Procedura Civila

Drept

Procedura Civila

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE

PROCEDURA CIVILĂ

CAPITOLUL I

PROCESUL CIVIL

SECȚIUNEA 1.

NOȚIUNEA DE PROCES CIVIL ȘI IMPORTANȚA PROCESULUI CIVIL

Orice colectivitate umană, indiferent de poziționarea sa în timp și spațiu, își creează pe parcursul evoluției sale, anumite ierarhii de valori larg acceptate și relativ reﬂectate de membrii acesteia. Odată cu apariția formelor evoluate de organizare socială, au apărut instituții, care să vegheze la conservarea și apărarea acestor valori în cadrul relațiilor umane, ajungându-se la elaborarea unor norme de drept. Aceste norme instituie o anumită ordine socială – ordinea de drept.

Încălcarea acestor norme juridice reclamă intervenția statului prin organele sale de specialitate, la nevoie recurgând la forța de constrângere. Așadar, numai statului îi revine dreptul și respectiv sarcina de a înfăptui justiția. și acest lucru este realizat prin desfășurarea unei activități forte complexe, de către organele de stat competente, cu participarea părților interesate, pentru a soluționa stările de conﬂict apărute între membrii societății sau chiar între aceștia și autoritățile publice. Această activitate complexă formează conținutul procesului civil.

Termenul de proces derivă din cuvântul latin processus care semniﬁcă înaintare, progres. În vorbirea curentă prin cuvântul progres se înțelege o succesiune de operații, de stări sau fenomene prin care se efectuează o lucrare; evoluție, dezvoltare; acțiune. În sens juridic, termenul semniﬁcă un litigiu aﬂat sub incidența normelor juridice, activitatea desfășurată în scopul soluționării lui, succesiunea de acte și fapte pe care le implică declanșarea, întreținerea și ﬁnalizarea acestei activități, raporturile ce se stabilesc între toți cu care, în forme și de pe poziții speciﬁce, concură la desfășurarea activității procesuale.

Procesul civil poate reprezenta „orice conﬂict sau neînțelegere între două sau mai multe persoane, care face obiectul unei acțiuni civile deschise în fața unui organ de jurisdicție”.

O deﬁniție larg acceptată de autorii de drept procesual civil prezintă această instituție ca ﬁind activitatea desfășurată de către instanță, părți, organe de executare și alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecății și executării silite a hotărârilor sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.

Conceptul de „proces civil” nu trebuie confundat cu cel de „procedură civilă”, care însumează ansamblul formelor și condițiilor prevăzute de lege privitoare la organizarea și funcționarea organelor de jurisdicție, la modul de judecată și soluționare a cauzelor civile și la executarea hotărârilor sau altor acte cărora li se atribuie calitatea de titluri executorii.

Procedura civilă deﬁnește totalitatea normelor după care se conduce și soluționează procesul civil.

După cum am precizat, activitatea desfășurată în cadrul procesului civil, de către organelor de specialitate, reprezintă o formă de intervenție a statului în viața socială, atunci când ordinea de drept este încălcată, când apar conﬂicte de interese în circuitul civil, ﬁind încălcate sau contestate drepturi subiective, protejate juridicește. De aici se pot desprinde funcțiile procesului civil.

Conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească „instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime, deduse judecății”.

Apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor se poate realiza doar într-un „stat de drept, democrat și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate” – art. 1 alin. 3 din Constituția României. Rolul procesului civil, în primul rând, este acela de a proteja aceste valori constituționale menționate mai sus. Așadar, pe cale judiciară nu se valoriﬁcă numai drepturile și interesele civile, în sens subiectiv, ci și dreptul însuși, în mod obiectiv, consacrat în normele juridice, căci normele juridice civile nu pot ﬁ încălcate „fără să se încalce și drepturile civile subiective și, invers, nu se poate încălca un drept civil subiectiv fără ca, în același timp, să se încalce și norma juridică prin care este recunoscut și aﬁrmat ca atare”. Deci, procesul civil este un mijloc procedural prin care se înfăptuiește justiția, iar aceasta este cea mai importantă garanție a democratizării unei societăți. Fără autoritate judecătorească autentică, credibilă și eﬁcientă, nu este posibilă nici o democrație reală.

SECȚIUNEA II.

STRUCTURA PROCESULUI CIVIL

Procesul civil, în desfășurarea sa, parcurge două mari faze: judecata și executarea silită.Prima fază poate cuprinde judecata în primă instanțăși judecata în căile de atac. Judecata în primă instanță parcurge, de regulă, trei etape: etapa scrisă, etapa dezbaterilor și etapa deliberării și pronunțării hotărârii. Fiecare dintre aceste etape are obiective proprii. Etapa scrisă începe cu cererea de chemare în judecată, care este actul de procedură prin care partea interesată (reclamantul) supune judecății o pretenție pe care o formulează împotriva unei alte părți (pârât). Acesta din urmă poate să răspundă printr-o întâmpinare, care este un alt act de procedură scris, prin care pârâtul se apără împotriva pretenției reclamantului. Se poate întâmpla ca pârâtul să renunțe la atitudinea sa defensivăși să formuleze pretenții proprii față de reclamant, prin intermediul unei cereri reconvenționale.

Etapa scrisă are ca scop stabilirea cadrului procesual, în ceea ce privește obiectul și părțile, precum și informarea reciprocă a părților despre pretențiile și mijloacele lor de apărare, care, în același timp,sunt aduse la cunoștința instanței. Însă judecătorul nu poate soluționa litigiul numai pe baza aﬁrmațiilor făcute independent de ﬁecare parte, ﬁind necesară o a doua etapă, cea a dezbaterilor în ședința de judecată, ce are ca scop formarea convingerii judecătorului cu privire la raportul juridic dintre părți. Această etapă este foarte complexăși se desfășoară, de regulă, la mai multe termene de judecată, dând posibilitatea părților să-și susțină în mod real și contradictoriu pretențiile și apărările, să-și administreze probele, să le analizeze și să pună concluzii. După încheierea dezbaterilor, urmează etapa deliberării și pronunțării hotărârii. Prin epuizarea acestor etape se ﬁnalizează judecata în primă instanță, de fond, însă partea nemulțumită de hotărârea primei instanțe poate declanșa etapa apelului.

Apelul este o cale de atac, suspensivă de executare și devolutivă adică provoacă o nouă judecată de fond în fața instanței de apel. Hotărârile pronunțate de această instanță, precum și hotărârile date fără drept de apel, pot ﬁ atacate,de partea interesată, prin intermediul recursului. Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, deoarece nu se judecă pricina pe fond, ci hotărârea atacată cu recurs. Poate exista și o altă etapă, recurgându-se la o altă cale extraordinară de atac (contestația în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii, recursul în anulare), ce privesc hotărârile deﬁnitive sau irevocabile. Judecata oricărei căi de atac parcurge, la rândul ei, cele trei etape ca și în cazul judecății în primă instanță, aceasta din urmă reprezentând dreptul comun în materie, în sensul că dispozițiile ce reglementează judecata de primă instanță, în măsura în care nu sunt incompatibile, se vor aplica și în cadrul judecății în căile de atac.

Cea de-a doua fază, a execuției silite, intervine în cazul susceptibile de a ﬁ puse în executare cu ajutorul forței de constrângere a statului și în cazul altor titluri executorii, dacă debitorul nu își execută de bună voie obligația. Executarea silită reprezintă procedura prin intermediul căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, obligă, cu ajutorul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-și execută de bună voie obli-gația ce decurge dintr-un asemenea titlu, de a o aduce la îndeplinire în mod silit. Sediul materiei privind executarea silită este reprezentat de Cartea a V-a, art. 371- 580 C. proc. civ.. Se observă faptul că legiuitorul a reglementat în detaliu aspecte privind obiectul executării silite, modul de sesizare a organului de executare, când se poate exercita executarea silită, contestația la executare, urmărirea silită asupra bunurilor și altele.

Este de reținut legalitatea urmăririi silite, asigurată prin controlul instanței și prin supravegherea exercitată de procuror. Așadar, rolul instanței nu încetează în această fază; ea trebuie să controleze permanent activitatea organului de executare, arbitrând totodată interesele părților în conﬂict.

Nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă ambele faze; dacă debitorul își execută de bună voie obligația sau când hotărârea judecătorească nu este susceptibilă de executare silită (de exemplu, hotărârile pronunțate în cererile în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, cele prin care se respinge cererea în chemare în judecată etc.), cea de-a doua fază va lipsi. Este posibil însă să existe numai faza executării silite, atunci când creditorul pune în executare un alt titluexecutoriu decât o hotărâre judecătorească (de exemplu, un act autentic notarial, o cambie etc.).Uneori, nici faza judecății nu parcurge toate etapele: ﬁe că nu are loc dezbaterea, deoarece reclamantul renunță la judecată sau lasă cererea în nelucrare și se perimă, ﬁe că nu are loc deliberarea întrucât părțile sting litigiul printr-o tranzacție, ﬁe că hotărârea pronunțată nu este atacată prin intermediul căilor de atac.

Totalitatea fazelor și etapelor pe care le parcurge procesul civil constituie, în ansamblu, sistemul procesului civil, care poate diferi chiar în cadrul aceluiași tip de proces, de la o legislație la alta, întrucât el dă expresie particularităților și condițiilor concrete ale ﬁecărei legislații.

CAPITOLUL II

INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI

SECȚIUNEA I

NOȚIUNI GENERALE

Prin prisma sarcinilor ce le revin, instanțele judecătoreștise înfățișează ca subiect principal al activității procesuale.

În exercitarea acestui rol, aceste organe judiciare îndeplinesc, între altele, unele atribuții cu valențe deosebite în atingerea scopului procesului penal sau civil, după caz. Dintre aceste atribuții, amintim:

pronunță hotărârea judecătorească, care este rezultatul normal al unui proces, instanța ﬁindorganul judiciar care are ultimul cuvânt în soluționarea cauzelor; singura soluție data înprocesul, care are autoritate de lucru judecat, este hotărârea instanței judecătorești rămasă deﬁnitivă;

instanțele judecătorești își desfășoară activitatea, în principal, în faza de judecată, dar ele auunele atribuții și în privința realizării unor sarcini legate de urmărirea penală. Astfel, potrivitart. 23 pct. 4 din Constituție, judecătorul are dreptul să veriﬁce legalitatea mandatului dearestare emis în faza de urmărire penală. De asemenea, prelungirea arestării se aprobă numai de instanța de judecată. Instanțele judecătorești au sarcini importante și privindrealizarea celei de a treia faze a procesului penal, ele contribuind în mod substanțial lapunerea în executare a hotărârilor judecătorești penale;

prin atribuțiile pe care le au, instanțele judecătorești veriﬁcălegalitatea tuturor actelor procesuale și procedurale înfăptuite de către ceilalți participanți în procesul penal.

Potrivit Legii nr. 304/2004, „Instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecății".

SECȚIUNEA II

PREVEDERI PRIVIND ORGANIZAREA INSTAN’ELOR JUDECĂTOREȘTI

Instanțele judecătorești își desfășoară activitatea într-un sistem unitar, prevăzutîn art. 126 din Constituție, în care se arată că în România justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe prevăzute de lege. Așa cum rezultă din cele arătate mai sus, principiul care stă la baza actualei organizări a instanțelor judecătorești, în țara noastră, este acela al unității sistemului lor. În conformitate cu acest principiu instanțele judecătorești din România alcătuiesc un singur sistem de organizare, în fruntea căruia se găsește un organ judecătoresc suprem, care exercităcontrolul general asupra activității de judecată, în actuala structură, instanțele judecătorești, în țara noastră, sunt următoarele:

judecătoriile;

tribunalele;

curțile de apel;

tribunalele militare;

tribunalul militar teritorial;

curtea militară de apel.

În vârful piramidei instanțelor judecătorești se aﬂă, așa cum arătam mai sus, fosta CurteSupremă de Justiție, a cărei denumire a fost schimbată ca urmare a revizuirii Constituției prin Legea nr. 429/2003. Menționăm că până la reforma introdusă prin Legea nr. 92/1992, din structura arătată mai sus lipseau Curțile de Apel, instanțele judecătorești ﬁind ordonate ierarhic în trei paliere.

Actuala organizare a readus în eșichierul organelor judecătorești Curțile de Apel, instanțe care au o veche tradiție în România și care au funcționat până la reforma Justiției din anul 1947.

Legea nr. 304/2004, modiﬁcatăși republicată, cuprinde dispoziții privind organizarea și funcționarea judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel.

În ceea ce privește instanțele militare, acestea sunt organizate și funcționează potrivit Legii nr.54/1993. Instanța supremă este organizatăși funcționează potrivit Legii nr. 56/1993, astfel cum a fost modiﬁcatăși republicată. Ministrul Justiției stabilește instanțele la care funcționează secții maritime și ﬂuviale, pentru judecarea cauzelor prevăzute de lege. Acestea sunt, în continuare, reglementate prin Decretul nr. 203 din 31 octombrie 1974 și își desfășoară activitatea la judecătoriile și tribunalele din Constanța și Galați, unde există secții maritime și ﬂuviale.

Conform Legii nr. 304/2004, astfel cum a fost modiﬁcatăși republicată, „judecătoriile funcționează în ﬁecare județși în municipiul București", numărul și localitățile de reședință ﬁind prevăzute în anexa 1 din Legea nr. 304/2004. Circumscripțiile ﬁecărei judecătorii se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Justiției.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 304/2004, (1) Tribunalele sunt instanțe cu personalitate juridică, organizate la nivelul ﬁecărui județși al municipiului București, și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ.

(2) În circumscripția ﬁecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din județ sau, după caz, din municipiul București.

(3) În cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentrucauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și ﬁscal, cauze privind conﬂicte de muncăși asigurări sociale, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și ﬂuviale sau pentru alte materii.

Ministrul Justiției poate înﬁința prin ordin, în alte municipii sau orașe, sedii secundarecu activitate permanentă, stabilind și judecătoriile care fac parte din circumscripțiile acestora.

În ceea ce privește Curțile de Apel, potrivit anexei 2 la Lege acestea sunt în număr de 15 și ﬁecare își exercită competența într-o circumscripție cuprinzând mai multe tribunale.

Prin Legea nr. 56/1993, denumităși legea Curții Supreme de Justiție a fost reglementată organizarea și funcționarea acestei instanțe. Curtea Justiție are patru secții, conform art. 7 alin. 2 din Legea nr. 56/1993,modiﬁcatăși republicată, între care se înscrie și secția penală (care a „absorbit” secțiamilitară). În art. 1 alin. 2 din Legea nr. 56/1993, astfel cum a fost modiﬁcatăși republicată, se arată că instanța supremă urmărește aplicarea corectăși unitară a legilor de către toate instanțele. Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 56/1993 există o singura Curte Supremă de Justiție, cu sediul în capitala țări.

Reamintim că, potrivit reglementărilor constituționale, instanța supremă în România este Înalta Curte de Casație și Justiție, însă deocamdată modiﬁcările intervenite sunt de ordin terminologic și nu structural, astfel că Legea nr. 56/1993 își produce efectele până la adoptarea unei noi legi de organizai supreme în România. Potrivit art. 126 pct.3 din noua Constituție, Înalta Curte de Casație și Justi¸ tie asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

În privința instanțelor militare, menționăm faptul că sub aspectul scării ierarhice există simetrie organizatorică în raport cu instanțele civile, și anume:

tribunalul militar este egal în grad cu judecătoria;

tribunalul militar teritorial este egal în grad cu tribunalul;

curtea militară de apel este egală în grad cu curtea de apel.

Subliniem faptul că sub aspectul numărului și întinderii circumscripțiilor teritoriale există o mare deosebire între instanțele prevăzute în Legea nr. 304/2004, dându-se textelor o nouă numerotare și instanțele militare prevăzute în Legea nr. 54/1993, în sensul că acesteadin urmă sunt reduse ca număr și, în consecință, au circumscripții teritoriale mult mai întinse decât cele ale instanțelor civile.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 54/1993, în Municipiul București funcționează un Tribunal Militar Teritorial. De altfel, aceasta este singura instanță de acest nivel pentru întreaga țară.

În art. 14 din Legea nr. 54/1993 se arată că în municipiul București funcționează Curtea Militară de Apel, ﬁind singura instanță de acest fel.

Instanțele judecătorești sunt conduse de către un președinte, care exercităși atribuțiide administrație. La tribunale și la curțile de apel funcționeazăși vicepreședinți, în cazul judecătoriilor art. 12 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, arată că Ministrul Justiției stabilește la care dintre acestea va funcționa și câte un vicepreședinte.

Sub aspectul organizării interne a instanțelor, Legea nr. 304/2004 arată că tribunalele și curțile de apel pot avea una sau mai multe secții, al căror număr este stabilit de Ministrul Justiției care va stabili, și secțiile judecătoriilor. De asemenea, Ministrul Justiției este cel care stabilește instanțele la care funcționează secții maritime și ﬂuviale, secții pentru conﬂictele de muncăși litigii de muncă ori de asigurări sociale, iar în cazul în care asemenea secții nu se pot constitui datorită volumului mic de cauze existente în aceste materii, litigiile vor ﬁ soluționate de complete specializate care, de altfel, se pot constitui și în alte materii. Secțiile tribunalelor și ale curților de apel sunt conduse de câte un președinte de secție.

SECȚIUNEA III

STABILIREA STRUCTURII COMPLETELOR DE JUDECATĂ

Înainte de a releva aspectele legate de această problemă, se impun unele precizări de ordin terminologic.

Prin complet de judecată, în sensul cuprins în lege, se înțelege numărul de judecători care participă la judecarea unor categorii de cauze penale într-un stadiu, la soluționarea acestora și care, în urma deliberării, pot lua hotărârea judecătorească. O asemenea concluzie se desprinde cu ușurință din corelarea dispozițiilor art. 292 și 308; în art. 292 se arată că instanța judecă în complet de judecată, a cărei compunere este cea prevăzută de lege. Art. 308 arată că hotărârii trebuie să ﬁe rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra chestiunilor supuse deliberării. În același sens, în Legea nr. 304/2004, se arată că hotărârile instanțelor se iau de către judecătorii constituiți în complete de judecată.

Sensul de organ judiciar concret, constituit într-o compunere strict determinatăși care este chemat să soluționeze o anumită pricină penală aﬂată pe agenda unui organ judecătoresc, îl are și termenul de „instanță", folosit în mod frecvent în Codul de procedură penală. Astfel, în art. 287 alin. 2 se arată că „instanța” (desigur, în sensul de complet de judecată) își formează convingerea probelor administrate în cauză. În art. 140alin. 6 se arată că „instanța" (completul de judecată) se pronunță în aceeași zi, prin încheiere, asupra legalității după ascultarea învinuitului sau inculpatului. Alteori, termenul de „instanță" are semniﬁcația de „instanță de judecată", ca verigă ce constituie sistemul unitar al organelor judecătorești. Astfel, în art. 367 se arată că cererea de apel se depune la „instanța" (în sensul de judecătorie, tribunal etc.) a cărei hotărâre se atacă. În art. 313 alin. 1 se arată că președintele „instanței" (în sensul de tribunal, curte de apel etc.) primind dosarul cauzei, ﬁxează de îndată termen de judecatăși dă dispoziție pentru citarea persoanelor care trebuie să ﬁe chemate la judecată.

„Compunerea instanței" (în sensul de compunerea completului de Judecată) nu trebuie confundată cu „constituirea instanței", prin aceasta din urmă înțelegând nu numai organul jurisdicțional, ci alcătuirea instanței în complexul ei, cu procuror și greﬁer.

Legea 304/2004 cuprinde reglementări care vizează, în general, completele de judecată ca organe judiciare concrete care sunt abilitate să rezolve cauzele penale.

Subiecții oﬁciali care, în cazul instanței, ca verigă a sistemului judiciar, au dreptul să constituie completele de judecată sunt președinții instanțelor sau, după caz, președinții de secții. Această constituire a completelor de judecată trebuie înțeleasă în sensul de nominalizare a judecătorilor care intră în soluționarea cauzelor la termenele stabilite.

