Procedura de Atribuire a Capacitatii de Exercitiu Depline a Unui Minordoc

=== Procedura de atribuire a capacitatii de exercitiu depline a unui minor ===

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA DREPT

CATEDRA DREPT PRIVAT

TEZA DE LICENȚĂ

PROCEDURA DE ATRIBUIRE A CAPACITĂȚII DE EXERCIȚIU DEPLINE A UNUI MINOR (EMANCIPAREA)

Autor

Stratulat Eugen

_____________

Coordonator științific

MĂRGINEANU Lilia,

dr., conf. univ.

___________________

Admis spre susținere „__” ______________ 2011

Șef catedră

MĂRGINEANU Lilia,

dr., conf. univ.

___________________

Chișinău – 2011

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………………3

1. ASPECTE ISTORICE ȘI ELEMENTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND EMANCIPAREA……………………………………………………………………………………………………………6

Istoricul instituției emancipării……………………………………………………………………………………6

Analiza legislațiilor unor state de peste hotare în materia emancipării……………………………11

2. INSTITUȚIA EMANCIPĂRII ÎN LEGISLAȚIA CIVILĂ ȘI PROCESUAL CIVILĂ A republicii moldova……………………………………………………………………………………………19

Noțiuni generale privind capacitatea de exercițiu…………………………………………………………19

Declararea capacității depline de exercițiu minorului (emanciparea)……………………………..23

Efecte juridice ale emancipării………………………………………………………………………………….35

ÎNCHEIERE…………………………………………………………………………………………………………………40

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………..42

INTRODUCERE

Actualitatea problemei abordate

Evoluția continuă a societății, creșterea nivelului economic al statelor, dezvoltarea economiei de piață a lărgit considerabil spectrul de participanți la raporturile juridice de muncă.

Tot mai frecvent se întîlnesc cazuri de practicare a activității de întreprinzător de către minori, la fel un număr mare de persoane minore participă în raporturile de muncă, fapt ce generează dobîndirea de către aceștia a capacității de exercițiu depline înainte de împlinirea vîrstei majoratului, devenind astfel subiecți de drept. Procedeul prin intermediul căruia are loc dobîndirea capacității depline de exercițiu a unui minor se numește emanciparea.

Emanciparea este o instituție relativ nouă în legislația civilă a Republicii Moldova, apariția căreia este dictată de regulile unei vieți contemporane. Spre deosebire de Codul civil din 1964, care prevedea doar două posibilități de dobîndire a capacității de exercițiu depline a unui minor, și anume: atingerea vîrstei majoratului, care conform limitelor prevăzute de lege este de 18 ani și încheierea căsătoriei înainte de atingerea vîrstei matrimoniale, actualul Cod civil prevede și o a treia posibilitate de dobîndire a capacității de exercițiu depline – emanciparea.

Avînd rădăcini încă din dreptul roman privat, emanciparea a cunoscut o largă răspîndire în majoritatea statelor lumii, fiind recunoscută ca un procedeu de atribuire minorului a capacității depline de exercițiu. O dezvoltare fructuoasă a instituției emancipării întîlnim îndeosebi în statele Europei cum ar fi de exemplu: Franța, Austria, Federația Rusă, Republica Belarus, România.

Instituția emancipării, a fost investigată de un șir de cercetători științifici autohtoni și de peste hotare, care prin prisma mai multor unghiuri de vedere, direct sau tangențial, într-o mare măsură au atins diversele laturi ale instituției respective. Astfel, un aport remarcabil și-au adus autorii: Baieș S., Roșca N., Cojuhari A., Trofimov I., Dorfman I., Hamangiu C., Jugastru C., Băicoianu Al., Ungureanu O., Răuschi Ș., Todică C.I., Urs Iosif R., Ionașcu Tr., Oprea I., Rosetti Bălănescu I., Radu R., Cantacuzino Matei B., Sadicov V.V., Vlasov A.A., Budneva G.N., Gribanov A.V., Vasiliev E.A., Covalenko N.I., Zenin I.A., Em V.S., Ilarionova T.I., Pletneva V.A., Gongalo B.M. ș.a.

Întreaga problematica instituției date, și necesitatea existenței ei într-o societate contemporană a generat realizarea unui studiu multilateral și bine sistematizat al emancipării sub aspect istoric, de drept comparat și juridico – procedural.

În acest context, tema investigației propuse spre susținere este una actuală și importantă atît din punct de vedere teoretic cît și practic.

Scopul și obiectivele tezei

Scopul prezentei lucrări constituie cercetarea minuțioasă a complexului de probleme istorice, de drept comparat și juridico – procedurale referitoare la instituția emancipării, determinarea esenței social – juridice ale acesteia și locului instituției date în cadrul legislației civile.

Pentru a atinge acest scop, au fost stabilite următoarele obiective:

studierea evoluției istorice referitoare la insituția emancipării;

cercetarea actelor juridice internaționale privind drepturile omului, precum și influența acestora asupra legislației naționale;

analiza legislațiilor unor state de peste hotare vizînd instituția emancipării;

determinarea și concretizarea noțiunilor de: „capacitate civilă”, „capacitate de folosință”, „capacitate de exercițiu”, „capacitate de exercițiu deplină”, „emanciparea”, „emancipat / emancipată”.

elucidarea și cercetarea modalităților, formelor și condițiilor emancipării;

analiza procedurii de dobîndire a capacității de exercițiu depline a unui minor;

evidențierea și cercetarea efectelor emancipării;

înaintarea unor recomandări sub aspect de lege ferenda.

Metodologia cercetării

În vederea realizării scopului și obiectivelor trasate, în prezenta teză au fost folosite o diversitate de metode generale și speciale, printre care: metoda istorică, logică (analiza deductivă și inductivă, generalizare, specificare), sistematică, comparativă, statistică.

De asemenea, drept punct de reper la elaborarea lucrării, au servit prevederile: actelor juridice internaționale; legislației naționale; legislației civile a statelor de peste hotare (România, Franța, Austria, Federația Rusă, Republica Belarus).

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării

Importanța teoretică a prezentei teze rezidă din investigarea profundă, multilaterală și sistematică a bazelor teoretice și a celor practice expuse în literatura de specialitate a Republicii Moldova, cît și în cea de peste hotare, vizînd în special problematica emancipării și în general cea a capacității de exercițiu. În acest context, drept bază teoretică au servit conceptele și tezele fundamentale din istoria statului și dreptului, dreptul roman privat, dreptul civil național și cel al statelor de peste hotare, dreptul procesual civil autohton și cel al statelor străine, precum și din alte surse juridice și socio – umane care oglindesc problematica investigată.

Analiza minuțioasă a actelor juridice internaționale precum și a legislațiilor civile ale statelor de peste hotare referitoare la emancipare, într-o mare măsură au permis determinarea esenței social – juridice ale instituției emancipării și locului ei în legislația civilă. În acest sens, de asemenea au fost definite un șir de noțiuni, printre care: „capacitate de folosință”, „capacitate de exercițiu”, „emanciparea”, „emancipat / emancipată” etc.; studiate aspecte istorice ale emancipării etc.

Valoarea aplicativă a lucrării constă în încercarea autorului de a formula unele concluzii și recomandări sub aspect de lege ferenda, care pot fi utilizate la îmbunătățirea legislației civile naționale în materia instituției emancipării.

Sumarul compartimentelor tezei

Reflectînd consecutivitatea realizării obiectivelor trasate, și ținînd cont de standardele stabilite, lucrarea include următoarea structură: introducere, două capitole divizate în cinci paragrafe, încheiere, listă bibliografică, anexe.

În primul capitol „Aspecte istorice și elemente de drept comparat privind emanciparea”, sunt investigate probleme ce ține de evoluția istorică a instituției emancipării, analizate un șir de documente internaționale și naționale precum și efectuat un studiu comparat al legislației civile a unui șir de state de peste hotare.

Al doilea capitol „Instituția emancipării în legislația civilă și procesual civilă a Republicii Moldova”, cuprinde cercetarea complexă a noțiunii de capacitate de exercițiu prin prisma definițiilor date de mai mulți savanți în domeniu, elucidarea principalelor caractere ale capacității de exercițiu, definirea noțiunii de emancipare, a formelor și modalităților acesteia, examinarea profundă a procedurii de dobîndire a capacității de exercițiu depline a unui minor, evidențierea și cercetarea efectelor emancipării.

ASPECTE ISTORICE ȘI ELEMENTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND

EMANCIPAREA

1.1. Istoricul instituției emancipării

Termenul de emancipare provine de la lat. emancipatio și engl. emancipation ceea ce în Roma Antică semnifica un complicat proces de drept, prin care capul familiei elibera pe unul dintre copii de autoritatea părintească [14, p. 136].

Emanciparea este un act solemn sau un beneficiu legal, care are ca efect desființarea puterii părintești sau a tutelei, conferind dreptul minorului de a se conduce singur în ce privește actele personale și de a-și administra patrimoniul în limitele unei capacități de exercițiu restrînse. [18, p. 435].

Capacitatea pe care o dobîndește minorul emancipat este limitată, astfel putem determina că emanciparea constituie o perioadă de tranziție între capacitatea completă a minorului neemancipat și libertatea deplină de care se bucură majorul.

După emancipare minorul dobîndește dreptul de a săvîrși anumite acte de sine stătător, însă acele ce depășesc limitele capacității sale, pot fi executate de către minor numai cu asistența curatorului său.

Emanciparea are ca scop să dea minorului o oarecare libertate înainte de ajungerea la majorat. Părinții sau tutorele, vizînd că minorul are experiența și dibăcia necesară în conducerea afacerilor, îl pot emancipa, în asemenea situație, minorul ajuns la majorat va dobîndi toată deprinderea conducerii patrimoniului său [18, p. 435].

Emanciparea ce a existat în dreptul roman privat, se deosebește de emanciparea ce există în dreptul actual. Normele instituției emancipării în dreptul roman privat necesită să fie examinate în ansamblu cu normele ce reglementau relațiile între tata și copii. În dreptul privat roman copii întotdeauna se aflau sub puterea tatălui (in patria potestas), indiferent dacă tatăl se afla în căsătoria cum manu (căsătoria ce instituia puterea soțului asupra soției) sau sine manu (căsătoria ce nu genera puterea soțului asupra soției și inițial neinstituind nici o legătură juridică între soț și soție).

Puterea pe care pater familias (șef de familie) o exercita asupra descendenților – patria potestas, prezintă două caractere:

este perpetuă, în sensul că durează pînă la moartea lui pater familias, independent de vîrsta sau de condiția socială a fiului de familie, încît fiul de familie, dacă trăia pater familias se afla sub putere părintească și nu avea capacitate juridică în domeniul privat.

este nelimitată (absolută) care se manifesta atît asupra persoanelor, cît și asupra bunurilor. Caracterul nelimitat al puterii părintești asupra persoanelor și-a găsit expresia în dreptul de viață și de moarte, dreptul de abandon și dreptul de a vinde. Caracterul nelimitat al puterii părintești se manifesta și asupra bunurilor, căci fiul de familie nu avea bunuri, nu avea patrimoniu propriu și nu putea încheia acte juridice în nume propriu, ci numai împrumutînd capacitatea lui pater familias și cu condiția că, prin efectul acelor acte juridice, situația lui pater familias să devină mai bună din punct de vedere patrimonial, adică să devină proprietar sau creditor, și nu debitor. Puterea părintească putea fi creată pe cale naturală – prin căsătorie, și pe cale artificială – prin adopțiune și legitimare [25, p. 34].

Însă, așa cum puterea părintească putea fi creată pe cale naturală, sau pe cale artificială, în mod simetric ea se putea și stinge, fie pe cale naturală, fie pe cale artificială. Pe cale naturală, puterea părintească se stingea prin moartea lui pater familias, iar pe calea artificială prin emancipare, adică actul prin care o persoană alieni juris devenea o persoană sui juris [39].

Emancipatul dobîndea o capacitate deplină, însă numai dacă era mai mare de 25 de ani, într-adevăr minorul emancipat, care nu ajunse la vîrsta pubertății, rămînea incapabil și intra în tutelă, iar cel care trecuse de acea vîrstă, era pus sub curatelă pînă la 25 de ani [18, p. 435].

Instituția emancipării în dreptul roman privat a apărut ca un antipod al mancipării, adică a ritualului cu ajutorul căruia cetățenii romani efectuau tranzacții cu bunuri și persoane, încluzînd și vînzarea – cumpărarea.

Emanciparea se efectua conform utilizării regulii Legii celor XII Table care prevedea că:

„dacă tatăl va vinde de trei ori fiul, atunci fiul va fi liber de puterea tatălui” [38, p. 48].

Emanciparea, ca și adopțiunea, se efectua în 2 faze:

1. Prima fază a emancipării era identică cu prima fază a adopțiunii, deci presupunea cinci operațiuni juridice, constînd în trei vînzări și două dezrobiri succesive care aveau loc în aceeași zi.

În așa fel pater familias de trei ori mancipa supusul unei persoane de încredere, care de trei ori îl elibera. După primele două ori supusul se întorcea sub puterea lui pater familias, iar după a treia oară acesta devenea persona sui juris (acele persoane care nu se aflau sub puterea cuiva.). Această procedură putea fi aplicată la fel și asupra fiicelor și urmașilor (nepoți, strănepoți), ce se aflau in potestas și pentru care era necesară o singură vînzare cu ulterioara manumission [37, p. 128-129].

