Procedura Acordului de Recunoastere a Vinovatiei
CUPRINS
INTRODUCERE 1
CAPITOLUL I – Aspecte preliminare privind procedurile speciale în procesul penal
Secțiunea 1 – Reglementarea procedurilor speciale
Secțiunea 2 – Analiză comparativă prin raportare la procedura recunoașterii învinuirii (cercetarea abreviată)
CAPITOLUL II – Condiții generale de admisibilitate ale convenției de negociere
Secțiunea 1 – Evoluția istorică a acordului de recunoaștere a vinovăției
Secțiunea 2 – Natura juridica și condițiile generale ale acordului
Secțiunea 3 – Titularii și obiectul acordului
§3.1. – Titularii – prerogative și competență
§3.1.1. – Rolul și poziția procesuală a procurorului la inițierea și încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției
§3.1.2. – Rolul și poziția procesuală a inculpatului la inițierea și încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției
§3.1.3. – Avantajele încheierii acordului pentru inculpat
§3.2. – Obiectul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției
Secțiunea 4 – Condiții legale de formă și conținut ale acordului de recunoaștere a vinovăției
CAPITOLUL III – Procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției
Secțiunea 1 – Procedura privind acordul de recunoaștere a vinovăției
§1.1. – Procedura în faza de urmărire penală
§1.2. – Procedura în fața instanței de judecată
§1.2.1. – Rolul instanței la încheierea convenției de negociere
Secțiunea 2 – Soluții și consecințe procesuale
Secțiunea 3 – Căi de atac și probleme de constituționalitate
CAPITOLUL IV –Drept comparat și CEDO
Secțiunea 1 – Aspecte de drept comparat
§1.1. – Modelul anglo-saxon
§1.2. – Modelul romano-germanic
Secțiunea 2 – Acordul de recunoaștere a vinovăției din prisma Curții Europene a Drepturilor Omului
§2.1. – Dreptul la un tribunal imparțial și independent
§2.2. – Prezumția de nevinovăție
§2.3. – Dreptul la apărare
§2.4. – Egalitatea de tratament
BIBLIOGRAFIE
ANEXA
INTRODUCERE
Sistemul de justiție român a cunoscut de-a lungul timpului numeroase reforme care au dictat, într-o măsură sau alta, și în funcție de interesele politice existente, cursul justiței.
Statul de drept asigură respectarea separării puterilor în stat, însă din prisma evenimentelor care au guvernat evoluția statului român, acest principiu constituțional a fost încălcat.
Sistemul judiciar român, îndeosebi cel penal, a avut drept scop creearea unor mecanisme care să asigure atât respectarea drepturilor și intereselor cetățenilor, cât și asigurarea interesului general.
Justiția penală, prin normele incriminatoare reglementate la nivelul Codului Penal, dar și în legile speciale, impune conformarea conduitei cetățenilor față de cerințele societății. Încălcarea lor va conduce la nașterea unui raport juridic de conflic, în care statul este subiectul pasiv principal, lezat prin conduita contrară a individului.
Dacă dreptul penal substanțial stabilește cadrul în interiorul căruia o presoană trebuie să se manifeste, atunci dreptul procesual penal este ceea ce pune în viață, dă naștere dreptului penal substanțial odată cu încălcarea normei incriminatoare.
Legsilația procesual penală română a cunoscut numeroase reforme, însă principiile generale care guvernau procedura lato sensu au subzistat de-a lungul timpului.
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură penală, procedura penală a cunoscut modificări pe care, anterior le cunoștea doar tangențial. Astfel, elementele de drept anglo-saxon, deși prezente anterior Noului Cod, s-au concretizat și au fundamentat anumite instituții.
Poate cea mai pregnantă modificare este îmbrățișarea ideii de justiție negociată, specifică sistemelor anglo-saxone unde, partea acuzată are posibilitatea de a negocia cu reprezentantul statului. Formalismul și rigoarea sistemului procesual penal român nu a permis implementarea acestor norme decât cu mari rețineri. Principii precum aflarea adevărului judiciar, prezumția de nevinovăție, egalitatea armelor și dreptul la apărare au format zidul pe care noile amendamente trebuiau să îl pargură în drumul lor spre asigurarea respectării tututor garanțiilor procesuale.
Justiția negociată, deși este un concept relativ nou în sistemul judiciar român, este bine conturată atât la nivelul sistemelor anglo-saxone, cât și la cel al sistemelor romano-germanice. Beneficiile pe care aceasta le aduce au reprezentat un motiv temeinic pentru schimbarea și implementarea anumitor instituții. Totuși ideea nu a fost lipsită de critici.
Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției este transpunerea concretă a ideii de justiție negociată în realitatea normativă a statelor. Practic, ea implică purtarea unei negocieri între persoana acuzată și procuror în urma căreia inculpatul are posibilitatea de a obține o pedeapsă mai blândă decât cea care ar fi putut fi pronunțată ca urmare a parcurgerii procedurii de drept comun.
Prezenta lucrare urmărește analizarea acestei instituții pornind de la definirea noțiunii de procedură specială, urmată de analiza concretă a procedurii acordului și legătura acesteia cu celelalte instituții de drept procesual penal, încheind cu rolul, beneficiile și propunerile de lege ferenda.
CAPITOLUL I. ASPECTE PRELIMINARE PRIVIND PROCEDURILE SPECIALE ÎN PROCESUL PENAL
SECȚIUNEA 1 – REGLEMENTAREA PROCEDURILOR SPECIALE
Normele procesual penale regăsite în Partea Generală și cea Specială a Codului de Procedură penală guvernează și dirijează activitatea desfășurată într-o sau în legătură cu o cauză penală, precum și raporturile juridice stabilite între diverșii participanți în procesul penal.
„Totalitatea normelor procedurale care formează procedura de drept comun și în temeiul cărora se desfășoară procesul penal constituie cadrul legal ce garantează aflarea adevărului în toate cauzele penale și justa soluționare a acestora”. Premisele înfăptuirii justiției în mod egal pentru toți participanții la procesul penal sunt create prin aplicarea unitară și nediferențiată a procedurii obișnuite.
Normele de drept comun pot fi insuficiente și ineficace prin raportare la cerințele impuse de necesitatea aflării adevărului într-o cauză penală atipică. Aceste cauze sunt guvernate de anumite aspecte cu caracter special care impun un tratament judiciar adecvat, distinct de cel instituit prin procedura obișnuită. Legiuitorul a urmărit, prin reglementarea procedurilor speciale, asigurarea unui mecanism și a unui ritm corespunzător desfășurării procesului penal, fără a periclita minimului de garanții necesare pentru soluționarea justă a cauzelor deduse spre judecată și fără a aduce atingere unor drepturi fundamentale. Indiferent de felul procedurilor penale scopul urmărit este unul comun, anume tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârșit o infracțiune.
Noțiunea de procedură specială a fost calificată la nivel doctrinar ca fiind complexul de norme procesual penale, distincte de procedura de drept comun, cu un caracter complex și derogatoriu, aplicabile în limitele și situațiile expres prevăzute de lege. Per a contrario, o cauză penală, în lipsa unor dispoziții legale exprese contrare, va fi soluționată potrivit dreptului comun.
Aplicarea procedurilor speciale se realizează în urma analizării în mod obiectiv a elementelor incidente în cauză, iar nu în mod discreționar în temeiul unor criterii subiective.
La nivel doctrinar, au existat anumite criterii în funcție de care se aprecia aplicarea in concreto într-o cauză penală – starea și calitățile persoanei trase la răspundere penală; infracțiunea săvârșită și condițiile în care a fost descoperită.
Prin intermediul procedurilor speciale se realizează scopul procesului penal, cât și soluționarea pe cale jurisdicțională a unor aspecte exterioare necesităților fundamentale.
Din punct de vedere al evoluției istorice, procedurile speciale nu au fost din totdeauna reglementate în mod expres ca insituții de sine stătătoare. Spre exemplu, în Codul de Procedură penală de la 1864 erau consacrate doar situații de excepție de la prevederile de drept comun. La nivel doctrinar, se aprecia, într-o formă incipientă, importanța reglementării unor proceduri speciale în anumite materii strict determinate. Codul „Carol al II-lea”, din 1936, a fost primul cod de procedură penală din sistemul judiciar penal român în care erau prevăzute proceduri speciale: în cazul infractorilor minori, a infracțiunilor de presă, de consiliere în judecarea delictelor contra onoarei, procedura amnistiei, procedura grațierii etc.. Totodată se realiza o distincție între procedurile speciale propriu-zise și cele auxiliare.
La nivel european, procedurile derogatorii de la dreptul comun nu erau necunoscute. State precum Franța, Germania, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și Italia reglementau proceduri cu caracter special aplicabile în situații strict și expres determinate. Influențele de filieră franco-germană au determinat adoptarea și adaptarea acestor instituții la specificul legislației penale române.
Diversitatea procedurilor speciale în materie penală a impus realizarea unor clasificări în funcție de anumite criterii.
Astfel, în funție de obiectul cauzelor ce trebuie soluționate și care cad sub incidența reglementărilor speciale, acestea se împart în proceduri speciale propriu-zise și proceduri speciale auxiliare.
Procedurile speciale propriu-zise sunt procedurile care includ norme derogatorii de la procedura de drept comun, a căror aplicare conduce la realizarea scopului procesului penal – tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Aceste proceduri presupun antamarea elementelor raportului de conflict și permit realizarea activitățiilor judiciare de soluționare a fondului cauzei penale, precum și a celei civile, dacă a fost exercitată în cadrul procesului penal, prin pronunțarea uneia dintre soluțiile prevăzute de lege.
Deși indentice sub aspectul naturii juridice, din punct de vedere al modului de reglementare, respectiv al normelor conținute, procedurile propriu-zise sunt, la rândul lor, de două feluri:
În cazul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției se aplică preponderent norme derogatorii de la dreptul comun care se completează, atunci când prevederile speciale tac, cu dispoziții generale.
Spre deosebire de acestea, procedurile în cauzele cu infractori minori și cea de tragere la răspundere penală a persoanei juridice, sunt guvernate cu precădere de normele de drept comun, norme care se completează cu normele derogatorii specifice procedurii speciale. Această împărțire se întemeiază pe interpretarea articolelor 489 și 504 C. proc. pen., al căror marginal este Dispoziții generale. Se constată, astfel, faptul că reglementarea celor două proceduri speciale doar completează cu prevederi specifice, concret aplicabile cauzelor particulare în materie, normele de drept comun.
O altă categorie de proceduri speciale, alături de cea prezentată anterior este cea a procedurilor speciale auxiliare – contestația privind durata procesului, procedura dării în urmărire, procedura în caz de dispariție a dosarelor și înscrisurilor judiciare etc.. Acestea conțin dispoziții derogatorii, însă reglementează doar activități judiciare prin care se soluționează aspecte adiacente rezolvării fondului cauzei și pot fi întâlnite în etapa judecății ori etapa de executare a pedepsei. Fiind circumscrise activității de soluționare, ele nu vizează antamarea elementelor esențiale ale raportului de conflict și nu presupun realizarea obiectului acțiunii penale exercitate în cauzele penale – tragerea la răspundere penală.
Soluțiile care pot fi pronunțate în vederea finalizării procedurilor auxiliare pot fi de admitere sau de respingere a cererii.
Un alt criteriu în funție de care se poate realiza clasificarea procedurilor speciale este izvorul consacrării – Codul de Procedură Penlă sau legile speciale.
În prima categorie se încadrează procedurile propriu-zise: acordul de recunoaștere a vinovăției, procedura în cauzele cu infractori minori, procedura tragerii la răspundere a persoanei juridice; cât și procedurile auxiliare.
În cea de-a doua categorie, se regăsesc proceduri reglementate în legi speciale: Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala republicata 2011 etc..
La nivel general, trebuie remarcat faptul că, în anumite situații, procedura de drept comun care guvernează desfășurarea activității judiciare într-o cauză penală include și norme derogatorii, cu caracter special. Ca ansamblu, normele speciale în aceste situații nu constituie o procedură specială propriu-zisă deoarece, pe de o parte, activitățile pe care le guvernează se desfășoară concomitent cu activitatea principală, iar pe de altă parte, legiuitorul nu le-a conferit o existență procesuală autonomă.
SECȚIUNEA 2 – ANALIZĂ COMPARATIVĂ PRIN RAPORTARE LA PROCEDURA RECUNOAȘTERII ÎNVINUIRII (CERCETAREA ABREVIATĂ)
În Legea nr. 29/1968 privind Codul de Procedură penală, era reglementată, la art. 320 indice 1, instituția judecății în cazul recunoașterii vinovăției – considerată ca fiind o procedură specială. Rațiunea reglementării a fost aceea de a scurta durata etapa cercetării judecătorești și de a „recompensa” inculpatul. Practic, subiectul pasiv al acțiunii penale, în urma declarării recunoașterii tuturor faptelor reținute în sarcina sa, putea solicita instanței ca judecata să se desfășoare pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.
Noul Cod de Procedură penală a păstrat instituția sub o altă denumire – procedura recunoașterii învinuirii sau cercetarea judecătorească abreviată, dar și sub o altă formă, fiind deturnată de la rangul de procedură specială la cel de modalitate atipică de desfășurare a etapei cercetării judecătorești.
Reglementarea anterioară a procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 255/2013, era asemănătoare, din anumite puncte de vedere, procedurii recunoașterii învinuirii.
Principala similitudine între cele două proceduri este fundamentul pe care au fost „clădite”, anume concepția de justiție negociată. Un alt element comun este dat de existența declarației inculpatului de recunoaștere a faptei. De asemenea, cele două instituții responsabilizează părțile și constituie un remediu pentru deficiența specifică procesului penal – perioada mare de desfășurare – prin asigurarea soluționării cauzelor în condiții de celeritate și economisire a resurselor umane și materiale.
Între cele două proceduri există și numeroase deosebiri:
Din punct de vedere al cadrului procesual al desfășurării procedurilor:
Acordul de recunoaștere poate interveni doar în timpul fazei de urmărire penală, începând cu prima zi ulterior punerii în mișcare a acțiunii penale. Emiterea ordonanței de inculpare încă din debutul procesului penal se fundamentează pe existența unui material probator consistent. Procedura specială este guvernată de reguli derogatorii de la procedura de drept comun, ea fiind aplicabilă și în primă instanță, cât și în apel.
Recunoașterea învinuirii poate interveni numai în cursul judecății în primă instanță;
Din punct de vedere al structurii procesului penal:
În cadrul procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției, terminarea fazei de urmărire penală prin încheierea acordului determină sesizarea instanței printr-un act procesual diferit față de rechizitoriu. Prin aceasta se exclude parcurgerea etapei camerei preliminare, precum și etapa dezbaterilor și a ultimului cuvânt al inculpatului.
În cazul cercetării judecătorești abreviate, defășurarea procesului penal nu este afectată, fiind parcurse etapele prevăzute de lege – urmărirea penală, camera preliminară, judecata și punerea în executare a hotărârilor judecătorești;
Din punct de vedere al subiecților procesuali implicați:
În desfășurarea procesului penal conform reglementărilor speciale, se constată o implicare activă și consistentă a organelor judiciare penale – procurorul de caz și procurorul ierarhic superior, spre deosebire de procedura recunoașterii învinuirii, unde, subiectul procesual oficial este instanța de judecată.
Acordul de recunoaștere a vinovăției presupune o negociere între procuror și inculpat cu privire la individualizarea pedepsei, modul de soluționare al acțiunii penale fiind, în anumite limite obligatoriu pentru instanța de judecată. În cazul recunoașterii învinuirii, judecătorul are sarcina exclusivă de a proceda la individualizarea pedepsei;
Din perspectiva condițiilor de admisibilitate:
Inculpatul poate iniția încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției doar dacă recunoaște fapta comisă și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost emis actul de inculpare. Reglementarea specială permite încheierea convenției și doar cu privire la unele infracțiuni ori doar cu unii inculpați. În cazul recunoașterii învinuirii, parcurgerea acesteia este condiționată de recunoașterea în totalitate de către inculpat a faptelor reținute în sarcina sa.
Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției este aplicabilă doar infracțiunilor de mai mica gravitate, pentru care pedeapsă prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este amenda sau închisoarea de cel mult 7 ani; sfera de aplicare a recunoașterii învinuirii este mai largă, fiind exclusă doar pentru infracțiunile a căror pedeapsă prevăzută de lege este detențiunea pe viață.
Din punct de vedere al desfășurării procedurii:
Potrivit procedurii speciale, judecarea cauzei se desfășoară în procedură necontradictorie care exclude posibilitatea administrării unor noi probe ori readministrarea probelor din cursul urmăririi penale. Astfel, soluționarea cauzei se întemeiază doar pe materialul probator constituit în faza de urmărire penală.
În cazul recunoașterii învinuirii, legea procesual penală prevede desfășurarea procesului cu respectarea principiului contradictorialității. Se admite, astfel, posibiliatatea administrării probei cu înscrisuri, conform art. 375 alin. (2), art. 377 alin. (1)-(2) C. proc. pen. și se poate pune în discuția părților schimbarea încadrării juridice a faptelor recunoscute;
Din punct de vedere al efectelor:
Ca urmare a încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, instanța va putea pronunța o hotărâre prin care să dispună fie executarea de către inculpat a pedepsei asupra căreia s-a convenit prin convenție, fie o pedeapsă mai blândă ori chiar respingerea acordului dacă se constată neîndeplinirea cerințelor prevăzute de lege.
Dacă judecata s-a desfășurat conform procedurii abreviate, inculpatul va beneficia, în caz de condamnare sau de amânare a aplicării pedepsei, de reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege cu o treime pentru pedeapsa cu închisoarea, respectiv cu o pătrime pentru pedeapsa cu amenda.
CAPITOLUL AL II-LEA. CONDIȚII GENERALE DE ADMISIBILITATE
SECȚIUNEA 1 – EVOLUȚIE ISTORICĂ
Instituția acordului de recunoaștere a vinovăției a luat naștere în Statele Unite ale Americii, la începutul secolului al XX-lea, din rațiuni de ordin pragmatic, în scopul degrevării muncii depuse în cadrul tribunalelor din zonele urbane mari. Plea bargain a apărut ca o necesitate, în scopul găsirii unor soluții alternative, pragmatice, pentru rezolvarea de urgență și cu precădere a cazurilor cu gravitate redusă, în situația în care acestea nu necesitau a fi soluționate printr-un proces complet, desfășurat în fața juraților.
Până în anul 1970, plea bargain, nu primise o recunoaștere oficială din partea tribunalelor, fiind considerată o procedură comună, însă de la cazul Brady v. United States , soluționând, Curtea Supremă a recunoscut și a afirmat constituționalitatea și legalitatea acestei proceduri.
Deși o procedură controversată, plea bargain, componentă importantă a sitemului de justiție penală al Statelor Unite, în cazurile în care este administrată corect, prezintă beneficii pentru toți participanții la procesul penal. În acest sens, printre avantajele pe care le aduce se numără posibilitatea statului de a rezolva mai rapid cazul, șansa acuzatului de a-și recunoaște culpabilitatea și de a începe cât mai curând să-și realizeze potențialul pentru reabilitare. Totodată, instituția ajută la conservarea resurselor vitale și limitate a subiecților procesuali oficiali, cât și la protejarea publicului de riscul la care este supus prin rămânerea în libertate a celor acuzați, pe cauțiune, până la rezolvarea propriu-zisă a cazului.
Statele continentale au transpus, pe rând, această procedură în cadrul legislației naționale, adaptând-o la nevoile și interesele specifice societății. Scopul principal avut în vedere prin transpunerea acestei proceduri a fost îmbunătățirea și limitarea deficiențelor întâmpinate de modelul anglo-saxon prin reglementarea unor condiții restrictive privind sfera de aplicare a acestei instituții.
În Italia, patteggiamento era aplicabilă, anterior intervenirii reformei din anul 2003, infracțiunilor minore, în cazul cărora opera o reducere de pana la ⅓, pedeapsa efectiv aplicată fiind limitată la cel mult 2 ani închisoare. Ulterior adoptării reformei, patteggiamento cunoaște două forme, respectiv una de drept comun, patteggiamento allargato și una de excepție. Patteggiamento poate fi considerată și o procedură recompensă în sensul în care, dacă inculpatul acceptă acordul, el va putea beneficia de o pedeapsă redusă.
În Franța, plaidoyer coupable a fost introdusă în Codul de Procedură Penală Francez prin legea „Loi Pereben II” din 9 martie 2004 de adaptare a sitemului de justiție la evoluția criminalității. Această lege viza o creștere a puterii coercitive a poliției și a capacității de a desfășura urmărirea penală de către Ministerul Public, fapt ce a condus la numeroase controverse. În pofida acestei poziții a avocaților și magistraților, s-a afirmat că această procedură reprezintă „o formă de contractualizare a justiției penale care și-a făcut intrarea în dreptul francez”, care ușurează munca depusă în cadrul instanțelor și are în vedere interesele victimei.
