Procedura Arbitrala
PROCEDURA ARBITRALĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
1. PROCEDURA ARBITRALĂ – PROCES CU ELEMENT DE EXTRANEITATE
1.1. Sentința arbitrală – formă a hotărîrilor judecătorești străine
1.2. Fundamentul juridic al recunoașterii și executării hotărîrilor arbitrale
1.3. Problema prejudicului și a cheltuielilor de judecată în doctrină și practică
1.4. Aspecte de drept comparat privind procedura arbitrală
2. PROCEDURA DE RECUNOAȘTERE ȘI EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR JUDICIARE ȘI ARBITRALE STRĂINE
2.1. Procedura sesizării instanței competente să judece cauzele arbitrale
2.2. Procedura de examinare a cererii de recunoaștere și încuviințare a executării silite
2.3. Motivele de refuz a recunoașterii și încuviințării executării silite a hotărîrilor arbitrale
2.4. Analiza spețelor judiciare privind recunoașterea și executarea hotărîrilor arbitrale
3. CONTESTAREA HOTĂRÎRILOR ARBITRALE
3.1. Prevederi generale despre contestarea hotărârilor arbitrale
3.2. Procedura de contestare a hotărârilor arbitrale
3.3. Încheierea judecătorească cu privire la contestarea hotărârii arbitrale
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
SUMMARY
INTRODUCERE
Actualitatea temei tezei: În doctrină, dar mai ales în practică, una din chestiunile juridice cele mai delicate o constituie și aceea a modalităților de reparare a prejudiciilor morale cauzate prin fapte ilicite, prin echivalent bănesc. Într-adevăr, nu numai admisibilitatea în principiu a unor astfel de prejudicii, dar mai ales căile de reparație a acestora constituie problem dificile nu numai pentru legislator, dar și pentru teoretician ori practician.
Luînd în considerație faptul că compensarea prejudiciului nepatrimonial (denumit și daună morală) în domeniul relațiilor civile este reglementat printr-un șir de acte legislative, care au fost puse în funcțiune în diferite termene, în scopul asigurării aplicării uniforme și corecte a legislației la judecarea fiecărei pricini, instanța de judecată trebuie să clarifice: caracterul relațiilor părților sau ale altor participanți la proces și de care norme legislative sînt reglementate; permite legislația în vigoare posibilitatea de compensare a prejudiciului moral în aspectul dat al relațiilor litigioase și, dacă o astfel de răspundere există, atunci cînd a intrat în vigoare actul legislativ care prevede condițiile și regulile de compensare a prejudiciului; de asemenea, data comiterii acțiunilor care au dus la pricinuirea prejudiciului moral.
Intensificarea relațiilor în care persistă un element de extranietate impune și unele reguli dictate de condițiile specifice care reglementează aceste relații. Este vorba despre o implicare tot mai amplă a persoanelor fizice și juridice moldovenești în circuitul internațional de bunuri, persoane, capitaluri, servicii. Ultimele reprezintă unul din pilonii dreptului Uniunii Europene, calificat ca cele patru libertăți de circulație în Uniunea Europeană.
Actualitatea și importanța problematicii date pun în evidență necesitatea cercetării și dezvoltării noțiunilor de prejudiciu, reparare a prejudiciului, reparare prin echivalent bănesc, studierii modalităților de reparare și de calculare a prejudiciilor în funcție de forma acestora, prin prisma recunoașterii și executării hotărîrilor judecătorești străine.
Fundamentul juridic privind acordarea asistenței juridice în materia recunoașterii și executării hotăririlor judecătorești îl constituie convențiile internaționale multilaterale și bilaterale la care RM este parte, precum și legislația națională pertinentă.
Modalitatea de transmitere a cererii de recunoaștere și executare a hotăririlor judecătorești peste hotare depinde de instrumentul internațional la care se face trimitere in această cerere. Prin urmare pot fi identifi cate trei practici de depunere a cererii privind executarea și recunoașterea hotărârilor judecătorești, prevăzute in convențiile bilaterale la care RM este parte.
Prima modalitate poate fi observată in tratatele privind asistența juridică incheiate cu Azerbaidjan, Federația Rusă, Lituania și Letonia. Potrivit acestor tratate cererea privind recunoașterea și executarea hotăririi urmează a fi depusă la organul de justiție care a examinat cauza in prima instanță. Această instanță, la rindul său transmite cererea cu toate materialele anexate către autoritatea centrală, care in cazul RM este Ministerul Justiției. Ministerul Justiției examinează setul de materiale in partea ce ține de corespunderea acestuia cu prevederile instrumentelor internaționale in domeniu și, după caz, îl transmite autorității centrale ale statului pe teritoriul căruia se pretinde executarea sau îl remite instanței inițiatoare pentru efectuarea rectifi cărilor ce se impun.
A doua modalitate, este prevăzută de Convenția de la Minsk din 22 ianuarie 1993 și tratatele încheiate cu Romania și Ucraina. Modalitatea în cauză presupune dreptul persoanei interesate de a adresa cererea atit instanței care a pronunțat cauza în prima instanță, cît și instanței de judecată străine, competentă de a se pronunța asupra recunoașterii și executării hotăririi. La fel, atragem atenția asupra celor indicate în tratatele încheiate de către URSS cu Republica Populară Ungară și Republica Socialistă Cehoslovacă, care prevăd posibilitatea depunerii cererii direct către instanța competentă a statului străin, doar în cazul în care persoana respectivă își are domiciliul pe teritoriul acestuia. Modalitățile indicate mai sus, presupun transmiterea obligatorie a cererilor prin intermediul autorităților centrale.
A treia situație este specifi că Acordului intre RM și Republica Turcia privind asistența juridică in materia civilă, comercială și penală, semnat la Ankara la 22 mai 1996. In baza acestui instrument cererea se adresează organului ce a pronunțat hotărirea, care o transmite autorității centrale. Ministerul Justiției, in calitate de autoritate centrală, transmite această cerere, utilizind calea diplomatică, autorității centrale a celeilalte Părți, ultima expediind cererea organului nemijlocit competent asupra examinării admisibilității acesteia. În cazul în care executarea hotăririi este solicitată în baza principiului de reciprocitate, fapt care presupune lipsa unui instrument la care sunt părți ambele state, cererea este transmisă pe cale diplomatică, pentru a reduce riscul adresării unui organ nepotrivit.
Scopul și obiectivele propuse în teză. Scopul prezentei teze este de a analiza multiaspectual problema executării silite a hotărîrilor judecătorești străine prin încasarea de la debitor a prejudiciului moral și a cheltuielilor de judecată prin prisma practicii Republicii Moldova și internaționale. Obiectivele prezentei teze sunt următoarele:
Sentința arbitrală – formă a hotărîrilor judecătorești străine;
Fundamentul juridic al recunoașterii și executării hotărîrilor arbitrale;
Problema prejudicului și a cheltuielilor de judecată în doctrină și practică;
Procedura sesizării instanței competente să judece cauzele arbitrale;
Procedura de examinare a cererii de recunoaștere și încuviințare a executării silite;
Motivele de refuz a recunoașterii și încuviințării executării silite a hotărîrilor arbitrale;
Analiza spețelor judiciare privind recunoașterea și executarea hotărîrilor arbitrale;
Prevederi generale despre contestarea hotărârilor arbitrală;
Procedura de contestare a hotărârilor arbitrale;
Încheierea judecătorească cu privire la contestarea hotărârii arbitrale.
Metodologia cercetării: Suportul metodologic și teoretico-științific al cercetărilor efectuate îl constituie lucrările teoreticienilor în domeniul dreptului civil și în alte domenii ce tangențiază cu el, atât din țară, cât și de peste hotare, dintre care cei mai importanți au fost enumerați mai sus.
Baza metodologică a investigației date o constituie pozițiile și direcțiile contemporane ale teoriei cunoașterii proceselor ociale și a fenomenelor juridice.
Proiectul de față este realizarea combinării tehnicii de studiu investigativ cu un procedeu de cercetare cvadruplu. Acestei afirmații îi corespunde metoda de cercetare sistemică.
Aceasta se manifestă prin următorul fapt: unui paragraf din capitolul unu al lucrării îi corespunde altul din capitolul doi și trei. Un studiu finisat la adresa unui oarecare paragraf din capitolul unu, impunea, implicit, studiul paragrafului similar din capitolul doi sau trei. De fapt nu a fost cercetat un capitol apoi altul, cum de obicei se obișnuește, ci toate au avut aceleași tempouri investigative.
Pentru un studiu mai aprofundat și detaliat al domeniului, au fost folosite o serie de metode specifice de cercetare a problemelor cu caracter sociouman, cum ar fi: metoda analizei istorice, utilizată pentru cercetarea originii și evoluției răspunderii pentru prejudiciul cauzat; metoda analizei logice (analiza și sinteza), folosită pentru sintetizarea opiniilor diferiților savanți din domeniul reglementării prejudiciului și reparării acestuia, în calitate de condiție a răspunderii juridice civile contractuale și delictuale; metoda analizei comparative, necesară pentru efectuarea studiului comparat între pozițiile diferiților specialiști din domeniu, dar și între diferite acte normative naționale și străine, convenții internaționale etc.
În calitate de suport teoretico-științific al problemei am utilizat lucrările autorilor moldoveni, români, ruși etc.
Vom menționa următorii moldoveni și români care au adus un aport la cercetarea problemei date, precum: Angheni S., Bâcu A., Barac L., Blaje O., Boar M., Cîrnaț T. etc.
Valoarea aplicativă a tezei: Teza cuprinde o analiză de teorie generală, legislativă și practică a unor noi aspecte ale executării silite a hotărîrilor judecătorești străine prin încasarea de la debitor a prejudiciului moral și a cheltuielilor de judecată prin prisma practicii Republicii Moldova, în conținutul său inedit concretizîndu-se în următoarele teze principale propuse pentru susținere: obiectul investigației sub aspectul prezentat prezintă originalitate în raport cu alte aspecte, tratate de alți autori din Republica Moldova și România; s-a realizat o abordare complexă a noțiunii și a esenței reparării prejudiciului, condiție a aplicării răspunderii juridice civile; pentru prima dată au fost puse în discuție principiile reparării prejudiciilor în dreptul civil.
Referindu-ne la fundamentarea obiectivă a răspunderii, s-a ajuns la concluzia că, în cazul răspunderii juridice civile pentru prejudiciul cauzat, se aplică mai multe principii. Astfel, cauzatorul de prejudicii va răspunde nu numai pentru prejudiciul prezent, dar și pentru prejudiciul viitor, atunci cînd nu va fi exonerat de răspundere.
Structura tezei de master. Prezenta teză este compusă din trei capitole.
Introducerea cuprinde o caracteristică generală a temei cercetate, în care se subliniază, în special, actualitatea temei investigate; gradul de cercetare a acesteia, scopul și obiectivele tezei.
Primul capitol reglementează sentința arbitrală – formă a hotărîrilor judecătorești străine, fundamentul juridic al recunoașterii și executării hotărîrilor arbitrale, problema prejudicului și a cheltuielilor de judecată în doctrină și practică, precum și aspecte de drept comparat privind procedura arbitrală.
Al doilea capitol se referă la procedura sesizării instanței competente să judece cauzele arbitrale, procedura de examinare a cererii de recunoaștere și încuviințare a executării silite, motivele de refuz a recunoașterii și încuviințării executării silite a hotărîrilor arbitrale, precum și analiza spețelor judiciare privind recunoașterea și executarea hotărîrilor arbitrale.
Al treilea capitol reglementează contestarea hotărîrilor arbitrale, procedura de contestare a hotărârilor arbitrale și descrie încheierea judecătorească cu privire la contestarea hotărârii arbitrale.
Încheierea tezei reprezintă o generalizare, în baza constatărilor, observațiilor și concluziilor făcute pe parcursul realizării tezei a principalelor rezultate ale investigației.
1. PROCEDURA ARBITRALĂ – PROCES CU ELEentează sentința arbitrală – formă a hotărîrilor judecătorești străine, fundamentul juridic al recunoașterii și executării hotărîrilor arbitrale, problema prejudicului și a cheltuielilor de judecată în doctrină și practică, precum și aspecte de drept comparat privind procedura arbitrală.
Al doilea capitol se referă la procedura sesizării instanței competente să judece cauzele arbitrale, procedura de examinare a cererii de recunoaștere și încuviințare a executării silite, motivele de refuz a recunoașterii și încuviințării executării silite a hotărîrilor arbitrale, precum și analiza spețelor judiciare privind recunoașterea și executarea hotărîrilor arbitrale.
Al treilea capitol reglementează contestarea hotărîrilor arbitrale, procedura de contestare a hotărârilor arbitrale și descrie încheierea judecătorească cu privire la contestarea hotărârii arbitrale.
Încheierea tezei reprezintă o generalizare, în baza constatărilor, observațiilor și concluziilor făcute pe parcursul realizării tezei a principalelor rezultate ale investigației.
1. PROCEDURA ARBITRALĂ – PROCES CU ELEMENT DE EXTRANEITATE
1.1. Sentința arbitrală – formă a hotărîrilor judecătorești străine
Conform pct 2 din Hotărîrea Plan ului CSJ Privind practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației ce ține de recunoașterea și executarea hotărîrilor judecătorești și hotărîrilor arbitrale străine nr. 9 din 09.12.2013, noțiunea de “hotărîre judecătorească străină” este definită în art.467 alin.(2) CPC ca o hotărîre judecătorească pronunțată în pricina civilă de o judecată de drept comun sau de o judecată specializată pe teritoriul unui alt stat [5]. Hotărîrea judecătorească poartă caracterul unui act de dispoziție, prin care litigiul a fost examinat în fond [50].
Legislații națională a Republicii Moldova reglementează procedura în pricinile civile de recunoaștere a efectelor hotărîrilor judecătorești străine și sentințelor arbitrale străine și de încuviințare a ;xecutării silite a hotărîrilor judecătorești și sentințelor arbitrale străine pe teritoriul Republicii Moldova, condițiile în care recunoașterea și încuviințarea executării este admisă, precum și motivele de refuz ale recunoașterii și încuviințării executării. Convențiile internaționale conțin, de regulă, condițiile pentru recunoaștere și încuviințare a executării silite, precum și motivele de refuz a recunoașterii și încuviințării executării silite a hotărîrilor judecătorești st ăine și sentințelor arbitrale străine, făcînd, de regulă, trimitere la normele procedurale interne ale statului în care se solicită recunoașterea și încuviințarea executării.
Trebuie să se diferențieze între trei posibile efecte ale hotărîrilor judecătorești străine sau sentinelor arbitrale străine pe teritoriul Republicii Moldova. În primul rînd, o hotărîre judecătorească sau o sentință arbitrală străină este un fapt, indiferent de recunoașterea ei/lui. în al doilea rînd, recunoașterea hotărîrii judecătorești străine sau sentinței arbitrale străine înseamnă atribuirea autorității (efectului) de lucru judecat, care exclude re-judecarea aceluași caz conform procedurilor interne. Autoritatea lucrului judecat poate fi atribuită doar hotărîrilor conte ncioase (emise într-un proces în contradictoriu), inclusiv sentințelor arbitrale.
De asemenea, tutoritatea lucrului judecat se aplică doar hotărîrilor definitive, adică hotărîrilor care tranșează fondul pricinei (cauzei) civile, și nu hotărîrilor provizorii (prin care s-a dispus măsuri provisori) sau hotărîrilor de asigurare a acțiunii. Măsura (întinderea) efectului de excludere a re-judecării poate fi dedusă din legislația Republicii Moldova sau poate fi limitată la întinderea pe care ambele sisteme juridice (a statului emiterii și a statului invocării hotărîrii (adică a Republicii Moldova) o prevăd. În al treilea rînd, încuviințarea executării silite, care presupure și include și recunoașterea, unei hotărîri judecătorești sau unei sentințe arbitrale străine înseamnă atribuirea forței executorii (efectului executoriu) hotărîrii judecătorești sau sentinței arburale străine [9, p. 140].
Poate fi atribuită forță executorie doar unei hotărîri contencioase, inclusiv unei ser tințe arbitrale străine. Mai mult. forță executorie se atribuie doar hotărîrii definitive (deci care tranșează fondul cauzei civile) și nu hotărîrilor provizorii (deci hotărîrilor prin care s-a dispts măsuri provizorii) și nici hotărîrilor de asigurare a acțiunii. Procedura recunoașterii și încuviințării executării silite sau, altfel numită, procedura atribuirii forței executorii hotărîrii judecătorești sau sentinței arbitrale străine, mai numită și exequatur sau procedura exequatur-ului, este prevăzută de legislația internă a Republicii Moldova. în prezentul ghid se vor examina doar ultinele două efecte ale hotărîrii judecătorești sau sentinței arbitrale străine.
Codul de procedură civilă reglementează trei forme de recunoaștere a hotărîrilor judecătorești străine. în primul rînd, recunoașterea hotărîrilor judecătorești străine pentru care nu se cere procedură ulterioară (art. 474 CPC). Astfel, se recunosc de plin drept în Republica Moldova, adică fără vre-o procedură ulterioară, acele hotărîrile judecătorești străine, care se referă la statutul civil al cetățenilor statului în care au fost emise ori, în cazul în care au fost emise într-un stat terț, au fost inai întîi recunoscute în statul de cetățenie al fiecărei părți. În al doilea rînd, recunoașterea hotărîrilor judecătorești străine care nu sunt susceptibile de executare silită pe teritoriul Republicii Moldova (art. 472-473 CPC). Astfel, hotărîrile judecătorești străine, altele decît cele prevăzute la art. 474 CPC, care nu necesită a fi executate silit pe teritoriul Republicii Moldova, pot fi recunoscute în Republica Moldova pentru a li se atribui autoritate de lucru judecat fără o procedură ulterioară. Procedura ulterioară însă devine necesară în cazul în care o persoană interesată îna ntează obiecții referitoare la recunoașterea hotărîrii străine în cauză. Așadar, procedura ulterioară este instituită de către persoana care înaintează obiecții la recunoaștere, nu de persoana care solicită -ecunoașterea hotărîrii străine pe teritoriul Republicii Moldova.
Procedura recunoașterii este prevăzută în art. 472 CPC. Motivele de refuz ale recunoașterii în oazul în care procedura ulterioară a fost instituită sunt cele prevăzute la art. 471 alin. 1 CPC ( la care face trimitere art. 473). În al treilea rînd, recunoașterea hotătîrilor judecătorești străine care necesită a fi încuviințate spre executare silită pe teritoriul Republicii Moldova. Cu privire la aceste hotărîri străine, procedura de recunoaștere și încuviințare a executării silite este unică (procedura de exequatur), deci nu se delimitează în procedura recunoașterii și, ulterior, în procedura încuviințării ei silite.
Așadar, procedura de recunoaștere și încuviințare a executării silite (procedura de exequatur) este procedura judiciară în cadrul căreia instanța judecătorească competentă a Republicii Molcova recunoaște efectele hotărîrii contencioase definitive străine și încuviințează executarea acesleia pe teritorial Republicii Moldvoa, urmată de executarea acesteia în condițiile legii. Prin urmare, obiectul procedurii de exequatur este dublu: a) de recunoaștere a efectelor hotărîrii străine, deci de recunoaștere a autorității ei de lucru judecat și b) de încuviințare spre executarea silită a acesteia, deci de acordare a forței executorii hotărîrii străine. Motivele de refuz ale recunoisterii și încuviințării executării silite prevăzute la art. 471 alin. 1 CPC sunt unice atît pentru recunoaștere, cît și pentru încuviințarea executării.
Codul de procedură civilă reglementează o singură (unică) procedură în ceea ce privește efectele sentințe i arbitrale străine: procedura de recunoaștere si încuviințare a executării silite a sentințelor arbitrale contecioase definitive străine (art. 475-476 CPC), deci procedura de exequatur a senințelor arbitrale străine. Asta deoarece cu privire la sentințele arbitrale străine se pune problema executării, acesta prezentînd, de regulă, un caracter patrimonial [15, p. 20-21]. Prevederile art. 475 alin. 2 și art. 476 ale CPC sunt în concordanță cu Convenția convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine (10.06.1958 de la New York), care precizează la art. 111 că "fiecare Stat contractant va recunoaște autoritatea unei sentințe arbitrale și va acorda executarea unei sentințe conform regulilor de procedura în vigoare pe teritoriul unde hotărîre este invocată…".
Noțiunea de „hotărire judecătoreasca străină" este definită în art. 467 alin. 2 al Codului de procedură civilă (CPC) ca „o hotărire pronunțată în pricină civilă de o judecată de drept comun sau de o judecată specializată pe teritoriul unui alt stat". Prin „hotărire" se înțelege un act de dispoziție judecătoresc, cu caracter contecios, prin care litigiul (diferendul) a fost soluționat în fond (definitiv) [20, p. 12-13]. În conformitate cu art. 467 alin. 1 CPC, la „hotărîri străine" se atribuie și „tranzacțiile" judiciare străine. „Tranzacțiile’’ judiciare străine pot fi confirmate și prin încheieri judecătorești străine. O asemenea încheiere judecătorească străină poate fi recunoscută și executată în Republica Moldova doar dacă și în măsura în care ea vizează „tranzacția" judiciară străină.
Hotărîrea judecătorească străină trebuie să fie emisă într-o cauză cu caracter civil în sens larg (comercial, de familie, moștenire, transport, etc). Dacă și în măsura în care o asemenea hotărîre se referă la soluționarea unor litigii (diferende) din raporturi de drept public/penal, aceasta nu este susceptibilă de recunoaștere și executare, dacă altfel nu este prevăzut într-o convenția internațională semnată, ratificată și în vigoare pentru Republica Moldova.
Hotărîrile străine prin care se cere plata taxelor, amenzilor, penalităților, amenzilor penale, etc. servesc direct sau indirect pentru scopurile colectării banilor/mijloacelor pentru veniturile publice ale statului străin, ele sunt considerate materii de drept public și, prin urmare, nu pot face obiectul procedurii de recunoaștere și încuviințare a executării silite pe teritoriul Republicii Moldova, cu excepția cazului în care în tratatul la care statul străin și Republica Moldova sunt părți nu se prevede în mod expres altceva. Dacă beneficiarul cererii de recunoaștere și executare este o persoană privată (și care acționează doar pentm scopuri private), o asemenea hotărîre poate face obiectul recunoașterii și încuviințării executării silite pe teritoriul Republicii Moldova.
Pot face obiectul procedurii de recunoaștere și încuviințare a executării silite doar hotărîrile judecătorești străine cu caracter patrimonial, prin care, de regulă, se atribuie sau se refuză atribuirea unei sume de bari. O deosebită atenție a instanței judecătorești din Republica Moldova necesită recunoașterea și încuviințarea executării hotărîrile judecătorești străine din fapte de calomnie sau defăimare.
Nu poate fi încuviințată executarea unei hotărîri străine asupra bunurilor unui stat străin, care se găsesc în Republica Moldova, dacă aceste bunuri servesc funțiilor de exersare a suveranității acelui stat străin. Hotărîrea judecătorească străină trebuie să fie emisă de către o instanță judecătorească statală, indiferent de denumire, inclusiv de instanțele judecătorești specializate. Ele trebuie să fie definite în legislația acelui stat străin ca fiind instanțe judecătorești, care fac parte din sistemul judecătoresc respectiv.
Legislația internă și convențiile internaționale cer, de regulă, ca hotărîrile judecătorești străine să fie irevocabile sau executorii și pronuțate asupra fondului cauzei (definitive), deși aceste cerințe nu întotdeauna sunt numite în mod expres. O hotărîre străină devine irevocabilă atunci, cînd ea nu mai este susceptibilă de o cale de recurs extraordinară în statul de origine. O hotărîre judecăcorească străină este executorie, independent de existența unei eventuale căi de atac. Hotărîrea străină trebuie, de regulă, să poarte asupra fondului cauzei. Aceasta exclude deciziile procedurale, care de regulă nu sunt recunoscute, pentru că instanțele fiecărui stat urmează propriile reguli de procedură și, de aceea, nu vor fi legate de către decizia unei alte instanțe cu privire la regulile (ei) proprii de procedură [53, p. 16-17].
Hotărârile străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii și cele emise cu executarea provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul Republicii Moldova. Nu se recunosc și nu se execută „ordonanțele judecătorești străine’’, dacă altfel nu este prevăzut în mod expres cu privire la ordonanțele judecătorești străine într-un tratat internațional.
Nu se recunosc și nu se execută „actele notariale" cu privire la obligații pecuniare (creanțe pecuniare), dacă altfel nu este prevăzut în mod expres pentru actele notariale respective. De exemplu, este prevăzut în mod expres în art. 51 al Convenției cu privire la asistența juridică și raporturile juridice n materie civilă, familială și penală, încheiată între statele CSI la 22 ianuarie 1993 la Minsk, că, actele notariale cu privire la creanțe patrimoniale" se recunosc și se execută în conformitate cu prevederile Convenției [25, p. 18-20].
