Procedee Tactice Criminalistice Aplicate la Audierea Martorilordocx
=== Procedee tactice criminalistice aplicate la audierea martorilor ===
MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA
FACULTATEA DREPT
CATEDRA DREPT PUBLIC
TEZĂ DE MASTER
PROCEDEE TACTICE CRIMINALISTICE APLICATE LA AUDIEREA MARTORILOR
Autor
Condrat Marian
Coordonator științific
Golubenco Gheorghe,
Dr., conf. Univ.
Admis spre susținere „ ___ ” ____________2016
Șef catedră
ȚURCAN Serghei,
Dr., conf.univ.
_________________
Chișinău – 2016
CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………………………………….3
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROCESUL DE AUDIERE A DEPOZIȚIILOR MARTORILOR………………………………………………………………………………..5
1.1. Noțiunea și importanța declarațiilor martorului………………………………………….…..5
1.1.1. Drepturile și obligațiile martorilor……………………………………………………………………………10
1.2. Importanța procesului psihologic de formare a declaraților martorului………………………13
1.2.1. Recepția informațiilor…………………………………………………………………………………16
1.2.2. Memorarea faptelor………………………………………………………………………..23
1.2.3. Reproducerea faptelor………………………………………………………………………28
1.3. Rezumat la capitolul 1. …………………………………………………………………………………………….32
2. ORGANIZAREA ACTIVITĂȚILOR DE AUDIERE A MARTORILOR…….………..34
2.1. Pregătirea în vederea audierii martorilor……………………………………………………34
2.2. Tactica ascultării martorilor………..…….…..………………………………………………40
2.3. Mijloace de fixare a declarațiilor martorului………………………………………………..51
2.4. Rezumat la capitolul 2. …………………………………………………………………………………………….54
3. PARTICULARITĂȚI TACTICE APLICATE LA AUDIEREA UNOR CATEGORII DE MARTORI…………………………………………………….……………………………………56
3.1. Audierea martorilor minori………………………………………………………………………………………..56
3.1.1. Pregătirea în vederea audierii martorilor minori…………………………………………………………60
3.1.2. Audierea martorului minor………………………………………………………………………………62
3.2. Particularitățile audierii altor categorii de martori ……..………………………………………..….68
3.2.1. Ascultarea vîrstnicilor……………………………………………………………………………………….68
3.2.2. Ascultarea unor martori handicapați………………………………………………………………………68
3.2.3. Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba de stat……………………………………………..69
3.2.4. Ascultarea handicapaților psihic…………………………………………………………………………70
3.3. Rezumat la capitolul 3………………………………………………………………………………………………70
ÎNCHEIERE……………………………………………….…………………………………….72
BIBLIOGRAFIE………………………………..………………………………….……………74
ANEXE………………………………………..…………………………………….…………. 78
INTRODUCERE
Actualitatea temei prezentului studiu este o relatare teoretică și practică a tezei de master cu privire la modalitatea audierii martorului în procesul judiciar, ilustrat și de titlul lucrării „Procedee tactice criminalistice aplicate la audierea martorului”, în care am încercat să tratez o serie de aspecte teoretice și practice din domeniu procesual penal, criminalistic și penal, care au fost elaborate de diverși autori în lucrările de specialitate.
Nu putem vorbi despre procedeele tactice aplicate la audierea martorilor fără să cunoaștem prevederile procesual penale care reglementează domeniul dat și totodată fără să cunoaștem personalitatea martorului din punct de vedere psihologic. Studiul dat tratează tacticile și metodele cunoscute privind ascultarea martorilor. Sunt abordate probleme complete privind depozițiile martorilor cu implicații evidente atît în faza urmăririi penale, cît și în faza cercetării judecătorești.
Domeniului dat i-au fost consacrate numeroase cercetări, ținînd cont de gradul semnificativ pe care îl poartă procedeele tactice criminalistice aplicate la audierea martorului, atît din punct de vedere teoretic, cît și practic.
Scopul și obiectivele tezei constă în studierea modalității de audiere a martorului în vederea soluționării juste a cauzei. Realizarea acestui scop condiționează soluționarea următoarelor sarcini:
Delimitarea bazei teoretice asupra procesului psihologic de formare a declaraților martorului;
Identificarea drepturilor și obligațiilor martorului;
Definirea elementelor și tipurilor recepției informațiilor;
Cercetarea memorării faptelor;
Caracterizarea reproducerii faptelor;
Prezentarea pregătirii în vederea audierii martorilor;
Determinarea și concretizarea abordărilor teoretice cu privire la audierea martorilor;
Prezentarea mijloacelor de fixare a declarațiilor martorului;
Fundamentarea și evidențierea aspectelor generale ale audierii martorilor minori;
Evidențierea particularităților audierii altor categorii de martori.
Baza informațională a tezei este prezentată de actele legislative ale Republicii Moldova, printre care ținem să menționăm Constituția Republicii Moldova, care reprezintă baza întregului sistem de drept, Codul penal, Codul de procedură penală, care reprezintă principalul act normativ care reglemantează tema vizată, diferite hotărîri, regulamente, ordine elaborate de organele de specialitate, precum și acte normative internaționale la care Republica Moldova a aderat sau acte normative internaționale la care Republica Moldova nu este parte, printre care putem menționa Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului.
Metoda de cercetare a prezentei lucrări este efectuată atît în aspect teoretic cît și practic, pentru a conferi gradul important al depozițiilor martorilor în vederea emiterii unei hotărîri legale și corecte pe parcursul lucrării am efectuat o analiză a problemei cercetate.
Drept suport teoretico-științific al lucrării date au servit diferite surse bibliografice consacrate aspectelor teoretice și practice ale sistemului penal atît din Republica Moldova, cît și de peste hotarele țării.
Pentru o cunoaștere științifică mai profundă a problematicii cercetate au fost analizate viziunile doctrinarilor clasici, ale savanților din străinătate: Ciopraga A., Iacobuță I., Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Volonciu N., Stancu E., etc. și ale celor autohtoni: Doraș S., Catană E., Dolea I., Roman D., Vîzdoagă T., Grigoriu A., Orîndaș V., ș.a.
Sumarul cercetării, am determinat structura proiectului, care include: introducerea, trei capitole, concluzii și recomandări, referințe bibliografice, anexe.
În Capitolul 1, intitulat „ Considerații generale privind procesul de audiere a depozițiilor martorilor”, am realizat un studiu asupra unei caracterizări generale ale procesului psihologic de formare a declaraților martorului, am făcut referire la drepturile și obligațiile martorilor, la fel, am relatat elementele și tipurile recepției informațiilor, precum am făcut și o analiză asupra lor. În acest capitol am realizat caracteristica noțiunilor și importanța declarațiilor martorului, am evidențiat cercetarea memorării faptelor și caracterizarea reproducerii faptelor.
În Capitolul 2, intitulat „Organizarea activităților de audiere a martorilor” ce este subdivizat în trei paragrafe am făcut un studiu asupra procedurilor pregătirii în vederea audierii martorilor și am relatat tactica audierii martorilor, în ultimul paragraf al acestui capitol am prezentat mijloacelor de fixare a declarațiilor martorului.
În Capitolul 3, intitulat „Particularitățile tactice aplicate la audierea unor categorii de martori”, ce este subdivizat în două paragrafe am efectuat o analiză a aspectelor generale ale audierii martorilor minori și a particularităților audierii altor categorii de martori.
În încheiere am prezentat impresiile rămase în urma studiului efectuat, prezentînd diferite opinii, precum și unele recomandări referitoare la domeniul studiat.
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROCESUL DE AUDIERE A DEPOZIȚIILOR MARTORILOR
Noțiunea și importanța declarațiilor martorului
Printre cele mai vechi mijloace de probă și printre cele mai des utilizate în procesul judiciar, reprezintă declarațiile martorilor, a victimelor și a făptuitorilor. Din cele mai vechi timpuri, legislatorii utilizau proba cu martori în justiție, însă o priveau cu scepticism, limitîndu-se doar la unele aspecte mai importante pentru cauză [59, p. 332].
Încă din timpurile primitive ale omenirii justiția s-a impus ca un mod de judecare a probelor și de pedepsire a faptelor și indivizilor care produc fărădelegi și suferințe altor entități prin încălcarea normelor sociale cuvenite sau impuse. Statul de drept ar fi fost fără existență în lipsa justiției, lipsa acesteia însemnând fărădelegi și nedreptăți [54, p. 147 ].
În viziunile empirice și mistice caracteristice unor timpuri mai îndepărtate, organele judiciare aveau permisiunea să interpreteze în mod liber și întîmplător proba cu martori. Astfel, jurămîntul “cu brazda pe cap” sau instituția conjuratorilor, care erau cunoscute și aplicate în vechiul drept romînesc, reprezentau exprimări concrete a unor idei juridice. Convingerile juridice asupra probelor erau în coincidență cu convingerile politice și sociale. Astfel, se poate de explicat, că regulile de drept care permiteau ca nobilul să fie crezut înaintea țăranului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeilor [ 43, p. 147 ].
Proba cu martori era considerată “regina probelor” (proba probatissima), cu toate , că des era obținută prin tortură sau prin unele modalități de constrîngere pentru a spune careva circumstanțe care îi erau cunoscute. De asemenea, mai existau și unele reguli ce arătau lipsa de temei a unui singur martor – testis unus testis nullus – sau unele reguli care indica asupra necesității de a dubla numărul de martori față de cei care au fost ascultați mai înainte, pentru a proba contrariul depozițiilor, acestea reprezentînd aspecte formale din punct de vedere cantitativ.
Justiția exprimă o mișcare de rezolvare a litigiilor sub forma legilor, obiceiului, convențiilor și contractelor. Creată pentru a fi o funcție realizată independent și imparțial, justiția s-a format ca un sistem în care oamenii cred, că îi poate apăra atunci când drepturile și interesele lor legitime le sunt încălcate, ca similarul dreptății mereu triumfătoare.
Potențialitatea constatării unei fapte penale, a împrejurărilor în care aceasta a fost săvîrșită, se datorează acelui fapt, că săvîrșirea infracțiunii, ca și orice altă activitate a omului, este însoțită de dezlănțuirea în mediul existent a unor modificări a căror examinare, în condiții normale, asigură reconstituirea tabloului dinamic al faptei, identificarea persoanelor participante și modul de comportare a persoanelor date [23, p. 358].
Majoritatea legislatorilor au fost povățuiți de ideea relativității depozițiilor martorilor, deoarece mărturia depusă de martori se bazează pe recepția senzorială și este totdeauna lacunară din cauza organelor de simț ale omului, care nu mereu sunt perfecte. În pofida multiplelor surse de erori, mărturia reprezintă o probă destul de utilă organelor de urmărire penală, folosită drept probă pentru putea stabili adevărul în procesul penal pornit[13, p. 183].
În activitatea de soluționare a cauzelor penale declarațiile martorilor reprezintă acel mijlocde proba utilizat cel mai des. Pentru a marca importanța probei cu martori, unii din autori au mai denumit martorii – „ochii și urechile justiției”.
Relatările persoanelor care presupun sau cunosc fapte de natură să cotribuie la aflarea unor circumstanțe într-un proces penal, care au fost făcute și fixate conform prevederilor legislației procesual-penale în vigoare a țării noastre, reprezintă mijloacele de probă, care mai pot fi denumite și declarații sau declarații ale martorilor.
Definind martorul, art. 90 din Codul de procedură penală arată că este persoana fizică care are careva cunoștințe despre faptele sau despre împrejurările care pot servi la aflarea adevărului în procesul penal intentat, iar prin declarațiile martorilor putem înțelege acele relatări care au fost făcute în fața organelor de drept de către persoanele comptente și care au cunoștințe necesare și destule pentru aflarea adevărului într-un proces penal [2, art. 90].
Analizînd definiția specificată este clar că martor poate fi orice persoană care satisface cerințele enunțate în cadrul normativ expus:
Persoane tinere (copii) și în etate;
Persoane cu necesități special (dizabilități fizice, surdo-muți, afecțiuni psihice);
Persoane care se află în țară sau în alte state;
Persoane care se află relativ aproape și departe (în limitele Republicii Moldova) de instanța în care urmează să facă declarații;
Persoane care sunt deținute;
Persoane care cunosc limba de stat și care nu o cunosc;
Persoanele care dispun de protecție de stat a martorilor și persoane care nu dispun de o astfel de protecție;
Persoane care dispun de abilități minime sau chiar avansate necesare pentru utilizarea calculatorului și persoane care nu dispun defel de astfel de abilități [67, p. 7].
Martorul, în special pentru avocați, este principala sursă subiectivă de informații. Dacă să privim martorul ca sursă de informații, putem menționa că modalitatea de audiere a martorului nu diferă de modalitatea de audiere a altor participanți la proces – experți, părți vătămate, învinuiți.
Noțiunea necesită următoarele precizări: martorul poate fi doar o persoană fizică; persoana trebuie să fi e citată pentru a depune mărturii; persoana trebuie să posede informații cu privire la vreo circumstanță ce urmează a fi constatată în cauză [23, p. 308].
În calitate de martor nu pot participa următoarele categorii de persoane:
a) persoanele care, din cauza defectelor fizice sau psihice, nu sînt în stare să înțeleagă just împrejurările care au importanță pentru cauză și să facă referitor la ele declarații exacte și juste;
b) apărătorii, colaboratorii birourilor de avocați – pentru constatarea unor date care le-au devenit cunoscute în legătură cu adresarea pentru acordare de asistență juridică sau în legătură cu acordarea acesteia;
c) persoanele care cunosc o anumită informație referitoare la cauză în legătură cu exercitarea de către ele a atribuțiilor de reprezentanți ai părților;
d) judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de urmărire penală, grefierul – cu privire la circumstanțele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către ei a atribuțiilor lor procesuale, excepție fiind cazurile de participare la reținere în flagrant delict, de cercetare a probelor dobîndite prin intermediul lor, erorilor sau abuzurilor la efectuarea procedurii în cauza respectivă, de reexaminare a cauzei în ordine de revizuire;
e) jurnalistul – pentru a concretiza persoana care i-a prezentat careva informații cu condiția de a nu-i divulga numele, excepție fiind cazurile cînd persoana din proprie inițiativă dorește să comunice caeva informații despre anumite circumastanțe care ii sunt cunoscute;
g) slujitorii cultelor – referitor la circumstanțele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea atribuțiilor lor;
h) medicul de familie și alte persoane care au acordat îngrijire medicală – referitor la viața privată a persoanelor pe care le deservesc;
f) persoana față de care există anumite probe că a săvîrșit infracțiunea ce se investighează [ 2, art.90]
Ca excepție de la obligația de a mărturisi în defavoarea învinuitului sau inculpatului rudele apropiate, precum și soțul, soția, logodnicul, logodnica, concubinul, concubina bănuitului, învinuitului, inculpatului, nu sînt obligate să facă declarații împotriva acestuia.
Persoanele care au obținut calitatea procesuală de martor au obligația de a se prezinta și a comunica organului de urmărire penală tot ce știu despre infracțiunea aflată în cercetare. În, cazurile cînd martorul nu se prezintă la acțiunea procesuală fără motive întemeiate, organul de urmărire penală sau instanța poate dispune aducerea silită a acestora. Martorul care refuză sau se eschivează de a face declarații, face declarații mincinoase poartă răspundere conform prevederilor art. 312-313 din Codul Penal al Republicii Moldova [3, art. 312-313].
