate fi dintr-o căsătorie precedentă sau din afara căsătoriei [28, p. 76].
Consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu capacitatea deplină de exercițiu și să nu fie viciat. Nu pot exprima un consimțământ valabil în vederea adopției minorul necăsătorit și persoana pusă sub interdicție. Alienatul și debilul mintal care nu au fost puși sub interdicție nu pot consimți la adopție în perioadele de luciditate pasageră pentru că o asemenea adopție nu este în interesul adoptatului, iar adopția se face în interesul superior al adoptatului.
Consimțământul la adopție se exprimă în formă autentică. Exprimarea consimțământului pentru adopție de către cel care dorește să adopte trebuie să fie în formă autentică încă înainte de a fi sesizată instanța de judecată, iar în judecată familia sau persoana care dorește să adopte poate fi reprezentată numai de serviciul public specializat pentru protecția copilului sau de organismul autorizat. Persoana sau familia care adoptă este propusă de Comisia pentru protecția copilului [17, p. 78].
b) Consimțământul soțului celui care adoptă-dacă cel care vrea să adopte este căsătorit, se cere pentru încheierea adopției și consimțământul soțului său. Această cerință nu trebuie să creeze relații incompatibile cu o viață normală de familie. Cel ce urmează a fi adoptat va locui la domiciliul celui care adoptă, intrând în familia acestuia, unde trebuie să găsească o atmosferă de familie favorabilă dezvoltării sale fizice și intelectuale; aceasta nu poate avea loc dacă unul dintre soți se opune la adopție.
Consimțământul soțului celui care adoptă nu poate fi înlocuit cu autorizația autorității tutelare sau a instanței judecătorești.
Nu se cere consimțământul soțului celui care dorește să adopte dacă acesta este în imposibilitatea de a-și manifesta voința. În această situație se află soțul care este pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești, sau în orice împrejurare se află în neputință de a-și exprima voința. Imposibilitatea de a se manifesta voința din partea soțului celui care dorește să adopte urmează a se interpreta în mod restrictiv. Soțul celui care dorește să adopte nu devine, prin manifestarea consimțământului său, adoptator, alături de celălalt soț.
Consimțământul soțului celui care dorește să adopte este cerut numai ca o condiție de fond pentru ca celălalt soț să poată adopta. În cazul în care amândoi soții devin adoptatori, ei trebuie să își manifeste consimțământul în acest sens; consimțământul se exprimă în formă autentică [15, p. 77].
c) Consimțământul părinților firești ai celui care urmeză a fi adoptat.
Amândoi părinții firești trebuie să consimtă la adopția copilului care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu. Adopția nu poate avea loc în cazul în care unul dintre părinții firești consimte la adopția copilului său care nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, iar celălalt părinte nu consimte. Dezacordul dintre părinți privind adopția copilului lor care nu a dobândit capacitatea de exercițiu nu poate fi soluționat nici de către autoritatea tutelară potrivit Codului familiei al Republici Moldova. Dacă unul dintre părinții firești nu-și dă consimțământul la adopție, instanța judecătorească nu poate decide în locul lui.
Consimțământul părinților firești ai celui care urmează a fi adoptat, nu este necesar în următoarele cazuri:
– părinții sunt decăzuți din drepturile părintești;
– părinții sunt decedați;
– părinții sunt puși sub interdicție;
– părinții sunt declarați judecătorește morți sau dispăruți;
– părinții sunt necunoscuți;
– părinții se află în situația care determină imposibilitatea de a-și manifesta voința;
– copilul este declarat judecătorește abandonat.
În situațiile menționate nu se cere consimțământul părinților firești.
Pentru încheierea adopției este suficient numai consimțământul unuia dintre părinții săi firești ori de câte ori celălalt părinte este decăzut din drepturile părintești, este decedat, pus sub interdicție, declarat judecătorește mort sau dispărut, necunoscut sau se află în imposibilitatea, din orice împrejurare, de a-și manifesta voința.
Consimțământul părinților firești se poate exprima numai după trecerea unui termen de 45 de zile de la nașterea copilului. Părintele poate revoca consimțământul dat în termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care acesta a fost exprimat. După expirarea acestui termen de 30 de zile, consimțământul părintelui devine irevocabil [20, p. 121]. Când părintele își revocă consimțământul în termenul menționat, încheierea adopției nu mai poate avea loc, iar dacă părintele ce și-a revocat consimțământul decedează, adopția se poate încheia numai dacă se îndeplinesc toate condițiile în raport de noua situație creată și anume:
– celălalt părinte a consimțit la adopție, încheierea adopției putându-se face pe baza consimțământului acelui părinte;
– copilul ce urma să fie adoptat a rămas fără părinți;
– adopția copilului se poate face în aceleași condiții ca pentru copilul fară ambii părinți (art.2 alin.2);
– părintele firesc al copilului rămas în viață este pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești, necunoscut, declarat judecătorește mort sau dispărut, ori di orice împrejurare se află în imposibilitatea de a-și exprima consimțământul [23, p. 55].
d) Consimțămâtul în cazul copilului lipsit de ocrotire părintescă.
Acesta se poate găsi în una din următorele situații:
– se află sub tutelă-în această situație, tutorele exercită drepturile și îndatoririle părintești și el ar trebui să consimtă la adopția copilului, dar Ordonanța nr.25/1997 nu menționează consimțământul acestuia ca o condiție de fond a adopției;
– copilul nu este pus sub tutelă deși ar trebui și în cazul acesta se poate încuviința adopția fără a mai institui tutela.
e) Consimțământul copilului care urmează a fi adoptat se cere dacă cel care urmează a fi adoptat a împlinit vârsta de 10 ani.
Cel care adoptă trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu; această condiție rezultă din prevederea care cere un consimțământ, ce se exprimă de cel cu capacitate deplină de exercițiu, și de prevederea potrivit căreia la desfacerea adopției, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, care s-au exercitat de persoana sau familia adoptatoare, ceea ce presupune existența capacității depline de exercițiu deci că drepturile și îndatoririle părintești au trecut de la părintele firesc la părintele adoptator [21, p. 63].
Persoana cu capacitate deplină de exercițiu poate adopta fără deosebire de sex, naționalitate, rasă sau religie. Faptul că cel care adopta nu mai are copii nu constituie un impediment pentru încheierea adopției.
Persoana care adoptă, fie că este căsătorită fie că este necăsătorită.
Diferența de vârstă între cel care adoptanși cel care urmează a fi adoptat să fie de cel puțin 18 ani. Această condiție se justifică prin faptul că între adoptator și adoptat trebuie să existe o diferență de vârstă asemănătoare cu aceea care, de obicei, există între părintele firesc și copilul său. Pentru motive temeinice, instanța judecătorească poate încuviința adopția și în cazul în care diferența de vârstă ar fi mai mică de 15 ani.
Ex.: S-ar putea încuviința adopția în cazul în care cel care vrea să adopte a crescut pe cel care urmează a fi adoptat, iar diferența de vârstă între ei este mai mică de 18 ani, sau în cazul în care o femeie căsătorită, care are vârsta de 18 ani, vrea să adopte un copil. Cel care urmează a se adopta să nu fi dobândit capacitatea deplină de exercițiu (art.2 alin.1). Capacitatea deplină de exercițiu se dobândește la împlinirea vârstei de 18 ani, când persoana devine majoră (până atunci persoana este considerată minoră). Vârsta pentru căsătorie este de 18 ani împliniți pentru bărbat și de 16 ani împliniți pentru femeie, dar aceasta se poate căsătorii, cu dispensă, de la 15 ani.
Deci, bărbatul care nu a împlinit 18 ani și femeia necăsătorită până la împlinirea vârstei de 18 ani precum și minora până la data încheierii căsătoriei nu au capacitate deplină de exercițiu, și, ca atare, pot fi adoptați, dacă îndeplinesc și celelalte condiții pentru adopție. De la această regulă există o excepție: se poate adopta și o persoană majoră, dacă în timpul minorității a fost crescută de cel care vrea să o adopte [18, p. 90].
Noțiunea „a crește copilul” trebuie înțeleasă în sensul că „Părinții sunt datori să îngrijească de copil, ei sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui.” Prin noțiunea de „creștere” trebuie să se înțeleagă acordarea întreținerii în timpul minorității și existența unor raporturi între adoptator și adoptat asemănătoare acelora existente între părinte și copil. Creșterea în timpul minorității de către cel ce vrea să adopte trebuie să fie pe o durată de timp suficient de lungă și cu caracter de continuitate, care să excludă ideea unei îngrijiri ocazionale.
S-a decis că persoana majoră poate fi adoptată cu condiția să fi fost crescută pe timpul minorității de către adoptatori, iar durata de timp din perioada minorității trebuie să fie suficient de lungă și cu caracter de continuitate, ca să excludă urmărirea altui scop decât cel al adopției; în această situație se pot afla:
– copiii luați prin creștere, fără întocmirea formelor cerute pentru adopție;
– copiii încredințați unor rude sau altor persoane de către instanța judecătorească, fie în cazul divorțului, fie de către comisia pentru protecția copilului;
– copii crescuți de către tutore.