2. A doua fază consta într-o dezrobire vindicta (nuia) deoarece procedura de emancipare presupunea existența și celei de a treia dezrobiri, care era concepută ca o fază distinctă ce producea alte efecte juridice decît primele două dezrobiri. După primele două dezrobiri, fiul de familie revenea sub puterea părintească, pe cînd, după cea de a treia dezrobire, acesta devenea persoană sui juris.

Prin urmare, emancipatul avea capacitatea juridică deplină, avea patrimoniu propriu și putea încheia acte juridice în numele propriu. Însă, jurisconsulții considerau că emanciparea echivalează cu dezmoștenirea, din momentul emancipării sale persoana pierdea drepturile succesorale în familia de origine, întrucît nu mai era rudă civilă cu acea familie. De aceea pretorul a intervenit și a inițiat o reformă, prin care emancipatul a fost chemat la succesiune în familia de origine în calitate de rudă de sînge, cu condiția să facă raportul bunurilor, adică să adauge la masa succesorală toate bunurile pe care le-a dobîndit în calitate de persoană sui juris. Altfel, el i-ar fi păgubit pe frații săi rămași sub puterea părintească, deoarece frații rămași sub putere au muncit pentru pater familias, pe cînd emancipatul a muncit pentru el însuși [39].

În perioada domniei lui Iustinian emanciparea se efectua sub următoarele modalități:

Prin primirea rescriptului împărătesc care se înscria în proces – verbal al ședinței de judecată.

Printr-o cerere a proprietarului casei care la fel se înscria în proces – verbal a ședinței de judecată.

Prin acordarea de facto supusului în decursul unei perioade îndelungate de timp a statutului de persoană independentă.

După emancipare tatăl își păstra dreptul de folosință asupra jumătății din proprietatea

fiului.

La fel este necesar de menționat că în dreptul roman privat era prevăzută și posibilitatea de anulare a emancipării. Emanciparea putea fi încetată din cauza nerecunoștinței persoanei emancipate față de fostul proprietar al casei sau din cauza insultării de către aceasta a proprietarului casei.

Alături de emanciparea propriu – zisă, romanii cunoșteau și o altă instituție, venia aetatis, care producea în persoana minorului o capacitate deplină, însă ea se putea acorda bărbaților înainte de împlinirea vîrstei de 20 de ani, iar femeilor înainte de împlinirea vîrstei de 18 ani [18, p. 435].

Vechiul drept francez a întrunit cele două instituții romane într–una singură, care a trecut în Codul Civil lui Napoleon din anul 1804. Emanciparea prin căsătorie este o creație originală a vechiului drept francez [18, p. 436].

Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea era reglat printr-o serie de legi. Copilul era, conform definiției din „Enciclopedia română” a lui Diaconovich: „omul de la naștere pînă la etatea pubertății”, iar copilăria: „vîrsta fragedă în care omul nu se bucură încă de toate drepturile cetățeanului” [15, p. 1].

Pentru a-i proteja, datorită vîrstei fragede și faptului că erau considerați a fi niște ființe aflate în plină dezvoltare, fragile, care nu se puteau apăra singure, copiii beneficiau de anumite dispoziții speciale, statul încercînd a crea cadrul legal pentru protejarea lor.

Astfel conform dispozițiilor legale existente în acea perioadă în legislația civilă asupra copilului minor se instituia puterea părintească care implica în primul rînd, dreptul la educație al copiilor, tatăl și mama aveau dreptul de a-i supraveghea și datoria de a le asigura instrucția necesară, de a-i ajuta în dobîndirea unei profesii, de a-i îndruma, la fel părinții aveau dreptul să-i pedepsească și să-i mustre. Copilul rămînea sub autoritatea tatălui și a mamei pînă la majorat sau emancipare, însă în timpul căsătoriei tatăl singur putea exercita această autoritate

Părinții aveau dreptul de a-i păzi pe copiii săi, astfel, copilul nu putea părăsi casa părintească fără acordul tatălui și, după caz, al mamei, excepție fiind numai posibilitatea de părăsire a casei în cazul maltratării.

Legea le oferea tatălui și mamei dreptul la corecție părintească, în cazul în care nu erau mulțumiți de purtarea copiilor. Puterea părintească îi acorda tatălui posibilitatea de a-și trimite copilul într-o casă de arest, dacă avea mai puțin de 16 ani, pentru cel mult o lună. După depunerea cererii, președintele tribunalului de district elibera ordinul de arestare. Dacă avea peste 16 ani, pînă la majorat sau emancipare tatăl putea doar cere arestarea pentru cel mult 6 luni, la fel în baza puterii părintești de care se bucura tatăl, el putea să scurteze termenul arestării.

Alte drepturi particulare care decurgeau din puterea părintească erau: dreptul de emancipare al copiilor, dreptul de a numi un tutore copiilor, administrarea, în timpul căsătoriei, a bunurilor personale ale copiilor minori.

Minori erau considerați cei care nu aveau 21 de ani împliniți – vîrstă optimă stabilită de lege pentru a îndeplini acte valabile din punct de vedere civil și politic.

Tutela ce putea fi numită de către părinți, înceta prin moartea, majoratul sau prin emanciparea minorului. Emanciparea însemna: „a da unui minor etatea determinată de lege, de a-și administra bunurile și de a percepe veniturile. A scoate de sub putere părintească. A da iertarea de vîrstă” [23, p. 172].

Emanciparea putea fi expresă sau tacită. În primul caz se obținea printr-o declarație formală a persoanelor autorizate de a emancipa minorul, iar în al doilea caz prin căsătoria minorilor, dacă nu ar fi ajuns la vîrsta de 18 ani. În ultimul caz emanciparea era o consecință imediată și de drept a căsătoriei. Emanciparea prin căsătorie era irevocabilă. Dreptul de a emancipa aparținea în primul caz tatălui și mamei conform puterii părintești. Acest drept îl păstra și mama care se căsătorise din nou și nu fusese menținută în tutelă, nu avea astfel nevoie de nici o autorizație din partea noului soț. Tatăl sau mama puteau emancipa copilul lor la vîrsta de 18 ani printr-o declarație făcută la tribunal, care se publica. Se încheia și un proces verbal în acest caz. Dacă părinții nu mai erau în viață, cel care putea emancipa minorul la vîrsta de 20 ani era consiliul de familie. Se realiza o declarație comună a consiliului de familie și a tribunalului din care rezulta emanciparea. Minorul se putea emancipa prin căsătorie sau la vîrsta de 18 ani prin declarația făcută de către tată sau mamă la tribunal. Consiliul de familie emancipa minorul, în lipsa părinților, la 20 ani dacă ar fi considerat de cuviință. Tot acesta numea un curatore pînă la majorat. Curatorul era acel „epitrop sau administrator care se dă în caz de emancipare [23, p. 133].

Minorul emancipat nu putea arenda sau închiria averea imobilă pe o perioadă mai mare de 5 ani. Nu mai putea nici să deschidă vreun proces privind o avere imobilă, să se apere, să ridice capitaluri fără asistența curatorului. Nu poate vinde, nu poate înstrăina. Orice minor emancipat nu putea, conform codului comercial, să se ocupe cu comerțul legal dacă nu avea învoirea scrisă de la tatăl său, în lipsa acestuia, de la mamă sau de la epitropi. Aceștia, chiar dacă ar fi avut învoirea, nu puteau să ipotecheze, să înstrăineze averile lor mobile decît cu hotărîre judecătorească dată în caz de reală nevoie pentru comerțul lor [11, p. 2].

Tutela lua sfârșit în cazul tutorelui dacă acesta înceta din viață, dădea dovadă de incapacitate psihică, gestionare necorespunzătoare a tutelei. Din momentul în care tribunalul încuviința destituirea tutorelui acesta era suspendat și urma a fi numit un alt tutore provizoriu.

Așadar analiza profundă a istoriei apariției instituției emancipării în dreptul roman privat permite de a formula următoarele concluzii și anume:

Emanciparea e este un act solemn, ce are ca efect desființarea puterii părintești asupra

minorului emancipat, permițîndu-i acestuia să se conducă desinestătător în ce privește actele personale și să-și administreze de unul singur patrimoniul în limitele unei capacități de exercițiu restrînse.

Necesitatea existenței instituției emancipării în dreptul roman privat și dreptul francez era determinată de faptul că incapacitatea minorului se prelungea pînă la atingerea vîrstei de 25 de ani, iar deseori apărea necesitatea ca minorul să gestioneze de sine stătător afacerile sale înainte de împlinirea vîrstei legale.

Emanciparea în dreptul roman privat se efectua conform prevederilor Legii celor XII

Table și consta în vinderea minorului de către pater familias.

Instituția emancipării în dreptul roman privat reprezenta o modalitate de ieșire a copiilor și a nepoților de sub puterea lui pater familias (șeful familiei). Cu ajutorul aplicării normelor instituției emancipării aceștia deveneau liberi avînd toate elementele capacității de exercițiu depline.

În secolul al XIX-lea în Vechiul Ragat, raporturile copilului cu ceilalți membri ai familiei, societății erau reglementate printr-o serie de legi care le confereau acestora drepturi dar și obligații. Acest cadru legal a stat la baza protecției copilului de către stat, intervenției acestuia pentru încercarea de a se asigura un mediu propice dezvoltării fizice, intelectuale, morale optime viitorilor cetățeni ai statului.

1.2. Analiza legislațiilor unor state de peste hotare în materia emancipării

Apariția și evoluția instituției emancipării este dictată de dezvoltarea economiei de piață, antrenarea minorilor în activitatea de întreprinzător și participarea acestora în raporturile de muncă. Tot mai multe persoane dobîndesc capacitatea de exercițiu deplină înainte de împlinirea vîrstei majoratului, atribuirea acestora a unui statut de subiect de drept cu toate drepturile și obligațiile ce reies din statutul respectiv și constituie scopul principal al emancipării.

Avînd rădăcini încă în dreptul roman privat, emanciparea a cunoscut o largă răspîndire în majoritatea statelor lumii, fiind recunoscută ca un procedeu de atribuire minorului a capacității depline de exercițiu.

O dezvoltare fructuoasă a instituției emancipării întîlnim îndeosebi în statele Europei, pe cînd în legislația Marii Britanii și a Statelor Unite ale Americii această instituție nu este cunoscută.

Analizînd legislația Franței observăm că Codul civil francez prevede în art. 476 noțiunea de emancipare. Procedura de emancipare a minorului conform dispozițiilor codului francez se efectuează în baza a două modalități:

prin căsătorie;

la atingerea minorului a vîrstei de 16, printr-o decizie a judecătorului, în baza cererii ambelor părinți sau a unuia dintre ei, sau în baza deciziei consiliului de familie (întîlnire a părinților sau a prietenilor apropiați care reprezintă interesele minorului) care este prezidat de judecător. Convocarea acestui consiliu poate fi solicitată de tutore, un membru de familie sau chiar de minor.

În primul caz de emancipare, din momentul încheierii căsătoriei, în virtutea legii, minorul dobîndește capacitate deplină de exercițiu. Se consideră astfel că minorul este capabil din punct de vedere fizic și psihic să se căsătoreasca și să-și asume obligațiile inerente căsătoriei și îndeplinește toate condițiile pentru a putea fi declarat de lege capabil.

În al doilea caz de emancipare – la cerere, minorul va putea încheia personal și fără alte încuviințări prealabile din partea tutorelui, acte juridice civile însă cu două excepții: el nu va putea să fie comerciant și în această calitate să încheie acte juridice comerciale si la fel el nu va putea să se căsătorească fără încuviințarea părinților. Prin urmare, minorul dobîndește capacitatea juridică civilă aproape deplină, putînd să încheie orice act juridic civil fără încuviințare, cu excepția căsătoriei.

Prin urmare putem menționa că în Franța emanciparea nu se datorează nici căsătoriei și nici a celei cereri făcute de persoanele îndreptățite, ci efectele ei sunt recunoscute din momentul înregistrării căsătoriei sau din momentul rămînerii definitive a deciziei judecătorului competent.

Dispoziții asemănătoare privind procedura de dobîndire a capacității depline a unui minor le întîlnim și în legislația Austriei. Astfel în art. 316 din Codul civil austriac este prevăzut că încheierea căsătoriei de către un minor înainte de împlinirea vîrstei matrimoniale constituie temeiul de bază al emancipării. Un alt temei îl constituie decizia consiliului familial, prezidat de un judecător.

În dreptul civil român capacitatea de exercițiu deplină își găsește reglementare în art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31 din 30.01.1954, care prevede că: „Capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvîrșind acte juridice” [9] și în art. 8 care prevede că: „Capacitatea deplină de exercițiu începe de la data cînd persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vîrstei de optsprezece ani. Minorul care se căsătorește, dobîndește, prin aceasta, capacitatea deplină de exercițiu” [9].

Dispoziții similare se regăsesc și în art. 4 din Codul familiei al României: „Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vîrsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit șaisprezece ani. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviința căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani” [5].