Martorii fac parte din categoria subiecților particulari secundari, ei având un rol important în desfășurarea procesului penal, fiind chemați să îndeplinească anumite sarcini în cadrul acestuia.Declarațiile martorilor reprezintă mijloace de probă foarte vechi și frecvente în procesul penal.
Spre deosebire de alte mijloace de probă, declarațiile martorilor pot evidenția date care au tangență cu împrejurările ce constituie obiectul probațiunii, inclusive circumstanțele săvîrșirii infracțiunii, metodele și mijloacele folosite pentru acest scop, locul, timpul și modul în care s-a activat. Martorii pot prezenta anumite elemente care sunt specifice făptuitorului de natură să contribuie la identificarea acestuia [34, p. 160].
Ascultarea martorilor, ca mijloc de legal de cumulare a probelor testimoniale, reprezintă o activitate foarte complexă, desfășurarea căreia necesită cunoștințe speciale care se referă la psihologia martorilor, în procesul de formare a declarațiilor acestora. Din acest punct de vedere, este necesar a ne expune asupra mecanismelor psihologice pe care se bazează procesul de audiere a martorilor.
În principiu, orice persoană fizică, fără a face deosebire de sex, vîrstă, religie, cetățenie care o deține, situație socială, poate fi chemată pentru a depune declarații ca martor în procesul penal pornit, indiferent de starea sa fizică, dacă ascultarea se face cu condiția că aceste fapte au fost percepute cu simțurile sănătoase ale persoanei. Pot fi ascultate ca martor și persoanele care prezintă infirmități psihice, dacă au momente de luciditate în care să poată reda conștient cunoștințele pe care le au. Nu se interzice ascultarea unor minori, chiar la o vîrstă fragedă și nici a persoanelor aflate la o vîrstă înaintată, dacă se constată că au facultatea de a parcurge și de a reda corect ceea ce au perceput [57, p. 323].
De asemenea, pot fi ascultate ca martori și persoanele care au fost condamnate pentru mărturie mincinoasă. Se impune însă ca declarațiile unor astfel de persoane să fie apreciate cu maximă prudență de către organul judiciar. Cu privire la minori apreciem că aceștia pot fi ascultați ca martori atunci cînd organul judiciar consideră că minorul are capacitatea de a percepe, memora și reda ceea ce a văzut sau a auzit. Din această cauză, în funcție de particularitățile biopsihice ale minorilor normali, unii dintre ei pot fi ascultați de la o vîrstă mai fragedă, alții de la o vîrstă mai apropiată de majorat.
Problema tehnicilor de audiere a martorilor nu ar fi pusă în situația în care martorii ar fi apriori cooperanți, de bună-credință, foarte inteligenți, cu o memorie de fier, în floarea vîrstei, etc. Astfel, trebuie să recunoaștem că mulți tratează diferit, din cele mai mult ori intuitiv, martorii în dependență de mai mulți factori.
Astfel, în raport cu martorii în vîrstă trebuie de manifestat o atitudine binevoitoare și plină de tact. La fel procedăm și cu minorii. În schimb cu persoanele tinere și instruite trebuie de abordat cu totul altă tactică, fie este puțin mai agresivă, ori îngăduitoare, în dependență de scopul care se urmărește [18, p. 6].
Importanța martorilor în cadrul unui proces judiciar este de netăguit, mai ales că aceștia, în multe cazuri, sunt unica sursă de informație. Importanța mijlocului de probă a declarațiilor martorilor, este de necontestat în procesul penal. De aceea, organul judiciar trebuie să depună toată stăruința pentru a identifica și asculta ca martor persoanele care au cunoștință despre vreo faptă sau vreo împrejurare ce pot ajuta la aflarea adevărului și soluționarea operativă și temeinică a cauzei penale.
Importanța declarației martorului rezultă și din faptul că acesta este, de regulă, neinteresat în cauză. Martorul îmbracă forma cea mai vie, mai expresivă de a prezenta, reproduce faptul infracțiunii în toată realitatea sa, în tot zbuciumul său și în aspectele sale complexe fizico-psihice [32, p. 94].
Importanța declarației martorului rămîne însă în sfera abstractului, dacă sunt ignorate de către organul judiciar condițiile obiective și subiective în care subiectul a perceput fapta sau împrejurarea în legătură cu care este ascultat, precum și posibilitatea denaturării intenționate sau neintenționate a realității percepute.
Dacă declarațiile martorilor constituie un important mijloc de probă într-un proces, în schimb valoarea probelor conținute în aceste declarații este extrem de variabilă, mergînd de la deplina încredere pînă la cea mai serioasă suspiciune. De aceea, o problemă importantă în ascultarea martorilor și, în special, în aprecierea declarațiilor acestora, constituie stabilirea măsurii în care informațiile obținute reflectă cele petrecute și pot constituie temei pentru formularea unei concluzii.
Declarațiile martorilor nu reflectă întotdeauna realitatea, datorită unor cauze și condiții multiple si complexe ce țin de persoanalitatea martorilor și de împrejurările în care martorul a obținut informații despre faptele și fenomenele produse.
Numeroasele cercetări întreprinse în domeniul psihologiei martorilor au demonstrat că mecanismul de percepere, de fixare, de memorizare și de redare variază de la persoană la persoană, în raport cu dezvoltarea sa psihică, cu gradul de cultură, cu profesia, cu mediul și modalitățile în care a perceput faptele și împrejurările, cu o infinitate de alte elemente ce acționează inițial sau care se suprapun între momentul percepției și acela al redării, așa încît în orice declarație apare ca inevitabil un coeficient de alterare inițială ori deformare subsecventă [65, p. 1].
Potrivit opiniei profesorului Vintilă Dongoroz, declarațiile martorilor constituie în materia penală, “o probă foarte plăpîndă”, totuși în procesul penal, proba dată evidențiază caracterul de probă frecventă, de drept comun, și în același timp care este esențială pentru realizarea scopului urmărit în procesul penal.
Necesitatea de a apărai ordinea publică și ale realizării scopului urmărit în procesul penal au impus legiuitorul să autorizeze, în sistemul de dovezi, proba testimonială ca regulă, pentru că cele mai multe infracțiuni se săvîrșesc în așa mod încît, chiar dacă lasă urme despre comitere lor, nu lasă însă urme despre persoana celor care au comis fapta.
Caracterul obișnuit și necesar al probelor, este strîns legat de esența procesului echitabil, care constituie garanția exercitării dreptului fundamental al fiecărei persoane la un proces echitabi care este consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În procesul de interpretare și aplicare art. 6 din Convenție, în jurisprudența Curții de la Strasbourg s-a statuat, că “ o societate democratică, în conținutul convenției, dreptul la administrare eficientă a justiției ocupă un loc important, încît o interpretare restrictivă a art. 6 paragraful 1 nu ar corespunde scopului acestei dispoziții” [8, art. 6].
Așadar, este evident că importanța persoanei audiate în calitate de martor depinde, în foarte mare măsură, de abilitățile teoretice, practice și a celor din punct de vedere psihologic, precum și de îndemănările de care dispune persoana care efectuează audierea, fie ea ofișer de urmărire penală, procuror, judecător sau chiar și avocat. Prin, urmare indiferent cît de prețioasă nu ar fi informația pe care o deține martorul, utilitatea și importanța acesteia, succesul audierilor depinde covîrșitor de tehnicile de audiere aplicate.
Drepturile și obligațiile martorilor
Pentru a preîntîmpina refuzul martorului de a se prezenta la citarea oragnului de urmărire penală, de a da declarații în legătură cu ceea , că îi sunt cunoscute careva circumstanțe de săvîrșire a unei infracțiuni, contravenții legislația în vigoare a prevăzut și stabilește pentru martori anumite obligații.
În litereatura de specialitate sunt exprimate diferite opinii cu privire la obligațiile martorilor. Într-una din ele se afirmă, că martorilor le sunt caracteristice două obligații [23, p.54] care includ în conținutul lor aspectele menționate mai sus. Astfel, martorilor au obligația de a se prezenta la locul, ziua și ora indicată în citație și de a declara tot ce știu despre careva circumstanțe care le-a perceput.
Legislația procesual penală de asemenea a prevăzut în normele sale norme cu referire la obligațiile martorilor. Astfel, în temeiul art. 90 alin. 7 CPP RM, martorul are obligația, să:
a. se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanței pentru a da declarații;
b. depună declarații veridice, să comunice ce știe despre cauza respectivă și să răspundă la întrebările care i-au fost puse, să semneze declarațiile sale incluse în procesul-verbal de audiere al marotorului;
c. prezinte, la cererea organului de urmărire penală sau a instanței, probe pentru cercetare comparativă;
d. accepte, la rugămintea organului de urmărire penală, examinarea corporală;
e. fie supus unei expertize în condiții de ambulator pentru verificarea capacității de a înțelege corect circumstanțele care urmează să fie stabilite în cauza respectivă și de a face declarații veridice în cazul în care există temeiuri suficiente pentru a pune la îndoială capacitatea acestuia;
f. să se supună dispozițiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală sau ale președintelui ședinței de judecată;
g. să nu părăsească sala de ședințe fără permisiunea președintelui ședinței;
h. să respecte ordinea stabilită în ședința de judecată [2, art. 90].
Dacă e să ne referim și la drepturile martorilor, aceștia sunt protejați prin lege împotriva violențelor, amenințărilor în scopul de a obține careve informații. Astfel, conform art. 90 alin. 12, CPP RM, martorul are următoarele drepturi, și anume:
a) să știe motivul citării sale;
b) să ceară recuzarea interpretului, traducătorului care participă la audierea sa;
c) să depună cereri;
d) să fie informat despre măsurile de protecție care îi sunt garantate, conform prevederilor codului de procedură penală și ale legii cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal;
e) să fie informat despre posibilitatea audierii, prin intermediul unei teleconferințe cu imaginea și vocea distorsionate, astfel încît să nu poată fi recunoscut;
f) să solicite organului de urmărire penală consemnarea datelor de identitate reale într-un proces-verbal separat, care se va păstra într-un plic sigilat, excluzînd posibilitatea învinuitului de a lua cunoștință de aceste date;
g) să refuze de a depune declarații, de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru a petrece cercetarea comparativă sau date, dacă acestea pot fi folosite ca probe care probează împotriva sa, sau a rudelor sale apropiate;
h) să facă declarații în limba maternă sau în altă limbă pe care o posedă; să ia cunoștință de declarațiile sale înregistrate, să ceară corectarea sau adăugirea declarațiilor sale;
i) la depunerea declarațiilor, să utilizeze documente ce conțin calcule complicate, denumiri geografice și altă informație care este dificil de a o expune din memorie, notițe asupra amănuntelor greu de reținut; să ilustreze declarațiile sale cu scheme, desene grafice;
j) la participarea în acțiuni procesuale din cadrul urmăririi penale, să fie asistat de un apărător ales de el ca reprezentant;
l) să scrie personal declarațiile sale în procesul-verbal de audiere în cadrul urmăririi penale;
m) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală și repararea prejudiciului cauzat de acțiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanței;
n) să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el însuși în calitate de probe, să primească documentele, ce îi aparțin, în original [2, art.90].
În, afară de drepturile și obligațiile sus indicate, legislația procesual penală a Republicii Moldova, mai prevede pentru martor și alte drepturi și obligații.
Martorul a cărui viață, integritate corporală, libertate ori proprietate sînt amenințate ca urmare a faptului că deține date pe care a acceptat să le furnizeze organelor judiciare și care constituie probe concludente cu privire la săvîrșirea unor infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave [6, art. 1], în afară de protecția oferită de prevederile CPP RM, mai este protejat și de alte instituții legale, drept exemplu poate servi legea cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal.
Protecția martorilor este prevăzută și de procesul penal contemporan care evidențiază mai multe sisteme de protecție a martorilor. Astfel, dreptul comparat evidențiază trei sisteme de protecție a martorilor: a) dispoziții procedurale din cuprinsul Codului de procedură penală;
b) programe extraprocedurale de protecție a martorilor; c) sistemul mixt (dispoziții procedurale și programe extraprocedurale de protecție) [31, p. 66]. Scopul implimentării acestor sisteme de protecție a martorilor constă în apărarea vieții, integrității corporale sau libertății acestora, valori care pot fi amenințate ca urmare a deținerii de către martori a unor informații, ori date cu privire la săvîrșirea unor infracțiuni grave, pe care le-au furnizat sau au căzut de acord să le furnizeze organelor de drept și care au un rol determinant în descoperirea infractorilor și soluționarea cauzelor care se află în lucru la aceste organe [30, p.315].
Importanța procesului psihologic de formare a declarațiilor martorului
La formarea proces psihologic a declarațiilor martorilor contribuie, într-o măsură sau alta, toate tipurile de senzații ale omului. Unele dintre acestea au un rol predominant (senzațiile vizuale și auditive), altele au un rol care rezultă din cele predominante (senzațiile tactile, olfactive și gustative) [ 22, p. 165].
În, literatura de specialitate juridică, criminalistică sau de psihologie judiciară, se pune accentul pe ceea, că veridicitatea declarațiilor unui martor, chiar fiind de bună credință, aprecierea forței lor probante, nu pot fi concepute fără cunoașterea mecanismelor psihologice care stau la baza formării declarațiilor [50, p.168].
Cercetările științifice cu privire la psihologia martorilor au demonstrat că declarațiile martorilor, care sunt bazate pe mecanismele psihice ale procesului de cunoaștere a realității obiective, au anumite elemente specifice, condiționate de necesitatea comunicării organului judiciar a faptelor care au fost obținute în urma contactului direct cu spațiul infracțional, pentru a fi transformate în informații utile pentru cauza penală [29, p. 360].
Procesul de cunoaștere a realității, în mare măsură depinde de capacitatea fiecărei persoane în parte de a recepționa și stoca faptele cu semnificație juridică, de a le prelucra, de ale reproduce în condițiile și sub forma care prevede legislația în vigoare, dar și de subiectivismul și de selectivitatea sa psihică, cu alte cuvinte de mai mulți factori.
Toate acestea reprezintă rezultatul procesului de recepție și stocare a faptelor, urmat de reproducerea lor în condițiile și sub forma prevăzută de legislația în vigoare.
Deci, putem menționa că declarațiile martorilor se formează treptat din trei etape succesive:
recepția – o etapă în care martorul cu ajutorul organelor sale de simț, percepe fapte legate de infracțiunea săvîrșită care i- devenit cunoscută;
memorarea, adică stocarea și aprecierea faptelor observate;
reproducerea, prin comunicarea lor în formă orală sau în formă scrisă organului de urmărire penală [59, p.299].
Referitor la recepția informațiilor, putem menționa, că senzațiile au un rol determinant în formarea mărturiei, indicînd procedeele tactice care pot fi desprinse din specificul percepției vizuale și auditive.
Recepția auditivă se realizează prin organele auditive ale omului, care sunt capabile de a percepe o multitudine de fenomene sonore produse, fie din necesatate, fie întîmplător, la săvîrșirea unor infracțiuni. Înălțimea, intensitatea și timbrul sunetelor percepute, reprezintă cele trei caracteristice ale oricărui sunet, percepție cărora provoacă crearea senzațiilor. La dovedirea aspectelor legate de comiterea infracțiunilor, interes sporit prezintă percepția și redarea cuvintelor, modalitatea de vorbire.