Tradițional, sitemul judiciar penal român se întemeia pe elemente specifice legislațiilor continentale care valorificau, preponderent, principiile legalității și al aflării adevărului.
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală și a Noului Cod Penal, la 1 februarie 2014, reglementările penale române au cunoscut noi aspecte specifice sistemului acuzatorial menite a completa și îmbunătăți desfășurarea procesului penal lato sensu. Printre altele, se introduc noțiuni privind conceptul de justiție negociată sau convenție între apărare și acuzare, care, din punct de vedere conceptual, nu sunt compatibile cu principiile specifice sistemului continental.
Evoluția societății și, implicit, necesitatea asigurării unei justiții penale eficiente au condus, de-a lungul timpului, la conștientizarea importanței reglementării unor noi proceduri care să disciplineze și să îndrepte conduita individului. Principalul scop urmărit în reglementarea per ansamblu a noilor proceduri este acela de a avea instituții actuale care să permită obținerea rezultatului prevăzut de normele penale în condiții de celeritate și legalitate.
Prin transpunerea procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției, legiuitorul român a vizat în mod direct reducerea duratei procedurilor judiciare, simplificarea activității din faza de urmărire penală, economisirea resurselor bănești și umane, instituind astfel o procedură simplificată menită să degreveze instanțele de judecată. Deși această procedura specială are un pronunțat caracter de noutate în cadrul sistemului judiciar român, ea reprezintă, cu preponderență, rezultatul unei îndelungi evoluții cristalizate la nivel internațional a modelului originar instituit de sistemul anglo-saxon.
Acordul de recunoaștere a vinovăției, conform definițiilor doctrinare, este o procedură specială prin care se realizează tragerea la răspunderea penală a inculpatului în ipoteza în care acesta înțelege să recunoască faptele de care este acuzat, încadrarea acestora, și agreează cuantumul și modalitatea de executare a pedepsei astfel cum au fost convenite în urma negocierii cu reprezentantul Ministerului Public: procurorul. În virtutea influențelor continentale și anglo-saxone, sfera de aplicare a procedurii este condiționată de îndeplinirea cumulativă a anumitor cerințe prevăzute de lege. Este o instituție reglementată prin norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, pentru aplicarea căreia inculpatul renunță la beneficiul unui proces penal complet.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil este un drept la care se poate renunța în mod valabil fără a vătăma interesele și drepturile părților, mai exact fără a leza prezumția de nevinovăție. Totodată, numeroase state semnatare ale Convenției Europene a Drepturilor Omului au reglementat proceduri simplificate care nu contravin dreptului la un proces echitabil.
SECȚIUNEA 2 – NATURA JURIDICĂ ȘI CONDIȚIILE GENERALE ALE ACORDULUI
Din punct de vedere al naturii juridice, acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă o formă propriu-zisă de manifestare a tranzacțiilor judiciare în materie penală. Condiția esențială pentru aceasta este mărturisirea, declarația inculpatului de recunoaștere a faptei, respectiv recunoașterea vinovăției de către inculpat. Lipsa mărturisirii nu poate justifica încheierea legală a unui astfel de tranzacții.
Acordul de recunoaștere a vinovăției este văzut, din punct de vedere material, drept o convenție scrisă prin care titularii acesteia convin asupra modului de rezolvare a acțiunii penale în temeiul recunoașterii făcute de către inculpat.
Ca act judiciar, din punct de vedere procedural, acordul cunoaște o dublă natură juridică, reprezentând atât un act de sesizare cu caracter special, cât și un act de învestire al instanței de judecată. De principiu, și în limitele prevăzute de lege, modul de stingere al acțiunii penale, astfel cum a fost stabilit prin acord, este obligatoriu pentru instanța de judecată sesizată.
La nivelul practicii judiciare a parchetelor din Ministerul Public s-au conturat o serie de etape privind parcurgerea procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției.
O primă etapă, o reprezintă exprimarea, de către unul dintre titulari, intenției de a încheia o convenție de negociere.
Ulterior exprimării acestei manifestări de voință, procurorul de caz sesizează procurorul ierarhic superior în evedere emiterii de către acesta din urmă a unui aviz, în scopul fixării limitelor în care urmează a fi purtată negocierea. Prin aviz, procurorul ierarhic superior nu poate stabili, în mod discreționar, felul și cuantumul predepsei, precum și modalitatea concretă de executare a pedepsei. Această competență îi revine procurorului de caz, în temeiul calității sale de titular al acordului.
Următoarea etapă ce urmează a fi parcursă, ulterior obținerii avizului, este negocierea propriu-zisă, între limitele stabilite prin avizul prealabil, purtată între procurorul de caz și inculpatul asistat obligatoriu de către avocat.
În funcție de rezultatul negocierilor, procurorul fie va redacta și încheia, în mod concret, cu inculpatul acordul, fie va consemna rezultatul într-un proces-verbal.
Ultima etapă, necesară a fi parcursă, este sesizarea procurorului ierarhic superior în vederea emiterii unui aviz privind efectele acordului încheiet. Această etapă este premergătoare sesizării instanței de judecată competente cu soluționarea acordului.
SECȚIUNEA 3 – TITULARII ȘI OBIECTUL ACORDULUI
§3.1. – TITULARII
Articolul 478 alin. (1) și alin. (3) C. proc. pen. prevede în mod expres și limitativ titularii acordului de recunoaștere a vinovăției: procurorul, subiectul care exercită acțiunea penală, și inculpatul, cel împotriva căruia se exercită această acțiune.
§3.1.1. – ROLUL ȘI POZIȚIA PROCESUALĂ A PROCURORULUI LA INIȚIEREA ȘI ÎNCHEIEREA ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
Art. 55 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., instituie expres în atribuțiile procurorului posibilitatea acestuia de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției. Rolul procurorului în cadrul procedurii este unul complex.
Se impune necesitatea realizării unei distincții în funcție de formele de implicare ale reprezentantului Ministerului Public – inițiator al procedurii, respectiv subiect procesual principal căruia îi revin numeroase obligații. În acest sens, C. proc. pen. prevede în sarcina procurorului competența și atribuții privind negocierea și încheierea unui acord, emiterea actului procesual specific și sesizarea instanței pentru soluționarea cauzei.
O primă condiție esențială pentru încheierea unui acord de recunoașterea a vinovăției este punerea în mișcarea a acțiunii penale prin emiterea ordonanței de inculpare de către procurorul de caz. Norma legală instituie în sarcina procurorului obligația, ca anterior inițierii procedurii speciale, să aprecieze caracterul suficient al materialului probator existent până la acel moment. Spre deosebire de procedura de drept comun, se poate observa faptul că standardul pentru pronunțarea unei soluții de condamnare în mod tradițional, este mai redus.
Pe cale de consecință, probele administrate la dosar în cursul urmăririi penale, până la emiterea ordonanței de inculpare și până la eventuala inițiere a unui acord de recunoaștere, trebuie să releve date din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, deoarece în etapa judecății instanța nu va mai proceda la administrarea de probe potrivit procedurii comune. Ca urmare a acestei prevederi, materialul probator trebuie să conducă la formarea(, dincolo de orice îndoială rezonabilă, )convingerii judecătorului care soluționează cauza că inculpatul este autorul infracțiunii față de care s-a inițiat încheierea unei convenții de negociere. În caz contrar, orice dubiu este interpretat în favoarea suspectului sau inculpatului – principiul in dubio pro reo.
Dispozițiile art. 108 alin. (4) teza I C. proc. pen. prevăd expres faptul că procurorul, ulterior emiterii ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, trebuie să aducă la cunoștinta inculpatului posibilitatea acestuia de a încheia, în cursul urmăririi penale, un acord de recunoaștere a vinovăției.
Spre deosebire de alte sisteme de drept, unde inițierea unui acord poate aparține și avocatului inculpatului sau exclusiv procurorului, în reglementarea națională inițierea încheierii acordului poate aparține fie procurorului de caz, fie inculpatului, prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. pen., fiind explicite în acest sens. S-a apreciat faptul că, în ipoteza în care inițiativa aparține procurorului, aceasta nu este de natură a aduce atingere prevederilor art. 101 alin. (1) C. proc. pen. – interzicerea promisiunilor sau îndemnurilor în scopul de a se obține probe. Opinia este justificată prin prisma reglementării posibilității procurorului de a iniția acordul înainte de a solicita avizarea acestuia de către procurorul ierarhic superior. Dacă inculpatul exclude de la început încheierea unui acord, obținerea unui aviz preliminar nu își mai găsește relevanța.
Prin reglementarea procedurii speciale, legiuitorul nu a transpus în totalitate elementele specifice modelului anglo-saxon, fapt care s-a tradus prin imposibilitatea procurorului ca, în cursul negocierii purtate cu inculpatul, să valorifice datele relevate prin recunoașterea inculpatului, în situația în care se cercetează o infracțiune săvârșită în forma participației penale ori se descoperă alte infracțiuni săvârșite de persoanele în cauză.
Pe de o parte se are în vedere respectarea prezumției de nevinovăție de care beneficiază fiecare inculpat. Pe de altă parte, sunt avute în vedere dispozițiile art. 97 alin (2) C. proc. pen. prin care sunt reglementate expres mijloacele de probă ce pot fi utilizate. Declarațiile date în codițiile prevederilor art. 107-110 C. proc. pen. constituie mijloace de probă și pot fi utilizate în consecință. Însă, ținând cont de natura distinctă a procedurii acordului și de condițiile în care inculpatul recunoaște vinovăția, se constată faptul că respectiva declarație nu constituie mijloc de probă și, astfel, nu va putea fi utilizată în consecință. Elementele relevate de această manieră nu sunt inserate în conținutul acordului, însă pot fi relevante, din punct de vedere subiectiv, pentru procuror la negocierea pedepsei.
Prerogativele procurorului au conoscut și o anumită evoluție în decursul redactării Noului Cod de Prodcedură penală. Inițial, Legea nr. 135/2010 prevedea, la art. 480 alin. (3), faptul că inculpatul beneficiază, în temeiul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, de o reducere cu ⅓ a limitelor pedepsei cu închisoarea, respectiv cu ¼ a limitelor de pedeapsă prevăzută de lege în cazul amenzii. În corelație cu acesta, dispozițiile art. 485 alin. (1), prevedeau că la soluționarea acordului de către instanță, aceasta trebuia pronunțe o soluție de condamnare în limitele de pedeapsă reduse conform art. 480 alin. (3) C. proc. pen..
Intrarea în vigoare a Legii nr. 225/2013 – Legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală – a marcat anumite schimbări la nivelul reglementării inițiale. Astfel, art. 102 pct. 288 din lege, prevede abrogarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. pen.. Modificarea a determinat, inevitabil, și schimbarea prevederilor art. 485 alin. (1) C. proc. pen.. Rațiunea amendamentului a fost de a transforma procedura într-una mai dezirabilă pentru inculpat, din moment ce beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă putea fi obținut și în faza de judecată prin parcurgerea procedurii cercetării judecătorești abreviate.
Asupra acestor aspecte, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu întrebarea preliminară privind posibilitatea procurorului, ca în cursul urmăririi penale, ulterior inițierii acordului, să poată reține concomitent încadrarea juridică a faptei și aplicarea, cu consecințe directe, a dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen..
Curtea a statuat faptul că procurorul nu poate reține prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. în timpul urmăririi penale deoarece prin aceasta inculpatul ar obține un dublu beneficiu pe care legiuitorul nu a înțeles să îl acorde. În motivarea soluției, se apreciază faptul că distincția, din punct de vedere al conținutului și al desfășurării, între procedura acordului de recunoaștere a vinovăției și cea a recunoașterii învinuirii este evidentă.
De lege ferenda, apare ca necesară existența unei <<”dispoziții similare celei din art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, de tipul celei conținute de art. 480 alin. (3) – abrogată prin Legea nr. 255/2013, sau a unei norme de trimitere la dispozițiile art.396 alin. (10) din Codul de procedură penală” >>, pentru a da eficiență și pentru a îndeplini scopurile prevăzute în Expunerea de motive privind Codul de procedură penală – accelerarea procedurilor, diminuarea cheltuielilor, degrevarea instanțelor de cauzele simple.
Ca urmare a modificărilor statuate prin Legea de punere în aplicare a Codului de Procedură penală, Curtea Constituțională a fost sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale. În cauză s-a susținut că prin abrogarea alin. (3) al art. 480 C. proc. pen. s-ar crea o „situație inechitabilă în aplicarea tratamentului sancționator al persoanelor care au aceeași poziție procesuală, dar se află în momente diferite ale procesului penal” deoarece se încalcă drepturile la un proces echitabil și la egalitate în drepturi prevăzute în Constituție.
Curtea a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată, deoarece, s-a constatat că „neconstituționalitatea textului criticat era dedusă prin compararea celor două instituții sub aspectul regimului sancționator aplicabil, argumentele expuse în susținerea pretinsei neconstituționalități referindu-se la posibilitatea aplicării regimului sancționator prevăzut în cazul procedurii recunoașterii învinuirii și cu privire la acordul de recunoaștere a vinovăție”. Însă, prin reglementarea art. 102 pct. 288 din Legea de punere în aplicare, dispozițiile prevăzute la alin. (3) art. 480 C. proc. pen. nu au fost niciodată în vigoare fapt ce face imposibilă critica formulată și, implicit, compararea celor două dispoziții legale.
Una dintre problemele conturate la nivelul practicii judiciare, precum și la nivel teoretic, privește ipoteza conform căreia inițiativa încheierii unei convenții de negociere aparține inculpatului, iar procurorul de caz refuză. Cu privire la acest aspect s-au conturat două opinii.
Pe de o parte, se susținea faptul că procurorul are posibilitatea de a respinge cererea formulată fără a fi necesară sesizarea procurorului ierarhic superior pentru emiterea avizului prealabil. Respingerea, din punct de vedere material, se realizează printr-o ordonanță, împotriva căreia inculpatul are deschisă calea plângerii, în condițiile dispozițiilor art. 336 C. proc. pen.. Soluționarea plângerii de către procurorul ierarhic superior va avea în vedere verificarea elementelor de legalitate ale motivelor de respingere, iar nu și cele de oportunitate.
Cu privire la aceste aspecte se impune constatarea faptului că procedura capătă un caracter preponderent formal. Ordonanța prin care procurorul refuză încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției la inițiativa inculpatului este, în fond, un act de urmărire penală, împotriva căruia inculpatul are deschisă posibiliatea de a formula plângere. Reglementarea actuală nu prevede în mod expres această posibilitate în situația prezentată. Trebuie făcută o distincție între instituțiie în care Codul de Procedură prevede în mod expres faptul că acestea nu sunt supuse niciunei căi de atac și cele în care reglementarea legislativă este lacunară. În acestea ultime situații, normele generale privind posibiliatea exercitării unor căi de atac împotriva actelor de urmărire penală se aplică în mod corespunzător.
Pe de altă parte, se aprecia, pe cale de interpretare a dispozilțiilor legale, faptul că odată cu aducerea la cunoștință inculpatului posibilitatea încheierii unui astfel de acord, procurorul va fi obligat să admită începerea procedurii, însă nu și negocierea în limitele propuse de inculpat.
Față de cele prezentate anterior, în practica judiciară, admiterea ori refuzul de către procurorul de caz a inițierii făcută de către inculpat nu constituie act de urmărire penală, deoarece manifestarea de voință a procurorului nu capătă o formă materială. În funcție de situația concretă, procurorul apreciază în consecință.
De asemenea, negocierile purtate de cei doi titulari ai acordului nu se materializează într-un act propriu-zis. Limitele stabilite de inculpat cu ocazia inițierii încheierii unei convenții nu pot fi acceptate de către procuror, deoarece acestea sunt stabilite pe cale legală și prin avizul procurorului ierarhic superior. Astfel, procurorul de caz nu va putea negocia și nici încheia un acord în afara limitelor impuse prin avizul prealabil. În caz contrar, acordul va fi infirmat în urma controlului realizat de procurorul ierarhic superior.
Deși practica judiciară a stabilit o ordine în desfășurarea procedurii, interpretarea reglementărilor legale în materie a condus la ridicarea următoarei probleme de ordin teoretic: care este înțelesul termenului de limite?
Potrivit unei prime interpretări, procurorul de caz, ulterior inițierii acordului de recunoaștere a vinovăției, întocmește un referat, în care indică situația de fapt, încadrarea juridică a faptei și expune argumentele pentru care consideră întemeiată încheierea unei convenții de recunoaștere. Referatul reprezintă o modalitate de sesizare a procurorului ierarhic superior în vederea emiterii avizului prealabil. Dacă avizul este pozitiv, se va fixa cadrul legal în care va urma a fi purtată negocierea.
Conform celei de-a doua interpretări, procurorul de caz, prin referat, propune și limitele încheierii acordului cu privire la inculpat sau inculpați. Procurorul ierarhic superior fie va accepta în totalitate propunerea, fie va stabili alte limite prin modificarea totală sau parțială a celor propuse prin referat. În oricare dintre cazuri, se va face mențiune în aviz.
Deși practica judiciară nu este încă pe deplin formată în privința acestei proceduri, s-a apreciat că cea de-a doua opinie ar fi preferabilă, deoarece, prin aceasta, calitatea procurorului de caz, aceea de titular al acordului, este mult mai pregnantă. Rolul procurorului ierarhic superior este acela de a verifica și de a limita exercitarea discreționară a atribuțiilor. Se realizează astfel aplicarea principiului controlului ierarhic.
O altă problemă de ordin teoretic izvorăște din interpretarea art. 478 alin. (2) și alin. (4) C. proc. pen.: câte avize pot fi emise de către procurorul ierarhic superior?
Într-o primă opinie, se argumenta soluția emiterii unui singur aviz, anterior semnării propriu-zise a acordului. Rațiunea pe care se fundamentează opinia este aceea că emiterea unui aviz ulterior nu se impune prin însăși necesitatea verificării încheierii acordului în limitele impuse inițial, deoarece procurorul de caz poate să renunțe la parcurgerea procedurii speciale fără implicarea procurorului ierarhic. Totodată, se afirmă că sesizarea instanței competente cu soluționarea acordului se face de către procurorul de caz. La nivel legislativ, există, însă, o lacună în privința modalității concrete de sesizare a procurorului ierarhic superior, precum și în privința modalității de emitere a avizului prealabil. Sunt apreciate ca fiind modalități legale de suplinire a carențelor legislative în materie întocmirea unui referat – anexa nr. 2 -, și a acordului propriu-zis, precum și supunerea acestuia spre avizare urmată de semnare.
Într-o altă opinie, se susținea, în temeiul prevederilor speciale ale art. 478 alin. (2) și alin. (4) C. proc. pen., faptul că este necesară emiterea a două avize distincte. Opinia se fundamentează pe interpretarea unuia dintre principiile de funcționare a Ministerului Public, respectiv principiului controrului ierarhic.
Alin. (4) al art. 478 C. proc. pen. prevede faptul că anterior încheierii acordului, procurorul ierarhic superior este sesizat în vederea emiterii unui aviz pentru fixarea unor limite în cadrul cărora va fi purtată negocierea – fixează cadrul procesual și indică soluțiile. Procurorul de caz va fi cel care, în temeiul unei înțelegeri cu inculpatul, va proceda la stabilirea felului și cuantumului pedepsei, dar și a modalității de executare a acesteia în limitele impuse.
Alin. (2) al aceluiași art. prevede necesitatea emiterea unui aviz ulterior încheierii acordului prin care sunt vizate efectele convenției de negociere. La nivel teoretic, s-a considerat că procurorul ierarhic superior, anterior sesizării instanței, poate acoperi, prin emiterea celui de-al doilea aviz, neconcordanța cauzată de încălcarea limitelor stabilite prin avizul inițial.
Având în vedere opiniile exprimate, apreciez, pe cale de interpretare a prevederilor legale în materie, faptul că manifestarea de voință a procurorului de caz este supusă unei duble condiționări. Reglementarea expune în concret care sunt titularii acordului, cât și poziția acestora.
Scopul principal al emiterii avizului ulterior de către procurorului ierarhic superior are în vedere asigurarea desfășurării procesului penal în condiții de legalitate și cu respectarea dreptului la un proces echitabil. Prin raportare la aceasta, consider că avizul ulterior are aceeași natură juridică și menire cu verificarea realizată de procurorul ierarhic superior, sub aspectul legalității și temeiniciei, întocmirii rechizitoriului.
Necesiatea emiterii unui aviz ulterior privind efectele acordului își găsește relevanța în temeiul principiului controlului ierarhic care nu este de natură a aduce atingere drepturilor inculpatului sau a celorlalte părți implicate în procesul penal. În fond, avizul ulterior condiționează doar efectul funcțional al acordului, anume sesizarea instanței de judecată. Deși termenul de efecte nu este, poate, cel mai elocvent în privința procedurii acordului, apreciez că prin acesta se urmărea crearea unui sistem de garanții procedurale care conduc la realizarea conformă a scopului prevăzut de legiuitor – asigurarea unei justiții penale eficiente.