Într-o situație asemănătoare se găsește copilul adoptatorului, crescut vreme îndelungată, apoi adoptat după decesul mamei sale, de către soțul mamei, care devine astfel adoptator.
Adopția să fie în interesul superior al celui ce urmează a fi adoptat [26, p. 80].
Instanța judecătorească poate încuviința adopția numai dacă este în interesul adoptatului. În acest scop, se va verifica îndeplinirea tuturor cerințelor legale pentru încheierea adopției, inclusiv a termenelor și procedurilor prevăzute de lege, și se va recurge la ancheta socială pentru a verifica pe teren scopurile reale care se urmăresc prin adopția ce urmează a fi încuviințată. Raportul referitor la ancheta psiho-socială a copilului este cerut de instanța de judecată. Aceasta se prezintă de către comisia pentru protecția copilului care a vizat favorabil adopția copilului și cuprinde date privind personalitatea, starea fizică și mentală a copilului, antecedentele acestuia, condițiile în care a fost crescut și în care a trăit, orice alte date referitoare la creșterea și educarea copilului, precum și opinia copilului cu privire la adopția propusă, ceea ce presupune o anumită vârstă și dacă gradul de maturitate al acestuia o permit [12, p. 97].
Instanța trebuie să verifice dacă adopția se face în interesul adoptatului.
Adopția nu are ca scop principal satisfacerea unor interese patrimoniale, ci a intereselor personale, nepatrimoniale. Adoptatul trebuie să găsească în familia adoptatorului o atmosferă de familie prielnică dezvoltării sale fizice și morale. Interesul adoptatorului trebuie înțeles sub aspectul său nepatrimonial, personal, fie că ne situăm, în momentul încheierii adopției, în timpul existenței acesteia sau în momentul desfacerii adopției.
Atestatul Comisiei pentru protecția copilului-se referă la îndeplinirea condițiilor materiale și morale, de către persoana sau familia ce dorește să adopte, necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului, respectiv atestatul să constate faptul că persoana sau familia este aptă să adopte.
Acest atestat se eliberează (la cerera persoanei sau a familiei interesate) în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii, pe baza rapoartelor și propunerilor serviciului public specializat pentru protecția copilului sau ale unui organism privat autorizat (art.6 alin.3).
Pe baza atestatului și a consimțământului persoanei sau a familiei care dorește să adopte și al consimțământului părinților celui ce urmează a fi adoptat, exprimate în condițiile legii, Comisia pentru protecția copilului poate încredința copilul în vederea adopției persoanei sau familiei care a primit atestatul.
Comisia pentru protecția copilului hotărăște asupra eliberării avizului favorabil, iar eliberarea avizului prelungește de drept perioada pentru care copilul a fost încredințat în vederea adopției până la încuviințarea sau respingerea cererii de către instanță. Eliberarea avizului favorabil este ulterioară hotărârii de eliberare, dar efectul juridic îl produce eliberarea avizului, care practic înseamnă comunicarea celui interesat.
În cazul în care există atestatul și consimțământul părinților firești ai copilului și consimțământul persoanei care dorește să adopte copilul, Comisia pentru protecția copilului poate încredința copilul în vederea adopției [14, p. 77].
Încredințarea copilului pentru adopție este o condiție pentru încheierea acesteia pentru Comisia de protecție a copilului, care să fie folosită în unele cazuri și în altele nu, iar în acest sens se pot invoca mai multe argumente:
Comisia pentru protecția copilului hotărăște asupra eliberării avizului favorabil adopției la sfârșitul perioadei de încredințare a copilului în vederea adopției, iar eliberarea avizului prelungește de drept perioada încredințării copilului;
Comitetul Republicii Moldova pentru Adopții este obligat să comunice tuturor comisiilor pentru protecția copilului datele de identitate și toate informațiile pertinente referitoare la copii care au fost comunicate Comitetului Republicii Moldova pentru Adopții de către fiecare comisie pentru protecția copilului, în legătură cu copiii a căror adopție sunt competente să o realizeze. Datele și informațiile se comunică de fiecare comisie pentru protecția copilului privind copiii din circumscripția respectivă, iar acesta le face cunoscute tuturor comisiilor pentru protecția copilului, iar acestea, pe baza datelor și informațiilor primite, transmit cererile persoanelor sau familiilor atestate corespunzător și care doresc să le fie încredințați acei copii în vederea adopției [26, p. 67].
De regulă adopția se încheie cu încredințarea prealabilă a copilului în vederea adopției, dar adopția poate fi încheiată și fără această procedură, în următoarele situații:
– când persoana care dorește să adopte a crescut pe cel pe care dorește să-l adopte;
– când un soț adoptă copilul celuilalt soț;
– când adoptatorii sunt rude până la gradul IV cu unul din părinții copilului.
Încuviințarea adopției este de competența instanței judecătorești. Atunci când s-a hotărât încredințarea copilului în vederea adopției,
În cazul încredințării copilului în vederea adopției, se vor avea în vedere următoarele:
– încredințarea copilului în vederea adopției se poate face persoanei sau familiei care beneficiază de atestatul din care să rezulte condițiile materiale și garanțiile morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului;
– încredințarea se poate face unei persoane sau familii cu cetățenie română ori care nu are cetățenia română, dar care are reședința pe teritoriul statului român de cel puțin 6 luni;
– încredințarea copilului în vederea adopției durează minimum 3 luni;
– pe perioada încredințarii copilului, persoana sau familia căreia i s-a încredințat copilul se află sub supravegherea serviciului specializat pentru protecția copilului din subordinea Comisiei pentru protecția copilului sau a organismului privat autorizat care a propus comisiei încredințarea copilului, în vederea adopției, persoanei sau familiei respective;
– la sfârșitul perioadei de încredințare, Comisia pentru protecția copilului hotărăște asupra eliberării avizului favorabil adopției și apoi eliberează avizul favorabil care prelungește de drept încredințarea adopției până la încuviințarea sau respingerea acesteia;
– dacă în termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care consimțământul părinților a fost exprimat, o rudă a copilului până la gradul al patrulea inclusiv cere ca acesta să îi fie încredințat în vederea adopției, comisia va lua în considerare, la expirarea acelui termen, când consimțământul părinților devine irevocabil, cu prioritate, posibilitatea încredințării copilului acelei rude; în acest caz, termenul în care se elibereză atestatul de către comisie este de 30 de zile de la data cererii, în baza rapoartelor și a propunerilor serviciului public specializat pentru protecția copilului sau a unui organism privat autorizat;
– în cazul în care se cere încredințarea copilului în vederea adopției de către o persoană sau familie cu cetățenie română și de către o persoană sau familie cu cetățenie străină, posibilitatea încredințării copilului la persoana sau familia cu cetățenie română va fi luată în considerare cu prioritate de către comisie; opinia exprimată de către copilul cu discernământ va fi determinată în luarea hotărârii [18, p. 99].
Condițiile speciale pentru persoanele sau familiile cu domiciliul sau reședința în interiorul altor state și care doresc să adopte copii cu cetățenie autohtonă ori cu reședința pe teritoriul Republicii Moldova:
– un act eliberat de autoritățile străine, din care să rezulte că există garanții ca minorul să intre și să locuiască în statul străin respectiv în cazul încuviințării adopției, cât și pentru urmarirea evoluției lui după adopție;
– un act eliberat de autoritățile străine competente, din care să rezulte că persoana sau familia care dorește să adopte este aptă să adopte, în conformitate cu prevederile legilor menționate;
– raportul asupra anchetei psihosociale efectuată de autoritățile competente sau de organismele private autorizate de către acestea la domiciliul persoanei sau al familiei în cauză, în care să se arate opinia acestora cu privire la adopție.
Lipsa impedimentelor la adopție
Pentru a putea încheia adopția este necesar să nu existe impedimente la adopție. Impedimentele la adopție sunt condiții de fond care trebuie să nu existe pentru a se putea încheia adopția [27, p. 50].
Lipsa impedimentului din rudenie
Adopția între frați este interzisă – acest impediment se justifică prin faptul că adopția, în asemenea împrejurări, ar crea relații de familie incompatibile cu raporturile de rudenie existente între frați. Nu contează dacă este vorba de frați din căsătorie sau din afara căsătoriei, dacă este vorba de frați buni sau de frați numai după mamă sau numai după tată. Impedimentul este de strictă interpretare, de aceea, în celelalte cazuri de rudenie este permisă adopția.
Ex: Pot fi adoptați nepoții de către unchii lor.
Lipsa impedimentului rezultând din calitatea de soț
Adopția între soți este oprită. Legea nu prevede expres această interdicție însă ea se impune deoarece calitatea de soț este incompatibilă cu relațiile dintre părinți și copii. Nu se poate admite ca o persoană să fie în același timp soț și părinte sau soț și copil. Adopția nu poate interveni nici între doi foști soți, deoarece, fiind cu capacitate deplină de exercițiu ar fi însemnat ca unul să fi crescut pe celălalt în timpul minorității [16, p. 80].