Prin urmare se disting două moduri de dobîndire a capacității de exercițiu depline și anume următoarele:

prin împlinirea majoratului civil, adică la data de dobîndire a vîrstei de 18 ani, care și constituie regula de bază de dobîndire a deplinei capacități de exercițiu.

prin încheierea căsătoriei de către femeie înainte de a împlini vîrsta de 18 ani, care conform Codului familiei al României se poate căsători dacă a împlinit vîrsta de 16 ani sau, pentru motive temeinice, chiar la 15 ani.

Această posibilitate de dobîndire a capacității depline de exercițiu de către o femeie în vîrsta de 16 sau 15 ani, este motivată prin faptul că dacă nu i s-ar fi cunoscut femeii prin efectul căsătoriei întreaga capacitate de exercițiu, atunci s-ar înfrînge principiul egalității sexelor, și totodată principiul potrivit căruia în căsnicie soții hotărăsc de comun acord [28, p. 116]. Astfel, din moment ce legea permite unei femei minore să se căsătorească încheind unul din actele juridice, nimic nu se poate opune ca să i se dea dreptul ca, ulterior căsătoriei, să poată încheia singură celelalte acte juridice [24, p. 208].

O dată cu adoptarea în anul 1994 a noului Cod civil a Federației Ruse în dreptul civil rus a apărut o nouă instituție care poartă denumirea de emancipare. Această instituție reprezintă un nou temei de recunoaștere a capacității de exercițiu depline a unui minor în vîrstă de 16 ani.

Conform art. 27 din Codul civil al Federației Ruse: „(1) Minorul care a atins vîrsta de șaisprezece ani, poate fi recunoscut ca avînd capacitatea de exercițiu deplină dacă lucrează în baza unui acord de muncă, inclusiv unui contract sau, cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului practică activitatea de întreprinzător. Recunoașterea minorului ca avînd capacitatea deplină de exercițiu (emanciparea) se efectuează prin hotărîrea a autorității tutelare – cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului, iar în lipsa unui astfel de acord – prin hotărîre judecătorească. (2) Părinții, adoptatorii și curatorul nu duc răspundere pentru obligațiile minorului emancipat, în special pentru obligațiile apărute ca rezultat al cauzării de prejudiciu de către acesta” [6].

Înainte de adoptarea noului Cod în legislația civilă rusă a fost cunoscut numai un singur temei de dobîndire a capacității depline de exercițiu și anume acel cînd legea permitea încheierea căsătoriei de către un minor. Astfel un cetățean ce nu a tins vîrsta matrimonială care conform legislației ruse este de 18 ani, dobîndea capacitatea de exercițiu deplină din momentul înregistrării căsătoriei.

Persoana ce pretinde să fie emancipată urmează să satisfacă două cerințe legale și anume:

în primul rînd trebuie să aibă vîrsta de 16 ani împliniți;

în al doilea rînd trebuie să muncească fie în baza unui acord de muncă, fie în baza unui

contract sau, să practice activitatea de întreprinzător în baza unui acord a reprezentanților

legali [33, p. 63].

Prezența celor două cerințe enumerate nu constituie temei pentru soluționarea automată a problemei privind emanciparea, spre deosebire de posibilitatea de dobîndire a capacității de exercițiu depline prin încheierea căsătoriei, atunci cînd minorul din momentul înregistrării căsătoriei automat dobîndește și capacitatea de exercițiu deplină.

Legislația Federației Ruse prevede două proceduri de atribuire a capacității de exercițiu depline a unui minor:

prin hotărîrea organului de tutelă și curatelă în temeiul existenței acordului ambelor

părinți, adoptatori sau a tutorelui, curatorului minorului.

printr-o hotărîre a instanței de judecată în lipsa unui acord a ambelor părinți, adoptatori

sau a tutorelui, curatorului minorului [33, p. 63].

Din textul legii reiese că obținerea acordului numai unuia din părinți sau adoptatori în pofida refuzului celui de al doilea, face posibilă emanciparea minorului numai în ordinea judiciară.

Cerea de emancipare poate fi înaintată de către atît de către minor cît și de către reprezentanții lui legali, în cazul cînd emanciparea se efectuează printr-o hotărîre a organului de tutelă și curatelă, iar dacă problema privind emanciparea se soluționează printr-o hotărîre a instanței de judecată, atunci autorul cererii poate fi numai minorul [33, p. 63].

Din momentul întrării în vigoare a hotărîrii instanței de judecată minorul este declarat ca avînd capacitatea de exercițiu deplină (emancipat). Din acest moment părinții, adoptatorii, tutorii, curatorii nu duc răspundere materială pentru obligațiile minorului emancipat. În caz dacă minorul nu este de acord cu hotărîrea pronunțată de instanța de judecată, el are dreptul de a ataca hotărîrea în instanța ierarhic superioară, iar prima instanță nu este în drept să refuze primirea cererii de recurs [31, p. 309].

Emanciparea nu reprezintă prin sine un procedeu prin intermediul căruia minorul v-a dispune de posibilitatea încheierii căsătoriei, deoarece înregistrarea căsătoriei de către persoana ce nu a împlinit vîrsta matrimonială deja are ca consecință dobîndirea capacității de exercițiu depline a acesteia.

Declarare unui minor emancipat nu servește drept temei pentru încetarea acțiunii hotărîrii instanței de judecată emise mai înainte privind încasarea pensiei alimentare în favoarea minorului respectiv. Problema privind modificarea ordinii de plată și a sumei pensiei alimentare încasate de la părinți pentru copiii minori se rezolvă în ordinea judiciară [33, p. 63].

Minorul emancipat de sine stătător duce răspundere pentru obligațiile și acțiunile sale în conformitate cu ordinea prevăzută de legislație. La fel Codul civil al Federației nu prevede posibilitatea de anulare sau lipsire de drepturi a minorului emancipat, devenind participant cu drepturi depline în circuitului civil, minorul emancipat îți păstrează capacitatea de exercițiu în volum total independent de circumstanțe (încetarea raporturilor de muncă sau a activității de întreprinzător) [33, p. 63].

Prevederi asemănătoare privind instituția emancipării le întîlnim și în legislația Republicii Belarus, la fel cu adoptarea a noului Cod civil în anul 1998 a fost introdusă o nouă instituție a dreptului civil denumită emanciparea.

Procedura de emancipare conform codului civil belarus din 1998 se aseamănă mult cu cea prevăzută în Codul civil al Federației Ruse, astfel conform art. 26: „(1) Minorul care a atins vîrsta de șaisprezece ani, poate fi recunoscut ca avînd capacitatea de exercițiu deplină dacă lucrează în baza unui acord de muncă (contract) sau, cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului practică activitatea de întreprinzător. Recunoașterea minorului ca avînd capacitatea deplină de exercițiu (emanciparea) se efectuează prin hotărîrea a autorității tutelare – cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului, iar în lipsa unui astfel de acord – prin hotărîre judecătorească (2) Părinții, adoptatorii și curatorul nu duc răspundere pentru obligațiile minorului emancipat, în special pentru obligațiile apărute ca rezultat al cauzării de prejudiciu de către acesta” [7].

În conformitate cu art. 21 al Cudului muncii Republicii Belarus: „Acordul sau contractul de muncă poate fi încheiat numai cu un minor ce a atins vîrsta de 16 ani, contractul încheiat cu un minor ce are vîrsta de 14 ani se consideră valabil numai dacă există acordul scris a unuia dintre părinți (adoptatori, tutore, curator), pentru îndeplinirea de către minor a unei munci ușoare ce nu aduce prejudiciu sănătății și nu perturbă procesul de învățămînt” [8].

Esența emancipării conform doctrinei civile belaruse se rezumă la faptul că minorul ce a atins vîrsta corespunzătoare emancipării în baza unor condiții prevăzute de lege este dotat cu capacitatea deplină de exercițiu, adică drepturile lui într-un anumit sens sunt egalate cu drepturile cetățenilor ce au atins vîrsta majoratului.

Introducerea emancipării în dreptul civil belarus reiese din faptul că majoritatea cetățenilor în vîrsta între 14-18 ani reprezintă prin sine o personalitate aproape formată, acțiunile căreia sunt deja bine pricepute. La fel majoritatea reprezentanților a grupei de vîrstă respective primesc studiile medii necesare. Paralel cu primirea studiilor minorii obțin și unele deprinderi în toate direcțiile de bază a activității publice. Împreună cu aceasta luînd în considerare particularitățile psihologiei minorului este necesară și ghidarea corectă a lui, astfel legislatorul menține existența asupra minorului puterea reprezentanților legali în scopul asigurării de către aceștia a realizării unor drepturi și libertăți ale minorului pe care el datorită vîrstei nu are posibilitatea de a le realiza de sine stătător. Însă în pofida acestui fapt totuși minorul este o personalitate deja formată și toate eforturile persoanelor ce realizează educarea copilului capătă sfîrșitul său logic, și chiar dacă perioada de educare a minorului continuă, nivelul ei de influență asupra lui în fiecare zi devine tot mai puțin esențial, un rol mai mare începe să îl joace experiența de viață proprie a minorului. Persoana în această vîrstă este capabilă nu numai să facă diferența între ceea ce este rău și ceea ce este bine, dar și să-și dea seama de caracterul acțiunilor sale și de urmările ce pot surveni în urma săvîrșirii lor [36, p. 88].

Anume aceste motive au dat naștere posibilității săvîrșirii de sine stătător de către minori cu vîrsta între 14-18 ani a unor acțiuni importante din punct de vedere juridic și la fel stabilirii răspunderii prevăzute de lege pentru faptele săvîrșite.

Analiza minuțioasă a legislațiilor unor state de peste hotare în materia emancipării ne permite de a formula următoarele concluzii:

Apariția și evoluția instituției emancipării în majoritatea statelor este dictată de dezvoltarea economiei de piață, antrenarea minorilor în activitatea de întreprinzător și participarea acestora în raporturile de muncă.

Instituției emancipării capătă o dezvoltare fructuoasă îndeosebi în statele Europei, pe cînd în legislația Marii Britanii și a Statelor Unite ale Americii această instituție nu este cunoscută.

Procedura de emancipare cu mici diferențe se aseamănă în legislațiile tuturor statelor, în Franța, Austria, Federația Rusă, Republica Belarus Codul civil prevede ca cerință de bază pentru emancipare, atingerea minorului vîrstei de 16 ani.

În Franța și Austria emanciparea produce efecte din momentul înregistrării căsătoriei sau din momentul rămînerii definitive a deciziei judecătorului competent (în cazul cînd este înaintată o cerere privind emanciparea miorului de către persoanele îndreptățite).

În România există două moduri de dobîndire a capacității depline de exercițiu care se realizează fie prin atingerea majoratului, fie prin încheierea căsătoriei de către o femeie minoră în vîrstă de 16 ani și cu unele excepții prevăzute de lege 15 ani.

În Federația Rusă, minorul care a atins vîrsta de șaisprezece ani, poate fi recunoscut ca avînd capacitatea de exercițiu deplină dacă lucrează în baza unui acord de muncă, inclusiv unui contract sau, cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului practică activitatea de întreprinzător. Recunoașterea minorului ca avînd capacitatea deplină de exercițiu (emanciparea) se efectuează printr-o hotărîre a autorității tutelare – cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului, iar în lipsa unui astfel de acord – printr-o hotărîre judecătorească.

Rezultatele investigațiilor efectuate în prezentul capitol permit de a formula următoarele concluzii:

Emanciparea are ca scop să dea minorului o oarecare libertate înainte de ajungerea la

majorat. Capacitatea pe care o dobîndește minorul emancipat este limitată, astfel putem determina că emanciparea constituie o perioadă de tranziție între capacitatea completă a minorului neemancipat și libertatea deplină de care se bucură majorul.

Instituția emancipării își are rădăcini încă în antichitate, fiind pe larg utilizată în dreptul roman privat și Vechiul Regat, ea era recunoscută o modalitate de acordare a libertății minorului înainte de ajungere a acestuia la vîrsta majoratului.

În dependență de epoca istorică, procedura de emancipare se deosebea. Astfel în dreptul roman privat emanciparea se efectua conform prevederilor Legii celor XII Table și consta în vinderea minorului de către pater familias. Vînzarea se efectua în două faze dintre care prima constînd din trei vînzări și două dezrobiri succesive care aveau loc în aceeași zi, iar cea de a doua fază constînd dintr-o dezrobire vindicta (nuia), procedura de emancipare presupunea existența și celei de a treia dezrobiri, deoarece după primele două dezrobiri, fiul de familie revenea sub puterea părintească, pe cînd, după cea de a treia dezrobire, acesta devenea persoană sui juris.

Necesitatea existenței instituției emancipării în dreptul roman privat și dreptul francez era dictată de faptul că incapacitatea minorului se prelungea pînă la atingerea vîrstei de 25 de ani, iar deseori apărea necesitatea ca minorul să gestioneze de sine stătător afacerile sale înainte de împlinirea vîrstei legale.