§3.1.2. – ROLUL ȘI POZIȚIA PROCESUALĂ A INCULPATULUI LA INIȚIEREA ȘI ÎNCHEIEREA ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
Cel de-al doilea titular al acordului este subiectul pasiv al acțiunii penale. Conform art. 478 alin. (3) C. proc. pen. acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi inițiat și de inculpat.
Se apreciază, în virtutea asigurării unei poziții de egalitate în raport cu subiectul activ al acțiunii penale, faptul că inculpatul poate iniția încheierea unui astfel de acord atât personal, cât și prin avocat ales, dacă acesta a fost împuternicit în acest sens în temeiul contractului de asistență juridică.
Din interpretarea art. 83 lit. h) și art. 108 alin. (4) C. proc. pen. apare următoare întrebare: inculpatul are dreptul sau posibilitatea de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției?
Marginalul art. 83 C. proc. pen. este Drepturile inculpatului, iar lit. h) face referire la existența unor drepturi suplimentare prevăzute de lege, dar nereglementate în mod exhaustiv. Corelativ, art. 83, marginalul art. 108 C. proc. pen. este Comunicarea drepturilor și obligațiilor.
Neconcodranța este evidentă la nivelul alin. (4) al acestui art. în care este utilizată sintagma de posibilitate. În esență, însă, este prevăzută obligația organelor judiciare de a aduce la cunoștința inculpatului drepturile prevăzute de lege, altele decât cele enumerate la art. 83. Se poate considera că dreptul inculpatului este acela de a fi informat asupra posibilității încheierii unui acord. Dreptul este însă „limitat la inițierea unui astfel de acord, deoarece încheierea propriu-zisă depinde exclusiv de voința procurorului”. Importanța dreptului inculpatului de a fi inițiatorul procedurii nu este de neglijat, cât timp nerespectarea dreptului său de a i se aduce la cunoștință posibilitatea încheierii unui acord este sancționată cu nulitatea relativă în condițiile legii.
În virtutea lacunei legislative în materie, titular al acordului poate fi inculpatul persoană fizică cu deplină capacitate de exercițiu sau persoană juridică. În privința acestei carențe legislative s-au formulat două opinii.
Într-o primă opinie, se susține faptul că tragerea la răspundere penală a persoanei juridice se realizează conform unei proceduri speciale reglementate expres în Noul Cod de procedură penală. Acceptarea ideii ca o normă specială să se poată completa cu o altă prevedere specială ar deroga în mod nejustificat principiul conform căruia normele speciale se completează cu cele generale. Potrivit principiilor generale ale dreptului, derogările sunt de strictă interpretare și aplicare, fiind expres reglemenate de lege. De asemenea, nu există niciun argument legal care poate susține validitatea posibilității normelor procedurale penale generale și speciale de a urma alte reguli de drept decât cele specifice la nivel național.
Dispozițiile art. 482 lit. c) din Codul de procedură penală reglementează în mod explicit faptul că în conținutul acordului trebuie să se regăsească date privitoare la persoana inculpatului. Articolul face trimitere la art. 107 alin. (1) din C. proc. pen. care privește datele referitoare la inculpatul persoană fizică. Însăși din reglementare se poate deduce faptul că legiuitorul a înțeles să acorde acest beneficiu al procedurii speciale inculpatului persoană fizică.
Din prevederile art. 491 alin. (3) C.proc.pen. privind procedura specială a tragerii la răspundere a persoanei juridice, reiese faptul că inculpatul persoană juridică poate fi reprezentat, în anumite situații, de către un practician în insolvență. În aceste condiții, recunoașterea vinovăției făcută de o altă persoană decât inculpatul sau dubla recunoaștere ar conduce la situații inadmisibile – persoana nevinovată, terț față de săvârșirea faptei de către autorul nemijlocit, încheie un acord de recunoaștere a vinovăției fără a avea calitatea sau competența necesară de a efectua astfel de acte..
Într-o altă opinie se consideră că persoanele juridice pot încheia un astfel de acord, în temeiul lipsei unor prevederi exprese care să interzică această posibilitate.
Față de cele prezentate anterior, apreciez că cele două proceduri speciale sunt incompatibile în temeiul respectării principiilor generale ale dreptului și din punct de vedere rațional. În fond, consider că, în virtutea reglementării exprese a asistenței juridice obligatorii pentru aceste proceduri, din punct de vedere al obiectivului prevederilor legale, numirea practicianului în insolvență este asemănătoare desemnării de către Barou a unui avocat din oficiu. În acest sens, rolul principal al apărătorului numit din oficiu este acela de a asigura desfășurarea procesului penal în condiții de legalitate care să nu lezeze nejustificat drepturile și interesele părților. Practica judiciară relativă la acest aspect, precum și o reglementare completă și conformă ar putea tranșa, într-un sens sau altul, situația actuală.
Spre deosebire de această lacună legislativă, există reglementări exprese prin care se interzice suspectului și inculpatului minor să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției. În privința inculpatului minor, rațiunea reglementării este valorificată de operarea prezumției absolute a incapacității minorului de a dispune în cunoștiință de cauză de drepturile sale procesuale. În esență, reprezintă o modalitate de protejare a intereselor și drepturilor celor fără capacitate deplină de exercițiu, în cadrul acestei proceduri, în fața lipsei unei garantări depline a drepturilor. Un inculpat major are capacitatea de a dispune conștient de dreptul său la un proces echitabil, precum și la garanțiile prevăzute de lege. Asupra acestei manifestări de voință, el va putea reveni prin refuzul de a încheia convenția de negociere.
Mai mult, Codul de procedură penală reglementează expres o procedură specială de tragere la răspundere a persoanelor care au săvârșit infracțiuni în perioada minoratului, indiferent de vârsta avută la momentul judecării cauzei. Fiind o procedură specială, derogatorie de la cea de drept comun, prin revenire la principiile generale ale dreptului, completarea normelor speciale cu alte prevederi speciale este inadmisibilă. De altfel, Codul Penal nu prevede aplicarea de pedepse minorilor, ci numai măsuri educative, în timp ce acordul de recunoaștere a vinovăției se referă la felul și cuantumul pedepsei, ceea ce subliniază incompatibilitatea aplicării acestei proceduri în cazul minorilor. Argumentul este aplicabil și inculpaților majori, pentru infracțiunile săvârșite în perioada minoratului (14 – 18 ani).
Potrivit dispozițiilor de la art. 78 C. proc. pen., suspectul, deși nu este parte în procesul penal, beneficiază de aceleași drepturi prevăzute de lege pentru inculpat, dacă nu se prevede altfel. Însă din coroborarea articolului cu prevederile de la art. 108 alin. (3) și (4) C. proc. pen., se constată faptul că legiuitorul nu a înțeles să acorde suspectului posibilitatea de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției.
Un alt motiv pentru această soluție legislativă, ar fi cel conform căruia, soluționarea acordului se efectuează în temeiul materialului probator suficient care relevă date privind fapta și vinovăția. Or, Codul de procedură penală, definește suspectul ca fiind persoana față de care a fost emisă ordonanța de continuare a urmăririi penale in persona, în temeiul materialului probator existent din care rezultă bănuiala rezonabilă că acesta a săvârșit fapta prevăzută de legea penală. Indiciile rezonabile nu pot fundamenta pronunțarea unei hotărâri de condamnare sau achitare, și, implicit, nici soluționarea unei acord de recunoaștere a vinovăției.
În privința celorlalți subiecți procesuali, C. proc. pen nu reglementează drepturi relative la această procedură. Rațiunea unei astfel de omisiuni legislative derivă din preeminența intereselor statului asupra celor ale particularilor. În raportul juridic penal, subiectul pasiv principal este statul. Încălcarea normelor penlale impuse prin neconformarea conduitei permite procurorului, ca reprezentant al Ministerului Public, să exercite acțiunea penală în scopul tragerii la răspundere penală a autorului nemijlocit a infracțiunii.
§3.1.3. AVANTAJELE ÎNCHEIERII ACORDULUI PENTRU SUBIECTUL PASIV AL ACȚIUNII PENALE
În momentul aprecierii oportunității încheierii unui astfel de acord de către inculpat se au în vedere aspecte ce țin de posibilitatea evitării a unui proces îndelungat, de eventualele beneficii substanțiale, precum și de posibilitatea reabilitării.
Un avantaj evident îl reprezintă posibilitatea obținerii de către inculpat a unei pedepse mai blânde prin raportare la cea care ar fi fost obținută în urma unui proces penal complet.
În aparență, instituția acordului de recunoaștere a vinovăției nu asigură cu certitudine obținerea unei pedepse reduse, însă, având în vedere obiectul procedurii, se poate concluziona faptul că negocierea poate conduce la încheierea unui acord care să privească o pedeapsă sensibil mai ușoară.
În privința responsabilizării inculpatului, se poate considera faptul că oportunitatea acuzatului, de a negocia asupra anumitor aspecte ale pedeapsei, conduce, în definitiv, la un compromis de ordin moral. În acest sens, ca urmare a implicării active în negocierea felului și cuantumului pedepsei, precum și a modalității de executare a acesteia, subiectul pasiv al acțiunii penale poate fi mai dispus să se conformeze executării unei pedepse impuse asupra căreia a convenit. Totodată, se poate considera că urmând o astfel de procedură, termenul de soluționare a cauzei este mult redus, fapt ce reprezintă un beneficiu de ordin material și o economisire a resurselor umane și din punctul său de vedere.(pentru cei doi titulari ai acordului.)
§3.2. OBIECTUL PROCEDURII ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
Din punct de vedere al momentului procesual la care acordul poate interveni, legea procesual penală prevede că încheierea unei convenții de negociere poate fi încheiată doar în cursul fazei de urmărire penală, după punerea în mișcare a acțiunii penale, însă până la emiterea rechizitoriului de trimitere în judecată. În cazul în care procesul se află în faza judecății, inculpatul nu mai poate beneficia de această procedură, însă are deschisă, în anumite condiții, calea procedurii recunoașterii învinuirii.
Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției, conform prevederilor art. 479 coroborate cu disp. art. 482 lit. h) C. proc. pen., constă în recunoașterea necondiționată a comiterii faptei de către inculpat și acceptarea de către acesta a încadrării juridice a faptei pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.
Negocierea între procuror și inculpat va privi felul și cuantumul pedepsei, precum și modalitatea de executare a acesteia ori soluția renuntării la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.
Ca urmare a modificării prevederilor art. 482 lit. h) C. proc. pen. prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a legii nr. 135/2010, se constată o neconcordanță între cele două prevederi. Soluțiile care pot fi dispuse în urma încheierii unui acord nu se rezumă doar la felul și cuantumul predepsei și al modalității de executare astfel cum este prevăzut în art. 479 C. proc. pen., ci pot viza și alte soluții întemeiate pe vinovăția inculpatului.
Procedura acordului presupune o dublă manifestare de voință a inculpatului asupra celor două elemente prevăzute la art. 479 C. proc. pen., însă încadrarea juridică a faptei, stabilită prin ordonanța procurorului de punere în mișcare a acțiunii penale, nu poate face obiectul negocierii, spre deosebire de modelul anglo-saxon. Acest lucru este valabil, deoarece principiul legalității, care guvernează sistemele continentale, se opune posibilității de negociere a aspectelor de legalitate.
a) Prin încadrarea juridică a faptei se înțelege atât legătura între fapta săvârșită și norma incriminatoare, cât și legătura între faptă și normele incidente care determină caracterizarea juridică. Astfel, la momentul acceptării încadrării juridice a faptei, este necesar ca inculpatul să cunoască toate instituțiie incidente care influențează stabilirea cuantumului pedepsei pe care o va executa. Acordul de recunoaștere nu se va încheia dacă inculpatul recunoaște fapta și acceptă încadrarea juridică a acesteia, dar refuză reținerea uneia dintre instituțiile incidente în cauză privind situația lui juridică. Soluția se impune în virtutea respectării principiului legalității, care ar putea fi înfrânt în lipsa unui mecanism de control și gestionare al situațiilor de acest gen.
Imposibilitatea negocierii încadrării juridice a faptei în timpul desfășurării procedurii acordului nu presupune implicit inadmisibilitatea schimbării acesteia anterior inițierii unui acord. Pe cale de consecință, la cererea inculpatului, personal sau prin apărător, sau din oficiu, procurorul va putea proceda la schimbarea încadrării juridice a faptei anterior declanșării procedurii speciale.
Ca o formă atipică de tranzacție judiciară în materie penală, obiectul acordului trebuie să îl repezinte modalitatea concretă și completă de soluționare a acțiunii penale (menționarea într-un cuantum determinat a pedepsei ce urmează a fi aplicată – pedeapsa principală, complementară sau accesorie, măsurile de siguranță).
b) În privința stabilirii cuantumului pedepsei principale, modificările aduse prin Legea de punere în aplicare a Codului de Procedură penală au avut drept consecință dispariția limitărilor de ordin legal în care urma a fi negociată pedeapsa. Din rațiuni de ordin pragamatic, limitele stabilite prin avizul procurorului ierarhic superior, în cadrul cărora se vor purta negocierile, ar trebui să fie mai reduse în raport de situația juridică a inculpatului. Fiindcă negocierea este un proces, s-a apreciat că aducerea la cunoștință inculpatului a limitelor stabilite nu este necesară pentru a nu influența poziția inculpatului și, implicit, rezultatul negocierilor. În situația în care ar fi cunoscute, rațiunea negocierii ulterioare s-ar pierde cât timp inculpatul ar susține aplicarea unei pedepse orientate spre limita minimă stabilită.
La nivelul reglementării existe lacune în privința situațiilor în care sunt incidente circumstanțele agravante sau atenuante. Pentru instanță, reținerea acestora este facultativă chiar dacă procurorul le-ar recomanda prin rechizitoriu ori prin concluziile formulate în etapa dezbaterilor.
Dacă s-ar constata ca fiind incidentă una dintre circumstanțele prevăzute la art. 75 C. pen., procurorul ar putea face referire la aceasta prin acord, însă negocierea să se desfășoare independent de aplicarea concretă a acesteia. Astfel, instanța sesizată cu soluționarea unui acord de recunoaștere, dacă ar aprecia reținerea circumstanței ca fiind justificată, ar putea da eficiență acesteia, procedând la o nouă individualizare a pedepsei negociate. În sens contrar, pedeapsa efectiv aplicată va fi în conformitate cu cea stabilită în urma negocierilor.
Negocierea pedepsei complementare și a celei accesorii va avea în vedere felul și cuantumul acesora, precum și modalitatea de executare, ținându-se cont de aplicarea legii penale mai favorabile.
c) În privința stabilirii modalității de executare a pedepselor, aceasta privește doar soluția de condamnare. Suspendarea sub supraveghere, ca modalitate de executare a pedepsei asupra căreia s-a convenit, impune respectarea condițiilor prevăzute la art. 91 C. pen.. De asemenea, negocierea va purta și asupra perioadei, obligațiilor facultative ce pot fi impuse și a nurmărului zilelor în care condamnatul va presta muncă în folosul comunității.
Potrivit dispozițiilor art. 482 lit. h) C. proc. pen, în cuprinsul acordului se va menționa și soluția renunțării aplicării pedepsei cu privire la care s-a convenit în urma negocierii. Spre deosebire de posibilitatea procurorului de a dispune renunțarea la urmărirea penală, în condițiile art. 318 C. proc. pen., din considerente fundamentate pe principiul oportunității temperate și pe lipsa unui interes public în realizarea obiectului acțiunii penale, instanța are posibilitatea de a pronunța soluția renunțării la aplicarea pedepsei, în condițiile reglementate la art. 80-82 C. pen..
Soluția instanței este mai grea decât renunțarea la urmărirea penală, deoarece, pe de o parte, poate face obiectul unui acord de recunoaștere a vinovăției, iar pe de altă parte, soluția se fundamentează pe vinovăția lato sensu a inculpatului. Pentru a putea face obiectul acordului, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită trebuie să fie de cel mult 5 ani închisoare.
Soluția amânării aplicării pedepsei poate face obiectul unui acord de recunoaștere a vinovăției, cu respectarea prevederilor legale în materie. Condiția esențială pentru negocierea soluției este ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă să fie mai mică de 7 ani închisoare. Conform regulilor în materie, mai întai se stabilește cuantumul pedepsei ce urmează a fi aplicată și apoi soluția. Similar renunțării la aplicarea pedepsei, negocierea va viza obligațiile ce pot fi impuse inculpatului. Durata temenului, precum și măsurile și modalitatea de supraveghere ori modificarea sau încetarea obligațiilor pe parcursul termenului nu vor face obiectul negoceirii, acestea fiind strict de competența instanței.
În privința laturii civile a procesului penal, acordul nu poate avea drept obiect modalitatea de rezolvare a acțiunii civile, deoarece, de principiu, procurorul nu este subiect al acțiunii civile. Chiar dacă, în anumite condiții – art. 19 alin. (3) C. proc. pen. – poate exercita acțiunea din oficiu, devenind astfel subiect al acțiunii civile, el nu are legitimare cauzală.
SECȚIUNEA 4. CONDIȚII LEGALE DE FORMĂ ȘI DE CONȚINUT AL ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
§4.1. CONDIȚII DE ADMISIBILITATE
Conform prevederilor legale, pentru admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției, este necesară îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor condiții:
Cauza să se afle în cursul urmăririi penale, iar acțiunea penală să fi fost pusă în mișcare – art. 478 alin. (1), art. 479 și art. 480 alin. (2) teza I C. proc. pen.;
Dispozițiile Codului de Procedură penală prevăd expres inadmisibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției de către suspect, prevederile art. 478 alin. (1) C. proc. pen. stipulând încheierea acordului după punerea în mișcare a acțiunii penale.
Singura modalitate prin care se poate soluționa conflictul de drept penal născut din săvârșirea unei infaracțiuni și realizarea scopului urmărit de legiuitor – tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârșit infracțiunea – este acțiunea penală. Emiterea unei ordonanțe de punere în mișcare se fundamentează pe îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege – existența probelor din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni, a persoanei care a săvârșit-o, inexistența cazurilor impeditive prevăzute la art. 16 C. proc. pen. – și determină schimbarea calității procesuale a suspectului în cea de inculpat.
Dacă actul de inculpare privește mai multe persoane, legea prevede posibilitatea de a se încheia un acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare inculpat în cazul în care manifestarea de voință a fiecăruia și îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea unui acord de recunoaștere a vinovățiiei au intervenit la intervale diferite. Legea nu exclude, însă, posibilitatea încheierii unui singur acord care să privească toți inculpații dacă negocierile cu fiecare dintre ei s-au finalizat cu aceiași ocazie. Interpretarea își găsește temei în prevederile art. 485 alin. (2) C. proc. pen. conform cărora instanța poate admite doar cu privire la unii inculpați.
Indiferent de numărul acordurilor de recunoaștere a vinovăției încheiate într-o cauză cu pluralitate de infractori, prezumția de nevinovăție a persoanelor care nu au încheiat o astfel de negociere nu este afectată. Într-o atare situație, elementul esențial și necesar este ca procedura de negociere să se desfășoare cu fiecare inculpat în parte.
Procedura acordului poate fi posibilă și în situația redeschiderii urmăririi penale, în situația reluării urmăririi penale, dar și după ce un prim acord a fost respins de instanță și returnat procurorului în vederea continuării urmăririi penale.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce formează obiectul cauzei să fie amenda sau închisoarea de cel mult 7 ani – art. 480 alin. (1) C. proc. pen.;
Art. 187 C. pen. definește sensul noțiunii de „pedeapsă prevăzută de legea penală” ca fiind pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, cauzele de reducere sau de majorare nefiind luate în considerare. Vezi expunere de motive – apare limita de 5
Dacă au fost reținute mai multe infracțiuni în sarcina inculpatului, limita de pedeapsă de maxim 7 ani se raportează la fiecare infracțiune săvârșită, negocierea fiind purtată față de fiecare infracțiune în parte. Dacă fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală a rămas în forma tentativei, conform art. 33 alin. (2) C. pen., limita de 7 ani se va raporta la pedeapsa redusă la jumătate.
În situația în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este mai mare de 7 ani închisoare sau detențiunea pe viață, condiția instituită pentru limitarea operării acordului de recunoaștere a vinovăției reprezintă o garanție a dreptului la un proces echitabil, procesul urmând a se desfășura conform dreptului comun.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un process echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenție, nu este un drept absolut. Pe cale de consecință, inculpatul are posibilitatea de a renunța la acesta, urmând ca desfășurarea procesului penal să cunoască un parcurs mai scurt. În acest sens inculpatul are două posibilități: fie va iniția, în timpul urmăririi penale, încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, fie, dacă se ajunge în faza de judecată, va putea solicita desfășurarea judecății conform procedurii recunoașterii învinuirii. Indiferent de modalitatea aleasă, renunțarea sa la dreptul la un proces echitabil este valabilă, beneficiile de ordin substanțial pe care le poate obține fiind însă diferite.