Recunoaștere hotărîrilor judecătorești străine este de regulă exclusă în cazul în care principii procedural: fundamentale au fost încălcate în instanța emitentă. Dacă au fost încălcate drepturile omului ale pîrîtului sau drepturi suverane ale unui stat în instanța emitentă, recunoașterea hotărîrii emise poate constitui o nouă încălcare a dreptului internațional, inclusiv CEDO [14, p. 247]. Cele mai importante cerințe procedurale pentru recunoaștere sunt acelea că pîrîtul trebuie să fie notificat (citat) în mod adecvat, că notificarea (citația) i-a fost transmisă/înmînată în mod corect, că a avut posibilitatea să-și apere poziția în instanță care a emis hotărîrea (dreptul la un proces echitabil). Instanța emitentă trebuie să fi avut competență (jurisdicția) necesară. Dacă hotărîrea s-a bazat pe fraudă sau abuz de procedură, recunoașterea va fi de regulă respinsă. Totuși, în unele cazuri, una dintre părți poate fi impiedicată să invoce frauda sau abuzul de procedură, dacă ea a avut posibilitatea să le ridice pentru a desființa (anula) hotărîrea în statul de origine al hotărîrii. O excepție mai generală este aceea că hotărîrea străină a fost emisă într-un sistem judiciar care m este în general echitabil. Această excepție poate ridica însă probleme de suveranitate și egalitate între state, deoarece ea invită instanța judecătorească din statul unde se cere recunoașterea s;i se pronunțe asupra întregului sistem de drept străin. Prin urmare, această excepție poate fi admisă doar foarte restrîns.
Principiul care stă la baza proceduri de recunoaștere și încuviințare a executării hotărîrilor judecătorești străine este acela că instanța judecătorească, căreia i se cerere recunoașterea, în mod normal, nu va amîna/revedea/corecta fondul hotărîrii străine nici din punctul de vedere al sistemului de drept al Republicii Moldova, nici din punctul de vedere al dreptului altui stat. În consecință, hotărîrile străine se recunosc chiar și atunci cînd o instanță judecătorească națională ar fi decis diferit fondul cauzei civile. Totuși, există limite la acest principiu: instanța judecătorească din Republica Moldova poate refuza recunoașterea hotărîrilor străine care încalcă ordinea publică a statului Republica Moldova.
Noțiunea de „sentință arbitrală străină" nu este expres definită în legislația internă, deși elemente definitorii se găsesc în mai multe prevederi. Astfel, art. 38 alin. 1 al Legii cu privire la arbitrajul comercial internațional menționează „hotărîrea arbitrală, indiferent de țara în care a fost pronunțata", prin urmare se are în vedere o sentință arbitrală pronunțată într-un stat străin. O definiție mai precisă și mai largă a sentinței arbitrale străine se găsește în art. I alin 1 și 2 al Conveinției pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine (de la 10 iunie 1958, New York), care prevede că: „Prezenta Convenție se aplică recunoașterii și executării sentințelor arbitrale date pe teritoriul unui alt Stat, decît acela unde se cere recunoașterea și executarea sentințelor și rezultate din diferende între persoane fizice sau juridice. Ea se aplică, deasemenea, sentințelor arbitrale care nu sunt considerate ca sentințe naționale în Statul unde este cerută recunoașterea și executarea lor. Prin sentințe arbitrale se înțeleg nu numai sentințe date de către arbitri numiți pentru cazuri determinate, și, deasemenea, și acelea care sunt date de către organe de arbitraj permanente cărora părțile li s-au supus."
Prin armare trebuie de reținut, că Convenția stabilește un dublu criteriu pentru determinarea „naționalității" sentiței arbitrale: să fie emisă pe teritoriul unui stat străin (un criteriu pozitiv); sau să nu fie considerată sentință națională în Republica Moldova (un criteriu negativ). Trebuie de subliniat, că pot exista diferende arbitrale internaționale în care chiar dacă sentința arbitrală a fost emisă către un tribunal arbitrai pe teritoriul Republicii Moldova, ea va fi conderată sentință străină, dacă legea procesuală aplicabilă nu a fost legea Republicii Moldova, ci legea unui alt stat.
Și Convenția Europeană privind Arbitrajul Comercial Internațional (1961, Geneva) stabilește că în domeniul său de aplicare intră sentințele emise între părți care aveau, la momentul îr cheierii convenției de arbitraj, sediul sau reședința în state contractante diferite. Criteriul de extraneitate stabilit de către această Convenție poate fi luat în considerație, laolaltă cu criteriile stabilie de Convenția de la New York din 1958 pentru a determina dacă o sentință arbitrală este națională sau străină [49, p. 120].
În consecință, instanța judecătorească a Republicii Moldova trebuie să verifice dacă sentința a fost dată/emisă pe teritoriul unui stat străin sau în conformitate cu dreptul procedural străin pentru a avea o naționaliate străină. În absența altor criterii legale în funcție de care sentințele arbitrale pot fi considerate ca fiind "străine" sau "interne", instanța judecătorească trebuie să procedeze la determinarea elementelor de "extraneitate" care se conțin chiar în sentința arbitrală: ceățenia/naționalitatea părților, domiciliul/sediul părților, locul emiterii sentinței, legea procedurală în temeiul căreia a fost emisă sentința arbitrală, etc.
Instanța judecătorească din Republica Moldova trebuie să stablească că procesul de soluționare a disputei a fost un proces de arbitraj (și nu un altfel de proces, de exemplu de mediere), ci decizia emisă este o sentință arbitrală. Sentința arbitrală străină trebuie să tranșeze asupra fondului diferendului. Atunci cînd părțile litigiului au încheiat o tranzacție, tranzacția poate fi aprobată printr-o încheiere a tribunalului arbitral.
1.2. Fundamentul juridic al recunoașterii și executării hotărîrilor arbitrale
Prezentînd în cadrul paragrafului dat fundamentul juridic al recunoașterii și executării hotărîrilor judecătorești străine, vom porni de la faptul că fundamentul juridic privind acordarea asistenței juridice în materie civilă referitoare la actele de procedură îl constituie convențiile internaționale multilaterale și bilaterale la care Republica Moldova este parte, precum și legislația națională pertinentă.
Menționînd inițial convențiile multilaterale în acest sens, vom spune că acestea sunt următoarele: Convenția privind procedura civilă din 01.03. 1954, Haga; Convenția privind asistența juridică și raporturile de drept în procesele civile, familial și penale, din 22.01.1993, Minsk [8]; Convenția europeană în domeniul informației cu privire la dreptul străin din 07.06.1968, Londra; Convenția civilă privind corupția din 04.11.1999, Strasbourg [7].
Printre convențiile bilaterale menționăm: Tratatul între RM și Republica Lituania cu privire la asistența juridică și la raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 09.02.1993; Tratatul între RM și Republica Letonă cu privire la asistența juridică și la raporturile juridice in materie civilă, familială și penală din 14.04.1993; Tratatul între URSS și Republica Socialistă Cehoslovacă privind asistența juridică și raporturile juridice in materie civilă, familială și penală, din 12.08.1982, tratat pus în aplicare prin succesiune în raporturi între RM și Republica Cehă; Tratatul între URSS și Republica Populară Ungară privind acordarea asistenței juridice în materie civilă, familială și penală din 15.07.1958 și Protocolul la acesta din 19.10.1971, tratat pus în aplicare prin succesiune în raporturi între RM și Republica Ungaria; Tratatul între RM și Romania privind asistența juridică în materie civilă și penală din 06.07.1996; Acordul între RM și Republica Turcia cu privire la asistența juridică în materie civilă, comercială și penală din 22.05.1996; Tratatul între RM și Federația Rusă cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 25.02.1993; Tratatul între RM și Ucraina privind asistența juridică și relațiile juridice în materie civilă și penală din 13.12.1993; Tratatul intre RM și Republica Azerbaidjan cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 26.10.2004.
Trebuie să menționăm că dispozițiile tratatelor internaționale la care RM este parte, precum și alte obligații internaționale ale acesteia au prioritate în raport cu dispozițiile legislației naționale. Dacă Republica Moldova și statul străin solicitat/solicitant sunt părți contractante ale mai multor tratate internaționale care reglementează proceduri de asistență juridică similare, și dacă între prevederile acestor tratate există careva divergențe sau incompatibilități, se vor aplica prevederile acelui tratat care asigură o protecție mai bună a drepturilor și libertăților omului [24, p. 82-83].
În sensul de mai sus, conform prevederilor art.4 alin.(2) din Constituție, „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte și legile ei interne, prioritate au reglementările internaționale". Acest articol din Constituție consacră forța supralegislativă a tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului în dreptul intern [29, p. 265]. Astfel, în caz de conflict între cele două categorii de norme juridice autorităților publice le revine obligația ca, în aplicarea textului constituțional menționat, să dea prioritate reglementării din tratatele internaționale față de reglementarea din legea internă.
Tratatele internaționale beneficiază de o forță juridică superioară atât în raport cu prevederile legale în vigoare la data ratificării tratatului internațional, cât și în raport cu legile adoptate după această dată. La data ratificării sau a intrării în vigoare a unui astfel de tratat toate dispozițiile din legile interne ce contravin tratatului vor fi abrogate explicit sau implicit prin adoptarea tratatului, instituțiile chemate să aplice legea urmând să constate această abrogare a legii și să aplice dispozițiile cuprinse în tratatul internațional.
Nu și în ultimul rînd vom menționa că la nivel legislativ intern al Republicii Moldova, actul juridic care reglementează materia acordării asistenței juridice în materie civilă, este Codul de Procedură civilă adoptat pril Legea nr. 225-XV din 30.05.2003 [2]. În sensul dat, reieșind din prevederile art 465 al CPC al RM, instanțele judecătorești ale Republicii Moldova execută delegațiile care le-au fost date de către instanțe judecătorești străine cu privire la efectuarea unor acte de procedură (înmînarea de citații și de alte acte, obținerea de explicații ale părților, de depoziții ale martorilor, de raporturi de expertiză, cercetarea la fața locului, luarea de măsuri de asigurare a acțiunii etc.).
Delegația instanței judecătorești străine cu privire la efectuarea unor acte de procedură nu poate fi executată în cazul în care executarea:
ar fi în contradicție cu suveranitatea Republicii Moldova sau ar amenința securitatea ei;
nu este de competența instanței judecătorești.
Delegația instanței judecătorești străine se execută în modul stabilit de legislația Republicii Moldova dacă tratatul internațional la care Republica Moldova este parte nu prevede altfel. Instanțele judecătorești ale Republicii Moldova pot da delegații instanțelor judecătorești străine în vederea efectuării unor acte de procedură. Modul de stabilire a relațiilor între instanțele judecătorești din Republica Moldova și cele străine se determină de legislația Republicii Moldova sau de tratatul internațional la care aceasta este parte.
Vorbind despre recunoașterea și executarea hotărîrilor judecătorești în procedura civilă internațională, vom menționa că în conformitate cu art.467 a Codului de procedură Civilă al Republicii Moldova, hotărîrile judecătorești străine, inclusiv tranzacțiile, sînt recunoscute și se execută de plin drept în Republica Moldova fie dacă astfel se prevede în tratatul internațional la care Republica Moldova este parte, fie pe principiul reciprocității în ceea ce privește efectele hotărîrilor judecătorești străine.
Hotărîrea judecătorească străină poate fi înaintată spre executare silită în Republica Moldova în termen de 3 ani de la data rămînerii ei definitive, potrivit legii statului în care a fost pronunțată. Repunerea în termenul omis din motive întemeiate se poate face de instanța judecătorească a Republicii Moldova în modul stabilit la art.116. Hotărîrile judecătorești străine prin care s-au luat măsuri de asigurare a acțiunii și cele cu executare provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul Republicii Moldova.
Potrivit prevederilor articolului 27 din Convenția cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la 23 mai 1969 la Viena, statul care este parte la tratatul internațional n-are dreptul să nu îndeplinească obligațiile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin legislației naționale.
Republica Moldova este parte a acestei Convenții și de aceea instanțele judecătorești, în cazurile cînd legislația națională contravine actului internațional sînt obligate să aplice dispozițiile actului internațional la care Republica Moldova este parte.
La aplicarea tratatului, convenției sau acordului internațional, instanțele judecătorești verifică prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, care este depozitarul actelor internaționale, dacă aceste acte sînt în vigoare [12, p. 3-4].
Executarea reciprocă a hotărîrilor instanțelor de judecată de către statele-membre ale Comunității Statelor Independente se efectuează în conformitate cu prevederile Convenției privind asistența juridică și raporturile de drept în procesele civile, familiale și penale. (Încheiată în or. Minsc la 22 ianuarie 1993 ratificată de către Parlamentul Republicii Moldova la 16 martie 1995).
Țările-membre ale Convenției sînt: Republica Armenia, Republica Belarusi, Republica Cazahstan, Republica Cîrgîstan, Federația Rusă, Republica Tadjikistan, Republica Uzbekistan Ucraina, Turcmenistanul n-a ratificat Convenția.
Art.51 a Convenției sus indicate prevede recunoașterea și executarea următoarelor hotărîri, emise pe teritoriul altor Părți contractante: a) hotărîrile instanțelor de justiție în cazurile civile și familiale, inclusiv și acțiunile notariale cu privire la obligațiunile bănești (în continuare hotărîri); b) hotărîrile judecătorești în cazurile penale cu privire la repararea prejudiciului.
Convenția prevede recunoașterea hotărîrilor care nu necesită a fi executate și modul de recunoaștere și executare forțată a hotărîrilor. Recunoașterea hotărîrilor care au dobîndit formulă executorie și care nu cer a fi executate, emise de instituțiile de justiție ale fiecăreia din Părțile Contractante, conform art.52, sînt recunoscute pe teritoriul altor Părți Contractante fără o procedură specială cu condiția că:
a) instituțiile de justiție a Părții Contractante solicitate nu au emis o hotărîre în cauza dată, intrată în vigoare;
b) în conformitate cu prezenta Convenție, iar în cazurile care nu sînt prevăzute de aceasta, conform legislației Părții Contractante, pe teritoriul căreia urmează a fi recunoscută hotărîrea, cauza nu ține de competența exclusivă a instituțiilor de justiție a acestei Părți Contractante [47, p. 81].
În art.53 a Convenției se prevede înaintarea în instituția judiciară a Părții Contractante pe teritoriul căreia hotărîrea urmează a fi executată, cerere de recunoaștere și executare forțată a hotărîrii. Ea poate fi înaintată și în instituția judiciară care a pronunțat hotărîrea în cauză în prima instanță. Această instituție judiciară expediază cererea instanței judiciare competente de a pronunța hotărîrea în baza cererii.
La cerere se anexează: a) hotărîrea sau copia ei autentificată, precum și confirmarea că hotărîrea e definitivă și este susceptibilă de executare sau că ea urmează a fi executată pînă la rămînerea definitivă în cazul în care acest fapt nu rezultă din insăși hotărîre; b) actul ce confirmă, că partea față de care s-a adoptat hotărîrea și care nu a participat la examinarea cauzei a primit la timp și în modul corespunzător citația la ședința judiciară, iar în cazul capacității procedurale limitate a părții – actul ce confirmă că ea a fost reprezentată în modul cuvenit; c) actul ce confirmă executarea parțială a hotărîrii la momentul expedierii ei; d) actul ce confirmă acordul părților privind competența contractuală.
La cererea de recunoaștere și executare forțată a hotărîrii, precum și la documentele anexate la ea, se anexează traducerile lor certificate sau în limba Părții Contractante solicitate, sau în limba rusă.
Articolul 57 a Convenției prevede modul de recunoaștere și executare forțată a hotărîrilor și anume: Cererile de recunoaștere și executare forțată a hotărîrilor indicate la art.51 se examinează de instanțele judiciare ale Părții Contractante, pe teritoriul căreia urmează să fie executată hotărîrea. Instanța judiciară, care examinează cererea de recunoaștere și executare forțată a hotărîrii, se limitează la controlul îndeplinirii condițiilor prevăzute de Convenția în cauză.
În cazul în care condițiile sînt îndeplinite, instanța judiciară adoptă hotărîrea cu privire la executarea forțată. Modul de executare forțată se reglementează de legislația Părții Contractante pe a cărei teritoriu urmează să aibă loc executarea forțată.
Recunoașterea și eliberarea permisului pentru executarea forțată a hotărîrilor prevăzute la articolul 52 a Convenției poate fi refuzată în cazurile prevăzute de art.55:
a) în conformitate cu legislația părții Contractante, pe teritoriul căreia a fost adoptată hotărîrea, ea nu a intrat în vigoare și nu poate fi executată, în afară de cazurile cînd hotărîrea este susceptibilă de executare pînă la intrarea în vigoare;
b) reclamantul nu a luat parte la proces din pricina că lui sau reprezentantului său nu le-a fost înmînată la timp și în forma cuvenită citația;
c) între aceleași părți pe același obiect și în aceeași bază, pe teritoriul Părții Contractante unde urmează a fi recunoscută și executată hotărîrea, a fost deja pronunțată o hotărîre definitivă, sau este o hotărîre recunoscută a unui terț stat, sau a fost intentată anterior de către instanța acestei Părți Contractante o procedură în cauza dată;
d) conform dispozițiilor prezentei Convenții, iar în cazurile neprevăzute de prezenta convenție – conform legislației Părții Contractante pe a cărei teritoriu urmează să se recunoască și să se execute hotărîrea, cauza este de competența exclusivă a instituțiilor proprii;
e) lipsește actul ce confirmă acordul părților privind competența contractuală;
g) a expirat termenul de prescripție pentru executarea forțată, prevăzut de legislația Părții Contractante instanța judiciară a cărei execută cererea.
1.3. Problema prejudicului și a cheltuielilor de judecată în doctrină și practică
Prejudiciul reprezintă o condiție importantă și necesară pentru survenirea răspunderii juridice civile. Prejudiciul este un element contitutiv și o constantă a răspunderii civile. Expresia de prejudiciu aparține vorbirii curente și semnifică pierdere materială sau morală provocată culpa, daună, pagubă. Etimologic, termenul de prejudiciu vine din latinescul „praejudicium”. Temenul de daună provine de la cuvîntul latin „damnum”, care apare inițial în legea Aquila (damnum injuria datum) cu un înțeles mai restrîns, această noțiune de pagubă, extins apoi în mod progresiv, la orice fel de prejudicii.
Reieșind din explicațile dicționarelor explicative noțiunea de „prejudicii” are mai multe sensuri. Porivit dicționarului juridic prejudiciu semnifică daune patrimoniale sau morale, consecințe a unor fapte licite, stabilite de lege, pricinuite de o persoană în detrimentul alteia. În dreptul continental prejudiciile se împart în două categorii: în primul rînd, deosebim prejudiciile care apar în legătură cu neexecutarea obligaților care se numesc „daune interese compensatorii” și prejudiciile care apar în legătură cu întîrzierea exercitării obligației care se numesc de asemenea „daune- interese compensatorii”. Deosebirea dintre aceste două categorii de prejudicii (feluri) constă în aceea că daunele moratorii legate de întîzierea executării pot fi recuperate indiferent de executarea obligațiilor în natură, iar pretențiile privind recuperarea daunelor compensatorii pot să nu fie înaintate [17, p. 11-12]. În dreptul anglo-saxon, ținînd cont de specificul acestui drept, prejudiciile se clasifică în: prejudicii nominale și prejudicii reale, această clasificare are mai mult relevanță pentru angajarea răspunderii contractuale. Astfel, conform dreptului anglo-american prejudiciile sunt destinate pentru compensarea daunei cauzate și nu ca sancțiune pentru neexecutarea obligațiilor contractuale. Aceasta este esența răspunderii contractuale [16, p. 77]. În sistemul de drept insular se face distincție între diferite categorii de prejudicii (damage) în raport cu diferite tipuri de fapte ilicite (torts), pentru care se oferă un remediu acțiunea în justițe în vederea obținerii de daune- interese (damages). Sunt recunoscte diferite tipuri de prejudicii- principalele despăgubiri cu titlu de daune morale, obținute pe calea unor acțiuni specifice, sunt rezultatul unor acțiuni corporale cum ar fi [18, p. 15]:
suferința psihică (pain suffering), incluzînd șocul nervos și toate consecințele de ordin psihic. Compensația trebuie acordată atît pentru trecut, cît și pentru viitor în funcție de gravitatea vătămării și durata menținerii consecințelor acesteia.
pierderea speranței de viață (loss of expectation of life) datorită vătămărilor suferite era considerată ca îndreptățind pe victmă să pretindă despăgubiri. Daunele stabilite de particularitățile fiecărui caz, au fost apreciate la sume moderate mai ales în cazul copiilor al cărui viitor este incert. S-a susținut însă și faptul că dacă „pierderea unei singure facultăți poate fi mai serioasă pentru un anumit individ decît pentru altul, pierderea tuturor are în general aceeași semnificație pentru toți”.
prejudiciul de agrement (loss of amenity), constînd în piederea elementelor agreabile ale vieții, anume a celor ce sunt rezultatul simțurilor, a vieții sexuale, a posibilității unor relații sociale normale, etc.
Alături de prejudiciul rezultat din vătămări corporale, în dreptul englez sunt reparate și alte categorii de prejudicii nepatrimonale, rezutate din suferința psihică, independentă de orice vătămare fizică, cum ar fi determinată de durerea cauzată prin decesul unei persoane apropiate precum și prin arestarea nelegală, insultă, calomnie, abuz de drepturi procesuale și mai ales încălcarea dreptului la viața privată (right of privacy).
În anumite cazuri, cum ar fi cel al sufeinței cauzate prin decesul unei persoane apropiate (bereavement), despăgubirea este stabilită la o sumă forfetară de 3500 lire sterline, care se împarte între rude.
În dreptul continental, în terminologia juridică prejudiciul se expune prin mai mulți termeni: pagubă, daună, prejudiciu, despăgubire. Considerăm aceste noțini a fi sinonime, deși în literatura de specialitate se întîlinește o diferențiere între pagubă și prejudiciu. Paguba este o noțiune de fapt, obiectivă, provocată de o cauzalitate atît naturală, cît și socială, prejudiciul este o noțiune de drept. Paguba precede prejudiciul, fiind o primă realitate, existentă chiar înainte de a ști pe cine afectează ea și cine va fi desemnat să o repare [26, p. 48-49].
În Codul civil prejudiciul este definit fie în formă de cheltuieli pe care o persoană lezată în drepturi le-a suportat, sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului, fie în formă de pierdere sau deteriorare a bunurilor (prejudiciul efectiv), fie în formă de beneficiu neobținut prin încălcarea dreptului (venitul ratat).
În general, în literatura de specialitate [32, p. 64], se definește prejudiciu ca fiind rezultatul sau consecința negativă suferită de o anumită persoană ori ca urmare a faptei unui lucru sau animal pentru care persoana este ținută să răspundă. Autorii citați, consideră că prejudiciul este o condiție principală, sine qua non pentru survenirea răspunderii juridice civile, din motivul că nu poate interveni răspunderea juridică civilă dacă fapta nu a avut drept consecință producerea unei pagube.
În funcție de cauza lor prejudiciile se pot clasifica în prejudicii contractuale și prejudicii extracontractuale. În categoria prejudiciilor extracontractuale intră toate prejudiciile care antrenează răspunderea juridică civilă delictuală în condițiile prevăzute de legislația în vigoare. Această clasificare, în principiu nu prezintă interes în cazul răspunderii speciale pentru prejudiciile cauzate de produse defectuoase, ea mai mult înteresează în delimitarea formelor răspunderii juridice civile.
În general, doctrina juridică atribuie prejudiciului, următoarele caractere: 1) caracterul cert al prejudiciului. Prejudiciul este cert, dacă este sigur atît în privința existenței, cît și în privința posibilității de evaluare; 2) caracterul direct al prejudiciului. Este direct prejudiciul ce reprezintă consecință directă și necesară a faptei ilicite; 3) caracterul personal al prejudiciului. Acest caracter este legat de împrejurarea că numai persoana care a suferit un prejudiciu, în ființa sa ori bunurilor sale, poate pretinde reparațiune.
Autoarea Lidia Barac [11, p. 278] prevede condițiile prejudiciului: atingerea unui drept sau interes și prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Cu referire la prima condiție pentru a da naștere dreptului la reparațune, trebuie să constituie vătămarea unui drept subiectiv dobîndit, respectiv să aducă atingere drepturilor subiective. În ceea ce privește a doua condiție, aceasta este menită a înlătura obținerea unei duble despăgubiri pentru acoperirea unei pagube unice, și deci, pentru respectarea întocmai a principiului reparării integrale a prejudiciului.