Recepția, reprezintă reflectarea în conștiință a datelor referitoare la infracțiune și făptuitorul ei. Ea se realizează în baza senzațiilor și percepției, acestea constituind faza inițială a procesului psihic de cunoaștere.
Senzația, este impresia recepționată de organele de simț, fiind influențată direct de realitatea înconjurătoare.
Percepția, este actul psihic de prelucrare a senzațiilor, care asigură cunoașterea obiectului sau a persoanei, astfel contribuind la identificarea acestora [34, p. 34].
Percepția senzorială poate fi realizează de mai mulți factori, care în literatura de specialitate au fost divizați în factori obiectivi și factori subiectivi. Factorilor obiectivi le sunt caracteristice împrejurările în care a avut loc percepția evenimentului infracțional, ce ține de factorii subiectivi, acestora le sunt caracteristic calitățile psihofiziologice ale martorului și trăsăturile personalitate acestuia.
Factorii obiectivi care au drept scop să influnețeze percepția martorilor asupra unor fapte care au legătură directă cu infracțiunea, pot fi următorii:
a) Intensitatea stimulilor. Stimulii trebuie să fie atît de putrnici, încît să creieze senzații. Senzațiile au unele limite, acestea se pot încadra ori în pragul minim, ori în pragul maxim de sensibiltate. Pot produce senzații doar acei stimuli care nu depășesc limitele senzoriale ale persoanei care depunde declarații în calitate de martor. În momentul audierii, organul care efectuează audierea martorului, trebuie să țină cont de posibilitățile acestuia de a reacționa, fiindcă organele d esimț a persoanelor diferă de la una la alta, în dependență de activitățile pe care le are, de interesele personaei.
Recepția vizuală este acea mărturie care constituie senzațiile vizuale și reprezintă mărturia cel mai des întîlnită, pentru, că în majotitatea cauzelor penale, persistă necesitatea reconstituirii cît mai precise a locului infracțiunii, localizarea spațială a obiectelor, stabilirea în ce raport și la ce distanțe se află obiectele unul față de altul, precum și, care este poziția obiectelor față de persoanele prezente la locul infracțiunii.
Percepția însușirilor spațiale ale obiectelor impune necesitatea de a stabili raporturile în spațiu, și anume: distanța dintre martor și locul infracțiunii comise, distanța dintre persoanele din preajmă și obiecte, poziționarea obiectelor unul față de altul [47, p. 34].
b) Unghiul de observație. De cele mai multe ori, percepția vizuală depinde de unghiul de observație, deoarece un anumit unghi poate fi favorabil pentru a percepe mai ușor unele obiecte, persoane și în unele cazuri defavorabil pentru a observa alte persoane, alte obiecte, dar care fac parte din același spațiu de comitere a infracțiunii.
Despre distanța la care martorul poate percepe, menționăm că de la distanțe mari martorul va înregistra doar conturul obiectelor, sunetelor din cîmpul infracțional. Semnalmentele persoanelor, elementele caracteristice ale obiectelor, alte secvențe ale infracțiunii pot fi percepute, în cele mai favorabile condiții, de la o distanță de cel mult 50-60 m [29, p. 361].
Calitatea percepțiilor poate fi influențată considerabil din cauza unor factori de bruiaj, ca ploaia, vîntul, lumina și altele. De asemenea nu se poate de exclus și faptul, că unii infractori apelează și la diferite modalități de deghizare, ceea ce influențează negativ asupra percepției vizuale. De asemenea emoțiile cauzate de frică, de mînie, cărora le corespunde groaza, furia și disperarea, pot reduce considerabil percepția și controlul conștiinței asupra conduitei [35, p. 155].
O altă fază nu mai puțin importantă care contribuie la formarea depozițiilor martorilor constituie memorizarea, care la rîndul său cuprinde trei momente: achiziția informației, păstrarea și reactivarea acesteia.
c) Afecțiunile psiho-fiziologice cauzate de diverse maladii și de vîrstă, intensifică procesul uitării. Cu trecerea timpului, informațiile care sunt păstrate în memorie suferă anumite pierderi, aceasta se datorează procesului de uitare.
d) Starea emoțională cauzată. În unele cazuri fenomenele percepute cauzează persoanelor anumite stări emoționale. Emoțiile pozitive sau negative se memorează mai bine, decît în cazul emoțiilor indiferente, neutre.
e) Gradul de înțelegere a fenomenelui perceput. Creierul uman memorizează acele fenomene și împrejurări sunt mai accesibile. În cazul lucrurilor necunoscute, acestea se memorizează mai greu și nu pot fi considerate ca informații ușor memorabile.
f) Intervalul de timp care desparte momentul percepției de cel al reproducerii. Creierului uman îi este caracteristic procesul uitării, de aceea anumite fapte sunt înlocuite cu altele, care la acel moment reprezintă un interes mai sporit. Ținînd cont de cele menționate, putem afirma, că cu cît peroada de timp care s-a scurs de la percepția faptelor este mai mare, cu atît mai greu îi vine persoanei să relateze faptele stocate în memorie la acel moment.
Ultima fază de formare a declarațiilor martorilor este reprezentată de reproducerea informației percepute organului de urmărire penală sau instanței de judecată. Calitatea și deplinătatea reproducerii sunt condiționate de capacitățile și calitățile martorului, de asemenea și de condițiile de audiere a martorului și de comportamentul organelor care efectuează audierea.
În dependență de modalitatea de audiere și a atmosferei în momentul audierii, martorul poate să prezinte informații denaturate, în dependență de voința acestuia. Denaturarea poate fi cauzată de starea emoțională în care se afla martorul în procesul de percpere a informației și care constă în exagerarea faptei infracționale, a prejudiciului fizic, material și moral cauzat [55, p. 367].
Recepția informațiilor
Ascultarea martorilor de către organele de urmărire penală sau de către instanța de judecată în procesul penal, nu poate fi efectuată fără ca persoanele care efectuează audierea să posede cunoștințe în domeniul psihologiei judiciare.
Procesul de formare a declarațiilor martorilor presupune un moment de achiziție a informațiilor caracteristice infracțiunii sau făptuitorului, moment în care martorul prin intermediul organelor de simț percepe împrejurări legate de fapta săvîrșită, un moment de conservare în memorie a informațiilor percepute și un moment de comunicare a acestor detalii organelor judiciare pe calea reproducerii sau recunoașterii [22, p. 211].
La formarea procesului dat sunt implicate toate tipurile de informații, unle din ele sun mai importante, ca senzațiile vizuale, auditive și altele mai puțin importante, ca senzațiile tactile, olfactive și cele gustative. Un moment important în ascultarea martorilor, îl constituie identificarea măsurii în care sunte reflectate evenimentele care au avut loc și dac acestea pot contitui temei pentru formularea cărorva concluzii. În practică s-a demonstrat, că datorită unor cauze sau condiții, depozițiile date de martor nu reflectă realitatea, toate astea pot fi cauzate de personalitatea martorului și a împrejurărilor în care acesta a perceput careva fapte [41, p. 193].
Nenumăratele cercetări efectuate asupra psihologiei martorilor demonstreză clar, că procesul de percepție, recepție, memorare, reproducere, variază la fiecare persoană diferit, din simplul motiv, că fiecare persoană are gradul său de dezvoltare psihică, are gradul său de cultură și educație, la fel influențează și profesi pe care o deține martorul, mediul și împrejurările care a perceput circumstanțele unei infracțiuni.
Pe lîngă toate acestea mai putem adaugă și reaua-credință a martorilor, erorile comise de persoana care audiază nemijlocit martorul.
Circumstanțele sus menționate ne trage atenția, că probele trebuie examinate cu mare atenție. Literatură de specialitate indică, că nu se poate de stabilit dacă declarațiile martorului sunt veridice și că aprecierea acestora nu poate fi realizată fără a cunoaște mecanismele psihice care au stat la baza formării acestor declarații.
Elementele definitorii ale recepției senzoriale ca primă etapă de formare a declarțiilor martorului, parcurge mai mult etape consecutive, și anume [50, p.168]:
a. Senzațiile sunt modalități de reflectare în creierul omului a însușirilor izolate ale obiectelor și fenomenelor din lumea reală, ce acționează nemijlocit asupra organelor sale de simț [3, p.254], influnțat direct de realitatea înconjurătoare – semnalează unele însușiri aparte (culoare, greutate, miros, gust, duritate ș.a.) ale factorilor de contact [26, p.360]. Cu alte cuvinte putem spune că senzația este o impresie primită de un organ de simț ca ochiul, urechea în momentul în care este expus influenței directe a unei surse de informații [10, p.285]. În procesul de formare a senzațiilor, un rol important îl au senzațiile vizuale și cele auditive.
Recepția auditivă. Organul auditiv al omului are capacitatea de a percepe o infinitate de nuanțe, o multitudine de fenomene sonore care persistă obligatoriu sau întîmplător la săvîrșirea unor infracțiuni. Sunetul cuprinde trei însușiri caracteristice, și anume – înălțimea, intensitatea, și timbrul, toate acestea îmreună dau naștere senzațiilor auditive. Senzația reprezintă cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor obiectelor și fenomenelor prin intermediul unuia dintre organele de simț.
Dacă să facem referire la mărturia auditivă, declarațiile făcute de martor pot fi redate din senzațiile auditive percepute și din alte categorii de senzații. La ascultarea martorului, acesta trebuie să reproducă cuvinte, termeni, expresii, numere, cifre, a căror utilitate este benefică în situațiile cînd cuvintele, termenii reprezintă însăși activitatea materială prin care s-a realizat latura obiectivă a infracțiunii. Determinarea exactă senzațiilor, poate influența pozitiv la stabilirea unor împrejurări esențiale, la aflarea identității făptuitorului și participanților la infracțiune [58, p. 90].
Organul judiciar nu poate cere martorului să reproducă decît acele cuvinte sau propoziții scurte care îi sunt cunoscute, însă nu poate cere martorului să relateze cu amănunt circumstanțele infracțiunii. Ceea ce poate martorul să reproducă, reprezintă însăși conținutul ideiei, deoarece nu este posibil ca cineva să rețină cu amănunt toate circumstanțele producerii unei fapte infracționale. În situația dată, la aprecierea depozițiilor martorului, trebuie de luat în considerație și posibilitățile de percepere, de a înțelege conversația la care asistă, cu luarea în considerație a complexității acesteia (limba străină, termeni greu de înțeles ș.a.). Un factor important de care trebu d eținut cont la audiere este acela, că trebuie luate în considerație și condițiile climaterice în care au fost percepute informațiile. Localizarea greșită de către martor a sursei sonore în cazul săvîrșirii infracțiunilor, poate îmbrăca forma iluziilor provocate de cauze de natură mecanică [68, p. 1].
În procesul de ascultare a marorului nu i se poate pretinde să reproducă cuvînt cu cuvînt tot ceea ce a auzit, de aceea martorul în urma conversației, poate reproduce doar sensul, conținutul de idei, fiindcă nu e posibil ca cineva să rețină și să reproducă tot ceea ce a auzit [20, p. 240].
Eficiența percepției audutive se situează de la 19- 20 cicli pe secundă pînă la 20 000 cicli pe secundă, dar cele mai accesibile sunete sunt cele care sunt situate între 1000-3000 cicli pe secundă, peste aceste limite zgomotele sunt recepționate tot mai greu, iar decodarea lor nu se mai poate efectua [38, p.21].
Recepția vizuală. Senzațiile vizuale sunt considerate ca fiind mărturia tip și care reprezintă depoziția cel mai des întîlnită, fiindcă în fiecare cauză penală persistă necesitatea de a reconstitui cît mai sigur locul infracțiunii, localizarea spațială a obiectelor, precizarea poziționării obiectelor unul față de altul, poziționarea obiectelor față de persoanele prezente la locul infracșiunii. În funcție de condițiile de iluminare în care are loc recepția, aprecierea veridică a mărturiei în privința culorilor și însușirilor spațiale ale obiectelor se face diferențiat.
În situațiile cînd recepția vizuală are loc în condițiile luminii naturale, intensitatea luminii poate să difere, în dependență cum a fost recepționată, în timpul zilei (în condițiile luminei diurne), în timpul luminii crepusculare (în zori și în amurg) sau în timpul nopții (lumini nocturne) [22, p. 178].
Condițiile favorabile pentru a percepe culorile și anumite trăsături ale obiectelor sunt oferite la lumina zilei. În situațiile cînd faptele infracționale au loc în condiții de iluminare artificială, intensitatea și iluminatul acesteia pot influența considerabil asupra culorilor și trăsăturilor obiectelor.
Organele judiciare trebuie să ia în considerare ritmul diferit al acomodării, în funcție de faptele petrecute în condițiile trecerii de la lumină la întuneric, durata șederii în noul mediu pentru a se convinge dacă faptele au fost percepute în momentul inițial, intermediar, final al acomodării. La evaluarea declarațiilor martorilor formate în astfel de condiții organele judiciare au obligația de a ține cont de cele menționate. În procesul de audiere a martorului, trebuie luate în considerație și preocupările martorului înainte de a fi observat careva fapte infracționale.
b. Percepția, reprezintă etapa de sintetizare a senzațiilor, care permite cunoașterea obiectului sau a persoanei, precum și identificarea lor.
Percepția, cu toate că are la bază senzații, nu este totuși o simplă însumare de stimulări care afectează receptorii senzoriali, ea organizează informațiile primite în funcție de necesitățile, dorințele și de experiența persoanei [10, p.285].
Percepția poziționării spațiale a obiectelor. De multe ori, în procesul penal apare necesitatea de apreciza unele raporturi speciale: stabilirea distanței ce care separă martorul de locul infracțiunii cînd a avut loc percepția, de a identifica la ce distanță se aflau unele obiecte față de altele, la ce distanță se afla obiectele față de persoanele prezente în acel loc. Distanța dintre martor și locul săvîrșării infracțiunii reprezintă cel mai important factor ce asigură condițiile percepției la nivelul organelor de simț. Calitatea percepției scade odată cu distanța, cu cît distanța este mai mare, cu atît percepția va fi mai slabă [39, p. 255].
Un factor inevitabil care poate influența percepția poziționării spațiale, poate constitui și condițiile atmosferice, ca: atmosfera purificată (după ploaie, în zonele montane) micșorează considerabil distanțele astfel, încît obiectele îndepărtate par fi mai apropiate, sau aceleași obiecte percepute în condițiile unei atmosfere încărcate (ceață, timp noros) par a fi mai îndepărtate.
Percepția mișcărilor. Percepția mișcărilor are importanță atunci, cînd apare necesitatea de a preciza dacă a avut loc mișcarea unor obiecte, a unor părți a corpului, care poate contribui la stabilirea modalității de comitere a infracțiunii și cauzele producerii acesteia. Un interes deosebit îl reprezintă aprecierea uneia din însușirile de scurtă durată a mișcărilor, utilitatea cărora este benefică în cazul accidentelor rutiere. Inexistența unor criterii sigure, lipsa experienței a martorului. Unii autori manifestă tendința de subevaluare a vitezelor reduse și de supraapreciere a vitezelor mari [34, p. 249].