De regulă, președinții de complete de judecată trebuie să ﬁe dintre cei mai buni judecători din colectivul pe care-l are o instanță. Hotărârile instanțelor judecătorești se iau cu majoritatea voturilor judecătorilor din completul de judecată.

În cazul în care completul de judecată este format din 2 judecători iar aceștia nu ajung la un acord, procesul se judecă din nou în complet de divergență.

În compunerea instanței, la judecătorii și la tribunale, intră, potrivit Legii nr. 45/1991, numai judecători. Până la intrarea în vigoare a acestei legi, la aceste instanțe, în unele cauze completele de judecată se formau din judecători populari. Potrivit art. 1 din Legea nr. 45 din 1991, judecătoriile și tribunalele judecă în complete formate din judecători. Această situație o regăsim inclusiv la secțiile maritime și ﬂuviale ale instanțelor de la Constanța și Galați, deoarece prin aceeași lege (nr. 45/1991, art. 5) a fost abrogat art. 6 din Decretul nr. 203/1974 arată că: „Secțiile maritime și ﬂuviale ale judecătoriilor și tribunalelor județene judecă, în primă instanță, în complet compus potrivit legii…".

În privința numărului persoanelor care compun completul de judecată, se cunosc două sisteme:monocratic (unipersonal) și colegial (pluripersonal). În sistemul monocratic, judecata se realizează de un singur judecător, pe când în sistemul colegial, judecata se face de către mai mulți judecători.

Legea nr. 58 din 1968 privind organizarea și funcționarea instanțelor, în reglementarea sa inițială, consacra principiul colegialității. Ulterior însă, a fost adoptat și principiul unipersonal. Astfel, prin Decretul nr. 251/1971 și nr. 84/ modiﬁcat art. 23 din Legea nr. 58/1968, prevăzându-se că judecarea pricinelor penale se putea face și de către un singur judecător.

Legea nr. 304/2004, în forma inițialăși după modiﬁcare, a consacrat sistemul monocratic (inițial într-un număr redus de cauze), cât și sistemul colegial.

În România compunerea completelor de judecată, la instanțele civile făcea până nu demult, după cum urmează:

a) La judecătorii, de regulă, completul era compus din doi judecători.

Completul era format dintr-un singur judecător în cauzele penale unde acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și aceasta seadresează direct instanței de judecată (art. 279 alin. 2 lit. a, C.proc.pen.).

De asemenea, la judecătorii, completul de judecată era format dintr-un singur judecător în cazul rezolvării cererilor și căilor de atac de competența judecătoriilor, în legătură cu infracțiunile prevăzute în art. 279 alin. 2 lit. a, precum și în cazul cererilor de reabilitare.

În doctrină s-a opinat pentru formarea completelor din mai mulți judecători, în peisajul legislativ din alte țări sunt întâlnite în mod frecvent reglementări ale instanței judecătorului unic ﬁe în cauze simple (în sistemul anglo-saxon), ﬁe în cauze determinate de competența mai restrânsă a unor instanțe (în Franța, un judecător formează tribunalul de poliție). În alte legislații, de exemplu cea belgianăși franceză, se prevede posibilitatea ca, motivat, inculpatul să opteze pentru rezolvarea cauzei de către un singur judecător sau mai mulți judecători.

b) La tribunale, conform Legii nr. 304/2004, procesele și cererile de competența acestora se judeca, în primă instanță, în complet format din 2 judecători, iar apelurile și recursurile se judecau în complet format din 3 judecători.

c) Curțile de apel judecau procesele de competența lor în complete formate din 2 judecători, iar apelurile și recursurile, în complete formate din 3 judecători.

d) Secția penală a Curții Supreme de Justiție soluționa cauzele de competenta sa în complet format din 3 judecători.

La instanțele militare care au funcționat pană la adoptarea Legii nr. 54/1993,cu excepția fostei Secții militare a fostului Tribunal Suprem, completele de judecată se formau și cu asesori populari. Această modalitate de reglementare rezulta din art. 1 al Legii nr. 45/1991, care prevedea că la fostele judecătorii și tribunale județene completele se formau numai cu judecători, fără a se face referire la alte instanțe.

Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanțelor și parchetelor militare prevede alcătuirea completelor de judecatăși la instanțele militare, fără asesori,în consecință, la instanțele militare completele de judecată se alcătuiesc astfel:

La tribunalele militare, potrivit art. 10 alin 1 din Legea nr. 54/1993 republicată, judecata cauzelor date în competența de prima instanță se face de către un singur judecător.

Potrivit art. 13 din Legea 54/1993, cauzele date în competența Tribunalului militar teritorial se judecă în prima instanță, de un singur judecător militar, în apel, în complet format din doi judecători militare, iar în recurs, în complet format de trei judecători militari.

În conformitate cu dispozițiile art. 16 din Legea nr. 54/1993, la Curtea Militară de Apel se judecă, în primă instanță, de un singur judecător militar, în apel, în complet format din doi judecători militari, iar în recurs, în complet de trei judecători militari.

În ceea ce privește alcătuirea completelor de judecată din cadrul Curții Supreme de justiție, Legea nr. 56/1993 republicată conține un capitol special referitor la această problemă, și anume, capitolul III, intitulat „Complete de judecată”.

Astfel, la Curtea Supremă de Justiție, cauzele se judecă în complete de trei judecători (completele de judecată ale secțiilor), existând și un complet constituit din nouă judecători care judecă, potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993, recursurile în cauzele judecate în primă instanță de secțiile Curții Supreme de Justiție și recursul în anulare în care secțiile Curții Supreme au pronunțat sentințe rămase deﬁnitive prin nerecurare ori decizii în soluționarea recursurilor ordinare.

În urma opiniilor convergente ale doctrinei procesual penale, legiuitorul a modiﬁcat dispozițiile legale privind compunerea completelor de judecată. Astfel, prin Legea nr. 304/2004 de modiﬁcare a Legii nr. 92/1992, s-a statuat că:

a) Cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel se judecă de către un singur judecător;

b) Apelurile se judecă de tribunale și de curțile de apel în complet din 2 judecători;

c) Recursurile se judecă de tribunale și de curțile de apel în complet format din 3 judecători.

La nivelul fostei Curții Supreme de Justiție, în materie penală, Legeanr. 56/1993, modiﬁcatăși republicată, statuează (art. 17 și 18): „Completele de judecată se constituie cu 3 judecători din aceeași secție".

Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecători nu se poate asigura, acesta va ﬁ constituit cu judecători de la celelalte secții, desemnați de către președintele Curții Supreme de Justiție”.Precizăm că niciodatăși în nici un caz instanța supremă nu este instanță de apel. Așadar, recursurile de competența acestei instanțe se judecă de 3 judecători iar recursurile împotriva sentințelor pronunțate de fosta Curte Supremăde Justiție -Secția penală se soluționează în complete de 9 judecători.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, modiﬁcată prin Legea nr. 161/2003, pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate. La judecătorii, tribunale și Curțile de Apel, completele specializate sunt formate din doi judecători.

Potrivit art. 197 alin. 2 dispozițiile relative la compunerea instanței sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute. Prevederile legii în această materie impun alcătuirea completelor de judecată cu numărul de judecători precizat pentru ﬁecare instanță în parte. Formarea completului cu un număr mai mic sau mai mare de judecători atrage sancțiunea nulității absolute, dacă la termenele de judecată la care a participat un complet s-au soluționat cereri ale părților, au fost audiați martori, a fost discutată admisibilitatea unor probe.

În practica judiciară s-a arătat că, în ipoteza în care instanța a avut o greșită compunere la termenele la care nu au fost rezolvate probleme importante cum sunt administrarea de probe sau luarea unor măsuri procesuale nu sunt incidente dispozițiile art. 197 alin. 2.

CAPITOLUL III

HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREȘTI

SECȚIUNEA I

ASPECTE GENERALE

Hotărârea judecătorească reprezintă actul de dispoziție al instanței de judecată cu privire la pretențiile pe care părțile le-au dedus judecății, ﬁind deci actul ﬁnal al judecății.

În privința denumirii hotărârilor, art. 255 C.proc.civ. prevede că hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanță se nuntesc sentințe, iar hotărârile prin care se soluționează apelul, recursul, recursul în interesul legii și recursul în anulare se numesc decizii, toate celelalte hotărâri date de instanță în cursul judecății se numesc încheieri.

Există în cuprinsul codului și norme care derogă de la această dispoziție, precum: art. 40 alin. (4) și art. 158 alin. (3), în care este folosită noțiunea de hotărâre, deși, nici în cazul strămutării și nici al declarării necompetenței nu se rezolvă fondul, dar se ﬁnalizează procesul la instanța respectivă; art. 236 alin. (3), art. 246 și art. 281 alin. (3) dispun că instanța va pronunța o încheiere, deși, în cazul asigurării probelor pe cale principală, al renunțării la judecată și al îndreptării hotărârilor nu este vorba de a se lua o măsură în cursul judecății; art. 336 C.proc.civ., potrivit căruia, în materie necontencioasă, instanța pronunță încheieri.

Ultima mențiune a hotărârii este că pronunțarea s-a făcut în ședință publică. Împrejurarea că, în actuala reglementare, legea nu mai prevede expres sancțiunea nulității pentru nerespectarea acestei formalități nu trebuie să ducă la concluzia că legiuitorul a înțeles să înlăture sancțiunea nulității, ci trebuie să ne raportăm la dispozițiile înscrise în art. 105 alin. (2) C.proc.civ., deci partea interesată, spre a obține desﬁințarea hotărârii ce nu a fost pronunțată în ședință publică (prin intermediul apelului sau, după caz, al recursului), va trebui să dovedească faptul că a suferit o vătămare ce nu poate ﬁ înlăturată altfel. în alte cuvinte, nu mai este vorba despre o nulitate expresă (cu privire la care vătămarea s-ar presupune), ci despre o nulitate virtuală.

SECȚIUNEA II

EFECTELE HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI

Hotărârea judecătorească, mai exact actul jurisdicțional, produce două categorii de efecte: efecte substanțiale și efecte procesuale.

Efectul substanțial constă în sancționarea unei situații de fapt, în consecințele aplicării normei de drept substanțial la situația de fapt din speță. Se poate vorbi de efectul substanțial, deoarece actul jurisdicțional produce o modiﬁcare a situației juridice dintre părți. Această modiﬁcare este evidentă în cazul hotărârilor judecătorești constitutive de drepturi, deoarece se creează o stare de drept diferită de cea existentă până atunci, dar există și în cazul hotărârilor declarative de drepturi, deoarece hotărârea înlocuiește o regulă de drept abstractă, transformă situația juridică incertă în care au fost părțile într-o situație certă, iar dacă hotărârea este susceptibilă de executare silită, se schimbă și felul prescripției.

Efectele procesuale ale hotărârii judecătorești sunt următoarele:

dezînvestirea instanței de soluționarea pricinii. Acest efect, desemnat sugestiv prin adagiul lata sententia, iudex desinit esse iudex, este consacrat de art. 258 alin. (3) C.proc.civ., potrivit căruia, după pronunțarea hotărârii nici un judecător nu mai poate reveni asupra părerii sale. De la acest efect, se admit următoarele excepții: căile de atac de retractare (contestația în anulare și revizuirea), îndreptarea greșelilor materiale, lămurirea și completarea hotărârilor (art. 281 și urm. C.proc.civ.), contestația la titlu (art. 399 alin. (1) teza a ll-a C.proc.civ.). Se poate discuta dacă, în realitate, numai căile de atac de retractare reprezintă veritabile excepții de la acest efect al hotărârii judecătorești, având în vedere că, în celelalte două cazuri, judecătorul nu este confruntat cu o nouă situație de fapt și nu aplică noi reguli de drept substanțial;

hotărârea constituie, din punct de vedere probator, înscris autentic, astfel încât, constatările personale ale judecătorului (judecătorilor) fac dovadă până la înscrierea în fals. Declarațiile consemnate într-o hotărâre deﬁnitivă pot ﬁ răsturnate numai cu înscrisuri, deoarece, în recurs, alte mijloace de probă sunt inadmisibile;

hotărârile susceptibile de executare silită, după ce au rămas deﬁnitive sau, după caz, irevocabile, pot ﬁ învestite cu formulă executorie, constituind titluri executorii. În cazul în care hotărârea nu a fost pusă în executare, la împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere și obține executarea silită, se pierde puterea executorie și puterea de lucru judecat, ﬁind posibilă introducerea unei noi cereri de chemare în judecată, dacă dreptul de a obține condamnarea pârâtului nu s-a prescris, iar, în cadrul acestui proces, hotărârea respectivă va putea ﬁ folosită ca mijloc de probă; – hotărârea judecătorească se bucură de puterea lucrului judecat..

3. Puterea de lucru judecat.

Puterea de lucru judecat (res iudicata pro veritate habetur) este reglementată în art. 1201 C.civ., ca o prezumție legală absolută irefragabilă și în art. 166 C.proc.civ., ca o excepție de fond, peremptorie și absolută.

Pentru a exista putere de lucru judecat, trebuie să existe triplă identitate: de părți, de obiect și de cauză.

Cât privește primul element (părțile), se are în vedere nu prezența lor ﬁzică la proces, ci prezența juridică, adică participarea la proces în nume propriu sau prin reprezentant.

Noțiunea de reprezentare nu trebuie luată în sensul ei obișnuit. Astfel, dacă o persoană ﬁgurează într-un prim proces ca reprezentant legal a uneia dintre părți, iar în al doilea proces stă în nume propriu, nu există putere de lucru judecat. Reprezentantul legal sau conven¸ tional, deși prezenți la proces din punct de vedere ﬁzic, nu sunt părți în sensul art. 1201 C.civ. și deci puterea de lucru judecat nu operează față de ei. însă, puterea de lucru judecat îi vizează și pe succesorii universali sau cu titlu universal ai părților, precum și pe dobânditorii cu titlu particular (pentru ace¸ stia din urmă, numai în privința hotărârilor referitoare la dreptul transmis și care sunt anterioare actului de transmitere a dreptului), deoarece, deși nu au participat personal la judecată, au dobândit aceleași drepturi ca și autorul lor, deci continuă, reprezintă persoana autorului lor. Aceeași este situația și în cazul creditorilor chirografari, care, având doar un drept de gaj general asupra bunurilor din patrimoniul debitorului lor, sunt reprezentați de acesta.

În cazul raporturilor de solidaritate, soluția oferită în practica judiciară și în literatura de specialitate este nuanțată. Se arată că oricare dintre debitorii solidari poate invoca împotriva creditorului hotărârea obținută contra acestuia de un alt codebitor. În schimb, unui debitor solidar, ce nu a ﬁgurat în primul proces, nu îi poate ﬁ opusă hotărârea obținută de creditor împotriva altui codebitor, deoarece s-ar încălca dreptul de apărare. S-a exprimat însă și opinia că, în ambele situații, există putere de lucru judecat, întrucât suntem în prezența unei reprezentări speciﬁce pentru proces, evident dacă sunt îndeplinite și celelalte două cerințe (același obiect și aceeași cauză). Se admite că reclamantului din prima cerere i se poate opune puterea de lucru judecat de către pârâtul din a doua cerere, altul decât cel din primul proces, dacă are aceeași situație cu pârâtul inițial, chiar dacă nu există raporturi de solidaritate sau indivizibilitate. Soluția se bazează și pe faptul că reclamantul a avut la dispoziție, în primul proces, toate mijloacele procedurale de stabilire a cadrului procesului din punctul de vedere al părților, al obiectului și al cauzei.

Nu este exclus ca, în cel de-al doilea proces, oricare din persoanele menționate mai sus să invoce drepturi proprii, ce nu au format obiectul primei judecăți, astfel încât nu mai există tripla identitate de elemente. Există identitate de părți chiar dacă într-un proces o parte a ﬁgurat ca reclamantă și cealaltă ca pârâtă, iar în al doilea proces aceste calități sunt inversate.

În sfera noțiunii de obiect al cererii de chemare în judecată se include nu numai obiectul material (pretenția concretă), ci și dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului material (de exemplu, dreptul de proprietate). Există identitate de obiect dacă într-o primă cerere pretenția concretă a constituit-o recunoașterea dreptului de proprietate asupra unei case, iar în cea de-a doua cerere s-a solicitat ieșirea din indiviziune, deoarece în ambele cereri s-a urmărit stabilirea dreptului de proprietate asupra aceleiași case.

Identitatea de obiect poate ﬁ totală, dar și parțială (de exemplu, într-un prim proces reclamantul solicită instanței să-l oblige pe pârât la plata sumei de 10.000.000 lei, despre care aﬁrmă că i-a împrumutat-o acestuia, iar în al doilea proces cere obligarea pârâtului la restituirea sumei de 5.000.000 lei, invocând același act juridic). Dacă însă, într-o primă cerere de chemare în judecată, au fost formulate mai multe pretenții, dar instanța a omis să se pronunțe cu privire la unele dintre acestea, capetele de cerere rămase nesoluționate vor putea ﬁ reiterate într-un al doilea proces, neexistând identitate de obiect (spre exemplu, dacă prin hotărâre o parte a fost obligată să îi plătească o sumă de bani celeilalte părți, dar s-a omis soluționarea cererii de plată și a dobânzilor). Deci, puterea de lucru judecat se limitează numai la acele puncte litigioase care au format obiectul pricinii și care au fost rezolvate prin dispozitivul hotărârii.

Prin cel de-al treilea element (cauza) se înțelege fundamentul pretenției aﬁrmate. Cauza nu se confundă cu dreptul subiectiv, dar nici cu mijloacele de dovadă ale faptelor pe care reclamantul își întemeiază pretențiile. Nu există unanimitate de păreri în ceea ce privește deﬁnirea fundamentului pretenției formulate, deci a cauzei cererii de chemare în judecată. Într-o primă concepție, prin fundamentul pretenției aﬁrmate (al dreptului invocat), se înțelege regula de drept (substanțial), aplicabilă în speță. Într-o a doua concepție, cauza cererii de chemare în judecată este situată exclusiv pe terenul situației de fapt. Într-o a treia concepție, prin cauză se desemnează situația de fapt caliﬁcată juridic. Considerăm preferabilă această din urmă concepție, pornind de la faptul că art. 112 C.proc.civ. prevede că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, trebuie să se arate „motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”. Așadar, cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de instituția sau categoria juridică ori de principiul de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretenția sa, iar cum soluția se pronunță într-un caz determinat, interesează nu numai regula de drept, ci și împrejurările de fapt datorită cărora regula respectivă se aplică în acea speță.

Când reclamantul pretinde obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, el poate să invoce drept cauză un contract de împrumut, un contract de vânzare-cumpărare, o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, principiul îmbogățirii fără just temei etc. Predarea unui bun imobil poate avea ca temei un contract, un legat, accesiunea imobiliară artiﬁcială, succesiunea legală etc. Menționăm că, uneori, se preferă să se analizeze împreună ultimele două elemente ale puterii de lucru judecat (obiectul și cauza) vorbindu-se ﬁe de existența aceluiași raport juridic, ﬁe de identitate de „materie litigioasă”.

Puterea de lucru judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea rămasă deﬁnitivă într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului, dar și un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, întrucât nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt proces.

Aspectul negativ va intra în funcțiune dacă într-un al doilea proces, între aceleași părți, se încearcă valoriﬁcarea aceleiași pretenții, invocându-se același temei juridic.

Aspectul pozitiv apare dacă identitatea de obiect și de cauză nu este decât parțială, ceea ce presupune că un lucru deja judecat este invocat, pe cale incidentală, într-un al doilea proces sau că se valoriﬁcă pe cale principală un lucru judecat pe cale incidentală (de exemplu, după respingerea cererii în constatarea uzucapiunii prescurtate pe motiv că posesorul a fost de rea-credință, într-un al doilea proces, privind restituirea fructelor culese de posesor, nu se mai poate pune în discuție dacă posesia a fost de bună-credință).