În Vechiul Regat copilul rămînea sub autoritatea tatălui și a mamei pînă la majorat sau emancipare. Emanciparea în Vechiul Regat însemna scoaterea minorului de sub puterea părintească și oferirea acestuia a posibilității de a-și administra de sine stătător bunurile și percepe veniturile. De asemenea ea era de două feluri: expresă și tacită. În primul caz minorul putea fi emancipat printr-o declarație formală a persoanelor autorizate de a emancipa minorul, iar în al doilea caz prin căsătoria minorilor, ce nu a ajuns la vîrsta de 18 ani.

O dată cu evoluția societății a evoluat și instituția emancipării, care ulterior s-a răspîndit în majoritatea statelor lumii ca de exemplu: Franța, Austria, România, Federația Rusă, Republica Belarus.

Cunoscînd diverse proceduri în dependență de particularitățile legislațiilor diferitor state, sensul acestei instituții rămîne același, ea fiind recunoscută ca o modalitate de dobîndire a capacității de exercițiu depline a unui minor.

Atît în Franța, Austria, Federația Rusă cît și Republica Belarus cerința de bază a emancipării este atingerea minorului a vîrstei de 16 ani.

Spre deosebire de legislațiile altor state în România există un temei alternativ în baza căruia se permite emanciparea minorului acesta fiind fie atingerea vîrstei majoratului (care conform legislației României este de 18 ani), fie încheierea căsătoriei de către o femeie ce are 16 ani împliniți (cu unele excepții 15 ani) și care la rîndul său va produce efecte numai din momentul înregistrării.

2. INSTITUȚIA EMANCIPĂRII ÎN LEGISLAȚIA CIVILĂ ȘI PROCESUAL CIVILĂ

A republicii moldova

2.1. Noțiuni generale privind capacitatea de exercițiu

Orice ființă umană este subiect de drept. Noțiunea de subiect de drept a suferit de-a lungul istoriei modificări semnificative dacă avem în vedere că în societatea romană nu fiecărui om i se recunoștea această calitate. Astfel, pentru ca cineva să poată participa la raport juridic (deci să fie o „persoană”) trebuia să aibă capacitatea juridică, adică aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi și obligații [19, p. 97].

Capacitatea civilă este o parte a capacității juridice care constă în aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile civile și de a-și asuma obligații civile prin încheierea de acte civile. La rîndul său capacitatea civilă se împarte în: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. [28, p. 23].

Prin capacitatea de folosință conform art. 18 alin. (1) și (2) din Codul civil al Republicii Moldova se înțelege: „(1) Capacitatea de a avea drepturi și obligații civile (capacitatea de folosință) se recunoaște în egală măsură tuturor persoanelor fizice. (2) Capacitatea de folosință a persoanei fizice apare în momentul nașterii și încetează o dată cu moartea” [3].

Capacitatea de exercițiu conform art. 19 din Codul civil al Republicii Moldova reprezintă: „Aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie și de a exercita drepturi civile, de a-și asuma personal obligații civile și de a le executa” [3].

În viziunea profesorului Tr. Ionașcu capacitatea de exercițiu reprezintă: „aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligațiile, încheind personal și fără autorizarea prealabilă a vreunui ocrotitor acte juridice, precum și, bineînțeles, de a participa tot astfel, la dezbaterea procesului civil ca reclamant sau ca pîrît în privința realizării drepturilor și obligațiilor sale civile” [20, p. 53].

Spre deosebire de capacitatea de folosință care reprezintă posibilitatea pasivă a persoanei de a fi titular de drepturi și obligații, capacitatea de exercițiu presupune săvîrșirea de acțiuni proprii de partea persoanei, îndreptate spre dobîndirea de drepturi și asumarea de obligații. Persoanele care au capacitatea de folosință, dar care nu au capacitatea de exercițiu dobîndesc și exercită drepturi civile, își asumă obligații și le execută prin intermediul reprezentanților [13, p. 59].

În Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu sunt definite într-un singur termen – „capacitatea juridică” (legal capacity), tradiția respectivă a părut încă în practica judiciară medievală. În timpul de față în practica judiciară a acestor state se aplică la fel și termenii ca „capacitatea juridică pasivă” (passive capacity), ce după sensul atribuit de juriștii englezi corespunde cu conceptul de capacitate de folosință, și „capacitatea juridică activă” (capacity for performance of legal act), ce semnifică capacitatea de exercițiu [30, p. 115].

În Franța la fel ca și în Marea Britanie nu se efectuează o distincție exactă între termenii de „capacitate de folosință” și „capacitate de exercițiu”. În art. 3 al Codului civil francez se utilizează termenul de „capacité”, sub care se subînțelege atît capacitatea de folosință cît și capacitatea de exercițiu, iar în art. 488 al Codului civil francez există o normă care dispune că cetățeanul devine capabil să încheie toate actele juridic civile din momentul împlinirii vîrstei majoratului. În practica și literatura juridică franceză spre deosebire de legislație se efectuează o distincție între capacitatea de folosință (capacité de jouissance) și capacitatea de exercițiu (capacité d’exércice) [30, p. 115].

Spre deosebire de dreptul francez și englez în Republica Federativă Germană și Elveția în legislație se utilizează pe larg trei termeni: „capacitatea de folosință” (Rechtsfàhigkeit), „capacitatea de exercițiu” (Qeschaftsfàhigkeit) și „capacitatea de delict” (Detiktsfahigkeit), care reprezintă capacitatea cetățeanului de a duce răspundere pentru prejudiciul cauzat [30, p. 115].

Pentru a încheia acte juridice producătoare de efecte juridice, este necesar ca o persoană fizică să aibă pe lîngă capacitatea de folosință și o anumită maturitate psihică, adică să-și poată da seama de consecințele acțiunilor sale. Dacă simpla existență a persoanei fizice este suficientă pentru ca ea să poată avea drepturi și obligații civile, această existență este insuficientă pentru ca subiectul de drept să poată încheia personal acte juridice civile. Astfel numai persoana fizică care a ajuns la o anumită maturitate psihică poate să încheie valabil, conștient și sigur, acte juridice civile. Această maturitate psihică se dobîndește numai după ce minorul a ajuns la o anumită vîrstă [29, p. 56].

Practic toate sistemele de drept prevăd că persoana fizică devine capabilă de la o anumită vîrstă instituită de legislație.

Astfel, referitor la vîrsta majoratului, în România, Republica Moldova, Federația Rusă, Polonia, Franța, Anglia etc., persoana fizică este considerată că a dobîndit capacitatea deplină de exercițiu de la vîrsta de 18 ani, pe cînd în Germania, persoana este deplin capabilă de a participa personal la circuitul civil prin încheierea actelor juridice începînd cu ultima zi a vîrstei de 18 ani. În Japonia, capacitatea deplină de exercițiu apare o dată cu împlinirea vîrstei de 20 ani, iar în Statele Unite ale Americii, în funcție de statul federal, vîrsta de la care intervine majoratul persoanei variază între 18 și 21 de ani. Printr-o modificare intrată în vigoare în anul 1996 a art. 14 din Codul civil al Elveției, minorul devine capabil la vîrsta de18 ani, spre deosebire de reglementarea anterioară care prevedea vîrsta majoratului la 20 de ani. [40].

Momentul majoratului este legat de unele aptitudini psihice ale persoanei, adică de existența facultății de a judeca și de a aprecia corect asupra necesității și oportunității încheierii unui act juridic, ca urmare a evaluării raționale a consecințelor acestuia.

Pentru considerarea prezenței capacității de exercițiu a persoanei fizice este necesară prezența următoarelor condiții:

existența capacității de folosință, care și este o condiție ce aparține tuturor oamenilor;

existența discernămîntului, adică a posibilității omului, în virtutea dezvoltării sale de a-și

reprezenta corect natura faptului săvîrșit și consecințele acestuia. De regulă, discernămîntul este pus sub condiție de vîrstă și de stare psihică [26, p. 14].

Principalele caractere juridice ale capacității de exercițiu (depline sau restrînse) a persoanei fizice sunt:

legalitatea;

generalitatea;

inalienabilitatea;

intangibilitatea;

egalitatea [29, p. 57].

Legalitatea, care presupune, că toate remanierile (stabilirea, modoficarea, limitarea, încetarea) în capacitatea de exercițiu a persoanei fizice ține exclusiv de domeniul legii.

Generalitatea, care presupune aptitudinea de a încheia orice acte juridice civile ce nu sunt interzise prin lege.

Inalienabilitatea, care presupune imposibilitatea înstrăinării sau renunțării la capacitatea de exercițiu. Astfel, orice act juridic civil, care are drept scop limitarea capacității de exercițiu, este nul, astfel cum și o persoană fizică nu poate renunța la capacitatea de exercițiu, deoarece acesta o caracterizează ca om.

Intangibilitatea, care presupune, că nimeni nu poate fi limitat în capacitate de exercițiu decît în cazurile prevăzute de lege. Art. 25 din Codul civil al Republicii Moldova stabilește, că persoana fizică poate fi limitată în capacitatea de exercițiu, dacă face abuz de consum de alcool, droguri, substanțe psihotrope etc., fapt care înrăutățește situația materială a familiei sale.

Egalitatea, care presupune, că capacitatea de exercițiu este recunoscută tuturor, indiferent de rasă, sex, naționalitate, religie [27, p. 95-96].

În raport de existența și calitatea discernămîntului, capacitatea de exercițiu a persoanei

fizice se prezintă sub următoarele trei categorii:

Lipsa capacității de exercițiu:

a minorilor cu vîrsta între 7 și 14 ani;

a persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu în conformitate cu prevederile art. 24 din Codul civil a Republicii Moldova.

Capacitatea de exercițiu restrînsă:

capacitatea de exercițiu a minorilor cu vîrsta între14 și 18 ani;

capacitatea de exercițiu a minorilor cu vîrsta între 7 și 14 ani;

capacitatea de exercițiu a persoanelor limitate în această capacitate din cauza abuzului de băuturi alcoolice și folosirii substanțelor narcotice.

Capacitatea de exercițiu deplină:

capacitatea de exercițiu a persoanelor majore (care au împlinit vîrsta de 18 ani);

capacitatea de exercițiu a persoanelor care s-au căsătorit înaintea împlinirii vîrstei de 18 ani;

c) capacitatea de exercițiu a persoanelor emancipate [10, p. 271].

Lipsa capacității de exercițiu este recunoscută după prevederile Codului civil al Republicii Moldova persoanelor fizice care nu au împlinit vîrsta de 7 ani, precum și alienaților mintali lipsiți de capacitate de exercițiu prin hotărîrea judecătorească. Lipsa capacității de exercițiu încetează pentru odată cu împlinirea vîrstei de 7 ani pentru minori, iar pentru persoana pusă sub interdicție – prin ridicarea interdicției.

Capacitatea de exercițiu restrînsă începe odată cu atingerea vîrstei de 7 ani, iar în cazul lipsirii de capacitate de exercițiu a minorului – din momentul ridicării interdicției. Încetarea capacității civile de exercițiu restrînse are loc odată cu atingerea vîrstei de 18 ani, căsătoria înainte de atingerea vîrstei de 18 ani sau în cazul emancipațiunii, precum și în cazul scoaterii interdicției judecătorești privind limitarea capacității de exercițiu.

Capacitatea de exercițiu deplină începe odată cu împlinirea vîrstei majoratului, căsătoriei pînă la împlinirea majoratului, emancipării sau ridicării limitării impuse pe cale judecătorească în baza prevederilor art. 25 din Codul civil al Republicii Moldova. Încetarea completă c capacității de exercițiu depline are loc odată cu moartea persoanei, prin punerea sub interdicție (limitarea capacității de exercițiu sau declararea incapacității), prin anularea căsătoriei înainte ca aceștia să împlinească majoratul în caz de fictivitate a căsătoriei [27, p. 97].

Așadar analiza minuțioasă a noțiunilor generale privind capacitatea de exercițiu, permite să formulăm unele concluzii, și anume:

Capacitatea civilă este o parte a capacității juridice, iar capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu sunt părți componente a capacității civile.

Capacitatea de exercițiu este acea parte a capacității de civile, care constă în aptitudinea de a dobîndi și a exercita drepturi civile și de a asuma și a executa obligații civile.

În legislația Republicii Moldova spre deosebire de legislația altor state se observă o distincție clară între termenii de „capacitate de folosință” și „capacitate de exercițiu”, care la rîndul său comportă sensuri diferite.

În Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu sunt definite într-un singur termen – „capacitatea juridică” (legal capacity), tradiția respectivă a părut încă în practica judiciară medievală.

În Franța la fel ca și în Marea Britanie nu se efectuează o distincție exactă între termenii de „capacitate de folosință” și „capacitate de exercițiu”. În art. 3 al Codului civil francez se utilizează termenul de „capacité”, sub care se subînțelege atît capacitatea de folosință cît și capacitatea de exercițiu, pe cînd în practica și literatura juridică franceză spre deosebire de legislație se efectuează o distincție între capacitatea de folosință (capacité de jouissance) și capacitatea de exercițiu (capacité d’exércice).

Spre deosebire de dreptul francez și englez în Republica Federativă Germană și Elveția în legislație se utilizează pe larg trei termeni: „capacitatea de folosință” (Rechtsfàhigkeit), „capacitatea de exercițiu” (Qeschaftsfàhigkeit) și „capacitatea de delict” (Detiktsfahigkeit), care reprezintă capacitatea cetățeanului de a duce răspundere pentru prejudiciul cauzat.