Condiția limitării sferei de aplicare a convenției de recunoaștere a vinovăției, prin instituirea unei cerințe referitoare la încadrarea limitelor de pedeapsă într-un anumit cuantum privind infracțiunea săvârșită, se regăsește și în cadrul modelelor continentale – francez, italian, german etc.. Pentru negocierea unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită trebuie să fie amenda sau închisoarea de 5 ani sau mai mică, iar pentru negocierea unei soluții de amânare a aplicării pedepsei, sancțiunea prevăzută de lege să fie mai mică de 7 ani.
În ciuda acestei cerințe, procedura este admisibilă pentru un număr semnificativ de infracțiuni ale căror limite de pedeapsă se încadrează în rigorile impuse de lege – art. 190, art. 192 alin. (1)-(2), art. 193, art. 194, art. 196, art. 197, art. 202, art. 205, art. 206, art. 207, art. 213 alin. (1), infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private, art. 228, art. 233, infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, art. 253, infracțiuni contra înfăptuirii justiției, art. 290, art. 291 și art. 292, infracțiuni de serviciu, falsuri în înscrisuri, nerespectarea regimului armelor și munițiilor, infracțiuni electorale).
Din probele administrate în cursul urmăririi penale să rezulte suficiente date referitoare la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului – art. 480 alin. (2) teza I C. proc. pen.;
Rațiunea acestei reglementări se întemeiază pe unul dintre principiile specfice procesului penal, anume cel al aflării adevărului. Deși principala sursă de inspirație pentru transpunerea acestei instituții în sistemul judiciar penal român a fost modelul anglo-saxon, adaptarea propriu-zisă a acestui model la realitățile și specificul legislației române a avut în vedere îmbinarea și valorificarea principiilor sistemelor continentale, fără a știrbi sfera de guvernare a necesității obiective de a afla adevărul judiciar.
Principiul, reglementat în art. 5 C. proc. pen., instituie în sarcina organelor judiciare „obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului” obiectiv „cu privire la fapta și persoana suspectului sau inculpatului”. Acest lucru presupune existența unei concordanțe între realitatea obiectivă referitoare la faptă și autorul ei și concluziile organelor judiciare întemeiate pe un material probatoriu suficient care relevă date privind vinovăția și săvârșirea infracțiunii de către inculpat. Materialul probator constituie unul dintre elementele cheie avute în vedere de către procuror pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, potrivit art. 309 alin. (1).
Lipsa etapei camerei preliminare presupune, implicit, lipsa unei verificări prealabile a legalității materialului probator, fapt ce poate conduce la soluționarea cauzei în temeiul existenței unei corelări între indicii și recunoașterea făcută de inculpat. Față de aceasta, potrivit art. 484 alin. (1) C. proc. pen., acordul este supus confirmării de către instață, care verifică atât existența consimțământului, cât și adevărul judiciar stabilit. Standardul de probațiune este mai redus în acest caz față de cel necesar pentru pronunțarea unei soluții de condamnare conform procedurii de drept comun – dincolo de orice dubiu rezonabil, art. 108 alin. (2) C. proc. pen.. În situația în care probele administrate nu înlătură dubiul privind săvârșirea faptei de către inculpat ori se constată administrarea în mod nelegal a probelor, instanța va fi obligată să respingă acordul.
Asistența juridică obligatorie – art. 480 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen.
Asistența juridică a inculpatului este obligatorie nu doar în cazurile limitativ enumerate la art. 90 C. proc. pen., ci și în alte cazuri prevăzute de lege. Astfel, art. 478 alin. (3) C. proc. pen. prevede expres necesitatea asigurării asistenței juridice a inculpatului în cadrul procedurii speciale.
Ținând cont de lacuna legislativă privind acest aspect, întrebarea care se pune este dacă asistența juridică este obligatorie în momentul inițierii încheierii acordului și negocierii acestuia sau doar la momentul încheierii acordului propriu-zis. Convenția este un act de dispoziție fapt ce impune asigurarea asistenței juridice a inculpatului pe întreaga desfășurare a procedurii de negociere și încheiere. Dacă inculpatul nu are un avocat ales, prevederile art. 91 C. proc. pen. se vor aplica în consecință, în scopul desfășurării procedurii în condiții de legalitate și de respectare a intereselor și drepturilor inculpatului.
Din interpretarea art. 480 alin. (2) C. proc. pen., se deduce faptul că asistența juridică a inculpatului este obligatorie doar la momentul încheierii acordului, pentru a se asigura o poziție de egalitate între titularii acestuia. Odată relizat scopul urmărit, s-ar putea considera faptul că în fața instanței de judecată asistența juridică a inculpatului nu ar mai fi obligatorie, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 90 C. proc. pen..
§4.2. CONDIȚII DE FORMĂ ȘI CONȚINUT
Cerința încheierii în formă scrisă a acordului este reglementată în mod expres în art. 481 alin. (1) C. proc. pen.. Conform alin. (2) al aceluiași art., încheierea acordului nu mai permite, indiferent de intervenirea unor date ulterioare, emiterea unui rechizitoriu de trimitere în judecată față de aceiași persoană.
Din punct de vedere material, acordul este un înscris obligatoriu, în al cărui conținut este necesar să se regăsească elementele prevăzute la art. 482 C. proc. pen.: declarația expresă a inculpatului, data și locul încheierii, elementele de identificare ale titularilor acordului, încadrarea juridică și descrierea faptei pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, cuantumul, felul și modalitatea de executare a pedepsei asupra căreia s-a convenit, semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului.
Întru-cât legea procesual penală nu prevede în mod exclusiv în sarcina reprezentantului Ministerului Public obligația de redactare efectivă a acordului, se apreciază faptul că avocatul inculpatului se poate implica în această activitate.
CAPITOLUL III. PROCEDURA SPECIALĂ A ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
SECȚIUNEA 1. PROCEDURA ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
§1.1. PROCEDURA ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ
Ulterior încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției și avizării acestuia de către procurorul ierarhic superior, instața de judecată competentă este sesizată cu soluționarea acordului. În fond, încheierea unei astfel de convenții atrage terminarea acțiunii penale în cauza în care a intervenit. Pe cale de consecință, organele de urmărire penală nu mai au posibilitatea de a efectua acte de urmărire penală adiționale deoarece, acestea se dezînvestesc odată cu încheierea și avizarea acordului. Orice act de urmărire efectuat după încheierea acordului va fi lovit de nulitate relativă în condițiile legii.
Acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă atât actul de sesizare al instanței de judecată, cât și actul în temeiul căruia se realizează învestirea acesteia. Convenția, ca act material, se va înainta instanței împreună cu dosarul cauzei, activitate care reprezintă o „formă de corespondență între organele judiciare”.
De asemenea, dacă acțiunea civilă exercitată în cauză s-a stins prin încheierea unei tranzacții sau a unui acord de mediere, în condițiile prevăzute la art. 23 alin. (1) C. proc. pen., tranzacția sau acordul de mediere va fi înaintată odată cu acordul, instanța urmând să ia act de aceasta. Astfel, terminarea urmăririi penale operează doar față de inculpatul sau fapta la care se referă acordul în mod expres.
Dacă într-o cauză cu pluralitate de infractori sau cu pluralitate de infracțiuni, s-a încheiat un acord privind unii dintre inculpați sau unele dintre fapte, față de ceilalți inculpați sau fapte va continua urmărirea penală conform procedurii obișnuite, trimiterea în judecată fiind realizată prin emiterea rechizitoriului. Conform art. 483 alin. (2) C. proc. pen., sesizarea instanței se va face separat și în ipoteza în care față de ceilalți inculpați sau fapte se dispune trimiterea în judecată. Față de această reglementare devin incidente prevederile art. 46 C. proc. pen. privind disjungerea cauzei, ca act procedural obligatoriu. Rațiunea necesității disjungerii cauzei decurge din inadmisibilitatea desfășurării unui proces penal cu aplicarea concomitentă a două proceduri distincte.
Cu privire la aspectele anterior menționate, scopul și eficiența procedurii sunt în mod evident criticabile în ipotezele în care inculpatul recunoaște doar o parte dintre infracțiunile săvârșite ori dacă o parte dintre inculpați aleg încheierea unui acord. În aceste situații, procedura capătă un caracter complex, de natură a prelungi faza de judecată și de a leza drepturile inculpaților.
Dacă, spre exemplu, inculpatul a săvârșit 3 infracțiuni concurente și procedează la încheierea unui acord cu privire la 2 dintre infracțiunile săvârșite, sesizarea instanței se va realiza, pe de o parte, pentru cele două infracțiuni, prin acord, iar pe de altă parte, pentru cealaltă infracțiune, prin rechizitoriu. Chiar dacă judecarea cauzei s-a realizat în condiții de celeritate, cu privire la cele două infracțiuni pentru care s-a încheiat acordul, beneficiul acesteia este redundant, cât timp inculpatul va executa pedeapsa rezultantă.
O altă problemă, formulată la nivel doctrinar, este cea conform căreia procurorul și inculpatul convin asupra faptului că există o culpă comună a persoanei vătămate în privința săvârșirii infracțiunii. De la încheierea acordului este exclusă persoana vătămată, iar soluția este în defavoarea acesteia. În situația prezentată, principiul aflării adevărului riscă să fie pus în pericol, însă apreciez că strângerea și administrarea probelor în vederea aflării adevărului judiciar se realizează, în cazul procedurii speciale până în momentul încheierii acordului, fapt care înlătură riscul menționat anterior.
În ipoteza în care sunt mai mulți inculpați, încheierea unui acord pentru unuii inculpați sau pentru unele infracțiuni, va determina, pe de o parte, existența unor convenții diferite pentru câți inculpați există în cauză, iar pe de altă parte, pe latura civilă a procesului penal, vor exista atâtea disjungeri a acțiunii civile, deoarece instanțele învestite separat nu au posibilitatea să se pronunțe asupra unei răspunderi civile pentru fiecare inculpat în parte.
§1.2. PROCEDURA ÎN FAȚA INSTANȚEI DE JUDECATĂ
Activitatea judiciară ulterioară încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției cunoaște un parcurs atipic, derogatoriu de la reglementările cu caracter general. Caracteristicile acestei proceduri sunt date de lipsa parcurgerii etapei camerei preliminare, absența cercetării judecătorești și a dezbaterilor judiciare.
Prin acordul de recunoaștere a vinovăției se sesizează și se învestește instanța căreia îi revine competența să judece cauza în fond. În cauzele penale în care există un singur subiect pasiv al acțiunii penale, competența instanței de judecată se determină în funcție de fapta și persoana pentru care s-a încheiat acordul.
În cauzele cu pluralitate de infractori, spre deosebire de procedura de drept comun, când competența se determina prin raportare la toate faptele și persoanele față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală, dacă urmărirea penală s-a efectuat față de mai mulți inculpați sau fapte pentru care competența de a soluționa cauza revine unor instanțe diferite, competența instanței va fi determinată în raport de persoana și fapta la care se referă acordul. Nerespectarea dispozițiilor legale privind competența instanței poate atrage fie nulitatea absolută a hotărârii pronunțate, dacă hotărârea a fost pronunțată de o instanță inferioară celei legal competente, fie nulitatea relativă, dacă judecata a fost efectuată de o instanță superioară celei legal competente.
Ulterior transmiterii și înregistrării cauzei pe rolul instanței, conform reglementărilor de drept comun, se va proceda la repartizarea aleatorie a dosarului unui complet de judecată și apoi la stabilirea unui termen de judecată. Lipsa etapei camerei preliminare determină începerea în mod direct și imediat a fazei de judecată a cauzei.
Fiind o procedură specială, prevederile de drept comun se vor aplica în completare în măsura în care sunt compatibile. Astfel, în faza de judecată, ulterior sesizării instanței prin forma prevăzută de lege – acordul de recunoaștere a vinovăției – dar înainte de primul termen de judecată fixat în cauză, poate fi formulată o cerere de strămutare a cauzei de către procuror sau de către părți.
Strămutarea reprezintă „remediul procesual prin care competența teritorială normală, legală a unei instanțe de judecată poate fi înlocuită, pe cale judiciară, cu o altă competență, delegată”. Instanța căreia îi va reveni cauza spre judecare trebuie să fie egală în grad cu cea de la care se solicită strămutarea. Motivele pentru care poate fi formulată o astfel de cerere sunt expres și limitativ prevăzute în Codul de procedură penală – pentru bănuială legitimă, respectiv, pentru siguranța publică. Instanțele competente să soluționeze cererea, precum și procedura sunt reglementate de normele de drept comun în materie care se vor aplica corespunzător.
Conform dispozițiilor art. 484 alin. (1) C. proc. pen., într-o primă etapă, instanța verifică îndeplinirea tuturor condițiilor cerute de lege pentru admisibilitatea acordului, cât și existența unor date suficiente cu privire la faptă și vinovăția inculpatului.
Constatarea de către instanță a nerespectării vreunei condiții ori lipsa vreuneia dintre mențiunile obligatorii, impune instanței obligația de dispune acoperirea acestora într-un termen de cel mult 5 zile și sesizarea conducătorului parchetului care a emis acordul. Utilizarea la modul imperativ a verbului – dispune – impune interpretarea conform căreia, instanța nu are o posibilitate, un drept de a cărui exercitare depinde de aprecierea acesteia in concreto a situației de la caz la caz. Legiuitorul a înțeles să asigure, prin instituirea acestei obligații în sarcina instanței de judecată, respectarea principiilor și a drepturilor procesuale a celor implicați în cauza dedusă spre judecare.
Acoperirea nu poate avea ca obiect suplinirea lacunelor actului de sesizare rezultat în urma negocierii și nici neregularități esențiale ale acordului care exclud aplicarea procedurii. Omisiunile ce pot fi acoperite în această etapă preliminară de către procurorul de caz sunt neregularitățile formale ale convenției de negociere. La nivel doctrinar, există opinia conform căreia lipsa avizului ulterior al procurorului ierarhic superior poate fi acoperită cu ocazia procedurii de verificare prealabilă. Fiind un act care ține de regularitatea acordului, ca act de sesizare a instanței, absența sa și neremedierea omisiunii în termenul de 5 zile sunt de natură a conduce la respingerea acordului.
Apreciez că opinia se impune, și ca urmare a unei interpretări extensive a normei legale. Conform art. 482 lit. i) C. proc. pen., acordul de recunoaștere a vinovăției trebuie să cuprindă, printre altele, semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului.
Deoarece legea nu distinge și ținând cont de faptul că, în esență, avizul ulterior al procurorului ierarhic se poate materializa într-o semnătură pe acord, ca act material, consider că aceasta reprezintă un element formal ce poate fi acoperit în situația în care, la momentul sesizării instanței, nu există.
La nivel doctrinar, s-a apreciat că natura termenului de 5 zile ar fi aceea a unui termen de decădere, iar nu de recomandare, fiind avută în vedere sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării. Într-o altă opinie, termenul ar fi de recomandare, iar eventuala depășire a acestuia nu ar fi fost sancționată.
Prin raportare la cele prezentate, apreciez faptul că pe de o parte, interpretarea diferită se fundamentează pe perspectiva distinctă a procurorului față de cea a instanței. Astfel, din punct de vedere al procurorului, acesta va avea tot interesul ca termenul declarat pentru acoperirea neregularităților acordului să fie considerat de recomandare, deoarece nerespectarea termenului nu va comporta nicio sancțiune procesuală. Din punct de vedere al instanței de judecată, aprecierea conform căreia termenul ar fi de decădere se impune în virtutea faptului că nerespectarea termenului ar conduce chiar la încălcarea unuia dintre premisele acestei proceduri speciale – soluționarea cauzei într-un termen cât mai scurt – și la lezarea dreptului părților implicate în proces, cu precădere cele ale inculpatului, aspecte ce nu pot fi neglijate și impun sancționarea conduitei neconforme prin decăderea procurorului din exercitarea dreptului de a remedia neregularitățile peste termenul dispus de instanță și nulitatea actului făcut peste termen.
Pe de altă parte, apreciez faptul că termenul prevăzut la art. 482 alin. (1) C. proc. pen. este un termen de decădere pentru următoarele considerente:
Primo, se poate constata faptul că între procedura remediu reglementată în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției și procedura prevăzută în cazul camerei preliminare, când, judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare și comunică prin încheierea parchetului necesitatea remedierii situației în termen de 5 zile de la comunicare, există anumite similitudini. Judecătorul învestit cu soluționarea acordului are, în etapa prealabilă a verificărilor, aceiași poziție și aceleași atribuții cu cele ale judecătorului de cameră preliminară. Se poate considera faptul că în materia acordului de recunoaștere a vinovăției, etapa verificărilor prealabile este o etapă hibrid, rezultată ca urmare a fuzionării camerei preliminare cu etapa de judecată a convenției / o etapa atipică a camerei preliminare din procedura de drept comun.
Deși nu este prevăzut expres, termenul de 5 zile dispus pentru remedierea neregularităților actului de sesizare din procedura de drept comun are un caracter imperativ, iar sancțiunea pentru nerespectarea sa este decăderea din exercițiul dreptului. Ținând cont de modalitatea similară de reglementarea a procedurilor remediu, pentru identitate de rațiune, se impune considerarea termenului de 5 zile dispus în cazul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției ca fiind un termen de decădere.
Secundo, calificarea naturii termenelor procesuale în cadrul anumitor instituții a ridicat probleme de-a lungul timpului. Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 336/2015 asupra excepției de neconstituționalitate a art. 235 alin (1) C. proc. pen. – „în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, și nu unul imperativ”.
Prin decizia pronunțată, Curtea realizează o analiză a naturii juridice, a definiției, cât și a consecințelor termenelor prin raportare la dispozițiile constituționale și convenționale invocate.
În privința definiției, Curtea „reține că termenul este intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activități sau acte în cadrul procesului penal, de asemenea, este data la care sau intervalul de timp înăuntrul căruia ori până la care se poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o activitate sau o măsură procesuală ori exercitat un drept procesual, o sancțiune ori măsură de drept penal, după caz”.
Spre deosebire de termenele substanțiale, care au ca scop protejarea drepturilor și intereselor legitime în caz de restrângere, cele procedurale au în vedere ordonarea activităților judiciare și efectuarea acestora într-un termen optim pentru asigurarea scopului procesului penal, fără a leza drepturile și interesele participanților la procesul penal sau de a împiedica aflarea adevărului.
În cadrul analizei, Curtea a procedat și la diferențierea termenelor procesuale, în funcție de caracterul și efectele acestora, precum și după sancțiunea ce intervene în caz de încălcare. Prin raportare la cele expuse, s-a constat faptul că, în privința reglementărilor a căror interpretare este vizată prin excepția de neconstituționaliate, termenul de la art. 235 alin. (1) C. proc. pen. este un termen peremptoriu, iar o eventuală nerespectare a acestuia este de natură a leza dreptul la apărare al inculpatului arestat preventiv, astfel încât sancțiunea ce intervine este, conform art. 268 alin. (1) C. proc. pen. decăderea procurorului din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen.
Pentru identitate de rațiune, ar trebui acceptată, la nivelul practicii judiciare, opinia conform căreia nerespectarea de către procuror a termenului prevăzut la art. 482 alin. (1) C. proc. pen. în cadrul procedurii speciale atrage sancțiunea decăderii acestuia din exercițiul dreptului de a proceda la acoperirea deficiențelor convenției încheiate.
Terzo, conform art. 268 alin. (1) C. proc. pen., sancțiunea generală pentru încălcarea, respectiv exercitarea drepturilor procesuale cu depășirea termenelor peremptorii prevăzute de lege este decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului efectuat peste acest termen.
Astfel cum a fost menționat anterior, considerearea termenului prevăzut la art. 482 alin. (1) C. proc. pen. ca fiind un termen procedural imperativ rezidă din scopul acestuia de a desciplina activitatea judiciară în cursul procesului penal. De principiu, procesul penal este guvernat de termene procedurale imperative care impun ordonarea temporară și conformarea activităților judiciare (la realitatea concretă), în vederea asigurării unor garanții minime privind respectarea drepturilor participanților la procesul penal.
Dacă s-ar accepta desfășurării unui proces penal doar în temeiul unor termene de recomandare, atunci majoritatea garanțiilor prevăzute la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar fi încălcate cu bună-știință, fără a exista teama sau problema aplicării unei sancțiuni conforme.
Pe de altă parte, dacă la nivelul practicii judiciare opinia majoritară ar fi cea conform căreia termenul prevăzut în cadrul procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției este un termen procedural de recomandare, opinia potrivit căreia nu ar exista nicio sancțiune aplicabilă nu ar fi fundamentată, deoarece prevederile art. 268 alin. (3) C. proc. pen., dispun expres faptul că sancțiunea pentru încălcarea celorlalte termene procedurale este nulitatea.