În literatura juridică se arată că puterea de lucru judecat prezintă următoarele caractere: exclusivitatea (un nou proces între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză nu mai este posibil), incontestabilitatea (hotărârea irevocabilă nu mai poate ﬁ atacată pe calea recursului), executorialitatea (hotărârea deﬁnitivă sau, după caz, irevocabilă, dacă este susceptibilă de executare silită, poate ﬁ pusă în executare) și obligativitatea (părțile trebuie să se supună efectelor lucrului judecat, iar partea în favoarea căreia acționează nu poate renunța la dreptul de a o invoca).

Puterea de lucru judecat nu trebuie legată numai de hotărârile irevocabile, deoarece și hotărârile deﬁnitive au o putere de lucru judecat provizorie (care se va consolida sau se va desﬁința în funcție de soluția eventualului recurs). Pe de altă parte, hotărârile irevocabile pot ﬁ totuși desﬁințate, prin intermediul căilor extraordinare de atac de retractare (contestația în anulare și revizuirea) sau al recursului în anulare, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Mai mult, pentru unele hotărâri irevocabile, puterea de lucru judecat este păstrată numai dacă starea de fapt rămâne neschimbată (rebussic standibus), cum este în materia ordonanței președin¸ tiale, a pensiei de întreținere, a încredințării copiilor minori, a punerii sub interdicție etc, iar, în materie necontencioasă, în principiu, hotărârile nu au putere de lucru judecat. De altfel, unii autori folosesc pentru hotărârile deﬁnitive expresia de autoritate de lucru judecat, iar pentru hotărârile irevocabile cea de putere de lucru judecat.

Puterea de lucru judecat ar trebui atașată numai dispozitivului, deoarece numai această parte a hotărârii cuprinde ceea ce a fost efectiv judecat, iar nu și considerentelor, prin care numai se argumentează în fapt și în drept soluția pronunțată. Totuși, se admite că acele considerente care explică dispozitivul și se reﬂectă în acesta, făcând corp comun cu el, dobândesc putere de lucru judecat.

De asemenea, în cazul unei redactări defectuoase a hotărârii, când o rezolvare de fond este așezată din punct de vedere topograﬁc, nu în dispozitivul hotărârii, ci în motivare, se consideră că dobândește putere de lucru judecat și considerentul care conține rezolvarea respectivă. Apreciem că această din urmă soluție nu poate ﬁ primită, deoarece s-ar permite eludarea interdicției prevăzute de art. 258 alin. (3) C.proc.civ., potrivit căreia, după pronunțarea hotărârii nici un judecător nu mai poate reveni asupra părerii sale. Redactarea considerentelor este ulterioară pronunțării soluției (aceasta din urmă se trece în „minută”, care urmează a se regăsi în dispozitivul hotărârii), iar a admite soluția pe care o criticăm, înseamnă a crea posibilitatea pentru judecător de a reveni asupra soluției (de exemplu, de a rezolva un capăt de cerere cu privire la care a omis să se pronunțe în momentul în care a avut loc desistarea sa). Puterea de lucru judecat este total independentă de calitatea soluției pronunțate. Dacă o instanță constată că s-a săvârșit o greșeală de judecată într-o hotărâre anterioară, nu numai că nu poate să o îndrepte, dar trebuie ca în propria hotărâre să se conformeze lucrului deja judecat (prin ipoteză, nu avem în vedere instanța ce realizează controlul judiciar). Ca o aplicare a acestui principiu, în materie de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, art. 327 alin. (1) C.proc.civ. prevede că se va anula cea de a doua hotărâre, chiar dacă prima hotărâre este greșită pe fond.

Puterea de lucru judecat poate ﬁ invocată pe cale de excepție, de orice parte interesată, procuror sau instanță din oﬁciu, în orice stadiu al procesului, chiar direct în recurs (art. 166 C.proc.civ.), ori prin intermediul apelului sau chiar al unei căi de atac extraordinare (revizuirea – art. 322 pct. 7 C.proc.civ.).

Puterea de lucru judecat nu trebuie confundată cu efectul substanțial al actului jurisdicțional. Ea vizează nu numai soluția pe fond, ci trebuie privită și din punct de vedere procedural, iar, sub acest aspect, hotărârea judecătorească beneﬁciază de o a doua prezumție, aceea de validitate și regularitate. De altfel, trebuie făcută o distincție netă între opozabilitatea efectului substanțial și puterea de lucru judecat. Uneori, confundându-se cele două noțiuni, se vorbește de putere de lucru judecat absolută, care, în realitate, nu este altceva decât opozabilitatea erga omnes a efectelor substanțiale ale hotărârilor pronunțate în anumite materii (anularea căsătoriei, divorț, adopție, punerea sub interdicție, declararea morții prin hotărâre judecătorească etc), în care modiﬁcarea unei situații juridice trebuie recunoscută și respectată de toate subiectele de drept civil. Așadar, actul jurisdicțional, ca și un contract, își produce efectele substanțiale (modiﬁcarea situației juridice dintre părțile în litigiu, prin aplicarea regulii de drept la împrejurările de fapt) numai între părți, neputând crea drepturi și obligații în privința terților care nu au fost atrași în nici un mod în proces; însă, în anumite materii (în special în cele privind starea și capacitatea persoanelor), efectele substanțiale se impun a ﬁ respectate și de terți.

Distincția dintre puterea de lucru judecat și efectele substanțiale ale actului jurisdicțional este mai evidentă în acele ipoteze în care actul jurisdicțional nu prezintă decât unul dintre efectele sale. Spre exemplu, în materie necontencioasă, hotărârea nu are, în principiu, putere de lucru judecat, însă poate antrena o modiﬁcare a situației juridice, deci poate avea efecte substanțiale; hotărârile pronunțate în cererile în constatare, precum și hotărârile prin care instanța respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, deși beneﬁciază de puterea de lucru judecat, nu antrenează o modiﬁcare a situației de drept substanțial existentă între părți.

Puterea de lucru judecat nu trebuie confundată nici cu forța executorie a hotărârilor judecătorești. Există unele acte jurisdicționale, care, deși beneﬁciază de puterea de lucru judecat, nu sunt susceptibile de executare silită (hotărârile pronunțate în cererile în constatare, cele prin care este respinsă cererea de chemare în judecată, hotărârile prin care se anulează un act juridic fără a se dispune și repunerea părților în situația anterioară etc), după cum există hotărâri judecătorești care pot ﬁ puse în executare deși nu au trecut încă în puterea lucrului judecat (hotărârile care se bucură de executare vremelnică -art. 278 și 279 C.proc.civ.), ori care nu au putere de lucru judecat (încheierile pronunțate în materie necontencioasă – art. 336 alin. (1) C.proc.civ.).

Puterea de lucru judecat nu trebuie confundată nici cu litispendența. Potrivit art. 163 alin. (1) C.proc.civ., nimeni nu poate ﬁ chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte înaintea mai multor instanțe. Dacă totuși au fost introduse mai multe cereri de chemare în judecată ce se caracterizează prin triplă identitate de elemente, se va putea invoca excepția de litispendența

SECȚIUNEA III

DESFIINȚAREA SAU MODIFICAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI

1. Desﬁințarea hotărârilor civile prin calea de atac a apelului.

A. Noțiune. Apelul este o cale de atac ordinară, comună, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare prin care partea, care justiﬁcă un interes, sau Ministerul Public, considerând că hotărârea pronunțată este nelegală și/sau netemeinică, învestește și obligă instanța de control judiciar, ierarhic superioară aceleia care a pronunțat hotărârea – curtea de apel sau, după caz, tribunalul – să se pronunțe asupra motivelor de nelegalitate și/sau netemeinice, urmând ca, în condițiile legii, să se procedeze la rejudecarea pricinii.

Atributele apelului sunt următoarele:

Apelul este o cale de atac ordinară, întrucât pot ﬁ invocate orice motive de nelegalitate și de netemeinicie a hotărârii care face obiectul apelului;

Este o cale de atac comună, ea aﬂându-se nemijlocit la dispoziția părților;

Este o cale de atac de reformare, întrucât soluționarea ei revine instanței superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată;

Este o cale de atac devolutivă căci, în condițiile legii, prin declanșarea ei și învestirea astfel a instanței de control judiciar, în principiu, se provoacă o nouă judecată în fond;

Apelul este suspensiv de executare, în sensul că, pe durata termenului de apel și a judecării apelului, hotărârea atacată nu poate ﬁ pusă în executare, atribut care derivă din caracterul devolutiv al apelului; cu alte cuvinte, hotărârea este susceptibilă de executare numai după ce judecata în fond s-a încheiat deﬁnitiv, inclusiv în cel de-al doilea grad de jurisdicție.

Funcțiile apelului sunt, în principal, următoarele:

Prin mijlocirea lui, partea, care se consideră lezată prin hotărârea pronunțată, poate obține îndreptarea hotărârii;

Prin apel se realizează principiul celor două grade de jurisdicție;

Apelul este nu numai un remediu jurisdicțional, ci și unul jurisprudențial, asigurând omogenizarea practicii instanțelor de judecată din subordine, în interpretarea și aplicarea regulilor de drept.

Legea nr. 59/1993 a reintrodus apelul, ca o cale de atac ordinară, de regulă premergătoare recursului, reglementarea acesteia ﬁind cuprinsă în prevederile art. 282-298 C.proc.civ. în esență, capitolul consacrat apelului are ca obiect „termenul și formele apelului”, precum și Judecarea apelului”. În prima secțiune, intitulată „Termenul și formele apelului”, sunt cuprinse și condi¸ tiile de fond și de formă ale apelului. Articolul 293 C.proc.civ., în forma dobândită ca urmare a modiﬁcării lui prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000, a reintrodus „aderarea la apel”, precum și „declararea apelului” – ambele sintagme insuﬁcient de clare, ambigue și susceptibile de a induce în eroare, prin ele însele și la un prim nivel de aproximare. Prin aceeași lege modiﬁcatoare sau de completare a reglementărilor în materia apelului s-au făcut precizări cu privire la hotărârile nesusceptibile de apel, efectul suspensiv de executare al termenului de apel și al apelului, obligativitatea întâmpinării și termenul în care aceasta poate ﬁ depusă, limitele efectului devolutiv al apelului, soluțiile care pot ﬁ date în apel și consecințele acestora. Prin Legea nr. 219/2005 s-au făcut alte câteva precizări cu privire la motivarea apelului, soluțiile posibile la instanța de apel și natura principiului non reformatio in peius.

B. Hotărârile care pot ﬁ atacate cu apel.

Obiectul apelului îl constituie, potrivit art. 282 alin. (1) C.proc.civ., hotărârile date în primă instanță de judecătorii și tribunale.

În noua reglementare, fără rezerve, hotărârile date de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel. O schemă simplă și logică, despovărată de improvizațiile formale și bulversante anterioare.

Cu privire la termenul „hotărâre” se impun două precizări: a) Sunt susceptibile de apel, în condițiile legii, hotărârile date în primă instanță de judecătorii și tribunale, indiferent dacă s-au pronunțat sau nu în fond, dacă prin acea hotărâre instanța s-a dezînvestit cu totul de soluționarea pricinii. În urmarea logică a acestei prime observații, cum de altfel precizează art. 282 alin. (2) C.proc.civ., în principiu, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, cu excepția totuși a acelora prin care s-a întrerupt cursul judecății. Unele încheieri pot ﬁ atacate numai o dată cu hotărârea asupra fondului procesului (încheierile prevăzute de art. 6736 alin. (1) și de art. 6737- art. 673 C.proc.civ., în materie de împărțeală judiciară; încheierea prin care, tot în materie de împărțeală judiciară, instanța dispune ca vânzarea să ﬁe efectuată de executorul judecătoresc – art. 673 alin. ultim C.proc.civ.; b) Termenul „hotărâre”, din cuprinsul art. 282 C.proc.civ., are un sens generic, el vizând deci, indiferent de denumirea actului de jurisdicție, orice verdict al instanței susceptibil de apel.

Din prevederile art. 282 C.proc.civ. nu trebuie însă să se deducă că toate hotărârile sunt susceptibile de apel. Dimpotrivă chiar termenii textului – hotărâri date „în primă in-stanță” inculcă ideea că hotărârile date „în ultimă instanță” nu sunt susceptibile de apel; sunt hotărârile date fără drept de apel sau hotărârile împotriva cărora legea abilitează recursul.

Potrivit art. 282’ C.proc.civ., text reiterat, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în:

Cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere;

Litigiile al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, atât în materie civilă, cât și în materie comercială;

Acțiunile posesorii;

Acțiunile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă;

Acțiunile privind luarea măsurilor asigurătorii;

Alte cereri, în cazurile prevăzute de lege;

Hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, dacă legea nu prevede altfel.

Domeniul apelului s-a restrâns considerabil încât, în fapt, această cale ordinară de atac pare să ﬁ devenit mai degrabă o „excepție”. În acest sens, a se vedea bunăoară prevederile art. 282’ alin. (1), ale art. 600,592,246 alin. (2), 247 alin. (4), 253 alin. (2), 273,336 alin. (1), 582 alin. (1), 402 alin. (2) C.proc.civ.]. Posibilitatea de a exercita recursul, în condițiile art. 304 C.proc.civ., nu poate „compensa” această continuă și vertiginoasă depreciere a apelului, întrucât, s-a considerat că, dacă, în urma admiterii recursului, trebuie să se procedeze la o nouă judecată în fond prin administrarea și a altor probe decât înscrisurile, casarea se face cu trimitere. Cel puțin, așa ar rezulta din considerentele doctrinei și jurisprudenței majoritare, extrem de discutabile însă, mai ales în condițiile actualelor reglementări.

C. Soluții care pot ﬁ date în apel. Dat ﬁind caracterul devolutiv al apelului, în principiu,

judecata lui ar urma să se ﬁnalizeze cu o decizie, care să înlocuiască hotărârea ce a fost apelată.

În acest sens, art. 296 C.proc.civ. arată că: „Instanța de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată”. Așadar, apelul poate ﬁ admis sau respins, în totalitate sau numai parțial. În orice caz, soluția de admitere sau de respingere a apelului trebuie să rezulte din decizia instanței de apel, fără a se depăși, ﬁrește, nici limitele acțiunii, nici limitele cererii de apel.

Articolul 296 C.proc.civ. aduce o precizare scadentă, anume că „apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată”. Din cuprinsul actualelor prevederi nu mai rezultă însă dreptul apelantului de a renunța la beneﬁciul principiului non reformatio inpeius, nici anularea consecințelor acestui principiu în cazul aderării la apel sau al declarării apelului (art. 293 și art. 293 C.proc.civ.).

1. Dacă apelul a fost respins ca nefondat, această soluție implică conﬁrmarea sentinței apelate, fără a mai ﬁ necesară o precizare expresă în acest sens. Admiterea numai în parte a apelului poate justiﬁca obligarea apelantului la cheltuieli de judecată către intimat, căci, astfel, el „a pierdut în parte apelul său”.

2. Potrivit art. 297 alin. (1) C.proc.civ., în noua formulare a textului acestui articol, „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desﬁința hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”. S-a înlăturat deci posibilitatea instanței de apel de a „evoca fondul” și de a pronunța ea însăși o hotărâre deﬁnitivă. Într-adevăr, dreptul de a evoca fondul constituia neîndoielnic o excepție de la principiul celor două grade de jurisdicție. El constituia o excepție și de la una dintre limitele efectului devolutiv al apelului: tantum devolutum quantum appellatum – art. 295 alin. (1) C.proc.civ.

3. Instanța, admițând apelul, va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent dacă, constatând necompetența primei instanțe, observă totodată că nici ea nu este competentă. Dispozițiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ., referitoare la obligativitatea dezlegărilor în drept date de instanța ierarhic superioară, trebuie considerate ca aplicabile și în apel, deși, potrivit celor arătate de art. 316 C.proc.civ., rezultă că aplicarea prin analogie a normelor procedurale în materie are un sens univoc: numai de la judecata în apel la judecata în instanța de recurs. Constatând însă că ea însăși este competentă, va reține procesul spre judecare. Tot astfel va proceda instanța de apel atunci când constată un alt motiv de nulitate a hotărârii și, în consecință, anulează în tot sau în parte procedura urmată și hotărârea pronunțată, dacă, bineînțeles, ea însăși este competentă.

În raport cu împrejurările concrete, instanța de apel va putea pronunța nulitatea cererii de apel, inadmisibilitatea sau tardivitatea acesteia, perimarea apelului.

Hotărârea instanței de apel este ea însăși supusă căilor de atac (recurs, contestație în anulare de drept comun, revizuire, contestație la titlu), în condițiile prevăzute de lege.

D. Partea din hotărâre care face obiectul apelului. Hotărârea pronunțată este înzestrată cu autoritatea lucrului judecat și este cuprins în autoritatea lucrului judecat nu numai dispozitivul hotărârii, ci și orice considerent al acesteia, dacă el semniﬁcă tranșarea unei chestiuni litigioase între părți, în urma dezbaterilor contradictorii, urmate logic ¸ si ineluctabil de „rostirea” instanței, de rezolvarea dată acelei chestiuni litigioase de către instanță. Datele problemei nu pot ﬁ schimbate atunci când avem a decide asupra părții din hotărâre care face obiectul apelului.

Jurisprudența și doctrina au precizat constant că, pe de o parte, acela căruia i s-a dat câștig de cauză nu va putea ataca hotărârea doar pentru motivul că el este nemulțumit de considerentele acesteia, deoarece nu poate justiﬁca un interes, din moment ce numai prin dispozitiv se pot atinge drepturile celor aﬂați în litigiu, iar pe de altă parte că acela care a pierdut procesul are interes să atace acea parte din hotărâre care este susceptibilă de executare, deci dispozitivul acesteia.

Schema este însă mult simpliﬁcată, întrucât, adeseori, partea poate justiﬁca un interes pentru atacarea considerentelor hotărârii, așa încât, în ceea ce ne privește, ne atașăm orientării doctrinare și jurisprudențiale în sensul căreia este admisibil apelul chiar numai împotriva considerentelor hotărârii, dacă prin acestea s-a dezlegat o chestiune litigioasă între părțile care au dezbătut-o contradictoriu și dacă în urma rezolvării date de instanță partea justiﬁcă interesul de a ataca soluția cuprinsă în considerente. În acest sens, aducem în atenție numai două dintre motivele care ni se par suﬁciente:

Articolul 282 alin. (1) C.proc.civ., precum și articolul 299 C.proc.civ., referindu-se la calea de atac a apelului și la cea a recursului, spun că sunt supuse acestor căi de atac, hotărârile, fără a distinge între diferitele părți din hotărâre, respectiv între „considerente” și „dispozitiv”, așa încât de lege lata un apel sau un recurs împotriva considerentelor este admisibil în măsura în care partea sau procurorul justiﬁcă un interes, condiția interesului ﬁind suﬁcientă pentru împiedicarea introducerii abuzive a căii de atac;

Uneori un considerent incident, „chiar dacă nu se reﬂectă în mod expres în dispozitivul hotărârii, întrucât totuși este rezultatul unei dezbateri procesuale contradictorii, constituie lucru judecat și poate ﬁ opus ca atare într-un alt proces al cărui obiect sau a cărui cauză juridică diferă de procesul rezolvat anterior. Dar, cum subtil s-a remarcat, în acest caz nu suntem în prezența unor considerente, ci a unor rezolvări de fond, care, topograﬁc, sunt așezate în motivarea hotărârii, nu în dispozitiv. Ceea ce interesează deci este nu așezarea topograﬁcă a „considerentului”, ci natura lui juridică, potrivit cu conținutul său.

2. Desﬁințarea hotărârilor civile prin recurs.

A. Noțiune. Prin ceea ce s-a numit „procedura civilă ardeleană”, recursul era reglementat ca o cale ordinară de atac (art. 548-562 din Legea I din anul 1911), numai „reînnoirea proceselor” – adică revizuirea – ﬁind caliﬁcată ca o cale extraodinară de reformare. Legea admitea recursul, ca regulă generală, dacă ea însăși nu făcea vreo excepție de la această regulă. Prin Legea Curții de Casație din 20 decembrie 1925 și mai apoi prin Legea nr. 394/1943 pentru accelerarea judecăților în materie civilă și comercială, recursul a fost reglementat ca o cale de reformare extraordinară; „o cale de atac extraordinară împotriva hotărârilor judecătorești date în apel sau în primă și ultimă instanță, prin care se tinde la proclamarea dreptului obiectiv, indiferent de cazul particular care a provocat recursul”. Astfel considerat, recursul conferea instanței competente să-l rezolve un rol esențialmente de „control” și de „autoritate”. În principal, dreptul de a judeca recursul revenea Curții de Casație.