Percepția timpului.
A. Localizarea în timp a infracțiunii precum și a altor activități legate de infracțiune sau de făptuitor – presupune încadrarea acestora în unități de timp cît mai precis delimitate, adică indicarea lunii, zilei, orei și chiar a minutului. Localizare în timp prin mijlocirea declarațiilor martorilor, depinde de însușirile obiective ale martorilor de a reține astfel de împrejurări, de intervalul de timp ce separă momentul percepției de cel al reproducerii [40, p. 125].
B. Precizarea duratei de timp a infracțiunii, în special a faptelor, a activităților legate de infracțiune sau de făptuitor.
C. Precizarea succesiunii în timp a unor împrejurări legate de infracțiune sau de făptuitor.
Factorii obiectivi și subiectivi care influențează aspura percepției. Factorii care influențează asupra percepției își au originea în multiple cauze externe sau parvin de la persoana care percepe nemijlocit. Criminalistica face distincție între factorii obiectivi și factorii subiectivi.
Percepția senzorială poate fi realizată în funcție de mai mulți factori, care in literatura de specialitate sunt de numiți ca factori obiectivi și factori subiectivi.
1.Factorii obiectivi sunt condiționați de împrejurările în care are loc percepția [29, p.361], și reprezintă acea categorie se stări, situații contextuale percepției, independente de cel ce percepe, care pot influența favorabil sau defavorabil asupra mărturiei [22, p.245], mai exact condițiile de timp și loc. Aceste condiții includ:
a. Vizibilitatea existentă în momentul percepției poate fi redusă de distanța de la care se face percepția, de condițiile de iluminare (întuneric, umbră, soare care bate în față), de condițiile meteorologice (ceață, ninsoare, ploaie), de diverse obstacole care sunt situate între persoana care percepe și locul în care se desfășoară evenimentul.
b. Audibilitatea este influnțată de distanța, de condițiile de propagare a sunetelor specifice fiecărui loc în parte, de existența unor surse sonore care pot perturba audiția și de factorii meteorologici, diferite obstacole care pot inlunța negativ asupra audiției.
c. Durata percepției, reprezintă un alt factor obiectiv important de care depinde calitatea recepției. Intervalul de timp în care este posibilă percepția poate fi în funcție de perioada mai mare sau mai mică în care se desfășoară o acțiune, de viteza de deplasare, fie a persoanei sau a obiectului perceput, fie a celui care percepe, iar cîte odată de tipul de iluminare [54, p. 366].
d. Disimularea înfățișării este determinat de însăși persoana autorului infracțiunii, care încearcă să fie percepută cu mult mai greu, recurgînd la deghizări, acționînd cu rapiditate, căutînd să distragă atenția, inclusiv cu ajutorul unor complici [56, p.170].
e. Acuitatea oraganelor de simț [10, p. 287 ].
Pe lîngă factorii obiectivi enumerați mai sus, procesul de percepere a faptei infracționale este influențat de numeroși factori subiectivi.
2.Factorii subiectivi sunt condiționați de calitățile psihofiziologice ale martorului și de personalitatea martorului, care deasemenea se pot răsfrînge, atît favorabil, cît si defavorabil asupra percepției.
Printre factorii subiectivi care pot influența procesul perceptiv al martorului mai importanți, în opinia noastră, ar fi următorii:
a. Starea organelor perceptive, devierile de la normă, deficiențele ereditare, accidentale cauzate da anumite maladii, toate astea ducînd la ceea ca martorul să nu poată percepe parțial sau în întregime informația care a văzut-o.
b. Vîrsta martorului, deoarece este cunoscut faptul că în copilărie percepțiile nu coincid realității, datorită elementului de fantezie care persistă în această vîrstă, iar la etapa vîrstnică sunt lacunare, deoarece în cea dea doua parte a vieții, vederea, auzul, alte sisteme perceptive sunt în scădere.
c. Nivelul de instruire și profesia martorilor, care în anumite situații pot să influențeze procesul de percepție. Adică cu cît martorul are un nivel de cunoștințe mai ridicat, cu atît el poate percepe lucrurile din jurul său mult mai clar, mai complet.
Un rol deosebit în percepția faptelor legate de săvîrșirea unei infracțiuni le revine cunoștințelor profesionale, în special atunci cînd acestea sunt apropiate de specificul faptei la care asistă martorul [53, p. 60]. Prin urmare, mărturiile lor sunt bazate pe experința de a percepe însușirile respective ale obiectelor materiale.
d. Starea fizică sau psihică afectată a martorului. Adică putem spune că martorul care se află în așa stare nu va observa careva obiecte, elemente de fapt care caracterizează o infracțiune. Toate astea pot fi condiționate de ziua grea de muncă, oboseală, insomnie, stare de ebrietate sau narcotică.
În unele cazuri martorii avînd careva probleme personale și fiind preocupați de rezolvarea lor nu atrag atenție la persoanele, obiectele sau fenomele care s-au desfășurat în fața lor fară a le fixa, ale memora ca mai apoi să poată comunica cele văzute. De nenumărate ori, săvîrșirea infracțiunii, urmările și consecințele grave provocate de aceasta, pot trezi martorului emoții de teamă, sentimente de ură față de făptuitor, precum și alte stări sufletești cae pot influența negativ asupra percepției [38, p.253].
e. Atenția martorului în momentul în care vine în contact cu spațiul infracțional. Faptele, care nu suscită atenția martorului, rămîn în afara cîmpului său de percepere, prin aceasta se explică fenomenul des întîlnit în practică, cînd martorul nu poate reproduce fapte, care s-au desfășurat în fața sa [53, p.363].
f. Stările de oboseală, precum și reducerea capacității perceptive, ca urmare a influenței alcoolului, drogurilor, medicamentelor, deasemenea pot provoca o scădere a percepției senzoriale.
g. Stările afective, îndeosebi cele cu un anumit grad de intensitate, au o influență inhibitorie asupra procesului perceptiv, determinînd persoana la dezorganizare, situție întîlnită frevent la persoanele care asistă la fapte cu un caracter șocant (accidente grave, scandaluri, omoruri) și mai ales cînd, în săvîrșirea faptelor respective, sunt antrenate rude, prieteni sau cunoștințe apropiate [54, p.367].
h. Tipul perceptiv, de care depinde recepția senzorială a martorului. Martorul care are tipul de recepție analitic (secific femeilor) are capacitatea de a reține mai multe amănunte, mai multe detalii, spre deosebire de tipul sintetic, care reține doar întregul, caracteristicile sale generale.
Trebuie de precizat că pe lîngă factorii subiectivi sus menționați, mai este necesar să adăugăm și factorii de distorsiune care sunt tipici legilor generale ale senzorialității care au fost menționați anterior, împreună alcătuind grupul de elemente care ar putea bruia sau distorsiona recepția informațiilor.
Memorarea faptelor
Baza acestui fenomen o constituie plasticitatea sistemului nervos, el constând în capacitatea unei persoane de a își intipări obiectele și fenomenele percepute din lumea exterioară și de a le reproduce în conștiința sa.
Memorizarea reprezintă un proces psihic de ordonare și stocare a impresiilor privind obiectele și fenomenele percepute, proces, la baza căruia se află legăturile nervoase specifice ce i-au naștere în scoarța cerebrală datorită activității de cunoaștere a omului [53, p.364].
Din punct de vedere psihologic, memorarea reprezintă un ansamblu de metode de întipărire (memorare), păstrare, recunoaștere a experienței și evenimentelor dobîndite anterior. Procesul de memorare cuprinde trei faze:
De achiziție(memorare);
De reținere, de păstrare;
De reactivare, rectualizare [16, p. 96].
Stocarea informațiilor se efectuează prin procesele de întipărire (memorare) și păstrare a elementelor de informație referitoare la conținutul acțiunii la care a participat martorul.
Întipărirea nu este o acțiune mecanică, exercitată asupra masei cerebrale, ci trebuie înțeleasă ca formarea unor urme funcționale (aparent datorate schimbărilor calitative ce se produc în acizii nucleici), cam de felul acelora care au loc prin imprimarea pe o bandă de magnetofon unde, în opoziție cu placa de gramofon, nu apar sinuozități pe suprafață.
Faptele întipărite anterior nu rămîn neschimbate pînă la acumularea unor date noi, ci suferă însemnate modificări. Cele două categorii de date (vechi și noi) nu rămîn izolate în memorie. Ele se organizează în unități logice, cu o structură mai complexă decît acea a grupelor componente.
La rîndul lor, aceste unități se supun unor reorganizări și grupări de îndată ce martorul asimilează informații noi. De aceea, memorarea este gîndită ca un proces activ de organizare și reorganizare a materialului. În același sens și păstrarea reprezintă un proces dinamic, care nu poate fi redus la „conservarea” pasivă a materialului. Dovada convingătoare a caracterului stabil al păstrării, îl constituie fenomenul reminiscenței (restabilirea în memorie a faptelor uitate).
În unele situații, reproducerea ulterioară este mai precisă și mai completă decît reproducerea anterioară, cu toate că, între timp, nu au survenit repetiții suplimentare.
Capacitatea de întipărire nu este egală la nivelul diferitelor varietăți de informații. În funcție de particularitățile individuale: unii își întipăresc și rețin cu precădere informațiile vizuale, alte persoane sunt mai receptive din punct de vedere auditiv-verbal, reușind, deci, să rețină și să păstreze cu prioritate secvențe din evenimentele care le-a recepționat pe cale auditiv-verbală.
Facilitatea sau relativa dificultate de a înregistra fapte, întîmplări ori situații de natură vizuală sau auditivă este cauza unor pierderi de memorie, față de care, cum s-a mai arătat, aveam tendințe de „completare logică”, ceea ce va duce în cele din urmă la diferite grade de distorsionare. Alături de aceste calități ale memoriei (apartenența la tipul auditiv sau cel vizual) care țin de particularitățile individuale, în psihologie se cunoaște, că unele informații se stochează doar cîteva secunde, altele timp de mai multe ore sau zile ori vreme îndelungată.
În funcție de durata stocării, vorbim de memorie de scurtă durată, de durată medie și de lungă durată [13, p. 271].
Aproape de un secol se cunoaște, că durata stocării variază în funcție de: tipul de material care se reține (material verbal, cifre, figuri, obiecte colorate, propoziții de lungime variabilă etc.), vîrsta subiectului, capacitățile sale intelectuale (reținerea de cuvinte, obiecte, fraze etc.).
Capacitatea obișnuită de stocare-memorare a unei persoane scade din cazul oboselii, al consumului de alcool, al consumului de tutun (la nefumători), cît și sub influența unor informații care îi distrag atenția lui.
În cazul în care conținutul memorial este de minimă importanță (reținerea unui număr de telefon care mai tîrziu nu va fi necesar sau sumele parțiale la o adunare etc.) ne referim la memorie de scurtă durată sau memorie primară. Această stocare memorială nu poate să conțină mai mult de 6-8 elemente (la omul adult), cum ar fi 6 sau 7 cifre ale unui număr de telefon și acestea sunt stocate cel mai mult în 20 sau 30 de secunde. Numai dacă în acest răstimp intervine o repetiție, conținutul va fi transmis memoriei de lungă durată sau celei de durată medie.
Se remarcă în literatura de specialitate, că stocarea în memorie de scurtă durată se efectuează în condițiile concurenței mai multor serii de informații, în consecință, se poate presupune, că memoria de scurtă durată filtrează și selectează informațiile [29, p. 364].
După părerile unor autori, imaginile din lumea exterioară, deci intrările informaționale sunt stocate temporal chiar sub formă iconică, vreme de cîteva secunde, în registrul senzorial sau în memoria senzorială, de unde sunt transmise memoriei de scurtă durată sau memoriei primare, care poate fi considerată memorie activă.
La nivelul dat, putem presupune, că poate avea loc unele operații de prelucrare a informațiilor (repetarea, codarea, selectarea, recuperarea informațiilor etc.). În memoria de lungă durată sau memoria secundară nu pot fi stocate informațiile codate decît dacă au fost repetate.
Cînd cerem de la un coleg un număr de telefon – la care acesta probabil este stocat în memoria de lungă durată – și-l formăm imediat, în cazul în care se semnalează „ocupat”, dacă nu-l repetăm pănă la o nouă formare „pierdem” cel puțin cîteva cifre și suntem nevoiți să-l mai cerem o dată.
Dacă să facem referire asupra proceselor care afectează martorul și contribuția lor la formarea mărturiei, putem deci conchide: informațiile pătrund în sistem prin canale senzoriale și sunt stocate, pentru o vreme foarte scurtă, în memoria de scurtă durată. Dacă condițiile sunt prielnice, informațiile care se stochează în memoria de scurtă durată (primară) se vor transmite în memoria de durată relativ lungă sau în cea de lungă durată (secundară), de unde mai tîrziu ele pot fi recuperate – adesea prin utilizarea unor strategii – și traduse în comportamente.
În această accepție, „utilizarea de strategii” se referă la procedeele de „căutare” în memorie, la eforturile pe care la depunem cînd unele imagini, nume sau date sunt pe „vîrful limbii”, situații în care se poate găsi martorul, iar „traducerea în comportamente”, în acest caz, înseamnă transformarea conținuturilor memoriale – căutate și găsite – în declarație verbală sau scriptică. Dar, pe lîngă mecanismele la care se referă unii autorii, mai există și alți factori care facilitează sau frînează receptarea, respectiv stocarea informațiilor.
În cazul existenței unui interes față de careva fapte, are loc favorizarea recepției, deci și stocare lor. În anumite cazuri de accidente, cînd expertiza este făcută de conducători auto sau specialiști în materie, relatarea faptelor este mai clară (imagini precise), reținîndu-se bine chiar și cele mai mici amănunte. Cei neinițiați în problemele de mașini, circulație, accidente nu le pot reda cu lux de amănunte și competență. La fel se întîmplă și atunci cînd cineva, fiind preîntîmpinat că va trebui să declare cele văzute, urmărește atent desfășurarea acțiunii, reușind să rețină ceea ce i s-a cerut (de exemplu, un cercetaș militar trimis în misiune).
Deci, conștiința sarcinii mărește atît capacitatea de receptare pînă la nivelul optim, cît și stocarea informațiilor a căror recuperare devine mai ușor de făcut. Deși, asemenea situații se găsesc foarte rar în cadrul mărturiei, totuși, uneori, cel care urmărește producerea unui eveniment infracțional poate să-și dea seama că va deveni martor [43, p. 165]. Totodată, organul judiciar trebuie să țină cont de aceea, că memorarea este influențată de diverși factori: starea emoțională, interesul, ocupația, gradul de înțelegere a fenomenului perceput, și altele, care se exprimă diferențiat în raport cu vârsta persoanei ascultate în calitate de martor.
Din punct de vedere psihologic, memorarea semnifică ansamblul procedeelor de memorare, păstrare, recunoaștere și redare a experienței dobândite anterior, și se caracterizează prin:
Memorarea voluntară, care presupune prelucrarea și ordonarea informațiilor, martorul deliberat evocă, repetă pentru sine faptele percepute, supune unui examen critic impresiile dobândite, face însemnări, notează anumite date, și toate acestea pentru a face declarația cât mai exactă și completă.