Procedura în fața instanței, conform art. 484 alin. (2), se desfășoară în ședință publică, însă lipsește caracterul contradictoriu specific procedurii comune. S-a apreciat, că acest fapt este impus „prin natura convenției care a determinat procedura” – negocierea purtată între procuror și inculpat este întemeiată pe materialul probator aflat la dosar și privește stabilirea concretă a felului și cuantumului pedepsei, precum și modalitatea de executare a acesteia. Totodată, caracterul necontradictoriu implică și inadmisibilitatea administrării de probe suplimentare în cursul judecății. Drept urmare, inculpatul nu are posibilitatea de a solicita aplicarea unei pedepse sau a unei modalități de executare a acesteia mai blânde în raport cu cea negociată.
Ședința fiind publică, dispozițiile art. 353 C. proc. pen. privind citarea sunt aplicabile și acestei proceduri. Înainte de pronunțarea soluției pe fond, inculpatul, procurorul și partea civilă, dacă este prezentă, vor fi ascultați pentru a se permite instanței constatarea nemijlocită a existenței acordului. Ascultarea va purta asupra admisibilității acordului, respectiv asupra valabilității consimțământului inculpatului.
În doctrină, există opinia potrivit căreia prezența inculpatului nu este obligatorie la desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată. Acesta poate fi reprezentat de un mandatar învestit printr-un act autentic sau prin procură specială. În practica judiciară, s-a afirmat, în temeiul interpretării prevederilor art. 484 alin. (1) C. proc. pen., faptul că prezența și ascultarea procurorului, inculpatului și a avocatului acestuia sunt obligatorii. Sancțiunea neîndeplinirii acestei condiții este nulitatea absolută – art. 281 alin. (1) lit. d), e) și f) C. proc. pen. – care poate fi invocată, conform dispozițiilor legale, în orice stare a procesului, indiferent de momentul intervenirii încălcării, dacă instanța a fost sesizată cu un acord.
Prezența părții civile nu este obligatorie, însă cu privire la aceasta trebuie îndeplinite cerințele legale privind citarea și înștiințarea referitoare la încheierea acordului. Dacă partea civilă este prezentă, instanța va fi obligată la ascultarea acesteia. Reglementarea se impune prin prisma faptului că atâta timp cât între partea civilă și inculpat nu s-a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere, ascultarea acesteia reprezintă doar o formalitate. Pe cale de consecință, partea civilă deși ar putea avea obiecțiuni, ea nu va putea influența soluția instanței.
Lipsa cerinței ca persoana vătămată să se prezinte în fața instanței de judecată și să fie ascultată, este justificată de concepția legiuitorului conform căreia acțiunea penală este exercitată de procuror și privește, în mod exclusiv, statul și persoana inculpatului.
Cu privire la aceste aspecte, Curtea Constituțională, prin extinderea controlului de neconstituționaliate a dispozițiilor art. 488 și asupra art. 484 alin. (2) C. proc. pen. este neconstituțional întru-cât persoana vătămată, parte civilă și partea responsabilă civilmente sunt excluse de la audierea în fața instanței de ford. Ținând cont de reglementarea specială a procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, termenul de „audiere” nu trebuie perceput în sensul său general – procedeu probator – ci trebuie înțeles ca un procedeu prin care declarația dată se referă strict la obiectul acordului. Modificările aduse prin decizia Curții doar conferă celorlalți participanți la procesul penal drepturi suplimentare, poziția procesuală a inculpatului rămânând aceiași. Actual, „procedura necontradictorie” este înlocuită cu cea contradictorie care se va purta, pe de o parte, între apărare și acuzare, și, pe de altă parte, între apărare și ceilalți subiecți procesuali particulari.
Una dintre întrebările ridicate de practica judiciară a fost dacă inculpatul își poate retrage manifestarea de voință exprimată în timpul urmăririi penale în sensul încheierii unui acord. Ținând cont de reglementările legale, anume necesitatea prezenței inculpatului și ascultarea acestuia de către instanța de judecată, se poate concluziona faptul că până la acest moment se poate reveni asupra manifestării.
Pe cale de consecință, inculpatul poate declara în timpul urmăririi penale, înainte de sesizarea instanței de către procuror, faptul că se răzgândește în privința încheierii acordului. În acest sens, procurorul nu va mai sesiza instanța, conform art. 483 alin. (1) C. proc. pen., etapa urmăririi penale continuând conform procedurii comune. Consemnarea acestei manifestări a inculpatului se va face fie în scris chiar de către inculpat, fie prin încheierea unui proces-verbal de către organele de urmărire penală.
§1.2.1. ROLUL JUDECĂTORULUI LA ÎNCHEIEREA CONVENȚIEI DE NEGOCIERE
Rolul judecătorului la încheierea acordului este unul complex. Astfel, judecătorul sesizat cu soluționarea acordului procedează atât la verificarea îndeplinirii tuturor cerințelor pentru încheierea în mod valabil și în condiții de legalitate, cât și la soluționarea în concret a cauzei.
Lipsa etapei camerei preliminare în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției nu permite eludarea unei etape importante privind verificarea actului de sesizare. Deși legea nu prevede în mod expres, prin asimilare cu obiectul etapei camerei preliminare, verificarea competenței și a legalității actului de sesizare, a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală este obligatorie și revine judecătorului sesizat cu soluționarea acordului. Constatarea nerespectării vreuneia dintre aspectele anterior menționate conduce la respingerea acordului și trimiterea cauzei la parchet.
Spre deosebire de modelul anglo-saxon, unde judecătorul verifică îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a acordului și întrunirea voințelor titularilor, în reglementarea română, judecătorul, pe lângă această activitate preliminară, va proceda și la individualizarea și aplicarea pedepsei conform regulilor generale și speciale în materie. În acest sens, judecătorul exercită funcția judiciară de judecată, limitată, însă, de specificitatea soluțiilor pe care instanța le poate pronunța atunci când este învestită cu soluționarea unui acord.
SECȚIUNEA 2. SOLUȚII ȘI CONSECINȚE PROCESUALE
În doctrină este utilizată, cu precădere, sintagma instanța de judecată sesizată cu soluționarea acordului. Apreciez că este necesară o lămurire privind noțiunea de soluționare și sensul acesteia.
Instanțele de judecată sunt subiecții procesuali oficiali care exercită funcția de judecată în procesul penal. Funcția de judecată cunoaște două mari forme soluționarea – în sens de a pronunța o soluție de admitere sau de respingere asupra unei cereri, iar nu asupra fondului – și rezolvarea – în sensul de a lămuri elementele esențiale ale raportului de conflict, hotărârea în prima instanță prin care se rezolvă fondul cauzei fiind o sentință.
Deși procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției cunoaște un parcurs procesual atipic, activitatea instanței este o veritabilă activitate de judecare deoarece, implică analiza fondului cauzei. Finalizarea activității se concretizează într-o sentință de rezolvare a cauzei, iar nu strict de stabilire a admisibilității acordului.
Ulterior etapei de verificare formală a acordului, precum și ulterior ascultării titularilor acestuia și a părților, instanța de judecată, potrivit prevederilor art. 485 C. proc. pen. poate pronunța fie o soluție de admitere, fie de respingere a acordului.
ADMITEREA ACORDULUI
În cazul în care se constată îndeplinirea tuturor condițiilor cerute de lege pentru faptele care au făcut obiectul acordului, instanța va admite acordul și va putea dispune doar o soluție de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, fără a crea prin aceasta o situație mai grea pentru inculpat față de cea asupra căreia s-a convenit prin acord.
La nivel doctrinar există opinia conform căreia referirile la îndeplinirea condițiilor prevăzute de articolele 481 și 482 C. proc. pen. sunt redundante cât timp verificarea anumitor aspecte fac obiectul unei etape preliminare.
Pronunțarea uneia dintre soluțiile prevăzute la art. 396 alin. (2)-(4) C. proc. pen., se fundamentează pe vinovăția lato sensu – fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpat. Spre deosebire de acestea, soluțiile de achitare sau de încetare a procesului penal nu pot fi pronunțate în situația încheierii unei convenții de negociere, deoarece, în mod evident, ele nu sunt rezultatul constatării vinovăției, ci reprezintă consecința fie a constatării nevinovăției, fie a constatării imposibilității de realizare a obiectului acțiunii penale – tragerea la răspunderea penală.
În temeiul principiului individualizării pedepselor penale, consacrat în art. 74 C. pen., judecătorul nu este ținut în mod absolut de soluția asupra căreia s-a convenit prin acord, el având atributul de a proceda la modificarea felului, cuantumului sau modalității de executare a pedepsei, fără a crea o situație mai grea pentru inculpat. Modificarea propriu-zisă este limitată, deoarece instanța nu va putea schimba soluția de condamnare într-una de renunțare sau amânare la aplicarea pedepsei. Singurele aspecte asupra cărora instanța poate interveni sunt fie aplicarea unei amenzi, dacă legea prevede pedepse alternative pentru infracțiunea săvârșită și negocierea s-a purtat asupra închisorii, fie în reducerea cuantumului pedepsei ori în pronunțarea unei soluții de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, dacă negocierea privea executarea în condiții de detenție.
Practica judiciară a arătat contrariul însă, atunci când, prin admiterea acordului, instanța a pronunțat o soluție în care pedeapsa ce urma a fi efectiv aplicată crea o situație mai grea pentru inculpat. De asemenea, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. reiese că este posibilă și pronunțarea unei soluții care să fie semnificativ mai blândă față de cea convenită. În aceste situații, conform art. 488 alin. (1) C. proc. pen., procurorul poate formula apel împotriva hotărârii pronunțate.
Potrivit dispozițiilor art. 485 alin. (2) C. proc. pen., instanța poate admite acordul cu privire la unii dintre inculpați și să respingă cu privire la ceilalți. Subsecvent acestei soluții, instanța prin aceiași sentință va dispune motivat referitor la cele două situații.
RESPINGEREA ACORDULUI
Soluția de respingerea a acordului și de trimitere a dosarului procurorului în vederea continuării urmăririi penale, poate fi dispusă dacă se constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 480-482 C. proc. pen. cu privire la toate faptele care au făcut obiectul acordului sau dacă se apreciază că soluția la care s-a ajuns prin acord este nejustificat de blândă.
Neîndeplinirea sau lipsa elementelor esențiale prevăzute la art. 482 C. proc. pen., poate constitui atât motiv pentru acoperirea omisiunilor, cât și motiv pentru respingerea acordului. Dacă se acceptă opinia conform căreia termenul de 5 zile si dispus în temeiul art. 484 alin. (2) C. proc. pen. este un termen de decădere, atunci neremedierea ar atrage sancțiunea respingerii acordului.
În cazul în care unul dintre motivele pe care s-a întemeiat soluția de respingere este cel al insuficienței materialului probator, trebuie acceptat faptul că acesta nu se reduce doar la situația în care organele de urmărire penală nu au administrat un material probator consistent. Astfel, soluția de respingere ar trebui pronunțată și în cazul în care se constată nelegalitatea uneia sau unora dintre probele administrate. Ținând cont de faptul că legea nu permite judecătorului să readministreze probe și, implicit, să excludă anumite probe, în condițiile art. 100 alin. (4) C. proc. pen., se poate ajunge la concluzia că instanța ar putea pronunța soluția de respingere a acodului dacă, prin cenzurarea probelor nelegal administrate, ar constata că nu își poate fundamenta hotărârea pe datele relevate de probele rămase.
Respingerea acordului poate fi pronunțată și în situația în care, în urma aprecierii probelor administrate în cursul urmăririi penale, instanța constată incidența unuia dintre cazurile impeditive prevăzute la art. 16 C. proc. pen.. Deoarece instanța nu are posibilitatea de a valorifica judiciar incidența unei astfel de cauze, respingerea acordului are drept consecință trimiterea cauzei la parchet și valorificarea ulterioară și în mod direct de către procuror, în cadrul continuării urmăririi penale, prin dispunerea unei soluții de clasare.
Prevederile art. 485 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. prevăd faptul că instanța va respinge acordul în situația în care se constată o disproporție vădită – „nejustificat de blândă” – între pedeapsa convenită prin acord și periculozitatea inculpatului. Justificarea soluției se poate găsi, în lipsa unor criterii concrete de apreciere, în raportarea la soluțiile adoptate în cazuri similare. Se poate constata rolul activ al judecătorului în vederea aflării adevărului judiciar, ceea ce impune o evaluare mai atentă a tuturor elementelor incidente într-o cauză. Reglementarea nu se opune unei soluții „mai blânde”, deoarece sunt avute în vedere avantajele procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției pentru toți participanții la procesul penal.
În aceste cazuri, soluția de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției determină trimiterea cauzei la parchet în vederea desfășurării procesului penal conform procedurii de drept comun.
În capitolul VI, intutulat Reluarea urmăririi penale, al Titulului I din Partea specială a Codului de procedură penală, la art. 332 sunt consacrate cazurile pentru care reluarea urmăririi penale poate fi dispusă. Între aceste cazuri expres prevăzute se numără și Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale. Deși dispozițiile care reglementează procedura specială nu prevăd, la nivel doctrinar se apreciază că soluția de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției, precum și continuarea procesului penal la cererea inculpatului sau a suspectului reprezintă cazuri speciale de reluare a urmăririi penale.
Conform prevederilor art. 335 C. proc. pen., redeschiderea urmăririi penale este dispusă de către procurorul ierarhic superior, respectiv de procurorul de caz în situațiile prevăzute la alin. (1)-(3). Redeschiderea urmăririi, în aceste cazuri, este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea nulității.
Față de aceste prevederi, și în conformitate cu natura specială a cazului de redeschidere în situația respingerii acordului, se impune coroborarea prevederilor speciale din materia acordului de recunoaștere a vinovăției cu cele de drept comun.
Ținând cont de faptul că instituția camerei preliminare lispește în cadrul procedurii speciale, precum și de faptul că verificarea formală se realizează chiar de către instanța de judecată, ulterior sesizării cu soluționarea acordului, într-o etapă preliminară, se apreciază că sentința prin care s-a pronunțat respingerea acordului conține, de o manieră implicită, confirmarea judecătorului sesizat cu soluționarea cauzei. Afirmarea necesității unei verificări ulterioare a sentinței de respingere a acordului este superfluă. Asemănător situațiilor în care judecătorul de cameră preliminară, conform prevederilor art. 344 alin. (6) lit. b și alin. (7) pct. 2 lit. b C. proc. pen., admite plângerea formulată împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată și trimiterea cauzei la procuor în vederea completării urmăririi penale, redeschiderea acesteia nu mai este supusă unei avizări ulterioare, întru-cât confirmarea judecătorului este evidentă.
Pe cale de consecință, reluarea urmăririi penale, în cazul respingerii acordului, se va dispune din oficiu, în virtutea exercitării funcției judiciare de urmărire penală conform principiului oficialității. În acest sens, formularea unei cereri nu este obligatorie. Totuși, reluarea urmăririi penale nu va putea fi dispusă, indiferent de faptul că este vorba de ipotezele expres prevăzute ori de cele implicite, dacă a intervenit o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale ori continuarea procesului penal.
La nivel legislativ, Codul de Procedură penală nu exclude încheierea unei alte convenții, pentru aceiași faptă și inculpat, dacă primul acord a fost respins de instanță. În situația în care nu se ajunge la încheierea unui nou acord, cel respins nu va putea fi avut în vedere la momentul judecării cauzei conform procedurii de drept comun. Declarația dată inițial de către inculpat nu poate constitui mijloc de probă pentru dovedirea vinovăției acestuia.
De principiu, dacă judecătorul care a respins acordul inițial este sesizat cu o nouă convenție de negociere, el nu devine incompatibil cât timp, prin restituirea cauzei la parchet, nu s-a antepronunțat. Per a contrario, dacă în motivarea soluției anterioare de respingere a făcut afirmații privind vinovăția inculpatului ori pedeapsa ce urmează a fi pronunțată, el va fi incompatibil să soluționeze cauza în fond, în situația în care a fost sesizat cu un nou acord, precum și în ipoteza în care inculpatul nu dorește să încheie un nou acord, iar procurorul a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu.
Judecătorul care a admis acordul doar cu privire la unii inculpați, nu va fi incompatibil, de regulă, să soluționeze cauza în fond cu privire la ceilalți inculpați dacă în motivarea soluției de admitere parțiale date nu a făcut afirmații privind vinovăția celorlalți inculpați.
Art. 485 alin. (3) C. proc. pen. prevedere faptul că instanța, dacă respinge acordul, se va pronunța din oficiu și referitor la starea de arest a inculpaților. Alin. (5) al aceluiași articol face trimitere la prevederile art. 399 C. proc. pen., care „se aplică în mod corespunzător”, privind măsurile preventive. Aceste dispoziții din procedura de drept comun vizează soluționarea cauzei pe fond, ori soluția de respingere a acordului nu conduce la stingerea acțiunii penale. Se consideră că prevederile în cauză ar trebui aplicate în situația în care instanța pronunță o soluție de admitere a acordului, iar în caz de respingere obligația să privească doar pronunțarea din oficiu asupra stării de arest a inculpaților.
Dacă acordul este admis vor fi compatibile cu această soluție și dispozițiile art. 396 alin. (9 C. proc. pen., privind plata amenzii aplicate din cauțiunea achitată de inculpat la luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe cauțiune, și art. 398 C. proc. pen. privind cheltuielile judiciare.
LATURA CIVILĂ A PROCESULUI PENAL
Acțiunea civilă reprezintă un mijloc procesual, legal și juridic al cărei obiect exclusiv este tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile, în vederea reparării perjudiciilor produse prin comiterea faptei ce face obiectul acțiunii penale.
Din punct de vedere al naturii juridice, acțiunea civilă este o acțiune în responsabilitate civilă delictuală practic, constituirea de parte civilă a persoanei vătămate și exercitarea acțiunii civile în fața instanței penale, dă naștere unui raport juridic obligațional în care, partea civilă este creditorul obligației de reparare a prejudiciului, iar inculpatul și/sau persoana responsabilă civilmente ori succesorii acesteia este debitorul obligației.
Marginalul art. 486 C. proc. pen. este „Soluționarea acțiunii civile”. Soluția instanței privind latura civilă a procesului penal este una formală. Deși acordul privește în mod exclusiv latura penală a procesului, în cazul admiterii acordului, pe latura civilă a procesului, instanța are două posibilități dacă admite acordul. În situația în care între părți s-a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere, instanța va lua act de aceasta prin sentință. În situația în care nu s-a realizat o înțelegere între părți, într-una dintre formele prevăzute, instanța va fi obligată să lase nesoluționată acțiunea civilă. Partea civilă își va putea valorifica pretențiile doar în fața instanței civile. Din coroborarea dispozițiilor art. 486 alin. (2) și cele ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen., rezidă faptul că hotărârea va avea autoritate de lucru judecat în fața instanței civile doar cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, însă nu și în privința întinderii prejudiciului.
O situație atipică, în ceea ce privește soarta acțiunii civile în cadrul procesului penal, mai ales în ipoteza încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, o reprezintă cea în care inculpatul încheie o convenție de negociere cu procurorul, însă doar față de, spre exemplu, două dintre cele trei infracțiuni săvârșite față de persoana vătămată.
Dacă aceasta din urmă alege să se constituie parte civilă în procesul penal, conform art. 1385 alin. (1) din Noul Cod Civil, ea are dreptul la repararea integrală a prejudiciului produs prin săvârșirea faptelor. Paguba poate fi reparată în natură – restituirea lucrului, restabilirea situației anterioare, desființarea totală sau parțială a unui înscris saua prin orice alt mijloc de reparare – sau prin plata unui echivalent bănesc.
Dat fiind specificul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, implicațiile pe care modalitatea de exercitare a acțiunii civile în procesul penal le presupune, cât și principiul care guvernează soluționarea laturii civile se deduc următoarele situații:
Pe de o parte, încheierea unui acord de recunoaștere cu privire la o parte dintre acțiuni săvârșite determină, astfel cum s-a arătat în secțiunile anterioare, sesizarea instanței de judecată potrivit unor proceduri diferite. Încheierea unui acord de mediere sau a unei tranzacții, indiferent de obiectul acordului de recunoaștere, va conduce la stingerea întregii acțiuni civile exercitate.
Pe de altă parte, dacă acțiunea civilă nu se va stinge potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. pen., apreciez că singura soluție care s-ar putea impune ar fi cea conform căreia instanța să dispună disjungerea acțiunii civile, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. pen., deoarece „împărțirea” și soluționarea în mod diferit a acțiunii civile, exercitate pe latura civilă a procesului penal, de către două instanțe diferite în mod separat ar încălca principiul reparării integrale a prejudiciului.
CONȚINUTUL SENTINȚEI
Hotărârea de admitere a acordului este, conform prevederilor legale, identică, din punct de vedere al conținutului, cu cea de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei pronunțate în cazul procedurii obișnuite.