Legea nr. 59/1993, reintroducând apelul a păstrat și recursul, ca o a doua cale de atac ordinară, preluând astfel, neinspirat, sistemul de reglementare din perioada anilor 1948-1952. Caliﬁcarea recursului ca o cale ordinară de atac punea în discuție unele dintre reglementările și atributele speciﬁce acestuia: existența a două grade de jurisdicție; limitarea motivelor de recurs; numărul precumpănitor al motivelor de nelegalitate; caracterul nedevolutiv al recursului; realizarea lui ca o cale de atac în principiu nesuspensivă de executare.

Prin Ordonanța nr. 13/1998, modiﬁcându-se și completându-se Codul de procedură civilă, au fost sensibil adaptate în logica acestei reglementări și unele prevederi în materie de recurs, mai ales cât privește punctul de pornire a termenului de recurs și motivarea recursului. Ordonanța de urgență a Guvernului nr.290/2000 a abrogat Ordonanța Guvernului nr. 13/1998, redevenind aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă modiﬁcate, completate ori abrogate prin această din urmă ordonanță.

Prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000 pentru modiﬁcarea și completarea Codului de procedură civilă au fost de asemenea amendate unele prevederi în materie de recurs: rânduirea recursului printre căile extraordinare de atac; posibilitatea de modiﬁcare a hotărârii atacate; înlăturarea unor motive de recurs; cât privește suspendarea la cerere a executării hotărârii atacate; obligativitatea întâmpinării și termenul de depunere a acesteia; raportul asupra recursului; soluțiile în recurs; efectele hotărârii de casare pronunțată de instanța de recurs; imposibilitatea agravării situației părții în propria sa cale de atac.

Ordonanța de urgență nr. 59/2001 pentru modiﬁcarea și completarea Ordonanței de urgență nr. 138/2000 a făcut unele precizări cu privire la obiectul recursului și termenul de recurs.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003 pentru modiﬁcarea și completarea Co-dului de procedură civilă, în esență instanța supremă, indistinctiv, a devenit instanță de drept comun în materia soluționării recursurilor, tribunalele și curțile de apel, cel puțin prima facie nemaiﬁind și instanțe de recurs. ( și în acest context, mutatis mutandis ar ﬁ însă reiterabile considerațiile și concluzia deduse prin interpretarea raportului dintre normele generale și cele speciale.)

Prin Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003, reglementările înmateria recursului au fost, așa-zicând, „moderate”. Potrivit art. 299 alin. (2) C.proc.civ., astfel cum textul acestui articol a fost modiﬁcat, recursul se soluționa de înalta Curte de Casație și Justiție, „încă prin lege nu se prevedea altfel”. Textul art. 299 alin. (2) C.proc.civ. se corela astfel cu textele art. 2 pct. 3 și art. 3 pct. 2’ C.proc.civ., în sensul cărora tribunalele și curțile de apel erau – și ele – instanțe de recurs, dar numai „în cazurile expres prevăzute de lege”. Regula implica deci excepția.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 65/2004 a reformulat art. 3 pct. 2 C.proc.civ.: curțile de apel soluționează. Recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, precum și în orice alte cazuri expres prevăzute de lege.

Prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 s-au făcut iarăși unele modiﬁcări și completări normative și în materia recursului: s-a consacrat, de principiu, competența tribunalelor și a curților de apel ca instanțe de recurs, reiterându-se totodată unele dintre reglementările anterioare; s-a suprimat pct. 10 al art. 303 C.proc.civ., în sensul căruia recursul putea ﬁ exercitat și atunci „când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii”; au fost abrogate prevederile de la art. 308 alin. (3)-(5) C.proc.civ. cu privire la întocmirea unui raport asupra recursului. Asupra acestora și a altora ne vom referi însă, în context, la locul potrivit.

Textul de primă referință, cât privește obiectul recursului, este cel al art. 299 C.proc.civ.: „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului. Dispozițiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător”. Prin legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 s-a reiterat pur și simplu textul anterior al art. 299 alin. (1) C.proc.civ. Așadar, rezultă că pot face obiect al recursului:

1. Hotărârile date f ără drept de apel. Dar, cum, în principiu, hotărârile date în primă instanță sunt, potrivit art. 282 alin. (1) C.proc.civ., supuse apelului, rezultă că „hotărârile date fără drept de apel” constituie excepția, iar excepțiile trebuie precizate ca atare prin lege. Astfel de hotărâri date fără drept de apel, susceptibile însă de recurs, sunt arătate în legea de procedură civilă sau în legi speciale.

Legea de procedură civilă identiﬁcă următoarele asemenea hotărâri:

hotărârea dată pentru rezolvarea unui conﬂict de competență, susceptibilă de recurs în termen de 5 zile de la comunicare – art. 22 alin. ultim, C.proc.civ.;

hotărârea dată în materie de perimare, prin care se constată perimarea cererii de chemare în judecată, susceptibilă de recurs în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare – art. 253 alin. (2) C.proc.civ.;

hotărârea prin care cererea de chemare în judecată se respinge în fond, ca urmare a renunțării la însuși dreptul pretins – art. 247 alin. (4) C.proc.civ.;

hotărârea prin care se consﬁnțește învoiala părților – art. 273 C.proc. civ.;

hotărârea dată în materie de revizuire, atunci când revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice – art. 322 pct. 7 C.proc.civ. și art. 328 alin. ultim C.proc.civ.;

hotărârea instanței judecătorești asupra acțiunii în anulare împotriva unei hotărâri arbitrale – art. 366 alin. ultim C.proc.civ.;

ordonanța președințială – articolul 582 alin. (1) C.proc.civ.;

încheierea asupra cererii de sechestru asigurător – art. 592 alin. (2);

încheierea dată asupra cererii de poprire asigurătorie – articolul 597 alin. (2) C.proc.civ.;

încheierea asupra cererii de sechestru judiciar – art. 600 alin. (1) C.proc. civ.;

exceptând hotărârile pronunțate în temeiul art. 400 și ale articolului 401 alin. (2) C.proc.civ. – împărțirea bunurilor proprietate comună și contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit -, h

otărârea pronunțată cu privire la contestația la executare – art. 402 alin. (2) C.proc.civ.

Articolul 282 C.proc. civ., text nou introdus în legea de procedură civilă, dar și modiﬁcat prin Legea nr. 195/2004, iar acum reiterat prin Legea nr. 219/2005, a adus alte câteva precizări cu privire la hotărârile care nu sunt supuse apelului, așa încât, pe cale de consecință, ele sunt supuse recursului: hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, litigii al căror obiect are valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, atât în materie civilă, cât și în materie comercială, acțiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. (Să observăm însă că, potrivit art. 720 C.proc.civ., în forma dobândită tot prin Legea nr. 195/2004, hotărârile date în primă instanță privind procesele și cererile în materie comercială sunt supuse apelului. În aceste condiții ar ﬁ posibile două interpretări: coroborând dispozițiile celor două texte, să „deducem” că hotărârile în litigiile comerciale, având ca obiect o valoare de până la 1 miliard de lei, sunt supuse recursului, iar în cazul celor peste această valoare sunt supuse apelului; întrucât art. 720 C.proc.civ. face parte dintr-o procedură specială, el are întâietate în aplicare față de norma comună, așa încât – cum nu distinge între diferitele categorii de litigii comerciale, în raport cu valoarea acestora – să „deducem” că toate hotărârile în materie comercială sunt supuse apelului. În orice caz, contradicția între cele două texte trebuie rezolvată legislativ, în materia căilor de atac a hotărârilor judecătorești neﬁind de dorit deducțiile, ele trebuind să ﬁe reglementate clar, explicit și riguros). Până atunci, ar urma să considerăm- ca soluție plauzibilă – că art. 282 C.proc.civ. a instituit o excepție și ea trebuie acceptată și valorizată ca atare. Alineatul (2) al art. 2821 C.proc.civ. precizează de asemenea că, dacă legea nu prevede altfel, hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului; așadar ele sunt supuse recursului. Prin legi speciale se poate stabili de asemenea că hotărârea nu este supusă apelului sau că ea este supusă direct recursului.

2. Hotărâri date în apel. Asemenea hotărâri sunt supuse recursului, indiferent dacă prin ele s-a rezolvat sau nu fondul pricinii ori numai un incident procedural și fără a interesa dacă apelul a fost admis, respins, anulat sau perimat. Totuși, în considerarea faptu-lui că recursul este o cale de atac subsecventă apelului, că, altfel spus, el nu poate ﬁ exercitat omisso medio, dacă apelul a fost anulat ca netimbrat ori el a fost respins ca nemotivat ori ca tardiv, recursul nu poate să privească decât asemenea aspecte, nu însuși fondul litigiului.

Cum s-a mai precizat, făcându-se aplicarea principiului accesorium sequitur principale, hotărârile pronunțate într-o contestație în anulare, revizuire sau contestație la titlu sunt susceptibile de recurs numai dacă și hotărârile ce au format obiectul acestor mijloace procesuale puteau ﬁ atacate pe calea recursului; nu vor putea ﬁ însă atacate pe calea recursului asemenea hotărâri date în recurs și nici hotărârile instanței de recurs.

Întrucât art. 299 C.proc.civ. nu face nici o distincție cu privire la hotărârile date de către instanța de apel, s-a considerat că pot face obiectul recursului și deciziile prin care s-a admis apelul și s-a casat cu trimitere în vederea rejudecării. Nu pot face însă obiect al recursului hotărârile pronunțate în recurs – recurs la recurs.

3. Hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțional ă. În condițiile prevăzute de lege – cum precizează art. 299 C.proc.civ. – pot face obiect al recursului și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională decât instanțele judecătorești. În cazul unor asemenea hotărâri, recursul constituie forma de realizare a controlului judecătoresc.

4. Articolul 299 C.proc.civ. rezolvă el însuși și regimul juridic al încheierilor judecătorești. O face însă printr-o normă de trimitere la dispozițiile articolului 282 alin. (2) C.proc.civ., care sunt aplicabile în mod corespunzător.

Potrivit acestor dispoziții, în forma lor actuală: „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății”. Așadar:

împotriva „încheierilor premergătoare” se poate face recurs o dată cu fondul și, întrucât asemenea încheieri sunt „absorbite” în hotărârea asupra fondului, făcându-se aplicarea art. 282 alin. ultim. C.proc.civ., la care face trimitere implicită art. 316 C.proc.civ., recursul „se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare”, fără a ﬁ necesară o mențiune specială;

Deși unele încheieri se prezintă ca hotărâri accesorii ale hotărârii principale recurabile, totuși, ele nu pot ﬁ atacate cu recurs concomitent cu hotărârea principală și cu atât mai mult nici separat. Bunăoară, încheierea de amendare și de obligare la plata unor despăgubiri este executorie și împotriva ei se poate face „numai cerere de reexaminare” – articolele 108M08 C.proc.civ.; încheierea prin care s-a încuviințat sau s-a respins abținerea ori s-a admis recuzarea -art. 34 alin. (1) C.proc.civ. Asemenea încheieri nu se atacă cu recurs, nici o dată cu fondul, și nici separat, întrucât, de regulă, prin ele se dispun măsuri care privesc nu atât interesele părților, cât mai degrabă buna desfășurare a activității judiciare;

Unele încheieri pot ﬁ atacate separat cu recurs, anume acelea prin care s-a întrerupt cursul judecății ori cele prin care se ﬁnalizează o judecată, instanța dezinvestindu-se. Prin asemenea recursuri se înlătură împiedicarea judecății ori se oferă prilejul înlăturării erorilor din încheierile prin care se termină judecata. Bunăoară, încheierile prin care s-a întrerupt cursul judecății – art. 282 alin. (2) C.proc.civ., combinat cu art. 316 C.proc.civ.; încheierea dată în soluționarea unei cereri de asigurare a dovezilor, introdusă pe cale principală – art. 238 alin. (1) C.proc.civ.; încheierea pronunțată, după caz, în rezolvarea unei cereri de îndreptare sau de lămurire a hotărârii, dacă și hotărârea a cărei îndreptare s-a cerut era susceptibilă de recurs – art. 2813 alin. (1) C.proc.civ.; încheierea prin care s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecată art. 246 C.proc.civ.

De asemenea, sunt supuse recursului încheierile prin care instanța a dispus suspendarea judecării ori s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei suspendate – art. 244 alin. (1), art. 245 C.proc.civ.

Promovându-se constant principiul că nu există „recurs la recurs”, s-a decis că nu sunt susceptibile de recurs: decizia asupra contestației în anulare exercitată împotriva hotărârii instanței de recurs; decizia asupra cererii de revizuire îndreptată împotriva hotărârii instanței de recurs.

Din economia reglementărilor în materie rezultă că, în raport cu situația concretă dedusă judecății, instanța de recurs poate adopta diverse soluții:

respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, dacă aceasta este legală;

admiterea totală sau parțială a recursului, atunci când hotărârea atacată este nelegală;

respingerea recursului ca inadmisibil; respingerea recursului ca tardiv introdus; respingerea recursului introdus de o persoană fără calitate;

respingerea recursului ca nesusținut; anularea recursului ca netimbrat, neregulat introdus sau ca nemotivat; constatarea perimării recursului; închiderea dosarului; respingerea recursului ca neavenit.

Interesează însă, distinct, soluțiile instanței de recurs ca urmare a examinării fondului hotărârii atacate, adică „respingerea” și „admiterea” recursului.

Respingerea recursului se pronunță atunci când instanța de control judiciar constată că hotărârea atacată este legală, inclusiv, bineînțeles, sub aspectul unor motive de ordine publică pe care ea le-ar ﬁ putut invoca din oﬁciu. Prin respingerea recursului, se conﬁrmă hotărârea atacată cu recurs și astfel aceasta dobândește „deplină autoritate de lucru judecat”. Hotărârea atacată devine irevocabilă. S-a opinat că instanța poate să respingă recursul și atunci când hotărârea atacată, în raport cu probele pe care s-a sprijinit instanța care a pronunțat hotărârea, apare ca nelegală, dacă, reapreciindu-se probele administrate, eventual și în lumina înscrisurilor noi depuse, instanța găsește soluția legală. În practica instanțelor și, parțial, în doctrină s-a considerat că, atunci când soluția dată, prin dispozitivul hotărârii, este justă, iar eroarea săvârșită de instanța de fond constă într-omotivare greșită, instanța de casare va respinge recursul, menținând hotărârea atacată, dar va înlocui motivarea, în drept sau în fapt, cu propria sa motivare.

S-a mai precizat că menținerea soluției primei instanțe și substituirea motivării este posibilă numai dacă greșeala făcută privește exclusiv motivarea, fără ca ea să reﬂecte și o încălcare a legii în ce privește modul de judecată.

Soluția „respingerii” recursului și substituirea motivării, instaurată pretorian, era desigur practică și economicoasă. Ne întrebam dacă, logic, „respingerea” recursului era compatibilă cu „modiﬁcarea” unei părți din hotărâre. Articolul 312 alin. (2) C.proc.civ. a rezolvat acum această problemă, precizând că, „în caz de admitere a recursului”, hotărârea atacată poate ﬁ „modiﬁcată”.

Respingerea recursului poate însă să se producă, cum deja s-a evocat, și atunci când el este inadmisibil, când nu este susținut sau când el este tardiv, când a fost introdus de o persoană fără calitate.

Admiterea recursului se produce atunci când hotărârea atacată va ﬁ considerată nelegală, iar rezultatul admiterii va ﬁ după caz, modiﬁcarea hotărârii atacate sau casarea acesteia, în tot sau în parte. Evocarea acestor ipoteze s-a realizat acum, explicit, prin precizările ce s-au făcut în partea introductivă a articolului 304 C.proc.civ., unde se vorbește despre „modiﬁcarea” sau „casarea” unor hotărâri. Cum s-a spus cândva, „instanța de casare nu judecă pricina în fond, ci judecă hotărârea”.

a. Modiﬁcarea Hotărârii se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6- 9 C.proc.civ., adică: dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut; când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; când instanța, interpretând gre¸ sit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. S-a revenit astfel, în esență, la o mai veche reglementare, cea cuprinsă de art. 312 pct. 2 lit. b), așa cum textul a fost restructurat prin Decretul nr. 471/1957.

b. Casarea Hotărârii se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 1 -5 C.proc.civ., adică: când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale; când hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii; când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.proc.civ. De asemenea, chiar în cazul unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9, dacă acel motiv evocă și necercetarea fondului, intervine casarea hotărârii. În ﬁne, intervine casarea și atunci când modiﬁcarea hotărârii nu este posibilă, întrucât este necesară administrarea de probe noi.

Casându-se hotărârea, cum spune art. 311 alin. (1) C.proc.civ., aceasta „nu are nici o putere”. Actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desﬁințate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel.

Pricina se rejudecă în fond, de către curtea de apel sau de tribunal, ﬁe la termenul când a avut loc admiterea recursului, situație în care se pronunță o singură decizie, ﬁe la un alt termen stabilit în acest scop.

Se poate însă întâmpla ca unele dintre motivele considerate de instanța de recurs ca ﬁind întemeiate să atragă modiﬁcarea hotărârii, iar altele să justiﬁce casarea acesteia. Care va ﬁ soluția? Soluția este oferită prin prevederile art. 312 alin. (3) C.proc.civ. „Pentru a se asigura o judecată unitară” – spune art. 312 alin. (3) in ﬁne C. proc.civ. – „instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată”.

Deși în vechea reglementare nu se vorbea despre „casarea totală” și „casarea parțială”, totuși aceste forme ale casării au fost profesate în doctrină și jurisprudență. Perseverența ni s-a părut discutabilă. Această dihotomie, doctrinar a fost instaurată și doctrinar a fost întreținută. Acum, în actuala reglementare, articolul 312 alin. (2) C.proc.civ., precizează că, în caz de casare, aceasta poate ﬁ „în tot sau în parte”.

În marginea art. 82 din Legea organică a Înaltei Curți de Casație, potrivit căruia, hotărârea judecătorească casată se socotește ca și cum nu ar ﬁ fost și nu are nici o putere, s-a făcut observația că distincția între casarea totală și parțială este contestabilă. „În măsura în care hotărârea de fond a fost atacată cu recurs și în măsura în care recursul a fost admis, ea este scoasă din viața juridică, puterea ei este nimicită și odată acest efect dobândit, părțile au deplină libertate, nu numai de a repune vechile lor concluzii, dar de a se întemeia pe mijloace noi, trase ﬁe din fapte îndeplinite, ﬁe din hotărâri pronunțate în urma deciziei casate, singura restricțiune ce va trebui respectată de părți ﬁind aceea de a nu schimba obiectul pricinii”. În alți termeni, rolul instanței de trimitere nu este ﬁxat de distincția dintre casarea totală sau parțială, ci de lipsa de eﬁcacitate juridică a hotărârii casate.

În raport însă cu actuala reglementare, o discuție mai largă este de prisos, casarea putând ﬁ totală sau parțială. Casarea hotărârii implică inevitabil o nouă judecată. Casarea poate să privească toate aspectele cauzei deduse judecății și toate părțile din proces. în acest caz, casarea este „totală”. Casarea poate însă să privească ﬁe numai un aspect obiectiv – doar o parte din hotărârea atacată – ﬁe un aspect subiectiv – doar unele dintre părțile din proces. În acest caz, casarea este „parțială”.

Casarea „totală” sau casarea „parțială” poate să rezulte expres din decizia de casare, instanța de control judiciar determinând ea însăși și fără echivoc limitele casării. Dacă nu se întâmplă așa – deși recomandabil este ca așa să se întâmple -, atunci urmează ca, examinând dispozitivul deciziei de casare, motivele invocate și considerentele pe care se sprijină admiterea recursului, să se stabilească măsura sau limitele casării.