Jurisprudența, de asemenea abordează acest subiect detailiat, constituind o bogată practică în materia răspunderii civile, și anume în domeniul răspunderii pentru produse, drept exemplu poate servi următoarea speță. D-na Gonzalez Sanchez a beneficiat de o transfuzie sangvină într-o instituție medicală al cărei proprietar este Medina Asturiana. Sîngele utilizat pentru transfuzii a fost tratat într-un centru pentru transfuzii specializat. D-na Gonzalez Sachez (pacienta), a susținut că prin această transfuzie a fost contaminată cu virusul hepatitei C. Ea a solicitat în baza dispozițiilor generale ale Codului Civil spaniol și art. 25-28 din Legea nr.26/84 spaniolă, repararea prejudiciului suferit [19, p. 177].
Autoritatea judecătorească spaniolă a considerat că litigiul ridică o problemă de interpretare a art.13 din Directiva 85/374/CEE privind răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase (art.13, prevede posibilitatea victimei de a beneficia în baza legislației răspunderii contractuale sau extracontractuale ori în baza unui regim special de răspundere), în acest sens s-a înaintat o întrebare prejudicabilă în fața Curții de Justiție de la Luxemburg. Pînă în final cauza a fost soluționată în temeiul răspunderii “speciale” privind răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase. Cazul Gonzalez a fost renumit prin mijloacele de recuperare a prejudiciului, prin aceea că a sensibilizat opinia publică privind transfuziile sangvine, și a ridicat întrebarea unei protecții mai eficiente a consumatorilor în sectorul produselor farmaceutice și a serviciilor medicale.
În general, în raport cu consecințele care se produc prin săvîrșirea faptei ilicite, în legislație, în doctrină și în jurisprudență se face distincție între prejudiciul material, patrimonial și prejudiciul nepatrimonial sau moral. Prejudiciu material au un conținut economic și pot fi evaluate pecuniar, fiind denumite și prejudicii patrimoniale (art.14 din Codul Civil al RM).
Prejudiciul nepatrimonial sau dauna morală este consecința dăunătoare care nu poate fi evaluată în bani și rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale (art. 16 din Codul Civil al RM). Prin noțiunea de prejudiciu moral se înțeleg suferințele psihice sau fizice cauzate prin acțiuni sau omisiuni care atentează la valorile neparimoniale ce aparțin persoanei din momentul nașterii sau la bunurile dobîndite prin lege (viața, sănătatea, demnitata și reputația profesională, inviolabiliatea vieței personale, secretul de familie și personal), prin fapte ce antentează la drepturile personale nepatrimoniale (dreptul de a folosi propriul nume, dreptul de autor).
Astfel, s-a apreciat că prejudiciul moral este acela care nu se exprimă printr-o pierdere în bani, întrucît aduce atingere unui drept extrapatrimonial, și nu patrimoniului. În același sens, s-a susținut că dauna morală este aceea care aduce atingere intereselor extrapatrimoniale și neeconomice ale persoanei, lezînd așa-zisele drepturi ale personalității. Alteori, prejudicial moral a vizat atingerea adusă intereselor persoanelor, concretizată în suferințele fizice și psihice resimțite de victimă, precum și în „tulburările psihologice” invocate de aceasta. Aflat în opoziție cu prejudiciul patrimonial, cel extrapatrimonial ar include suferințele, necazurile, tulburările care nu intră în conținutul noțiunii de pagubă, în sens propriu, ci, mai degrabă, în acela de vătămare sau de rău în sens larg.
S-a mai spus că „prejudiciul moral cuprinde atît vătămările aduse persoanei, în onoarea, demnitatea, poziția socială, creditul, libertatea sau reputațiunea sa, cît și pe acelea care constituie o lezare a sentimentelor sale de afecțiune” [13, p. 12-14]. În același sens, s-a considerat că este nepatrimonial prejudiciul ce nu poate fi exprimat în bani, cum ar fi acela care constă în atingerea onoarei sau reputației de care se bucură o persoană, dar prin care nu s-a cauzat nici o paguba patrimonială. Totodată, daunele morale au mai fost privite ca reprezentînd, în realitate, suferințe sau neplăceri de ordin fizic sau psihic, dar în nici o măsură pierderi materiale, rezultînd din vătămarea unui interes nepatrimonial, nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Astfel de prejudicii pot fi: moartea, atingerile aduse integrității fizice, sănătății sau altor attribute ale personalității, cum sînt, de pildă, onoarea sau reputația.
În sistemul de drept anglo-american, se acordă despăgubiri cu titlu de daune morale pentru unele prejudicii, cum ar fi: suferința fizică și psihică (pain suffering), pierderea speranței de viață (loss of expectation on life), prejudiciul de agrement (loss of amenity); importanța daunelor morale este mai mare dacă vătămările au ca obiect persoana (injury of the person), decât atunci când privesc bunurile acesteia (damage to property) [36, p. 45].
Compensația băneasca (despăgubirea) cerută de persoana care a suferit o vătămare, o pierdere, poate fi compensatorie sau punitivă, adică poate avea scopul de a readuce victima în situația anterioară sau cu titlu de pedeapsă pentru un comportament ofensator, iar cea punitivă, la rându-i, este actuală și substanțială, când tinde a oferi o despăgubire reală pentru prejudiciul cauzat, sau nominală, atunci când întinderea despăgubirii nu poate fi cert stabilită, aceasta având scopul de a indica că un drept a fost încălcat.
În opoziție cu prejudiciul patrimonial, cel extrapatrimonial ar include suferințele morale, necazurile, tulburări, care nu intră în conținutul noțiunii de “pagubă” în sens propriu, ci în acela de „vătămare” sau de „rău” în sens larg. „Prejudiciul moral cuprinde atât vătămările aduse persoanei în onoarea, demnitatea, pozițiunea socială, creditul, libertatea sau reputațiunea sa, cât și pe acelea care o constituie o lezare a sentimentelor sale de afecțiune”.
În aceeași ordine de idei, s-a considerat că este nepatrimonial acel prejudiciu care nu poate fi exprimat în bani, cum ar fi, de exemplu, acela care consta în atingerea onoarei sau reputației de care se bucură o persoană, dar prin care nu s-a cauzat nici o pagubă patrimonială.
De altfel, conținutul propriu-zis al noțiunii de daune morale cuprinde următoarele elemente:
a) prejudiciul nepatrimonial, denumit și „prejudiciu moral” sau „dauna morală”, constă într-o atingere adusă acelor valori ale individului care îi definesc personalitatea
b) aceste valori sunt: existența fizică a persoanei, integritatea corporală și sănătatea, sensibilitatea fizică și psihică, sentimentele de afecțiune și de dragoste, cinstea, demnitatea și onoarea, prestigiul profesional, drepturile nepatrimoniale care intră în conținutul dreptului de autor și inventator, numele și domiciliul, precum și alte valori similar
c) prejudiciul nepatrimonial nu poate fi evaluat în bani, el neavând conținut economic
Prejudiciile morale se clasifică în primul rînd după criteriul dreptului anume încălcat, și anume: prejudicii rezultate din vătămarea integrității corporale sau a sănătății; prejudiciii afective constînd în suferințe psihice cauzate prin lezarea sentimentelor de afecțiune și dragoste; prejudicii rezultate în atingeri aduse cinstei, onoarei, demnității, prestigiului sau reputației unei persoane; prejudicii constînd în atingere aduse dreptul la nume, la pseudonime sau la denumire; prejudicii constînd în atingeri aduse drepturilor din cuprinsul dreptului de autor și al dreptului de inventator [35, p. 215].
Se mai reține clasificarea prejudiciilor în prejudicii cauzate direct persoanei fizice și prejudicii cauzate bunurilor acesteia. Prejudiciile cauzate persoanei fizice sunt prejudicii corporale, cele privind atingerile aduse sănătății și integrității corporale a persoanei și prejudiciile cauzate personalității afective. În doctrină, se discută despre prejudiciile instantanee și prejudiciile succesive, ambele fiind consecințe dăunătoare ale producerii faptei, unele producîndu -și efectele la momentul săvîrșirii faptei, iar celelalte constau în aceea că consecințele dăunătoare se produce continuu, într-o perioadă mai îndelungată de timp.
Pentru ca victima să fie despăgubită, prejudiciul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: prejudiciul să fie sigur, să se poate constata prin urmare cu certitudine existența lui; prejudiciul trebuie să fie nereparat, dacă victima a obținut repararea lui, dreptul său de a pretinde despăgubiri s-a stins prin executare. În cazul despăgubirii prin echivalent bănesc, despăgubirea trebuie să fie integrală, pentru că reprezintă efectele patrimoniale negative pe care o persoană le încearcă ca urmare a conduitei ilicite a altei persoane [21, p. 81].
Sintetizînd părerile exprimate atăt în literatura juridică străină, cît și în cea română referitoare la conținutul propriu-zis al noțiunii de daună morală, constatăm că aceasta se caracterizează prin următoarele: este un prejudiciu nepatrimonial, denumit și prejudiciu moral sau daună morală; constă într-o atingere adusă acelor valori ale individului, care îi defines personalitatea: existența fizică a persoanei, integritatea sa corporală și sănătatea, sensibilitatea fizică și psihică, sentimentele de afecțiune și dragoste, cinstea, demnitatea și onoarea, prestigiul profesional, drepturile nepatrimoniale care intră în conținutul drepturilor de autor și inventator, numele și domiciliul, precum și alte valori similare; prejudiciul nepatrimonial nu poate fi evaluat în bani, el neavînd conținut economic. Putem, de asemenea, concluziona ca noțiunea de daună morală sau prejudiciu nepatrimonial reprezintă rezultatul dăunător, direct, de natură nepatrimonială, al unei fapte ilicite și culpabile, prin care se aduce o vătămare valorilor și drepturilor extrapatrimoniale ce sînt strîns legate de personalitatea umană.
Cît despre cheltuielile de judecată vom menționa că conform art.20 alin.1 din Constituția RM [1], precum și art.5 alin.1 din CPC orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Prin aceste dispoziții, după cum știm, este consacrat principiul accesului liber la justiție, acces care însă nu poartă un caracter gratuit. Realizarea justiției presupune un șir de cheltuieli care sînt suportate atît de către stat, cît și de anumite categorii de participanți la proces.
Astfel, în literatura de specialitate, cheltuielile de judecată au fost definite ca fiind sumele de bani pe care trebuie să le suporte părțile în legătură cu activitatea lor procesuală [10, p. 22-23]. Legiuitorul, prin art.82 din CPC al RM reglementează conținutul acestor cheltuieli, dispunînd că sînt formate din: taxa de stat și cheltuieli de judecare a pricinii.
Taxa de stat reprezintă sumele de bani a căror criterii de determinare sau mărime sînt fixate prin dispozițiile Legii cu privire la taxa de stat și care se achită pentru înfăptuirea diferitor acțiuni procesuale (examinarea litigiului, eliberarea copiilor de pe documente). Cheltuielile de judecare a pricinii constituie sumele bănești plătite de unele categorii de participanți la proces cu scopul de a recompensa persoanele care au acordat instanței asistență la înfăptuirea justiției într-o cauză concretă, precum și de a compensa cheltuielile suportate de către instanță în legătură cu efectuarea diferitor acțiuni procesuale.
Deși ambele categorii de plăți, după cum putem constata, urmează a fi suportate de participanți, totuși, modul în care se determină mărimea lor, precum și temeiurile de achitare, diferă esențial. Astfel, taxa de stat este fixată prin lege și mărimea ei depinde de caracterul și valoare acțiunii în litigiile patrimoniale, iar în litigiile nepatrimoniale, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, cuantumul taxei este stabilit în cote procentuale fixe calculate în unități convenționale, fiecare unitate fiind egală cu suma de 20 de lei. De asemenea, aceasta se achită doar pentru prestația care o are instanța de judecată la examinarea unei cauze. În ceea ce privește cheltuielile de judecare a pricinii, acestea se determină în fiecare caz concret, deoarece nu depind de valoarea acțiunii sau natura acesteia, ci de cheltuielile reale suportate de unii subiecți procesuali. Din acest motiv, legiuitorul prevede că taxa de stat se achită pînă la intentarea procesului, iar cheltuielile de judecare a pricinii, după pronunțarea hotărîrii.
În doctrină s-a menționat [45, p. 208] că instituția cheltuielilor de judecată îndeplinește trei funcții:
1) Funcția compensatorie care se caracterizează prin faptul că suportarea cheltuielilor de judecată este destinată să compenseze statului consumul legat de întreținerea aparatului judecătoresc, iar participanților la proces acele pierderi care le-au înregistrat în legătură cu examinarea și soluționarea cauzei.
2) Funcția preventivă care se manifestă prin împiedicarea procesivității excesive a unor persoane, adică a înaintării unor pretenții neîntemeiate, precum și prin asigurarea unei utilizări de către participanți a drepturilor și obligațiilor lor procesuale cu bună-credință. În acest caz, cheltuielile vor fi suportate de către partea care nu și-a executat obligațiile sau care nefondat s-a adresat în instanță.
3) Funcția socială constă în menirea cheltuielilor de judecată de a asigura accesibilitatea de facto în justiție, obiectiv care se realizează prin stabilirea unor taxe diferențiate, acordarea unor înlesniri, cum ar fi, eliberarea de la plata taxei de stat sau eșalonarea plății, precum și prin posibilitatea atacării încheierilor instanței emise în legătură cu aceste cheltuieli.
În același timp nu trebuie ignorat rolul cheltuielilor de judecată de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, deoarece, potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea, adică tocmai de partea care a pierdut procesul.
În cele ce urmează am dori să abordăm cîteva aspecte legate de aplicarea legislației cu privire la taxa de stat la examinarea pricinilor civile, avînd în vedere faptul că tematica în cauză a fost atinsă și prin unele hotărîri ale CEDO pronunțate împotriva Guvernului RM.
În conformitate cu art.2 din Legea cu privire la taxa de stat [6] și art.84 din CPC se impune cu taxă de stat: cererea de chemare în judecată (inițială și reconvențională); cererea intervenienților principali; cererea vizînd pricinile cu procedură specială; cererea de eliberare a ordonanței judecătorești; cererea de declarare a insolvabilității; cererea de eliberare a titlului executoriu privind executarea hotărîri lor arbitrale; cererea de apel, recurs și revizuire; cererea de eliberare a copiilor (duplicatelor) de pe actele judecătorești.
Potrivit Hotărîrii Plenului CSJ cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației despre încasarea cheltuielilor de judecată în cauzele civile "nu sînt supuse taxei de stat: cererile adresate instanței în cursul desfășurării procesului și care nu modifică caracterul sau valoarea taxabilă a cererii inițiale, cererea de strămutare a pricinii, cererea de recuzare, cererea de adoptare a hotărîrii suplimentare, precum și cererea prin care se exercită căile de atac împotriva hotărîri lor suplimentare privind perceperea taxei de stat, care nu a fost percepută prin hotărîrea inițială; cererea inițială de eliberare a copiilor de pe actele judecătorești; cererile de recurs împotriva încheierilor judecătorești etc."
În ceea ce privește plătitorii taxei de stat, aceștia vor fi: persoanele fizice (cetățeni ai RM, cetățeni străini, apatrizi), precum și persoanele juridice care au calitatea de participant la proces. În cazul coparticipării procesuale active, taxa de stat va fi achitată în mărime deplină de către unul dintre coreclamanți sau de toți coreclamanții după cotele care revin fiecăruia. Determinarea cuantumului taxei de stat se efectuează în conformitate cu prevederile Legii cu privire la taxa de stat. De asemenea, este necesar să menționăm că doctrina deosebește două forme ale taxei analizate: proporțională și simplă. Caracteristic pentru taxa de stat proporțională, care se regăsește și în legislația RM, este faptul că mărimea acesteia se determină în procente, ce se calculează din: a) valoarea acțiunii; b) unitatea convențională; c) cuantumul taxei de stat plătite pentru intentarea acțiunii în prima instanță.
În cele ce urmează este indispensabil să descriem modul în care se calculează taxa de stat pentru diferite categorii de pricini, avînd în vedere criteriile menționate mai sus (valoarea acțiunii, unitatea convențională, etc.). Astfel, potrivit art.3 alin.1 p.a) din Legea cu privire la taxa de stat "pentru cererile de chemare în judecată privitor la litigiile cu caracter patrimonial, cererile de contestare a unui titlu executoriu sau a unui alt document prin care încasarea se produce în mod incontestabil – taxa de stat va constitui 3% din valoarea acțiunii sau din suma încasată, dar nu mai puțin de 150 lei de la persoanele fizice și nu mai puțin de 270 lei de la persoanele juridice." Din aceste prevederi deducem că pentru a determina cuantumul taxei de stat în litigiile cu caracter patrimonial este necesar să calculăm valoarea acțiunii care se determină în baza dispozițiilor art.87 alin.1 CPC.
În art.87 alin.2 CPC legiuitorul prevede că valoarea acțiunii urmează a fi indicată de către reclamant în cadrul cererii de chemare în judecată. Se poate întîmpla însă ca la momentul intentării procesului, persoana interesată să nu poată determina cu precizie valoarea acțiunii. În acest caz, taxa de stat urmează a fi achitată cu aproximație, urmînd să se încaseze ulterior o taxă suplimentară, în corespundere cu partea din valoarea acțiunii, pentru care nu s-a plătit taxa de stat la momentul depunerii cererii (art.88 alin.1 CPC). Un al criteriu după care se calculează taxa de stat îl constituie unitatea convențională care este egală cu suma de 20 de lei. Astfel, în conformitate cu art.3 alin.1 lit.b), c) etc. din Legea cu privire la taxa de stat, de exemplu, pentru cererile de chemare în judecată privitor la desfacerea primei căsătorii se încasează 200% din unitatea convențională, pentru desfacerea celei de-a doua căsătorii – 1000%), iar pentru împărțirea averii la desfacerea căsătoriei se vor încasa 3% din valoarea acțiunii, dar nu mai puțin de 150 de lei.
1.4. Aspecte de drept comparat privind procedura arbitrală
În România, în materie arbitrală, ca și în cadrul oricărei activități cu caracter jurisdicțional, hotărârea finală este cel mai important act care încheie procedura desfășurată în fața arbitrilor. Ea este actul ultim și de dispoziție prin care tribunalul dezleagă litigiul ce i-a fost dedus spre soluționare prin voința părților, respectiv în temeiul convenției arbitrale. Arbitrajul privat reprezintă, alături de mediere, o alternativă importantă la justiția statală. Prin urmare, arbitrajul privat este departe de a-și fi epuizat destinul său juridic și social. Este și motivul pentru care noul Cod de procedură civilă îi acordă cuvenita importanță în cele 80 de articole pe care le însumează cartea a IV-a (art. 533-612).
NCPC ROMÂN păstrează o bună parte din soluțiile statuate și de Codul actual de procedură civilă. El promovează și soluții novatoare, la care o să ne referim, cu deosebire, în cele ce urmează. Unele soluții noi sunt propuse și prin Proiectul de lege privind punerea în aplicare a NCPC ROMÂN.
Reglementările cuprinse în cartea a IV-a din NCPC ROMÂN nu au un caracter cu totul exhaustiv în materia arbitrajului ad hoc. În aceste condiții, adeseori, se pune problema de a determina normele aplicabile arbitrajului. O analiză chiar sumară a dispozițiilor privitoare la hotărârea arbitrală implică cu necesitate câteva clarificări prealabile în privința regulilor procedurale aplicabile în materie.
Deosebit de semnificative în privința normelor aplicabile arbitrajului sunt dispozițiile înscrise în art.568 NCPC ROMÂN. Potrivit textului invocat: “(1) Părțile pot stabili, în convenția arbitrală, regulile de procedură aplicabile arbitrajului sau îi pot împuternici pe arbitri să stabilească aceste reguli. Aceste reguli se completează, dacă este cazul, cu prevederile prezentei cărți. (2) Când părțile recurg la arbitrajul instituționalizat, se aplică Dispozițiile art.608 alin.(3). (3) În toate celelalte cazuri, procedura arbitrală este cea stabilită de prezenta carte”.
Prevederile legale citate nu au un corespondent în actualul Cod de procedură civilă. Principala regulă care se degajă din textul analizat este aceea că părțile pot stabili, prin convenția arbitrală, regulile de procedură aplicabile. Soluția este firească deoarece procedura arbitrală nu poate face abstracție, astfel cum judicios s-a spus, de faptul că ea este “impregnată de spiritul liberal al principiului autonomiei de voință a părților”. Prin urmare, așa cum părțile pot alege calea arbitrajului în locul justiției statale, tot astfel pot opta și pentru aplicarea unor anumite reguli procedurale. Opțiunea părților nu are un caracter nelimitat. Anumite limite sunt impuse de prevederile art.567 alin.(2) NCPC ROMÂN. Textul se referă la aplicabilitatea unora din principiile fundamentale ale dreptului procesual civil, cum sunt contradictorialitatea, oralitatea, nemijlocirea și continuitatea procedurii. De altfel se recunoaște, în general, că tribunalul arbitrai trebuie să respecte un set de reguli legale destinate a asigura “corectitudinea funcției jurisdicțional a arbitrilor” [27, p. 28-29].
Părțile, în baza autonomiei de voință, pot împuternici pe arbitri să determine regulile aplicabile litigiului arbitral. Arbitrii pot opta pentru aplicarea regulilor de procedură stabilite în cartea a IV-a NCPC ROMÂN sau pentru aplicarea unor reguli anume determinate de ei. Regulile determinate de părți sau de arbitri nu au, astfel cum am remarcat deja, adeseori, un caracter exhaustiv. Un atare demers ar fi cu totul laborios și greu de realizat pentru fiecare cauză supusă judecății. De aceea, ultima teză a primului alineat al textului comentat consacră regula potrivit căreia, în lipsa altei opțiuni a părților, procedura aplicabilă este cea prevăzută în cartea a IV-a NCPC ROMÂN. Între aceste prevederi procedurale și cele statuate în art.2 NCPC ROMÂN, text care consacră vocația generală a NCPC ROMÂN de a constitui dreptul comun în materie de procedură, nu există o deplină armonie. Aceasta deoarece textul comentat ne sugerează, mai degrabă, o excepție de la principiul consacrat în art.2 NCPC ROMÂN, respectiv aplicarea exclusivă a dispozițiilor din cartea a IV-a NCPC ROMÂN. Or, există varii situații practice care nu-și găsesc o soluționare legislativă corespunzătoare, ceea ce ar impune recursul la normele dreptului comun.
Un asemenea recurs poate fi legitimat, astfel cum am remarcat deja, numai în lipsa unei alte opțiuni a părților sau arbitrilor. Doctrina actuală a promovat teza conform căreia în lipsa altei opțiuni a părților sau arbitrilor procedura arbitrală se completează cu dreptul comun, în măsura evidentă a compatibilității celor două proceduri. Recursul la analogia legii a fost și el evocat de doctrina recentă.
În viitor o precizare corespunzătoare în NCPC ROMÂN ar fi deosebit de utilă. Exemplul Regulilor de procedură ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României ar trebui urmat. Precizăm că potrivit art.106 din amintitele Reguli, tribunalul arbitral “va aplica dreptul comun în domeniul procedurii civile…. în măsura în care respectivele dispoziții nu contravin prezentelor Reguli”.
Elementele pe care trebuie să le cuprindă o hotărâre arbitrală sunt expres determinate de art.594 NCPC ROMÂN. Din aceste dispoziții procedurale rezultă că hotărârea arbitrală cuprinde aceleași elemente ca și o hotărâre judecătorească: practicaua, motivele de fapt și de drept și dispozitivul. Toate aceste elemente sunt adaptate însă la specificul procedurii arbitrate. Întrucât dispozițiile textului evocat sunt deosebit de clare, nu insistăm asupra fiecărei condiții impuse de lege. Precizăm însă că hotărârea se redactează în scris, iar motivarea este obligatorie în toate cazurile. Într-adevăr, motivarea este un element esențial al oricărei hotărâri pronunțate de un organ judiciar sau de un organ cu activitate jurisdicțională, fiind o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil.
Mai subliniem că legea se referă în mod general la dispozitivul hotărârii arbitrate. În mod firesc, acesta trebuie să cuprindă soluția de admitere sau de respingere a cererii arbitrale. În cazul admiterii cererii, tribunalul va trebui să statueze asupra tuturor capetelor de cerere, precum și asupra acțiunii reconvenționale.
La fel ca în dreptul comun, și în materie arbitrală este obligatorie întocmirea unei minute. Aceasta va cuprinde “pe scurt conținutul dispozitivului” și va arăta, când este cazul, opinia minoritară. Stăruim asupra acestei probleme întrucât soluția promovată de legiuitor în materie arbitrală este parțial diferită de cea statuată în dreptul comun. În adevăr, art.395 NCPC ROMÂN ne precizează că minuta “va cuprinde soluția dată litigiului”. În schimb, textul comentat se referă la indicarea “pe scurt” a conținutului dispozitivului [27, p. 28].