Pentru considerarea prezenței capacității de exercițiu a persoanei fizice este necesar prezența unor condiții referitoare la existența capacității de folosință și a discernămîntului.

Principalele caractere juridice ale capacității de exercițiu (depline sau restrînse) a persoanei fizice sunt: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea și egalitatea.

Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice se clasifică în trei categorii: lipsa capacității de exercițiu, capacitatea de exercițiu restrînsă și capacitatea de exercițiu deplină.

Declararea capacității depline de exercițiu minorului (emanciparea)

În literatura de specialitate atît străină cît și autohtonă putem întîlni o multitudine de noțiuni care definesc capacitatea de exercițiu deplină. Unii autori consideră că: „Capacitatea de exercițiu deplină este aptitudinea persoanei fizice de a-și dobîndi prin acțiunile sale orice drept personal nepatrimonial roi patrimonial și de a-și asuma orice obligație, adică de a-și realiza capacitatea de folosință care îi aparține în tot întregul” [10, p. 271].

Alții consideră că: „Capacitatea de exercițiu deplină a persoanei fizice este acea parte a capacității de drept civil care rezidă în aptitudinea omului de a dobîndi și exercita drepturile civile și de a-și asuma și executa obligațiile civile prin încheierea personal a actelor juridice permise de lege” [28, p. 116].

Din definiția sus menționată putem deduce următoarele trăsături ale capacității de exercițiu depline, și anume:

capacitatea deplină de exercițiu este o parte componentă a capacității civile;

capacitatea deplină de exercițiu prevede încheierea personal de către persoana fizică a

actelor juridice, fără reprezentant legal și fără necesitatea unei încuviințări prealabile;

persoana fizică ce se bucură de această capacitate deplină de exercițiu are posibilitatea de

a încheia toate actele juridice permise de lege, iar actele ce contravin prevederilor legii nu vor putea fi încheiate valabil.

În dreptul civil român, capacitatea de exercițiu deplină constituie regula, iar lipsa capacității de exercițiu și capacitatea de exercițiu restrînsă constituie excepții de la regulă [29, p. 69].

Stabilirea de către legislator a vîrstei majoratului, adică determinării momentului din care apare capacitatea deplină de exercițiu depinde de un șir de împrejurări sociale și psihologice. Cetățenii ce au capacitatea deplină de exercițiu pot de sine stătător să dobîndească și să exercite toate drepturile prevăzute de lege, pot pune în sarcină și executa obligațiile corespunzătoare și la fel pot de sine stătător să poarte răspundere pentru acțiunile sale. O grupă specială a cetățenilor ce au capacitatea deplină de exercițiu o formează persoanele ce practică activitatea de întreprinzător fără crearea persoanei juridice [34, p. 64].

Capacitatea de exercițiu, fiind posibilitatea persoanei de a dobîndi și de a exercita drepturi civile prin propriile fapte, de a-și asuma personal obligațiile civile și de a le executa, nu apare odată cu nașterea persoanei fizice, precum capacitatea de folosință, ci la o anumită perioadă de timp după nașterea ei. Această condiție cerută de lege se datorează faptului că pentru ca persoana fizică, prin acțiunile proprii, să dobîndească și să exercite drepturi civile, să-și asume personal obligațiile civile și să le execute, este necesar ca ea să atingă un anumit grad de dezvoltare mintală și experiență necesară vieții juridice civile. Din aceste considerente, legiuitorul stabilește că persoana fizică dobîndește capacitatea de exercițiu deplină la vîrsta majoratului, adică vîrsta de 18 ani, cînd are voință conștientă, suficientă și discernămînt pentru a-și da seama de interesele sale, de importanța și consecințele faptelor sale. Astfel, premisele începutului capacității de exercițiu depline sînt: existența capacității de folosință și a discernămîntului, adică maturitatea psihică pentru ca persoana să-și poată reprezenta corect consecințele juridice ale manifestării sale de voință. Persoana fizică cu capacitatea de exercițiu deplină are aptitudinea de a încheia orice fel de acte juridice civile (de conservare, de administrare și de dispoziție), cu excepția celor interzise de lege. Aptitudinea de a încheiai în mod individual orice act juridic civil neinterzis de lege implică și posibilitatea de a împuternici pe altul să încheie, în numele și pe seama sa, asemenea acte juridice (cu excepția celor referitoare la drepturi și obligații strict personale). Capacitatea de exercițiu deplină înseamnă și aptitudinea de a încheia acte juridice civile în numele și pe seama altei persoane, în calitate de reprezentant legal (părinte, tutore, curator) sau reprezentant convențional (mandatar) [13, p. 59-60].

De la regula generală, prevăzută de lege, conform căreia capacitatea de exercițiu deplină se dobîndește la împlinirea vîrstei de 18 ani, Codul civil a Republicii Moldova prevede două excepții care permit dobîndirea capacității depline de exercițiu înaintea atingerii vîrstei majoratului.

Prima excepția permite dobîndirea capacității depline de exercițiu de către un minor prin încheierea căsătoriei înainte de a atinge vîrsta matrimonială care conform art. 14 din Codul familiei al Republicii Moldova este de 18 ani.

A doua excepție constă în atribuirea capacității depline de exercițiu a unui minor prin emancipare. Spre deosebire de Codul civil din anul 1964, care menționa doar două posibilități de dobîndire a capacității depline a unui minor: atingerea vîrstei majoratului (18 ani) și încheierea căsătoriei înainte de atingerea vîrstei matrimoniale, Codul civil nou al Republicii Moldova din 2002 prevede și o a treia posibilitate de dobîndire a capacității depline – emanciparea.

Conform art. 13 al Codului civil din anul 1964, minorii în vîrstă între 15 – 18 au dreptul să încheie acte juridice civile cu acordul părinților, adoptatorilor sau a tutorilor. Dar minorii sunt în drept de sine stătător să dispună de salariu (remunerații) sau bursă, la fel ei dispun posibilitatea să-și exercite drepturile de autor asupra creațiilor, invențiilor, propunerilor de raționalizare și modelelor industriale, au dreptul asupra descoperirilor sale, și de asemenea dreptul de a săvîrși unele tranzacții (de ex. de uz casnic). Existența temeiurilor suficiente permite organului de tutelă / curatelă din propria inițiativă sau la cererea părinților, adoptatorilor, tutorilor, a organizațiilor obștești sau a altor persoane interesate, să limiteze sau să lipsească minorul în vîrstă între 15 – 18 ani de dreptul de a dispune de sine stătător de salariul, remunerațiile sau bursa sa. Dreptul minorilor în vîrstă între 15 – 18 ani de a depune depozit în instituțiile de credit și de a dispune de el se determină conform legislației URSS [32, p. 29].

Potrivit noului dicționar universal al limbii române „emanciparea” semnifică: ieșirea a unui minor de sub tutelă [21, p. 425]. Iar potrivit dicționarului explicativ al limbii române prin „emancipat / emancipată” se subînțelege: 1. Cel care nu depinde de cineva sau de ceva, care a devenit liber, independent. * (despre copii și adolescenți) care și-a luat unele libertăți nepotrivite cu vîrsta lui; cu purtări libertine. 2. (în unele state) Scos înainte de majorat de sub autoritatea părintească sau a tutorelui [16, p. 338].

Emanciparea substanțial modifică statutul juridic al minorului, ca rezultat al emancipării acesta la fel ca și alți cetățeni cu capacitatea deplină de exercițiu după propria apreciere dobîndește și exercită drepturile ce îi aparțin, dispune de venituri abținute în rezultatul muncii sau activității de întreprinzător, săvîrșește toate operațiunile juridice necesare și poartă răspundere în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligațiilor sale sau cauzării de prejudicii. În condițiile economiei de piață instituția emancipării contribuie la dobîndirea de către cetățeanul minor a independenței economice și dezvoltarea capacităților și deprinderilor participării în activitatea de întreprinzător [35, p. 127].

Conform art. 20 alin. (3) din Codul civil al Republicii Moldova: „Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exercițiu deplina dacă lucrează în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului, practică activitate de întreprinzător. Atribuirea capacității depline de exercițiu unui minor (emancipare) se efectuează prin hotărîre a autorității tutelare, cu acordul ambilor părinți, adoptatorilor sau curatorului, iar in lipsa unui astfel de acord, prin hotărîre judecătorească” [3].

În proiectul Codului civil al Republicii Moldova spre deosebire de varianta finală a Codului era prevăzut un articol aparte destinat definirii termenului de emancipare care la fel prevedea și o procedură de emancipare distinctă de cea existentă, astfel în art. 22 Capitolul II, Secțiunea I se prevedea că: „Pentru motive temeinice instanța judecătorească poate recunoaște minorului, care a împlinit vîrsta de șaisprezece ani, capacitatea deplină de exercițiu, la cererea acestuia” [22, p. 5].

Dreptul de încadrare în cîmpul muncii (ca una din condițiile prevăzute de lege pentru emancipare) este prevăzut și reglementat de majoritatea actelor legislative atît de nivel național cît și cel internațional, protecția internațională constituind piatra de temelie în asigurarea respectării drepturilor omului. În acest sens putem aminti de Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 16.12.1966, ratificat de Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului nr. 217–XII din 28.07.1990, care prevede în art. 6 alin. (1) că orice persoană are dreptul la muncă și de Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948 care prevede în art. 23 alin. (1) că: „Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotire împotriva șomajului” [1].

Reglementări asemănătoare se întîlnesc și în Constituția Republicii Moldova din 29.08.1994, care prevede în art. 43 alin. (1) următoarele: „Orice pesoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la protecția împotriva șomajului” [2].

Atribuirea capacității depline de exercițiu unui minor (emancipare) constituie un temei nou pentru recunoașterea minorului care a împlinit vîrsta de 16 ani cu capacitate de exercițiu deplină. Pentru aceasta este necesar ca minorul să dispună de venit propriu, fiind angajat în cîmpul muncii în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului, să practice activitate de întreprinzător. Emanciparea minorului se efectuează printr-o hotărîre a autorității tutelare, cu acordul ambilor părinți, adoptatorilor sau curatorului, iar dacă lipsește acordul părinților, minorul este emancipat de către instanța de judecată conform prevederilor Capitolului XXVI din Codul de Procedură Civilă a Republicii Moldova. Cu toate că nimic nu se spune despre acordul minorului pentru emanciparea lui, nu sunt dubii referitor la faptul că emanciparea acestuia are loc în baza cererii lui. Participarea minorului în calitate de membru al cooperativei de asemenea constituie temei pentru emanciparea lui, dacă calitatea de membru al cooperativei îi asigură o sursă de venit stabilă [13].

Emancipatul dispune de volumul deplin de drepturi și obligații, cu excepția acelora pentru a căror obținere actele normative stabilesc un alt cenz de vîrstă, de exemplu, cetățenii minori emancipați nu pot fi adoptatori (art. 21 din Codul familiei al Republicii Moldova), deoarece acest drept apare odată cu atingerea vîrstei de 18 ani [14, p. 137].

Legislația în vigoare prevede două modalități de declarare a minorului cu capacitate de exercițiu deplină, și anume:

Adminstrativă;

Judiciară.

În ordinea administrativă declararea capacității depline de exercițiu minorului (emanciparea) se realizează prin hotărîrea organului de tutelă și curatelă, în cazul existenței următoarelor condiții:

minorul a atins vîrsta de 16 ani;

lucrează în bază de contract de muncă sau, cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorilor, practică activitatea de întreprinzător, adică are izvor independent de obținere a veniturilor;

– există acordul părinților, adoptatorilor sau curatorilor privind emanciparea lui.

Forma judiciară de emancipare se aplică în cazul existenței următoarelor condiții:

minorul a atins vîrsta de 16 ani;

lucrează în bază de contract de muncă sau, cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorilor, practică activitatea de întreprinzător, adică are izvor independent de obținere a veniturilor din munca sa sau din activitatea de întreprinzător;

– lipsa acordului părinților, adoptatorilor sau curatorilor cu privire la emanciparea minorului;

– există un atare acord, însă organul de tutelă și curatelă a refuzat să declare capacitatea deplină de exercițiu minorului [14, p. 137].

Conform art. 294 alin. (1) din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova: „Minorul care a tins vîrsta de 16 ani este în drept să adreseze în instanța judecătorească de la domiciliul său o cerere pentru a i se declara capacitate deplină de exercițiu” [4]. Ca domiciliu al minorului care a atins vîrsta de 16 ani se consideră conform art. 30 alin. (1) din Codul civil al Republicii Moldova locul unde acesta își are locuința stabilă sau principală.

Instanța de judecată nu este în drept să refuze primirea cererii minorului atît în cazurile lipsei acordului părinților (a unuia dintre părinți), adoptatorilor sau curatorului, cît și în cazul refuzului organului de tutelă și curatelă de a declara capacitatea deplină de exercițiu acestuia. Ca petiționar în pricinile despre declararea capacității depline de exercițiu apare minorul însuși care a tins vîrsta de 16 ani. Reprezentanții legali (părinții, adoptatorii, curatorul), inclusiv organul de tutelă și curatelă, nu dispun de acest drept [14, p. 137].