Adopția a doi soți de către aceeași persoană sau familie este interzisă – s-ar crea o situație incompatibilă prin adopție – aceea existentă între soți; prin adopție cei doi soți ar deveni frați și ar fi totodată soți între ei. Calitatea de soț este incompatibilă cu aceea de frate.
Lipsa impedimentului rezultând dintr-o adopție interioară
Dacă s-ar permite adopția unui copil de către mai multe persoane, ar însemna să se creeze situații în care relațiile dintre adoptator și adoptat să nu fie asemănătoare cu cele dintre părinți și copii. Ar însemna ca mai multe persoane să exercite drepturile și îndatoririle părintești asupra aceluiași copil, ceea ce ar fi în detrimentul lui. Legea permite ca adopția să se facă de către soț și soție, fie deodată, fie succesiv. Mai multe persoane nu pot adopta același copil, cu excepția menționată mai sus, fie deodată, fie succesiv, dacă adopția precedentă nu a fost desfăcută.
Adopțiile succesive ale aceluiași copil sunt permise, dacă adopția are loc după ce precedenta a fost desfăcută. La noua adopție consimt părinții firești ai copilului, care au redobândit exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești la desfacerea adopției precedente, dacă instanța nu a decis altă măsură de protecție a copilului [16, p. 99].
Impedimentul rezultând din adopție există și în cazul în care adoptatorul a decedat, pentru că prin decesul acestuia, adopția nu s-a desfăcut. O nouă adopție ar putea avea loc numai după desfacerea adopției în cazul căreia adoptatorul a decedat. Familia sau persoana care dorește să adopte un copil trebuie să aibă însoțită la cerere confirmarea. Confirmarea este cerută și în cazul în care cel care dorește să adopte are cetățenia română, și în cazul în care are cetățenia altui stat.
1. 5. Condițiile de formă ale adopției
Aceste condiții sunt prevăzute de lege în scopul de a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la adopție.
Condițiile de formă se referă la:
– declarația de adopție;
– procedura de adopție.
Actul juridic principal care formează fundamentul adopției este consimțământul celui care dorește să adopte, acest consimțământ se dă în forma unei declarații autentificată de consimțământul la adopție.
Consimțământul se exprimă în vederea adopției și trebuie să mai cuprindă declarația că s-a luat la cunoștință de starea de sănătate a copilului, potrivit certificatului medical al acestuia, eliberat de policlinica de la domiciliul copilului [18, p. 77].
Consimțământul în vederea adopției se poate exprima personal sau prin mandatar. Atunci când consimțământul se exprimă prin mandatar, procura trebuie să fie autentică și specială.
Consimțământul părinților firești ai celui ce urmează a fi adoptat se exprimă în formă autentică; acest consimțământ se poate exprima numai după trecerea unui termen de 45 de zile de la nașterea copilului și este revocabil în termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care acesta a fost exprimat, după care devine irevocabil.
Părinții minorului erau despărțiți, mama fiind în executarea unei pedepse private de libertate. Declarațiile de consimțământ au fost date inițial la 28 aprilie 1993. În actul privind ancheta socială efectuată la domiciliul părinților firești (depus la dosar) s-a pecizat însă că tatăl minorului nu mai este de acord cu adopția acestuia. Într-o asemenea situație instanța nu putea încuviința adopția (cum greșit s-a procedat în speță) fără a stabili cert dacă părintele este de acord, sens în care era datoare să solicite acestuia o nouă declarație autentificată de consimțământ.
Copilul care urmeză a fi adoptat, dacă a împlinit vârsta de 10 ani trebuie să consimtă la adopție, acest consimțământ se cere de instanța de judecată care încredințează adopția. Când persoana care urmează a fi adoptată are capacitate deplină de exercițiu, consimțămâtul său se poate exprima în formă autentificată de notar [14, p. 121].
La declarația de adopție se anexează actele din care să rezulte că sunt îndeplinite cerințele legale pentru încuviințarea acesteia. Actuala reglementare nu enumeră aceste acte, dar ele rezultă din menționarea cerințelor legale pentru adopție.
Actele pentru adopție sunt următoarele:
– certificat de naștere al copilului în copie legalizată;
certificatul medical privind starea de sănătate a copilului eliberat de policlinica de la domiciliul acestuia;
– avizul favorabil al comisiei pentru protecția copilului privind încuviințarea adopției;
certificatele de naștere și după caz de căsătorie sau deces ale părinților firești ai minorului, în copie legalizată;
– declarația autentificată de consimțământ la adopție, dată de părinții firești ai copilului;
dovada încredințării copilului în vederea adopției;
– în cazul cererii persoanelor sau familiilor care au domiciliul sau reședința pe teritoriul altui stat sunt necesare anumite acte: actul eliberat de autoritățile străine; un act eliberat de autoritățile străine din care să rezulte că persoana sau familia în cauză este aptă să adopte, în conformitate cu prevederile legii lor naționale; raportul asupra anchetei psihosociale, efectuată de autoritățile străine competente sau de organisme private autorizate de către acestea la domiciliul persoanei sau familiei în cauză, în care să se arate opinia acestora cu privire la adopție; certificatele de naștere și de căsătorie ale persoanei sau ale familiei în cauză, în copie legalizată;
– certificatele privind starea de sănătate și antecedentele penale ale persoanei sau ale familiei respective; și în plus toate actele care trebuie însoțite de traducerea autentificată în limba română.
– declarația autentificată privind consimțământul, dată de persoana sau familia care dorește să adopte, în care să se arate că s-a luat la cunoștință de starea de sănătate a copilului;
– dacă este cazul, declarația de adopție privind consimțământul soțului celui care dorește să adopte;
– certificatele de naștere și de căsătorie, în copie legalizată, ale persoanei sau familiei care dorește să adopte;
– certificatele de sănătate ale persoanei sau familiei care dorește să adopte;
– atestatul care să constate aptitudinea de a adopta, existând garanțiile materiale și morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului;
– actul din care să rezulte gradul de rudenie între cel care dorește să adopte și copilul ce urmează a fi adoptat;
– certificatul de deces sau hotărârea judecătorească din care să rezulte că unul din părinții celui ce urmează a fi adoptat a decedat;
– hotărârea judecătorească din care să rezulte că unul din părinții celui ce urmează a fi adoptat se găsește într-una din situațiile în care consimțământul său nu este necesar pentru adopție;
– hotărârea judecătorească din care să rezulte același lucru pentru soțul celui ce adopta;
– alte acte normative din care să rezulte îndeplinirea unei anumite cerințe legale pentru respectare acestora.
II. ANALIZA FUNCIONĂRII INSTITUȚIEI ADOPȚIEI ÎN PRACTICA PROCESUAL CIVILĂ
2. 1. Conținutul cererii de chemare în judecată în cazul examinării litigiului privind consituirea adopției
Pentru se începe procesul civil este necesar de a întocmi o cerere de chemare în judecată, aceasta trebuie să corespundă anumitor cerințe. Informația prezentată trebuie să fie îndeajuns pentru a putea verifica competența generală și jurisdicțională [3, art. 167]. Competența generală reprezintă capacitatea pe care o are conform legii instanța judecătorească, o autoritate publică sau un alt organ de jurisdicție. Nu toate litigiile sunt de competența instanțelor judecătorești, există litigii care se soluționează de către alte autorități statale. Cazurile în care o autoritate judecătorească poate soluționa o cauză civilă sunt determinate de către regulile de competență. În Codul de Procedură Civilă sunt determinate instanțele competente să judece și să ofere o soluție în diferite situații [3, art. 28; art. 32]. Competența generală prin intermediul acesteia se delimitează în instanțele care pot examina pricinile civile și cele economice. Importanța acesteia este determinată de faptul, că în sistemul judiciar al țării noastre sunt instanțe de drept comun și instanțe specializate. Analizînd articolele din Codul de Procedură Civilă, ne permit de a putea califica corect din ce categorie de pricini civile face parte cazul examinat [3, art. 28; art. 29]. Reclamantul are sarcina de a determina corect instanța competentă să judece pricina civilă, în cazul în care reclamantul se adresează la o instanță incompetentă, aceasta este obligată să o restituie. Dacă instanța a primit cererea spre examinare încălcînd regulile de competență, atunci aceasta, printr-o încheiere va strămuta pricina spre instanța competentă. Cauza civilă, care se examinează în instanța de drept comun, pîna la adoptarea unei hotărîri, la cererea părților poate fi trimisă spre judecare în instituția arbitrară. Deciziile instituțiilor arbitrare pot fi contestate în curtea de apel.
Competența jurisdicțională este necesar de a fi stabilită deoarece cu ajutorul acesteia poate fi indentificată instanța care urmează sa să examineze pricina [23, p. 102]. Competența jurisdicțională reprezintă o instituție procesuală civilă cu ajutorul căreia se realizează o delimitare dublă între instanțele care sunt capabile să examineze pricinile civile, între instanțele de acelaș grad cît și între acelea de grad diferit. Doctrina și legislația determină două tipuri de competență jurisdicțională materială aceasta împarte pe linie verticală sfera de activitate a diferitor categorii de instanțe care sunt din acelaș sistem, competență teritorială delimitează pe linie orizontală instanțele judecătoresti de acelaș nivel.