Memorarea involuntară nu presupune existența scopului și nu prezintă nici o activitate pasivă, mecanică a informațiilor dobândite.
Eficiența mărturiilor formate pe memorarea involuntară nu pot fi puse la îndoială, dacă organul judiciar, în activitatea sa de ascultare a martorilor, va ține cont de factorii care influențează procesul de memorizare, și anume:
a. Tipuri individuale de memorie a martorului. Adică, putem întîlni martori cu: memorie vizuală și cu memorie auditivă, care rețin cu mai mare precizie faptele și evenimentele, memorie motrică, cînd martorul fixează tot ce se mișcă, memorie logică sau mecanică, după nivelul de analizare a faptelor recepționate și memorie emoțională, care prevede reținerea faptelor și fenomenelor legate de sentimentele cu un grad de densitate înalt, trăite de către martor [20, p. 118].
b. Afecțiunile psihofiziologice, cauzate de diferite maladii și de vîrstă, care amplifică procesul uitării. Faptele ce se înregistrază în memorie nu rămîn fixe, odată ce se acumulează noi informații, unele se dau uitării.
c. Starea emoțională cauzată de fenomenele percepute. Cînd martorul trăiește o stare emoțională, atunci el memorizează mai bine emoțiile pozitive sau negative, decît cele indiferente, emoțional neutre.
d. Gradul de înțelegere a fenomenelor percepute. Fiecare din noi poate memoriza acele fenomene, împrejurări, fapte, întîmplări, atunci cînd le înțelegem și care ne sunt accesibile.
e. Intervalul de timp dintre momentul perceptiv și cel al reproducerii. În psihologie este cunoscut faptul, că durata stocării informației este în funcție de importanța materialului perceput.
Dacă martorul consideră, că informația care este de el știută, asimilată nu prezintă interes pentru el, ea va fi de scurtă durată și va fi dată uitării după o anumită perioadă de timp de la reținere. De aceea în criminalistică se insistă insistent ca ascultarea martorilor să fie efectuată cît mai aproape de momentul percepției evenimentului [29, p.364-365].
Asupra memoriei acționează “uitarea”, ce constituie reversul păstrării și se manifestă sub forma neputinței reconstituirii unor date memorate, ori în imposibilitatea recunoașterii unor momente trăite la o nouă confruntare cu acestea ori redarea sau recunoașterea lor eronată.
Uitarea atrage după sine pierderea detaliilor, amănuntelor, nuanțelor a căror reactivare devine anevoioasă și chiar imposibilă. Uitarea este condiție a memoriei, elimină tot ceea ce este secundar, ce îngreunează capacitatea de amintire, lăsând loc arhitecturii generale, structurii întregului [22, p.246].
Procesele inhibitive la nivelul scoarței cerebrale, specifice uitării, pot fi determinate atît de timp, cît și de unii factori de natură afectivă. Deosebim următorii factori:
Timpul care s-a scurs din momentul recepției senzoriale care constituie o cauză firească a uitării, cu cît este mai mare cu atît erodarea informațiilor care au fost percepute este mai evidentă;
Interesul pentru a stoca în memorie evenimentul perceput sau a impresiei făcute în urma evenimentului la care a asistat persoana;
Temperamentul martorului, dar și posibila involuție a plasticității masei cerebrale care este întilnită mai des la persoanele în vîrstă, care își pot reaminti mai ușor evenimente din trecut decît cele petrecute recent;
Afecțiunile cu incidență asupra memoriei, ca de exemplu cele psiho-fiziologice, stresul prelungit.
Starea afectivă a martorului [56, p. 172-173].
Caracterul de completare după o primă relatare, ameliorarea relatării amânată în raport cu redarea imediată este cunoscută sub numele de reminiscență. Factorii care pot influența reminiscența sunt:
Atitudinea;
Interesul subiecților în raport cu materialul memorat;
Vîrsta acestora.
Reproducerea faptelor
Reactivarea informațiilor recepționate, decodate și stocate anterior se referă fie la recunoașterea obiectelor, persoanelor sau a situațiilor repetate mai mult de către martor, fie la reproducerea (descrierea, relatarea) verbală a lor.
Recunoașterea admite existența unei imagini, a unei redări (în psihologie aceasta înseamnă apariția imaginii în absența unui stimul) care, reactivată, poate fi comparată cu obiectul, persoana sau locul arătat subiectului. Cu cît reprezentarea (imaginea) conține mai multe informații, mai multe „repere”, cu atît și procesul recunoașterii va fi mai ușor. Lipsa informațiilor, eroziunea lor, provoacă nesiguranță în recunoaștere, ezitări în declarație, incertitudine subiectivă.
Acesta din urmă nu este însă în toate cazurile declarat de către martor, dar se manifestă în tendințe de completare logică a informațiilor lacunare, care în mod cert poate provoca o distorsiune sensibilă. Această memorie de recunoaștere constă într-o decizie de „da” sau „nu” cu privire la faptul, că ceea ce se arată sau se spune martorului este o informație „veche” sau „nouă” [35, p.81].
A recunoaște deci un obiect arătat, o persoană sau un loc prezentat martorului, înseamnă a decide. „deci, este o informație veche”. Oricum însă, memoria de recunoaștere la omul normal și adult funcționează de obicei bine și, în orice caz, mai ușor decît memoria reconstitutivă sau memoria reproductivă. Memoria reproductivă nu funcționează cu atîta ușurință ca memoria de recunoaștere, căci în cazul reproducerii, operația nu este o simplă decizie „da sau nu”, ci o multitudine de strategii de căutare.
În general – vorbind de mărturie – căutăm lanțuri asociative, adică informații conectate, care în momentul recepționării lor au fost legate între ele prin continuitate cronologică și care prin însuși faptul consecinței lor temporale au tendința de a se menține în înlănțuirea lor originală. Este de fapt remarcabil că evenimentele care constituie substanța celor mai multe mărturii nu decurg în mod obligatoriu după o logică prestabilită, ceea ce îngreunează cîteodată reamintirea lor, căci reproducerea, chiar în pofida realității, tinde să fie logică.
Reîmprospătarea, adică recuperarea din memoria de lungă durată (secundară), întîmpină dificultăți nu numai cînd este vorba de redarea unor secvențe de evenimente, ci și atunci cînd trebuie să ne reamintim de un nume sau cuvînt.
De exemplu, dacă martorul a fost prezent la un schimb de cuvinte între doi indivizi, poate să îi fie pusă întrebarea dacă A l-a ofensat pe B. În cazul cînd martorul dă un răspuns afirmativ, se poate de rugat să repete. El poate spune „samurai” (asociație logică „domn oriental”) sau „salahor” (asociație prin asonanță sau homeofonie). Aceste expresii (samurai, salahor ș.a.) arată o activă căutare în „rezervorul” memoriei de lungă durată și strategia de a recunoașe elemente similare, fie ca sens, fie prin rimă etc., dar cu restricția de a avea aproximativ același număr de elemente informaționale (adică același număr de litere). Este interesant că martorul va spune cu precădere „samurai” sau „salahor” și foarte puțin probabil „tîlhar”, deși acest cuvînt exprimă o ofensă [43, p. 231].
Exemplul de mai sus ne familiarizează puțin cu mecanismele memoriei reproductive, așa cum funcționează ea încondițiile unei situații foarte simple. Strîns legat de reactivarea conținuturilor stocate în memorie, intervine problema uitării. Pot fi uitate conținutul unei discuții, secvența de idei dintr-o prelegere, calea pe care trebuie să o urmăm pentru a ajunge la o anumită adresă la care am mai fost ori să nu fim în stare a extrage rădăcina pătrată dintr-un număr deși, pe vremuri, am învățat poate chiar bine această operație relativ simplă. Uitarea este un fenomen cotidian, amnezia însă este o formă mai gravă a uitării și constituie un simptom patologic.
În general se crede că uitarea este în funcție de timp, în sensul că timpului i se acordă o calitate erosivă. Adevărul este că nu timpul ca atare afectează conținuturile memoriei, ci mai cu seamă calitatea acestor conținuturi.
Primul care a încercat să facă investigații exacte în acest domeniu a fost H. Ebbinghaus (1885), el a dat pentru a memora unor persoane un număr mare de silabe fără sens (pac, dol, fog, rem, tog, sep etc.). Cerînd subiecților să reproducă cele memorate, a constatat că numai peste 20 din silabele memorate s-au uitat 50%, peste o oră 60%, iar peste 8 ore 70%, iar restul timpului s-au menținut cam 20%. Din acest motiv, considerăm că în orice mărturie este obligatoriu să apreciem exact cît timp a trecut de cînd martorul a receptat evenimentul și cam ce procent de pierdere – evident cu aproximație – poate fi socotit ca normal.
Uitarea nu poate fi explicată prin „trecerea timpului”, o asemenea explicație ar presupune că există „urme memoriale” care cu timpul devin mai palide, ca pînă la urmă să dispară definitiv. Cercetările recentă insistă asupra faptului, că ceea ce numim fapte uitate, în fond sunt conținuturi psihice (memoriale) pe care nu le putem reactiva ușor, ci cu foarte mari dificultăți. Se subliniază că informațiile din memoria secundară (de lungă durată) au o mare stabilitate.
Drept dovadă, în vis sau în stare de hipnoză sau prin metode psihanalitice reapar imagini, evenimente, figuri pe care martorul le-a considerat de mult uitate. Devin, deci, inerte, greu de reactualizat, acele conținuturi psihice care au fost stocate neorganizat, haotic în memoria de lungă durată. Rezistă la încercări de reactualizare (reamintire) fapte jenante, compromițătoare, considerate „rușinoase”. În legătură cu această categorie de „uitări” – de fapt refulări, adepții psihologiei au elaborat o teorie vastă [43, p. 67].
Pe lîngă categoriile amintite, fenomenul de interferență negativă dintre conținuturi (informații) sau dintre acțiuni vechi și noi provoacă, de asemenea, disfuncții de natura uitării. Ambele forme ale reactivării – recunoașterea și reproducerea – se pot distorsiona și din cauza sugestibilității martorului [14, p. 188].
Sugestibilitatea poate fi temporară (în stare de boală, de intoxicație alcoolică, sub influența consumului de droguri) sau o caracteristică de durată. Copilul mic, de exemplu, este sugestibil, căci spiritul critic i se dezvoltă de-abia în jurul vîrstei de 10 ani, iar adultul deasemenea, în măsura în care este mai puțin inteligent sau în urma interacțiunii sale cu cei din jur, dacă adevenit o personalitate dependentă care se orientează în toate acțiunile și părerile sale după acțiunile și părerile altora (conformism). Există și o altă formă de sugestibilitate pe care am putea să o numim sugestibilitate de statut. Care poate fi întîlnită la oamenii care au un nivel socio-cultural scăzut, care consideră că tot ce spun „cei de sus” (în speță, ofițerul anchetator) este bun și se poate accepta fără nici o rezervă.
Această complezență față de „autorități” – care se manifestă și față de operatorii sociologi cînd chestionează subiecții – face ca martorul să tindă mai degrabă a spune „da” decît „nu” și, totodată, la întrebări sugestive să dea răspunsul în direcția care i se pare că este dorită de „autoritate”. Acest fenomen de complezență-sugestibilitate apare logic oricum în interacțiunea dintre autoritate și subiectul dependent, deci și sugestibil, dar apare mai punțin în relatarea spontană verbală neîntreruptă. Din acest motiv, utilizarea ambelor forme de informare, dar mai ales a relatării spontane neîntrerupte, se recomandă oricînd mărturia cuiva este decisivă în caz.
Este demn de remarcat faptul că atît martorul, cît și inculpații sunt hotărîți sau mai puțin dispuși să facă depoziții complete, în funcție de statutul celui ce interoghează. S-ar părea că unii ar fi mai complezenți în fața unor ofițeri de grad mai mare decît în fața altora cu grade mai mici. Printre particularitățile individuale care influențează depozițiile martorului, alături de timpul care a trecut de la eveniment, unde neapărat trebuie să socotim și plasticitatea sistemului nervos al martorului, se află în genere o memorie „bună”, „ținerea de minte” un timp îndelungat, receptivitate generală sau de moment, circumstanțială [47, p. 187].
Capacitatea de verbalizare este o calitate esențială de care trebuie să ținem cont. Este vorba aici de transpunerea în registrul verbal a unor evenimente ce se desfășoară, respectiv s-au desfășurat, în fața martorului care le-a receptat în mod intuitiv (prin organele senzoriale). Este adevărat, tot ceea ce percepem este denumit, dar, atîta vreme cît nu suntem obligați să relatăm verbal evenimentele văzute și auzite (deci trăite), ele se transpun în sistemul limbajului interior, în forme prescurtate, oarecum „stenografiate” și neorganizate.
Cînd, însă trebuie să le povestim e nevoie de încă o transpunere, de data aceasta în codul unui limbaj coerent logic-gramatical, care sigur poate asigura transmisibilitatea informațiilor, a întregului mesaj.
Orice anchetator experimentat știe cît de rar se întîlnesc oameni care vorbesc inteligibil, reținut, cu economie de cuvinte dar cu conținut adecvat, dînd mereu elemente relevante, de mare acuratețe, care pot ajuta în rezolvarea cazului.
Posibilitatea de exprimare corectă este o caracteristică relativ rară, din care cauză ofițerul, de fiecare dată, trebuie să pună un diagnostic precis asupra martorului (dar și inculpatului) privind capacitatea lui de verbalizare și, în funcție de aceasta, să interpreteze materialul verbal (oral sau scriptic) oferit de martor. Oricît de imparțial și dezinteresat ar părea un martor față de un eveniment la care a participat sau față de protagoniștii implicați, el nu se poate debarasa de unele atitudini ale sale. Atitudinile, făcînd parte din componențele sociale ale personalității, constituie seturi de dispoziții, interese, opinii sau scopuri care implică atît o anumită așteptare, cît și reacție adecvată.
Sintetizînd rezultatele cercetărilor întreprinse pe plan mondial, pe care profesorul Tiberiu Bogdan le-a urmărit cu perseverență și le-a confruntat cu propriile sale cercetări, domnia sa concluzionează: „Începînd cu anul 1900, cînd a părut cartea lui Alfred Binet despre sugestibilitate, mulți psihologi împreună cu juriștii, s-au ocupat de problemele psihologice ale probeicu martori și de-a lungul timpului s-au adunat rezultate experimentale dintre cele mai importante. Din toate materialele experimentale adunate, cît și din practica de zi cu zi, o concluzie pertinent se impune: o mărturie total corectă, fidelă este o rară excepție și nu constituie o regula [14, p. 140].
Rezumat la capitolul 1
Astfel, în urma studiului efectuat putem ajunge la concluzia, că unul dintre cele mai vechi mijloace de probă și printre cele mai utilizate în procesul penal îl reprezintă proba cu martori. Deci, putem constata că, declarațiile martorilor se formează succesiv, și presupune trei etape consecutive:
Recepția – este etapa în care martorul, prin intermediul organelor de simț, percepe faptele legate de infracțiunea care a fost săvîrșită;
memorarea – presupune evaluarea și stocarea faptelor care au fost percepute;
reproducerea faptelor – prin comunicarea acestora oral sau în formă scrisă organului care efectuează audierea.