La ﬁnalul acestor ipoteze – modiﬁcarea și casarea – urmează să se observe și prevederile art. 312 alin. (3) teza a doua C.proc.civ. cu privire la o posibilă concurență între motive de modiﬁcare și motive de casare a hotărârii recurate: „Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modiﬁcarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară”.

CAPITOLUL IV

CĂILE DE ATAC

SECȚIUNEA I

NECESITATEA CĂILOR DE ATAC

Căile de atac reprezintă mijloace procedurale prin care se poate cere și obține anularea sau reformarea (totală sau parțială) a unei hotărâri judecătorești; ele apar ca un remediu contra eventualelor erori ce se pot strecura într-o hotărâre, uneori chiar contra nedreptății dintr-un act jurisdicțional.

Începuturile reglementării căilor de atac nu coincid cu cele ale dreptului procesual; în momentele inițiale ale evoluției dreptului, existența unor astfel de remedii procesuale nici nu putea ﬁ concepută. Pe atunci, justiția avea un caracter accentuat religios, ﬁind considerată ca o expresie a divinității, iar hotărârile adoptate de judecători erau apreciate ca infailibile. Odată cu laicizarea justiției, au fost instituite și mijloace procedurale necesare pentru remedierea hotărârilor greșite.

În dreptul roman, regula res judicata pro veritate habetur (lucrul judecat se consideră adevărat) guverna opera de înfăptuire a justiției de către judecători; dar această regulă a fost interpretată în sensul că sentința judecătorului nu este adevăr, ci ține loc de adevăr, ﬁind întemeiată pe considerațiuni politice și sociale. Această regulă fundamentală nu putea avea o aplicare absolută, deoarece sentințele judecătorești, ﬁind opera de concepție și decizie intelectuală a omului, nu pot ﬁ absolut perfecte. De aceea, s-a considerat necesar ca o hotărâre pronunțată în urma unei judecăți, să ﬁe controlată de o altă instanță superioară, pentru a putea permite îndepărtarea erorilor săvârșite de judecătorii primei instanțe.

Reglementarea română actuală a sistemului căilor de atac permite atât un control judiciar ierarhic, cât și posibilitatea ca însăși instanța să poată reveni asupra unei hotărâri proprii, să o poată retracta dacă este greșită, bineînțeles în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. Ca o justiﬁcare a necesității căilor de atac este și faptul că nu toate elementele cauzei și, respectiv, probele se cunosc întotdeauna la prima judecată, ci pot ﬁ descoperite mai târziu, după judecata în primă instanță. Tot în același sens, trebuie menționat și faptul că, prin intermediul căilor de atac, se realizează funcția de îndrumare a instanțelor superioare față de cele inferioare lor.S-au exprimat, însă, și păreri contrare, care neagă necesitatea existențeicăilor de atac, susținând că un singur grad de jurisdicție ar ﬁ suﬁcient. Potrivit acestora, căile de atac ar duce la prelungirea procesului, la cheltuieli mai mari în sarcina justițiabililor dar și a statului, la o scădere a încrederii justițiabililor în actul de justiție, la o slăbire a responsabilității judecătorilor primei instanțe. Un alt argument ar ﬁ posibilitatea, probatădeja, ca hotărârile pronunțate în căile de atac să ﬁe mai puțin bune decât hotărârile atacate.

Existența și dreptul la exercitarea căilor de atac au o mare importanță pentru toți subiecții procesului civil: părți, instanță, procuror. Părților din proces li se asigură condițiile pentru realizarea drepturilor deduse în justiție, prin posibilitatea de a se plânge unor organe de judecată, împotriva hotărârilor pe care le consideră greșite și de a obține reformarea acestor hotărâri. Aceste greșeli pot ﬁ cauzate chiar de părți, care, prin denaturările și reticențele lor, nu au informat corect pe judecători ori nu s-au apărat bine și complet, ﬁind lipsiți de asistență juridicăși de cunoștințe de specialitate. De asemenea, existența căilor de atac și posibilitatea de a le exercita constituie o garanție a dreptului de apărare, dă certitudinea părților că dreptul lor nu este compromis prin pronunțarea unei hotărâri nelegale și netemeinice, ceea ce le întărește încrederea în justiție și le determină să aibă o poziție activăîn cadrul procesului. Dreptul la apărare este instituit prin art. 21 și art. 128 din Constituție; primul prevede dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar art.128 – dreptul părților interesate și al societății, reprezentată prin Ministerul public, de a exercita împotriva oricărei hotărâri judecătorești căile de atac prevăzute de lege.

Pentru procuror, exercițiul căilor de atac este mijlocul practic pentru a-și îndeplini sarcinile ce-i revin ca organ al statului, de a veghea la respectarea legii în cauzele ce se judecă de instanțele judecătorești, de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertăților cetățenilor. În cazul în care procurorul constată pronunțarea de către instanța de judecată a unei hotărâri nelegale, nu poate interveni direct pentru anularea actului jurisdicțional, dar prin intermediul căilor de atac, va sesiza ﬁe instanța care a dat hotărârea, ﬁe o instanțăsuperioarăși va solicita pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice – art. 45 alin. 5, teza 1 C. proc. civ. prevede expres „procurorul poate, în condițiile legii, să exercite căilor de atac împotriva oricăror hotărâri”. Unele căi de atac pot ﬁ folosite doar de către Procurorul general, din oﬁciu sau la propunerea Ministerului Justiției; acestea sunt recursul în interesul legii și recursul în anulare.

Posibilitatea de a recurge la căile de atac constituie o garanție împotriva arbitrarului judecătoresc, deoarece constrânge pe judecători să pună toată grija în opera de judecată, în strângerea materialului probator, în motivarea convingătoare și completă a soluției la care s-a oprit, preocupări care ar putea ﬁ mai slabe atunci când ar ști că hotărârea pe care o pronunță nu va putea ﬁ contestată.

Ca o concluzie, se poate spune că existența căilor de atac inﬂuențează pozitiv și chiar garantează calitatea actului de justiție.

SECȚIUNEA II

CLASIFICAREA CĂILOR DE ATAC

1.Precizări prealabile

Sistemul căilor de atac în legislația noastră procesuală civilă, de-a lungul evoluțieisale a suportat dese și repetate modiﬁcări. Ultimele modiﬁcări ce prezintă interes, întrucât reprezintă actuala legislație în vigoare, în această materie, sunt aduse prin Legea nr. 59/1993 și, relativ recent, prin O.U.G. nr.138/2000 publicată în M.Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000 și O.U.G. nr.59/2001 publicată în M.Of. nr. 217 din 27 aprilie 2001.

Codul român actual de procedură civilă reglementează următoarele căi de atac: apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în anulare ¸ si recursul în interesul legii. Principalele modiﬁcări aduse prin Legea nr. 59/1993 se referă la reorganizarea căilor ordinare de atac, prin reintroducerea apelului și restructurarea recursului; s-a desﬁințat recursul extraordinar și a fost înlocuit de două recursuri speciale: recursul în anulare și recursul în interesul legii. Caliﬁcarea, prin această lege, a recursului drept cale ordinară de atac a fost criticată de unii autori de drept procesual civil, însă această eroare a fost îndreptată prin adoptarea O.U.G. nr. 138/2000 care, prin prevederile art. 1, pct.106, include recursul în categoria căilor extraordinare de atac. De altfel, la acest aspect se va mai reveni în prezenta lucrare.

Pe lângă căile de atac, prevăzute de Codul de procedură civilă, mai existăși alte căi de atac prevăzute în acte normative cu caracter special; în acest caz, ele reprezintă mijloace procedurale folosite pentru declanșarea controlului judecătoresc, despre care s-a menționat în secțiunea precedentă.

Căile de atac reglementate în Codul de procedură civilă pot ﬁ clasiﬁcate după mai multe criterii, cele mai cunoscute în literatura de specialitate ﬁind următoarele grupări: căi de atac ordinare și căi de atac extraordinare, căi de atac de reformare și căi de atac de retractare, căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive, căi de atac suspensive de executare silităși căi de atace nesuspensive de executare silită.

2. Căi de atac ordinare și căi de atac extraordinare

Această clasiﬁcare, considerată de unii autori fundamentală, aredrept criteriu de bază condițiile de exercitare a căilor de atac.

O cale de atac este ordinară dacă poate ﬁ exercitată de oricare dintre părțile din proces, pentru simplul fapt că partea respectivă este nemulțumită de hotărârea pronunțată. Așadar, motivele de exercitare a unei căi ordinare de atac nu sunt limitate prin lege, însă, dacă se dorește suprimarea acesteia, trebuie să existe o dispoziție legală expresă în acest sens.

În prezent, legislația noastră în materie procesuală civilă reglementează o singură cale ordinară de atac – apelul (Titlul IV al celei de-a II-a Cărți a Codului de procedură civilă). Înainte de octombrie 2000, se încadra în această categorie și recursul, caliﬁcare acceptată doar în parte de unii autori; este vorba de recursul reglementat de art. 3041, care viza hotărâri nesusceptibile de apel și care putea ﬁ exercitat pentru orice motiv.

Căile extraordinare sunt acelea care pot ﬁ exercitate numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege. Codul actual de procedură civilă consacră Titlul V din Cartea a II-a căilor de atac extraordinare, incluzând în această categorie recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în anulare și recursul în interesul legii. Deci, caracteristica comună a căilor extraordinare de atac constă în condițiile restrictive în care pot ﬁ exercitate, dar aceste condiții au unele aspecte particulare speciﬁce ﬁecărui tip dintre aceste căi de atac. Sub acest aspect, o notă particulară este oferită de recursul în interesul legii, care poate ﬁ exercitat doar dacă unele chestiuni de drept au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești. Între căile extraordinare de atac există deosebiri semniﬁcative și în ceea ce privește subiectele care le pot exercita și instanțele competente a le soluționa.

Această clasiﬁcare prezintă importanță practică datorită câtorva aspecte. În primul rând, executarea silită a hotărârii este suspendată pe durata termenului în care poate ﬁ exercitată calea de atac ordinarăși pe timpul judecării acesteia, în timp ce căile de atac extraordinare nu au, în principiu, efect suspensiv. În al doilea rând, cât timp este deschisă calea de atac ordinară, nu se poate recurge la o cale de atac extraordinară. De asemenea, în unele situații, calea de atac extraordinară devine inadmisibilă, dacă partea interesată putea să invoce motivul respectiv prin intermediul căii de atac ordinare și nu a făcut-o; de exemplu, dacă a expirat termenul de apel, hotărârea primei instanțe devine nu numai deﬁnitivă ci și irevocabilă (art. 377 alin. 2, pct. 2 C. proc. civ), nemaiputând ﬁ recurată.

3. Căi de atac de reformare și căi de atac de retractare

Această clasiﬁcare tradițională are la bază distincția care se făcea între opoziție – cale deatac ordinară, desﬁințată din anul 1943 – și apel, prima ﬁind de competența aceleia¸ si instanțe care a pronunțat hotărârea atacată, iar cea de-a doua judecându-se de o instanță ierarhic superioară.

Căile de atac de reformare sunt considerate acelea care se soluționează de către o instanță ierarhic superioară, prin intermediul lor, realizându-se controlul judiciar al hotărârilor judecătorești. Sunt căi de atac de reformare apelul, recursul, recursul în anulare și recursul în interesul legii (ultima din acestea neﬁind menționată de toți autorii, deoarece nu este considerată o veritabilă cale de atac).

Căile de atac de retractare sunt cele care se adresează, spre a ﬁ soluționate, instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Trebuie menționat că, prin căile de atac de retractare, se invocă împrejurări, limitativ prevăzute de lege, care nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii atacate, astfel încât, instanța nu își controlează propria hotărâre, ci judecă unele aspecte noi. Aceste căi de atac sunt revizuirea și contestația în anulare.

O situație aparte este în cazul revizuirii pentru contrarietate de hotărâri. care poate ﬁ atât cale de atac de reformare cât și de retractare. Astfel, dacă hotărârile provin de la aceeași instanță sau de la instanțe situate în circumscripția teritorială a unei singure instanțe (ierarhic superioară), este de competența instanței ierarhic superioară, iar dacă hotărârile provin de la instanțe situate în circumscripții teritoriale deosebite, competența aparține instanței ierarhic superioară primei instanțe ce a pronunțat hotărârea; în aceste situații, revizuirea este cale de atac de reformare. Numai în cazul în care cea de-a doua hotărâre potrivnică a fost pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este o cale de atac de retractare, deoarece va ﬁ judecată de către instanța supremă (art. 32, pct. 7 C. proc. civ.).

4. Căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive

Criteriul distinctiv al acestei clasiﬁcări este întinderea atribuțiilor instanțelorcompetente să se pronunțe asupra căilor de atac exercitate și asupra procesului.

O cale de atac este devolutivă dacă antrenează o rejudecare în fond a pricinii, în întregul ei, fără restricții în privința administrării probelor. Această rejudecare a fondului se realizează numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acțiune și în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac. Calea de atac devolutivă tipică, în sistemul nostru actual, este apelul. El permite o nouăjudecare a cauzei, atât sub aspectul problemelor de fapt stabilite de prima instanță, cât și asupra dezlegării date problemelor de drept.

Există controverse în privința stabilirii caracterului devolutiv sau nedevolutiv al celorlalte căi deatac. Recursul, în întregime, este, potrivit unor autori, o cale de atac nedevolutivă, asemenea celorlalte căi de atac extraordinare. Referitor la acestea, caracterul nedevolutiv se raportează la calea deatac propriu-zisă, iar nu la rejudecarea pricinii ca efect al admiterii căii de atac respective. Astfel, ca urmare a casării unei hotărâri, de regulă, are loc o rejudecare a fondului, în condițiile stabilite de art. 312-316 C. proc. civ. (poate ﬁ casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată sau altei instanțe competente); admiterea unei contestații în anulare duce la anularea hotărârii atacate și la rejudecarea fondului, ori a recursului, sau a motivului de casare omis; admiterea unei cereri de revizuire, pentru majoritatea motivelor prevăzute de art. 322 C. proc. civ., are ca efect o rejudecare a pricinii. O altă argumentare a faptului că aceste căi extraordinare de atac nu se includ în categoria căilor devolutive, chiar dacă conduc la o nouă judecată de fond, este că rejudecarea fondului are loc în alte condiții decât cele ale primei judecăți; de exemplu, în prezența părții care nu fusese legal citată, sau la instanța competentă, ori judecata privește un capăt omis. Există alte păreri, potrivit cărora și recursul are un caracter devolutiv, în condițiile art. 3041 C. proc. civ., când sunt recurate hotărâri ce nu pot ﬁ atacate cu apel, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele, fără a se limita la motivele de casare prevăzute în art. 304 C. proc. civ.

5. Căi de atac suspensive și căi de atac nesuspensive de executare silită

Această clasiﬁcarea vizează numai hotărârile susceptibile de executare silităși are drept criteriu distinctiv efectele pe care le produce declanșarea căii de atac asupra posibilităților de declanșare imediată a executării silite.

În sistemul procesual în vigoare, apelul se înfățișează ca o cale de atac tipică de executare silită. Astfel, termenul de apel și apoi judecarea apelului suspendă de drept executarea silită, potrivit art. 284 alin. 5 C. proc. civ.: „Apelul declarat în termen suspendă executarea hotărârii de primă instanță, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege”. Deci, pot ﬁ situații când hotărârea se bucură de execuție vremelnică, împrejurări în care apelul nu mai este suspensiv, însă instanța de apel poate să încuviințeze suspendarea execuției vremelnice, numai cu darea unei cauțiuni, al cărui cuantum este ﬁxat de instanță.

Celelalte căi de atac – recursul, recursul în anulare, contestația în anulare și revizuirea – sunt, în principiu, căi de atac nesuspensive de executare. În mod excepțional, ¸ si recursul poate ﬁ o cale de atac suspensivă de executare, atunci când are ca obiect pricini privitoare la strămutarea de hotare, desﬁințarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare ﬁxă (art. 300 alin. 1 C. proc. civ.). în asemenea situații, efectul suspensiv de executare se produce de drept, adică în temeiul legii, fără să ﬁe necesară o cerere formală în acest sens, din partea recurentului. Potrivit art. 300 alin. 2, instanța sesizată cu judecarea recursului poate dispune, le cerere și cu motivarea de rigoare, suspendarea executării hotărârii recurate și în alte cazuri decât cele arătate anterior. Este prevăzutăși depunerea unei cauțiuni stabilită prin încheiere judecătorească. O.U.G. nr. 138/2000, prin art. 1 pct. 108, a abrogat alin. 4 al art. 300 C.proc.civ., care prevedea ca, în cazuri urgente, președintele instanței de recurs să poată dispune, la cerere, suspendarea executării, fără citarea părților, chiar înainte de primirea dosarului. De asemenea, în mod excepțional, „instanța poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiția dării unei cauțiuni” (art. 325 teza 1 C. proc. civ.). același lucru este prevăzut și de art. 3191teza 1 C. proc. civ. în cazul contestației în anulare.

6. Alte clasiﬁcări propuse în literatura de specialitate

a) Pornindu-se se la constatarea că orice cale de atac tinde a repune în discuție un lucru greșit judecat (cel puțin așa pretinde cel care introduce calea de atac), se face o distincție între greșeala de judecată în drept (care presupune că norma juridică nu a fost corect aplicată la situația de fapt stabilită, ﬁe că regula juridică este deformată, ﬁe că faptele sunt inexact caliﬁcate) și greșeala de judecată în fapt (care presupune o eroare în constatarea existenței faptelor, ori o apreciere greșită a oportunității sancțiunii în acele situații în care legea conferă judecătorului o putere discreționară), precum și o distincție între greșeala de judecată cu privire la fondul pretenției (când eroarea vizează raționamentul jurisdicțional) și greșeala de judecată cu privire la formă (când vizează nerespectarea formelor procedurale).

O greșeală de judecată în fapt constituie, în același timp, o greșeală de judecată în fond, însă o greșeală de judecată în drept poate rezulta din încălcarea unei reguli de fond, dar și a unei reguli de formă. Aceste precizări prezintă o importanță practică de necontestat, însă ele nu duc decât la o delimitarea a apelului (ca o cale de atac ce are vocația generală de a sancționa orice greșeală de judecată, ﬁe în fapt sau în drept, ﬁe referitoare la fond sau la formă) de celelalte căi de atac (care permit sancționarea numai a unor anumite categorii de greșeli de judecată). Mai mult, în sistemul nostru procesual civil, unele motive de revizuire nu presupun greșeli de judecată (de exemplu, nu îi este imputabil instanței faptul că a pronunțat hotărârea în baza unui înscris declarat ulterior fals, ori că obiectul pricinii a pierit după ce a fost pronunțată hotărârea, că partea a fost împiedicată să se prezinte la judecatăși să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurarea mai presus de voința ei), iar motivul contestației în anulare prevăzut de art. 318 alin. 1 C. proc. civ. nu vizează o greșeală de judecată propriu-zisă, ci o confundare a unor elemente importante sau a unor date materiale.

b) Căi de atac de anulare și căi de atac de „reformare”. Se arată că instanța sesizată cu o cale de atac de anulare nu poate să anuleze (caz în care hotărârea nu soluționează litigiul în fond) sau să refuze anularea hotărârii atacate; în cazul căilor de atac de reformare se rejudecă pricina, hotărârea ce se va pronunța urmând a substitui direct hotărârea atacată.

Termenul de „reformare” este utilizat într-un alt sens decât cel indicat la clasiﬁcarea anterioară,întrucât se acceptă că aceeași instanță poate să reformeze propria hotărâre. Opoziția „anulare–reformare” este în strânsă corelație cu opoziția „element de fapt – element de drept”, deoarece anularea este determinată numai de o eroare de drept, în timp ce reformarea vizează ﬁe elemente de fapt, ﬁe elemente de drept.