Fără îndoială că minuta, la fel ca și dispozitivul unei hotărâri, reprezintă un reper important al activității judiciare sau jurisdicționale, întrucât prin ea se dezleagă raporturile litigioase dintre părți. În dreptul comun este greu de conceput o minuta deosebită de dispozitiv. Nu credem că în materie arbitrală lucrurile stau altfel. Referirea textului la faptul că minuta cuprinde “pe scurt conținutul dispozitivului” nu trebuie înțeleasă ca un rezumat al soluției propriu-zise. Minuta trebuie să cuprindă, în opinia noastră, soluții cu privire la toate capetele de cerere. Nu este de conceput ca dispozitivul să cuprindă și alte soluții decât cele statuate de minuta. În schimb, din minuta ar putea lipsi unele elemente mai puțin importante cum sunt cele privitoare la modalitatea de pronunțare sau la unele date de identificare ale părților.
NCPC ROMÂN cuprinde însă și o dispoziție cu totul novatoare în privința conținutului hotărârii arbitrale. Ea vizează valorificarea unei hotărâri arbitrale ce are ca obiect transferul dreptului de proprietate sau constituirea altui drept real asupra unui imobil. În asemenea împrejurări “hotărârea arbitrală se va prezenta instanței sau notarului public pentru a obține, după caz, învestirea cu titlul executoriu sau un act autentic notarial, în baza căruia după verificările impuse de lege, efectuate de către instanța de judecată sau de către notarul public și după achitarea de către părți a impozitului privind transferul dreptului de proprietate, se va proceda la înregistrarea în cartea funciară și se va realiza transferul de proprietate și/sau constituirea altului drept real asupra bunului imobil în cauză”.
Soluția investirii hotărârii arbitrale este firească și ea este prevăzută ca o condiție generală a valorificării pe calea executării silite a oricărei hotărâri arbitrale (art.606 NCPC ROMÂN). În aceste condiții ne întrebăm dacă o asemenea dispoziție procedurală mai era necesară. Întrebarea este legitimă cu atât mai mult cu cât instanța este obligată cu prilejul investirii cu formulă executorie să verifice dacă înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească – inclusiv hotărârea arbitrală -“întrunește toate condițiile de fond și de formă cerute de lege pentru validitatea actului juridic sau a dreptului pe care îl constată” (art.630 alin.2 NCPC ROMÂN).
Pe de altă parte, prezentarea hotărârii arbitrale notarului public pentru obținerea unui “act autentic notarial” ne apare cu totul discutabilă, dacă nu reprezintă cumva chiar o bizarerie procedurală evidentă, cum o aprecia un autor. O asemenea prevedere legală ne sugerează practic că hotărârea arbitrală nu mai este obligatorie în cazul analizat devreme ce nu poate produce efectele urmărite decât în măsura încheierii unui act notarial autentic.
Care este însă activitatea pe care trebuie să o desfășoare notarul public? Este o activitate de control jurisdicțional? Răspunsul pozitiv poate fi determinat de referirea textului la efectuarea de către instanța competentă, respectiv de către notarul public, a “verificărilor impuse de lege”. Ne este greu de admis ca un notar public, care în mod esențial desfășoară o activitate necontencioasă, să realizeze un control de legalitate asupra unei hotărâri cu caracter jurisdicțional. De altfel, legea nici nu îi atribuie notarului public o asemenea atribuție. Socotim totuși că nu aceasta a fost, în ultimă instanță, intenția legiuitorului.
Legea se referă foarte concret la obținerea unui act notarial autentic în baza căruia se va proceda, după verificările anterior menționate, la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară. De ce atunci mai este utilă pronunțarea unei hotărâri arbitrale în materia transferării sau constituirii unui drept real? Întrebarea nici nu credem că implică un răspuns deosebit. În același timp suntem îndreptățiți să ne întrebăm la ce categorie de act autentic notarial se referă legea. Un asemenea act nu poate fi decât unul prin care se transferă sau se constituie un drept de proprietate. Or, asemenea operații juridice se pot realiza în fața notarului public fără să fie necesară o hotărâre arbitrală prealabilă. Ele presupun totuși acordul de voință al părților contractante [48, p. 113].
În aceste condiții, o altă întrebare, nu doar retorică, este inevitabilă. Ce se întâmplă în cazul în care părțile nu se prezintă la notarul public? Dar ce se întâmplă dacă în fața notarului public se prezintă numai partea câștigătoare, partea adversă refuzând să se înfățișeze chiar în condițiile unei convocări făcute de biroul notarului public? Socotim că, în ambele situații, notarul public nu are posibilitatea de a realiza o operație juridică în sensul dispozițiilor legale comentate. S-ar putea acredita ideea că hotărârea arbitrată suplinește voința părților [39, p. 3-4]. Dar nici în aceste condiții calea notarială nu poate fi folosită pentru că notarul public nu este abilitat cu asemenea constatări.
Adevărata semnificație “procedurală” a textului comentat trebuie căutată pe tărâmul atât de actual și “pasionant” al colectării unor venituri publice datorate în urma transferului dreptului de proprietate sau al constituirii unui alt drept real asupra unui imobil. Mărturisirea este făcută de legiuitor, care precizează că, înregistrarea în cartea funciară se va opera numai după “achitarea de către părți a impozitului privind transferul dreptului de proprietate”. Să înțelegem că în cazul transferului sau constituirii altor drepturi reale plata unui asemenea impozit nu este necesară? Apreciem că mai degrabă ne aflăm în prezența unei “regretabile” omisiuni a legiuitorului.
Legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă propune abrogarea acestui text, soluție pe care o apreciem judicioasă în considerarea argumentelor înfățișate mai sus. De altfel, apreciem că actele privitoare la constituirea sau transmiterea dreptului de proprietate ar trebui excluse din competența arbitrajului privat. Acestea trebuie să rămână în competența notarilor publici. O atare opțiune nu exclude competența tribunalului arbitrai în privința acțiunilor având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept de proprietate sau a unui alt drept real.
NCPC ROMÂN face precizări importante și în privința opiniei separate și a celei concurente. Potrivit art.594 alin.(3) NCPC ROMÂN, arbitrul care are o opinie separată este obligat să-și motiveze părerea. Într-o asemenea situație este necesar ca arbitrul să înfățișeze și considerentele pe care se sprijină o atare opinie.
Textul se referă generic la considerente. Socotim că opinia separată se poate referi numai la motivele de fapt ale hotărârii sau numai la cele de drept, ori și la unele, și la altele. Regulile enunțate sunt aplicabile și în cazul în care s-a exprimat o opinie concurentă. Codul actual de procedură civilă nu cuprinde prevederi legale privitoare la opinia concurentă. Nici NCPC ROMÂN nu definește conceptul de opinie concurentă. El este diferit de cel de opinie separată, concept folosit atât în NCPC ROMÂN, cât și în legislația procesuală în vigoare.
În esență, opinia separată evocă un dezacord al autorului ei cu soluția pronunțată de majoritatea completului de judecată, în speță, de majoritatea arbitrilor. Dezacordul poate privi numai soluția pronunțată asupra unui capăt de cerere sau cu privire la toate cererile deduse judecății. Cu alte cuvinte, dezacordul poate fi total sau parțial. În schimb, în cazul opiniei concurente, autorul sau autorii acesteia nu se pronunță împotriva soluției adoptate de majoritate, ci sunt de acord în integralitate cu aceasta, dar apreciază că motivele ce trebuiau să stea la baza acesteia sunt altele decât cele reținute de majoritate.
NCPC ROMÂN promovează în privința deliberării și pronunțării hotărârii arbitrale soluții asemănătoare cu cele din dreptul comun. Potrivit art.593 alin.(1) NCPC ROMÂN, în toate cazurile, pronunțarea trebuie să fie precedată de deliberarea în secret a arbitrilor, în modalitatea stabilită de convenția arbitrală sau, în lipsă, de tribunalul arbitral. Înainte de examinarea acestor dispoziții procedurale trebuie să precizăm că și în cadrul procedurii arbitrale deliberarea și pronunțarea hotărârii rămân două operații distincte. Această concluzie poate fi desprinsă cu claritate chiar din dispozițiile textului comentat, care se referă la o succesiune logică a celor două operații procedurale. Soluția enunțată rezultă și din dispozițiile alin.(2) al aceluiași text și care se referă la posibilitatea amânării pronunțării.
Reluând o regulă din dreptul comun, textul analizat dispune că deliberarea se face în secret. De asemenea, același text enunță și regula, întru totul firească, potrivit căreia hotărârea se adoptă cu majoritate de voturi. Majoritatea la care se referă textul vizează, în mod evident, situația tribunalului arbitral compus din mai mulți arbitri, iar nu și cazul arbitrului unic.
Un element de noutate este statuat în partea finală a primului alineat al textului, cu referire la pronunțarea “în modalitatea stabilită de convenția arbitrală sau, în lipsă, de tribunalul arbitrai”. Soluția este și de data aceasta expresia autonomiei de voință a părților și a unui liberalism poate excesiv într-o chestiune cu caracter tehnic: pronunțarea hotărârii arbitrale. Înclinăm să credem că ar fi fost mai potrivit ca o atare modalitate să fie stabilită de arbitri, iar în lipsă potrivit regulilor de drept comun [43, p. 22].
2. PROCEDURA DE RECUNOAȘTERE ȘI EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR JUDICIARE ȘI ARBITRALE STRĂINE
2.1. Procedura sesizării instanței competente să judece cauzele arbitrale
Capitolul XLII CPC al RM reglementează procedura în pricinile civile de recunoaștere a hotărîrilor judecătorești și hotărîrilor arbitrale străine și de încuviințare a executării silite a hotărîrilor judecătorești și hotărîrilor arbitrale străine pe teritoriul Republicii Moldova, condițiile în care se admite recunoașterea și încuviințarea executării, precum și motivele de refuz ale recunoașterii și încuviințării executării. Dispozițiile alin.(1) al art.467 CPC prevăd că se recunosc și se execută nu numai hotărîrile judecătorești, dar și tranzacțiile, dacă astfel se prevede în tratatul internațional la care Republica Moldova este parte. Tranzacțiile judiciare străine pot fi confirmate și prin încheieri judecătorești străine [30, p. 56-57].
Pentru a fi recunoscută și executată pe teritoriul Republicii Moldova o hotărîre (tranzacție) judecătorească străină trebuie să fie emisă de către o instanță judecătorească statală, indiferent de denumire, inclusiv de către instanțele judecătorești specializate. Ele trebuie să fie definite în legislația acelui stat străin ca fiind instanțe judecătorești, care fac parte din sistemul judecătoresc.
Hotărîrea judecătorească străină poate fi înaintată spre executare silită în Republica Moldova în termen de 3 ani de la data rămînerii ei definitive, potrivit legii statului în care a fost pronunțată. Repunerea în termenul omis din motive întemeiate se poate face de instanța judecătorească a Republicii Moldova în modul stabilit la art.116 CPC. Astfel, hotărîrea judecătorească străină devine executorie pe teritoriul Republicii Moldova în urma rămînerii ei definitive.
Hotărîrile judecătorești străine prin care s-au luat măsuri de asigurare a acțiunii și cele cu executare provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul Republicii Moldova. Nu pot fi recunoscute și înaintate spre executare silită ordonanțele judecătorești străine, dacă aceasta nu este prevăzut în mod expres într-un tratat internațional. Nu se recunosc și nu se execută actele notariale cu privire la obligații pecuniare, dacă aceasta nu este prevăzut în mod expres pentru actele notariale respective.
În conformitate cu art.468 CPC, hotărîrea judecătorească străină care nu a fost executată benevol poate fi pusă în executare pe teritoriul Republicii Moldova, la cererea creditorului, în temeiul încuviințării date de instanța judecătorească în a cărei circumscripție urmează să se efectueze executarea. În cazul în care debitorul nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova ori cînd domiciliul nu este cunoscut, hotărîrea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor acestuia. Din dispozițiile articolului menționat, reiese că instanțele judecătorești competente să judece cauzele privind recunoașterea și încuviințarea executării silite a hotărîrilor judecătorești străine și a hotărîrilor arbitrale străine sînt judecătoriile, în temeiul Legii nr.155 din 05.07.2012 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, în vigoare 30.11.2012 [5].
Tot din dispozițiile art.468 CPC se înțelege că, atunci cînd debitorul nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova ori cînd domiciliul nu este cunoscut, hotărîrea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor acestuia. Însă, dacă debitorul nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova sau atunci cînd nu există bunuri ale debitorului pe teritoriul Republicii Moldova, instanța judecătorească nu va fi competentă să primească cererea de recunoaștere și executare a hotărîrii străine sau a hotărîrii arbitrate străine. Prin urmare, instanța judecătorească va refuza să primească cererea și va emite o încheiere în conformitate cu art.169 alin.(2) CPC cu privire la refuzul primirii cererii.
Totodată, dacă pe parcursul examinării cauzei în statul de origine, debitorul avea domiciliul/sediul, sau era înregistrat pe teritoriul Republicii Moldova, ori dispunea de bunuri pe teritoriul Republicii Moldova, iar la momentul examinării cererii de recunoaștere și încuviințare a hotărîrii judecătorești străine sau hotărîrii arbitrale străine nu mai are domiciliul/sediul pe teritoriul Republicii Moldova, ori nu mai dispune de bunuri pe teritoriul Republicii Moldova, atunci instanța judecătorească în circumscripția căreia debitorul a avut ultimul domiciliu/sediu sau locul de înregistrare ori a avut bunuri, va examina cererea de recunoaștere și încuviințare a executării.
Cererea de recunoaștere a hotărîrii judecătorești străine trebuie să cuprindă:
a) numele sau denumirea creditorului, precum și al reprezentantului dacă cererea se depune de acesta, domiciliul (reședința) ori sediul;
b) numele sau denumirea debitorului, domiciliul (reședința) ori sediul;
c) solicitarea încuviințării executării silite a hotărîrii, termenul de la care se cere executarea hotărîrii.
Pentru soluționarea justă și rapidă a pricinii, în cerere se indică numerele de telefon, faxul, poșta electronică, alte date. La cerere se anexează actele stipulate de tratatul internațional la care Republica Moldova este parte. Dacă în tratatul internațional nu se indică astfel de acte, la cerere se anexează:
a) copia de pe hotărîrea judecătorească străină, încuviințarea executării căreia se cere, legalizată de judecată în modul stabilit;
b) actul oficial care confirmă rămînerea definitivă a hotărîrii judecătorești străine, conform legii statului în care s-a emis, dacă faptul acesta nu rezultă din hotărîre;
c) actul care confirmă că partea împotriva căreia s-a emis hotărîrea, deși a fost înștiințată legal, nu a participat la proces;
d) actul care confirmă executarea anterioară a hotărîrii pe teritoriul statului respectiv.
Actele enumerate la alin.(3) lit.a), b) și d) se însoțesc de traduceri în limba moldovenească autorizate și supralegalizate, cu respectarea prevederilor art.466. Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părțile sînt de acord cu depunerea actelor în copii certificate.
La cererea de recunoaștere și executare a hotărîrilor judecătorești străine sau hotărîrilor arbitrale străine se anexează și actele prevăzute de tratatul internațional la care Republica Moldova este parte, care vor fi însoțite de traduceri autorizate și supralegalizate în conformitate cu prevederile art.466 CPC. În cazul în care cerințele menționate nu sînt satisfăcute, cererii nu i se dă curs, instanța judecătorească urmînd să-i acorde persoanei un termen rezonabil pentru înlăturarea neajunsurilor din cerere.
În conformitate cu art.470 CPC, cererea de recunoaștere a hotărîrii judecătorești străine se examinează în ședință de judecată, cu înștiințarea legală a debitorului despre locul, data și ora examinării. Neprezentarea din motive neîntemeiate a debitorului citat legal nu împiedică examinarea cererii. Instanța judecătorească care examinează cererea de recunoaștere a hotărîrii judecătorești străine informează în mod obligatoriu și neîntîrziat despre acest fapt Ministerul Justiției și, după caz, Banca Națională a Moldovei, în cazul în care este vizată o instituție financiară licențiată de aceasta, cu remiterea cererii și a documentelor aferente. Prezența reprezentantului Ministerului Justiției și, după caz, al Băncii Naționale a Moldovei la ședința de judecată în cadrul căreia se examinează cererea de recunoaștere a hotărîrii judecătorești străine este obligatorie. Lipsa reprezentantului Ministerului Justiției și, după caz, al Băncii Naționale a Moldovei, legal citați, nu împiedică examinarea cauzei.
Instanța judecătorească, după ce ascultă explicațiile debitorului și examinează probele prezentate, pronunță o încheiere de încuviințare a executării silite a hotărîrii judecătorești străine sau de refuz al autorizării executării. Copia de pe încheierea judecătorească se expediază de judecată creditorului și debitorului în termen de 3 zile de la data pronunțării. Încheierea poate fi atacată în instanța ierarhic superioară în ordinea și în termenele prevăzute de Codul de procedură civilă [10, p. 23].
În temeiul hotărîrii judecătorești străine și încheierii, rămase irevocabile, de încuviințare a executării ei silite, se eliberează un titlu executoriu, care se expediază executorului judecătoresc desemnat de creditor. În cazul în care executorul judecătoresc nu a fost desemnat, se aplică prevederile art.15 și 30 din Codul de executare.
Conform art.14 alin.(4) din Codul de executare, în cazul în care hotărîrea instanței de judecată străine sau a arbitrajului internațional a fost recunoscută și încuviințată spre executare pe teritoriul Republicii Moldova, în titlul executoriu se indică atît denumirea instanței de judecată străine sau a arbitrajului internațional, precum și denumirea instanței de judecată din Republica Moldova care a recunoscut și a încuviințat executarea acestei hotărîrii [3]. Conform art.156 din Codul de executare, hotărîrile judecătorești și hotărîrile arbitrale străine se primesc spre executare și se execută numai în cazul în care executarea lor a fost recunoscută și încuviințată conform procedurii stabilite în capitolul XLII din Codul de procedură civilă.
În cazul executării hotărîrilor judecătorești și a hotărîrilor arbitrale străine, instanță de judecată competentă în a examina demersurile executorului judecătoresc privind explicarea hotărîrii, schimbarea modului și a ordinii de executare, amînarea sau eșalonarea executării ei va fi instanța de judecată care a încuviințat executarea hotărîrii .
Dispozițiile art.470 CPC nu conțin expres înștiințarea legală a creditorului despre locul, data și ora examinării cererii de recunoaștere și încuviințare a executării silite a hotărîrii judecătorești străine. Dispozițiile articolului menționat prevăd doar că instanța judecătorească trebuie să înștiințeze legal debitorul despre locul, data și ora examinării pricinii, însă, părțile procedurii de recunoaștere și încuviințare a executării silite urmează să fie tratate legal. Creditorul poate depune în instanța judecătorească o cerere, solicitînd înștiințarea lui despre locul, data și ora examinării cauzei, instanța judecătorească în acest caz fiind obligată de a înștiința în modul stabilit. Neprezentarea din motive neîntemeiate a creditorului sau reprezentantului său citat legal nu va împiedica examinarea cererii.
2.2. Procedura de examinare a cererii de recunoaștere și încuviințare a executării silite
Procedura de examinare a cererii de recunoaștere și încuviințare a executării silite a hotărîrii judecătorești străine este prevăzută de art 470 al Codului de procedură civilă. Cererea se examinează în ședință de judecată, cu înștiințarea legală a debitorului despre locul, data și ora examinării. Neprezentarea din motive neîntemeiate a debitorului citat legal nu împiedică examinarea cererii [28, p. 259].
Art. 470 al Codului de procedură civilă nu conține o prevedere expresă despre înștiințarea legală a creditorului despre locul, data și ora examinării cererii de recunoaștere și încuviințare a executării silite a hotărîrii judecătorești străine. Art. 470 prevede doar că instanța judecătorească trebuie să înștiințeze legal debitorul despre locul, data și ora examinării pricinii. Creditorul hotărîrii judecătorești însă are dreptul de a participa la examinarea cauzei în mod personal sau printr-un reprezentant [33, p. 8-9]. Părțile procedurii de recunoașetre și încuviințare a executării silite trebuie să fie tratate egal. Creditorul poate depune în instanța judecătorească o cerere, solicitînd să fie înștiințat despre locul, data și ora examinării cauzei pentru a participa la examinare. Instanța judecătorească va putea admite această cerere, înștiințîndu-l pe creditor în ordinea și modul stabilit. Neprezentarea din motive neîntemeiate a creditorului sau reprezentantului său citat legal nu va împiedica examinarea cererii.
Instanța judecătorească care examinează cererea de recunoaștere și încuviințare a executării silite a hotărîrii judecătorești străine trebuie să informeze în mod obligatoriu și neîntîrziat despre locul, data și ora examinării cererii de recunoaștere și încuviințare a executării silite a hotărîrii judecătorești străine sau a sentinței arbitrale străine Ministerul Justiției și, după caz, Banca Națională a Moldovei, în cazul în care este vizată o nstituție financiară licențiată de aceasta, cu remiterea cererii și a documentelor aferente. Prezența reprezentantului Ministerului Justiției și, după caz, al Băncii Naționale a Moldovei la ședința de judecată în cadrul căreia se examinează cererea de recunoaștere și încuviințare a executării silite a hotărîrii judecătorești străine sau a sentinței arbitrale străine este obligatorie. Lipsa reprezentantului Ministerului Justiției și, după caz, al Băncii Naționale a Moldovei, legal citați și informați, nu împiedică examinarea cauzei.
Instanța judecătorească poate satisface cererea întemeiată a debitorului privind amînarea examinării cererii, înștiințîndu-1 despre locul, data, ora reluării examinării cererii. La cererea debitorului hotărîrii judecătorești străine sau sentinței arbitrale străine, instanța judecătoreascit din Republica Moldova va verifica dacă s-a prescris dreptul de a cere recunoașterea și încuviințarea executării silite. Art. 467 alin. 3 al CPC prevede termenul de 3 ani de la data rămînerii hotărîrii judecătorești străine definitive, potrivit legii statului în care a fost pronunțată, pentru înaintarea spre executare silită în Republica Moldova. Termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă pentru hotărîrea judecătorească străină de la data rămîneriiei ei definitive, potrivit legii statului în care a fost pronunțată. în caz de omitere a termenului de prescripție din motive justificate, conform a,t. 467 alin. 3 CPC, instanță judecătorească a Republicii Moldova poate, la cererea creditorului, să-1 repună în termen în modul stabilit de Codul de procedură civilă (art. 116 CPC). Dacă termenul de prescripție a expirat conform dreptului statului de origine, acest lucru poate fi invocat de către debitor în instanța judecătorească a Republicii Moldova.
Codul de procedură civilă nu conține însă o prevedere expresă pentru termenul de prescriere pentru înaintarea spre executare silită în Republica Moldova a sentințelor arbitrale străine. Totuși, cu privire la acestea se va aplica termenul prevăzut pentru hotărîrile judecătorești străine, în conformitate cu ait. 467 alin. 3 CPC. În timp ce termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă pentru hotărîrea judecătorească străină de la data rămîneriiei ei definitive, potrivit legii statului în care a fost pronunțată, termenul de prescripție de 3 ani pentru o sentință arbitrală străină începe să curgă de la momentul cînd sentința arbitrală străină a devenit obligatorie pentru părți, conform dreptului statului în care a fost emisă sentința arbitrală străină. Aceasta reiese în mod implicit din art. 476 alin. 1 lit. f) al Codului de procedură civilă.
În sensul prescrierii în termen de 3 ani a dreptului de a înainta spre executare silită în Republica Moldova a sentințelor arbitrale străine sunt și prevederile coroborate ale art. 11 lit.f, art. 14 alin. 4, art. 156 ale Codului de executare al Republicii Moldova. Cînd se pronunță asupra refuzului cererii de recunoaștere și încuviințare a executării silite pe motiv de prescriere a dreptului de a cere recunoașterea și încuviințarea executării silite, instanța judecătorească din Republica Moldova nu se expune asupra existenței sau lipsei motivelor prevăzute la art. 471 alin. 1 al CPC sau a motivelor prevăzute la art. 476 al CPC, după caz. În cazul în care creditorul depune o cerere de repunere în termen și această cerere este admisă, instanța judecătorească se va expune asupra lipsei sau existenței motivelor prevăzute la art. 471 alin. 1 al CPC sau la art. 476 al CPC, după caz [46, p. 73]. Dacă odată cu depunerea cererii de recunoaștere și încuviințare a executării va fi invocată și repunerea în termenul de prescripție omis de către creditor, instanța judecătorească va soluționa cererea în volum deplin cu adoptatea încheierii respective.