Datorită regulilor competenței jurisdicționale se realizează o delimitare a atribuțiilor concrete ce revin instanțelor de judecată de același grad și a instanțelor competente din punct de vedere teritorial [16, p. 20]. Astfel, dacă se determină că un litigiu este de competența unei instanțe de drept comun, apoi urmează să se determine care anume instanță este abilitată conform competenței teritoriale.
Sunt prevăzute în legislație patru tipuri de competență teritorială:
a) competență teritorială generală, conform acesteia acțiunea urmează a fi intentată la domiciliul pîrîtului, în cazul unei persoane juridice, se intentează la instanța unde se află sediul ei sau organul de conducere,
b) competența teritorială alternativă, conform acesteia reclamantul poate alege între mai multe instanțe competente să examineze cauza. Legislația îi oferă reclamantului o protecție mai mare din această cauză competența teritorială este reglementată în favoarea acestuia. Judecătorul nu poate respinge cererea în cazul în care pricina poate fi judecată de mai multe instanțe judecătorești, inclusiv de instanța la care a depus cererea reclamantul,
c) competența teritorială excepțională conform căreia în anumite cazuri doar unele instanțe sunt competente să judece, aceasta exclude aplicarea altor forme de competență,
d) competența teritorială multiplă, ea determină instanța care este competentă să judece mai multe pricini civile. Aceasta asigură o judecare corectă a unor cauze legate între ele fără a emite hotărîri contradictorii. Datorită acestei competențe se exclud unele incidente, cum ar fi tergiversarea procesului și emiterea unei hotărîri ilegale. Obligatoriu este ca toate pricinile să decurga dintr-un raport juridic comun.
La constatarea că pricina a fost examinată de către o instanță care a încalcat competența jurisdicționala, atunci se emite o încheiere, prin care se va strămuta pricina la instanța competentă. Încheierea data este pasibilă de a fi atacată cu recurs. Termenul de executare a dreptului la recurs este de cinci zile de la data, cînd încheierea devine irevocabilă. Actele instanței incompetente vor fi valabile doar în cazul, în care instanța competentă va considera că nu este necesară modificarea acestora.
Reclamantul a înaintat cererea de chemare în judecată în instanța care este competentă conform legislației procesuale civile [3, art. 38]. În articolul dat se specifică că acțiunea se înaintează în instanța de la domiciliul pîrîtului. Deoarece în calitate de debitor erau două persoane, fiecare avînd domicilii diferite, reclamantul respectînd prevederile conform căruia acțiunea împotriva mai multor pîrîți cu diferite domicilii se intentează în instanța de la domiciliul sau de la locul de aflare al unuia dintre pîrîți, la alegerea reclamantului [3, art. 41]. Reclamantul a ales să intenteze acțiunea la domiciliul pîrîtului persoana fizică, din considerentele că instanța data este mai aproape de sediul său.
O altă circumstanță care este necesar de a fi indicată în cererea de chemare în judecată este numele sau denumirea reclamantului [3, art. 166]. Importanța prevederii date rezultă din necesitatea indentificării persoanelor de către instanță. Fără identificarea părților nu este posibilă continuarea raporturilor procesuale, legalitatea procesului fiind pusă la îndoială. La fel se încalcă dreptul persoanelor de a participa în proces și de a-și apăra interesele deoarece nu se va asigura citarea legală a acestora. În Codul de Procedură Civilă este prevăzută identificarea prin nume fară a se specifica că este necesară și indicarea prenumelui. Prevederea dată ar putea duce la unele neînțelegeri deoarece în cazul cînd exista mai mulți participanți s-ar putea produce confuziunea persoanelor. Modificarea articolului dat ar fi necesară pentru a se exclude orișicare neînțelegeri. Domiciliul sau sediul părților ajută la fel la identificarea persoanelor și la individualizarea acestuia de ceilalți participanți.
La examinarea pricinii sunt prezenți mai mulți participanți. Participanții reprezintă persoanele participante la întregul proces civil. Principalii subiecți sunt părțile, fără de ajutorul cărora este imposibil de a se judeca cauza. Parte în proces este reclamantul sau pîrîtul, care pot fi atît persoană fizică cît și juridică [3, art. 59]. Legislația distinge părțile de ceilalți participanți oferindu-le mai multe drepturi și obligații. În cadrul procesului exista subiecte pasive și active. Cel activ este reclamantul, cel pasiv îl reprezintă pîrîtul. Pe parcursul examinării cauzei părțile își pot schimba, în cazul atacării hotărîrii, pîrîtul devine subiect activ, la fel se modifică calitatea părților în cazul înaintării cererii reconvenționale. Solicitanții de a fi protejați de către instanța de judecată față de încălcarea unui drept sunt reclamanții, pîrîții ar fi persoanele responsabile de încălcarea dată. Părțile pe parcursul examinării pricinii se află pe poziție de egalitate juridică. Reclamantul în principal determină calitatea părților în proces, el apreciază împotriva cui va înainta pretențiile expuse în cererea de chemare în judecată. Pîrîtul este lipsit de posibilitatea de a-și alege calitate procesuală aceasta fiindu-i impusă de reclamant prin înaintarea cererii.
Pentru a putea dobîndi caliatea de subiect al raportului procesual civil o condiție importantă o reprezintă capacitatea procesuală civilă. Aceasta este împărțită în capacitate procesuală civilă de folosință și capacitate procesuală civilă de exercițiu.
Capacitatea de folosință reprezintă posibilitatea persoanelor juridice și fizice de a avea drepturi și obligații. Ea este recunoscută tuturor persoanelor fizice și juridice care au conform legii dreptul de a se adresa în judecată pentru a-și putea apăra drepturile, libertățile și interesele legitime. Capacitatea procesuală se dobîndește de la naștere pentru persoanele fizice și de la momentul înregistrării persoanei juridice.
Capacitatea de exercițiu a drepturilor procesuale civile reprezintă posibilitatea persoanei fizice cît și juridice de a putea dispune de drepturile sale procesuale și posibilitatea de a-și asuma anumite obligații. Persoanele fizice își pot exercita pe deplin drepturile sale de la împlinirea vîrstei de 18 ani, pentru persoanele juridice în cazul cînd dispun de personalitate juridică sau organe de conducere proprii. Părțile avînd ca bază legislația civilă și principiul disponibilității pot folosi toate mijloacele procesuale pentru a-și apăra drepturile pretinse. Participanții dispun de drepturi generale acestea sunt aplicabile tuturor participanților [3, art. 56]. Drepturi speciale specifice doar părților sunt prevăzute în Codul de Procedură Civilă [3, art. 60]. Fiecare parte dispune de drepturi specifice. Reclamantului poate modifica și completa cererea de chemare în judecată, a renunța la acțiune. Pîrîtului poate recunoaște pretențiile reclamantului, depune o referință, a înainta o cerere de stramutare a pricinii.
În cererea de chemare în judecată din speța analizată sunt prezente atît persoane juridce, cît și persoane fizice. Capacitatea de exercițiu a persoanelor juridice este demonstrată prin codul fiscal al acestora care se eliberează doar în cazul înregistrării în registrul persoanelor juridice. În ceea ce ține de persoanele fizic, capacitatea acestora se prezumă pînă la proba contrară.
La fel este necesar de a indica esența încălcării sau a pericolului încălcării drepturilor, libertăților sau intereselor legitime ale reclamantului, acestea reprezintă prevederile legale care s-au încălcat prin acțiunea pîrîtului [19, p. 355].
Circumstanțele de fapt și de drept, acestea ajută instanța la o mai bună înțelegere a condițiilor care au dus la săvîrșirea încălcării. Acestea ajută și pîrîtul deoarece pe baza lor acesta își formează apărărea în instanță. Circumstanțele de fapt sunt prezentarea clară și precisă a împrejurărilor în care s-a produs evenimentul ce a dus la încălcarea drepturilor altei persoane. Circumstanțele de drept reprezintă baza juridică pe care se sprijină cererea reclamantului.
Reclamantul a indicat la circumstanțele de fapt că pîrîtul a semnat un contract de credit bancar și un contract de gaj, prin care a gajat o parte din bunurile sale, acesta nu și-a executat obligația stabilită prin contractul de credit de a plăti ratele lunare. Iar circumstanțele de drept sunt incluse în prevederile Codului Civil [2, art. 869; art. 872].
Pretențiile reclamantului către pîrît constau în pretențiile pe care le solicită reclamantul, acestea pot constitui sume de bani, recunoașterea unui fapt etc. Importanța prevederii date rezultă din aceea că instanța se va expune doar în limitele acestor pretenții. Hotărîrea, în care pretențiile reclamantului nu sunt respectate se consideră ilegală.
Pretențiile reclamantului din speța studiată reprezintă recuperarea datoriilor de la pîrît prin executarea bunurilor gajate.