Conținutul expunerii soluției de admitere a acordului trebuie să includă toate elementele prevăzute la art. 403 C. proc. pen.. În privința motivării soluției prin analiza probelor, inclusiv a celor înlăturate. Spre deosebire de procedura obișnuită, în procedura specială etapa camerei preliminare lispește cu desăvârșire – singura etapă în care probele pot fi excluse pe motive de negalitate. Astfel, motivarea soluției se va întemeia pe probele înlăturate pe motive de netemeinicie, iar nu și pe cele de nelegalitate. Conform art. 403 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., expose-ul trebuie să conțină date referitoare la fapta care a făcut obiectul trimiterii în judecată. Totodată, art. 487 lit. b) C. proc. pen. prevede că sentința trebuie să includă obligatoriu fapta pentru care s-a încheiat acordul și încadrarea juridică a acesteia. Se poate observa că la acest nivel există o spurapunere de texte.
Elementele care trebuie să se regăsească în conținutul dispozitivului hotărârii sunt comune indiferent de modalitatea de sesizare a instanței – rechizitoriu sau acord.
SECȚIUNEA 3. CĂI DE ATAC ȘI PROBLEME DE CONSTITUȚIONALITATE
Prin decizia Curții Constituționale nr. 235 din 7 aprilie 2015, instanța de contencios constituțional a declarat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 488 alin. (1)-(4) C. proc. pen. deoarece se încalcă prevederile art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1)-(2) privind accesul liber la justiție, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare și art. 129 privind folosirea căilor de atac din Constituție deoarece:
Curtea a considerat că prevederile exclud dreptul părții civile, a persoanei vătămate și a părții responsabile civilmente de a formula apel împotriva sentinței prin care instanța se pronunță asupra acordului de recunoaștere a vinovăției și de a fi citată la soluționarea acestei căi de atac, fapt ce contravine garanției accesului la justiție. Totodată, Curtea a apreciat că reglementarea inițială limitează motivele pentru care se poate formula apel împotriva unei astfel de sentințe, precum și soluțiile ce pot fi pronunțate de instanța de apel.
Ținând cont de faptul că dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție nu disting, s-a apreciat că accesul liber la justiție nu se referă strict la sesizarea primei instanțe, ci privește și celelalte instanțe care au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului – „apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate“. În același sens, dreptul la apărare garantat de Constituție nu este asigurat doar pentru faza procesului penal desfășurată în fața primei instanțe de judecată, ci și pentru exercitarea căilor de atac împotriva soluțiilor adoptate de o instanță.
În privința căilor de atac, legiuitorul are libertatea de a stabili termenele de declarare, forma și conținutul declarației, competența, modalitatea de judecare și soluțiile, însă „nu poate suprima dreptul substanțial al unei părți interesate de a exercita căile de atac și nici nu poate restrânge exercițiul acestui drept decât în condițiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituție”.
Prevederile art. 488 C. proc. pen. încalcă principiului egalității în drepturi deoarece se creează o situație de inegalitate de tratament în privința accesului la căile de atac. Partea civilă și partea responsabilă civilmente au aceiași calitate cu a inculpatului, de părți la procesul penal, iar imposibilitatea acestora de a-și valorifica interesele specifice prin formularea apelului este inechitabilă față de situația inculpatului care își poate apăra fără restricții interesele.
Analizarea și arătarea motivelor în cuprinsul considerentelor au avut drept consecință adăugarea acestora la reglementările legale actuale fără a le înlătura.
Din punct de vedere al normelor care reglementează instituția acordului de recunoaștere a vinovăției, termenul de apel are caracter special în raport cu cel general, însă este tot de 10 zile și curge de la comunicarea copiei de pe minută.
Dacă, inițial, singurii titulari ai apelului puteau fi doar procurorul sau inculpatul, actual, ca urmare a modificărilor intervenite, titularii apelului în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției pot fi procurorul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Indiferent de persoana care exercită apelul, soluția care urmează a fi pronunțată de instanță nu poate fi mai grea decât cea convenită prin convenția de negociere. De asemnenea, devoluțiunea în apel, inițial, era considerată a fi una specială, limitată la felul, cuantumul și modalitatea de executare a pedepsei, însă odată cu pronunțarea deciziei Curții Constituționale, regulile care guvernează desfășurarea și limitele apelului sunt cele de drept comun.
Procurorul va putea declara apel atât pe latura penală, cât și pe latura civilă a cauzei. El va putea critica felul, cuantumul și modalitatea de executare dacă instanța de fond a pronunțat o soluție prin care se crea o stare mai blândă sau mai grea pentru inculpat decât cea prevăzută în acord; pronunțarea unei soluții distincte față de cea negociată în acord; omisiunea aplicării pedepselor complementare sau accesorii dacă negocierea a purtat și asupra acestora; aspecte de negalitate care nu au făcut obiectul acordului, dar asupra cărora instanța trebuia să se pronunțe; orice încălcări ale reglementărilor procedurale care atrag sancțiunea nulității absolute, potrivit art. 281 C. proc. pen., sau nulitatea relativă, potrivit art. 282 C. proc. pen.; orice neregularitate privind soluționarea acțiunii civile în limitele stabilite de art. 486 C. proc. pen..
Inculpatul are posibilitatea de a declara apel cu privire la cele două laturi are procesului penal. Criticile pot viza aceleași aspecte ca în cazul procurorului cu mențiunea că în privința cazurilor de nulitate relative intervenite în cursul judecății în primă instanță, inculpatul va trebui să facă dovada unui interes procesual propriu în respectarea prevederilor legale încălcate. Dacă încălcarea unei dispoziții legale procesual penale a intervenit în cursul urmăririi penale, iar inculpatul nu a invocat-o la primul termen cu procedura legal îndeplinită, când instanța a fost sesizată cu soluționarea unui acord de recunoaștere a vinovăției, el nu o va putea invoca în apel.
Persoana vătămată poate declara apel doar cu privire la latura penală a procesului, criticile vizând elementele analizate anterior.
Partea civilă poate declara apel cu privire la cele două laturi ale procesului penal, însă partea responsabilă are capacitatea de a declara apel cu privire la latura penală doar în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția pe latură civilă.
În privința posibilității exercitării unei căi de atac, apelul, pe latura civilă a procesului penal împotriva sentinței prin care instanța s-a pronunțat asupra acordului de recunoaștere a vinovăției, apreciez că modificarea intervenită ca urmare a declarării neconstituționale a prevederilor art. 488 alin. (1)-(4) C. proc. pen. este nejustificată și redundantă. De asemenea, se pune și problema rolului pe care instanța de judecată îl dobândește ca urmare a amendamentelor Curții Constituționale.
Ținând cont de faptul că subiecții procesuali principali au posibilitatea de a încheia un acord de mediere sau o tranzacție pe latura civilă a procesului, exercitarea unui eventual apel pe aceasă latură a procesului penal apare ca lipsită de interes. Instanța, în cazul prevăzut la art. 486 alin. (1) C. proc. pen., doar ia act de înțelegerea părților. În situația de la alin. (2) al aceluiași articol, acțiunea civilă este lăsată nesoluționată, iar partea civilă are deschisă calea valorificării pretenților la instanța civilă.
Dacă am aprecia faptul că instanța de judecată dobândește un rol activ în această situație, ar însemna ca întreaga reglementare specială a acordului de recunoaștere a vinovăției să se îndepărteze de la rațiunile inițiale pentru care a fost instituită. Or, în concret, lipsa etapei de cercetare judecătorească face imposibilă administrarea unor probe indiferent despre ce latură a procesului penal este vorba. Drept urmare, apreciez că latura civilă a procesului penal, în cadrul soluționării acordului de recunoaștere a vinovăției, nu se stinge conform procedurii comune prin pronunțarea unei sentințe de admitere sau de respingere a pretențiilor, fapt ce impune inadmisibilitatea declarării apelului cu privire la această latură a procesului penal.
Ca o consecință firească a judecării apelului, soluțiile ce pot fi pronunțate de instanță prin decizie pot fi:
Respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat;
Admiterea apelului și desființarea sentinței prin care acordul de recunoaștere a fost admis numai cu privire la felul și cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia și pronunță o nouă hotărâre – art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător;
Admiterea apelului și desființarea sentinței prin care acordul de recunoaștere a fost respins, admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției – dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) și art. 486 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător.
Alături de aceste soluții, Curtea Constituțională a reținut că, printre soluțiile acceptate de art.488 alin.(4) din Codul de procedură penală, „nu se regăsește nici soluția admiterii apelului privind modul de soluționare a laturii civile și nici soluția admiterii apelului și a desființării sentinței prin care acordul de recunoaștere a vinovăției a fost admis pentru aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, nelegalitatea sentinței de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției, lipsa competenței materiale a instanței de fond care a admis acordul sau vicierea consimțământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției”.
Se apreciază necesitatea adaptării soluțiilor ce pot fi pronunțate în apel potrivit reglementărilor generale în materie, în funcție de specificul prevederilor speciale a procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției.
Împotriva hotărârii definitive de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției, iar nu de respingere, deoarece ar presupune parcurgerea de către cauză a unui nou ciclu procesual, se poate formula o cerere de revizuire sau de contestație în anulare dacă sunt îndeplinite condițiile stricte prevăzute de lege pentru aceste căi extraordinare de atac. Potrivit art. 434 alin. (2) lit. g) C. proc. pen., hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției nu pot fi atacate cu recurs în casație.
Spre deosebire de alte sisteme de drept, pedeapsa stabilită în acord, admis de instanța de judecată, atrage toate consecințele prevăzute de lege în cazul unei condamnări penale: atrage decăderile și interdicțiile prevăzute de lege, constituie primul termen al recidivei etc.., cu excepția situațiilor în care s-a pronunțat soluția renunțării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei iar persoana în cauză nu a săvârșit o altă infracțiune.
CAPITOLUL IV. ASPECTE CONTROVERSATE ȘI DE DREPT COMPARAT
SECȚIUNEA 1 – ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI DIN PRISMA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, împreună cu Protocoalele Adiționale 1, 4, 6, 7, 9 și 10 au devenit parte integrantă, cu forță supra-legislativă, în planul dreptului intern, prin raportare la prevederile constituționale, art. 11 și 20 din Constituția României, ca urmare a ratificării lor de statul român prin Legea nr. 30/1994. Dobândirea statutului de izvoare de drept cu aplicare obligatorie și prioritară în dreptul intern, a generat consecințe importante la nivelul sistemului judiciar – instanțele de judecată încep să aplice Convenția și Protocoalele, iar hotărârile instanțelor naționale pot fi supuse, în plan internațional, unui control privind respectarea drepturilor omului consacrate în aceste acte normative.
Una dintre cele mai importante reglementări, regăsit la art. 6 din Convenția Europenă, este aceea a Dreptului la un proces echitabil.
Din punct de vedere al aplicării rationae materiae, art. 6 din Convenție se aplică doar în procesele civile și penale. Din punct de vedere al aplicării rationae personae, garanțiile asigurate în materie penală se aplică numai persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni. Dacă în cadrul procesului penal, persoana vătămată s-a constituit parte civilă, sub aspecul rezolvării acțiunii civile alăturate celei penale, art. 6 se va aplica părții civile, și părții responsabile civilmente, dacă există, însă în dimensiunea ei civilă.
Prevederea consacră garanții procedurale generale și speciale ale persoanei în cazul unui proces, însă prezenta analiză le va avea în vedere strict pe cele care sunt apte a periclita conformitatea acordului de recunoaștere a vinovăției cu prevederile Convenței.
§1.1. DREPTUL LA O INSTANȚĂ IMPARȚIALĂ, INDEPENDENTĂ ȘI STABILITĂ DE LEGE
Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană, impune ca judecarea cauzei să fie realizată de către o instanță imparțială și independentă. Fiind noțiuni europene autonome aflate în strânsă legătură, Curtea le va analiza, de principiu, împreună.
A prioric analizei propriu-zise, se impune definirea termenilor.
Pe terenul Convenției Europene, noțiunea de instanță reprezintă organul de jurisdicție compus din judecători care stabilește faptele și aplică dreptul, pronunțând o hotărâre prin care se tranșează litigiul. Odată ce căile de atac ordinare sunt epuizate, hotărârea capătă putere de lucru judecat, exprimând adevărul judiciar, și trebuie pusă în executare. Instanță stabilită prin lege înseamnă că instanța respectivă nu e creată ad-hoc pentru o anumită cauză.
Noțiunea de imparțialitate, conform cerințelor Convenței, se definește prin lipsa oricărei prejudecăți sau atitudini părtinitoare, putând fi evaluată potrivit atât unui demers subiectiv, cât și unui demers obiectiv.
Prin sintagma de instanță independetă se afirmă principiul separației puterilor în stat, pe de o parte, dar și separarea față de părți. Conform exigențelor Convenției, Curtea analizează existența unor garanții procedurale de separare a puterii judecătorești față de cea legislativă și cea executivă.
Prin raportare la procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției, la nivelul dreptului internațional, a existat opinia conform căreia, prin încheierea unei convenții de negociere anterioare etapei de judecată, garanțiile consacrate prin art. 6 din CEDO ar putea fi lezate. Deși judecătorul nu este ținut de pactul de negociere încheiat, soluția asupra căreia s-a ajuns prin negociere ar putea influența poziția judecătorului, acesta riscând să piardă postura de neutralitate față de inclupat.
Acest risc poate apărea, cu preponderență, în cazul modelului anglo-saxon, unde negocierea poate avea loc ulterior recunoașterii în ajunul audierii, odată cu strigarea cauzelor de pe ordinea de zi, ori chiar în momentul imediat anterior pronunțării verdictului de către jurați. Spre deosebire de aceasta, legislația statelor semnatare la Convenție, enunță posibilitatea judecătorului de a studia dosarul și de a-l audia pe inculpat anterior pronunțării unei soluții privind acordul încheiat.
În legislația procesual penală română, legiuitorul a oferit instanței sesizate cu soluționarea acordului, posibilitatea de a respinge convenția încheiată în situațiile în care se apreciază că soluția la care s-a ajuns în urma negocierii purtate este nejustificat de blândă prin raportare la periculozitatea infractorului și gradul de gravitate al infracțiunii săvârșite. Consecința deciziei de respingere a consfințirii acordului este revenirea la procedura comună, fără a exclude posibilitatea de a sesiza ulterior instanța cu un nou acord, în condițiile legii.
Independența și imparțialitatea instanței trebuie apreciate în concret în toate procedurile de judecată și cauze litigioase, indiferent de materia incidentă. Poziția de neutralitate, etica profesională și regulile de deontologie nu trebuie să influențeze în mod negativ aceste garanții. Nerespectarea acestora ar duce, pe de o parte, la un real dezechilibru la nivelul principiului separației puterilor în stat, iar pe de altă parte, ar conduce la dimiuarea încrederii particularilor în sistemul judiciar, în justiția română.
§1.2. TERMENUL REZONABIL
Deși procedura specială a acordului exclude prin tocmai natura sa tergiversarea procesului, dreptul inculpatului la rezolvarea acțiunii penale într-un termen rezonabil poate fi încălcat în situația în care, în cursul urmăririi penale, dar anterior încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, activitatea oragelor de urmărire penală este nejustificat prelungită. Curtea statuează că este de datoria statelor de a avea o legislație conformă cu cerințele Convenției Europene și de a asigura minime garanții în privința asigurării respectării drepturilor relgementate de aceasta.
analizează rezonabilitatea termenului procedural prin raportare la comportamentul părților, al instanței; la miza procesului și ținând cont de împrejurările concrete ale cauzei.
§1.3. PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE
Scopul urmărit prin formularea garanțiilor, în art. 6 din Convenție, pentru desfășurarea corectă și echitabilă a procedurilor judiciae, civile sau penale, este de a asigura realizarea unui proces echitabil. În situația proceselor penale, necesitatea prevederii unor garanții specifice în materia penală s-a impus prin însăși nevoia de a asigura limitarea arbitrariului și respectarea drepturilor și libertăților individuale.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și conform conținutului art. 6 §2 din Convenție, respectarea prezumției de nevinovăție oferă, la rândul ei, anumite garanții specifice: dreptul la tăcere, obligația statelor de a se abține de la impunerea unei sancțiuni fără a exista o hotărâre de condamnare definitivă, interdicția de a judeca de două ori aceeași persoană pentru aceeași faptă.
Numeroase critici au fost aduse în privința dreptului la tăcere al inculpatului, considerându-se că pledarea, respectiv recunoașterea vinovăției, poate leza dreptul acestuia la tăcere cât timp este valabilă oferta formulată de partea adversă referitoare la o recompensă pentru încheierea unui astfel de acord. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și astfel cum a fost menționat anterior, principiul respectării prezumției de nevinovăție cuprinde numeroase alte garanții, precum dreptul la tăcere și dreptul inculpatului de a nu se autoincrimina. Problema propriu-zisă privea chiar posibilitatea încălcării dreptului inculpatului de a nu se autoincrimina prin tentarea acestuia de a-și recunoaște propria vinovăție în veredea obținerii unui eventual beneficiu de ordin substanțial și procedural. Or, conform acestei garanții procedurale, inculpatul nu poate fi obligat să-și divulge vinovăția înainte ca statul să probeze acuzațiile formulate împotriva sa.
Conform Codului de Procedură penală actual, respectarea prezumției de nevinovăție este ridicată la rang de principiu al procesului penal român. În acord cu această prevedere, procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției, astfel cum a fost reglementată, este considerată a fi o posibilitate a inculpatului de a alege desfășurarea procesului conform normelor speciale, prin inițierea încheierii unei convenții de negociere.
Trebuie ținut cont de condițiile restrictive pe care legiuitorul român a înțeles să le reglementeze în vedere asigurării unui proces echitabil. Prezumția de nevinovăție operează pe tot parcursul acestei procesului penal, pericolul inițierii unei oferte în lipsă de probe suficiente fiind înlăturat, cât timp, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale standardul de probațiune trebuie atins.
De asemenea, prezumția de nevinovăție operează și în cauzele cu pluralitate de infractori. Rațiunea acestei prevederi decurge din faptul că, de principiu, încheierea unui pact se realizează în mod individual cu fiecare inculpat în parte, situațiile fiind personale și chiar distincte.
Totodată, mărturisirile acestora nu pot fi utilizate ulterior împotriva lor sau a celorlalți inculpați care nu au procedat la încheierea unui acord. Conform art. 6 din Convenție, „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată inocentă până când vinovăția sa va fi legal stabilită”, or în astfel de situații lezarea principiului în persoana celor care nu au încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției înseamnă încălcarea prevederilor prezentului articol și poate conduce la condamnarea statului în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
§1.4. DREPTUL LA APĂRARE
Art. 6 §3 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede trei modalități prin care se garantează dreptul oricărui inculpat de a se apăra în fața învinuirilor aduse: se poate apăra singur, poate fi asista de apărătorul ales ori poate fi asistat gratuit de un apărător din oficiu. Indiferent de modalitatea aleasă, garanția dreptului la apărare se consideră a fi respectată.
Se apreciază, la nivel doctrinar, faptul că tentația apărătorilor de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției este de natură a conduce la diminuarea calității asistenței și reprezentării juridice. Argumentul formulat în sprijinul acestei opinii pornește de la influența pe care beneficiile unei munci cât mai ușoare în detrimentul clientului o au asupra apărătorilor numiți din oficiu. Practic, inculpatul este pus în fața unei situații în care alegerea de a recurge sau nu la procedura specială trebuie realizată într-un timp foarte scurt.
Curtea Europeană atrage atenția asupra cerinței conform căreia apărarea trebuie să se circumscrie – efectivitatea asistenței judiciare. Însă realizarea unei apărări din oficiu prezintă riscul de a nu se conforma prin ea însăși exigenței formulate, deoarece textul art. 6 §3 lit. c din Convenție garantează o asistență judiciară efectivă. Ținând cont de situațiile imprevizibile care pot interveni în cursul unui proces penal, Curtea a instituit obligații pozitive în sarcina statelor, astfel încât dreptul la apărare să fie asigurat în orice ipoteză.
O altă problemă s-a pus în legătură cu garanția prevăzută la lit. d al aceluiași articol, conform căreia este asigurat dreptul inculpatului de a audia sau de a solicita audierea martorilor acuzării și de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării.
Prin specificul său, procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției, exclude adiministrarea ulterioară încheierii unui astfel de acord a probelor. Odată aleasă recurgerea la procedura specială, inculpatul renunță în cunoștiință de cauză la o parte din garanțiile asigurate de art. 6 din Convenție, urmând a fi judecat doar în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, el neputând invoca ulterior încălcarea dreptului său la un proces echitabil. Totuși, renunțarea la anumite drepturi fundamentale trebuie să fie stabilită în mod neechivoc și să fie însoțită de măsuri minime de protecție egale cu importanța sa.