Formarea declarațiile martorilor se datorează procesului de acumulare a informațiilor caracteristice infracțiunii sau făptuitorului acesteia, procesului de conservare în memorie a informațiilor care i-au devenit cunoscute, și într-un final procesul de comunicare, de redare a informațiilor date organelor care petrec audierea prin reproducerea sau recunoașterea acestora.
În procesul de instrumentare a cauzei penale, la aflarea adevărului, declarațiile martorilor au o contribuție sporită, din care motiv a determinat unii autori să atragă mai multă atenție probei cu martori în procesul penal, ca fiind o probă firească, inevitabilă și un instrument obligatoriu și necesar în cunoașterea momentelor săvîrșirii infracțiunii.
Prin „declarațiile martorilor” putem înțelege acele relatări făcute organelor de urmărire penală sau instanței de judecată, de către unele persoane care posedă cunoștințe cae servesc la aflarea adevărului în proces penal. Deși declarațiile martorilor constituie în materie penală, “o probă foarte plăpîndă”, totuși proba cu martori reprezintă caracterul de probă cel mai des întrebuințată, de drept comun, normală și în același timp decisivă întru oținerea scopului procesului penal.
Necesitatea apărării ordinii publice și realizării scopului urmărit în procesul penal, au motivat legiuitorul să autorizeze proba cu martori, deoarece prin natura lucrurilor cele mai multe infracțiuni sunt săvîrșite în așa fel, că chiar dacă lasă urme despre comitere faptelor infracționale, nu lasă urme sau caracteristici ale persoanelor participante la comiterea infracțiunii.
Caracterul obișnuit și necesar al probelor, este strîns legat de esența procesului echitabil, care constituie garanția exercitării dreptului fundamental al fiecărei persoane la un proces echitabil care este consacrat în art. 6 din Convenția Europeană. În procesul de interpretare și aplicare art. 6 din Convenție, în jurisprudența Curții de la Strasbourg s-a statuat, că “ o societate democratică, în conținutul convenției, dreptul la administrare eficientă a justiției ocupă un loc important, încît o interpretare restrictivă a art. 6 paragraful 1 nu ar corespunde scopului acestei dispoziții”.
Astfel, din textul capitolului 1 putem concluziona, că declarațiile martorilor au un caracter relativ, lucru constatat datorită experienței judiciare, de asemenea datorită multitudinilor de cercetări sistematice, rezultatul cărora a făcut ca proba cu martori este aparent delicată, uneori înșelătoare și cu o valoare destul de întîmplătoare.
Aprecierea declarațiilor martorilor în unele cazuri este dificilă din cauza prezenței mai multor factori obiectivi și subiectivi. În cazurile cînd la locul infracțiunii sunt prezenți mai mulți martori, există foarte puține situații cînd cel puțin doi martori vor da declarații asemănătoare și o declarație perfect veridică este o excepție.
În dreptul procesual penal modern se aplică principiul liberei aprecieri a probelor, ceea ce înseamnă că aprecierea se face potrivit credinței pe care relatările martorilor o formează polițiștilor, procurorilor și judecătorilor, că sunt veridice și pot ajuta la aflarea adevărului.
2. ORGANIZAREA ACTIVITĂȚILOR DE AUDIERE A MARTORILOR
2.1. Pregătirea în vederea audierii martorilor
Reușita ascultării martorilor este asigurată de o pregătire minuțioasă al cărei scop îl constituie asigurarea condițiilor de realizare a ascultării. Din practica judiciară rezultă necesitatea pregătirii ascultării martorilor, atît în cauzele penale considerate simple și, cu atît mai mult, în cauzele complexe.
Întrucît pregătirea ascultării martorilor se desfășoară pe anumite coordonate, nu se cunosc situații în care unele dintre acestea ar dobîndi o anumită prioritate, prin urmare fiecare secvență a pregătirii are importanța sa, iar toate secvențele alcătuiesc un sistem, un întreg ce asigură succesul în desfășurarea interogării martorului.
Justificat se afirmă că obținerea unor declarații veridice și complete, menite să ducă la aflarea adevărului este influențată și de mijlocul în care se face pregătirea spre audiere. Nu de puține ori, lipsa de pregătire sau superficialitatea în efectuarea acestei activității au drept consecință obținerea unor declarații de slabă calitate, repetarea ascultării, cheltuieli inutile de timp și forțe, precum și tergiversarea cercetărilor, cu urmări deosebite asupra finalității judiciare [45, p. 131].
Pregătirea ascultării martorilor este o regulă absolut necesară, în special în faza de urmărire penală, și se cere respectată în toate circumstanțele, indiferent de nivelul de dificultate al cauzei. În linii generale, pregătirea spre audiere a martorului presupune studierea dosarului penal, identificarea persoanelor care urmează să fie ascultate, cunoașterea personalității martorilor, stabilirea locului, momentului și a modalității de citare, de asemenea pregătirea materialelor care pot fi utile la audierea martorului [23, p. 51].
Studierea materialelor existente în dosarul cauzei constituie prima treaptă pe care o parcurge organul judiciar și are un rol determinant în asigurarea cadrului propice desfășurării în bune condiții a acestei activități.
Examinarea atentă, competentă, calificată a întregului material existent în dosarul cauzei asigură evitarea apariției unor consecințe negative în procesul ascultării. Încă din această fază organul de urmărire penală prefigurează întregul traseu al probațiunii judiciare, în cadrul căreia ascultarea martorilor constituie o etapă esențială [28, p. 132].
Examinarea minuțioasă a materialelor cauzei are drept scop:
stabilirea naturii faptei săvîrșite, a împrejurărilor ce o caracterizează, valorile sociale asupra cărora s-a răsfrînt;
locul și timpul săvîrșirii, modul cum au fost puse în valoare prin mijloace științifice urmele și mijloacele materiale de probă, precum și cunoștințele persoanelor care au perceput activitatea ilicită;
persoanele care pot relata fapte și împrejurări de natură să servească la aflarea adevărului și modul în care au făcut percepția: în mod nemijlocit, mediată sau din zvon public;
condițiile care sunt necesare realizării ascultării, în raport cu vîrsta, starea de sănătate, corelate cu profilul psihologic al fiecărei persoane ce poate depune mărturie în procesul penal;
existența unor impedimente în ascultarea unor categorii de persoane și modalitățile legale ce urmează a fi folosite.
La această etapă are loc un examen al tuturor probelor, luate individual, cîntărindu-se cu mult discernămînt valoarea fiecăreia, seriozitatea și sinceritatea sursei din care provine, pentru a determina ce fapte sau împrejurări sunt dovedite de către materialul probator existent, ce fapte și împrejurări urmează a fi clarificate și care din acestea vor fi lămurite prin ascultarea martorilor [22, p. 199].
Stabilirea martorilor care pot fi audiați. La identificarea martorilor, organul de urmărire penală va ține cont de rezultatele obținute în momentul efectuării cercetării la fața locului, de perchezițiile efectuate și alte activități de urmărie penală care pot indica la persoanele din rîndul cărora pot fi identificați martorii. După ce au fost stabilite persoanele care urmează a da careva declarații ca martori, este necesar de stabilit modul și ordinea în care martorul va fi chemat să relateze organului de urmărire penală despre evenimentele care le cunoaște în legătură cu săvîrșirea infracțiunii. Potrivit, art. 236 Cod procedură penală al Republicii Moldova, chemarea martorilor se poate face prin citație, telegrafic sau telefonic și prin mijloace electronice [2, art. 236].
Dintre persoanele implicate în fapta săvîrșită, o atenție deosebită trebuie acordată acelor persoane care urmează a da declarații în calitate de martori, în sensul că trebuie determinată o anumită ordine de audiere. Natura faptei săvîrșite direcționează investigațiile organului de urmărire penală pentru identificarea martorilor. Din această perspectivă organul judiciar poate identifica martorii cu relativă ușurință în cazul delapidării (persoanele care au atribuții de control și verificare a gestiunii) și în cazul accidentului de trafic rutier, cînd autorul părăsește locul faptei, urmele specifice de natură a identifica mijlocul de transport care a lovit victima orientează spre anumite categorii de persoane (conducătorii auto, mecanici, tinichigii) care pot fi ascultați în calitate de martori.
O sursă deosebit de importantă în identificarea martorilor o constituie plîngerea sau denunțul persoanei vătămate, în conținutul cărora sunt nominalizați martorii care au perceput activitatea ilicită în totalitate sau numai secvențe ale acesteia. Se impune o anumită rezervă asupra persoanelor indicate de victimă sub aspectul sincerității, deoarece acestea pot exagera în depozițiile lor fie din solidaritate manifestată față de persoana vătămată, ascunzînd comportamentul provocator al acesteia, fie datorită schimbării de rol sau înțelegerilor survenite.
Nu trebuie neglijat nici locul faptei, care poate constitui o sursă importantă în identificarea martorilor din categoria celor care efectuau serviciul în apropierea locului faptei, ori celor care se deplasau la serviciu sau către domiciliu.
În, literatura de specialitate se afirmă că modul de operare și timpul săvîrșirii infracțiunii pot oferi indicii cu privire la categoriile de persoane din rîndul cărora pot fi identificați martorii (în cazul omorului săvîrșit cu arme de foc, zgomotul împușcării putea fi auzit de persoanele aflate în apropierea locului faptei) [22, p. 200].
După ce au fost identificate persoanele vor da declarați în calitate de martori, se determină faptele și împrejurările ce urmează a fi clarificate prin ascultarea acestora, insistîndu-se pe stabilirea unei anumite ordini în chemarea la interogatoriu, în sensul că, mai întîi vor fi audiate persoanele care au perceput în mod nemijlocit faptele și împrejurările de fapt care pot contribui la aflarea adevărului.
Sursa sau izvorul mărturiei constituie criteriul fundamental pe care se bazează ordinea chemării la interogatoriu a martorilor. De aceea, în studierea materialelor din dosarul cauzei, aceasta dobîndește o valență superioară și trebuie stabilită înainte de ascultare, întrucît practica judiciară a stabilit că mărturia are un grad ridicat de veridicitate cu cît verigile care se interpun între sursa informației și martor sunt mai puține. Organul judiciar este interesat de modul cum s-a făcut percepția faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi relatate, deoarece percepția vizuală are, în raport cu celelalte modalități de percepere (auditivă, tactilă gustativă etc.), o importanță mai mare, constituind sursa principală de achiziție a informației.
De asemenea, prezintă importanță condițiile în care s-a realizat perceperea, în categoria acestora incluzîndu-se cele atmosferice, de vizibilitate, luminozitate, existența unor surse de bruiaj, a unor obstacole etc., la care se asociază vîrsta martorului, experiența de viață, arhitectura sa emoțională, existența unor interese în cauză ș.a.
Cunoașterea personalității martorilor. Înainte ca organul de urmărire penală să purceadă la ascultarea unei persoane concrete în calitate de martor, dar și pe parcursul convorbirii preliminare, trebuie să obțină un minim date cu privire la particularitățile psihofiziologice și trăsăturile de personalitate ale celui care urmează a fi ascultat. Acest minim cuprinde: starea sănătății și a organelor receptive, profesia, cunoștințele și interesele predominante, vîrsta persoanei, starea familială, locul de muncă, dacă nu are antecedente penale, care sunt relațiile sale cu alți participanți la proces.
În, ceea privește cunoașterea persoanei ce urmează a fi ascultată se recunoaște în mod unanim dificultatea cunoașterii martorului, aspecte ce a determinat strategii diferite, fundamentate pe cunoașterea anterioară ascultării sau pe cunoașterea în timpul ascultării, în raport de natura faptei săvîrșite. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că nu se poate dezvolta interogarea unui martor în orb, fără a cunoaște nimic despre persoana sa, deoarece o asemenea conduită se reflectă în conținutul declarației și se repercutează asupra finalității judiciare.
Alegerea momentului cînd urmează a se realiza cunoașterea martorului diferă, în raport de natura infracțiunii săvîrșite, condițiile în care a fost săvîrșită infracțiunea, numărul de persoane care îi sunt cunoscute careva împrejurări, precum și clarificarea unor momente cu ajutorul martorilor.
Astfel, cunoașterea martorilor chemați pentru verificarea mențiunilor din înscrisurile încheiate de către făptuitor cu ocazia săvîrșirii unei delapidări sau înșelăciuni poate fi realizată în bune condiții și pe parcursul ascultării. În, asemenea cazuri efectuarea unor activități prealabile de cunoaștere, avînd în vedere numărul mare de persoane ce trebuie ascultate, ar duce la cheltuieli nejustificate de timp și forțe, iar declarațiile nesincere pot fi înlăturate de depozițiile altor persoane ascultate în cauză [39, p. 265].
Diferit se pune problema cunoașterii unor martori oculari în cazul infracțiunilor de tîlhărie, omor etc., cînd datorită condițiilor în care a fost săvîrșită fapta și împrejurările acesteia au fost percepute de un număr foarte restrîns de persoane.
Din practica judiciară s-a desprins regula potrivit căreia cunoașterea martorilor trebuie realizată înaintea chemării la audiere, aceasta constituind temeiul pe care se fundamentează strategiile tactice de ascultare a fiecărui martor, aceasta presupune stabilirea identității martorului, precum și alte date cu referire la personalitatea acestuia. Pe lîngă datele de identificare ale martorului, organul de urmărire penală sau persoana care a identificat martorul, mai are obligația de a precăuta cît mai multe informații cu referire la sănătatea psihică a persoanelor care urmează să depună declarații în calitate de martor.
Calea pentru obținerea informațiilor care să-l caracterizeze pe cel care apare în calitate de martor, o constituie culegerea de date asupra personalității martorului. Astfel, de informații trebuie să pună la îndemîna organului judiciar unele elemente de apreciere a martorului sub raportul creditului moral de care se bucură în mediul social căruia îi aparține, elementele din care să se desprindă considerația de care se bucură în rîndul celor din jur, conduit acestuia la locul de muncă, în societate, la domiciliu etc. Valoarea acestor informații de ordin general, menite a contura trăsăturile caracteristice ale martorului, se completează, cu acele elemente care indică poziția reală a martorului față de părți și cauza în care urmează a fi ascultat.
Martorul, trebuie privit și prin prisma relațiilor și intereselor pe care le are în cauză, coroborate cu dispozițiile sale afective datorate împrejurărilor percepute care pot determina parțialitate sau o anumită nesinceritate. Nu trebuie ignorată poziția subiectivă față de părțile implicate în cauză, datorată incompatibilității între calitatea de martor și calitatea de parte în proces, a rudeniei cu vreuna dintre părți pentru care există prezumția de nesinceritate, simpatiei sau antipatiei, sentimentelor negative de teamă sau frică determinate de amenințarea făcută de învinuiți sau inculpați, aspecte care pot constitui surse de distorsiune ale mărturiei și care trebuie cunoscute înainte de ascultare [27, p. 125].
Se apreciază că întocmirea planului de ascultare a martorului este o activitate rezervată cazurilor importante, mai dificile, aspecte ce contravin organizării ascultării și principiilor planificării activității de cercetare penală. Nu trebuie restrînsă planificarea ascultării martorului numai la cauzele dificile – cînd declarațiile lui privesc împrejurări legate de fapte comise într-un
domeniu de strică specialitate, mai puțin cunoscut organului judiciar sau cînd activitatea de strîngere a probelor determină precizarea sau verificarea unui însemnat număr de aspecte.