Valoarea acțiunii este o cerință obligatorie a cererii de chemare în judecată, această valoare este determinată de către reclamant. Pîrîtul poate contesta valoarea acțiunii, dacă consideră că aceasta a fost făcută greșit. Calcularea valorii acțiunii mai are o importanță, deoarece în baza ei se calculează taxa de stat.
Valoarea acțiunii a fost stabilită în sumă de 4311 euro, suma dată a rezultat din ratele neachitate, datoria la dobîndă, comisionul de gestiune și penalitățile, adunind toate sumele astfel a fost calculată valoarea acțiunii.
Datele despre respectarea procedurii prealabile pe cale extrajudiciară a litigiului. Calea extrajudiciară reprezintă încercarea părților de a rezolva divergențele apărute fără a intenta acțiunea în instanța de judecată.
În cererea de chemare în judecată reclamantul a indicat că a încercat să soluționeze litigiul în prealabil, trimițînd pîrîtului preîntîmpinări că acesta încalcă prevederile contractului. Pîrîtul a ignorat aceste pretenții și nici n-a contactat reclamantul pentru a soluționa problemele apărute.
Cererea reclamantului poate să conțină și alte cerințe ca: punerea sechestrului, asigurarea probelor, transmiterea dreptului de proprietate, de a încasa de la pîrît taxa de stat.
Semnătura este o formalitate, care este expres prevăzută de Codul de Procedură Civilă [3, art. 166]. Aceasta demonstrează că conținutul cererii de chemare în judecată a fost formulat de către reclamant. Semnătura trebuie să aparțină reclamantului sau a reprezentantului, împuternicirile căruia sunt demonstrate.
Concluzionăm, că importanța cererii de chemare în judecată în cadrul procesului civil are o multitudine de funcții, printre acestea enumerăm:
a) Sesizează instanța de judecată asupra încălcărilor care au avut loc,
b) Dacă aceasta este conform cerințelor legale, dă start procesului civil,
c) Oferă informații părții adverse pentru ca aceasta să-și poată creea o apărare pe pretențiile înaintate.
Datorită importanței acesteia, în cadrul procesului ea se supune unor reguli stricte în ceea ce privește forma și conținutul acesteia. Orice abatere de la prevederile duce la aceea că procesul civil nu începe, iar aceasta se restuie reclamantului. După ce aceasta a fost întocmită conform prevederilor legale, urmează faza depunerii acesteia în instanță pe care o vom analiza în cadrul paragrafului următor.
2. 2. Depunerea cererii cu privire la consituirea adopției
După ce cererea de chemare în judecată a fost întocmită conform cerințelor legale, aceasta urmează a fi depusă la instanța de judecată pentru a se examina. Legislația enumeră temeiurile prin care cererea este refuzată, la fel este necesar de a fi luate în considerare condițiile de exercitare a dreptului la intentarea procesului [3, art. 170; art. 171]. Acestea sunt faptele juridice care sunt enumerate de lege, prezența sau absența acestora duce la nulitatea procesului civil. Există două tipuri de caractere, pozitive și negative. Indiferent de caracterul acestora, premisele se referă la aspectul procesual al dreptului de a se adresa în judecată și nicidecum la esența dreptului material încălcat sau contestat, ori a interesului legitim al persoanei care se adresează în judecată [34, p. 13]. Refuzul primirii cererii de chemare în judecată are un caracter definitiv, astfel dacă judecătorul va constata existența unei circumstanțe, aceasta duce la refuzul primirii cererii de chemare în judecată. Refuzul dat de către instanță are un caracter definitiv, astfel dacă a fost constatat un temei acțiunea, avînd același reclamant, împotriva aceluiași pîrît avînd același obiect, temei nu va mai putea fi înaintată în instanță. În acest sens instanța emite o încheiere. Care poate fi atacată cu recurs în instanța de apel, în cadrul căreia cercetează cauzele care au dus la refuzarea primirii cererii.
Restituirea cererii de chemare în judecată, acest fapt are loc în cazul cind reclamantul nu respectă condițiile de exercitare a dreptului la intentarea procesului. Aceste condiții sunt enumerate exhaustiv de lege, după ce sunt eliminate încălcările admise, persoana poate repetat să se adreseze în instanță cu o cerere avînd același obiect, temeiurile și împotriva aceluiași pîrît.
Cererea de chemare în judecată din cadrul speței studiate corespunde tuturor normelor legale pentru a fi considerată valabilă. Temeiurile de a restitui cererea și de a refuza primirii cererii după ce aceasta a fost examinată, n-au fost întîlnite. Reprezentatul reclamantului în cadrul anexei a indicat toate actele necesare pe care își întemeiază pretențiile sale asupra creditorului. La fel s-au prezentat și copiile de pe preaviz, care au demonstrat că acesta a încercat să soluționeze litigiul pe cale prealabilă, conform legislației în vigoare.
În accelaș timp cu înaintarea cererii de chemare în judecată în instanța competentă, aceasta începe să producă unele efecte. Unele din aceste efecte au o natură strict procedurală, iar altele au tangență și cu raportul de drept substanțial.
Cererea de chemare în judecată crează instanța [15, p. 239]. În sensul că investește organul de jurisdicție cu soluționarea unei pretenții civile concrete. Cu înregistrarea cererii de chemare în judecată, se naște un nou raport între părți, raportul procesual civil, acesta generează drepturi și obligații pentru instanță și pentru părți. Cererea de chemare în judecată dă startul procesului civil și avînd scopul de a finaliza prin pronunțarea unei hotărîri judecătorești. În cadrul raportului creat prin depunerea cererii de chemare în judecată, părților li se deschid noi oportunități în limitele legislației. Instanța are obligația de a proceda la soluționarea cauzei, adică va fi nevoită să-și asigure un rol activ în vederea lămuririi tuturor aspectelor de fapt și de drept ale litigiului. De la data promovării cererii de chemare în judecată se vor produce și efectele hotărîrii judecătorești, deoarece acțiunea civilă are în principiu un caracter constatator. Efectele hotărîrii judecătorești se produc la data rămînerii definitive a acesteia.
Cererea de chemare în judecată determină cadrul procesului civil cu privire la părți și cu privire la obiectul litigiului. În baza limitelor impuse de cererea de chemare în judecată instanța îsi va exprima hotărîrea. Modificarea elementelor esențiale ale cererii se poate produce doar în anumite condiții prevăzute de lege [23, p. 102]. După determinarea părților, persoanele implicate în realizarea procedurii jurisdicționare poate fi lărgită doar prin introducerea unor terțe persoane cum ar fi intervenientul. La fel o parte poate fi substituită cu alta, spre exemplul, în cadrul succesiunii în drepturi. Judecătorul se poate pronunța asupra pretențiilor indicate în cererea de chemare în judecată, în caz contrar, hotărîrea va fi considerată ilegală. Aceste cerințe pot fi lărgite prin înaitarea unor cereri reconvenționale de către pîrît.
După ce cererea de chemare în judecată a fost primită în instanță, aceasta se repartizează aleatoriu unui judecător timp de 24 de ore. Judecătorul care a primit cererea de chemare în judecată verifică dacă aceasta a fost completată conform legii. Dacă se constată, că aceasta a fost îndeplinită cu încălcări ale legislației se restituie [3, art. 171]. La fel judecătorul, printr-o încheiere poate dispune asigurarea acțiunii și a probelor. În decurs de 5 zile judecătorul este obligat ca să accepte cererea de chemare în judecată, emițînd în acest sens o încheiere care nu poate fi atacată cu recurs.
Cererea de chemare în judecată întrerupe prescripția, acesta fiind unul din efectele de bază ale cererii. Întreruperea reprezintă efectul, prin care termenul încetează să curgă, se consideră că termenul începe a curge de la început. Acest efect de întrerupere se produce pe data introducerii cererii de chemare în judecată la instanță, dacă cererea a fost expediată prin poștă, întreruperea se produce la data, cînd a fost depusă în poștă. Întreruperea este provizorie pînă instanța va admite cererea. Prescripția nu se consideră întreruptă în cazul, cînd cererea a fost respinsă, anulată sau persoana care a înaintat-o, a renunțat la ea.
Actele de procedură reprezintă orice operațiune juridică sau înscris făcut de instanța de judecată, părți și alți participanți la proces. În cadrul procesului civil sunt săvirșite diferite acte de procedură fără de care procesul civil n-ar putea fi îndeplinit [16, p. 29]. Deobicei, prin act de procedură se înțelege actul ca înscris. Reeșind din prevederile legislației, actul de procedură are o semnificație dublă, operațiuni juridice ce desemnează toatalitatea acțiunilor efectuate de către subiecții raportului juridic în scopul soluționării litigiului. În timpul desfășurării judecății activitatea instanței reprezintă totalitatea de acțiuni procedurale îndeplinite într-o ordine stabilită de legislația în vigoare. Părțile, la fel ca și instanța efectuează operațiuni judiciare expunerea pretențiilor obiecțiilor, adresarea de întrebări, expunerea considerentelor asupra problemelor ce apar în cadrul dezabaterilor judiciare.