§1.5. EGALITATEA DE TRATAMENT
Art. 16 din Constituția României consacră dreptul principiu al egalității de tratament a cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără discriminări și fără privilegii. Principiul este exprimat legal, doctrinar, dar și jurisprudențial, fiind, totodată prevăzut și la art. 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
La nivelul procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției, inexistența unor reglementări legislative privind beneficiile ce pot fi acordate ca urmare a încheierii unei convenții, a provocat numeroase opinii divergente. Pe de o parte, există opinia conform căreia, principiul egalității de tratament riscă a fi lezat prin pronunțarea unor soluții diferite în cauze similare. Cea mai elocventă situație este considerată a fi cea în care există pluralitate de infractori, unde o parte dintre aceștia înțeleg să parcurgă procedura specială, iar ceilalți aleg să fie judecați conform dreptului comun.
Pe de altă parte, există opinia conform căreia, principiul egalității de tratament nu este încălcat, deoarece rolul judecătorului este acela de a aprecia în concret circumstanțele incidente în fiecare cauză în funcție de care se vor determina gravitatea infracțiunii, periculozitatea infractorului etc., elemente care constituie punctul de reper pentru individualizarea pedepselor. Tocmai această diferențiere dată de aprecierea în concret a cauzei, justifică existența unor fluctuații a soluțiilor pronunțate de instanță, indiferent de procedura parcursă.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu este conturată în privința acestei proceduri speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției. În analiza Curții, aceasta caută să stabilească dacă încheierea unei convenții de negociere este sau nu discriminatorie ori dacă a fost făcută cu încălcarea „poziției de egalitate” între părți.
SECȚIUNEA 2 – ASPECTE DE DREPT COMPARAT
În reglementarea procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției au fost avute în vedere și aspecte specifice modelelor sistemului romano-germanic, regăsite în sistemele penale judiciare franceze și germane. Pe cale de consecință, în cadrul fiecărui sistem judiciar, practica relativă la procedura acordului de recunoaștere a vinovăției și-a spus cuvântul, avantajele și deficiențele acesteia fiind evidențiate de-a lungul timpului.
Deși reglementarea include elemente cheie ale sistemului acuzatorial, transpunerea procedurii în legislația penală română a urmărit păstrarea și îmbinarea principiilor celor două sisteme fără a știrbi sfera de aplicare a celor specifice sistemului continental.
§2.1. MODELUL ANGLO-SAXON
Din punct de vedere al infracțiunilor care pot face obiectul unei astfel de proceduri, ca regulă, este prevăzut faptul că orice infracțiune poate face obiectul unei plea bargain. Fiind un stat federal, anumite state limitează domeniul de aplicare al procedurii pentru infracțiunile grave a căror pedeapsă prevăzută de lege este închisoarea pe viață sau pentru infracțiunile „sesibile” – anumite infracțiuni sexuale violente, cele în care făptuitorul a fost acuzat de utilizarea unei arme de foc sau de conducere sub influența alcoolului ori a produselor stupefiante, infracțiuni de trădare, spionaj etc.
Din punct de vedere procedural, există o distincție terminologică și temporală între noțiunile de recunoștere – în sensul manifestării de voință a inculpatului de a încheia un astfel de acord și de a declara săvârșirea faptelor – și negociere – în sensul unei înțelegeri între procurorul districtual și inculpat. Astfel, în majoritatea cazurilor, recunoașterea poate avea loc în orice moment al procesului, acuzatul sau avocatul acestuia putând lua inițiativa încheierii acordului de recunoaștere a culpabilității, însă, de principiu, procurorul este cel care are inițiativa negocierilor, fapt exprimat prin competența sa de a exercita acțiunea publică. În unele state posibilitatea recunoașterii este limitată la anumite etape procesuale.
În ceea ce privește negocierea, aceasta este considerată ca fiind mai avantajoasă dacă se realizează mai repede. Astfel, ea poate avea loc ulterior recunoașterii în ajunul audierii, odată cu strigarea cauzelor de pe ordinea de zi, ori în momentul imediat anterior pronunțării verdictului de către jurați. Negocierea se derulează în mod informal, dar acordul născut în urma acesteia trebuie prezentat în ședință publică judecătorului, care îl va analiza și omologa.
Legislația Statelor Unite recunoaște dreptul inculpatului de a fi asistat de către un avocat care îl consiliază și care poate negocia acordul încheiat de clientul său cu reprezentantul acuzării. Rolul avocatului este însă unul delicat, astfel cum a fost reliefat, deoarece acesta își poate consilia clientul în sensul refuzului propunerii făcute de parchet, consecința acestui compartament putându-se materializa în pronunțarea unei pedepse mai mari decât cea propusă inițial.
Fiind un stat federal, regulile de aplicare, competențele subiecților oficiali și desfășurarea propriu-zisă a procedurii diferă în funcție de legislația fiecărui stat component.
Datoria de a se asigura ca inculpații au încheiat plea bargain în mod conștient, inteligent și voluntar revine judecătorilor care trebuie să adreseze acuzatului întrebări legate de alegerea de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției, confirmarea tacită a inculpatului de a renunța la drepturile sale nefiind prezumată. De asemenea, în funcție obligațiile stabilite prin legislația fiecărui stat, judecătorul nu trebuie să participle la negocierile purtate între inculpat și procuror, și, totodată, nu este obligat să le accepte.
Prin recunoașterea vinovăției, inculpații devin martori ai propriei infracțiuni, renunțând, în acest sens, la al V-lea Amendament care asigură protecția împotriva propriei incriminări. Acuzații care încheie un astfel de acord ignoră, ”voluntar, […] inteligent, […] cu suficientă conștientizare a circumstanțelor relevante și a consecințelor probabile”, au atât dreptul la proces, cât și dreptul la confruntare cu martorii acuzării, drepturi garantate de al VI-lea Amendament.
Plea bargain cunoaște două mari forme de manifestare, anume plea bargain direct – aplicabil situațiilor în care dovada vinovăției inculpatului este covârșitoare – și plea bargain negociat, recunoașterea culpabilității atrăgând o negociere între acuzare și apărare, în urma căreia, în schimbul recunoașterii, acuzatul obține anumite beneficii. Legislația Statelor Unite prevede faptul că inculpatul poate pleda vinovat într-una dintre modalitățile plea bargain negociat pe care statul le pune la dispoziție.
Cea mai comună formă de acord între inculpat și procuror este cea a ”respingerii altor acuzații”, procedură care are drept avantaje reducerea substanțială a posibilităților de condamnare, dar și a evitării înregistrării în cazier a unei infracțiuni care aduce cu sine stigma socială.
O a doua formă este ”recomandarea unei anumite sentințe sau abținerea de la emiterea anumitor recomandări”. Această formă poate cunoaște mai multe variante, fie procurorul districtual nu va ancheta acuzații mai grave aduse inculpatului, fie va renunța la acuzații aduse pentru aceeași infracțiune. O alta variantă a acestei proceduri se regăsește în situațiile în care acuzațiile au fost formulate înaintea diferitelor instanțe de judecată, iar ca urmare a încheierii acordului, cauzele sunt reunite în fața unei singure instanțe.
Cea de-a treia formă este ”acceptarea unei anumite sentințe”, variantă care constă în recunoașterea culpabilității de către incuplat în schimbul obținerii unei promisiuni din partea procurorului de a pleda în fața judecătorului pentru o sentință mai ușoară.
Condamnarea prin recunoașterea vinovăției, negociată sau nu, promovează ”virtuțiile principale ale sisemului de pledare (care sunt) viteza, economia și finalitatea”.
În temeiul beneficiilor pe care le aduce, plea bargain, odată recunoscut la nivel legislativ și constituțional, a influențat legislațiie statelor europene și americane care au introdus și care au început să lărgească sfera de aplicare a procedurii recunoașterii vinovăției. În acest sens, instituția se regăsește în legislațiile statelor Filipine, România, Franța, Italia, Israel, Canada, Marea Britanie, Republica Moldva, precum și în Federația Rusă care a introdus această instituție în sistemul său procesual penal.
Deși modelul anglo-saxon este considerat modelul universal, în ceea ce privește materia instituției acordului de recunoaștere a vinovăției, care constituie în fond o formă sui generis de manifestare a tranzacțiilor în materie penală, trebuie remarcat faptul că de-a lungul timpului deficiențele pe care acesta le prezintă s-au făcut simțite atenuându-i într-o anumită măsură eficacitatea.
Deficiențele modelului universal
Componentă importantă a sistemului judiciar penal anglo-saxon, plea bargain, deși prezintă numeroase beneficii, cunoaște și o latură negativă concretizată prin afectarea unor instrumente pe care dreptul penal substanțial le utilizează în vederea asigurării protecției societății. Aceste instrumente, împotriva cărora procedura plea bargain constituie o veritabilă amenințare, sunt reprezentate de impunerea respectului legii, precum și de descurajarea fenomenului infracțional. Argumente în favoarea acestei teze sunt aduse atât de doctrină, cât și de jurisprudență care percep, pe de o parte, instituția plea bargain ca „o licență acordată în vederea violării legii”, iar pe de altă parte, ca fiind „o vânzare directă a justiției”. De altfel, procedura controversată, plea bargain, este văzută, într-o anumită măsură, în cadrul sistemului anglo-saxon, drept o modalitate de eludare a inculpatului de la înfăptuirea justiției penale, ceea ce nu face decât ca întreaga eficacitate a aparatului judiciar să fie slăbită.
Înfățișând acordul astfel încheiat între procuror și inculpați sub forma unei victorii a celor din urmă, ar fi promovată ideea existenței unei justiții slăbite, fapt ce conduce la diminuarea din partea societății a respectului față de legi, descurajarea fenomenului infracțional fiind și ea, în mod direct, afectată.
De asemenea, o critică adusă procedurii implementate în cadrul sistemul anglo-saxon este cea a constrângerii inculpaților de a încheia, în majoritatea cazurilor, un astfel de acord. Din dorința de a preîntâmpina desfășurarea unui veritabil proces, procurorul este tentat să abuzeze de puterea sa discreționară privind alegerea acuzațiilor pe care acesta înțelege să le aducă împotriva inculpatului, fapt ce poate conduce la o practică a unei acuzări considerată excesivă, această supraacuzare constituind în fond o modalitate de amenințare a inculpatului, amenințare ce îl va constrânge să încheie acordul de recunoaștere a vinovăției. Inculpatul se vede, așadar, nevoit să încheie un asemenea acord întrucât, ca exemplu, în cazul unei persoane nevinovate, acesta nu va fi dispusă să riște să primească, în urma unei judecații, o pedeapsă mult mai severă și, prin urmare, ar putea prefera să încheie acordul înaintat de procuror, care îi asigură o pedeapsă mai blândă.
Instituția de origine anglo-saxonă, plea bargain, este văzută de criticii acesteia drept o componentă menită să compromită integritatea sistemului judiciar penal. Aceștia susțin că o astfel de procedură favorizează eludarea unor „standarde riguroase impuse în cadrul fazei judecății, cu precădere în ceea ce privește probatoriul”. Astfel, vinovăția inculpatului nu mai este determinată ca urmare a parcurgerii etapei judecății, etapă caracterizată prin imparțialitate, în cadrul căreia investigarea cazului este una completă, iar apărarea este liberă să își susțină cauza, ci ca urmare a transpunerii procurorului în rolul unui judecător, soarta inculpatului întemeindu-se pe calculul probabilității unui eventual câștig sau pe baza unei posibile înfrângeri suferite în cadrul judecății.
În ceea ce privește obiecțiile aduse procedurii plea bargaing, în afara celor menționate anterior se numără și cea ridicată de specialiștii în penologie care susțin faptul că pedeapsa negociată de procuror împreună cu inculpatul nu ține cont de fundamentele instituite de însăși știința penologiei. Așadar, în majoritatea cazurilor, pedeapsa astfel convenită nu ia în considerare specificitatea faptelor, nevoile corecționale luate în funcție de caracteristicile pe care le prezintă persoana inculpatului, precum și de interesul legitim al societății privind vigoarea cu care justiția represivă este înfăptuită.
Existența deficiențelor modelului anglo-saxon, deficiențe care nu puteau fi trecute cu vederea, au condus la o nuanțare a preluării în totalitate a instituției anglo-saxone cunoscută sub denumirea de plea barganing. Desigur că această formă de preluare, care echivalează cu un veritabil export al instituției, nu a determinat stoparea influenței modelului anglo-saxon, ci a condus la ajustarea acestui model.
§2.2. – MODELUL ROMANO-GERMANIC
FRANȚA
Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției – plaidoyer coupable – a fost introdusă în Codul de Procedură Penală Francez prin legea „Loi Pereben II” din 9 martie 2004 de adaptare a sitemului de justiție la evoluția criminalității. Această lege viza o creștere a puterii coercitive a poliției și a capacității de a desfășura urmărirea penală de către Ministerul Public, fapt ce a condus la numeroase controverse. În pofida poziției contrare a avocaților și magistraților, s-a afirmat faptul că această procedură reprezintă „o formă de contractualizare a justiției penale care și-a făcut intrarea în dreptul francez” și care ușurează munca depusă în cadrul instanțelor și are în vedere interesele victimei.
Spre deosebire de modelul anglo-saxon, plaidoyer coupable cunoaște un domeniu de aplicare restrâns – infracțiuni a căror pedeapsă prevăzută de lege nu depășește 5 ani, fiind avute în vedere doar infracțiunile de o gravitate medie. Astfel, sunt excluse de la aplicarea procedurii infracțiunile grave, cele săvârșite de minorii sub optsprezece ani, delictele care pot reprezenta impedimente în ceea ce privește probarea acestora, precum delicte de presă, ucidere din culpă, delicte politice, cât și cele în cazul cărora există o lege specială care reglementează urmărirea penală.
Din punct de vedere procedural, modelul francez cunoaște patru etape.
Propunerea procurorului
Conform art. 495 din Codul de Procedură Penală francez, procurorul este cel care decide, din oficiu sau la cererea inculpatului ori a avocatului acestuia, necesitatea utilizării procedurii speciale prin raportare la probele administrate în cadrul urmăririi penale, la personalitatea făptuitorului, la gradul de gravitate al infracțiunii săvârșite și dacă utilizarea procedurii nu este de natură a aduce atingere drepturilor victimei. Doar procurorul este cel care are dreptul de a propune o pedeapsă pe care inculpatul o poate accepta sau respinge. În urma alegerii procedurii simplificate, procurorul comunică aceasta judecătorului care prezidează și cheamă suspectul. Spre deosebire de alte modele ale procedurii acordului și în virtutea conferirii judecătorului un rol mult mai pronunțat, judecătorul de instrucție poate solicita, în timpul urmăririi penale, o procedură a CRPC, situație în care dosarul se întoarce la procuror.
Perioada de reflecție
Suspectul este asistat obligatoriu de către avocatul său. Legea de procedură penală prevede posibilitatea acceptării sau respingerii propunerii ori solicitarea unui termen de reflecție ce nu poate depăși 10 zile. În situația în care un astfel de termen a fost solicitat, procurorul poate solicita în fața judecătorului de drepturi și detenție punerea sub supraveghere judiciară, arest la domiciliu cu monitorizare electronică, plasarea în custodie, aplicarea controlului judiciar ori a arestului preventiv.
Conform art. 495-9 din Codul de Procedură Penală francez, în situația în care inculpatul este reținut și acceptă propunerea făcută de Parchet el va fi prezentat președintelui instanței sau unui judecător delegat de acesta. Dacă inculpatul nu se află în stare de reținere, acesta va fi convocat în fața președintelui tribunalui sau a unui judecător delegat. În caz contrar, dacă inculpatul respinge propunerea, procurorul nu are posibilitatea de a renunța la acuzații și închide cazul, iar inculpatul nu va putea pleda nevinovat, urmând a fi judecat ca vinovat – proces convențional.
Audierea și confirmarea
Magistratul ce statuează este sesizat de către Parchet cu o cerere de omologare, cerere care are ca obiect pronunțarea unei soluții. Astfel, judecătorul se pronunță asupra acordului încheiat în urma unei proceduri necontradictorii, în cadrul unei ședințe publice.
Dispozițiile art. 495-9 din Codul de Procedură penală francez care reglementau desfășurarea procedurii plaidoyer coupable în timpul dezbaterilor în camera de consiliu au fost declarate neconstituționale prin decizia Consiliului Constituțional din 2 martie 2004 în temeiul încălcării prevederilor art. 6, 8, 9 și 16 din Declarația din 1789.
De asemenea, prevederile inițiale ale art. 495-9 din Codul de Procedură penală contraveneau și dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca urmare a neasigurării caracterului public al ședinței de judecată, cu excepția cazurilor speciale în care interesul victimei, procedura specială în cazul infractorilor minori sau protecția ordinii publice impuneau desfășurarea procesului în camera de consiliu.
Pe cale de consecință, s-a stabilit faptul că în cazul procedurilor judiciare care pot conduce la pronunțarea unei pedeapse privative de libertate sentința trebuie pronunțată în public pentru asigurarea respectării dreptului la apărare și la existența unui proces echitabil.
Audierea și ședința de judecată sunt conduse de judecător, prezența inculpatului asistat de avocatul său fiind obligatorie. Prezența martorilor nu este reglementată.
Referitor la participarea procurorului la audiere, prezența acestuia era facultativă, conform prevederilor legii „Loi Pereben II” din 9 martie 2004. Ulterior, prin avizul din 18 aprilie 2005 al Curții de Casație și prin hotărârea din 11 mai 2005 a Consiliului de Stat se solicita participarea obligatorie a Parchetului la ședința de judecată din rațiuni ce priveau etapa urmăririi penale. Motivul invocat a fost considerat neconvingător, iar prin legea nr. 2005-847 din 26 iulie 2005, și conform deciziei Curții Constituționale nr. 2005-520 , se introduce art. 495-9 – „prezența procurorului la audierea pentru omologare nefiind obligatorie”.
În cadrul audierii, judecătorul interoghează inculpatul pentru a se asigura de realitatea faptelor, de circumstanțele în care a fost săvârșită infracțiunea, cu această ocazie verificând și îndeplinirea condiților esențiale, anume dacă inculpatul și-a recunoscut vina, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită nu depășește 5 ani, precum și încadrarea juridică a infracțiunii. În această etapă avocatul inculpatului și procurorul, dacă este prezent, pot lua cuvântul.
Ulterior terminării dezbaterilor, judecătorul poate da o ordonanță motivată în ceea ce privește circumstanțele infracțiunii și a personalității autorului. Prin aceasta, judecătorul decide admiterea sau respingerea sancțiunilor propuse de procuror fără a le modifica. Spre deosebire de modelul anglo-saxon, modelul francez nu se circumscrie posibilității de negociere a cuantumului, a formei de sancțiune ori a încadrării juridice, soluția fiind aceeași în conceptul penal. În momentul omologării, judecătorul „validează” propunerea procurorului, realizând astfel un „control de legalitate și oportunitate”.
Conform art. 495-14 din Codul de Procedură Penală francez, este redactat un procesul verbal în care se menționează formalitățile îndeplinite până la audiență, cât și mărturisirea vinovației și acceptarea pedepsei propuse. Dacă inculpatul nu acceptă pedeapsa, sau dacă judecătorul nu omologhează procesul verbal, procesul va continua cu altă procedură, iar inculpatul poate nega faptele.
În cazul acceptării, ordonanța de omologare este executorie și are efectul unei hotărâri de condamnare. Potrivit prevederilor legale, procurorul este cel care decide încarcerarea imediată sau trimiterea inculpatului la judecătorul de la instanța de executare.
Apelul
Hotărârea poate fi atacată de către persoana condamnată – și prin avocat în termen de 10 zile de la pronunțarea sentinței – sau de către procuror pe calea apelului. În situația în care apelul este declarant de către persoana condamnată, instanța de apel nu va putea agrava sitauția acestuia prin pronunțarea unei pedepse mai mari decât cea stabilită în hotărârea inițială. Dacă apelul a fost declarant de către procuror, instanța de apel are posibilitatea de a pronunța o pedeapsă mai severă.
Poziția persoanei vătămate/ a părții civile
În reglementarea acestei proceduri, legiuitorul nu a neglijat interesele persoanei vătămate. Astfel, victima este identificată prin mijloacele propuse de procurorul de caz și este informată cu privire la desfășurarea procedurii special, iar ulterior este chemată să se prezinte, asistată de către avocat, în fața judecătorului ori a inculpatului. De asemenea, persoana vătămată are posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal.
În virtutea prerogativelor extinse oferite prin reglementarea acestei proceduri, judecătorul se va putea pronunța atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile, chiar și în lipsa persoanei vătămate. În situația în care persoana vătămată nu s-a putut constitui parte civilă, în temeiul art. 464 alin. 4 din Codul de Procedură Penală francez, procurorul este obligat să o citeze. În pronunțarea hotărârii, tribunalul face o distincție între acțiunea civilă și cea penală.