Cererea înaintată în instanța de judecată despre declararea capacității depline a minorului obligatoriu trebuie să corespundă cerințelor stabilite de lege pentru cererile de chemare în judecată, inclusiv și datelor specifice acestei categorii de pricini. Cerințele căror urmează să corespundă cererea sunt prevăzute în art. 166 și 167 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova.

În aceste sens art. 166 în alin. (2), (3), (4) și (5) prevede următoarele condiții, și anume următoarele:

„(2) În cererea de chemare în judecată se indică:

a) instanța căreia îi este adresată;

b) numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui; dacă reclamantul este o

persoană juridică, datele bancare, codul fiscal, numele reprezentantului și adresa lui, în

cazul în care cererea se depune de reprezentant;

c) numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui;

d) esența încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor, libertăților sau intereselor

legitime ale reclamantului, pretențiile lui;

e) circumstanțele de fapt și de drept pe care reclamantul își întemeiază pretențiile,

demonstrarea probelor care confirmă circumstanțele;

f) pretențiile reclamantului către pîrît;

g) valoarea acțiunii, dacă aceasta poate fi evaluată;

h) date despre respectarea procedurii de soluționare prealabilă a litigiului pe cale

extrajudiciară dacă pentru un astfel de litigiu îndeplinirea procedurii este prevăzută de

lege sau de contractul părților;

i) documentele anexate la cerere.

(3) Cererea de chemare în judecată poate cuprinde și alte date, importante pentru

soluționarea pricinii, precum și demersurile reclamantului.

(4) Reclamantul poate formula în cererea de chemare în judecată mai multe pretenții,

conexe prin temeiurile apariției sau prin probe.

(5) Cererea de chemare în judecată se semnează de reclamant sau de reprezentantul lui

împuternicit în modul stabilit” [4].

În cazul în care cererea de chemare în judecată poartă o denumire greșită conform prevederilor Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, ea se consideră a fi valabil făcută.

Conform prevederilor art. 167 alin. (1) și (2) din Cod:

„(1) La cererea de chemare în judecată se anexează:

a) copiile de pe cererea de chemare în judecată și de pe înscrisuri, certificate în modul

stabilit, într-un număr egal cu numărul de pîrîți și de intervenienți, dacă ei nu dispun de

aceste acte, plus un rînd de copii pentru instanță. Dacă înscrisurile sînt făcute într-o limbă

străină, instanța poate dispune prezentarea traducerii lor în modul stabilit de lege;

b) dovada de plată a taxei de stat;

c) documentele care certifică circumstanțele pe care reclamantul își întemeiază pretențiile

și copiile de pe aceste documente pentru pîrîți și intervenienți, dacă aceștia nu dispun de

ele;

d) documentele care confirmă respectarea procedurii de soluționare prealabilă a litigiului,

dacă respectarea acestei proceduri este prevăzută de lege sau de contractul părților;

e) procura sau un alt document ce legalizează împuternicirile reprezentantului.

(2) La cererea de chemare în judecată, reclamantul poate anexa și alte documente și

demersuri” [4].

În cerere se indică atingerea vîrstei de 16 ani, locul de muncă al minorului, funcția lui, cuantumul salariului (lucrează în baza acordului sau a contractului de muncă), copia ordinului administrației întreprinderii de angajare în serviciu în baza contractului de muncă semnat bilateral [14, p. 138]. Autorul Cujuhari A. menționează că în cazurile în care minorul ce a împlinit vîrsta de 16 ani activează în baza unui contract de antrepriză, consignație, comision și nu în baza unui contract de muncă, el nu dobîndește dreptul de emancipare, deoarece activitățile pe care le practică minorului nu sunt considerate drept ca relații de muncă.

Dacă minorul practică activitatea de întreprinzător, în cerere se menționează tipul de activitate antreprenorială (copia certificatului de înregistrare în calitate de întreprinzător sau copia patentei corespunzătoare) și veniturile obținute în urma activității sale, perioada de muncă de întreprinzător, informații despre părinți (adoptatori, curator), date care certifică refuzul ambilor părinți (sau a unuia dintre ei), al adoptatorilor (adoptatorului), al curatorului de a-i recunoaște minorului capacitatea deplină de exercițiu, date cu privire la refuzul organului de tutelă și curatelă de a-i recunoaște minorului capacitatea deplină de exercițiu. În cerere se argumentează intențiile minorului în legătură cu declararea capacității depline de exercițiu [14, p. 138].

La cererea depusă în instanța de judecată se anexează următoarele acte: copia certificatului de naștere, copia buletinului de identitate, copia carnetului de muncă, copia certificatului de înregistrare a minorului în calitate de întreprinzător individual (copia unui alt act), certificatul de la locul de muncă despre salariul minorului sau certificatul organului fiscal privind veniturile obținute, actul organului de tutelă și curatelă care certifică refuzul declarării capacității depline de exercițiu minorului și alte acte [14, p. 138].

Examinarea cererii minorului are loc în ședință de judecată cu participarea obligatorie a petiționarului, a unuia sau ambilor părinți, a adoptatorilor, a curatorului și reprezentantului organului de tutelă și curatelă. În cazul neprezentării a unei din persoanele menționate mai sus, instanța judecătorească trebuie să amîne examinarea pricinii [17, p. 93].

Informarea incorectă sau necitarea a persoanelor ce urmează să participe în ședința de judecată referitor la data, ora și locul unde va avea loc ședința, reprezincă o piedică în examinarea pricinii.

Părinții sau după caz unul dintre părinți, adoptatorii sau adoptatorul, curatorul participă la proces în calitate de persoană interesată, iar minorul participă la proces în calitate de petiționar, deoarece conform prevederilor art. 294 alin. (1) din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, minorul în vîrstă de 16 ani are dreptul să se adreseze cu o cerere în instanța de judecată de la domiciliul său pentru a i se declara capacitate deplină de exercițiu.

Reprezentantul organului de tutelă și curatelă participă la proces pentru depunerea concluziei privind prezența sau absența temeiurilor declarării capacității depline de exercițiu minorului (emanciparea), participare acestor organe la proces este prevăzută de art. 74 alin. (1) din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, conform căruia: „În cazurile stabilite de lege, autoritățile publice competente, din proprie inițiativă, la cererea participanților la proces sau din oficiul instanței, pot interveni în proces pînă la pronunțarea hotărîrii în primă instanță, precum și în instanța de apel, pentru a depune concluzii, potrivit funcției, în vederea apărării drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale altor persoane, a intereselor statului și ale societății” [4].

Obiectul probațiunii în pricinile de declarare a capacității depline de exercițiu minorului îl constituie circumstanțele care argumentează solicitarea petiționarului și obiecțiile persoanelor interesate (dacă atare există). Se are în vedere probațiunea faptelor, și anume: atingerea vîrstei de 16 ani de către petiționar, prestarea muncii în baza contractului de muncă sau exercitarea activității de întreprinzător, cuantumul salariului sau al oricărui alt venit, care permite minorului să-și asigure o existență independentă, să îndeplinească obligațiile de drept civil, patrimoniale și de alt conținut, lipsa consimțămîntului din partea reprezentaților legali (a unuia dintre ei) de a-i recunoaște capacitatea deplină de exercițiu, refuzul orfanului de tutelă și curatelă de a-l emancipa [14, p. 138-139].

Deci reieșind din cele expuse, putem constata că obiectul probațiunii în pricinile privind declararea capacității de exercițiu depline minorului (emanciparea), îl formează atît toate circumstanțele ce servesc drept temei pentru declararea minorului emancipat, cît și toate circumstanțele care sunt dezaprobatoare sau insuficiente pentru a declara minorul ca fiind emancipat. Astfel art. 296 alin. (1) prevede că: „Instanța judecătorească, după ce examinează pricina în fond, emite o hotărîre prin care admite sau respinge cererea privind declararea capacității depline de exercițiu minorului” [4].

Minorul dobîndește capacitatea deplină de exercițiu și se consideră emancipat din momentul cînd rămîne irevocabilă hotărîrea instanței de judecată. Legislația în vigoare nu conține reglementări privind posibilitatea de limitarea a capacității de exercițiu a persoanei emancipate sau, posibilitatea de anulare a emancipării.

În literatura de specialitate există opinia precum că în cazul cînd există temeiuri suficiente de a limita persoana în capacitatea de exercițiu, ar fi util ca instanței de judecată să se ofere dreptul de a limita persoana în capacitatea de exercițiu. Această părere este susținută și de prof. Cojuhari A., care consideră că o asemenea abordare a problemei este logică și corespunde scopului de apărare a drepturilor și intereselor minorului. În vederea susținerii acestei păreri prof. Cojuhari A. face trimitere la prevederile art. 21 alin. (3) din Codul civil al Republicii Moldova în care se stabilește că: „Din motive întemeiate minorul poate fi limitat de instanța de judecată, la cererea părinților, adoptatorilor sau a curatorului ori a autorității tutelare, în drepturile prevăzute de alin. (2) lit. a) și b) a prezentului articol” [3].

Dreptul civil român cunoaște două forme de emancipare: emanciparea expresă și emanciparea tacită.

1. Emanciparea expresă.

Art. 422 din Codul civil al României dispune că minorul este emancipat printr-o declarație făcută de tribunal de către tatăl său, iar în lipsa acestuia, de către mamă. Dreptul de a emancipa pe minor este unul din atributele puterii părintești și ca atare, se exercită de tată în tot timpul căsătoriei. Cînd puterea părintească trece asupra mamei, atunci ea singură are dreptul să emancipeze pe copilul ei. Acest drept este dobîndit mamei nu numai în caz de deces al tatălui, ci chiar cînd tatăl este absent, interzis, nebun, sau destituit din puterea părintească conform prevederilor Codului penal a României. Deși art. 422 arată că dreptul de a emancipa pe minor nu trece mamei decît în lipsa tatălui, (ceea ce ar însemna că textul nu prevede trecerea dreptului de a emancipa în persoana mamei decît în caz de deces al tatălui) formula textului trebuie să fie interpretată în sensul cel mai larg [18, p. 436].

Dreptul de a-l emancipa pe minor continuă să aparțină tatălui sau mamei chiar cînd ei nu ar mai fi tutori, de pildă tatăl a fost destitui din tutelă pentru nereguli de gestiune, sau mama a pierdut tutela prin faptul că s-a recăsătorit, fără a cere convocarea consiliului de familiei. Cu toate acestea, părintele supraviețuitor păstrează dreptul de a-l emancipa pe copil, căci pierderea tutelei îi lasă exercițiul puterii părintești. În consecință, trebuie să decidem că părintele destituit din puterea părintească în baza unei condamnări pronunțată prin aplicarea art. 268 al Codului penal a României, pierde totodată dreptul de a-l emancipa pe copilul său. Cînd căsătoria este desfăcută prin divorț, tatăl conservă dreptul de a-l emancipa singur pe copilul său, chiar dacă divorțul a fost pronunțat împotriva sa și dacă copilul a fost atribuit mamei în ceea ce privește creșterea și educația, căci dreptul de a emancipa nu are nici un amestec cu atribuția creșterii și supravegherii copilului [18, p. 436].

În caz de emancipare de către unul din părinți, minorul trebuie să fie atins vîrsta de 18 ani cel puțin, sub această vîrstă, emanciparea este imposibilă, căci minorul este încă prea tînăr ca să dobîndească o capacitatea oarecare spre a se conduce în diferite acte ale vieții civile [18, p. 436].

Cînd minorul este orfan de tată și de mamă, dreptul de a-l emancipa revine consiliului de familie. Nu există așadar vreo devoluțiune a acestui drept în persoana bunicului, ascendenților sau tutorelui. Pentru ca minorul să poată fi emancipat de consiliul de familie, este nevoie să fie în vîrstă de cel puțin 20 ani. Inițiative emancipării trebuie luată de tutore, care cere întrunirea consiliului de familie. Consiliul deliberează asupra emancipării, apreciind dacă este necesară. Emanciparea rezultă, spune art. 423 alin. (2) din Codul civil al României, din deliberarea consiliului de familie, deliberare ce se trimite tribunalului, care la rîndul său, declară că minorul este emancipat. Încheierea tribunalului se trece pe însuți actul care conține deliberarea consiliului de familie. Dacă tutorele întîrzie să provoace întrunirea consiliului de familie (fie din simpla neglijență, fie pentru că are interes să întîrzie, cît mai mult momentul cînd va fi obligat să dea socotelile gestiunii sale), art. 424 din Codul civil al României dispune că inițitiva convocării consiliului poate fi luată de rudele sau aliații minorului pînă la gradul de văr primar [18, p. 437].

Conform dispozițiilor legale al României emanciparea urmează să fie publicată în Monitorul Oficial. Scopul publicării respectivă constă în înștiințarea terților despre schimbarea capacității minorului.

Copii naturali sunt emancipați da acela dintre părinții naturali care i-a recunoscut, drepturile mamei naturale asupra copiilor săi se aseamănă cu drepturile cinferite părinților legitimi de puterea lor părintească. Este așadar firesc ca, copilul natural recunoscut să fie emancipat de mama sa. În ceea ce privește pe tatăl natural, socotim că nu există nici un motiv pentru a-i refuza acest drept, din moment ce și-a recunoscut copilul, că se ocupă de el și îl crește, el se poartă ca un adevărat părinte, exercitînd puterea părintească și avînd deci totodată dreptul de a-și emancipa copilul [18, p. 437].