Prin această clasiﬁcare, se dorește o delimitare a recursului (cale de anulare) de celelalte căi de atac (considerate căi de reformare). Însă, în unele situații, și instanța de recurs statuează în fapt, după cum, uneori, apelul poate duce doar la anularea hotărârii apelate (când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea puterii de lucru judecat, dacă s-a prescris dreptul de a obține condamnarea pârâtului etc.). Deasemenea, prin revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, se poate cere numai anularea ultimei hotărâri.

c) În funcție de caracterul ierarhic al căilor de atac, se delimitează apelul și recursul, pe de o parte, de celelalte căi de atac, pe de altă parte. Autorii care folosesc această clasiﬁcare nu sunt de acord cu clasiﬁcarea în căi de atac de reformare și căi de atac de retractare, însă cele două clasiﬁcări se suprapun.

d) Clasiﬁcarea în căi de atac generale (apelul și recursul) și căi de atac speciale (celelalte căi de atac) se pare că pornește de la constatarea că, în practică, apelul și recursul sunt cele mai frecvent folosite, astfel încât ea nu prezintă importanță decât din punct de vedere statistic.

e) Căi de atac comune și căi de atac speciale. Această clasiﬁcare are drept criteriu distinctiv titularii dreptului de a exercita căile de atac. O cale de atac este comună atunci când poate ﬁ exercitată de părți sau procuror. Când acest drept aparține doar unui anumit subiect de drept, neaﬂăm în prezența unei căi de atac speciale. Căile de atac comune sunt apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea iar cele speciale sunt recursul în interesul legii și recursul în anulare care pot ﬁ exercitate numai de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

SECȚIUNEA III

REGULI COMUNE PRIVIND EXERCITAREA CĂILOR DE ATAC ÎN PROCESUL CIVIL

Atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară s-au conturat, de-a lungul timpului, o serie de reguli generale privitoare la instituirea și exercitarea căilorde atac. În continuare, vor ﬁ examinate cele mai semniﬁcative dintre acestea.

1. Existența unei hotărâri judecătorești pe care legea să o declare susceptibil ă de a ﬁ atacată

Căile de atac presupun existența unei hotărâri judecătorești, despre care partea interesantă aﬁrmă că ar conține unele greșeli sau o injustiție. Rezultă că obiectul căilor de atac nu mai este pretențieconcretă a reclamantului (ca în cazul cererii de chemare în judecată), ci chiar hotărârea judecătorească atacată. Este însă necesar ca legea să declare hotărârea respectivă susceptibilă de exercițiul căilor de atac, sau cel puțin al uneia dintre acestea. Regula este că orice hotărâre judecătorească poate ﬁ atacată prin intermediul căii de atac ordinare, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege, în timp ce căile de atac extraordinare pot ﬁ exercitate numai împotriva hotărârilor stabilite prin lege.

În principiu, hotărârile primei instanțe (nedeﬁnitive), pot ﬁ atacate cu apel, dacă nu suntem în prezența unei situații în care legea a suprimat dreptul de apel (cum ar ﬁ art. 247 alin. 4 C. proc. civ. care prevede că hotărârea instanței în caz de renunțare la dreptul pretins, prin care se respinge cererea în fond, se dă fără drept de apel; art. 273 C. proc. civ.: „Hotărârea care consﬁnțește învoiala părțilorse dă fără drept de apel”). Cât privește încheierile de ședință, acestea nu pot ﬁ apelate în principiu,decât odată cu hotărârea prin care se rezolvă fondul pricinii în întregul său (art. 282 alin. 2 C. proc. civ.). împotriva hotărârilor date fără drept de apel, precum și a hotărârilor date în apel (care nu sunt însă irevocabile) se poate exercita recursul. Hotărârile sunt deﬁnitive sau irevocabile pot ﬁ atacate pe calea revizuirii. Contestația în anulare poate ﬁ formulată numai împotriva hotărârilor irevocabile.

2. Manifestarea de voință a părții interesate, în sensul exercitării căii de atac

Această regulă constituie o formă de manifestare a principiului disponibilității, speciﬁc procesului civil.

Folosirea căilor de atac ﬁind o facultate pusă la îndemâna celor interesați, cei care le exercită trebuie să-și manifeste în mod expres voința în acest sens și să arate și motivele pentru care consideră hotărârea atacată ca ﬁind nelegalăși netemeinică. Deci, instanța competentă să soluționeze eventuala cale de atac nu se poate sesiza din oﬁciu, ci este necesar ca o parte sau chiar mai multe să își manifeste expres voința prin intermediul unei cereri scrise, respectând condițiile impuse de lege. Calea de atac poate ﬁ exercitatăși de către procuror (art. 45 alin.5 teza 1 C. proc. civ.), ori de alte organe sau persoane cărora legea le recunoaște calitatea procesuală.

3. Legalitatea căilor de atac

Legalitatea căilor de atac este un principiu deosebit de important și a căruiaplicare este incontestabilă în orice sistem procedural. Instituirea căilor de atac este o problemă de interes general și ea vizează determinarea mijloacelor procedurale ce pot ﬁ exercitate pentru reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă impune ca, în afara căilor de atac prevăzute de lege, să nu se poată folosi alte mijloace procedurale în scopul de a obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Acest lucru reiese și din prevederile înscrise în art.128 din Constituție, ce consacră dreptul părților și al Ministerului public de a folosi căile de atac „în condițiile legii”.

Menționarea, din eroare, în dispozitivul hotărârii, a posibilității folosirii unei căi de atac pe care legea nu o acordă, nu creează părții dreptul de a formula împotriva hotărârii calea de atac respectivă, deoarece căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt determinate de lege, iar nu de instanța de judecată. În schimb, chiar dacă instanța a omis să treacă în dispozitiv mențiunea că hotărârea este susceptibilă de a ﬁ atacată prin intermediul unei căi de atac, partea va putea exercita calea de atac prevăzută de lege. Aici, trebuie menționatăși importanța practică deosebită pe care o reprezintă dispozițiile art.84 C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.

Reguli asemănătoare de interpretare se vor folosi și în cazul în care în unele hotărâri se vor trece, din eroare, alte momente de la care curge termenul de apel sau recurs,după caz, deoarece în toate situațiile, aceste termene vor ﬁ calculate de la pronunțarea hotărârii sau de la comunicarea acesteia în funcție de cum se dispune prin lege.

Părțile au la dispoziție acele căi de atac care erau prevăzute de lege în momentul pronunțării hotărârii. Modiﬁcarea dispozițiilor procedurale, în această materie, nu poate afecta dreptul de a ataca hotărârea cu o anumită cale de atac, căci acest drept s-a născut chiar în momentul pronunțării hotărârii atacate.

4. Ierarhia căilor de atac

Potrivit acestei reguli, nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac, atâtatimp cât este deschis exercițiul căii ordinare de atac. Aplicarea concretă a acestei reguli ridica o serie de diﬁcultăți, în condițiile anterioare modiﬁcărilor aduse, prin O.U.G. nr. 138/2000, Codului de procedură civil ă, când recursul era considerat cale ordinară de atac.

O hotărâre susceptibil ă de apel nu poate ﬁ atacată decât prin intermediul acestei căi de atac. Împotriva unei hotărâri deﬁnitive, care nu a devenit încă irevocabilă, se poate exercita recursul sau revizuirea (potrivit art. 322 C.proc.civ.), nu însăși contestația în anulare.

Contestația în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătorești rămase irevocabile (art. 317 alin. 1 C. proc. civ.). Ca o cerință a acestei reguli este și faptul că, împotriva aceleiași hotărâri, nu pot ﬁ exercitate, concomitent, calea de atac ordinarăși o cale de atac extraordinară.

Legea prevede, în unele cazuri, în mod expres, inadmisibilitatea unei căi de atac, dacă partea interesată a avut la îndemână o altă cale de atac. Este cazul raportului dintre contestația în anulare de drept comun (obișnuită), pe de o parte, și apelul, precum și, cu unele derogări, recursul, pe de altă parte (art. 317 C.proc.civ.) și cazul raportului dintre apel și recurs (art. 299 și art. 377 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ.). În acest sens, s-a decis, în mod constant, că recursul nu poate ﬁ exercitat atâta timp cât partea are la dispoziție calea ordinară a apelului.

În privința căilor extraordinare de atac, legea nu prevede o succesiune în exercitarea lor, astfel că revizuirea poate ﬁ exercitată înaintea contestației în anulare sau invers.

Principiul ierarhiei căilor de atac decurge din modul de organizare a instanțelor judecătorești într-un sistem piramidal.

5. Unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac

Dreptul de exercita o cale de atac este, în principiu, unic și se epuizează odată cu exercitarealui. Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de două ori de una și aceeași cale de atac.În caz contrar, excepția puterii lucrului judecat va putea ﬁ invocată de cel interesat sau de instanță, dinoﬁciu, spre a anihila calea de atac inadmisibilă. Regula enunțată are în vedere chiar ipoteza în care termenul pentru declararea căii de atac nu s-ar ﬁ împlinit la data formulării celei din urmă cereri. Trebuie menționat că această regulă este aplicabilă numai în cazul apelului și recursului, nu și în cazul celorlalte căi extraordinare de atac. Așadar, dacă o parte formulează mai multe cereri de apel sau dacă o hotărâre este apelată de mai multe părți, apelurile urmează a ﬁ conexate și judecate împreună (art.289 alin. 4 C. proc. civ.).

În ceea ce privește căile extraordinare de atac – revizuirea și contestația în anulare –, datorită speciﬁcului lor, se pot exercita, în unele cazuri, în mod repetat. De exemplu, calea revizuirii poate ﬁ folosită în cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut ﬁ înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. O a doua cerere de revizuire este admisibilă pentru un alt motiv cum ar ﬁ cel al condamnării unui martor, judecător sau expert, pentru o infracțiune în legătură cu pricina respectivă. Se observă că, din acest punct de vedere, dispozițiile privitoare la revizuire nu cuprind restricții exprese. O a doua cerere de revizuire ar putea ﬁ respinsă pentru motivul decăderii din termenul de exercitare a acestei căi de atac.

Potrivit dispozițiilor exprese ale art. 321 C.proc.civ., contestația în anulare poate ﬁ exercitată, în mod repetat, numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestații. Textul este oarecum neclar, deoarece toate cele patru motive de contestație în anulare (prevăzute de art. 317 alin. 1 și art. 318 alin. 1 C. proc.civ) sunt concomitente; textul trebuie interpretat în sensul că se referă la cunoașterea motivelor, iar nu la existența lor, în caz contrar, rămânând o dispoziție legală ce nu își găsește niciodată aplicarea.

6. Neagravarea situației părții în propria cale de atac

Principiul neagravării situației părții în propria cale de atac, exprimat prin adagiul latinnon reformatio in pejus, presupun ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se înrăutățească situația față de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar.

Codul român de procedură civilă nu a consacrat acest principiu, în mod expres, așa cum au făcut-o în Codul de procedură penală, prin dispozițiile art.372 alin. 1. Instituționalizarea acestui principiu în legea de procedură civilă s-a realizat în urma modiﬁcării și completării Codului de procedură civilă, prin O.U.G. nr. 138/2000. Astfel s-a recunoscut prin lege ceea ce era unanim acceptat în doctrinăși practică judiciară.

În absența operării principiului non reformatio in pejus, părțile, cunoscând posibilitatea înrăutățirii situației lor, ar putea ﬁ determinate să renunțe la atacarea hotărârii, pentru a nu-și asuma un risc, chiar dacă hotărârea este nelegalăși netemeinică. Ar dispărea astfel una din garanțiile dreptului de apărare al părților, care constăși în aceea că, după ce instanța de judecatăa pronunțat hotărârea, partea care o consideră greșită poate să ceară veriﬁcarea ei de către o instanță superioară. Așadar, principiul non reformatio in pejus constituie o garanție a respectării dreptului de apărare al părților și vine în întâmpinarea unui interes general, acela ca, prindeclanșarea controlului judiciar, să nu rămână în ﬁință hotărâri nelegale și netemeinice și să se ajungă la stabilirea adevărului și la aplicarea corectă a legii în principiile deduse judecății.

Pentru a ști dacă se poate deroga de la acest principiu sau dacă părțile pot conveni asupra înlăturării lui, trebuie stabilit dacă este vorba de o regulă de ordine publică sau de interes privat. Dupăcum am menționat anterior, acest principiu răspunde atât interesului părților cât și celui de ordin general, interesând nu numai părțile procesului, ci și societatea. Însă, cât privește partea nemulțumită, nimic nu o împiedică ca, după ce și-a manifestat dreptul de a ataca hotărârea, să renunțe la aplicarea acestui principiu, prin acceptarea unei soluții a instan¸ tei de control judiciar, care, în ﬁnal, ar putea duce la înrăutățirea situației juridice a părții. Acest aspect rezultă din actuala reglementare a art. 296 C.proc.civ., potrivit căreia apelantului nu i se poare crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, afară de cazul în care el consimte la aceasta. În acest sens, anterior unei reglementări exprese, în doctrină s-a considerat că principiul non reformatio in pejus nu are caracter de ordine publică, recurentul sau, după caz, apelantul, putând renunța la aplicarea lui.

Principiul non reformatio in pejus se aplică în toate acele situații în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunțată. Situația este, însă, diferită în cazul exercitării căii de atac și de partea adversă, de procuror sau de o terță persoană îndreptățită să o exercite; în acest caz se poate ajunge la înrăutățirea situației părții în raport cu situația stabilită de prima instanță. Această situație este justiﬁcată în literatura de specialitate cu motivarea că, de data acesta, controlul judiciar este bilateral, instanța ﬁind investită plenar, iar egalitatea părților și contradictorialitatea exclude beneﬁciul ce decurge din exercitarea solitară a respectivei căi de atac. Dar, practic, în situațiile menționate nu are loc o veritabilăînrăutățire a situației părții în propria cale de atac, ci în calea de atac exercitată de partea adversă sau de alt subiect al procesului. De altfel, în asemenea situații, în principiu, calea de atac formulată de parte este respinsă, instanța de control judiciar admițând calea de atac exercitată de partea adversă.

S-a pus problema dacă își găsește aplicabilitate principiul non reformatio in pejus în cazul exercitării căii de atac de către procuror. Soluția la care s-a ajuns este următoarea: „în cazul în care procurorul a declarat recurs în favoarea uneia din părți, instanța, admițând acest recurs, nu va putea modiﬁca sau casa hotărârea în defavoarea acelei părți. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procurorul ar ﬁ transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea căii de atac, precum și recursul declarat inițial într-un recurs în favoarea celeilalte părți”. Această soluție este valabilă, bineînțeles, și în cazul apelului. Dacă procurorul recurge la exercitarea unei căi de atac pentru a solicita desﬁințarea unei hotărâri judecătorești, pronunțate cu nesocotirea unor norme de ordine publică, deci nu pentru a folosi uneia din părți, este de la sine înțeles că, în acest caz, nu este operabil acest principiu.

Principiul non reformatio in pejus își poate extinde efectele și asupra altor participanți procesuali decât cei care au exercitat calea de atac. Este cazul coparticipării procesuale necesare sau obligatorii reglementate de art. 48 alin. 2 C. proc. civ., situație în care se aplică principiul dependenței procesuale și a coparticipanților. În continuarea acestui principiu, s-a statuat că „în cazul obligațiilor solidare, precum și al obligațiilor indivizibile, exercitarea căii de atac a recursului de către unul din coparticipanțiila proces le va folosi și celorlalți, în sensul că efectele admiterii recursului se vor extinde și la părțile care nu au declarat recurs, sau al căror recurs a fost respins fără a ﬁ fost soluționat în fond”. Situația este asemănătoare și în cazul soluționării unor cereri incidente, aﬂate într-o legătură indisolubilă cu acțiunea principală, cum ar ﬁ cererea de chemare în garanție.

Limitele aplicării principiului non reformatio in pejus sunt trasate de prevederile art. 296 C. proc. civ.: când partea însăși consimte la înrăutățirea situației sale în propria cale de atac și când sunt aplicabile dispozițiile art. 293 sau 2931. deci, aplicarea acestui principiu este limitată la existența în cauză a unui apel incident sau a unui apel provocat (art. 293 și art. 2931 C.proc. civ.).

S-a remarcat faptul că se naște o situație de conﬂict atunci când se pune problema priorității dintre aplicarea principiului analizat și aplicarea excepțiilor sau nulităților absolute. Astfel, pentru a nu se încălca acest principiu ce trebuie respectat în soluționarea căilor de atac, în practica judiciară, se ajunge la situația paradoxală, în care sunt păstrate hotărâri nelegale, în a căror pronunțare s-au nesocotit dispoziții imperative, menite să asigure o securitate socialăși juridică.

Având în vedere că acest principiu nu protejează doar interesul particular, rațiunea respectării lui privind și sfera interesului general, se cer a ﬁ prioritare în aplicare excepțiile și nulitățile absolute.

În concluzie, se poate spune că principiul non reformatio in pejus are o aplicabilitate generală în soluționarea tuturor căilor de atac aﬂate la dispoziția părților, cunoscând însă limitele prevăzute de însuși textul art. 296 C. proc. civ.. Se consideră necesar ca aplicarea acestui principiu să ﬁe îngrădită printr-o reglementare expresă în acest sens, pentru cazurile când se constată încălcarea legii în pronunțarea unei hotărâri judecătorești, creându-se posibilitatea îndreptării erorilor judiciare prin invocarea excepțiilor absolute.

CAPITOLUL V

EXECUTAREA SILITĂ

SECȚIUNEA I

PROCEDURA EXECUTĂRII SILITE

În principiu, orice creditor are garantată recuperarea creanței sale prin posibilitatea oferită de lege de a urmări veniturile și bunurile debitorului.

Aplicarea procedurilor de executare silită nu se poate întinde asupra tuturor veniturilor și bunurilor debitorului, legea enumerând cu strictețe excepțiile de la executare silită.

Măsurile de executare silită sunt, din punct de vedere juridic foarte bine delimitate iar „organele de executare pot folosi succesiv sau concomitent oricare dintre modalitățile de executare silită prevăzute de actele normative în vigoare.”

Un creditor nu poate să recurgă la aplicarea procedurilor de executare silită asupra veniturilor și bunurilor debitorului decât dacă legea:

îi recunoaște acest drept;

îi stabilește limitele de competență;

îi definește procedura care trebuie urmată și sancțiunea care se aplică în cazul nerespectării acesteia.

În dreptul privat, un creditor nu poate recurge la executarea silită a veniturilor și bunurilor mobile și imobile ale debitorului său decât dacă se află în posesia unui titlu executoriu eliberat de o altă autoritate competentă.

În principiu, titlul executoriu reprezintă investirea cu formulă executorie a unei hotărâri judecătorești.

Hotărârea instanței certifică creanța, pe baza unor motive de fapt și de drept, desemnează debitorul și încuviințează creditorului utilizarea căilor legale executorii, prin intermediul executorilor judecătorești.

În dreptul procedural fiscal, din motive de interes general și în vederea unei acțiuni de colectarea a veniturilor publice cât mai eficiente, legiuitorul a scutit organul fiscal de obligația de a solicita instanței eliberarea unui titlu executoriu.

Organul fiscal își eliberează singur titlul executoriu prin care trebuie să certifice obligația fiscală a contribuabilului.

Această derogare de la dreptul comun rămâne supusă controlului ulterior al instanței judecătorești.

Schematic, succesiunea procedurilor este următoarea:

organul fiscal adresează contribuabilului o înștiințare de plată prin care i se reamintește acestuia natura, cuantumul și motivele pentru care suma respectivă este datorată și îi acordă un termen de 15 zile de la comunicare pentru a o achita. Declarația fiscală este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare și produce efectele juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia;

în cazul în care creanța fiscală nu este achitată integral până sfârșitul acestui termen, organul fiscal întocmește un titlu executoriu pe care îl comunică contribuabilului;

de asemenea, îi comunică o somație – prin care i se menționează faptul că trebuie să achite obligația fiscală în termen de 15 zile de la comunicare – însoțită de titlul executoriu, dovedind debitorului obligația de plată și justificând legalitatea acțiunilor întreprinse de organul fiscal.