Conform reglementării franceze, persoana vătămată se va putea opune procedurii acordului dacă se constituie parte civilă în fața unui judecător de instrucție sau dacă îl va cita pe inculpat în fața tribunalului corecțional. Pe cale de consecință, prin exercitarea acțiunii civile, și spre deosebire de reglementarea procedurii în sistemul judiciar penal român, le plaidoyer de culpabilité nu va priva victima de dreptul său de a acționa în fața unei instanțe penale.
Procedura introdusă în anul 2004 respectă principiile fundamentale în materie penală și s-a dovedit a fi un real succes. S-a afirmat faptul că prin apelarea la această procedură specială a acordului, condamnarea este mai bine înțeleasă.
ITALIA
Similar sistemului de drept anglo-saxon, legislația italiană cunoaște o procedură asemănătoare plea bargain, numită patteggiamento, instituție care are în vedere situațiile în care procurorul și acuzatul cer judecătorului să pronunțe pedeapsa asupra căreia aceștia au convenit.
Procedura era aplicabilă, anterior intervenirii reformei din anul 2003, infracțiunilor minore, în cazul cărora opera o reducere de pana la ⅓, pedeapsa efectiv aplicată fiind limitată la cel mult 2 ani închisoare. Ulterior adoptării reformei, patteggiamento cunoaște două forme, respectiv una de drept comun, patteggiamento allargato, aplicabilă situațiilor în care pedeapsa prevăzută de lege nu depăsește 7 ani și ½ de închisoare, și una de excepție, limitativ aplicabilă situațiilor expres prevăzute de legea de procedură penală, anume infracțiunilor cu grad ridicat de periculozitate, pedeapsa ce urmează a fi efectiv aplicată acestora, neputând depăși cel mult 2 ani închisoare alternativ sau nu cu amenda.
Principalul raționament pentru care inculpatul este determinat să accepte această procedură, poate fi acela al evitării unui proces, și implicit a aplicării unei pedepse al cărei cuantum nu îl poate estima. Patteggiamento poate fi considerată și o procedură recompensă în sensul în care, dacă inculpatul acceptă acordul, el va putea beneficia de o pedeapsă redusă. Un alt avantaj pe care această procedură specială îl reprezintă este și degrevarea muncii depuse în cadrul instanțelor.
Din punct de vedere procedural, patteggiamento cunoaște următoarele etape:
Formularea cererii
În legislația italiană, convenția privind acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi formulată de către procuror sau de către inculpat, oral sau în formă scrisă, în cursul investigațiilor preliminare sau în cadrul audierii preliminare, mai înainte de a fi prezentate concluziile.
Conform prevederilor legale, în situația în care cererea formulată de către apărătorul legal al inculpatului nu a fost însușită de către acesta din urmă, asupra acestei manifestări de voință se va putea reveni mai înainte de prezentarea concluziilor.
Între noțiunea de acord și de negociere propriu-zisă a pedepsei există diferențe atât din punct de vedere terminologic, dar și de conținut.
Acordul reprezintă instrumentul prin care se materializează manifestarea de voință a părților, în sensul aplicării procedurii speciale și convenirii asupra unei anumite pedepse. Totodată, reprezintă și actul prin care se solicită judecătorului pronunțarea pedepsei asupra căreia s-a convenit.
Negocierea îmbracă forma posibilității părților de a conveni asupra anumitor aspecte legate de pedeapsă. Aceasta cunoaște trei forme:
Convenția între inculpat și procuror privind pedeapsa efectiv aplicabilă (propusă de una dintre părți);
Limitarea cuantumului pedepsei efectiv aplicabile la 5 ani închisoare, fără a se lua în considerare eventualele sancțiuni pecuniare;
Măsura adoptată de către judecător în temeiul acordului încheiat de procuror și inculpat.
Cele două noțiuni se află într-un raport de la parte (negocierea) la întreg (acordul).
Evaluarea cererii
În urma sesizării instanței, cu acordul de recunoaștere a vinovăției, completul de judecată va evalua convenția în sensul respingerii sau admiterii acordului, fără a o putea modifica. De asemenea, judecătorul are obligația de a verifica legalitatea negocierii și dacă inculpatul și-a exprimat acordul în mod voluntar, valid și în consens cu negocierea.
Judecătorul va face o dublă verificare a cererii, luând, totodată, cunoștiință de actele efectuate în cursul urmăririi penale:
Să nu existe condiții pentru existența obligației de declarare imediată a unor cauze de nepedepsire, care ar impune achitarea imediată, chiar dacă există acordul;
Evaluarea corectitudinii încadrării juridice a presupusei infracțiuni, evaluarea circumstanțelor și compararea acestora, conformitatea pedepsei negociate în relație cu finalitatea reeducativă a inculpatului.
Conform art. 446 sect. 6 coroborat cu art. 448 sect. 2 din Codul de Procedură Penală Italian, procurorul, în situația unui dezacord privind patteggiamento este obligat să își motiveze opinia fără a bloca posibilitatea inculpatului de a beneficia de reducerea pedepsei specifică procedurii. Astfel, refuzul procurorului de a conveni asupra acordului are drept consecință, pe plan procedural, “oprirea formală a procedurii”.
Potrivit art. 448 sect.1 din Codul de Procedură Penală Italian, refuzul nejustificat al procurorului nu împiedică admiterea cererii de negociere, iar judecătorul, la terminarea dezbaterilor, chiar și în recurs, are posibilitatea aplicării, pe plan substanțial, a reducerii pedepsei conform legii. De asemenea, judecătorul poate, înainte de declararea deschiderii dezbaterii, să aplice pedeapsa pentru care a fost solicitată negocierea, numai în cazul în care are loc acordul procurorului care, inițial, lipsea.
Pronunțarea hotărârii
Ulterior obținerii acordului părților și audierii în camera de consiliu, judecătorul va promulga sentința de aplicare a pedepsei.
Din punct de vedere al naturii juridice al sentinței, s-a afirmat, inițial, faptul că “ar fi o hotărâre sui generis, neaparținând genului sentinței de condamnare”. Ulterior, în temeiul practicii recente, s-a reținut faptul că hotărârea pronunțată are natura unei sentințe de condamnare.
Spre deosebire de alte modele reglementate, în sistemul italian, patteggiamento, în anumite condiții, pe lângă reducerea cu ⅓ a pedepsei, pe plan substanțial, legiuitorul a prevăzut drept beneficii ulterioare excluderea plății taxelor procesuale, excluderea posibilității de aplicare a sancțiunilor accesorii și a măsurilor de siguranță, posibilitatea aplicării pedepselor alternative, în situațiile în care sentința de aplicare a pedeapei nu depășește doi ani. De asemenea, cu aceeași condiție, judecătorul poate acorda suspendarea condiționată a pedepsei sau dispariția delictului în cazurile în care nu există impedimente în calea acordării acestui beneficiu (exemplu: prognoza reținerii de la recidivă).
Conform art. 448 din Codul de procedură penală italian, sentința, este, de regulă definitivă. Pe cale de excepție, ea poate fi apelată de către procuror în situația în care reprezentantul Ministerului Public nu și-a exprimat acordul privind cererea de negociere, sau poate fi supusă unei căi extraordinare de atac.
Partea civilă
Persoana vătămată constituită parte civilă în cadrul procesului penal nu se va putea opune cu privire la cererea de negociere nici pe fond, nici pe procedură. De asemenea, partea civilă este străină și în privința negocierii privind pedeapsa. Totuși, inculpatul, dacă nu i-a fost aplicată pedeapsa, va fi ținut să acopere costurile privind consituirea ca parte civilă a persoanei vătămate.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cursuri, monografii
Cotoi F., Brutaru V., Efectele recunoașterii vinovăției în dreptul penal, ed. C.H. Beck, 2013;
Crișu A., „Drept procesual penal – Procedurile speciale”, ed. All Beck, București, 2004;
Dongoroz V., „Curs de procedură penală”, ed. Cursurilor Litografiate, București, 1942;
Kuglay I., Șinc A. M., „Procedura de încheiere a acordului de recunoaștere a vinovăției – studiu”, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;
Micu B., Păun A., Slăvoiu R., Procedură penală – Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste-grilă, Editura Hamangiu, București, 2014 ;
Mitrache C., Mitrache Cr., Drept Penal – Partea Generală, ed. Universul Juridic, 2014;
Lefterache L., Drept penal partea generală – note de curs, ed. Universul Juridic, 2014;
Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală – Partea Generală, ed. Revizuită, Partea Specială, 2 volume, ed. Universul Juridic, 2014;
Păvăleanu V., „Drept procesual penal – Partea specială”, ed. Lumina Lex, București, 2002;
Theodoru Grigore, Plăeșu T., „Drept procesual penal – Partea specială, vol. II, Editura Universitatea Al. I. Cuza, Iași, 1987;
Udroiu M., Curs universitar de Procedură Penală – Partea Specială. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014;
Udroiu M., Drept penal – Partea generală, Partea specială, ed. 2, C.H. Beck, București, 2015;
Zarafiu A., Curs universitar de Procedură penală – Partea generală. Partea specială, Editura C.H.Beck, București, 2014.
Noul Cod de Procedură penală comentat ediția coordonată de Volonciu N., ed. Hamangiu, București, 2014;
Noul Cod de Procedură penală comentat, ediția coordonată de Udroiu M., ed. C.H. Beck, București, 2015;
Expunerea de motive Proiectul legii privind Codul de Procedură penală – forma transmisă Parlamentului.
Site-uri consultate
http://usinfo.state.gov ,
http://weblaw.usc.edu/why/students/orgs/rlsj/assets/docs/issue_17/07_Wan_Macro.pdf,
http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/26.-p.192-201.pdf,
http://www.nolo.com/legal-encyclopedia/why-judges-prosecutors-engage-plea-bargaining.html,
http://law.jrank.org/pages/1287/Guilty-Plea-Plea-Bargaining-principal-actors-in-bargaining-process.html,
http://www.juridice.ro/32189/efectele-globalizarii-asupra-justitiei.html,
http://unbr.ro/ro/procurorul-in-procedura-acordului-de-recunoastere-a-vinovatiei-nu-poate-sa-retina-dispozitiile-privind-reducerea-limitelor-de-pedeapsa-propuneri-de-lege-ferenda-ale-iccj/,
http://lege5.ro/Gratuit/gy3toobugu/decizia-nr-235-2015-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-484-alin-2-si-ale-art-488-din-codul-de-procedura-penala
http://www.juridice.ro/335768/rolul-procurorului-in-realizarea-acordului-de-recunoastere-a-vinovatiei-probleme-practice-si-teoretice-in-desfasurarea-procedurii-speciale-prevazute-de-ncpp.html
http://www.juridice.ro/334525/rolul-instantei-de-judecata-in-realizarea-acordului-de-recunoastere-a-vinovatiei-probleme-practice-si-teoretice-in-desfasurarea-procedurii-speciale-prevazute-de-ncpp.html
http://www.juridice.ro/325838/acordul-de-recunoastere-a-vinovatiei-o-noua-lupta-a-practicianului-cu-legiuitorul.html
http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf
http://lege5.ro/Gratuit/gy3toobugu/decizia-nr-235-2015-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-484-alin-2-si-ale-art-488-din-codul-de-procedura-penala
Materiale de drept comparat
Fausto Izzo (magistrat la Curtea de Casație), Manual de drept procesual penal, Editura Simone, Ediția 21, 2013;
Outline of the U.S. Legal System, Bureau of International Information Programs United States Department of State, 2004;
Pollitz Worden Alissa, Policymaking by Prosecutors: The Uses of Discretion in Regulating Plea Bargaining, 73 Judicature 335, 336 (1990);
Pradel Jean, Procedure Penale, Edition Cujas, 16e edition 2011;
Roscoe Pound (Decan Harvard Law School), Criminal Justice in America, 1930;
Samaha Joel, Criminal Procedure, Editura Wadsworth Publishing, Ediția a IV-a, 1996;
Tina Wan, The Unnecessary Evil Of Plea Bargaining: An Unconstitutional Conditions Problem And A Not-So-Least Restrictive Alternative.
Anexa nr. 1 – Model de cerere pentru inițierea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției
Domnule/Doamna Prim-procuror/Procuror general/Procuror șef,
Subsemnatul/subsemnata … (nume, prenume, CNP, domiciliu/reședință), în calitate de inculpat în dosarul penal cu nr. …, cercetat (în stare de libertate/arest preventiv, arest la domiciliu ori altă măsură preventivă), pentru săvârșirea infracțiunii de … (denumirea), faptă prevăzută de art. … (textul incriminator) , formulez prezenta
CERERE DE INIȚIERE A UNUI ACORD DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
În fapt, prin ordonanța din data de… s-a pus în mișcare a acțiunea penală față de subsemnatul pentru săvârșirea infracțiunii de … (denumirea), faptă prevăzută de art. … (textul incriminator).
Față de împrejurarea că infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală legea prevede pedeapsa amenzii/închisorii de cel mult 7 ani, precum și faptul că recunosc comiterea faptei și accept încadrarea juridică a acestei, consider că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru încheierea unui acord ca urmare a recunoașterii vinovăției.
Pentru soluționarea acțiunii civile, … (se va face mențiune dacă între părți s-a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere)
Pentru soluționarea acțiunii penale propun următorul mod de soluționare a cauzei:
(se va indica felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, cu privire la care inculpatul dorește să ajungă prin încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției).
În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. pen. și declar că doresc să închei un acord ca urmare a recunoașterii vinovăției.
Data, Semnătura,
Domnului /Doamnei Prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria …/Tribunalul … /Procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel …/ Înalta Curte de Casație și Justiție/Procuror șef al DNA/DIICOT
Anexa nr.2 – Model de referat pentru propunerea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției
ROMÂNIA
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ
TRIBUNALUL BUCUREȘTI
NR.4906-Operator de date cu caracter personal
Nr.______/P/_______
Data:
Avizat de… (PRIM-PROCUROR/PROCUROR ȘEF DIRECȚIE/PROCUROR GENERAL)
R E F E R A T
Anul … luna….ziua …
Procuror…din cadrul Parchetului de pe lângă …
Examinând actele de urmărire penală din dosarul penal cu numărul de mai sus, privind …
EXPUN/REFER URMĂTOARELE:
În fapt, la data de …., organul de urmărire penală a fost sesizat prin … (indicarea modalității de sesizare).
În cuprinsul actului de sesizare se arată că …(prezentarea pe scurt a aspectelor sesizate)
Prin ordonanța din data de … s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de…(denumirea), faptă prevăzută de art. …(textul incriminator).
Prin ordonanța din data de … s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale cu privire la această faptă față de suspectul/a … (numele și prenumele).
Prin ordonanța din data de… s-a pus în mișcare a acțiunea penală împotriva inculpatului… (numele și prenumele), pentru săvârșirea infracțiunii de… (denumirea), faptă prevăzută de art. …(textul incriminator) cu amendă/închisoare de la…la…
(se vor indica și celelalte acte cu relevanță asupra cadrului procesual, ex: extindere, schimbarea încadrării juridice)
( dacă este cazul se vor indica și măsurile preventive dispuse)
Din actele efectuate în cauză a rezultat următoarea situație de fapt: … (descrierea faptei și analiza probatorului cu relevarea aspectelor din care rezultă existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului)
Prin procesul verbal din… i-am adus la cunoștință inculpatului …(datele prevăzute la art. 107), înainte de a-l audia, că prin ordonanța din data de…s-a pus în mișcare a acțiunea penală împotriva sa pentru săvârșirea infracțiunii de… (denumirea) faptă prevăzută de art. …(textul incriminator) cu închisoare de la… la…, constând în aceea că … (prezentarea succintă a situației de fapt cu privire la care s-a pus în mișcare acțiunea penală urmărirea penală).
Cu aceeași ocazie în aplicarea dispozițiilor art. 108 alin. (2) din C. proc. pen., i-a fost pus în vedere inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord ca urmare a recunoașterii vinovăției.
Inculpatul/a, în prezența apărătorului ales/oficiu…(numele) (cu delegația nr. …. din ……, aflată la fila …. a dosarului).
a declarat că dorește să încheie acord ca urmare a recunoașterii vinovăției.
Având în vedere că din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 480 din C. proc. pen.
Față de împrejurarea că în interesul urmăririi penale este necesar încheierea unui acord ca urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpatul… (numele), având ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală,
În temeiul art. 478 alin. (4) Cod procedură penală, prin prezentul referat,
S O L I C I T/P R O P U N:
Avizarea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției cu inculpatul… (numele și prenumele) în următoarele limite:… (se vor indica limitele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției cu privire la care urmează să se ajungă la un acord între procuror și inculpat, care privesc felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei).
P R O C U R O R,
(numele și prenumele, semnătura și ștampila)
Anexa nr. 3 – Modele de act pentru acordul de recuoaștere a vinovăției
ROMÂNIA
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ
TRIBUNALUL BUCUREȘTI
NR.4906-Operator de date cu caracter personal
Nr.______/P/_______
Data:
ACORD
de recunoaștere a vinovăției
Anul … luna….ziua …
Astăzi data de mai sus, între procuror…din cadrul Parchetului de pe lângă … și inculpatul… (datele prevăzute la art. 107), cercetat (în stare de libertate/arest preventiv, arest la domiciliu ori altă măsură preventivă), pentru săvârșirea infracțiunii de…(denumirea), faptă prevăzută de art. …(textul incriminator) cu amendă/închisoare de la…la…
în conformitate art. 478 și următoarele din C. proc. pen. s-a încheiat prezentul acord de a recunoaștere a vinovăției de către inculpatul …(numele și prenumele), având ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.
În fapt, (descrierea faptei ca la rechizitoriu)
La data de …., organul de urmărire penală a fost sesizat prin … (indicarea modalității de sesizare).
În cuprinsul actului de sesizare se arată că …(prezentarea pe scurt a aspectelor sesizate)
Prin ordonanța din data de … s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de …(denumirea), faptă prevăzută de art. …(textul incriminator).
Prin ordonanța din data de … s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale cu privire la această faptă față de suspectul … (numele și prenumele).
Prin ordonanța din data de… s-a pus în mișcare a acțiunea penală împotriva inculpatului… (numele și prenumele), pentru săvârșirea infracțiunii de… (denumirea), faptă prevăzută de art. …(textul incriminator).
(se vor indica și celelalte acte cu relevanță asupra cadrului procesual, ex: extindere, schimbarea încadrării juridice)
( dacă este cazul se vor indica și măsurile preventive dispuse sau late măsuri procesuale)
În drept,
Fapta inculpatului (numele și prenumele), întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de (denumirea), prevăzută de art. (textul incriminator) cu amendă/ închisoare de la…la…, constând în aceea că… (prezentarea succintă a situației de fapt ca la rechizitoriu)
Din probele și mijloacele de probă administrate în cauză rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului.
Astfel, săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de…(denumirea), faptă prevăzută de …(textul incriminator ), este dovedită cu următoarele probe și mijloace de probă administrate: ( se enumără și se analizează probele, cu relevarea aspectelor din care rezultă situația de fapt reținută în sarcina inculpatului, cu privire la existența faptei și vinovăția inculpatului).
Fiind ascultat, în prezența apărătorului ales/din oficiu…(numele) inculpatul a declarat expres următoarele (că recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală).
(se va indica felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat).
Pentru soluționarea acțiunii civile,
…(se va face mențiune dacă între părți s-a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la acțiunea civilă)
Prezentul acord de recunoaștere a vinovăției a fost avizat în prealabil sub aspectul limitelor.
În conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. (2) din C. proc. pen., inculpatul a fost asistat de apărător ales/din oficiu…(numele) (cu delegația nr. …. din ……, aflată la fila …. a dosarului).
În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură penală, dosarul de urmărire penală/ actele de urmărire penală care se referă la faptele privind pe inculpatul (numele) și prezentul acord de recunoaștere a vinovăției vor fi trimise la…(denumirea instanței competente) , unde urmează a fi citați:
Inculpat… (numele și prenumele /denumirea) ( se va indica adresa unde urmează a fi citat)
( și dacă este cazul)
Parte civilă… (numele și prenumele /denumirea) ( se va indica adresa unde urmează a fi citată)
PROCUROR, AVOCAT, INCULPAT,
Anexă nr. 4 – Model de act pentru înaintarea dosarului cu acordul de recunoaștere către instanță/model de act de sesizare a instanței cu un acord
ROMÂNIA
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ
TRIBUNALUL BUCUREȘTI
NR.4906-Operator de date cu caracter personal
Nr.______/P/_______
Data:
C Ă T R E…
În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) din C. proc. pen., vă trimitem alăturat acordul de recunoaștere a vinovăției privind pe inculpatul …(numele) cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de …(denumirea), faptă prevăzută și pedepsită de art. …(textul incriminator) , împreună cu dosarul cauzei, pentru a dispune.
PRIM-PROCUROR,
(numele și prenumele, semnătura și ștampila)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedura Acordului de Recunoastere a Vinovatiei (ID: 129157)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.