2. Emanciparea tacită.

Conform art. 421 din Codul civil al României minorul are dreptul să se emancipeze de drept prin căsătorie și nu apare necesitatea de nici o altă formalitate accesorie: emanciparea rezultă din faptul înregistrării căsătoriei. Conform legislației în vigoare a României, încheierea căsătoriei de către un minor constituie unicul caz de emancipare legală. Nici minorul nici toate persoanele chemate să consimtă la căsătorie, nu dispun de nici un drept de a se opune emancipării, care se produce de prin faptul înregistrării căsătoriei.

Legea consideră pe drept cuvînt că minorul care se căsătorește devine capabil să îndeplinească actele obișnuite ale vieții, atît în ceea ce privește conducerea persoanei sale, cît și a afacerilor sale. Incapacitatea minorului nu se potrivește cu starea civilă de persoana căsătorită, care presupune o largă independență. Noii căsătoriți formează o familie nouă, de sine stătătoare, nu este așadar admisibilă persistența puterii părintești asupra persoanelor căsătorite, chiar minore [18, p. 437].

Scopul emancipării minorului constă în acordarea dreptului de încheiere a actelor juridice fără a solicita de fiecare dată acordul părinților, adoptatorilor sau a curatorului. Din momentul ce este emancipat minorul obține și exercită în deplin volum toate drepturile de care se bucură persoanele cu capacitatea de exercițiu deplină și își asumă personal și execută toate obligațiile civile, totodată minorul poartă de sine stătător răspundere pentru prejudiciile cauzate.

În fine ca urmare a unor ample investigații efectuate în materia procedurii de declarare a capacității de exercițiu depline a unui minor, putem formula următoarele concluzii:

Capacitatea de exercițiu deplină a persoanei fizice este acea parte a capacității de drept civil care constă în aptitudinea omului de a dobîndi și exercita drepturile civile și de a-și asuma și executa obligațiile civile prin încheierea personal a actelor juridice permise de lege.

Capacitatea de exercițiu spre deosebire de capacitatea de folosință ce apare o dată cu nașterea, se dobîndește după o anumită perioadă de timp după naștere.

Emanciparea este o instituție nouă în legislația civilă al Republicii Moldova introdusă de noul Cod civil din 06.06.2002.

Emanciparea constituie o excepție de la regula generală conform căreia capacitatea de exercițiu deplină apare o dată cu atingerea vîrstei majoratului (18 ani). Astfel fiind emancipat minorul dobîndește capacitatea de exercițiu deplină mai înainte, la vîrsta de 16 ani.

Conform legislației în vigoare sunt prevăzute două modalități de declarare a minorului cu capacitate de exercițiu deplină: administrativă și judiciară.

Emanciparea se efectuează în baza cererii înaintate de la domiciliul său în instanța de judecată de către minorul ce a atins vîrsta de 16 ani.

Cererea înaintată în instanța de judecată de către minor, privind declararea capacității de exercițiu depline obligatoriu trebuie să corespundă tuturor cerințelor prevăzute de lege pentru cererile de chemare în judecată, inclusiv și datelor specifice categoriei respective de pricini.

Examinarea cererii minorului privind declararea capacității de exercițiu depline se petrece în ședință de judecată cu participarea obligatorie a petiționarului, a unuia sau ambilor părinți, a adoptatorilor, a curatorului și reprezentantului organului de tutelă și curatelă, iar în cazul neprezentării a uneia dintre persoanele menționate mai sus, instanța judecătorească este în drept să amîne examinarea pricinii.

Părinții sau după caz unul dintre părinți, adoptatorii sau adoptatorul, curatorul participă la proces în calitate de persoană interesată, iar minorul participă la proces în calitate de petiționar.

Obiectul probațiunii în pricinile privind declararea capacității de exercițiu depline minorului (emanciparea), îl formează atît toate circumstanțele care servesc drept temei pentru declararea minorului emancipat, cît și toate circumstanțele care sunt dezaprobatoare sau insuficiente pentru a declara minorul ca fiind emancipat.

Minorul dobîndește capacitatea deplină de exercițiu și se consideră emancipat din momentul cînd rămîne definitivă și irevocabilă hotărîrea instanței de judecată. Legislația în vigoare nu prevede reglementări ce oferă posibilitatea de a limita capacitatea de exercițiu deplină a persoanei emancipate sau, posibilitatea de anulare a emancipării.

În dreptul civil român există două forme de emancipare: emanciparea expresă și emanciparea tacită. Emanciparea expresă prevede că minorul este emancipat printr-o declarație făcută de tribunal de către tatăl său, iar în lipsa acestuia, de către mamă, iar cînd copilul este orfan de tată și de mamă, dreptul de a-l emancipa revine consiliului de familie. Emanciparea tacită prevede că unicul temei pentru emanciparea minorului îl constituie încheierea căsătoriei de către acesta, efectele emancipării survenind din momentul înregistrării căsătoriei.

Efecte juridice ale emancipării

Eliberarea minorului de sub puterea părintească sau de sub tutelă (sau de sub amîndouă, în cazul cînd părintele supraviețuitor este tutore legal) produce ca efect independența minorului.

Cînd vorbim despre emancipare, putem menționa că ea are ca efect să lărgească într-o anumită măsură capacitatea minorului care primește beneficiul emancipării. Însă minorul devine capabil să încheie numai anumite acte juridice prevăzute de lege, capacitatea de care dispune acesta fiind una excepțională, deoarece în principiu, el continuă să rămînă incapabil.

Efectele emancipării urmează de a împărți în două grupe:

1. La prima grupă se atribuie prevederile ce certifică faptul că emanciparea modifică

statutului juridic al minorului. Consecința de bază al acestei modificări fiind posibilitatea minorului de a înfăptui acte juridice fără acordul scris al reprezentanților legali. De aici rezultă un alt efect al emancipării ce constă în faptul că reprezentații legali al minorului emancipat nu poartă răspundere pentru obligațiile și prejudiciile cauzate de către acesta și la fel asupra lui și asupra bunurilor sale încetează toate atributele puterii părintești.

Conform prevederilor art. 58 alin. (3) din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova: „Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate să-și exercite personal drepturile procedurale și să-și îndeplinească obligațiile procedurale de sine stătător în cazul declarării capacității depline de exercițiu (emancipării) sau al încheierii căsătoriei” [4].

Reieșind din primul efect al emancipării putem constata că una din consecințele ale emancipării minorului este posibilitatea acestuia de a-și administra de sine stătător bunurile sale. Legea nu limitează capacitatea minorului emancipat la actele de pură administrare, pe care acesta le poate face de unul singur.

În literatura de specialitate sunt enumerate următoarele acte de pură administrare și anume:

– Actele conservatorii: înscrierea unei ipoteci, cererea de reînnoire a unei inscripții ipotecare, cererea de inscripție a procentelor, conform art. 1785 din Codul civil al României, orice act de întrerupere a unei prescripții, protestele, comandamentele, transcrierea unui titlu achizitiv de proprietate a unui imobil conform art. 722 din Codul de procedură civilă al României, exercițiul acțiunilor posesorii etc.

– Arendarea sau închirierea. Minorul emancipat poate să dea cu chirie sau în arendă imobilele sale.

– Perceperea veniturilor. Minorul emancipat percepe veniturile produse de bunurile sale și dă chitanță valabilă de descărcare, semnînd singur de primirea sumei. Perceperea veniturilor este o consecință normală a capacității de a administra. Minorul are libera dispoziție a veniturilor sale și le poate cheltui cum crede de cuviință, fără a fi obligat să întrebuințeze excedentul rămas după acoperirea cheltuielilor.

– Locația. Minorul emancipat are toată libertatea de a lua cu chirie sau în arendă orice imobil, pe termen oricît de lung. În această privință, el nu este supus vreunui control.

– Facerea reparațiilor la imobilele sale, întrucît aceste reparații sunt făcute din veniturile averii sale, dacă minorul ar fi nevoit să ia din capital, trebuie să fie asistat de curator.

– Cumpărare de obiecte curente. Minorul emancipat are dreptul să facă cumpărăturile necesare existenței zilnice: îmbrăcăminte, mobilă, hrană etc. El poate încheia contracte de locație de serviciu cu servitorii sau alți salariați.

– Vînzarea mobilierului. Codul civil al României nu dispune nimic în privința mobilelor. Părerea cea mai răspîndită în doctrină este că minorul emancipat nu are, în principiu, puterea să-și vîndă mobilele. Ar fi periculos să i se dea voie a-și înstrăina averea mobiliară, căci ar putea să o risipească sau să o vîndă fără nici o trebuință. Însă vînzările de mobile, care nu sunt decît acte de simplă administrare, sunt permise minorului emancipat. Astfel, el poate să vîndă orice obiect mobil supus deteriorării, recoltele sale, lemne provenind din exploatarea de păduri etc.

– Exercițiul acțiunilor mobiliare. Legea a înțeles să lase minorului emancipat exercițiul acțiunilor mobiliare, căci art. 428 din Codul român, cere ca în procesele relative la drepturi imobiliare, minorul să fie asistat de curator [18, p. 440-441].

Din această enumerare a actelor pe care le poate face minorul emancipat de unul singur, reiese că puterile tutorelui și puterile minorului emancipat, în privința actelor pe care aceștia sunt în drept de a le face singuri, nu sunt la fel de întinse.

Tutorele are puteri mai mari. Iată actele pe care le poate face, spre deosebire de minorul emancipat, căruia îi sunt interzise:

a) Primirea unei plăți reprezentînd un capital și semnarea chitanței descărcătoare.

b) A figura singur ca pîrît într-o acțiune imobiliară [18, p. 441].

Însă, capacitatea minorului emancipat întrece libertatea de acțiune a tutorelui dintr-un anumit punct de vedere, anume că nu este obligat să întrebuințeze excedentele veniturilor [18, p. 441].

2. La a doua grupă de efecte ale emancipării se referă încetarea reprezentării minorului și prin urmare a funcțiilor tutorelui, și recunoașterea minorului a puterii de a-și manifesta voința prin el însuși cu privire la toate drepturile sale și la toate facultățile inerente drepturilor sale [12, p. 95].

Din momentul ce minorul este declarat printr-o hotărîre irevocabilă a instanței de judecată emancipat, drepturile și obligațiile tutorilor cu unele excepții prevăzute de lege față de acesta – încetează.

În rezultatul unei ample cercetări ale efectelor juridice produse ca urmare a emancipării, putem formula următoarele concluzii:

Efectul emancipării constă în lărgirea într-o anumită măsură a capacității minorului care

primește beneficiul emancipării.

Efectele emancipării se clasifică în două grupe. La prima grupă se referă prevederile ce certifică faptul că emanciparea modifică statutului juridic al minorului. Consecința de bază al acestei modificări constăn posibilitatea minorului de a înfăptui acte juridice fără acordul scris al reprezentanților legali. La a doua grupă de se atribuie încetarea reprezentării minorului și prin urmare a funcțiilor tutorelui, și recunoașterea minorului a dreptului de a-și manifesta propria voință cu privire la toate drepturile sale și la toate facultățile inerente drepturilor sale.

Posibilitatea minorului emancipat de a-și administra de sine stătător bunurile sale îi permite să săvîrșească unele categorii de acte juridice și anume următoarele: actele conservatorii, arendarea sau închirierea, perceperea veniturilor, locația, facerea reparațiilor, cumpărare de obiecte curente, vînzarea mobilierului, exercițiul acțiunilor mobiliare.

În rezultatul investigațiilor efectuate în prezentul capitol se impun următoarele concluzii:

Capacitatea civilă este o parte a capacității juridice, iar capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu sunt elementele componente ale capacității civile. Capacitatea de exercițiu reprezintă aptitudinea unei persoane de a dobîndi și a exercita drepturi civile și de a asuma și a executa obligații civile.

Pentru considerarea prezenței capacității de exercițiu a persoanei fizice este necesară prezența unor condiții referitoare la existența capacității de folosință și a discernămîntului.

Caracterele principale ale capacității de exercițiu a persoanei fizice sunt: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea și egalitatea.

Capacitatea de exercițiu a unei persoane se clasifică în trei mari categorii și anume: lipsa capacității de exercițiu, capacitatea de exercițiu restrînsă și capacitatea de exercițiu deplină.

Capacitatea de exercițiu deplină a persoanei fizice este acea parte a capacității de drept civil ce constă în aptitudinea omului de a dobîndi și de a exercita drepturile civile, de a-și asuma și executa obligațiile civile prin încheierea personal a actelor juridice permise de lege.

Emanciparea este o instituție nouă în legislația civilă al Republicii Moldova introdusă de Codul civil din 06.06.2002 și constituie o excepție de la regula generală conform căreia capacitatea de exercițiu deplină apare o dată cu atingerea vîrstei majoratului (18 ani). Astfel fiind emancipat minorul dobîndește capacitatea de exercițiu deplină mai înainte, la vîrsta de 16 ani.