Dacă recunoaștrea și încuviințarea executării silite nu este prevăzută într-un tratat internațional la care atît statul de origine al hotărîrii, cît și Republica Moldova sunt părți, recunoașterea și încuviințarea silită a hotărîrii judecătorești străine poate fi admisă în temeiul reciprocității privind efectele hotărîrilor judecătorești străine, condiție care este prevăzută în art. 467 alin. 1 al CPC. În ceea ce privește reciprocitatea, instanța judecătorească din Republica Moldova trebuie să verifice existența reciprocității între statul de origine al hotărîrii și Republica Moldova. Condiția reciprocității poate fi prevăzută într-un tratat sau acord internațional sau în actul de ratificare a tratatului sau acordului internațional de către Republica Moldova ori într-o lege al statului de origine [31, p. 55-56].
Condiția reciprocității în această materie este un element obligatoriu, dacă nu există un tratat internațional între cele două state, iar existența reciprocității trebuie probat cu precizie de către creditor. Instanța judecătorească din Republica Moldova are obligația să constate cu precizie existența sau lipsa reciprocității. Daca instanța judecătorească constată lipsa existenței reciprocității între statul străin, în care a fost emisă sentința, și Republica Moldova, instanța va emite o încheiere privind refuzul recunoașterii și încuviințării sentinței arbitrale străine [35, p. 33]. Dacă instanța judecătorească constată existența reciprocității, ea poate purcede la examinarea lipsei sau existenței motivelor prevăzute la art. 471 alin. 1 CPC.
În materia recunoașterii și încuviințării silite a sentințelor arbitrale străine, în Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind aderarea Republicii Moldova la Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 1958 de la New York s-a făcut următoarea rezervă la Convenție: „2) Convenția va fi aplicată de către Republica Moldova pe bază de recipiocitate numai la sentințele arbitrale pronunțate pe teritoriul unui alt stat parte la convenție" [37, p. 39-40]. Prin urmare, sentințele arbitrale străine, pronunțate pe teritoriul unui stat, care nu este state parte la Convenția din 1958 de la New York, nu vor putea fi recunoscute și executate pe teritoriul Republicii Moldova, cu excepția sentințelor arbitrale străine pronuțate (emise) pe teritoriul unui stat cu care Republica Moldova are încheiat un tratat (acord, convenție) în care se prevede recunoașterea și executarea reciprocă a sentințelor arbitrale străine.
Dacă recunoașterea și încuviințarea executării silite este prevăzută într-un tratat sau dacă există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărîrilor (sentințelor) străine, instanța judecătorească poate trece la examinarea probelor prezentate de către ambele părți și la ascultarea explicațiilor debitorului. Instanța poate, după caz, să ceară explicații creditorului și să interogheze debitorul privitor la cererea depusă de către creditor. Instanța judecătorească va putea să ceară explicații instanței judecătorești străine emitente sau tribunalului arbitral străin emitent. La examinarea cauzei, instanța judecătorească aplică în mod corespunzător prevederile Codului de procedură civilă [23, p. 280].
Instanța judecătorească va verifica doar existența sau lipsa motivelor de refuz (prevăzute la art. 471 alin. 1 sau art. 467 alin. 1 și 2 ale CPC, după caz [2]) a recunoașterii și încuviințării executării silite a hotărîrii judecătorești străine. Instanța judecătorea; că nu poate proceda la reexaminarea/modificarea fondului hotărîrii judecătorești străine sau a sentinței arbitrale străine. Instanța judecătorească nu poate revizui/modifica nimic în ceea ce este prevăzut în horărîrea judecătorească străină sau în sentința arbitrală străină, nici din punctul de vedere al dreptului material al Republicii Moldova, nici din punctul de vedere a al dreptului străin. Instanța judecătorască poate doar să admită, total sau parțial, recunoașterea și încuviințarea executării hotărîrii sau sentinței arbitrale străine ori să refuze, total sau parțial, recunoașterea și încuviințarea executării silite a hotărîrii sau sentinței arbitrale străine.
După ascultarea explicațiilor debitorului (sau și a solicitantului) și examinarea probelor prezentate de către părți, instanța judecătorească pronunță o încheiere de recunoaștere și încuviințare a executării silite sau o încheiere de refuz a recunoașterii și încuviințării executării silite a hotărîrii judecătorești străine sau a sentinței arbitrale străine. încheierea trebuie să corespundă prevederilor art. 270 al Codului de procedură civilă. În cazul în care hotărîrea judecătorească străină sau sentința arbitrală străină conține soluții asupra mai multor cipete de cerere disociabile, încuviințarea executării silite poate fi acordată separat pentru fiecare sau pentru mai multe capete de cerere disociabile. În procedura de recunoaștere și încuviințare a executării nu se admite încheirea tranzacției între creditor și debitor în privința recunoașterii și executării hotătîrii judecătorești străine.
În procedura pornită conform cererii de recunoaștere și încuviințare a executării sentinței arbitrale străine, instanța judecătorească din Republica Moldova poate amîna emiterea încheierii asupra cererii cretitorului, dacă va considera că amînarea este rațională în conformitate cu art. 476 alin. 3 al CPC (precum și art. 39 alin. 2 al Legii cu privire la arbitrajul comercial internațional [4] și art. VI al Convenției pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine) atunci cînd în statul străin unde s-a emis sentința arbitrală sau în confirmitate cu al cărui drept aplicabil s-a emis sentința arbitrală (adică în statul de origine al sentinței arbitrale) a fost depusă în instanța judecătorească o cerere privind desființarea sau suspendarea executării sentinței arbitrale străine. Articolul 476 alin. 3 al CPC nu prevede dacă instanța judecătorească din Republica Moldova trebuie să se pronunțe asupra amînării emiterii încheierii doar la cererea creditorului sau poate să se pronuțe și atunci cînd în materialele dosarului se conține informația că a fost depusă în instanța judecătorească străină o cerere de desființare sau suspendare a executării sentinței arbitrale străine [23, p. 412]. Alin. 3 prevede numai că dacă desființarea sau suspendarea sentinței arbitrale străine a fost cerută în fața unei instanțe judecătorești din statul de origine al sentiței arbitrale, instanța judecătorească din Republica Moldova poate, dacă consideră indicat (oportun) în circumstanțele cazului concret, să amîne emiterea încheierii asupra cererii creditorului de recunoaștere și executare silită a sentinței arbitrale străine. În cazul în care amînarea emiterii încheierii este solicitată de către debitor, el trebuie să probeze că cererea de desființarea sau suspendare a fost legal depusă în instanța judecătorească în statul de origine al sentinței străine. Deci nu este necesar ca la momentul solicitării amînării să existe deja o decizie a instanței judecătorești din statul străin de origine cu privire la desființarea sau suspendarea sentinței arbitrale.
Prin urmare, instanța judecătorească din Republica Moldova poate, poate să amîne emiterea încheierii în procedura de recunoaștere și încuviințare a executării silite în cazul în care au fost depuse probe suficiente că în statul de origine al sentinței arbitrale a fost inițiată sau se desfășoară o procedură de contestare (desființare, anulare) a sentinței arbitrale sau o procedură de suspendare a sentinței arbitrale (de suspendare a executării sentinței arbitrale străine). Aceasta se bazează pe rațiunea, că obiectul procedurii recunoașterii și încuviințării executări în fața instanței judecătorești din Republica Moldova este sentința arbitrală străină și nu actele judecătorești ale instanței judecătorești străine. Admiterea sau respingerea cererii depusă în baza art. 476 alin. 3 CPC de către debitorul sentinței arbitrale străină urmează a fi motivată de către instanța judecătorească. În cazul admiterii cererii, instanța judecătorească trebuie să motiveze "raționalitatea" (oportunitatea) amânării emiterii încheierii.
Suspendarea sentinței arbitrale în statul origine al sentinței arbitale nu este un efect (automat) de drept al desfășurării procedurii de contestare (desființare, anulare) în instanța judecătorească a statului de origine al sentinței arbitale. Prin urmare, debitorul trebuie să probeze suspendarea executării print-un act (o încheiere, decizie) emis de către instanța judecătorească din statul de origine al sentinței arbitrale.
Conform art. 471 alin. 2 al CPC al RM, copia de pe încheierea privind recunoașterea și încuviințarea executării silite a hotărîrii judecătorești străine sau a sentinței arbitrale străine sau de pe încheierea de refuz a recunoașterii și încuviințării executării silite a hotărîrii judecătorești străine sau a sentinței arbitrale străine se expediază de către instanța judecătorească creditorului și debitorului în termen de 3 zile de la data pronunțării, încheierea poate fi atacată în instanța ierarhic superioară în ordinea și în termenele prevăzute de CPC.
În temeiul hotărîrii judecătorești străine sau a sentinței arbitrale străiine și încheierii, rămase irevocabile, de recunoaștere și încuviințare a executării ei silite, se eliberează un titlu executoriu, care se expediază executorului judecătoresc desemnat de creditor. în cazul în care executorul judecătoresc nu a fost desemnat, se aplică prevederile art. 15 și 30 ale Codului de executare.
În conformitate cu art. 14 al Codului de executare, în cazul în care hotărîrea instanței de judecată străine sau a sentinței arbitrajului internațional a fost recunoscută și încuviințată spre executare pe teritoriul Republicii Moldova, în titlul executoriu se indică atît denumirea instanței de judecată străine sau a arbitrajului internațional, precum și denumirea instanței de judecată din Republica Moldova care a recunoscut și a încuviințat executarea acestei hotărîri/sentințe.
În conformitate cu art. 156 al Codului de executare, hotărîrile judecătorești și hotărîrile arbitrale străine se primesc spte executare și se execută numai în cazul în care executarea lor a fost recunoscută și încuviințată conform procedurii stabilite în capitolul XLII din Codul de procedură civilă. în cazul executării hotărîrilor judecătorești și a hotărîrilor arbitrale străine, instanță de judecată competentă în a examina demersurile executorului judecătoresc privind explicarea hotărîrii, schimbarea modului și a ordinii de executare, amînarea sau eșalonarea executării ei va fi instanța judecătorească care a încuviințat executarea hotărîrii.
2.3. Motivele de refuz a recunoașterii și încuviințării executării silite a hotărîrilor arbitrale
Refuzul de a încuviința executarea silită a hotărîri judecătorești străine, precum și refuzul de a recunoaște hotărîrea judecătorească străină este reglementat în art.471 CPC și se admite în unul din următoarele cazuri [38, p. 52]:
a) hotărîrea, conform legislației statului pe al cărui teritoriu a fost pronunțată, nu a devenit irevocabilă sau nu este executorie;
b) partea împotriva căreia este emisă hotărîrea a fost lipsită de posibilitatea prezentării la proces, nefiind înștiințată legal despre locul, data și ora examinării pricinii;
c) examinarea pricinii este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești ale Republicii Moldova;
d) există o hotărîre, chiar și nedefinitivă, a instanței judecătorești a Republicii Moldova emisă în litigiul dintre aceleași părți, cu privire la același obiect și avînd aceleași temeiuri sau în procedura instanței judecătorești a Republicii Moldova se află în judecată o pricină în litigiul dintre aceleași părți, cu privire la același obiect și avînd aceleași temeiuri la data sesizării instanței străine;
e) executarea hotărîrii poate prejudicia suveranitatea, poate amenința securitatea Republicii Moldova ori poate să contravină ordinii ei publice;
f) a expirat termenul de prescripție pentru prezentarea hotărîrii spre executare silită și cererea creditorului de repunere în acest termen nu a fost satisfăcută de judecata Republicii Moldova;
g) hotărîrea judecătorească străină este rezultatul unei fraude comise în procedura din străinătate;
h) prin hotărîre judecătorească este dispusă transmiterea acțiunilor băncii licențiate în Republica Moldova. În acest caz, recunoașterea executării silite a hotărîrii judecătorești străine este admisă numai cu condiția prezentării permisiunii Băncii Naționale pentru deținerea cotei substanțiale în capitalul social al băncii sau a avizului Băncii Naționale privind posibilitatea deținerii acțiunilor fără permisiune prealabilă.
Principiul care stă la baza procedurii de recunoaștere și încuviințare a executării hotărîrilor judecătorești străine este acela că instanța judecătorească, căreia i se cere recunoașterea, nu va examina (corecta, revedea) fondul hotărîrii străine nici din punctul de vedere al sistemului de drept al Republicii Moldova, nici din punctul de vedre al dreptului altui stat [28, p. 99]. Astfel, hotărîrile străine se recunosc chiar și atunci cînd o instanță judecătorească națională ar fi examinat cauza diferit.
Recunoașterea hotărîrilor judecătorești străine nesusceptibile de executare silită are loc cînd persoana interesată nu a înaintat obiecții referitor la recunoaștere. Totodată, persoana interesată este în drept ca, în termen de o lună după ce a luat cunoștință de primirea hotărîrii judecătorești străine, să înainteze la instanța judecătorească de la domiciliul ori sediul său obiecții împotriva recunoașterii acestei hotărîri. Obiecțiile împotriva recunoașterii hotărîrii judecătorești străine ale persoanei interesate se examinează în ședință publică, cu înștiințarea legală a acesteia despre locul, data și ora examinării. Neprezentarea fără motive neîntemeiate a persoanei interesate citate legal nu împiedică examinarea obiecțiilor. După examinarea obiecțiilor împotriva recunoașterii hotărîrii judecătorești străine, instanța judecătorească pronunță o încheiere. Copia de pe încheierea judecătorească se expediază, în termen de 5 zile de la pronunțare, persoanei la a cărei cerere a fost emisă hotărîrea judecătorească străină ori reprezentantului ei, precum și persoanei care a înaintat obiecții împotriva recunoașterii hotărîrii judecătorești străine. Încheierea poate fi atacată în instanța ierarhic superioară în ordinea și în termenele stabilite de Codul de procedură civilă.
Examinarea cererii de recunoaștere și încuviințare a executării silite a hotărîrii arbitrale străine este prevăzută de art.470 CPC. Recunoașterea și executarea hotărîrii arbitrale străine este reglementată atît de sursele de drept naționale, cît și de cele internaționale. Astfel, modul de recunoaștere și executare a hotărîrii arbitrale străine în legislația națională (art.475 CPC), art.38 al Legii nr.24 din 22.02.2008 cu privire la arbitrajul comercial internațional, menționează că hotărîrea arbitrală, indiferent de țara în care a fost pronunțată, se recunoaște ca fiind obligatorie și, la depunerea în instanță de judecată competentă a unei cereri scrise, se execută de plin drept, ținîndu-se cont de prevederile acestui articol și de prevederile art.39 din Lege.
Partea care solicită recunoașterea sau executarea hotărîrii arbitrale străine este obligată să prezinte în judecată hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată. Dacă hotărîrea arbitrală și convenția de arbitraj sînt expuse într-o limbă străină, partea este obligată să le prezinte în traducere în limba moldovenească, legalizată în modul stabilit de lege [27, p. 28].
Articolul 476 CPC și art.39 din Legea menționată prevăd refuzul de a recunoaște și de a executa hotărîrea arbitrală. Conform prevederilor legale menționate, recunoașterea sau executarea hotărîrii arbitrale, indiferent de țara în care a fost pronunțată, poate fi refuzată numai în următoarele cazuri:
a) la cererea părții împotriva căreia este invocată hotărîrea dacă aceasta prezintă instanței de judecată probe că:
– o parte a convenției de arbitraj, se află în incapacitate sau convenția de arbitraj nu este valabilă conform legii căreia părțile au subordonat-o ori, în lipsa unei indicații în acest sens, conform legii țării în care a fost pronunțată hotărîrea;
– nu a fost informată în modul corespunzător despre desemnarea arbitrilor ori despre procedura arbitrală sau, din orice alt motiv justificat, nu a putut să prezinte explicații;
– hotărîrea a fost pronunțată asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenția de arbitraj sau care nu se înscrie în prevederile convenției, sau care conține decizii asupra unor chestiuni ce depășesc prevederile convenției de arbitraj. Dacă dispozițiile hotărîrii arbitrale referitoare la chestiunile cuprinse în convenția de arbitraj pot fi delimitate de cele care nu sînt incluse în ea, partea hotărîrii care conține dispoziții referitoare la chestiunile cuprinse în convenția de arbitraj poate fi recunoscută și executată;
– constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală nu corespund convenției părților ori, în lipsa unei asemenea convenții, nu sînt conforme legislației statului în care a avut loc arbitrajul;
– hotărîrea nu a devenit obligatorie pentru părți sau a fost desființată ori executarea ei a fost amînată de o instanță de judecată competentă a țării în care sau conform legii căreia a fost pronunțată hotărîrea;
b) dacă instanța de judecată constată că:
– în conformitate cu legea Republicii Moldova, obiectul litigiului nu este susceptibil de soluționare prin arbitraj;
– recunoașterea sau executarea hotărîrii arbitrale contravine ordinii publice a Republicii Moldova.
În Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine încheiată la New York la 10 iunie 1958, în vigoare pentru Republica Moldova din 17 decembrie 1998, noțiunea de “hotărîre arbitrală străină” este definită ca o “sentință arbitrală străină”. Conform Hotărîrii Parlamentului Republicii Moldova privind aderarea Republicii Moldova la Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine nr.87 din 10.07.1998, Republica Moldova aderă la Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, încheiată la New York la 10 iunie 1958, cu următoarele rezerve:
1) Convenția va fi aplicată de către Republica Moldova numai la sentințele arbitrale pronunțate după intrarea ei în vigoare pentru Republica Moldova;
2) Convenția va fi aplicată de către Republica Moldova pe bază de reciprocitate numai la sentințele arbitrale pronunțate pe teritoriul unui alt stat parte la convenție. Ministerul Afacerilor Externe va asigura remiterea instrumentului de aderare depozitarului.
Articolul I al Convenției prevede că, Convenția se aplică recunoașterii și executării sentințelor arbitrale date pe teritoriul unui alt Stat, decît acela unde se cere recunoașterea și executarea sentințelor și rezultate din diferende între persoane fizice sau juridice. Ea se aplică, de asemenea, sentințelor arbitrale care nu sunt considerate ca sentințe naționale în Statul unde este cerută recunoașterea și executarea lor.
În afară de motivele de refuz prevăzute de art.471 și art.476 CPC există motive generale de refuz, de recunoaștere și încuviințare a hotărîrii judecătorești străine și hotărîrii arbitrale străine cum ar fi încălcarea drepturilor fundamentale ale omului (prevederile CEDO), a dreptului internațional.
2.4. Analiza spețelor judiciare privind recunoașterea și executarea hotărîrilor arbitrale
La baza primului studiu de caz se află decizia instanței de a refuza de a recunoaște și de a încuviința executarea silită a hotărîrii judecătoriei străine în temeiul că pîrîtul nu a fost citat corect [51]. Astfel, SRL "E P" din Ucraina, s-a adresat la Curtea de Apel Economică cu cerere privind recunoașterea și încuviințarea executării pe teritoriul Republicii Moldova a hotărîrii Judecătoriei Economice din or.Kiev, Ucraina, de încasare în mod solidar de la "P-C", Republica Moldova, și IF "E I", Ucraina, a datoriei pe credit în sumă de 6079008,69 lei moldovenești, 18423555 lei moldovenești datorie la dobîndă, 25500 hrivne ucrainești taxa de stat și 118 hrivne ucrainești pentru asigurarea informațional-tehnică a procesului judiciar.
Prin încheierea Curții de Apel Economice din 11.12.2007, a fost refuzată recunoașterea și încuviințarea executării silite. Hotărîrea a fost motivată prin aceea că pîrîtul în cauză, "P-C", nu a fost citat legal, nefiind informat despre locul, data și ora ședinței de judecată. Cauza a fost judecată în lipsa reprezentantului acestuia, care astfel a fost lipsit de posibilitatea apărării intereselor sale.
SRL "E P" a atacat cu recurs încheierea dată, argumentînd că "P-C" a fost citat legai, fapt ce se confirmă prin avizele de recepție din 25.05.2005, 02.06.2005, autentificate notarial. Din referința "P-C", prezentată de reprezentantul său, rezultă că ultimul nu neagă faptul primirii citației instanței din Kiev, însă consideră că aceasta nu poate fi apreciată ca citare legală, fiindcă nu a fost respectată procedura de înmînare a actelor, stipulată în Tratatul din 13.12.1993 între Republica Moldova și Ucraina privind asistența juridică și relațiile juridice în materie civilă și penală, Convenția țărilor CSI din 22.01.1993, ratificată de RM la 16.03.1995, și au fost încălcate prevederile art.26 CPC și art.6 par.1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale din 04.11.1950 semnată la Roma.
Prin decizia Colegiului economic al Curții Supreme de Justiție, recursul a fost respins. Colegiul a susținut că instanța de fond corect a indicat în încheierea atacată că citarea în calitate de pîrît a Primăriei mun.Chișinău nu a fost efectuată în ordinea și modalitatea stabilite în Convenția statelor CSI din 22.01.1993 cu privire la asistența juridică în materie civilă, familială și penală și în Tratatul bilateral din 13.12.1993 încheiat între Republica Moldova și Ucraina privind asistența juridică și relațiile juridice în materie civilă și penală.
Din prevederile art.4, 5, 6 ale Convenției statelor CSI din 22.01.1993 cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală, rezultă că raporturile în vederea executării acestei Convenții se vor efectua prin intermediul organelor centrale, dacă această Convenție nu stabilește alt mod de legătură, în volumul asistenței juridice intră și înmînarea documentelor. Din art.10 al Convenției și art.10 din Tratatul din 13.12.1993 între Republica Moldova și Ucraina privind asistența juridică și relațiile juridice în materie civilă și penală rezultă că în confirmare se indică data, locul și modul înmînării, precum și persoana căreia i se înmînează actul. Potrivit art.11 al Convenției menționate, înmînarea actelor se atestă printr-o confirmare, semnată de persoana căreia i-a fost înmînat actul, avînd ștampila oficială a instituției solicitate, în ea fiind indicată data înmînării și semnătura lucrătorului instituției care a înmînat actul sau printr-un alt act remis de această instituție, în care vor fi indicate modul, locul și timpul înmînării [34, p. 36].
În conformitate cu art.102 CPC, instanța înștiințează prin citație participanții la proces, martorii, experții, specialiștii și interpreții privitor la locul, data și ora ședinței de judecată sau la locul, data și ora efectuării unor acte de procedură. Art.104 alin.(2) CPC prevede că, în cazul în care, prin tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte sau prin lege specială, nu se prevede o altă procedură de citare sau înștiințare a persoanelor aflate în străinătate, cu domiciliu sau reședință cunoscută, citația sau înștiințarea li se expediază ca scrisoare recomandată cu aviz de primire. Potrivit art.105 alin.(5), citația sau înștiințarea adresată unei organizații se înmînează persoanei cu funcție de răspundere respective contra semnătură pe cotor sau, în cazul absenței acesteia, se înmînează în același mod unui alt angajat, considerîndu-se recepționată de organizație.
Potrivit Regulilor privind prestarea serviciilor poștale, aprobate prin hotărîrea Guvernului nr.798 din 18.06.2002, persoanele juridice care primesc trimiteri înregistrate perfectează procuri cu drept de primire a trimiterilor poștale pe numele unei persoane împuternicite în acest scop. Procura rămîne la persoana împuternicită și trebuie prezentată de fiecare dată la primirea poștei. Copia procurii rămîne în oficiul poștal. Procura trebuie să fie semnată de către conducătorul întreprinderii și contabilul-șef.
Din avizele de recepționare a citației "P-C" la ședințele de judecată a Judecătoriei Economice din or.Kiev rezultă că aceste cerințe nu au fost îndeplinite, deoarece nu este clar numele și funcția persoanei care a semnat precum că a primit citația. Din extrasele din registrul de Primire a corespondenței al Primăriei mun.Chișinău, anexate în cauză, rezultă că primirea citațiilor indicate nu a fost înregistrată.
A doua situație vizează faptul că Curtea de Apel Chișinău corect a respins cererea reclamantei cu privire la recunoașterea și încuviințarea executării silite a hotărîrii judecătorești străine, însă incorect a motivat respingerea acesteia [52]. Astfel, E.M., în interesele lui S.B., a depus cerere cu privire la recunoașterea și încuviințarea executării silite a hotărîrii judecătorești străine.
În motivarea cererii, E.M. a indicat că S.B., feciorul ei, începînd cu 30 august 2000 și pînă la 9 noiembrie 2005, s-a aflat în căsătorie cu S.B. La 9 octombrie 2006, S.B. a înregistrat o nouă căsătorie cu E.Bi., schimbîndu-și numele de familie în Bi., în legătură cu ce a fost nevoit să-și perfecteze un nou buletin de identitate și un nou pașaport național pentru călătorie în străinătate. Prin hotărîrea Judecătoriei Pankow/Weibensee Berlin din 9 noiembrie 2005, secția cauze de familie din Republica Federală Germania, a fost desfăcută căsătoria dintre S.B. și S.B.