Organele abilitate să întreprindă măsurile de executare silită sunt denumite organe de executare.

Este competent organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, iar coordonarea întregii executări revine organului de executare în a cărui rază teritorială își are domiciliul fiscal debitorul.

În cazul în care executarea silită se face prin poprire, organul de executare coordonator poate proceda la aplicarea modalității de executare silită asupra terțului poprit, indiferent de locul unde își are acesta domiciliul fiscal.

În cazul în care se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executare silită a bunurilor și veniturilor urmăribile ale debitorului, organul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al debitorului poate proceda la indisponibilizarea și executarea silită a acestora, indiferent de locul unde se găsesc bunurile.

În caz de conflict de competență, atunci când două organe de executare se declară deopotrivă competente sau necompetente în aplicarea procedurilor de executare silită, este competent organul care s-a învestit primul sau care s-a declarat ultimul necompetent.

Dacă organele de executare între care apare conflictul de competență nu sunt subordonate unui organ ierarhic comun, conflictul de competență ivit se soluționează de Comisia fiscală centrală din Ministerul Finanțelor Publice.

În cazul debitorilor solidari, organul de executare coordonator este cel în a cărui rază teritorială își are domiciliul fiscal debitorul despre care există indicii că deține mai multe venituri sau bunuri urmăribile.

Executorii fiscali sunt persoanele prin intermediul cărora se aplică măsurile de executare silită. Aceștia trebuie să dețină o legitimație de serviciu care atestă dreptul de a aplica măsurile asiguratorii și de executare silită.

Executorul fiscal este împuternicit în fața debitorului și a terților popriți prin legitimație și delegație semnată de organul de executare silită.

În exercitarea atribuțiilor ce le revin, executorii fiscali pot:

să intre în orice incintă sau încăpere în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului persoană juridică sau fizică;

să solicite și să cerceteze orice document, evidență contabilă sau element material care pot constitui o probă în determinarea bunurilor proprietate a debitorului;

să primească sprijin material din partea organelor de poliție.

Pentru a localiza contribuabilii și bunurile lor, organele de executare au dreptul să facă cercetări. În acest scop autoritățile publice, instituțiile publice și de interes public, centrale și locale, serviciile descentralizate ale autorităților publice centrale, precum și băncile au obligația de a colabora cu organele de executare prin furnizarea de informații și acte, la cererea acestora.

Executorii fiscali, inclusiv persoanele care nu mai dețin această calitate, sunt obligați să păstreze secretul asupra informațiilor pe care le dețin ca urmare a exercitării atribuțiilor de serviciu.

Actele administrativ fiscale trebuie să fie adresate persoanei obligate prin lege la plata datoriei fiscale. În cazul în care sunt mai mulți debitori, comunicarea se face către fiecare în parte.

Actele procedurale se comunică:

prin prezentarea debitorului la sediul organului de executare și primirea actului procedural sub semnătură;

prin executorii fiscali;

prin poștă, la domiciliul fiscal al debitorului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum și prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia;

prin publicarea unui anunț într-un cotidian național de largă circulație și/sau într-un cotidian local ori în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

Comunicarea actului de procedură nu se poate efectua în zilele nelucrătoare sau de sărbătoare legală.

Comunicarea actului procedural către persoanele juridice se consideră efectuată dacă un funcționar al debitorului sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței semnează dovada comunicării.

Executorul fiscal va certifica întotdeauna identitatea și semnătura destinatarului actului procedural sau a persoanei căreia i-a înmânat actul. Înmânarea actului nu se poate face unui minor sub 14 ani împliniți sau unei persoane lipsite de judecată.

Înmânarea actului se face la domiciliul fiscal al debitorului.

În conformitate cu prevederile art. 31 din Codul de procedură fiscală prin domiciliul fiscal se înțelege:

pentru persoanele fizice, adresa unde își au domiciliul sau adresa unde locuiesc efectiv, adică adresa locuinței pe care o persoană o folosește în mod continuu peste 183 zile într-un an calendaristic, întreruperile de scurtă durată nefiind luate în considerare;

pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea administrativă și conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care acestea nu se realizează la sediul social declarat;

pentru asocierile sau entitățile fără personalitate juridică, adresa persoanei care reprezintă asocierea sau entitatea, iar în lipsa unei asemenea persoane, adresa domiciliului fiscal al oricăruia dintre asociați

în cazul în care nu se poate stabili domiciliul fiscal al persoanei juridice și nici al asocierii sau entității fără personalitate juridică, domiciliul fiscal este locul unde se află majoritatea activelor.

În cazul în care debitorul sau persoana îndreptățită să primească actul procedural nu se află la domiciliul fiscal ori refuză primirea actului, comunicarea se face prin publicarea unui anunț într-un cotidian național de largă circulație și/sau într-un cotidian local ori în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. În acest anunț se menționează că a fost emis actul pe numele debitorului.

Actul procedural se consideră comunicat în a 5-a zi de la data publicării anunțului.

Titlul executoriu este actul prin care organul de executare competent certifică datoria fiscală a debitorului fără a mai recurge la instanță.

Titlul executoriu emis de organele de executare competente cuprinde în mod obligatoriu următoarele elemente: denumirea organului emitent, data la care a fost emis, numele și prenumele/denumirea debitorului, codul de identificare fiscală a debitorului, domiciliul fiscal al acestuia, alte date de identificare, cuantumul și natura sumelor datorate și neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului, numele și semnătura persoanei împuternicite a organului de executare, ștampila organului fiscal emitent, posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul la care se depune contestația.

Alte organe competente să emită titluri executorii sunt obligate să le transmită organului de executare în termen de cel mult 30 de zile de la emitere. Organul de executare este obligat să confirme primirea acestor titluri executorii în termen de 30 de zile.

Somația este actul prin care se începe aplicarea procedurilor de executare silită.

Ea obligă contribuabilul să își regleze obligația fiscală și îi aduce la cunoștință măsurile de executare silită ce vor fi aplicate, în caz de neplată, în termen de 15 zile de la primirea somației.

Somația emisă de organele de executare competente cuprinde în mod obligatoriu următoarele elemente: denumirea organului emitent, data la care a fost emisă, numele și prenumele/denumirea debitorului, codul de identificare fiscală a debitorului, domiciliul fiscal al acestuia, alte date de identificare, numărul dosarului de executare, cuantumul și natura sumelor datorate și neachitate, termenul în care cel somat urmează să plătească suma prevăzută în titlul executoriu, indicarea consecințelor nerespectării acesteia, numele și semnătura persoanei împuternicite a organului de executare, ștampila organului fiscal emitent, posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul la care se depune contestația.

Dacă la sfârșitul termenului de 15 zile debitorul nu și-a achitat obligația fiscală și nu există cauze de suspendare sau întrerupere a executării silite, organul de executare competent poate începe aplicarea modalităților de executare silită, toate cheltuielile necesare fiind în sarcina debitorului.

Termenele se înțeleg pe zile libere, calculându-se cu începere din ziua imediat următoare primirii somației și a titlului executoriu.

Există mai multe modalități de executare silită a obligațiilor fiscale:

executarea silită prin poprire asupra sumelor urmăribile reprezentând veniturile și disponibilitățile bănești în lei și în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deținute și/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terțe persoane sau pe care aceștia le vor datora și/sau deține în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente;

executarea silită prin sechestru asupra bunurilor mobile ale debitorului;

executarea silită prin sechestru asupra bunurilor imobile ale debitorului;

executarea silită a fructelor neculese și a recoltelor prinse de rădăcini;

executarea silită a unui ansamblu de bunuri.

În cadrul procedurii de executare silită se pot folosi succesiv sau concomitent modalitățile de executare silită.

Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor și bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanțelor fiscale și a cheltuielilor de executare.

Măsurile de executare silită sunt îndreptate împotriva debitorului care nu-și achită obligațiile. Aplicarea procedurilor poate viza toate bunurile aparținând debitorului, inclusiv cele datorate, cu orice titlu, debitorului de către terțe persoane sau pe care aceștia le vor datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente. Într-adevăr, debitorul poate fi proprietarul unor sume de bani, bunuri mobile necorporale, creanțe deținute de terți.

Terțul joacă un rol activ în ceea ce privește măsurile asiguratorii și măsurile de executare. El are nu numai obligația de a nu se împotrivi procedurii, ci trebuie să depună toate diligențele necesare îndeplinirii procedurii. În caz contrar terțul se va supune sancțiunilor aplicate de instanță, cu excepția cazurilor în care poate justifica neexecutarea obligației sale printr-un motiv legitim sau prin forță majoră.

Cheltuielile necesare executării silite sunt avansate de organul de executare, fiind în sarcina debitorului, cu excepția cheltuielilor generate de comunicarea somației prin poștă.

SECȚIUNEA II

MODALITĂȚI DE EXECUTARE SILITĂ

1.Executarea silită prin poprire

Poprirea presupune două părți aflate în opoziție: cel care o aplică sau care cere aplicarea ei (în cazul de față organul de executare) și cel asupra căruia este efectuată, terț poprit (care poate fi o persoană fizică, o persoană juridică, respectiv o bancă), așa cum rezultă și din figura nr. 3.1.

Deoarece în dreptul procedural fiscal se derogă de la prevederile dreptului comun unde este prevăzută obligația creditorului de a cere, în instanță, aplicarea măsurilor de executare silită, organul fiscal este cel care aplică măsura executării silite prin poprire.

Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând venituri și disponibilități bănești în lei și în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deținute și/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terțe persoane sau pe care aceștia le vor datora și/sau deține în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Salariile și alte venituri periodice realizate din muncă, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum și alte sume ce se plătesc periodic debitorului și sunt destinate asigurării mijloacelor de existență, pot fi urmărite în următoarele limite:

1/2 din venitul lunar net, pentru sume datorate cu titlu de obligație de întreținere sau de alocație pentru copii ;

1/2 din venitul lunar net, indiferent de natura creanțelor, dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiași sume ;

2/3 din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.

Veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului și sunt destinate asigurării mijloacelor de existență ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim pe economie, pot fi urmărite numai asupra părții ce depășește jumătate din acest cuantum.

Ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensația acordată salariaților pentru desfacerea contractului de muncă, sumele cuvenite șomerilor, pot fi urmărite până la ½ pentru sume datorate cu titlu de obligație de întreținere și despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate de moarte sau prin vătămări corporale.

Alocațiile de stat, indemnizațiile pentru copii, ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii, diurnele, precum și alte asemenea indemnizații cu destinație specială nu pot fi urmărite pentru nici un fel de datorii.

În cazul debitorilor persoane juridice, sunt urmăribile orice sume reprezentând venituri și disponibilități bănești în lei și valută, titluri de valoare deținute și/sau datorate debitorului de către terțe persoane, cu excepția sumelor necesare plății drepturilor salariale.

Poprirea trebuie efectuată pe baza unei adrese de înființare a popririi. Terțul poprit primește, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, această adresă împreună cu copia certificată de pe titlul executoriu prin care se dovedește că obligația fiscală este certă, lichidă și exigibilă. Terțul trebuie să confirme în termen de 5 zile de la comunicare existența datoriei către debitor.

Întotdeauna va fi înștiințat și debitorul despre înființarea popririi.

Adresa de înființare a popririi cuprinde în mod obligatoriu următoarele elemente:

de identificare ale părților și terților;

referitoare la obligația fiscală;

Pentru debitorii deținători de conturi bancare, organul de executare va popri disponibilitățile bănești din contul bancar. În acest caz terțul poprit va fi banca la care debitorul are deschis contul(urile) în lei sau în valută.

Centralele băncilor au obligația să comunice organelor fiscale lista persoanelor fizice, juridice sau orice alte entități fără personalitate juridică ce deschid sau închid conturi bancare.

Odată cu comunicarea somației și a titlului executoriu, organul fiscal trebuie să comunice băncii la care se află deschis contul debitorului o copie certificată de pe titlul executoriu. De la data și ora primirii adresei de înființare a popririi banca trebuie să indisponibilizeze sumele aflate în conturile debitorului. Dacă debitorul nu efectuează plata obligațiilor bugetare în termenul de 15 zile prevăzut în somație, banca trebuie sa vireze sumele existente în contul bancar al debitorului, în contul bugetar indicat de organul de executare.

În cazul în care aceste sume nu acoperă integral suma datorată, banca are obligația de a menține poprirea, reținând sumele existente precum și cele viitoare provenite din încasările zilnice, până la recuperarea integrală a obligației fiscale.

Din momentul indisponibilizării, banca nu va proceda la decontarea documentelor de plată primite și nu va accepta alte plăți din conturile poprite până la achitarea integrală a obligațiilor fiscale, cu excepția sumelor necesare plății drepturilor salariale.

În cazul în care debitorul achită obligația fiscală în termenul prevăzut în somație, organul de executare va înștiința de îndată banca pentru ca aceasta să sisteze poprirea înființată.

Dacă debitorul posedă mai multe conturi deschise la mai multe unități bancare, poprirea poate fi extinsă simultan asupra tuturor conturilor bancare pe care le deține debitorul. De îndată ce obligația fiscală este recuperată, organul de executare trebuie să înștiințeze băncile pentru a se sista procedura.

2. Executarea silită a bunurilor mobile

Această modalitate de executare silită, începe cu indisponibilizarea bunurilor debitorului, creditorul fiscal dobândind un drept de gaj care conferă acestuia, în raport cu alți creditori aceleași drepturi ca și dreptul de gaj în sensul prevederilor dreptului comun, și este urmată de vânzarea bunurilor sechestrate, permițând creditorului să recupereze creanța fiscală în urma valorificării bunurilor sechestrate.

Debitorul trebuie să își achite datoria în termen de 15 de zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru, în caz contrar sau în cazul în care plătește parțial, bunurile sechestrate urmând a fi valorificate.

Prin această procedură, organul fiscal, care dispune de un titlu executoriu prin care se constată o creanță certă, lichidă și exigibilă, poate sechestra și vinde bunurile mobile corporale ale debitorului, așa cum rezultă din figura nr. 3.2.

De la data întocmirii procesului – verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent. Nerespectarea acestei interdicții atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă, iar actele de dispoziție care ar interveni ulterior indisponibilizării sunt lovite de nulitate absolută.

Debitorul – persoană fizică sau juridică – are obligația de a prezenta organelor de executare lista cu totalul bunurilor mobile pe care le deține în proprietate deplină sau indiviză, și să ofere informații privind bunurile pe care le deține fără a fi proprietarul lor.

Pentru bunurile mobile anterior sechestrate ca măsură asiguratorie nu este necesară o nouă sechestrare.

În cazul în care nu au fost luate măsuri asiguratorii și la începerea executării silite se constată că există pericol evident de înstrăinare, substituire sau sustragere de la urmărire a bunurilor urmăribile ale debitorului, odată cu comunicarea somației, organul de executare va aplica sechestru asupra acestor bunuri.

Sunt urmăribile toate bunurile imobile și mobile (corporale și necorporale) al căror proprietar este debitorul și care nu sunt exceptate de lege de la executare silită, cu mențiunea că valorificarea acestora se va face numai în măsura necesară pentru realizarea creanțelor fiscale și a cheltuielilor de executare.

Aceste bunuri se pot afla, fie la domiciliul fiscal al debitorului, fie la un terț.

Bunurile sechestrate trebuie să aibă o valoare suficient de mare, adică din valorificarea lor să rezulte o sumă mai mare decât cheltuielile de executare.

Înaintea valorificării bunurile trebuie evaluate, organul de executare urmând a apela la organe și persoane de specialitate. În acest sens, în procesul – verbal de sechestru trebuie menționat că evaluarea se va face înaintea începerii procedurii de valorificare, întrucât executorul fiscal nu a putut evalua bunul deoarece această procedură necesită cunoștințe de specialitate.

Cheltuielile de expertiză se recuperează de la debitor cu prioritate, în momentul vânzării bunurilor sechestrate. Documentul de evaluare constituie anexă la procesul – verbal de sechestru, iar o copie a acestuia se transmite debitorului.

Organul de executare va actualiza prețul de evaluare ținând cont de rata inflației, iar atunci când se consideră necesar va proceda la o noua evaluare. Situațiile care impun o nouă evaluare sunt : când se constată modificări ale prețurilor de circulație pe piața liberă a bunurilor sau când valoarea bunurilor s-a modificat prin deteriorări sau prin amenajări.

Procesul-verbal de sechestru cuprinde în mod obligatoriu următoarele elemente:

de identificare ale părților și terților;

referitoare la obligația fiscală;

referitoare la bunurile sechestrate și la procedura aplicată:

posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul la care se depune contestația.

În cazul în care vreuna din persoanele aflate de față la aplicarea sechestrului nu vrea sau nu poate să semneze procesul-verbal, executorul fiscal trebuie să facă mențiune despre acest lucru.

Dacă executorul fiscal constată că bunurile au fost anterior sechestrate trebuie să consemneze acest lucru în procesul-verbal și să anexeze la acesta o copie de pe procesul-verbal respectiv.

Procesul-verbal se înmânează, sub semnătură, debitorului sau se comunică la domiciliul fiscal al acestuia, iar alt exemplar, când este cazul, persoanei în custodia căreia se află bunurile sechestrate, aceasta semnând cu mențiunea de primire a bunurilor în păstrare.

În cazul în care este constituit un drept de gaj, ipotecă sau privilegiu în favoarea unei alte persoane pentru bunurile ce fac obiectul sechestrului, organul de executare trebuie să transmită și acestora un exemplar al procesului-verbal de sechestru.

Un terț nu se poate opune sechestrării unui bun al debitorului, invocând un drept de gaj, ipotecă sau un privilegiu, el urmând a participa la distribuirea sumelor obținute în urma valorificării acelui bun.

Organul de executare este obligat să întreprindă următoarele măsuri :

să verifice dacă bunurile sechestrate se găsesc la locul menționat în procesul-verbal și dacă sunt degradate sau substituite. Dacă este cazul trebuie să încheie un proces-verbal de constatare ;

să facă verificări în vederea identificării altor bunuri ale debitorului care urmează a fi sechestrate, în cazul în care bunurile nu sunt suficiente pentru stingerea creanței fiscale ;

să lase bunurile în custodia debitorului, a creditorului sau a unei alte persoane, fără să omită să pună sigiliu asupra bunurilor dacă există riscul de a fi substituite sau degradate sau să le ridice și să le depoziteze la sediul organului de executare sau în alt loc pe care îl consideră potrivit.

În cazul în care custodele este o altă persoană decât debitorul sau creditorul, organul de executare îi va stabili acestuia o remunerație ținând seama de activitatea depusă.

Dacă se sechestrează sume de bani în lei sau valută, titluri de valoare, obiecte de artă, din metale prețioase, pietre prețioase, colecții de valoare, acestea vor fi depuse la unitățile specializate (muzee, bănci), cel mai târziu a doua zi lucrătoare.

Executorul fiscal care constată că în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârșit fapte care pot constitui infracțiune, trebuie să consemneze în procesul-verbal de sechestru și să sesizeze de îndată organele de urmărire penală competente.

Nerespectarea de către custode a obligațiilor atrage după sine tragerea la răspundere civilă sau, dacă este cazul, chiar penală.

3. Executarea silită a bunurilor imobile

Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală. Dreptul de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alți creditori aceleași drepturi ca și dreptul de ipotecă, în sensul prevederilor dreptului comun.

De la data întocmirii procesului – verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent. Nerespectarea acestei interdicții atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă, iar actele de dispoziție care ar interveni ulterior indisponibilizării sunt lovite de nulitate absolută.

Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului, fie că sunt deținute în proprietate exclusivă, fie în proprietate comună sau indiviză, executarea silită imobiliară urmând a se întinde de plin drept și asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil. Acestea nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.

Nu se poate executa silit spațiul minim locuit de debitor și familia sa, stabilit în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Această dispoziție nu se aplică în cazul în care executarea silită are ca obiect recuperarea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea unei infracțiuni.