Emanciparea se efectuează în baza unei cereri înaintate de către minorul ce a atins vîrsta de 16 ani de la domiciliul său în instanța de judecată. Cererea înaintată în instanța de judecată de către minor, trebuie obligatoriu să corespundă tuturor cerințelor prevăzute de lege pentru cererile de chemare în judecată.

Examinarea cererii minorului privind declararea capacității de exercițiu depline se petrece în ședință de judecată cu participarea obligatorie a petiționarului, a unuia sau ambilor părinți, a adoptatorilor, a curatorului și reprezentantului organului de tutelă și curatelă, iar în caz dacă nu se prezintă una dintre persoanele menționate mai sus, instanța de judecată are dreptul să amîne examinarea pricinii.

Minorul dobîndește capacitatea deplină de exercițiu și se consideră emancipat din momentul cînd rămîne definitivă și irevocabilă hotărîrea instanței de judecată. Legislația în vigoare nu conține reglementări privind posibilitatea de limitarea a capacității de exercițiu a persoanei emancipate sau, posibilitatea de anulare a emancipării.

Efectul emancipării constă într-o lărgire în anumită măsură a capacității minorului care primește beneficiul emancipării. Emanciparea produce două grupe de efecte juridice. La prima grupă se referă prevederile ce certifică faptul că emanciparea modifică statutului juridic al minorului. Consecința de bază al acestei modificări constăn posibilitatea minorului de a înfăptui acte juridice fără acordul scris al reprezentanților legali. La a doua grupă de se atribuie încetarea reprezentării minorului și prin urmare a funcțiilor tutorelui, și recunoașterea minorului a dreptului de a-și manifesta propria voință cu privire la toate drepturile sale și la toate facultățile inerente drepturilor sale.

Emanciparea permite minorului emancipat de a săvîrși următoarele acte juridice: actele conservatorii, arendarea sau închirierea, perceperea veniturilor, locația, facerea reparațiilor, cumpărare de obiecte curente, vînzarea mobilierului, exercițiul acțiunilor mobiliare.

ÎNCHEIERE

Analiza și generalizarea materialului expus în prezentul studiu permit a formula următoarele concluzii:

Emanciparea are ca scop acordarea unei libertăți minorului pînă la atingerea de către acesta a majoratului. Capacitatea pe care o dobîndește minorul emancipat este limitată, astfel putem determina că, emanciparea constituie o perioadă de tranziției între capacitatea completă a minorului neemancipat și libertatea deplină de care se bucură majorul.

Prin „emancipare” se înțelege un procedeu de dobîndire a capacității de exercițiu depline a unui minor care a atins vîrsta de 16 ani și care lucrează în baza unui contract de muncă, sau cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului practică activitatea de întreprinzător.

Prin „emancipat” se înțelege persoana scoasă înainte de majorat de sub autoritatea părintească sau a tutorelui ce a obținut unele libertăți nepotrivite cu vîrsta lui.

Instituția emancipării are adînci rădăcini istorice, fiind pe larg utilizată în dreptul roman privat și Vechiul Regat, ea era recunoscută drept o modalitate de acordare a libertății minorului înainte de atingerea vîrstei majoratului.

O dată cu evoluția societății a evoluat și instituția emancipării, care ulterior s-a răspîndit în majoritatea statelor lumii. Cunoscînd diverse proceduri în dependență de particularitățile legislațiilor diferitor state, sensul acestei instituții rămîne același – ea fiind recunoscută ca o modalitate de dobîndire a capacității de exercițiu depline a unui minor.

Emanciparea este o instituție nouă în legislația civilă al Republicii Moldova prevăzută pentru prima dată de Codul civil din 06.06.2002. Ea constituie o excepție de la regula generală conform căreia capacitatea de exercițiu deplină apare o dată cu atingerea vîrstei majoratului (18 ani). Astfel, fiind emancipat, minorul dobîndește capacitatea de exercițiu deplină mai înainte – la vîrsta de 16 ani.

Emanciparea se efectuează în baza unei cereri depuse de către minorul care a atins vîrsta de 16 ani, în instanța de judecată de la domiciliul său. Cererea înaintată în instanța judecătorească de către minor, trebuie obligatoriu să corespundă tuturor cerințelor prevăzute de lege pentru cererile de chemare în judecată. Examinarea cererii minorului privind declararea capacității de exercițiu depline se petrece în ședință de judecată cu participarea obligatorie a petiționarului, a unuia sau ambilor părinți, a adoptatorilor, a curatorului și reprezentantului organului de tutelă și curatelă, iar în caz dacă nu se prezintă una dintre persoanele menționate mai sus, instanța de judecată este în drept să amîne examinarea pricinii.

Minorul dobîndește capacitatea deplină de exercițiu și se consideră emancipat din momentul cînd rămîne definitivă și irevocabilă hotărîrea instanței de judecată.

Efectul emancipării constă într-o lărgire în anumită măsură a capacității minorului care primește beneficiul emancipării, astfel permițîndu-i de a săvîrși unele categorii de acte juridice cum ar fi: actele conservatorii, perceperea veniturilor, arendarea sau închirierea, cumpărarea obiectelor de uz curent, facerea reparațiilor etc.

În baza investigărilor realizate în prezenta lucrare, înaintăm și o recomandare sub formă de lege ferenda, și anume:

Reformularea dispoziției art. 20 alin. (3) CC al RM, din: „Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exercițiu deplina dacă lucrează în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului, practică activitate de întreprinzător. Atribuirea capacității depline de exercițiu unui minor (emancipare) se efectuează prin hotărîre a autorității tutelare, cu acordul ambilor părinți, adoptatorilor sau curatorului, iar in lipsa unui astfel de acord, prin hotărîre judecătorească” în „Minorul care a atins vîrsta de 15 ani poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exercițiu deplina dacă lucrează în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului, practică activitate de întreprinzător. Atribuirea capacității depline de exercițiu unui minor (emancipare) se efectuează prin hotărîre a autorității tutelare, cu acordul ambilor părinți, adoptatorilor sau curatorului, iar in lipsa unui astfel de acord, prin hotărîre judecătorească”.

Prezenta propunere de modificare a cenzului de vîrstă necesară pentru emanciparea unei persoane minore din 16 la 15 ani, se bazează pe următoarele argumente:

În perioada respectivă de vîrstă are loc o dezvoltare intensă și multilaterală a personalității umane. Dacă în perioada școlară (clasele primare) influența părinților se pronunță accentuat, atunci, în pubertate această influență se modifică treptat ca urmare a creșterii autonomiei și responsabilității copilului.

Majoritatea minorilor în vîrstă de 15 ani deja obțin studii medii generale (9 clase).

La 15 ani, persoana devine capabilă de sine stătător să-și asigure existența prin muncă.

Minorul în vîrstă de 15 ani, este dotat cu facultatea de a gîndi logic și rațional și de a da o justă apreciere faptelor ce se petrec în jurul lui, creînd astfel impresii proprii.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New York la 10 decembrie 1948 (ratificată prin Hotărârea Parlamentului RM nr. 217–XII din 28.07.1990). În: Tratate internaționale (ediția oficială), Vol. I. Chișinău, 1998. 388 p.

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr. 1.

Codul civil al Republicii Moldova. Nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86/661.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Nr. 225–XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.06.2003, nr. 111–115/451.

Codul familiei al României din 04.01.1953. Adoptat prin Legea nr. 4/1953. În: Buletinul Oficial al României, 18.04.1956, nr. 13.

Гражданский кодекс Российской Федерации. № 51-ФЗ от 30.11.1994. В: Собрание законодательства РФ № 32/05.12.1994.

Гражданский кодекс Республики Беларусь. № 218-3 от 07.12.1998. В: Ведомости Национального собрания Республики Беларусь № 7-9/05.03.1999.

Трудовой кодекс Республики Беларусь № 296-З от 26.07.1999. В: Национальный реестр правовых актов Республики Беларусь № 120/03.09.1999.

Decretul emis de Marea Adunare Națională privitor la persoanele fizice și persoanele juridice. Nr. 31 din 30.01.1954. În: Buletinul Oficial al României nr. 8. București, 1954, p. 20 – 21.

Monografii, articole de specialitate

Baieș S., Roșca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Vol. I. Chișinău: Cartier, 2004, 400 p.

Boerescu V. Codicele român Alexandru Ioan sau Colecțiune de toate legile Principatelor Unite Române aparținând Codului Civil, Codului Comercial, Codului Penal, Procedura Penală împreună cu Constituția Română în vigoare și cu un supliment în care intră toate legile, decretele și regulamentele mai noi și mai uzuale culese din edițiile oficiale de la 1859 până acum. București: Boliac C., 1865, 1238 p.

Cantacuzino M.B. Elementele dreptului civil. București: ALL Educational, 1998, 744 p.Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu. Ediția I. Coordonatori: Buruiană M., Efrim O., Eșanu N. Chișinău: ARC, 2005, 815 p.

Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu. Ediția I. Coordonatori: Buruiană M., Efrim O., Eșanu N. Chișinău: ARC, 2005, 815 p.

Cojuhari A. Drept procesual civil. Partea specială. Curs univ. Chișinău: Î.S. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2009, 440 p.

Diaconovich C. Enciclopedia română. Vol. II. Sibiu: Krafft W., 1900, 947 p.

Dicționarul explicativ al limbii române. București: Univers enciclopedic, 1998, 1192 p.

Dorfman I. Drept procesual civil. Partea specială. Note de curs. Chișinău: Foxtrot,2005,128p.

Hamangiu C., Rosetti Bălănescu I., Băicoianu Al. Tratat de drept civil român. Vol. I. București: ALL, 1996, 635 p.

Hanga Vl. Drept privat roman. Cluj-Napoca: Argonaut, 1996, 360 p.

Ionașcu Tr. Persoana fizică în dreptul R.P.R. București: Editura Academiei, 1963, p.

Oprea I., Pamfil C. – G., Radu R. ș.a. Noul dicționar universal al limbii române. Ediția a II-a. Tranșa a III-a. București – Chișinău: Litera Internațional, 2007, 1676 p.

Proiectul Codului civil al Republicii Moldova. Responsabil de ediție: Buruiană M. Chișinău: Cartier, 2002, 451 p.

Protopopescu E. Noul dicționar portativ. București: Ioanide & Spirescu A., 1870, 403 p.

Răuschi Ș. Ungureanu T. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediția a II-a. Iași: Chemarea, 1997, 300 p.

Stoicescu C.C. Transformarea noțiunii de putere părintească. În: Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii istorice. București, 1942, p. 34.

Trofimov I., Zavatin V., Sîrbu S. ș.a. Drept Civil. Persoanele. Redactor științific Cușnir V. Chișinău: Elena- V.I., 2004, 172 p.

Trofimov I., Zavatin V., Sîrbu S. ș.a. Dreptul civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Redactor științific Cușnir V. Chișinău: Elena- V.I., 2004, 245 p.

Ungureanu O., Jugastru C. Drept civil. Persoanele. București: Rosetti, 2003, 357 p.

Urs I.R., Todică C.I. Teoria persoanelor. Subiecte de drept civil. București: OSCAR PRINT, 2003, 400 p.

Буднева Г.Н., Васильев Е.А., Грибанов А.В. и др. Гражданское и торговое право зарубежных государств. I том. Издание 4-е. Переработанное и дополненное. Отв. редакторы: Васильев Е.А., Комаров А.С. Москва: „Международные отношения”, 2004, 556 с.

Власов А.А. Гражданское процессуальное право. Учебник. Москва: ТК Велби, 2003, 432 с.

Волчинский В.К., Гуревич Г.С. и др. Научно – практический комментарий к Гражданскому кодексу Молдавской ССР. Издание II. Дополненное и переработанное. Отв. ред. Яковлев В.Н., Давыдов В.И. Кишинёв: Картя Молдовеняскэ, 1987, 644 с.

Гражданский кодекс Российской Федерации. Научно – практический комментарий. Часть первая. Под редакцией Абова Т.Е., Кабалкина А.Ю. и Мозолина В.П. Москва: БЕК, 1996, 714 с.

Гражданское право: Учебник для вузов. Часть первая. Под общ. ред. д. ю. н., проф. Илларионовой Т.И., к. ю. н., доц. Гонгало Б.М. и к. ю. н., доц. Плетнева В.А. Москва: НОРМА, 2001, 464 с.

Ем В.С., Зенин И.А., Коваленко Н.И. и др. Гражданское право. В II т. Том I. Отв. ред. проф. Суханов Е.А. Москва: БЕК, 1998, 816 с.

Карпенко Т.Д. Понятие, основания и условия гражданско – правового института эмансипации. В: Право Беларуси № 11. Беларусь, 2004, с. 88.

Санфилиппо Ч. Курс римского частного права. Учебник. Под редакцией Дождева Д.В. Москва: БЕК, 2000, 400 с.

Хрестоматия по всеобщей истории государства и права. Учебное пособие. Под редакцией проф. Черниловского З.М. Москва: Фирма Гардарика, 1996, 570 с.

Site Internet

Drept privat roman. Introducere [online]. http://www.scribd.com/doc/53568477/Drept-Privat-Roman-Geo (citat la 27.04.2011).

Referat: Statutul persoanei fizice în dreptul internațional privat [online]. http://www.referateok.ro/?x=referat&id_p=848 (citat la 24.04.2011).