Reclamanta E.M. care a acționat în interesele lui S.B. ca hotărîrea Judecătoriei Pankow/Weibensee Berlin din 9 noiembrie 2005, secția cauze de familie din Republica Federală Germania, prin care a fost desfăcută căsătoria dintre S.B. și S.B., să fie recunoscută în Republica Moldova, cu scopul de a obține perfectarea unui alt buletin de identitate și a unui alt pașaport pe numele de familie Bi. Prin încheierea Curții de Apel Chișinău din 5 decembrie 2006, a fost respinsă cererea E.M. în interesele lui S.B. cu privire la recunoașterea și încuviințarea executării silite a hotărîrii judecătorești străine.
E.M. în interesele lui S.B. a declarat recurs împotriva încheierii Curții de Apel Chișinău din 5 decembrie 2006, prin care a cerut admiterea acestuia, casarea încheierii primei instanțe și pronunțarea unei noi hotărîri de admitere a cererii cu privire la recunoașterea și încuviințarea executării silite a hotărîrii judecătorești străine. E.M., în ședința instanței de recurs, a susținut recursul și a cerut admiterea acestuia, casarea încheierii primei instanțe și pronunțarea unei noi hotărîri de admitere a cererii cu privire la recunoașterea și încuviințarea executării silite a hotărîrii judecătorești străine.
Audiind argumentele recurentei, studiind materialele dosarului, Colegiul Civil și de Contencios Administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a respinge recursul și de a menține încheierea Curții de Apel Chișinău din 5 decembrie 2006 din următoarele considerente. În conformitate cu art.417 alin.(1) lit.a) CPC, instanța de recurs, după ce judecă recursul, este în drept să respingă recursul și să mențină hotărîrea primei instanțe.
În ședința de judecată, s-a constatat că Curtea de Apel Chișinău, prin încheierea din 5 decembrie 2006, corect a respins cererea E.M. care a acționat în interesele lui S.B., cu privire la recunoașterea și încuviințarea executării silite a hotărîrii judecătorești străine, însă incorect a motivat respingerea acesteia. Colegiul consideră că nu poate fi reținut argumentul invocat de către prima instanță cu privire la lipsa tratatului de asistență juridică între Republica Moldova și Republica Federală Germană, deoarece concluzia în cauză contravine prevederilor art.467 alin.(1) CPC, care stipulează posibilitatea recunoașterii și încuviințării executării silite a hotărîrilor judecătorești străine pe principiul reciprocității în ceea ce privește efectele hotărîrilor judecătorești străine.
Mai mult decît atît, în ședința instanței de recurs s-a constatat că S.B., desfăcînd căsătoria în Republica Federală Germană, a primit adeverința de desfacere a căsătorie în baza căreia a înregistrat o altă căsătorie. În astfel de circumstanțe, instanța de recurs consideră că, avînd în vedere cerințele și acțiunile întreprinse de către E.M. în interesele lui S.B. cu privire la schimbarea numelui de familie în documentele de identitate, este vorba de transcrierea adeverinței de desfacere a căsătoriei, eliberate de către autoritățile Republicii Federale Germane, ceea ce are loc conform art.65 din Legea privind actele de stare civilă a Republicii Moldova. Astfel, din considerentele menționate, Colegiul Civil și de Contencios Administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a respinge recursul declarat și de a menține încheierea Curții de Apel Chișinău din 5 decembrie 2006, cu modificarea motivării menționate mai sus.
3. CONTESTAREA HOTĂRÎRILOR ARBITRALE
3.1. Prevederi generale despre contestarea hotărârilor arbitrale
Prevederi generale despre contestarea hotărârilor arbitrale în instanțele de judecată ale Republicii Moldova. Apărarea drepturilor civile și intereselor legitime ale cetățenilor și organizațiilor se realizează, de regulă, de către organele jurisdicționale statale – instanțele de judecată, iar executarea pe teritoriul statului a actelor altor organe jurisdicționale – hotărârilor arbitrale naționale și străine, a hotărârilor judecătorești străine – are loc în limitele stabilite doar de către însuși statul, prin intermediul recunoașterii puterii juridice a acestor acte și prin autorizarea executării acestora pe teritoriul lui.
Este pe deplin argumentată tendința fiecărui stat de a controla într-o anumită măsură toate actele jurisdicționale introduse în ordinea sa de drept. Unui asemenea control judecătoresc se supun și hotărârile arbitrale, mai mult, instanțele de judecată intervin în procedura arbitrală ori de câte ori procedura arbitrală întâmpină anumite dificultăți procesuale. Așa de exemplu, instanța de judecată va interveni în situațiile în care există necesitatea, pe durata derulării procedurii arbitrale, de aplicare a măsurilor de asigurare (art. 10 din Legea cu privire la arbitraj nr. 23 din 22.02.2008), de dispunerea executării măsurilor asigurătorii (art. 23 alin. (4) din Legea cu privire la arbitraj), de numirea arbitrului în arbitrajul ad-hoc, în cazul în care de către partea notificată sau de către reprezentantul uneia din părți nu este numit în termen arbitrul (art. 12 alin. (7) Legea cu privire la arbitraj), de numire a supraarbitrului, în cazul arbitrajului ad-hoc, în situația când cei doi arbitri numiți omit să desemneze un al treilea arbitru în termenul stabilit (art. 13 alin. (2) din Legea cu privire la arbitraj), de păstrare a dosarului în cazul arbitrajului ad-hoc (art. 29 alin. 87) din Legea cu privire la arbitraj), aceste împuterniciri regăsindu-se în prevederile art. 9 alin. (7) din Legea cu privire la arbitraj, conform căruia: „În cazul în care litigiul este trimis spre soluționare în arbitraj ad-hoc, oricare dintre părțile în litigiu poate sesiza instanța de judecată care ar fi fost competentă să soluționeze litigiul în fond în primă instanță, dacă nu exista convenția de arbitraj, pentru a înlătura piedicile care apar în procesul de organizare și desfășurare a procedurii arbitrale [44, p. 89].
Totuși, cel mai important rol al instanțelor de judecată în arbitraj rezidă în controlul judecătoresc exercitat asupra actelor jurisdicționale emise în arbitraj prin intermediul examinării cererilor de desființare a hotărârilor arbitrale și a cererilor de eliberare a titlurilor de executare silită a hotărârilor arbitrale. Primul nivel de control asupra hotărârilor arbitrale instituit de către legiuitor, care poate fi considerat și un gen de control preventiv, este cel prin care are loc limitarea sferei de litigii care pot fi examinate în arbitraj, așa, prin art. 3 din Legea cu privire la arbitraj a fost conturat cercul de litigii ce pot fi examinate în arbitraj, prin metoda menționării litigiilor nearbitrabile, astfel că nu pot face obiectul arbitrajului litigiile ce reies din încălcarea drepturilor nepatrimoniale, litigiile din dreptul familiei, pretențiile izvorâte din contractele de locațiune (chirie) a încăperilor de locuit, inclusiv litigiile cu privire la încheierea, validitatea, încetarea și claficarea unor astfel de contracte, pretențiile și drepturile patrimoniale cu privire la locuințe.
În situațiile în care părțile vor supune arbitrajului și alte categorii de litigii, decât cele prevăzute în legislația națională cu privire la arbitraj, hotărârile pronunțate în aceste cazuri nu vor avea nici o putere juridică pe teritoriul Republicii Moldova, însă aceasta nu va exclude recunoașterea lor pe teritoriul altor state.
Cel de-al doilea nivel de control judecătoresc asupra hotărârilor arbitrale constituie reglementarea, în legislație, a procedurii de contestare a hotărârilor arbitrale și a procedurii de eliberare a titlurilor executorii pentru executare silită a acestora, a temeiurilor de refuz în desființarea hotărârii arbitrale sau în eliberarea titlului executoriu.
În lume există câteva tipuri de control judecătoresc asupra hotărârilor arbitrale: – Controlul asupra fondului litigiului examinat în arbitraj, care vizează controlul corectidunii aplicării normelor de drept matrial și procedural și constatarea circumstanțelor importante pentru soluționarea corectă a litigiului, adică acest control constituie practic o rejudecare a fondului litigiului; – Controlul hotărârii arbitrale prin prisma respectării regulilor de competență a tribunalului arbitral și a încălcărilor de ordin procesual admise pe durata desfășurării procedurii arbitrale; – Lipsa oricărui control judecătoresc asupra hotărârilor arbitrale.
Legislația Republicii Moldova instituie, de fapt, un „control dublu‖ asupra hotărârilor arbitrale: pe de o parte există posibilitatea părților de a contesta hotărârea arbitrală și sunt instituite anumite temeiuri de refuz în desființarea acesteia, pe de altă parte în situațiile când se solicită eliberarea titlului executoriu pentru hotărârea arbitrală sunt instituite practic aceleași temeiuri de refuz în eliberarea titlului executoriu ca și cele pentru desființarea hotărârii arbitrale [18, p. 43]. Astfel că sunt incriminate situației respective rebundanța.
Reglementării juridice în această sferă, încălcarea principului economiei procesuale și a princpiului res judicata. Considerăm că un atare „dublu control‖ își găsește argumentarea în faptul că în cazul controlului judecătoresc, urmează a fi păstrat un echilibru a posibilităților procesuale de a protesta împotriva actului jurisdicțional emis de arbitraj, deci este clar că partea care a pierdut procesul arbitral se va adresa cu o cerere de contestare a hotărârii arbitrale, iar partea care a avut câștig de cauză se va adresa instanței pentru eliberarea titlului executoriu pentru executarea hotărârii arbitrale, deci prin aceste două proceduri se consolidează de fapt egalitatea părților în procedura arbitrală și se păstrează echilibrul drepturilor procedurale.
Procedura de contestare a hotărârilor arbitrale este prevăzută în capitolul XLIII din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova230, art. 31 din Legea cu privire la arbitraj și Capitolul VII din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional. În acest sens apare întrebarea care prevederi din aceste trei acte legislative se aplică în mod prioritar, mai ales că legislația Republicii Moldova reglementează distinct temeiurile pentru desființarea hotărârii arbitrajului intern și a hotărârii arbitrajului comercial internațional.
În conformitate cu art. 31 alin. (2) din Legea cu privire la arbitraj instanța de judecată va pronunța o încheiere cu privire la desființarea totală sau parțială a hotărîrii arbitrale sau la refuzul de a o desființa, în condițiile Codului de procedură civilă al Republicii Moldova. În același timp, potrivit prevederilor art. 37 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional hotărârea arbitrală poate fi contestată în instanță de judecată numai prin depunerea unei cereri de desființare, în conformitate cu prevederile alin.(2) și (3) ale Legii cu privire la arbitrajul comercial internațional, precum și cu prevederile capitolului XLIII din Codul de procedură civilă. Însă, putem constata că temeiurile de refuz în desființarea hotărârii arbitrale prevăzute în Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional și cele prevăzute în Codul de procedură civilă nu coincid. Deci, la desființarea hotărârii arbitrajului intern instanța de judecată se va conduce de prevederile Codului de procedură civilă, iar pentru desființarea hotărârii arbitrajului comercial internațional, se va călăuzi atât de
3.2. Procedura de contestare a hotărârilor arbitrale
Procedura de contestare a hotărârilor arbitrale este prevăzută în capitolul XLIII din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, art. 31 din Legea cu privire la arbitraj și Capitolul VII din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional. În acest sens apare întrebarea care prevederi din aceste trei acte legislative se aplică în mod prioritar, mai ales că legislația Republicii Moldova reglementează distinct temeiurile pentru desființarea hotărârii arbitrajului intern și a hotărârii arbitrajului comercial internațional.
În conformitate cu art. 31 alin. (2) din Legea cu privire la arbitraj instanța de judecată va pronunța o încheiere cu privire la desființarea totală sau parțială a hotărîrii arbitrale sau la refuzul de a o desființa, în condițiile Codului de procedură civilă al Republicii Moldova. În același timp, potrivit prevederilor art. 37 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional hotărârea arbitrală poate fi contestată în instanță de judecată numai prin depunerea unei cereri de desființare, în conformitate cu prevederile alin.(2) și (3) ale Legii cu privire la arbitrajul comercial internațional, precum și cu prevederile capitolului XLIII din Codul de procedură civilă. Însă, putem constata că temeiurile de refuz în desființarea hotărârii arbitrale prevăzute în Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional și cele prevăzute în Codul de procedură civilă nu coincid. Deci, la desființarea hotărârii arbitrajului intern instanța de judecată se va conduce de prevederile Codului de procedură civilă, iar pentru desființarea hotărârii arbitrajului comercial internațional, se va călăuzi atât de prevederile Codului de procedură civilă, precum și de art. 37 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional.
Deși din legislație a fost omis termenul impropriu de „revizuire a hotărârilor arbitrale, totuși la moment mai apar dificultăți în ceea ce ține de nominalizarea acestei instituții comune dreptului procesual civil și arbitrajului. În Codul de procedură civilă se operează atât cu noțiunea de „contestare‖ a hotărârii arbitrale, cât și cu cea de „desființare‖ a hotărârii arbitrale, iar în unele surse doctrinale naționale se utilizează noțiunea de procedură de „anulare” a hotărârii arbitrale [43, p. 55].
Totuși, considerăm că maniera în care aceste noțiuni sunt inserate în legislația națională este una corectă, așa Codul de procedură civilă operează cu noțiunea de „contestare‖ a hotărârii arbitrale atunci când invocă posibilitatea sau dreptul părții de a antrena controlul judecătoresc realizat de instanțele de judecată asupra hotărârii arbitrale, deci, ori de câte ori vorbim despre posibilitatea de a ne manifesta dezacordul cu hotărârea arbitrală, utilizăm noțiunea de „contestare a hotărârii arbitrale‖, iar în ceea ce privește perfectare și denumirea cererii, procedura de examinare și scopul final al procedurii de contestare, spunem „desființare a hotărârii arbitrale‖, pentru că de fapt desființarea hotărârii arbitrale este scopul final al contestării, în instanțele de judecată, a hotărârilor arbitrale.
Hotărârile arbitrale susceptibile de a fi contestate în instanțele de judecată conform legislației Republicii Moldova. În conformitate cu prevederile art. 477 Cod de procedură civilă hotărârea arbitrală pronunțată pe teritoriul Republicii Moldova poate fi contestată în judecată de către părțile în arbitraj, înaintând o cerere de desființare a hotărârii arbitrale în conformitate cu art. 479 CPC. Deci, poate face obiectul cererii de contestare a hotărârii arbitrale doar hotărârea pronunțată pe teritoriul Republicii Moldova, fie că aceasta are sau nu legătură cu un element de extranietate, în acest sens determinant fiind faptul dacă respectiva hotărâre arbitrală a fost sau nu pronunțată pe teritoriul Republicii Moldova. Nici Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, nici Codul de procedură civilă nu prevăd posibilitatea contestării hotărârilor arbitrajelor comerciale internaționale străine care nu au fost pronunțate pe teritoriul Republicii Moldovaîn instanțele judecătorești din Republica Moldova. O atare posibilitate este recunoscută părților în legislația Federației Ruse în art. 233 alin. (5) din Codul de procedură arbitrală, conform căruiaîn cazurile prevăzute de tratatele internaționale, când hotărârea arbitrală străină a fost pronunțată în conformitate cu legislația Federației Ruse, o asemenea hotărâre arbitrală poate fi contestată pe teritoriul acesteia. Tot aici urmează de atras atenția că conform prevederilor art. 477 CPC doar părțile în arbitraj pot înainta în instanțele de judecată acțiuni de contestare a hotărârilor arbitrale.
Conform prevederilor art. 477 alin. (2) CPC părțile nu pot renunța prin convenție arbitrală la dreptul de a contesta hotărârea arbitrală, părțile fiind liberesă renunțe doar după pronunțarea hotărîrii arbitrale. Respectiva prevedere a fost preluată din legislația procesuală a României, doctrinarii fiind de acord cu aceasta, motivând-o prin faptul că nu se poate renunța la un drept procedural înainte de nașterea lui. În același timp, în legislația procesuală a Federației Ruse se regăsesc prevederi care lasă la discreția părților dreptul de a decide asupra renunțării la contestarea hotărârii arbitrale înainte de pronunțarea ei. Conform prevederilor art. 477 alin. (4) CPC cererea de desființare a hotărârii arbitrale se impune cu taxă de stat în cuantum stabilit de lege pentru cererea de eliberare a titlului executoriu. (100 lei) Totodată, conform art. 84 Cod de procedură civilă „Se impune cu taxă de stat […] cererea de eliberare a titlului executoriu privind executarea hotărârilor arbitrale.
Instanțele competente de desființare a hotărârilor arbitrale. Referitor la instanța de judecată competentă în a desființa hotărârea arbitrală, vom menționa că recentele modificări ale legislației procesuale vis-a-vis de competența instanțelor judecătorești specializate a rezolvat problema existentă de până la acestea în ceea ce ține de determinarea instanței competente în soluționarea cererilor de desființare a hotărârilor arbitrale. Astfel, prin Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 163 din 22.07.2011 au fost excluse din sistemul judecătoresc instanțele judecătorești specializate existente până la acea dată – Judecătoria Economică de Circumscripție, Curtea de Apel Economică și Judecătoria Militară.
Prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 3 din 09.02.2012 prevederile articolelor III-XV din Legea nr.163 din 22 iulie 2011 pentru modificarea și completarea unor acte legislative au fost declarate neconstituționale, inclusiv și prevederile Legii nr. 163 care excludea competența instanțelor specializate existente până la acea dată. Urmare evenimentelor desfășurate, în data de 06.03.2012 este adoptată Legea nr. 29 pentru modificarea și completarea unor acte legislative, care, în art. XI pct. 2 stabilește conținutul art. 29 din Codul de procedură civilă, întitulat „Competența instanței judecătorești comerciale și stabilește, la acest articol competența instanței judecătorești comerciale de a soluționa cererile de contestare, în condițiile legii, a hotărârilor arbitrale, abrogând, în același timp prevederile art. 477 alin. (3) CPC conform căruia „Cererea de desființare a hotărârii arbitrale se depune la instanța care, în lipsa convenției arbitrale, ar fi fost competentăsă judece litigiul în fond în primă instanță.
Cererea se înaintează de partea interesată, în termen de 3 luni de la data primirii hotărârii arbitrale contestate, dacă legea Republicii Moldova sau tratatul internațional la care aceasta este parte nu prevede altfel, deci, prin aceasta au fost omise situațiile de confuzie care existau în ceea ce privește interpretarea art. 36 alin. (1) lit. d) CPC și art. 477 alin. (3) CPC referitor la instanța competentă să soluționeze cererile de contestare a hotărârilor arbitrale [42, p. 2-3].
Termenul de depunere a cererii de desființare a hotărârii arbitrale. După cum am menționat, a fost abrogat integral art. 477 alin. (3) CPC, care prevedea de fapt și termenul în care hotărârea arbitrală poate fi contestată – termenul de 3 luni de la data primirii hotărârii arbitrale de către partea care dorește să o conteste, însă luând în considerație faptul că contestarea hotărârii arbitrale interne este reglementată de Codul de procedură civilă și Legea cu privire la arbitraj, care stabilește în art. 31 alin. (1) termenul de contestare a hotărârii arbitrale, iar contestarea hotărârilor arbitrajului comercial internațional pronunțate pe teritoriul Republicii Moldova este reglementată de Codul de procedură civilă și Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, care stabilește în art. 37 alin. (3) termenul de contestare a hotărârii arbitrale, abrogarea integrală a art. 477 alin (3) din CPC nu a ridicat probleme majore de aplicabilitate a normelor ce reglementează procedura de contestare a hotărârilor arbitrale în ceea ce ține de reglementarea termenului de contestare a acestora.
Deci, termenul pentru depunerea cererii de contestarea hotărârii arbitrale va fi de 3 luni din data primirii hotărârii arbitrale de către partea interesată. Totodată, conform art. 37 alin. (3) din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional dacă a avut loc rectificarea sau interpretarea hotărârii arbitrale, sau emiterea hotărârii adiționale, termenul de trei luni se calculează de la data pronunțării hotărârii rectificate, interpretate, adiționale care devin părți integrante ale hotărârii arbitrale. Referitor la momentul „primirii‖ hotărârii arbitrale de către partea interesată, drept moment important pentru calcularea termenului de trei luni, Codul de procedură civilă nu specifică situațiile când aceasta se consideră „primită de către partea interesată. Legea cu privire la arbitraj în art. 21 alin. (1) și (2), întitulat „Măsurile de asigurare a procedurii arbitrale‖, stabilește „Comunicarea între părți sau către părți a înscrisurilor litigiului, a citațiilor, a hotărârilor arbitrale și a încheierilor de ședință se face prin scrisoare recomandată, cu recipisă de predare sau cu confirmare de primire, excepție făcînd cazul în care s-a convenit asupra unei alte metode de comunicare.
Informațiile și înștiințările pot fi făcute prin orice alt mijloc de comunicare ce permite stabilirea probei comunicării și a textului transmis‖ și „Înscrisurile pot fi înmânate și personal părților contra semnătură‖, deci, nici o lege, nici alta nu relevă când, totuși se consideră, că hotărârea a fost recepționată de către parte. Conform art. 3 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional dacă părțile nu au convenit altfel orice comunicare scrisă se consideră recepționată dacă a fost remisă destinatarului personal sau la întreprinderea, domiciliul, reședința ori la adresa poștală a acestuia. Dacă nici unul din locurile menționate nu pot fi identificate după cercetări rezonabile, comunicarea scrisă se consideră recepționată dacă a fost expediată la ultimul sediu sau domiciliu cunoscut, la ultima reședință sau adresă poștală cunoscută, printr-o scrisoare recomandată sau în orice alt mod care atestă încercarea de a remite comunicarea [29, p. 13]. Deci, în situația descrisă, când va fi vorba de contestarea hotărârii arbitrale interne, momentul recepționării va fi interpretat prin analogiereieșind din prevederile Legii cu privire la arbitrajul comercial internațional.
Codul de procedură civilă nu stabilește efecte juridice procesuale pentru situațiile de încălcare a termenului de trei luni pentru depunerea cererii de contestare a hotărârii arbitrale. În literatura de specialitate sunt expuse diferite opinii. Unii autori susțin că, deoarece încălcarea termenului de depunere a cererii în judecată nu se declară ca temei pentru a refuza primirea cererii, de a nu da curs cererii sau de a restitui cererea, partea care a omis termenul de trei luni este în drept să înainteze în judecată un demers de repunere în termen conform regulilor Codului de procedură civilă.
În cazul în care instanța de judecată va considera că nu există temei pentru repunerea în termen, ea refuză să o repună în termen, pronunțând o încheiere, care poate fi atacată cu recurs potrivit prevederilor art. 116 alin. (5) CPC. Conform altei opinii, depășirea termenului de înaintare în judecată a cererii de desființare a hotărârii arbitrale nu este un temei de arefuza primirea cererii sau restituirea ei, dacă partea în arbitraj solicită repunerea în termen. În acest caz scurgerea termenului este temei de a refuza desființarea hotărârii arbitrale dacă instanța de judecată va respinge cererea de repunere în termen. Dacă în cererea de desfințare a hotărârii arbitrale nu se cere repunerea în termen, cererea se restituie.
Este important de menționat că partea care depune cererea de desființare a hotărârii arbitrale va trebui să anexeze la ea dovada faptului primirii hotărârii arbitrale la o anumită dată (art. 478 alin. (2) lit. e) CPC). Depunerea cererii de desființare a hotărârii arbitrale.Pentru a desființa o hotărâre arbitrală pronunțată pe teritoriul Republicii Moldova, persoana interesată va depune la Judecătoria Comercială de circumscripție, o cerere de desființare a hotărârii arbitrale care va avea conținutul specificat la art. 478 CPC. Astfel, cererea de desființarea hotărârii arbitrale trebuie depusă în scris și semnată de către partea care contestă hotărârea sau de reprezentantul ei. În cererea de desființare a hotărârii arbitrale se va indica: a) instanța căreia îi este adresată cererea; b) denumirea și componența nominală a arbitrajului care a adoptat hotărârea;c) numele sau denumirea părților în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;d) locul și data pronunțării hotărârii arbitrale; e) data înmînării hotărârii arbitrale părții care a adresat în judecată cererea de desființare a hotărârii; f) solicitarea părții interesate de a desființa hotărârea arbitrală, motivele contestării hotărârii [41, p. 189].
La cererea de desființare a hotărârii arbitrale se vor anexa următoarele acte: hotărârea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. Copia de pe hotărârea arbitrajului permanent se autentifică de președintele arbitrajului permanent, iar copia de pe hotărîrea arbitrajului constituit pentru soluționarea unui anumit litigiu trebuie să fie autentificată notarial;b) convenția arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit; c) actele care argumentează cererea de desființare a hotărârii arbitrale;d) dovada de plată a taxei de stat; e) copia de pe cererea de desființare a hotărârii arbitrale;f) procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.