În cazul în care debitorul deține imobile în proprietate comună, organul de executare poate vinde bunurile numai dacă se cunoaște sau poate fi identificată cota-parte deținută de debitor. În caz contrar, pentru bunurile deținute în indiviziune, organul de executare poate cere instanței împărțirea imobilelor în așa fel încât să fie posibilă aplicarea măsurilor de executare silită asupra părții debitorului și să se treacă la vânzarea acesteia.

Procesul-verbal de sechestru imobile trebuie să cuprindă aceleași elemente ca și procesul-verbal de sechestru a bunurilor mobile.

După instituirea sechestrului imobiliar, organul de executare va solicita de îndată Biroului de carte funciară efectuarea inscripției ipotecare, așa cum rezultă din figura nr. 3.3.

La cererea organelor de executare Biroul de carte funciară va comunica acestora, în termen de 10 zile, celelalte drepturi reale și sarcini care grevează imobilul urmărit, precum și titularii acestora, care vor fi înștiințați de către organul de executare și chemați la termenele fixate pentru vânzarea bunului imobil și distribuirea prețului.

Ceilalți creditori sunt obligați ca în 30 de zile de la data înscrierii inscripției ipotecare să comunice organului de executare titlurile pe care ei le au asupra imobilului respectiv.

Organul de executare trebuie să se deplaseze la fața locului pentru identificarea cu exactitate a imobilului care trebuie supus executării silite, pentru culegerea tuturor datelor referitoare la limitele dreptului de proprietate, la sarcinile care grevează imobilul, la caracteristicile tehnice (suprafață, calitate, vechime, tipul construcției, numărul de camere,…) precum și la caracteristicile zonei în care se află imobilul : toate elementele ce pot influența valoarea bunului.

Procesul-verbal de sechestru imobile va fi întocmit în 3 exemplare (unul va fi înmânat debitorului, al II- lea va fi transmis Biroului de carte funciară, al III-lea va rămâne la organul de executare).

În momentul încheierii procesului-verbal de sechestru sau în tot cursul executării silite, poate fi necesar ca organul de executare să numească un administratorul-sechestru care să administreze imobilul urmărit, chiriile, arenda și alte venituri obținute din administrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în litigii privind imobilul respectiv. Administratorul-sechestru va consemna veniturile încasate la unitățile abilitate și va depune recipisa la organul de executare.

În termen de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal de sechestru, debitorul poate solicita organului de executare să îi aprobe ca plata integrală a creanțelor fiscale să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni. De la data aprobării cererii debitorului, executarea silită asupra imobilului se suspendă.

Se poate relua executarea silită imobiliară, pentru motive temeinice, înainte de expirarea termenului de 6 luni, iar dacă persoana juridică căreia i s-a aprobat suspendarea se sustrage ulterior de la executarea silită sau își provoacă insolvabilitatea se va proceda la stabilirea răspunderii solidare conform art. 27 din Codul de procedură fiscală.

SECȚIUNEA III

VALORIFICAREA BUNURILOR SECHESTRATE

Debitorul are posibilitatea să achite creanța fiscală în termen de 15 zile de la încheierea procesului verbal de sechestru, în caz contrar organul de executare silită urmând a proceda la valorificarea bunurilor sechestrate.

Organele de executare vor proceda la valorificarea bunurilor sechestrate aplicând una din modalitățile prevăzute de lege care, față de datele concrete ale cauzei se dovedește a fi mai eficientă.

Nu poate fi cumpărător al bunurilor sechestrate acea persoană fizică sau juridică care are obligații fiscale restante. Nu se consideră obligație fiscală restantă acea datorie pentru care s-au acordat, potrivit legii, reduceri, scutiri sau amânări la plată.

În cazul în care bunul sechestrat nu poate fi valorificat prin nici una din modalitățile prevăzute de lege va fi restituit debitorului cu mențiunea că indisponibilizarea lui va dura până la împlinirea termenului de prescripție. În cadrul acestui termen, organul de executare va putea să reia procedura valorificării și va putea schimba administratorul sechestru sau custodele.

Există modalități comune de valorificare atât pentru bunurile mobile sechestrate, cât și pentru bunurile imobile : vânzarea prin înțelegerea părților, vânzarea directă și vânzarea la licitație. În afară de aceste modalități de valorificare există și modalități particulare : vânzarea în regim de consignație pentru bunurile mobile și darea în plată pentru bunurile imobile (nu este o procedură de valorificare propriu-zisă, ci o modalitate de stingere a creanței fiscale).

După sechestrarea bunurilor mobile, organul de executare le va preda unității care se ocupă cu vânzarea în regim de consignație pe baza unui proces-verbal.

De asemenea, la cererea debitorului, organul fiscal poate aproba valorificarea bunurilor potrivit înțelegerii părților.

Cererea debitorului trebuie făcută în scris și trebuie să cuprindă în mod obligatoriu propunerile care i s-au făcut, nivelul de acoperire a creanței fiscale, numele și prenumele potențialului cumpărător și termenul în care acesta urmează a achita prețul propus. Prețul propus nu poate fi mai mic de prețul de evaluare.

Organul de executare trebuie să analizeze cererea debitorului și să-i comunice aprobarea cu indicarea termenului și contului în care prețul bunului urmează să fie virat. După creditarea contului menționat urmează a se ridica indisponibilizarea bunurilor.

Codul de procedură fiscală reglementează expres condițiile în care se poate realiza vânzarea directă a bunurilor:

pentru bunurile perisabile sau supuse degradării ;

înaintea începerii procedurii de valorificare la licitație, dacă se recuperează integral creanța fiscală ;

pe parcursul procedurii de valorificare la licitație sau după finalizarea ei, dacă bunul nu a fost vândut și o persoană oferă cel puțin prețul de evaluare.

Dacă organul de executare consideră că, față de datele concrete ale cauzei, vânzarea directă se dovedește a fi mai eficientă, trebuie să efectueze publicitatea vânzării cu cel puțin 10 zile înainte de data acesteia.

În mod obligatoriu despre vânzarea directă vor fi înștiințați debitorul, custodele, administratorul sechestru, precum și titularii drepturilor reale care grevează bunurile care urmează a fi valorificate.

Publicitatea vânzării se realizează prin afișarea anunțului la:

sediul organului de executare;

primăria în a cărei rază teritorială se află bunurile sechestrate ;

sediul și domiciliul debitorului ;

locul vânzării, dacă acesta este altul decât cel unde se află bunurile sechestrate ;

pe imobilul scos la vânzare, în cazul vânzării bunurilor imobile.

De asemenea, anunțul se publică într-un cotidian național de largă circulație, într-un cotidian local, în pagina de Internet sau, după caz, în Monitorul Oficial al României, Partea a-IV-a.

Anunțul privind vânzarea directă trebuie să cuprindă :

Elemente de identificare ale părților;

Elemente referitoare la obligația fiscală;

Elemente referitoare la bunurile sechestrate;

Elemente referitoare la procedura care urmează a fi aplicată.

Bunurile vor fi vândute, în cazul în care există mai multe cereri, persoanei care oferă prețul cel mai mare față de prețul de evaluare. Bunurile vor fi vândute și dacă se prezintă un singur cumpărător.

La vânzarea directă organul de executare va întocmi un proces-verbal care constituie titlu de proprietate. Un exemplar al acestui proces-verbal se va elibera cumpărătorului a doua zi după creditarea contului indicat de organul de executare, cont în care cumpărătorul a virat plata prețului în termen de 5 zile de la data cumpărării.

Procesul-verbal încheiat de organul de executare trebuie să cuprindă următoarele elemente :

de identificare ale părților și terților;

referitoare la obligația fiscală;

referitoare la vânzare.

Publicitatea vânzării la licitație trebuie efectuată cu cel puțin 10 zile înainte de data fixată pentru desfășurarea licitației. Aceasta se realizează în mod identic cu publicitatea în cazul vânzării directe.

În mod obligatoriu despre vânzarea directă vor fi înștiințați debitorul, custodele, administratorul sechestru, precum și titularii drepturilor reale care grevează bunurile ce urmează a fi valorificate.

Anunțul privind vânzarea la licitație trebuie să cuprindă aceleași elemente ca și anunțul privind vânzarea directă cu mențiunea, în plus, a prețului de pornire al licitației pentru fiecare bun scos la vânzare, precum și a mențiunii că ofertanții trebuie să depună până la termenul de vânzare, taxa de participare reprezentând 10% din prețul de pornire al licitației.

Pentru fiecare termen de licitație se va face o nouă publicitate a vânzării.

Taxa de participare se depune în lei la unitatea teritorială a Trezoreriei Statului, iar dovada plății o constituie documentul eliberat de această unitate.

Dacă taxa de participare se plătește prin decontare bancară sau prin mandat poștal, organul de executare trebuie să verifice la data licitației dacă contul curent general al Trezoreriei statului indicat de organul fiscal este creditat.

Taxa de participare depusă de adjudecatar se reține în contul prețului.

Taxa de licitație se restituie, în termen de 5 zile de la data întocmirii procesului-verbal de licitație, ofertanților care au participat la licitație, dar nu au fost declarați adjudecatari iar restituirea este dispusă în scris de organul de executare.

Taxa de participare nu se restituie, reținându-se de organul de executare în contul cheltuielilor de executare, în cazul ofertanților care:

nu s-au prezentat la licitație;

au refuzat încheierea procesului-verbal de adjudecare;

au fost declarați adjudecatari dar nu au plătit prețul.

Pentru a putea participa la licitație, ofertanții trebuie să depună cu cel puțin o zi înainte de data licitației următoarele documente :

oferta de cumpărare ;

dovada plății taxei de participare ;

împuternicirea persoanei care îl reprezintă pe ofertant ;

dovada emisă de organele fiscale că nu are obligații fiscale restante.

Ofertele de cumpărare se pot depune direct sau pot fi transmise prin poștă, în plic sigilat, care se înaintează comisiei de licitație. Nu se admit oferte telefonice, telegrafice, transmise prin telex sau telefax.

Persoanele înscrise la licitație se pot prezenta și prin mandatari care trebuie să-și justifice calitatea prin procură specială autentică.

Debitorul nu poate licita nici personal, nici prin persoane interpuse.

Licitația se poate ține la locul unde se află bunurile sau la locul ales de organul de executare. Dacă sunt adecvate acestui scop, debitorul este obligat să permită ținerea licitației în spațiile pe care le deține.

În ziua licitației, executorul fiscal va merge în locul unde se află bunurile și va ridica sigiliul, dacă există așa ceva. De asemenea, va primi de la custode sau de la administratorul-sechestru bunurile și le va verifica starea și numărul conform procesului-verbal de sechestru.

Prețul de pornire al licitației este :

pentru prima licitație – este prețul de evaluare

pentru a două licitație – este prețul de evaluare diminuat cu 25%

pentru a treia licitație – este prețul de evaluare diminuat cu 50%

Dacă există o ofertă de cumpărare mai mare decât prețul de evaluare, licitația trebuie să înceapă de la acest preț iar în caz contrar începe de la prețul de evaluare.

Adjudecarea se face în favoarea ofertantului care oferă cel mai mare preț, dar care nu poate fi mai mic decât prețul de pornire al licitației. Dacă se prezintă un singur cumpărător acesta este declarat adjudecatar dacă oferă cel puțin prețul de pornire al licitației.

Vânzarea la licitație a bunurilor sechestrate este organizată de o comisie de licitație, constituită din 3 persoane, dintre care un președinte, desemnate de conducerea organului fiscal.

În cazul în care nu s-au prezentat ofertanți sau nu s-a obținut prețul de pornire al licitației, organul de executare trebuie să fixeze un nou termen în cel mult 30 de zile pentru organizarea celei de a doua licitații. Dacă nici la acest nou termen nu s-au prezentat ofertanți sau nu s-a obținut prețul de pornire al licitației, organul de executare trebuie să fixeze un nou termen în cel mult 30 de zile pentru organizarea celei de a treia licitații.

La cea de a treia licitație, bunurile sechestrate vor fi vândute dacă un ofertant oferă cel puțin 50% din prețul de evaluare.

După licitarea fiecărui bun se va întocmi un proces-verbal cu privire la desfășurarea și rezultatele licitației, care va cuprinde :

elemente de identificare ale părților;

elemente referitoare la obligația fiscală;

elemente referitoare la bunurile adjudecate;

elemente referitoare la procedură.

Adjudecatarul trebuie să plătească prețul bunului adjudecat, diminuat cu valoarea taxei de participare, în lei, în numerar la o unitate a Trezoreriei Statului sau prin decontare bancară, în cel mult 5 zile de la data adjudecării. Această procedură se aplică și în cazul valorificării prin vânzare directă sau conform înțelegerii părților.

În cazul în care adjudecatarul nu achită prețul în termenul legal (sau avansul în cazul valorificării cu plata în rate), procedura licitației trebuie reluată în termen de 10 zile de la data adjudecării, adjudecatarul fiind obligat să plătească cheltuielile prilejuite de noua licitație și, dacă prețul obținut la noua licitație este mai mic, diferența de preț.

La următoarea licitație adjudecatarul va putea oferi prețul inițial, dar trebuie să achite și cheltuielile ocazionate de această nouă licitație. Dacă bunul nu a fost vândut, adjudecatarul este obligat la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de urmărirea bunului.

În cazul valorificării bunurilor imobile, cumpărătorii pot solicita plata prețului în cel mult 12 rate lunare, cu un avans minim de 50% din prețul de adjudecare. Adjudecatarul trebuie să achite ratele la termenele și în condițiile stabilite de organul de executare.

Adjudecatarul nu poate înstrăina bunul imobil decât după plata integrală a prețului și a dobânzii stabilite.

Dacă nu plătește restul de preț în condițiile și termenele stabilite de organul de executare, cumpărătorul va putea fi executat silit. Temeiul îl constituie titlul executoriu emis în baza procesului-verbal de adjudecare.

În termen de 5 zile de la plata în întregime a prețului sau a avansului în cazul valorificării bunului imobile cu plata prețului în rate, organul de executare va încheia procesul-verbal de adjudecare.

Procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate, transferul dreptului de proprietate operând de la data încheierii acestuia.

Creanțele fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice pot fi stinse, la cererea debitorului și cu acordul organului fiscal, prin trecerea în proprietatea statului a bunurilor imobile supuse executării silite și darea în administrare a bunului imobil respectiv unei instituții publice solicitante.

Procedura de dare în plată constă în cedarea de către debitorul persoană juridică, în schimbul obligațiilor sale restante față de creditorul fiscal, a unui bun imobil sechestrat în cadrul procedurii de executare silită, care trece din proprietatea sa în proprietatea publică a statului. Debitorul persoană juridică, proprietar al unor bunuri imobile supuse executării silite, poate depune o cerere la organul de executare competent prin care să solicite stingerea unor creanțe fiscale prin darea în plată a acestor bunuri.

La data întocmirii procesului-verbal pentru trecerea în proprietatea publică a statului a bunului imobil încetează măsura de indisponibilizare a acestuia.

În cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulți creditori sau când, până la eliberarea ori distribuirea sumei rezultate din executare au depus și alți creditori titlurile lor, trebuie să se cunoască modul de repartizare a sumelor realizate în cursul procedurii de executare silită, respectiv totalitatea sumelor încasate după comunicarea somației.

Creditorii care nu au participat la executarea silită pot depune titlurile lor în vederea participării la distribuirea sumelor realizate prin executare silită, numai până la data întocmirii de către organele de executare a procesului-verbal privind eliberarea sau distribuirea acestor sume.

Accesoriile creanței principale prevăzute în titlul executoriu vor urma ordinea de preferință a creanței principale.

Pentru plata creanțelor care au aceeași ordine de preferință, dacă legea nu prevede altfel, suma realizată din executare se repartizează între creditori proporțional cu creanța fiecăruia.

Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se va face numai după trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când organul de executare va proceda, după caz, la eliberarea sau distribuirea sumei, cu înștiințarea părților și a creditorilor care și-au depus titlurile.

Cel nemulțumit de modul în care se face eliberarea sau distribuirea sumelor rezultate din executarea silită poate cere executorului fiscal să consemneze obiecțiunile sale în procesul-verbal și poate face contestație la executare.

Suspendarea executării silite este acea modificare a cursului procedurii de executare silită care constă în oprirea, de drept, a curgerii acesteia pe timpul cât durează situațiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun pe creditorul fiscal în imposibilitatea de a acționa în vederea recuperării creanței sale.

În cazul contestației la executarea silită, instanța de judecată poate dispune suspendarea executării silite la cererea debitorului, dacă consideră că există motive întemeiate în acest sens.

În cazul în care executarea silită este suspendată se pot distinge două efecte principale ale acestor situații suspensive:

executarea silită nu mai poate continua;

termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită este oprit, fiind și el suspendat.

Contestația la executare silită poate fi definită ca fiind acel mijloc procedural, prin care persoana interesată – debitorul, creditorul sau o terță persoană – solicită instanței desființarea actelor de executare considerate nelegale.

Contestația la executare silită are natura juridică a unei căi de atac specifice executării silite, prin care se declanșează controlul instanței cu privire la actele de executare silită.

Contestația la executare poate fi introdusă de către cel interesat sau cel care se consideră vătămat prin aplicarea procedurilor de executare silită. Este vorba în primul rând de debitor și de o terță persoană care pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit .

Persoanele interesate pot face contestație :

împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor Codului de procedură fiscală de către organele de executare;

împotriva refuzului organelor de executare de a îndeplini un act de executare în condițiile legii;

împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de alt organ jurisdicțional și dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

Nu poate fi admisă în instanță o contestație la executare în cadrul căreia se atacă însuși titlul executoriu când acesta este un act administrativ fiscal ce oferă posibilitatea atacării sale pe cale administrativă în conformitate cu art.174-187

Termenul de formulare a contestației la executare este de 15 zile – fiind un termen imperativ prevăzut de lege sub sancțiunea decăderii – și curge de la data la care:

contestatorul a luat cunoștință de executarea ori de actul de executare pe care lecontestă, din comunicarea somației sau din altă înștiințare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod

contestatorul a luat cunoștință, din comunicarea somației, din altă înștiințare sauîn altă modalitate de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de executare;

persoana interesată a luat cunoștință prin aceleași modalități menționate mai susde eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contestă.

O situație specială este cea a persoanei ce pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit. În acest caz contestația poate fi introdusă cel târziu în termen de 15 zile după efectuarea executării. Neintroducerea contestației de către acesta în termenul menționat îi lasă însă posibilitatea să își realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun.

BIBLIOGRAFIE

Alexandresco Dimitrie, Explicația teoretică și practică a dreptului civil român în comparație cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine. Editura Tipografică Națională, 1994

Claudiu Constantin Dinu, Proceduri speciale în noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, 2013

Deleanu Ioan, Tratat de procedură civilă, vol II. Editura C.H. Beck, 2007

Eduard Dragomir, Roxana Palita, Drept procesual civil, Editura Nomina Lex, 2011

Gânfălean Ioan, Drept procesual civil. Editura Risoprint, 2006

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I – Din perspectiva noului Cod de procedură civilă, Editura Wolters Kluwer, 2010

Ion Rebeca, Introducere în procedură civilă. Principiile procesului civil, Editura Hamangiu, 2013

Sonia Florea, Cererile în procesul civil. Dispoziții generale, Editura Universul Juridic, 2013

Mihaela Mocanu, Caile de atac de retractare în procesul civil, Editura Universul Juridic, 2014

Mihail Barbu, Cartea de termene în procedura civilă. Ediția a III-a, Editura C.H. Beck, 2013

Mircea Ursuta, Sinteza noutatilor Codului de procedură civilă, Editura Universul Juridic, 2013

Mircea Ursuta, Prezentare comparativa noul Cod de procedura civilă și Codul anterior, Editura Universul Juridic, 2012

Roxana Palita, Codul de procedură civilă, Editura Nomina Lex, 2009

Roxana Stanciu, Incuviințarea executării silite în noul Cod de procedură civilă. Practică judiciară comentată, Editura Hamangiu, 2014

Tabacu Andreea, Drept procesual civil, ediția a III- a. Editura Universul juridic, 2008

Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae, Noul Cod de procedură civilă. Comentat si adnotat, Editura Universul Juridic, 2013