Înscrisuri sunt toate actele scrise ce au tangență cu soluționarea procesului, sau care este importantă pentru mersul procesului. La categoria dată sunt atribuite atît actele de procedură efectuate de către părți, cît și cele efectuate de către alți participanți. Comunicarea actelor de procedură are loc prin poștă, trimiterea se face cu aviz de primire, sub semnătură, prin intermediul persoanei împuternicite, comunicarea poate avea loc și prin alte mijloace care ar asigura transmiterea textului cuprins în act și confirmarea primirii acestuia [3, art. 100]. La fel comunicarea poate avea loc prin intermediul instanțelor de judecată. Instanța solicitată este obligată să ia de îndată măsurile necesare conform legii și să expedieze instanței solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii de citare cerute.
Daca destinatarul refuză să primească citația sau înștiințarea, persoana abilitată consemnează acest fapt și o restiuie instanței, iar persoana care refuză să primească citația sau înștiințarea, se consideră a fi înștiințată despre aceasta. Neprezentarea ei în instanță nu împiedică judecarea priciinii. Dacă după începerea procesului, partea sau reprezentantul își schimba sediul sau domiciliul, ei sunt obligați ca să prezinte instanței noua adresă. Neprezentarea noii adrese duce la aceia că toate actele comunicate se vor remite pe ultima adresă cunoscută.
Toate actele din speța studiată au fost comunicate ambelor părți, această dovadă o constituie avizurile de recepție, care au fost anexate la dosar. Pîrîtul nu s-a prezentat la primele ședințe de judecată, din această cauză instanța a dispus ca acesta să fie citat repetat. Pîrîtul la fel a absentat în sedința ulterioară, deaceea instanța a decis citarea prin intermediul telegramei, care la fel nu a dat rezultate, instanța a decis ca pîrîtul să fie citat prin intermediul citării publice într-un ziar. Reprezentantul reclamantului și alte persoane prezente în ședință nu este necesar de a fi citate repetat, deoarece aceștia semnează pentru faptul că au fost înștiințați de instanță cind va avea loc următoarea ședință de judecată.
Prin încheirea emisă în cadrul speței studiate se dispune de a primi cererea de chemare în judecată a reclamantului împotriva pîrîtului despre transmiterea silită a gajului, la fel s-a dispus a invita participanții pentru a fi ascultați privitor la litigiul apărut și pentru a se lua măsuri de conciliere a părților.
Încheierile judecătorești sunt dispoziții ale instanței prin care pricina civilă nu se soluționează. Cu ajutorul acestora instața soluționează orice problemă procedurală care apare pe parcursul desfășurării procesului. Acestea se clasifică în dependență de importanța și complexitatea problemei ce determină procedura emiterii și forma perfectării. Categoria din care face parte și incheierea analizată mai sus, sunt încheieri referitoare la bunul mers al procesului, în această categorie sunt la fel incluse încheierea privind intentarea procesului. În accelaș timp cu această incheiere de intentare a procesului se mai pot emite și încheieri care au ca scop crearea condițiilor optime pentru desfășurarea procesului, acestea sunt și încheierile privind asigurarea acțiunii, conexarea sau separarea pretențiilor, cele cu privire la interevenirea în proces a coparticipanților, asigurarea probelor, etc. Încheierile prin care nu se dă curs cererii, unii doctrinari susțin că aceasta nu se referă la categoria celor care facilitează desfășurarea procesului [34, p. 381].
Concluzionăm, că după redactarea cererii pentru a da start procesului civil, este necesară depunerea acesteia în instanța de judecată. Depunerea acesteia în cadrul instanței, crează o serie de efecte :
a) Cererea de chemare în judecată crează instanța,
b) Cererea de chemare în judecată întrerupe prescripția,
c) Cererea de chemare în judecată determină cadrul procesului civil cu privire la părți și cu privire la obiectul litigiului,
După depunerea acesteia, în cancelarie are loc repartizarea aleatoriu a acesteia, după repartizarea judecătorului care va examina cauza, are loc o nouă etapă a procesului civil și anume pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare.
2. 3. Pregătirea pricinii cu privire la constituirea adopției
După ce a fost emisă încheierea de primire a cererii, startează o nouă fază a procesului civil și anume pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare. Încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare se emite la judecarea tuturor pricinilor, inclusiv în cazurile cînd pricina a fost primită pe rol după anularea hotărîrii instanței de fond în ordine de apel sau recurs cu remiterea pricinii spre rejudecare în prima instanță. Încheierea privind pregătirea cauzei pentru dezbaterile judiciare nu este susceptibilă de atac nici cu apel, nici cu recurs. Aceasta cuprinde o totalitate de acte procedurale întreprinse de participanții la proces pentru a asigura îndeplinirea sarcinilor procedurale civile. Este prevăzută pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, îndeplinirea acestor acțiuni este obligatorie pentru toate pricinile civile [3, art. 183]. În faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul, contribuind la acumularea probelor în baza demersului reclamantului sau pîrîtului, se conduce de principiile pertinenței, admisibilității probelor și nu este în drept să se pronunțe asupra forței probante prestabilite a unor probe față de altele. Volumul actelor ce urmează a fi efectuate pentru fiecare pricină depinde de tipul pricinii civile, fiecare pricină avînd particularitățile sale apărute pe baza caracterului raportului juridic litigios, complexitatea cazului, obiectul probațiunii și alte circumstanțe. La fel se studiază posibilitatea intervenirii în proces a intervenienților [26, art. 28]. La soluționarea chestiunii privind atragerea sau intervenirea în proces atît a intervenienților principali, cît și a intervenienților accesorii, instanța de judecată emite încheiere. Încheierea privind intervenirea în proces a intervenienților principali nu este susceptibilă de atac. Instanța în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile, judecătorul în funcție de circumstanțele cauzei poate să dispună efectuarea unei expertize suplimentare, colegiale sau complexe, cu excepția expertizei repetate. Încheierea prin care se ordonă efectuarea expertizei nu este susceptibilă de atac, dacă prin aceasta nu se dispune suspendarea procesului. În cazul suspendării procesului în temeiul efectuării expertizei, se emite încheiere de suspendare care poate fi atacată cu recurs. Dacă cererea a fost primită fără dovada achitării taxei de stat sau dacă cuantumul taxei de stat a fost achitat într-o sumă mai mică decît cea prevăzută de lege, instanța emite încheiere motivată, nesusceptibilă de atac prin care acordă reclamantului termen, în interiorul căruia urmează să achite taxa de stat, indicînd că în caz contrar cererea va fi scoasă de pe rol [26, art. 32].
Acestă procedură este aplicabilă și în cazul primirii acțiunii reconvenționale cu încălcările menționate. La fel în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, judeătorul stabilește data pînă la care pîrîtul trebuie să prezinte referința și probele. Depunerea referinței este obligatorie conform Codului de Procedură Civilă care specifică că nedepunerea referinței duce la examinarea pricinii în baza materialelor care sunt anexate la dosar [3, art. 186].
Referința reprezintă actul procedural prin intermediul căruia pîrîtul răspunde la pretențiile formulate de reclamant, arătînd și apărarea sa. Aceasta face parte din actele procedurale care sunt întocmite în faza de pregătire a procesului civil. Scopul acesteia este de asigura o egalitate între părțile participante la proces. La depunerea referinței reclamantul face cunoștință cu apărarea pîrîtului, la fel aceasta este utilă și pentru instanța de judecată deoarece cu ajutorul acesteia se cunoaște mai detaliat problema și pozitia părților la fel argumentele pe care se bazează fiecare dintre părți. Conținutul și procedura depunerii acesteia sunt prevăzute de legislație [3, art. 186].
Faza de pregătire a pricinii se termină cu fixarea termenului pentru judecarea pricinii. Termenul de judecare este necesar de a fi stabilit în așa fel încit să se respecte prevederile legale care preved că termenul de judecată se stabilește în așa fel încît pîrîtul să dețină în avans cel puțin 15 zile pentru a putea să-și pregătească apărarea [3, art. 190]. Pentru pricinile urgente este stabilit termenul de 5 zile. Dacă părțile sunt pregătite pentru examinarea pricinii în fond, instanța poate dispune de a examina pricina în prima zi de prezentare. Părțile pot cere a fi stabilit un nou termen de examinare a pricinii doar în cazurile cînd exista imposibilitatea părții de a se prezenta în ședința de judecată sau există cererea ambelor părți de a amîna ședința de judecată pentru a decide asupra încheierii unei tranzacții judecătorești. Noul termen stabilit trebuie să se aplice și prevederile conform căruia, citația se înmînează părții cu cel puțin 3 zile înainte de data judecării, pentru pricinile urgente acest termen poate fi redus la discreția instanței [3, art. 102].