Această necesitate mai apare și atunci cînd, datorită raporturilor în care se află martorul cu părțile și cauza, există temeiuri să se presupună că aceasta se va situa pe o poziție de rea-credință. În cauzele mai puțin complicate, atunci cînd declarațiile martorilor au un obiect restrîns, cînd poartă asupra unui fapt determinat, se elaborează fișa de cercetare care cuprinde, pe lîngă datele privitoare la cauză, persoanele care urmează a fi ascultate și problemele care se vor lămuri prin ascultare, nefiind excluse alte activități de urmărire penală: percheziții, confruntări, ridicări de obiecte și înscrisuri [45, p. 135].
Elaborarea planului de ascultare se plasează în momentul final al activității de pregătire în vederea audierii și se întemeiază pe elementele rezultate din studierea materialelor cauzei, stabilirea cercului de persoane, a modalității și ordinii de chemare a martorilor, culegerea de informații cu privire la martorii importanți.
Obținerea unor declarații complete depinde în mare măsură de modul în care sunt formulate întrebările, de ordinea în care sunt adresate și momentul psihologic în care sunt plasate. Ordinea întrebărilor trebuie să urmeze o linie firească, logică, astfel încît o întrebare să o pregătească pe alta, să decurgă în mod firesc una după alta. Cînd se presupune că martorul se va situa pe o poziție de rea-credință, trebuie să se realizeze elementul surprinderii prin adresarea unor întrebări neașteptate, ceea ce presupune ca întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante și să fie formulate întrebări de rezervă.
Ținîndu-se seama de poziția martorului de bună-credință sau de rea-credință – organul judiciar trebuie să-și reprezinte răspunsurile probabile pe care le va obține, iar acestea vor constitui punctul de plecare pentru formularea altor întrebări.
Conținutul planului se referă numai la un singur martor și va avea următoarea structură:
– problemele care trebuie lămurite în totalitate sau numai parțial;
– mijloacele de probă care vor fi folosite;
– modalitatea prezentării acestora și momentul cînd se va realiza; îndeplinească;
– existența unor variante de întrebări pentru martorii de rea-credință.
Planul de ascultare a martorilor este orientativ, pe parcursul ascultării poate fi modificat ori completat în funcție de atitudinea adoptată de martor. Aspectele relevante cu ocazia expunerii libere pot face inutilă adresarea unor întrebări, după cum se poate impune formularea și reconsiderarea altora, cum ar fi cazul în care martorul relevă împrejurări necunoscute, în raport cu care se impune precizarea altor aspecte și, implicit, necesitatea formulării unor noi întrebări sau adaptării celor inițiale [22, p. 208].
Contactul psihologic dintre anchetator și martor se realizează prin întrebări sau discuții exterioare obiectului cauzei și întotdeauna pe coordonatele activității plăcute, determinînd martorul să dialogheze, să-și expună experiențele și rezultatele obținute. Atitudinea calmă, serioasă, plină de înțelegere față de cei care datorită emoțiilor, bagajului intelectual redus sau faptului că se află pentru prima oară în fața autorității și comit erori în declarațiile lor, constituie premisa unei atmosfere favorabile dialogului.
Primirea martorului se face într-o atmosferă civilizată, chiar dacă acesta este de rea-credință. Acordarea respectului cuvenit nu numai în privința salutului, ci pe tot parcursul interogatorului conduce la instalarea încrederii, la obținerea unor declarații complete și veridice.
Dacă e să vorbim despre pregătirea ascultării martorului – sub raport tactic criminalistic – păi trebuie realizată în funcție de obiectivele organelor care conduc cu ancheta, de asemenea și obiectivele destinate pentru soluționarea lor.
Stabilirea ordinii de audiere. După ce au fost stabilite problemele care urmează a fi soluționate sau verificate,este necesar să stabilim ordine în care vor fi audiați martorii. De regulă, se audiază martorii principali, adică cei care nemijlocit au perceput careva evenimente sau circumstanțe ale infracțiunii, care au asistat nemijlocit la comiterea faptei infracționale, vor fi ascultați inaintea martorilor indirecți care au obținut informații de la alte persoane. La stabilirea ordinii de audiere se i-a în considerație și posibilitatea verificării declarațiilor învinuiților, ale altor martori, precum și depozițiile victimei.
Stabilirea momentului audierii. Un alt element tactic, care are legătură directă cu ordinea de audiere, este stabilirea momentului de audiere sau a locului de audiere. Momentul audierii unui martor se efectuează cu luarea în vedere a mai multor factori de care organul de urmărire penală trebuie să țină cont. Astfel, putem evindenșia următorii factori:
Evitarea unei posibile înțelegeri între martori. Pentru aceasta, citarea martorilor trebuie făcută la ore sau la zile diferite, în așa fel încît să nu aibă posibilitatea de a se întîlni la organul de urmărire penală și în așa fel ca să nu dispună de timp suficient pentru a comunica unul altuia careva circumstanțe, declarații făcute. Este recomandat ca martorii citați în aceeași zi și la intervale mici de timp să fie invitați în încăperi diferite. Aceasta ar reduce semnificativ contactul și o eventuală înțelegere între martori;
Cînd se stabilește momentul audierii martorului, organele care efectuează audierea trebuie să țină cont de programul de activitate și profesia martorului care urmează a fi audiat;
Locul de audiere a martorului și care nu este indicat expres în legislație, de regulă este sediul oraganelor care efecutează audierea. În unele situații audierea poate avea chiar la serviciu, la spital, la locul und ea fost comisă fapta [56, p. 175].
În final, pregătirea în vederea audierii martorilor, necesită, uneori și crearea unor condiții favorabile desfășurării activittășii date, pregătirea materialelor necesare pentru explicarea și aprecierea faptelor ce țin nemijlocit de obiectul audierii [29, p. 367].
2.2. Tactica ascultării martorilor
Audierea nemijlocită a martorului reprezintă un procedeu nu mai puțin important decît pregătirea spre audiere, rezultatul căruia depinde de măiestria persoanei care realizează audierea, de capacitatea d ea găsi limbă comună cu diferite persoane, de capacitatea de a obține încrederea martorului.
Procedeele tactice de audiere a martorilor, după scopul care îl urmărește acestea la aplicarea lor propriu-zisă, pot fi divizate în trei categorii. Din prima categorie fac parte procedeele destinate stabilirii contactului psihologic cu martorul, care reprezintă unul din pricipalii factori de care depinde audierea martorului cu obținerea cărorva succese sau insuccese. A doua categorie include în sine acele procedee care ajută martorul pentru ași reactiva memoria și a reproduce informațiile obținute după ce a intrat în contact cu fapta infracțională. Și cea dea treia categorie include procedeele aplicate de organul de urmărire penală, în cazurile în care apar careva dubii asupra veridicității declarațiilor, și se caracterizează printr-o influențare psihologică.
Categoriile de procedee sus menționate trebuie aplicate în toate cele trei faze consecutive de audiere a martorului, și anume: introductivă, relatarea liberă și faza de înregistrare a răspunsurilor la întrebările adresate martorului.
În prima etapă, audierea martorilor se efectuează în urma citării martorului în conformitate cu prevederile art. 235-242 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova. În cazurile cînd martorul execută o pedeapsă privativă de libertate sau este deținută, citarea acesteia se efectuează prin intermediul administrașiei instituției de detenție care trebuie să asigure prezența persoanei la locul citării [ 29, p. 291].
După ce martorul a fost citat și ulterior s-a prezentat la organul de urmărire penală sau în instanță, organul care efectuază ascultarea martorului trebuie să stabilească identitatea acestuia, solicitîndu-i să-și spună numele, prenumele, vîrsta, domiciliul, starea familială, studiile și altele, toate eceste declarații ale martorului trebuie verificate în baza actelor de identitate.
După ce a avut loc identificarea martorului martorului i se explică drepturile și obligațiile acestuia, este documentat cu cauza și împrejurările în legătura cu care a fost chemat să depună mărturii, fiind avertizat, că poartă răspundere penală pentru darea de declarații false sau refuzul de a da declarații în conformitate cu prevederile art. 312-313 din Codul penal al Repubicii Moldova. În finalul fazei introductive, organul de urmărire penală trebuie să stabilească raporturile martorului cu pricina, precum și cu persoanele care participă în procesul penal, a eventualelor interese materiale sau morale ale acestuia și a altor împrejurări care pot trezi suspiciuni referitoare la obiectivitatea declarațiilor [53, p. 233].
Avînd în vedere cele menționate mai sus, la audierea martorului este necesar să ținem cont și să respectăm mai multe reguli tactice, și anume:
Audierea propriu-zisă a martorului trebuie să înceapă cu stabilirea identității martorului, preîntîmpinarea de urmărire penalaă în conformitate cu art. 312 CP RM, și depunerea jurămîntului, de asemenea stabilirea gradului de rudenie;
Crearea unui cadru de ascultare corect, care trebuie să se caracterizeze prin seriozitate și lipsit de careva factori stresanți care ar putea distrage atenția martorului prin orice fel;
După ce martorului i s-a creat o atmosferă binevoitoare, va fi rugat să explice și să declare liber ce cunoaște despre obiectul cauzei care i-a fost adus la cunoștință;
Ajutarea martorului să relateze cele cunoscute de el pe cauză cu întrebări adresate cu tact, fără careva sugestii, în cazurile cănd martorul are un nivel intelectual redus sau din careva motive ii vine greu să se exprime;
În cazurile cînd martorul se abate de la subiect, trebuie să fie întrerupt cu mare tact, cu adresarea întrebărilor care lar reorienta la subiectul discuției;
În faza de întrebări, acestea vor fi puse în așa fel ca să fie clare și pe înțelesul persoanei audiate cu referire la faptele care au fost percepute de martor [ 60, p. 368-369].
La etapa dată, organul de urmărire penală trebuie să apeleze la anumite procedee tactice pentru a obșine contactul psihologic cu martorul care are importanță pentru obținerea unor declarații sincere și complete, dintre care putem menționa următoarele:
primirea la timp și corectă a martorului, ne avînd importanță cine a chemat martorul, oraganul de urmărire penală, avocatul învinuitului sau partea vătămată. Este necesar de precizat, că ținerea un timp îndelungat a martorului sub ușă, lipsa de respect, lipsa de atenție, poate trezi martorului o stare de indignare, nemulțumire și deci pierderea contactului psihologic;
forma de adresare, vorbire și comportamentul organului de urmărire penală, contribuie mai mult sau mai puțin la stabilirea contactului psihologic;
înfățișarea și atitudinea serioasă și binevoitoare a organului de urmărire penală față de martor și de relatările pe care le face acesta. Înainte de a trece nemijlocit la audierea martorului, organul de urmărire penală mia întîi de toate trebuie să se prezinte, să comunice numele, prenumel, funcția pe care o deține;
forma în care martorului i se explică drepturile și obligațiile sale conform prevederilor Constituției Republicii Moldova și prevederilor Codului de procedură penală, în special, de a nu depune mărturii mincinoase. Dacă față de martorii care sunt de bună-credință și doresc să contribuie la stabilirea adevărului și la identificarea unor fapte ce țin de infracțiunea săvîrșită, aceasta trebuie să fie efectuată cu un caracter moderat, iar față de martorii de rea credință, ce nu trezesc încredere se insistă asupra normelor respective, în special, a celor ce prevăd răspunderea penală pentru mărturii false sau refuzul de a da declarații;
discuția liberă cu martorul, prin abordarea unor probleme ce nu au legătură cu obiectul cauzei penale intentate, dar care țin de activitatea de zi cu zi a martorului, despre îndeletnicirile sale profesionale sau casnice. O atare convorbire asigură, după cum s-a menționat, adaptarea martorului la rolul, condițiile, dar și la persoana (persoanele) cu care urmează să converseze [ 49, p. 138].
A doua etapă de audiere a martorului o reprezintă relatarea liberă, care începe cu aducerea la cunoștință martorului obiectul cauzei, faptele și împrejurările faptei, în legătură cu ce a fost chemat în calitate de martor [56 , p. 177], și invitîndul să relateze tot ce îi este cunoscut despre fapta infracțională adusă la cunoștință.
Relatarea liberă are un anumit avantaj față de declarațiile care sunt obținute prin intermediul interogatoriului, datorită spontanietății sale, faptele fiind relatate în felul cum au fost percepute și memorate de către martor. Pentru aceasta martorul trebuie lasat ca să relateze așa cum își reamintește faptele sau circumstanțele percepute.
Prin urmare, relatarea liberă, oferă posibilitatea martorului de a se expune în privința faptelor așa cum au fost percepute și stocate în memorie, aduce aportul la armonizarea declarațiilor. În practică suntîntîlnite des situațiile cînd persoanele propuse ca martori de către părți, învinuiți, în fel și chip se eschivează de la relatarea liberă a faptelor sau evenimentelor care îi sunt cunoscute, preferînd să i se pună întrebări. În cazurile date ajungem la concluzia, că categoria dată de martori se dovedesc a fi de rea-credință, adică mincinoși [42, p. 99]. Pe lîngă avantajele sus menționate ale relatării libere, mai putem menționa și altele, ca:
posibilitatea de a observa direct modalitatea de exprimare a martorului, care permite organului de urmărire penală să identifice la martor anumite caracteristici de ordin psihofiziologic și nivelul de intelectualitate al martorului;
limitarea oricărei influențe a oragnului de urmărire penală asupra conținutului declarațiilor martorului, oferind posibilitate martorului de a relata faptele și circumstanțele memorate;
posibilitatea organului de urmărire penală să observe hotărîrea și siguranța cu care martorul dorește să prezinte faptele, ce permite organului de urmărire penală să valorifice adecvat declarațiile martorului.
Dintre, procedeele tactice aplicate la audierea martorului, care pot influența pozitiv desfășurarea cu succes a relatării libere, putem menționa următoarele:
a. Crearea unei atmosfere prielnice pentru desfășurarea audierii. Ceea ce realtează martorul, trebuie ascultat cu atenție, cu răbdare și cu păstrarea calmului, fără al întrerupe nemotivat. Organul de urmărire penală poate întrerupe martorul, fără a-i sugera ceva, în situațiile cînd martorul se abate de la cauză, avînd drept scop ca martorul să relateze fapte cu privire la obiectul cauzei;
b. Analizarea unor secvențe din ralatările martorului cu scopul de a evidenția posibilele contraziceri sau neclarități. Organul de urmărire penală poate să solicite martorului, în cazul unor momente care au importanță pentru cauză, să facă careva precizări cu referire la veridicitatea informațiilor prezentate;
c. Atragerea atenției la comportamentul martorului. De nenumărate ori, practica a demostrat, că în cazurile cînd martorii relatează faptele așa cum au fost percepute, sunt siguri și încrezuți în sine. Dacă, martorul încearcă să tainuiască, să denutereze careva fapte, în momentul relatării putem observa la martori mai puțină siguranță, prezentînd relatările într-un mod imprecis și confuz;
d. Ajutarea martorului care întîmpină dificultăți în exprimare. La audierea martorilor sunt întîlnite situații cînd martorului din cauza unor motive întemeiate, ca emoțiile, nivelulscăzut de dezvoltare intelectuală, posibilitățile acestuia de exprimare, si martorului îi vine greu să reproducă cu precizie evenimentele și faptele care le-a recepționat și care se referă la infracțiunea comisă. În cazul dat, persoana care petrece și conduce cu audierea martorului, poate acorda anumte ajutoare martorului, care poate fi exprimat prin diferite forme, ca: selectarea unor cuvinte potrivite pentru exprimare, reproducerea faptelor prin desene sau schițe, demonstrarea prin intermediul unor obiecte, fotografii, înregistrări audio sau video, ș.a. [13, p. 277];
e. Fixarea secvențelor mai importante din timpul audierii. Organul judiciar își va nota aspectele smnificative, ca și eventualele contraziceri sau neclarități din expunere, dar fără a întrerupe martorul cerîndu-i să mai repete o anumită ideie sau să fie mai explicit [56, p. 178].