Referitor la faptul că hotărârea arbitrală urmează a fi depusă în original sau în copie legalizată, vom menționa că depunerea acesteia într-o copie simplă, sau depunerea copiei de pe hotărârea adițională, rectificată, interpretată nelegalizată va duce la faptul că unei atare cereri cu anexe necorespunzătoare nu i se va da curs. Referitor la anexarea, la cerere, a convenției arbitrale în original sau în copie legalizată, vom specifica că pentru legalizarea copiilor acesteia sunt aplicabile aceleași prevederi, ca și hotărârilor arbitrale, astfel că dacă procedura arbitrală a fost soluționată de către un arbitraj instituționalizat, copia convenției arbitrale va fi legalizată de către președintele arbitrajului permanent, iar dacă aceasta s-a desfășurat în fața unui arbitraj ad-hoc, legalizarea copiei de pe convenția arbitrală va avea loc pe cale notarială.
Totodată, prevederea art. 478 alin. (4) lit. b) CPC întărește regula instituită la art. 8 alin. (2) din Legea cu privire la arbitraj conform căreia convenția arbitrală trebuie să aibă în mod necesar formă scrisă, sub sancțiunea nulității, înlăturând dubiile referitor la forma convenției arbitrale care se strecoară la lectura art. 7 alin. (3) din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional. Ședința de examinare a cererii de desființare a hotărârii arbitrale. Dacă cererea de desființare a hotărârii arbitrale întrunește exigențele de formă și conținut instituite de lege, judecătorul preia cererea spre examinare.
Examinarea cererii de desființare a hotărârii arbitrale are loc în ședință de judecată în cel mult o lună de la data intrării ei în judecată, potrivit regulilor stabilite de Codul de procedură civilă. În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, la solicitarea ambelor părți în arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului, potrivit regulilor stabilite de Codul de procedură civilă pentru reclamarea probelor, materialele dosarului, hotărârea arbitrală, care se contestă, în original. Conform prevederilor art. 29 alin. (7) din Legea cu privire la arbitraj dosarul se păstreză la instituția permanentă de arbitraj sau, în cazul arbitrajului ad-hoc, la instanța de judecată care ar fi fost competentă să decidă în cauză dacă nu exista convenția de arbitraj.
Ședința de judecată se desfășoară în prezența părților legal citate, însă, neprezentarea lor nu împiedică examinarea cererii. Instanța de judecată va expedia pârâtului, odată cu citația, și cererea de desființare a hotărârii arbitrale cu toate anexele și va acorda timp suficient acestuia de a-și pregăti apărarea. Deși legea nu stabilește expres, pârâtul în atare procedură poate depune referință, în care să-și expună obiecțiile sale față de cererea de desființare [41, p. 190]. Temeiurile de refuz în desființarea hotărârii arbitrale. După cum am menționat,prevederile Codului de procedură civilă în ceea ce ține de temeiurile de refuz în desființarea hotărârii arbitrale sunt diferite de cele instituite în Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, deci, urmează de înțeles că în situațiile în care obiect al contestării va fi o hotărâre arbitrală internă, nelegată de vreun element de extranietate, desființarea hotărârii arbitrale se va efectua conform regulilor instituite în Codul de procedură civilă și Legea cu privire la arbitraj, iar dacă obiectul contestării va fi o hotărâre arbitrală pronunțată de un tribunal arbitral comercial internațional pe teritoriul Republicii Moldova, se vor lua în considerație atât prevederile Codului de procedură civilă, cât și normele Legii cu privire la arbitrajul comercial internațional. Articolul 480 alin. (1) CPC stabilește expres că hotărârea arbitrală va putea fi desființată numai în cazurile enumerate în art. 480 CPC, deci, invocarea altor temeiuri de desființare a hotărârii arbitrale nu va avea nici un efect. Deși am menționat mai sus că în unele state examinarea cererii de desființare a hotărârii arbitrale de către instanța de judecată atrage în mod nemijlocit reexaminarea fondului litigiului examinat în arbitraj, prin prisma corectitudinii aplicării normelor de drept material și procedural și a corectitudinii stabilirii circumstanțelor importante pentru judecarea litigiului, legislația Republicii Moldova nu se raliază legislației acestor state.
Conform prevederilor legislației Republicii Moldova în domeniu, examinarea cererii de desființare a hotărârii arbitrale va avea loc doar prin prisma temeiurilor pentru desființara hotărârii arbitrale instituite în art. 480 CPC și art. 37 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, adică instanța de judecată nu va purcede, în atare situații la o reexaminare a fondului, nu va controla circumstanțele de fond ale cauzei și probele cercetate, nu va verifica corectitudinea aplicării normelor de drept material de către arbitraj, ci va verifica prezența temeiurilor de desființare a hotărâiri arbitrale specificate în legislația corespunzătoare [32, p. 57]. În acest context, vom menționa că este suficientă depistarea doar a unuia din temeiurile de desființare specificate în lege, pentru ca instanța de judecată să dispune desființarea hotărârii arbitrale contestate. Așa deci, va fi desființată hotărârea arbitrală în unul din următoarele cazuri:
Litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale (art. 480 alin. (2) lit. a) CPC).
În sensul prevederii respective, prin „lege urmează a fi înțelese: Legea cu privire la arbitraj, care stabilește la art. 1 alin. (2) că arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg, cu excepția litigiilor în materii în care legea nu permite soluționarea lor pe calea arbitrajului, iar în art. 3 Legea cu privire la arbitraj stabilește cercul de litigii care nu pot face obiectul dezbaterii arbitrale;
Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, care determină cercul litigiilor examinabile în arbitrajul comercial internațional în art. 1 alin. (4) și în art. 16;
convențiile și tratatele la care Republica Moldova este parte; – regulamentele arbitrajelor permanente.
Legiutorul moldovean a urmat calea menționării, în textul legii, a noțiunii de „litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg și a indicării cazurilor când litigiul nu urmează a fi examinat în arbitraj. Conform prevederilor art. 3 din Legea cu privire la arbitraj nu pot face obiectul arbitrajului litigiile izvorâte din apărarea drepturilor nepatrimoniale, în situațiile și în măsura în care părțile nu ar fi îndreptățite să încheie o tranzacție cu privire la obiectul litigiului, pretențiile care țin de dreptul familiei, pretențiile izvorâte din contractele de locațiune (chirie) a încăperilor de locuit, inclusiv litigiile cu privire la încheierea, validitatea, încetarea și calificarea unor astfel de contracte, pretențiile și drepturile patrimoniale cu privire la locuințe. Deși nu sunt expres menționate, urmează a se subînțelege că nici litigiile atribuite în competența exclusivă a instanțelor de judecată nu vor putea face obiectul convenției arbitrale și, deci, a procedurii arbitrale și nici cele care reies din raporturile juridico-publice.
Convenția arbitrală este nulă în temeiul legii (art. 480 alin. (2) lit. b) CPC). În primul rând considerăm că expresia „în temeiul legii‖ nu are în vedere doar Legea cu privire la arbitraj sau Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, ci și prevederile legislației civile, întrucât convenția arbitrală are o natură juridică dublă – contractuală și jurisdicțională. În conformitate cu prevederile art. 8 din Legea cu privire la arbitraj și art. 7 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional convenția arbitrală trebuie să aibă forma scrisă, sub sancțiunea nulității. Hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și temeiurile, locul și data pronunțării ori nu este semnată de arbitri (art. 480 alin. (2) lit. c) CPC).
Conform prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea cu privire la arbitraj hotărârea arbitrală trebuie să cuprindă componența arbitrajului, data și locul pronunțării sale; numele și domiciliul, pentru persoanele fizice, denumirea și sediul, pentru persoanele juridice, sau reședința părților; referința la convenția de arbitraj în al cărei temei s-a procedat la arbitraj; obiectul litigiului; motivele de fapt și de drept ale hotărîrii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care stau la baza soluției; semnăturile arbitrilor;alte prevederi. Deci, o hotărâre arbitrală care nu va cuprinde dispozitivul, sau din care nu va fi clar dacă instanța arbitrală respinge sau admite pretențiile reclamantului, precum și elucidat aspectul repartizării cheltuielilor de judecată va fi desființată. Totodată, prin necuprinderea „temeiurilor în hotărârea arbitrală menționată mai sus, se are în vedere lipsa în textul acesteia a motivelor care stau la baza soluției, așa cum prescrie legea că acestea trebuie specificate în mod obligatoriu în hotărârea arbitrală, în caz contrar aceasta urmează a fi desființată [4].
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din Legea cu privire la arbitraj, părțile pot stabili, respectând ordinea publică și bunele moravuri, precum și dispozițiile imperative ale legii, prin convenție de arbitraj sau prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie cu referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele de constituire a arbitrajului; numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor; termenul și locul arbitrajului; normele de procedură pe care arbitrajul trebuie să le urmeze în soluționarea litigiului; normele cheltuielilor arbitrale și repartizarea acestor cheltuieli, conținutul și forma hotărârii arbitrale; alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.
Conform prevederilor art. 18 din Legea cu privire la arbitraj părțile stabilesc locul desfășurării procedurii arbitrale. În lipsa unui acord în acest sens încheiat în termenul stabilit de arbitraj, locul arbitrajului va fi stabilit de instituția arbitrală, luîndu-se în considerare atât circumstanțele cazului, cât și accesibilitatea pentru părți. Dacă nici părțile, nici instituția arbitrală nu au stabilit locul arbitrajului, se va considera loc al arbitrajului locul pronunțării hotărârii (sentinței) arbitrale [4].
Conform prevederilor art. 31 alin. (3) din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional în hotărârea arbitrală se indică data pronunțării și locul arbitrajului. De asemenea, legea menționează că se va considera că hotărârea a fost pronunțată la locul arbitrajului. Indicarea în textul hotărârii arbitrale a locului pronunțării hotărârii arbitrale are importanță practică din perspectiva determinării, de către instanța de judecată care va fi sesizată cu o cerere de desființare a hotărârii arbitrale, a situației dacă respectiva hotărâre poate sau nu face obiectul cererii de contestare a hotărârii arbitrale, deoarece, după cum am menționat mai sus, potfi contestate în instanțele de judecată a Republicii Moldova doar hotărârile arbitrale pronunțate pe teritoriul acesteia.
Conform prevederilor art. 28 alin. (4), art. 29 alin. (1) din Legea cu privire la arbitraj, art. 31 alin. (1) din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional hotărârea arbitrală urmează a fi semnată de către toți arbitrii care au participat la examinarea litigiului în arbitraj, chiar și în situația când a fost făcută opinie separată.În cazul în care o semnătură lipsește, se indicămotivele absenței acesteia.
Dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu pot fi executate (art. 480 alin. (2) lit. d) CPC). Împrejurările în care dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu pot fi aduse la îndeplinire pot fi foarte variate.Un exemplu în acest sens ar fi situația în care dispozitivul hotărârii arbitrale conține dispoziții contradictorii și părțile nu pot determina clar ce conduită urmează să adopte, cum ar fi situația admiterii de către instanța arbitrală atât a acțiunii principale, cât și a celei reconvenționale în situațiile când acestea se exclud reciproc [22, p. 17]. Legislația României prevedea, până nu demult și ea acest temei de desființare a hotărârii arbitrale și aducea cu titlu de exemplu situația când hotărârea arbitrală viza o obligație legată de remiterea unui bun de către debitor, iar bunul respectiv nu mai există după pronunțarea hotărârii și hotărârea arbitrală nu prevedea o obligație alternativă. Deși la moment acest temei de desființare a hotărârii arbitrale încă există și se aplică în legislația României, începând cu 1 februarie 2013, când va intra în vigoare noul Cod de procedură civilă român, acest temei de desființare a hotărârii arbitrale nu va mai fi aplicat.
Doctrinarii consideră această schimbare drept una binevenită, întrucât, afirmă ei, acest neajuns al hotărârii arbitrale, când aceasta conține dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire, poate fi ușor înlăturat prin intermediul căii procedurale de lămurire a hotărârii arbitrale.233 Totuși, nu subscriem opiniei astfel expuse, deoarece considerăm că explicarea hotărârii nu în toate cazurile poate elimina neajunsul hotărârii arbitrale de a avea un dispozitiv care nu poate fi executat. Arbitrajul nu a fost constituit sau procedura arbitrală nu este în conformitate cu convenția arbitrală (art. 480 alin. (2) lit. e) CPC). Regulile de constituire a arbitrajului sunt instituite la art. 11-16 din Legea cu privire la arbitraj și la art. 10-15 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, deci orice problemă apărută din desemnarea arbitrilor, temeiurile și procedura de recuzare a arbitrilor etc. care nu va fi conformă voinței comune a părților sau prevederilor legale va fi considerată de către instanța de judecată temei de desființare a hotărârii arbitrale.
Procedura de examinarea a litigiului în arbitraj este prevăzută în art. 20-27 din Legea cu privire la arbitraj și în art. 18-27 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, de asemenea aceasta poate fi stabilită și în regulamentele arbitrajelor permanente în care părțile au soluționat litigiul. Deci, în situațiile când nu sunt respectate normele de procedură alese de părți sau, în lipsa alegerii părților, cele după care litigiul se examina în instanța arbitrală, partea interesată va putea cere desființarea hotărârii arbitrale pentru temeiul instituit la art. 480 alin. (2) lit. e) CPC. În această situație, nu vor fi desființate hotărârile arbitrale care, deși neconforme voinței părților, sunt date cu considerarea normelor imperative, de la care părțile nu pot deroga nici chiar prin încheierea convenției arbitrale [40, p. 63]. Partea interesată nu a fost înștiințată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale, inclusiv despre locul, data și ora ședinței arbitrale sau, din alte motive întemeiate, nu s-a putut prezenta în fața arbitrajului pentru a da explicații (art. 480 alin. (2) lit. f) CPC). Procedura de numire a arbitrilor este reglementată de art. 11-12 din Legea cu privire la arbitraj.
Legea stabilește că numirea arbitrilor poate să aibă loc prin indicarea în convenția arbitrală a acestora, prin indicarea în convenția arbitrală a modalității de numire a arbitrilor sau, în lipsa celor două, prin intermediul unei notificări scrise, adresate părții adverse. Temeiul de desființare vizează situațiile când deși părțile au prevăzut în convenția arbitrală modalitatea de numire a arbitrilor, partea care solicită desființarea nu a fost înștiințată despre numirea lor, la fel și în situațiile în care notificarea referitor la numirea arbitrilor nu a fost efectuată într-o măsură în care partea notificată să-și poată expune obiecțiile sau propunerile vis-a-vis de problema numirii arbitrilor.
Totodată, art. 21 din Legea cu privire la arbitraj stabilește modalitățile de comunicare, între părți, a înscrisurilor litigiului, a citațiilor, aîncheierilor de ședință. Conform prevederilor acestuia, comunicarea actelor se face prin scrisoare recomandată, cu recipisă de predare sau cu confirmare de primire. Părțile pot stabili și alte metode de comunicare, important este să fie posibilă stabilirea probei comunicării și a textului transmis. În cazul în care înscrisurile sunt înmânate personal părților, aceasta se va efectua contra semnătură. În orice caz dovezile de comunicare se depun la dosar.
Deci, instanța de judecată, urmând să aprecieze existența acestui temei de refuz în desființarea hotărârii arbitrale într-un caz concret, va reieși din probele prezentate de părți și din faptul dacă la dosar sunt anexate dovezile de comunicare a actelor. Legea cu privire la arbitraj stabilește că neprezentareapărții citate legal la dezbaterenu împiedică dezbaterea litigiului, cu excepția cazului când partea lipsă invocă, cel târziu în preziua dezbaterii, motive temeinice de amânare, informând cealaltă parte și arbitrii. În procedura arbitrală, amânarea poate fi cerută numai o singură dată [24, p. 83]. Deci, instanța de judecată în fiecare caz concret va determina temeinicia motivelor de neprezentare a părții la dezbaterea litigiului în arbitraj.
Arbitrajul s-a pronunțat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenția arbitrală ori care nu se înscrie în condițiile convenției, ori hotărârea arbitrală conține dispoziții în probleme ce depășesc limitele convenției arbitrale. Dacă dispozițiile în problemele cuprinse în convenția arbitrală pot fi separate de dispozițiile care nu decurg din convenție, instanța judecătorească poate desființa numai acea parte a hotărârii arbitrale în care se conțin dispoziții ce nu se înscriu în convenția arbitrală (art. 480 alin. (2) lit. g) CPC).
În procedura civilă, reieșind din prescripțiile principiului disponibilității în drepturi a participanților la proces, instanța decide doar în limitele celor invocate în cererea de chemare în judecată. Cu atât mai mult acestea urmează a fi respectate într-o procedură bazată pe voința părților, cum este arbitrajul. Deci, pronunțarea unei hotărâri arbitrale asupra unui litigiu care nu este prevăzut sau excede convenția arbitrală este contrară principiului legalității și disponibilității în drepturi și duce la desființarea hotărârii arbitrale. În aceste cazuri instanța de judecată trebuie să decidă asupra posibilității separării dispozițiilor conforme convenției arbitrale de cele neconforme, iar în situația în care acest lucru este posibil, să desființeze parțial hotărârea arbitrală în partea neconformității acesteia convenției arbitrale.
Hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislației Republicii Moldova sau bunele moravuri (art. 480 alin. (2) lit. g) CPC) [2]. Nici Codul de procedură civilă, nici cele două legi cu privire la arbitraj nu stabilesc încălcarea căror principii fundamentale constituie temei de desființare a hotărârii arbitrale, nici creiteriile de determinare a acestora.Deci, în fiecare caz instanța de judecată va reieși din aprecierea circumstanțelor cauzei per ansamblu și din interpretarea sistemică a legislației.Expresia „principiile fundamentale ale legislației‖ invocate în contextul acestui temei de desființare a hotărârii arbitrale urmează a fi înțeleasă în sensul larg, aici fiind atribuite atât principiile fundamentale ale dreptului material, cât și cele ale dreptului procesual, însă primordiale fiind cele stabilite de Constituția Republicii Moldova, care se referă la drepturile și libertățile omului.
Deci, în rândul principiilor fundamentale pot fi enumerate principiul legalității, principiul respectării drepturilor și libertăților persoanelor, principiul democratismului, principiul egalității, principiul respectării proprietății private, alte principii la fel de importante. Conceptul de bune moravuri reprezintã totalitatea regulilor de conduitã care s-au conturat în conștiința societății și a căror respectare s-a impus cu necesitate, printr-oexperiențăși practică îndelungată. Deci, în fiecare caz când instanța de judecată va constata că hotărârea arbitrală pune în pericol principiile înrădăcinate în conștiința societății, ea va desființa hotărârea arbitrală respectivă. Una din părțile convenției de arbitraj se află în incapacitate (art. 37 alin. (2) lit. a) Legea cu privire la arbitrajului comercial internațional).
Deși Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional mai menționează un temei, neprevăzut de Codul de procedură civilă, de desființare a hotărârii arbitrale, aceasta o face într-o manieră defectuoasă, astfel că din norma citată nu este clar ce înseamnă că „partea în arbitraj se află în incapacitate – este vorba de o incapacitate fizică sau juridică. Totodată nu este clar care este momentul determinant pentru care incapacitatea persoanei are repercursiuni asupra hotărârii arbitrale.
Considerăm că acest temei de desființare a hotărârii arbitrale se referă totuși la incapacitatea juridică a persoanei, și momentul determinant este cel al încheierii convenției arbitrale. În acest context, considerăm că respectivul temei de refuz se încadrează în temeiul de refuz pe motivul nulității convenției arbitrale, urmând a fi desființată hotărârea arbitrală în baza art. 480 alin. (2) lit. b) CPC. Hotărârea arbitrală contravine ordinii publice a Republicii Moldova (art. 37 alin. (2) lit. b) Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional). Deși în legislația civilă și procesuală a Republicii Moldova ordinea publică este deseori invocată, acestea nu dau o definiție expresă noțiunii de „ordine publică.
Doctrina menționează că pentru a opune ordinea publică încuviințării executării silite a hotărârilor judecătorești străine nu este suficient ca ea să contravină unor norme de drept național – hotărârea și, mai ales, executarea acesteia trebuie să contravină în mod evident unor principii fundamentale ale dreptului intern, cum ar fi: principiile de morală și bunele moravuri , principiile general-umane; concepția statului despre libertate și libertatea acțiunilor; concepția fundamentală de drept natural al echității; concepția fundamentală de justiție, inclusiv liberul acces la justiție, independent de origine, rasă, sex, opțiune politică, cenz patrimonial, etc.
Unii doctrinari susțin că hotărârea arbitrală însăși nu poate să contravină ordinii publice [33, p. 10], ci pot contraveni ordinii publice doar urmările pe care le va produce executarea acesteia. Totuși, practica recunoașterii și executării hotărârilor arbitrale străine (pentru că acest temei de desființare a fost preluat din legislația ce ține de recunoașterea și executarea hotărârilor străine) a conturat care sunt cele mai dese cazuri în care a fost invocată ordinea publică: cazurile când se constată că arbitrii care au participat la soluționarea cazului au fost imparțiali și apar dubii în ce privește onestitatea lor;au fost încălcate grav drepturile fundamentale ale uneia din părțile în arbitraj, ceea ce a dus la imposibilitatea ei de a se apăra în instanța de arbitraj; cazurile când hotărârea arbitrală vine în contradicție cu normele imperative ale statului unde se cere recunoașterea și executarea ei sau cu normele stabilite în contractele internaționale dintre aceste țări.
După câte putem constata, acest temei de desființare a hotărârii arbitrajului comercial internațional care a pronunțat-o pe teritoriul Republicii Moldova este unul foarte larg și lasăloc de interpretare. Temeiurile de desființare a hotărârii arbitrale menționate mai sus pot fi divizate convențional în două categorii: temeiuri care urmează a fi dovedite de către partea interesată ce a înaintat cererea de desfiinațare a hotărârii arbitrale și temeiuri care se stabilesc de către instanța de judecată din oficiu. Astfel, instanța va reține și va desființa hotărârea arbitrală din oficiu, indiferent dacă partea a formulat în această parte pretenții, ori de câte ori va depista că litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale, în cazurile în care hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislației Republicii Moldova sau bunele moravuri și în cazul în care hotărârea arbitrală contravine ordinii publice a Republicii Moldova. În celelalte cazuri, partea care solicită desființarea hotărârii arbitrale trbuie să dovedească existența temeiurilor de desființare a hotărârii arbitrale.
3.3. Încheierea judecătorească cu privire la contestarea hotărârii arbitrale
Urmare examinării cererii de desființare a hotărârii arbitrale, instanța de judecată pronunță o încheiere judecătorească despre desființarea totală sau parțială a hotărârii arbitrale sau despre refuzul de a o desființa. Încheierea judecătorească despre desființarea hotărârii arbitrale sau despre refuzul de a o desființa trebuie să corespundă cerințelor generale cu privire la încheierile judecătorești stabilite în art. 270 CPC, precum și prevederilor indicate în art. 481 alin. (1) CPC, și să cuprindă: date despre hotărârea arbitrală contestată și locul pronunțării hotărârii; denumirea și componența nominală a arbitrajului care a emis hotărârea contestată; numele sau denumirea părților în arbitraj; desființarea totală sau parțială a hotărârii arbitrale sau refuzul total sau parțial de a admite cererea petiționarului [34, p. 37].
Desființarea totală sau parțială a hotărârii arbitrale nu împiedică părțile să se adreseze din nou în arbitraj pentru soluționarea litigiului, cu excepția cazului în care litigiul nu poate face obiectul dezbaterii arbitrale, ori să depună cerere în judecată potrivit regulilor stabilite de Codul de procedură civilă. În conformitate cu art. 481 alin. (4) CPC, dacă hotărârea arbitrală a fost desființată total sau parțial din cauza nulității convenției arbitrale sau dacă hotărârea a fost emisă într-un litigiu neprevăzut de convenția arbitrală ori nu se înscrie în condițiile convenției, ori conține dispoziții în probleme ce nu s-au cerut conform convenției arbitrale, părțile în arbitraj se pot adresa, pentru soluționarea unui astfel de litigiu, în judecată în conformitate cu regulile generale din Codul de procedură civilă.
Adresarea părților în arbitraj ori în instanța de judecată este posibilă și în urma desființării hotărîrii arbitrale din alte motive indicate în art. 481 CPC.Încheierea instanței judecătorești cu privire la desființarea hotărârii arbitrale sau privind refuzul de a o desființa poate fi atacată în ordinea și în termenele stabilite de art. 423-428 CPC.
ÎNCHEIERE
Reieșind din cele expuse mai sus, vom statua asupra următoarelor concluzii:
Pornind de la faptul că repararea prejudiciului moral este o problemă foarte importantă și novatoare, mai ales după modificările care au avut loc în Republica Moldova prin intențiile sale de a se integra în Uniunea Europeană și datorită specificului local, putem constata următoarele.