Concluzionăm, că faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare are o importanță deosebită ca de altfel toate fazele procesului civil. În cadrul etapei date, judecătorul analizează cauza, ascultă părțile și efectueaza procedurile procesuale pentru buna desfășurare de mai departe a procesului civil. Scopul acestei proceduri este:
a) se stabilește legea care este necesar de a fi aplicată,
b) se constată faptele care au importanță pentru cauza dată,
c) se stabilesc persoanele participante, cît și persoanele care ar putea fi afectate prin hotărîrea emisă,
d) se prezintă probele pe care le dețin părțile,
După ce au loc toate aceste acțiuni procesuale, se trece la examinarea pricinii în fond care va fi analizată în paragraful următor.
2. 4. Dezbterile judiciare în litigiul privind consituirea adopției
După ce au fost efectuate toate activitățile procesuale în privința pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, se fixează termenul pentru judecarea pricinii în fond, înștiințînd în acest sens toți participanții la proces.
Cea mai importantă și mai complicată fază o constituie cea a dezbaterilor judiciare, deoarece în timpul desfășurării acesteia instanța realizează justiția în pricina civilă. În timpul desfășurării acesteia se pun în aplicare principiile funcționale ale procesului civil, pe parcursul acestei faze se întreprind majoritatea activităților procedurale. Legislația nu stabilește ce sarcini pot fi realizate în cadrul dezbaterilor, însă sunt determinate succesiunea efectuării activităților procedurale și totalitatea acestora este necesar de a fi respectate aceste prevederi legale.
Examinarea pricinii în fond reprezintă întreaga esență a procesului și este a treia fază obligatorie de urmat. Această fază este compusă din mai multe subfaze: partea pregătitoare, dezbaterile judiciare sau judecarea pricinii în fond, susținerile orale și replicile, deliberarea și pronunțarea hotărîrii.
În cadrul părții pregătitoare a ședinței de judecată se efectuează actele de procedură care au scopul de a asigura buna desfășurare și examinare a acesteia.
În speța studiată ședintele de judecată au avut loc conform procedurii. În primul rînd are loc deschiderea ședinței de judecată. Procedura este strict în conformitate cu prevederile Codul de Procedură Civilă [3, art. 197]. Ședința a avut loc la data și ora stabilită prin încheiere. După ce a deschis ședința, judecătorul a anunțat pricina care s-a examinat. Din momentul dat drepturile și obligațiile procedurale ale participanților la proces se realizează.
După aceasta grefierul a verificat prezența și identitatea persoanelor prezente, împuternicirile persoanelor cu funcție de răspundere și cele ale reprezentantului [3, art. 198]. Chiar dacă participanții la proces nu sunt prezenți, sau au venit doar o parte din participanți, ședința obligatoriu trebuie să fie deschisă. Instanța trebuie să constate motivele de neprezentare în ședința de judecată a participanților la proces și cît sunt acestea de justificate. Chiar dacă sunt temeiuri de amînare a procesului, instanța va asculta opiniile părților prezente în sala de ședințe despre posibilitatea examinării în lipsa celor absenți.
În ședința de judecată în care a fost examinată cauza studiată, a participat doar reprezentantul reclamantului, iar pîrîții nu s-au prezentat, cu toate că citarea lor legală a fost asigurată. Instanța a purces conform procedurii la următoarea acțiune.
A fost anunțat completul de judecată [3, art. 201]. Anunțarea completului constă din numirea tuturor paticipanților la proces, inclusiv judecătorul și grefierul. Fiecare participant se poate abține de la participarea în examinarea cauzei în temeiul [3, art. 50; art. 51]. Pot fi formulate cereri de recuzare asupara judecătorului, grefierului, traducătorului, specialistului etc. Cererea de abținere sau de recuzare a unui participant se face conform ordinii, soluția asupra acestei proceduri se legalizează printr-o încheiere [3, art. 53].
Cereri de recuzare n-au parvenit din partea persoanelor prezente în ședință.
Se explică drepturile și obligațiile procesuale generale în cadrul procesului [3, art. 202]. Instanța explică participanților la proces drepturile și obligațiile. Drepturile sunt prevăzute de Codul de Procedură Civilă, care la fel atenționează părțile despre exercitarea cu bună credință a acestor drepturi [3, art. 56; art. 60]. Președintele ședinței va explica și drepturile speciale ale reclamantului și pîrîtului, precum și drepturile comune ambilor.
Președintele ședinței află dacă sunt cereri și demersuri [3, art. 203]. Cererile și demersurile formulate atît verbal, cît și în scris pot influența mersul procesului. Admiterea sau respingerea cererii sau a demersului se face prin încheiere judecătorească separată sau consemnată în procesul-verbal al ședinței. Dreptul de a face cereri și demersuri poate fi exercitat pe parcursul ședinței de judecată, chiar dacă instanța a refuzat anterior satisfacerea acestora.
ÎNCHEIERE
Legislațiile naționale reflectă atitudini diferite față de adopție, în raport cu tradițiile familiale, concepțiile religioase, moravurile și chiar istoria statelor. Adopția este un fenomen socio-juridic. Adopția internațională presupune confruntarea cu o diversitate legislativă.
În primul rând, se pot remarca doua tipuri de sisteme de drept, și anume legislații care ignoră sau chiar interzic adopția și legislații care reglementează și încurajează această instituție.În prima categorie se înscriu legislațiile din Vietnam și unele țări din America de Sud, care nu reglementează adopția, precum și dreptul din țările musulmane care, prin Coran, interzice adopția, cu excepția Tunisiei.
Remarcabil este faptul că în prezent, majoritatea sistemelor de drept reglementează adopția ca instituție care permite stabilirea legăturilor de rudenie între adoptat și adoptator și consacră principiul potrivit căruia se realizează în interesul superior al copilului, ca o măsură de protecție a copilului.
În al doilea rând, în cadrul sistemelor de drept care reglementază adopția, se pot identifica trei tipuri de soluții legislative, în ceea ce privește felurile adopției, în raport cu întinderea efectelor pe care le produce și anume:
– există legislații care reglementează numai o adopție cu efecte restânse;
– există legislații care reglementează o adopție cu efecte depline.
Legislațiile naționale reglementează în mod diferit aspectele referitoare la condițiile de fond și de formă ale adopției, ceea ce complică mecanismul soluționării conflictelor de legi și a conflictelor de jurisdicții în cazul adopției internaționale. Adopția constă în actul prin care cineva devine părintele legal al unui copil care nu este propriul său descendent natural.
Adopția este cunoscută din antichitate, când se realiza din motive religioase (asigurarea cultului strămoșilor) sau politice (evitarea “stingerii” unei familii sau a unui trib) fiind concepută în interesul exclusiv al adoptatorului.
Ea constituie un procedeu de conferire a privilegiilor și avantajelor relației părinte-copil. Reprezintă o instituție larg cunoscută la scară mondială, cu rădacini istorice în antichitate și cu începuturi de utilizare persistentă datând din timpul grecilor și romanilor.
Scopurile adopției diferă substanțial în funcție de perioadele istorice.
În antichitate continuitatea liniei bărbătești într-o anumită familie reprezenta principalul mobil, persoana adoptată era în mod invariabil bărbat și adesea adult. Adopțiile contemporane vizează copii de ambele sexe.
În antichitate se viza în special bunăstarea adoptatorului, se acorda puțină atenție bunăstării celui adoptat. Dreptul civil roman și-a pus amprenta asupra sistemelor legislative din Europa și America Latină. În țarile anglofone reglementările și practicile adopției au ca obiectiv promovarea bunastării copilului, constituind o parte a programelor statale de ocrotire a acestuia.
Dorința de a continua descendența familiei sau apărarea drepturilor de moștenire sunt încă motiv pentru adopție, de regulă interesul se centrează în prezent mai mult pe crearea unei relații părinte-copil, între un cuplu căsătorit și un minor. Această atitudine s-a dezvoltat în special la sfârșitul primului război mondial, când exista un mare numar de copii orfani.
Un alt factor a fost tendința de creștere a numărului nașterilor nelegitime, adopția avea menirea de a asigura familii sau cămine pentru acești copii. Popularitatea adopției a sporit datorită distrugerilor provocate de cel de-al doilea razboi mondial și prin influența psihiatriei și a disciplinelor înrudite, care au subliniat importanța unei vieți familiale stabile asupra dezvoltării copilului.
Instituția înfierii a fost concepută dintotdeauna ca având, pe de o parte un scop familial, acela al întemeierii familiei adoptive, în care înfiatul să găsească ocrotire, iar înfietorul – satisfacerea dorinței sale firești de a fi părinte, iar pe de altă parte un scop social, acela ca înfierea să contribuie la realizarea țelului inerent oricărei societăti organizate, de creștere, educare și formare a tinerei generații pentru viață.
Concluzionînd putem afirma că Codul Civil al Republicii Moldova a păstrat rostul insituției înfierii, adică ocrotirea copiilor lipsiți de ocrotire părintească, creat de-a lungul secolelor, pentru că, copilul rămîne a fi acea verigă a societății care în permanență rămîne a fi sub protecția statului fiindcă anume de el depinde evoluția, prosperitatea și claritatea societății în care trăim.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 18.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =311496
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=325085
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Legea cu privire la notariat nr. 1453-XV din 08.11.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.154-157/1209 din 21.11.2002. http://lex.justice.md/md/311593/
Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 155 din 05.07.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.185/622 din 31.08.2012. http://lex.justice.md/md/344626/
Monografii, articole de specialitate
Alexandresco D. Principiile dreptului român. Vol.II. București: ALL, 2006. 470 p.
Bloșenco A. Drept civil. Partea Specială. Chișinău: Norma, 2003. 620 p.
Bocșan M.D. Practica testamentară. Jurisprudență română 1865-2002. Ediția a II-a. București: Rosetti, 2003. 718 p.
Bulai C., Filipaș A., Mitrache C. Dreptul penal român. București: Press Mihaela, 2011. 499 p.
Cantacuzino M. Elementele dreptului civil. București: All Educațional, 1998. 689 p.
Chirica D. Drept civil. Succesiuni. București: Servosat, 1998. 320 p.
Ciucă V. Procedura partajului succesoral. : Polirom, 2007. 515 p.
Clement J.L., Risi B. L'expertise scientifique. În: RIPC, nr.368/mai 1983, p. 138-140
Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, Vol.I, Chișinău, Tipografia Centrală, 2006. 1154 p. p. 314
Constantinescu E. Unele aspecte ale dreptului succesoral al Republicii Moldova. Teză de doctorat. Chișinău: USM, 2002. 180 p.
Deak F. Tratat de drept succesoral. Ediția a 2-a, actualizată și completată. București: Universul Juridic, 2002. 478 p.
Dogaru I. Drept civil. Succesiuni. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 2003. 213 p.
Eliescu M. Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul României. București: Coprint, 2011. 463 p.
Eliescu M. Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR. Bucureșți: Editura Academiei, 1966. 515 p.
Genoiu I. Formele testamentului în noul Cod civil. În: Dreptul (România), 2011, nr.12, p. 34-36
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al. Tratat de drept civil român. vol. III. București: All, 1998. 820 p.
Harison Wilson R., Suspect documents. Their scientific examination. Londra Sweet and Maxwell, 2008. 482 p.
Mandiu I. Drept civil. Succesiuni. : Chemarea, 1995. 655 p.
Merișescu A., Unele considerațiuni privind donația de bunuri viitoareliberalitate mortus causa. Conferința științifico-didactică din 26- 30 mai, 2001 organizată de Universitatea „Jiul de Sus” Scienția, 2004, nr.8, p. 42-44
Odagiu , Todica V. Expertizele judiciare. Chișinău: TISH, 2003. 156 p.
Pătrașcu B., Despre condițiile cerute pentru a moșteni. Aspecte teoretice și practice. În: Studii de drept românesc. 2002, Nr.3-4, p. 309-312
Popa I. Curs de drept succesoral. București: Universul Juridic, 2008. 222 p.
Robu O., Clasele de succesori legali (Comentariul la noul Cod civil al Republicii Moldova). În: Revista Națională de Drept, nr.9, 2005, p. 18-23
Rusu A. Drept civil. Succesiuni. București: All Beck, 2013. 789 p.
Safta-Romano E. Dreptul de moștenire. Doctrină și jurisprudență. Vol. I. Iași: ENE, 1995. 229 p.
Sandu D. Falsul în acte. Descoperire și combatere prin mijloace criminalistice. București: Lumina Lex, 2012. 313 p.
Soreață M. Bazele dreptului civil. Volumul V. Succesiuni. București: C.H. Beck, 2009. 456 p.
Vidican I. Testamentul olograf. În: Buletinul notarilor publici, 2000, nr.2, p. 18-20
Wells H. Știința judiciară (traducere în limba română). Londra: AKK, 2009. 378 p.
Aнтимoнoв Б., Гpавe К. Coвeтcкoe наcлeдcтвeннoe пpавo. Mocква: Юpидичecкая литepатypа, 2005. 640 p.
Бoндаpeв H., Эйдинoвa Э. Пpавo на наcлeдcтвo и eё oфopмлeниe. Бeceды в coвeтcкoм закoнoдатeльcтвe. Mocква: Юpидичecкая литepатypа, 1971. 616 p.
Бpагинcкий M. И., Ocyщecтвлeниe и защита гpажданcкиx пpав. Cдeлки. Пpeдcтавитeльcтвo. Дoвepeннocть. Иcкoвая давнocть. În: Becтник BAC PФ, 2012, №.7, p. 18-26
Кpылoв И.Ф. Кpиминалиcтичecкoe yчeниe o cлeдаx. Leningrad, 1976. 440 p.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 18.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =311496
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=325085
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Legea cu privire la notariat nr. 1453-XV din 08.11.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.154-157/1209 din 21.11.2002. http://lex.justice.md/md/311593/
Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 155 din 05.07.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.185/622 din 31.08.2012. http://lex.justice.md/md/344626/
Monografii, articole de specialitate
Alexandresco D. Principiile dreptului român. Vol.II. București: ALL, 2006. 470 p.
Bloșenco A. Drept civil. Partea Specială. Chișinău: Norma, 2003. 620 p.
Bocșan M.D. Practica testamentară. Jurisprudență română 1865-2002. Ediția a II-a. București: Rosetti, 2003. 718 p.
Bulai C., Filipaș A., Mitrache C. Dreptul penal român. București: Press Mihaela, 2011. 499 p.
Cantacuzino M. Elementele dreptului civil. București: All Educațional, 1998. 689 p.
Chirica D. Drept civil. Succesiuni. București: Servosat, 1998. 320 p.
Ciucă V. Procedura partajului succesoral. : Polirom, 2007. 515 p.
Clement J.L., Risi B. L'expertise scientifique. În: RIPC, nr.368/mai 1983, p. 138-140
Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, Vol.I, Chișinău, Tipografia Centrală, 2006. 1154 p. p. 314
Constantinescu E. Unele aspecte ale dreptului succesoral al Republicii Moldova. Teză de doctorat. Chișinău: USM, 2002. 180 p.
Deak F. Tratat de drept succesoral. Ediția a 2-a, actualizată și completată. București: Universul Juridic, 2002. 478 p.
Dogaru I. Drept civil. Succesiuni. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 2003. 213 p.
Eliescu M. Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul României. București: Coprint, 2011. 463 p.
Eliescu M. Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR. Bucureșți: Editura Academiei, 1966. 515 p.
Genoiu I. Formele testamentului în noul Cod civil. În: Dreptul (România), 2011, nr.12, p. 34-36
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al. Tratat de drept civil român. vol. III. București: All, 1998. 820 p.
Harison Wilson R., Suspect documents. Their scientific examination. Londra Sweet and Maxwell, 2008. 482 p.
Mandiu I. Drept civil. Succesiuni. : Chemarea, 1995. 655 p.
Merișescu A., Unele considerațiuni privind donația de bunuri viitoareliberalitate mortus causa. Conferința științifico-didactică din 26- 30 mai, 2001 organizată de Universitatea „Jiul de Sus” Scienția, 2004, nr.8, p. 42-44
Odagiu , Todica V. Expertizele judiciare. Chișinău: TISH, 2003. 156 p.
Pătrașcu B., Despre condițiile cerute pentru a moșteni. Aspecte teoretice și practice. În: Studii de drept românesc. 2002, Nr.3-4, p. 309-312
Popa I. Curs de drept succesoral. București: Universul Juridic, 2008. 222 p.
Robu O., Clasele de succesori legali (Comentariul la noul Cod civil al Republicii Moldova). În: Revista Națională de Drept, nr.9, 2005, p. 18-23
Rusu A. Drept civil. Succesiuni. București: All Beck, 2013. 789 p.
Safta-Romano E. Dreptul de moștenire. Doctrină și jurisprudență. Vol. I. Iași: ENE, 1995. 229 p.
Sandu D. Falsul în acte. Descoperire și combatere prin mijloace criminalistice. București: Lumina Lex, 2012. 313 p.
Soreață M. Bazele dreptului civil. Volumul V. Succesiuni. București: C.H. Beck, 2009. 456 p.
Vidican I. Testamentul olograf. În: Buletinul notarilor publici, 2000, nr.2, p. 18-20
Wells H. Știința judiciară (traducere în limba română). Londra: AKK, 2009. 378 p.
Aнтимoнoв Б., Гpавe К. Coвeтcкoe наcлeдcтвeннoe пpавo. Mocква: Юpидичecкая литepатypа, 2005. 640 p.
Бoндаpeв H., Эйдинoвa Э. Пpавo на наcлeдcтвo и eё oфopмлeниe. Бeceды в coвeтcкoм закoнoдатeльcтвe. Mocква: Юpидичecкая литepатypа, 1971. 616 p.
Бpагинcкий M. И., Ocyщecтвлeниe и защита гpажданcкиx пpав. Cдeлки. Пpeдcтавитeльcтвo. Дoвepeннocть. Иcкoвая давнocть. În: Becтник BAC PФ, 2012, №.7, p. 18-26
Кpылoв И.Ф. Кpиминалиcтичecкoe yчeниe o cлeдаx. Leningrad, 1976. 440 p.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedura de Constituire a Adoptiei (ID: 129165)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.