În primul rînd, conform prevederilor legale, prin repararea prejudiciilor prin echivalent bănesc în dreptul civil se realizează atît interesele cetățenilor ale căror sănătate, integritate corporală sau bunuri sînt prejudiciate, cît și interesele participanților la raporturile contractual care urmăresc executarea obligațiilor și evitarea cauzării prejudiciilor prin neexecutare.
Considerăm că repararea daunelor morale prin indemnizații bănești este eficientă, deoarece, într-adevăr, sumele de bani acordate persoanelor vătămate sînt în stare să-i ofere acesteia o satisfacție compensatorie de natură să-i ușureze suferințele fizice sau psihice. Este eficientă repararea bănească și pentru că aceste mijloace bănești pot fi folosite pentru repararea oricărui tip de prejudiciu moral, rezultat, de exemplu, din loviri, pînă la vătămarea integrității corporale și a sănătății fizice sau psihice, spre deosebire de măsurile nepatrimoniale care pot avea doar o aplicabilitate restrînsă. Astfel, nu este posibilă repararea unui prejudiciu moral rezultat din vătămarea integrității fizice, cum ar fi prejudiciul de agrement sau estetic, prin măsuri nepatrimoniale, ci doar prin acordarea unei despăgubiri bănești.
Cu siguranță, banii nu pot radia din amintiri o durere sau o infirmitate, dar, în sensul unei compensații, o sumă de bani poate permite victimei săși aline suferințele sau eventual să realizeze un echivalent de afectivitate ori să găsească o plăcere în condiții de viață mai confortabile.
Mărimea compensației pentru prejudiciu moral se determină de către instanța de judecată în funcție de caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate, de gradul de vinovăție al autorului prejudiciului, dacă vinovăția este o condiție a răspunderii, și de măsura în care această compensare poate aduce satisfacție persoanei vătămate. Caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice le apreciază instanța de judecată, luînd în considerare circumstanțele în care a fost cauzat prejudiciul, precum și statutul social al persoanei vătămate.
Acțiunea în reparare a prejudiciului se prescrie în termen de 3 ani începînd cu momentul în care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască existența prejudiciului și persoana obligată să-l repare. În cazul în care persoana obligată să repare prejudiciul și persoana prejudiciată negociază asupra prejudiciului care urmează să fie reparat, cursul prescripției se suspendă pînă cînd una din părți nu va renunța la negociere. În cazul în care persoana obligată să repare prejudiciul a dobîndit ceva, în urma faptei ilicite, din contul persoanei prejudiciate, prima este obligată, chiar și după expirarea termenului de prescripție, să restituie, în conformitate cu normele privind îmbogățirea fără justă cauză, ceea ce a dobîndit.
În final propunem o serie de recomandări menite a perfecționa practica reparării prejudiciului moral în echivalent bănesc în Republica Moldova:
consacrarea legislativă a unor criterii de apreciere proprii naturii prejudiciilor morale, formelor de manifestare, dar și de cuantificare a despăgubirii destinate reparării lor;
reglementarea libertății de exprimare prin presă și stabilirea, prin lege, a delictelor de presă cu respectarea tuturor garanțiilor necesare exercitării libertății de exprimare, astfel cum este ea prevăzută atât în art. 10 din Convenția Europeană și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului;
adoptarea unor sisteme, mijloace sau bareme de determinare și evaluare a prejudiciilor, care să conducă la aplicarea efectivă a principiilor răspunderii civile într-o manieră flexibilă, dar, totodată, unitară;
constituirea unor fonduri de garanție pentru anumite categorii de prejudicii corporale (spre exemplu, pentru cele rezultate din accidente de muncă, accidente de circulație sau din contaminarea cu virusul HIV SIDA), care ar fi în măsură să asigure existența unor surse sigure de indemnizare a acestora.
De lege ferenda, se impune consacrarea unor criterii obiective de stabilire a sumelor bănești acordate pentru prejudiciile morale produse nu numai în accidentele de vehicule, dar și în alte împrejurări. În acest sens, dreptul comparat, în special legislația statelor Uniunii Europene poate servi drept prețios model.
Prin demersul întreprins s-a încercat sublinierea importanței deosebite a prejudiciului moral, în raport cu celelalte elemente ale răspunderii civile. În ultimele două secole s-a trecut de la etapa în care fapta omului reprezenta punctul de plecare pentru orice ipoteză de răspundere civilă, ajungându-se ca, în zilele noastre, accentul să fie pus pe prejudiciu, ca reprezentând adevărata premisă a răspunderii. Prejudiciul este deci nu numai condiția răspunderii, dar și măsura ei, autorul faptei ilicite răspunzând doar în limita pagubei cauzate.
Cooperarea juridică și judiciară internațională și armonizarea reglementărilor interne cu normele europene reprezintă un instrument pentru participarea la realizarea unui spațiu juridic european armonios, simplificat și coerent, în care se reduc posibilitățile de apariție a conflictelor de jurisdicții și durata desfășurării diferitelor proceduri, creându-se, totodată, facilități pentru cetățenii Republicii Moldova și străini, inclusiv pentru investițiile străine. Hotărârile judecătorești străine de natură civilă, comercială, familială, de muncă și administrativă sunt susceptibile de o valoare internațională. Natura jurisdicției nu trebuie luată în considerare, pentru că reglementarea competenței atribuțiilor este abandonată în statele în care jurisdicțiile sunt general competente. Efectele juridice ale hotărârii rămase definitive sunt: incontestabilitatea, exclusivitatea, prejudicibilitatea, obligativitatea, executorialitatea.
Executarea unei hotărâri judecătorești străine constă, de fapt, în realizarea satisfacției reclamantului care a declanșat acțiunea de soluționare a litigiului, ca urmare a faptului că nu s-a ajuns la o rezolvare pe cale amiabilă, instituția executării având ca finalitate și scop asigurarea și revendicarea drepturilor părții lezate, prin intermediul principiului echității asigurându-se executarea hotărârilor străine.
Unii autori au constatat, că printre cele mai reușite progrese ale cadrului normativ intern al reglementării executării hotărârilor judecătorești străine pe teritoriul Republicii Moldova îl constituie Codul de procedură civilă adoptat la 30 mai 2003, prin intermediul căruia a fost conformată legislația internă prevederilor convențiilor internaționale și care corespunde practicii internaționale în domeniul recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești străine.
Totuși, regimul juridic trasat de legislația Republicii Moldova nu este unul perfect, nici chiar unul complet. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova cu părere de rău, dispozițional nu face distincții privind momentele cererii de executare a hotărârii judecătorești străine, cuprinsul cererii, condițiile cerute, procedura de examinare a cererii, temeiurile de refuz, dimpotrivă, induce în eroare în ceea ce privește instituția executării silite și recunoașterii hotărârilor judecătorești străine. Din dispozițiile CPC al Republicii Moldova, la prima vedere, ar fi posibil să se creadă că aceste două noțiuni sunt sinonime. Confuzia este demonstrată și prin faptul că art.468 CPC intitulat „Cererea de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine" relevă, de fapt, despre punerea în executare a acesteia. Propunem să fie modificat titlul art.PC în „Cererea de încuviințare a executării silite a hotărârii judecătorești străine".
O altă problemă ce ține de reglementarea juridică a executării hotărârilor judecătorești străine în RM constă în aceea că potrivit art.33, alin.(1), lit.d) CPC al Republicii Moldova ca instanțe de drept comun, curțile de apel judecă în primă instanță pricinile civile privind recunoașterea și încuviințarea executării silite a hotărârilor judecătorești străine.
Conform art. 458 CPC al Republicii Moldova, „în procesele civile cu element de extraneitate, instanțele judecătorești ale Republicii Moldova aplică legislația procedurală a țării dacă nu s-a dispus altfel în mod expres". Se consacră, astfel, regula potrivit căreia, normele procedurale sunt ale forului (lex processualis fori).
Dacă vorbim despre fondul cererilor, pe primul loc este perceperea pagubei, perceperea pensiei alimentare pentru copii și părinți și lipsirea de drepturile părintești, repararea prejudiciului cauzat în urma infracțiunii, recunoașterea hotărârilor prin care a fost desfăcută căsătoria etc. În ce privește executarea hotărârilor judecătorești, deosebim două momente, hotărârile judecătorești pronunțate în Republica Moldova și susceptibile de executare în străinătate și hotărârile judecătorești pronunțate în străinătate, susceptibile de executare în Republica Moldova.
În lumina aderării Republicii Moldova la 19 iunie 2006 (Convenția Apostile) cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, încheiată la 5 octombrie 1961, considerăm necesar redactarea art.466 C.P.C. al Republicii Moldova. Această Convenție Apostile are o întindere foarte mare, marcând o nouă etapă istorică și subliniind importanța practică mondială a convențiilor de
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&lang=1&id=311496
Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Codul de Executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24.12.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 214-220/704 din 05.11.2010. http://lex.justice.md/ document_rom.php?id=7815EB1B:E68465D1
Legea Republicii Moldova cu privire la arbitrajul comercial internațional nr. 24-XVI din 22.02.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 88-89/316 din 20.05.2008. http://lex.justice.md/md/329418/
Legea Republicii Moldova pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 155 din 05.07.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 185/622 din 31.08.2012. http://lex.justice.md/md/344626/
Legea Republicii Moldova taxei de stat nr. 1216-XII din 03.12.1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 53-55/302 din 02.04.2004. http://lex.justice.md/md/313274/
Convenția civilă privind corupția din 04.11.1999. În: Ediția Oficială "Tratate internaționale", 2006, volumul 35, p. 12-29. www.justice.gov.md/file/…/instruente /30.doc
Convenția cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 22.01.1993. În: Ediția Oficială "Tratate internaționale", 1999, volumul 16, p. 31-43. http://www.mtic.gov.md/img/ssc/ law/act_int/004%20CAJ%20 Minsk.pdf
Monografii, articole de specialitate
Angheni S. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Ed. Oscar Print, 1995. 644 p.
Bâcu A. Unele aspecte privitoare la reglementarea cheltuielilor de judecată în procesul civil. În: Legea și viața, 2009, nr. 6, p. 22-28.
Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică. București: Lumina Lex, 1997. 578 p.
Blaje O. Executarea hotărîrilor instanțelor de judecată și ale organelor de arbitraj străine. În: Buletinul Judecătoriei Economice și Serviciului Fiscal de Stat al R.M.", 1998, nr. 2, p. 3-4.
Boar M. Recuperarea bănească a daunelor morale în dreptul unor state vest-europene. În: Dreptul, nr. 8, 2010, p. 12-16.
Cantacuzino M. B. Elementele dreptului civil. București: Pontos, 1998. 547 p.
Cîrnaț T. Egalitatea în drepturi – condiție primordială a statului de drept în garantarea nondiscriminării. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr. 11, p. 20-28.
Cojocari E. Drept Civil. Răspunderea juridică civilă. Chișinău: Business Elita, 2002. 450 p.
Cojocari E. Prejudiciul contractual în diferite sisteme de drept. În: Revista Avocatul Poporului, 2003, nr.3-4, p. 11-17.
Cosmovici P. Premise pentru elaborarea unei concepții generale cu privire la fundamental răspunderii de drept economic. București: Editura Academiei, 1980. 555 p.
Costin M. Dicționar de drept civil. Vol.I și vol. II. București: Lumina Lex, 2003. 960 p.
Crețu V. Procedura de reconstituire a dosarelor pierdute ce conțin acte de procedură judiciară sau de executare. În: Legea și Viața, 1996, nr. 5, p. 12-18.
Demetrescu P. Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1966. 399 p.
Dragomir M. Dreptul la respectarea libertății și la o reparație echitabilă. Constanța: Universitatea Spiru Haret, 2004. 688 p.
Dragomir M. Noțiuni genereale privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii și lucruri. Chișinău: USM, 2003. 612 p.
Dumitrescu I. C. Forța juridică a tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului în raport cu prevederile celorlalte acte normative decât Constituția. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr. 8, p. 82-88.
Muruianu I. Realizarea dreptului de acces efectiv la justiție prin prisma achitării taxei de stat. În: Buletinul CSJ, 2007, nr. 12, p. 18-23.
Neculaescu S. Reflecții privind fundamentul răspunderii civile delictuale. În: Revista Dreptul, 2006, nr. 11, p. 48-52.
Palanciuc V. Norme conflictuale referitoare la procedura succesorală notarială în lumina tratatelor bilaterale de asistență juridică, încheiate de Republica Moldova cu alte state. În: Legea și viața, 2000, nr. 4, p. 28-32.
Poalelungi M., Visternicean D. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediția a II-a. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013. 1197 p.
Popescu C. Protecția internațională a drepturilor omului – surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 570 p.
Robu O. Locul și importanța deschiderii succesiunii. În: Revista Națională de Drept, 2001, nr. 4, p. 56-59.
Sosna B. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de accidente de muncă și boli profesionale. În: Legea și viața, 2010, nr. 10, p. 55-59.
Stătescu C., Bîrsan C. Teoria generală a obligațiilor. București: All Beck, 2000. 614 p.
Toader C. Noi reglementări europene în materia contractelor: Directiva asupra anumitor aspecte ale vînzării și ale garanției bunurilor destinate consumului. În: Revista Curierul judiciar, 2004, nr. 11-12, p. 1-16.
Urs I. Criterii de apreciere a prejudiciilor morale și a despăgubirilor bănești pentru repararea daunelor morale. În: Dreptul, 1998, nr. 4, p. 33-38.
Urs I. Repararea daunelor morale. București: Lumina Lex, 2001. 460 p.
Vintilă Gh., Furtună C. Daunele morale. Studiu de doctrină și jurisprudență. București: All Beck, 2010. 687 p.
Vrabie C. Regimul juridic al actelor de stare civilă a cetățenilor străini și a apatrizilor în Republica Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2009, nr. 2, p. 39-42.
Бендевский Т. Международное частное право. Москва: Статут, 2005. 446 с.
Галенская Л.Н. Взыскание алиментов за границей. В: Журнал международного частного права, №1 (63), 2009, с. 3-16.
Гражданское и торговое право зарубежных государств. Отв. ред.: Е.А. Васильев, А.С. Комаров. Т.1. Москва: Международные отношения, 2004. 560 с.
Лалетина А.С. Коллизионные нормы, регулирующие имущественные отношения супругов в законодательстве иностранных государств. В: Московский журнал международного права, №1, 2004, с. 189-197.
Малкин О.Ю. Коллизионные вопросы прав и обязанностей родителей и детей. В: Журнал международного частного права, №1 (67), 2010, с. 2-17.
Марышева Н.И. Семейные отношения с участием иностранцев. Москва: Вольтерс Клувер, 2007. 328 с.
Международное частное право. Под ред. Г.К. Дмитриевой. Москва: Проспект, 2008. 688 с.
Осокина Г. Гражданский процесс. Общая часть. Москва: Юрист, 2004. 658 c.
Петров И.В. Коммерческое право. Санкт Петербург. Издательство Михаилова В. А., 2001. 471 с.
Попондополо В. Ф., Яковлев С. И. Коммерческое право. Санкт Петербург: Норма-Инфра, 1999. 340 с.
Рассолов М.М. Коммерческое право. Москва: Юнити, 2001. 214 с.
Толстых В.Л. Международное частное право: коллизионное регулирование. Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2004. 526 с.
Culegeri de documente, practică judiciară
Hotărîrea Plenului CSJ privind practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației ce ține de recunoașterea și executarea hotărîrilor judecătorești și hotărîrilor arbitrale străine nr. 9 din 09.12.2013. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2014, nr. 1-2, p. 16.
Decizia Colegiului economic al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.2re-52/2008 din 25.12.2008. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2009, nr. 6, p. 18-23.
Decizia Colegiului civil și de contencios administrative al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.2r-33/2007 din 07.02.2007 http://jurisprudenta. csj.md/db_plen_penal.php
Informație privind activitatea instanțelor judecătorești în anul 2005 (analiza statisticii judiciare). În : Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2006, nr. 2, p. 16-21.
SUMMARY
The doctrine, especially in practice, one of the most delicate legal issues and that is the modalities of compensation for damage caused by illegal acts of moral by worth. Indeed, not only in principle the admissibility of such damage, especially ways of repairing them is not only difficult problem legislator, but also a theoretician or practitioner.
Considering that compensation for non-pecuniary loss (also called moral damage) in the civil relations it is regulated by a number of legislative acts that have been operating in different terms, in order to ensure uniform and fair application of the law in each trial because the court must clarify: the character relationships or other parties participating in the process and that legislative rules are regulated; legislation allows the possibility of compensation for moral damage in appearance and given the litigious relationships, whether such liability exists when the legislative act entered into force which provides the conditions and injury compensation rules; also the date of the actions that led to the infliction of moral damage.
Enhancing relations persist an item requires some rules dictated by the specific conditions governing these relations. It is a more extensive involvement of individuals and businesses Moldovan international circuit of goods, people, capital and services. Last is one of the pillars of European Union law, described as the four freedoms of movement within the EU.
News and importance of the data highlight the need for research and development concepts of damage, repair the damage and repair the monetary equivalent, studying ways to repair and damage calculation according to form, through the recognition and enforcement of foreign judgments.
The legal basis for granting legal aid in matters of recognition and enforcement of judgments is the bilateral and multilateral international conventions to which RM is part, as well as relevant national legislation.
International legal and judicial cooperation and harmonization of domestic regulations with European standards is a tool for participating in the creation of a European legal space harmoniously, simplified and coherent, which reduces the possibilities of occurrence of conflicts of jurisdiction and during the course of the various procedures, creating, while facilities for Moldovan citizens and foreigners, including foreign investment. Nature jurisdiction should not be taken into account for tasks that regulatory authorities to drop the states where courts are generally competent.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&lang=1&id=311496
Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Codul de Executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24.12.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 214-220/704 din 05.11.2010. http://lex.justice.md/ document_rom.php?id=7815EB1B:E68465D1
Legea Republicii Moldova cu privire la arbitrajul comercial internațional nr. 24-XVI din 22.02.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 88-89/316 din 20.05.2008. http://lex.justice.md/md/329418/
Legea Republicii Moldova pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 155 din 05.07.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 185/622 din 31.08.2012. http://lex.justice.md/md/344626/
Legea Republicii Moldova taxei de stat nr. 1216-XII din 03.12.1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 53-55/302 din 02.04.2004. http://lex.justice.md/md/313274/
Convenția civilă privind corupția din 04.11.1999. În: Ediția Oficială "Tratate internaționale", 2006, volumul 35, p. 12-29. www.justice.gov.md/file/…/instruente /30.doc
Convenția cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 22.01.1993. În: Ediția Oficială "Tratate internaționale", 1999, volumul 16, p. 31-43. http://www.mtic.gov.md/img/ssc/ law/act_int/004%20CAJ%20 Minsk.pdf
Monografii, articole de specialitate
Angheni S. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Ed. Oscar Print, 1995. 644 p.
Bâcu A. Unele aspecte privitoare la reglementarea cheltuielilor de judecată în procesul civil. În: Legea și viața, 2009, nr. 6, p. 22-28.
Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică. București: Lumina Lex, 1997. 578 p.
Blaje O. Executarea hotărîrilor instanțelor de judecată și ale organelor de arbitraj străine. În: Buletinul Judecătoriei Economice și Serviciului Fiscal de Stat al R.M.", 1998, nr. 2, p. 3-4.
Boar M. Recuperarea bănească a daunelor morale în dreptul unor state vest-europene. În: Dreptul, nr. 8, 2010, p. 12-16.
Cantacuzino M. B. Elementele dreptului civil. București: Pontos, 1998. 547 p.
Cîrnaț T. Egalitatea în drepturi – condiție primordială a statului de drept în garantarea nondiscriminării. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr. 11, p. 20-28.
Cojocari E. Drept Civil. Răspunderea juridică civilă. Chișinău: Business Elita, 2002. 450 p.
Cojocari E. Prejudiciul contractual în diferite sisteme de drept. În: Revista Avocatul Poporului, 2003, nr.3-4, p. 11-17.
Cosmovici P. Premise pentru elaborarea unei concepții generale cu privire la fundamental răspunderii de drept economic. București: Editura Academiei, 1980. 555 p.
Costin M. Dicționar de drept civil. Vol.I și vol. II. București: Lumina Lex, 2003. 960 p.
Crețu V. Procedura de reconstituire a dosarelor pierdute ce conțin acte de procedură judiciară sau de executare. În: Legea și Viața, 1996, nr. 5, p. 12-18.
Demetrescu P. Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1966. 399 p.
Dragomir M. Dreptul la respectarea libertății și la o reparație echitabilă. Constanța: Universitatea Spiru Haret, 2004. 688 p.
Dragomir M. Noțiuni genereale privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii și lucruri. Chișinău: USM, 2003. 612 p.
Dumitrescu I. C. Forța juridică a tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului în raport cu prevederile celorlalte acte normative decât Constituția. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr. 8, p. 82-88.
Muruianu I. Realizarea dreptului de acces efectiv la justiție prin prisma achitării taxei de stat. În: Buletinul CSJ, 2007, nr. 12, p. 18-23.
Neculaescu S. Reflecții privind fundamentul răspunderii civile delictuale. În: Revista Dreptul, 2006, nr. 11, p. 48-52.
Palanciuc V. Norme conflictuale referitoare la procedura succesorală notarială în lumina tratatelor bilaterale de asistență juridică, încheiate de Republica Moldova cu alte state. În: Legea și viața, 2000, nr. 4, p. 28-32.
Poalelungi M., Visternicean D. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediția a II-a. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013. 1197 p.
Popescu C. Protecția internațională a drepturilor omului – surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 570 p.
Robu O. Locul și importanța deschiderii succesiunii. În: Revista Națională de Drept, 2001, nr. 4, p. 56-59.
Sosna B. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de accidente de muncă și boli profesionale. În: Legea și viața, 2010, nr. 10, p. 55-59.
Stătescu C., Bîrsan C. Teoria generală a obligațiilor. București: All Beck, 2000. 614 p.
Toader C. Noi reglementări europene în materia contractelor: Directiva asupra anumitor aspecte ale vînzării și ale garanției bunurilor destinate consumului. În: Revista Curierul judiciar, 2004, nr. 11-12, p. 1-16.
Urs I. Criterii de apreciere a prejudiciilor morale și a despăgubirilor bănești pentru repararea daunelor morale. În: Dreptul, 1998, nr. 4, p. 33-38.
Urs I. Repararea daunelor morale. București: Lumina Lex, 2001. 460 p.
Vintilă Gh., Furtună C. Daunele morale. Studiu de doctrină și jurisprudență. București: All Beck, 2010. 687 p.
Vrabie C. Regimul juridic al actelor de stare civilă a cetățenilor străini și a apatrizilor în Republica Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2009, nr. 2, p. 39-42.
Бендевский Т. Международное частное право. Москва: Статут, 2005. 446 с.
Галенская Л.Н. Взыскание алиментов за границей. В: Журнал международного частного права, №1 (63), 2009, с. 3-16.
Гражданское и торговое право зарубежных государств. Отв. ред.: Е.А. Васильев, А.С. Комаров. Т.1. Москва: Международные отношения, 2004. 560 с.
Лалетина А.С. Коллизионные нормы, регулирующие имущественные отношения супругов в законодательстве иностранных государств. В: Московский журнал международного права, №1, 2004, с. 189-197.
Малкин О.Ю. Коллизионные вопросы прав и обязанностей родителей и детей. В: Журнал международного частного права, №1 (67), 2010, с. 2-17.
Марышева Н.И. Семейные отношения с участием иностранцев. Москва: Вольтерс Клувер, 2007. 328 с.
Международное частное право. Под ред. Г.К. Дмитриевой. Москва: Проспект, 2008. 688 с.
Осокина Г. Гражданский процесс. Общая часть. Москва: Юрист, 2004. 658 c.
Петров И.В. Коммерческое право. Санкт Петербург. Издательство Михаилова В. А., 2001. 471 с.
Попондополо В. Ф., Яковлев С. И. Коммерческое право. Санкт Петербург: Норма-Инфра, 1999. 340 с.
Рассолов М.М. Коммерческое право. Москва: Юнити, 2001. 214 с.
Толстых В.Л. Международное частное право: коллизионное регулирование. Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2004. 526 с.
Culegeri de documente, practică judiciară
Hotărîrea Plenului CSJ privind practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației ce ține de recunoașterea și executarea hotărîrilor judecătorești și hotărîrilor arbitrale străine nr. 9 din 09.12.2013. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2014, nr. 1-2, p. 16.
Decizia Colegiului economic al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.2re-52/2008 din 25.12.2008. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2009, nr. 6, p. 18-23.
Decizia Colegiului civil și de contencios administrative al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.2r-33/2007 din 07.02.2007 http://jurisprudenta. csj.md/db_plen_penal.php
Informație privind activitatea instanțelor judecătorești în anul 2005 (analiza statisticii judiciare). În : Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2006, nr. 2, p. 16-21.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedura Arbitrala (ID: 129159)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.