În etapa a treia de ascultare a martorilor, denumită de unii autori, etapă de interogare sau etapă de ascultare dirijată, organul care efectuează audierea, intervine cu întrebări cu scopul de a clarifica sau preciza anumite aspecte din declarațiile făcute de martor la etapa de relatare liberă a faptelor și împrejurrilor faptei infracționale.
Punnerea de întrebări martorului apare în următoarele situații:
1. Cînd martorii de bună – credință în timpul relatării libere fără intenție comunică date suspecte, incomplete sau divergente, și 2. În cazul cînd martorii de rea-credință relatează infomații denaturate și care nu corespund realității. În cazul martorilor de bună-credință, organul de urmărire penală, poate pune următoarele genuri de întrebări:
Întrebări de completare, pentru a stabili anumite fapte sau circumstanțe de fapt la care martorul din motive necunoscute nu li-a relatat;
Întrebări de precizare, au drept scop stabilirea cu exactitate circumstanțele d loc, de timp, a modalității în care acestea sau activat;
Întrebări de verificare, au drept scop stabilirea surselor de informație a martorului sau condițiile în care perceput informația.
Pentru ca audierea martorilor de bună-credință prin adresarea de întrebări, să se realizeze pozitiv, este necesar ca întrebările adresate martorului să corespundă următoarelor cerințe tactice:
Întrebările trebuie adresate în așa fel, ca să fie clare, directe, formulate succint și în ordinea în care au decurs relatările libere;
Întrebările trebuie adresate într-un limbaj care este pe înțelesul martorului, în special, cînd obiectul audierii ține de o activitate mai puțin cunoscută acestuia;
Prin conținutul, modul de formulare și adresare, întrebările nu trebuie să sugereze răspunsuri;
Întrebările pot fi adresate cu prezentarea diferitor obiecte, mostre, schițe, fotografii, înregistrări audio sau video. Drept exemplu, “Aceasta este fotografia de orientare de la locul accidentului rutier în cauză, precizați vă rog locul unde a fost tamponată victima?”
Probleme deosebite ridică faza de interogare a martorilor de rea-credință, a persoanelor care din prima fază sau pe parcursul relatării libere și-au demonstrat nesinceritatea sau tendința de a denatura faptele [12, p. 198].
Persoanele care depun mărturii mincinoase se cuvine a fi trase la răspundere penală conform legislației în vigoare,dar deoarece preocupările prioritare ale organelor de cercetare sunt legate de fiecare dată de stabilirea adevărului se impune o altă soluție – depășirea atitudinii iresponsabile a martorilor de rea-credință și obținerea de mărturii conforme realității. Evident că penalizarea martorilor conduce la pierderea acestora și, prin urmare, nu este decît în defavoarea clarificării cauzei.
Din perspectiva tacticii criminalistice, ascultarea martorilor tentați să depună mărturii
mincinoase presupune, pe de o parte, stabilirea motivelor care determină persoana respectivă să sesitueze pe poziții mincinoase, iar, pe de altă parte, conducerea ascultării într-o astfel de manieră, încît să se ajungă la determinarea acestora să abandoneze atitudinea iresponsabilă și să prezinte obiectiv faptele percepute.
Potrivit majorității lucrărilor consacrate tacticii criminalistice, există patru categorii de factori care determină martorii să ascundă sau să denatureze adevărul:
1) Cointeresarea materială sau morală în rezultatul cauzei datorită raportului de legătură cu învinuitul, victima sau altă parte în proces: rudenie, bună sau rea vecinătate, colegialitate de serviciu sau de studii, rivalitate, dușmănie, înrăire, invidie ș.a.;
2) Sentimentul de frică inspirat de monstruozitatea celor implicați în proces sau datorită presiunilor directe exercitate de către persoanele cointeresate (rude, prieteni, complici etc). De multeori martorii sau membrii familiei lor sunt intimidați prin diverse amenințări de răzbunare;
3) Sentimentul de inoportunitate a obligațiilor împovărătoare de martor, tendința de a evitaeventualele chemări repetate în fața organului de anchetă și în instanța de judecată;
4) Atitudinea persoanelor cu antecedente penale față de organul de urmărire penală, față de justiție în genere, determinată de relațiile avute cu acestea anterior.
Datele privind personalitatea martorului dobîndite pînă la procesul de ascultare, coroborate cu cele obținute pe parcursul fazelor inițiale ale audierii, inclusiv, cea introductivă și de relatare liberă, oferă organului de anchetă posibilitatea de a dezvălui cu certitudine adevăratele motive care determină martorii să depună mărturii mincinoase și să procedeze în continuare la un interogatoriu în cunoștințăde cauză. Pe această cale martorilor le vor fi adresate întrebări prin a căror conținut, în mod direct sau indirect ei vor fi conștientizați că organul de anchetă cunoaște motivele care îi fac să ascundă sau să denatureze faptele. Acest prim procedeu tactic adeseori este suficient pentru ca martorii să abandoneze poziția nesinceră și să depună mărturii conforme realității [ 24, p. 78].
Dacă în urma aplicării procedeului tactic menționat nu s-a obținut rezultatul scontat, martorul continuînd să rămînă pe poziție de rea-credință, se recomandă să se procedeze la demascarea caracterului mincinos al depozițiilor, procedeu care presupune adresarea într-o ordine bine gîndită a unei serii de întrebări cu privire la anumite aspecte de loc sau de timp, la modul de operare și la mijloacele aplicate. Martorului i se poate cere descrierea semnalmentelor persoanelor participante, a anumitor obiecte și a ambianței de la locul faptei. Acest procedeu tactic se justifică, îndeosebi, atunci cînd se depun mărturii inventate, ori martorii înaintați de învinuit, încearcă să confirme alibiul făptuitorului.
Reproducerea evenimentului judiciar constituie un fenomen complex care nu se desfășoară în mod mecanic, ci în strînsă legătură cu procesele gîndirii, nefiind posibilă decît prin reprezentări. Trebuie subliniat că reprezentările sunt strîns legate de particularitățile individuale ale fiecărei persoane, mai mult chiar la aceeași persoană reprezentările pot fi diferite, cele vizuale sunt exacte și stabile față de cele auditive care sunt instabile și inexacte [55, p. 386].
Din practica judiciară s-a desprins regula potrivit căreia ascultarea martorilor parcurge trei etape:
verificarea identității și ascultarea cu privire la datele personale;
relatarea liberă sau spontană ori ascultarea narării, redării faptelor sau împrejurărilor percepute;
adresarea de întrebări de către organul judiciar și ascultarea răspunsurilor.
Verificarea identității și ascultarea cu privire la datele personale – presupune adresarea unor întrebări referitoare la datele personale și ascultarea răspunsurilor primite în legătură cu cele solicitate [17, p. 162].
Opinăm că verificarea identității martorului trebuie efectuată și în situațiile cînd acesta este cunoscut, constituind o luare de contact în sens psihologic, iar pentru situațiile cînd există îndoială asupra identității martorului, aceasta poate fi stabilită prin orice mijloc de probă, în primul rînd pe baza actelor ce servesc la dovedirea stării civile în scopul evitării substituirilor de persoane. S-a admis că, din considerente de ordin tactic, sfera întrebărilor referitoare la identitate poate fi extinsă în beneficiul său ori al organului judiciar.
Sub primul aspect, întrebările adresate conduc la diminuarea sau înlăturarea emoțiilor de care este format, făcînd mai comod dialogul, familiariza martorul asupra informațiilor pe care le deține anchetatorul despre personalitatea sa, determinîndu-i o conduită corectă și degajată pe parcursul ascultării. În privința celui de al doilea aspect se realizează o cunoaștere mai bună a poziției pe care se situează și se alege strategia de ascultare [ 22, p. 214].
După ce s-a edificat cu privire la identitatea martorului legea instituie obligația organului judiciar de a cunoaște raporturile martorului cu părțile și dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracțiunii. Unele din aceste raporturi – calitatea de soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, cu partea vătămată raporturile de dușmănie, prietenie etc., dintre martor și părți sunt cunoscute de organele judiciare în virtutea activității cotidiene sau din relatările altor martori.
Importanța cunoașterii aspectelor invocate este folositoare organului judiciar atît în timpul ascultării prin utilizarea nu numai a întrebărilor, ci și a procedeelor tactice adecvate situației, cît și în evaluarea, aprecierea forței probante a declarațiilor martorilor.
Relatarea liberă sau spontană – debutează prin adresarea unei întrebări generale care oferă posibilitatea martorilor să declare tot ceea ce știu în legătură cu faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire au fost solicitați să depună. De exemplu: „Arătați ce cunoașteți în legătură cu accidentul de circulație produs la data de … în locul…?
Relatarea liberă, mai ales cînd privește un volum mare de informații sau date care comportă un anumit grad de complexitate, nu înseamnă o simplă reproducere a fenomenelor în forma în care au fost percepute și memorate.
Reproducerea este un proces activ de gîndire, în care informațiile memorate sunt supuse unor modificări, restructurări. Ascultarea sub forma relatării libere se poate resfrînge favorabil asupra declarației martorului atunci cînd expunerea este făcută în ordinea în care au fost percepute faptele și împrejurările cauzei, arătînd siguranță și claritate în evocarea lor sau, dimpotrivă, este defavorabilă cînd povestirea martorului este schematică, comprimată după o altă versiune decît cea în care s-a realizat perceperea evenimentului judiciar [ 41, p. 107-108].
Sunt numeroase situațiile în care martorii în relatarea lor liberă scot în evidență aspecte necunoscute pînă atunci organului judiciar, cu importanță pentru cauză ori elemente de natură a arăta alte fapte săvîrșite de către cei inculpați în cauza în care sunt ascultați.
În timpul relatării libere organul judiciar are posibilitatea cunoașterii martorului din modul în care face expunerea celor percepute, siguranța cu care prezintă faptele și împrejurările, ezitările, erorile, revenirile asupra unor aspecte din declarațiile făcute, precum și din robustețea argumentelor înfățișate. Cele constatate de organul judiciar în timpul relatării libere constituie premisa folosirii planului inițial de ascultare, iar în unele situații se impune adaptarea acestuia la oferta martorului pentru etapa adresării întrebărilor.
Adresarea de întrebări de către organul judiciar și ascultarea răspunsurilor – Această etapă are caracter facultativ spre deosebire de primele două care sunt obligatorii. Strategia ascultării în această etapă se stabilește avîndu-se în vedere, în principal, poziția martorilor ascultați. În cazul martorilor de bună credință care, în cadrul relatării libere, au avut omisiuni sau probleme insuficient clarificate, confuzii ori afirmații contradictorii, li se adresează întrebări de precizare și verificare pe marginea acestor aspecte. Scopul acestora este de a ajuta martorii să-și amintească detaliile necesare lămuririi complete a împrejurărilor cu privire la care sunt ascultați.
Întrebările pot fi cele prevăzute în planul întocmit inițial sau cele care l-au îmbunătățit ca urmare a ascultării relatării libere. Obținerea unor răspunsuri care să completeze relatarea liberă este condiționată de modul de comunicare dintre martor și organul judiciar, de mesajul pe care-l conține întrebarea, felul în care este înțeleasă, limbajul folosit care nu trebuie să depășească nivelul de instrucție sau de cultură la martorului [ 45, p. 141].
Întrebările trebuie să fie concise și să se refere la aspecte determinate, iar cînd se urmărește precizarea unui număr mare de împrejurări, nu este indicat ca toate acestea să fie cuprinse într-o singură întrebare, ci se recomandă adresarea de întrebări separate pentru fiecare aspect ce trebuie lămurit.
Întrebările trebuie adresate într-o anumită succesiune, impusă de sfera și natura împrejurărilor ce urmează să fie completate și precizate. Fiecare întrebare să decurgă în mod firesc din cea anterioară, astfel încît adresarea unei întrebări să fie pregătită de cea care i-a precedat, să permită precizarea succesivă a împrejurărilor rămase nelămurite în urma expunerii libere. De asemenea, întrebările trebuie să fie clare, scurte, precise să nu încurce martorul ori să-l sugestioneze, iar în cazul martorilor de rea-credință întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante, anticipîndu-se răspunsurile acestora.
Principalele avantaje ale ascultării dirijate sunt:
elimină confuziile și contrazicerile pe care martorii le-au făcut în relatarea liberă și pot fi stabilite cauzele acestora;
oferă posibilitatea celui care a condus ascultarea de a ajuta martorii să-și amintească unele împrejurări uitate;
elimină posibilitatea martorilor de a se abate de la împrejurările care interesează cauza sau de a se opri la probleme nesemnificative, ignorîndu-le pe cele esențiale;
constituie un mijloc important pentru obținerea de date necesare cunoașterii personalității martorilor, precum și a sentimentelor pe care le au față de faptă și făptuitor;
constituie metoda de bază în demascarea martorilor de rea-credință care vor să ascundă, în mod deliberat, anumite împrejurări cunoscute [22, p. 219].
Ascultarea diferitelor categorii de martori – presupune, ca și demers, presupune acceptarea existenței unor particularități în ceea ce privește demersul profesional în funcție de modul de percepere a celor de interes pentru anchetă, de vîrstă, de cum și dacă cunosc limba română, etc.
Ascultarea martorilor oculari – mărturia bazată pe senzațiile vizuale este cea mai frecventă deoarece ochiul uman receptează cea mai mare cantitate de informație. De la martorii prezenți la desfășurarea evenimentelor, faptelor, împrejurărilor despre care sunt chemați să depună, se pot obține, sub rezerva influenței factorilor de natură psihologică, cele mai complete și veridice declarații. Sursa mărturiei nemijlocite o constituie percepția imediată, originară a faptelor și împrejurărilor de fapt legate de infracțiune sau de făptuitor, adică acele date, informații și cunoștințe dobîndite de martor prin propriile organe de simț [ 41, p. 133].
În cazul martorilor oculari organul judiciar trebuie să țină cont de condițiile percepției, de constanta acesteia și fenomenul iluziei, vîrsta și profesia martorului, precum și de factorii obiectivi sau subiectivi care pot constitui surse de distorsiune a mărturiei. Multitudinea factorilor obiectivi și subiectivi care pot influența declarațiile martorilor trebuie să determine organul de urmărire penală să manifeste circumspecție în cazul acestei categorii de martori.
Pe parcursul ascultării se recomandă să se insiste pe evidențierea tuturor declarațiilor legate de condițiile în care au avut loc faptele și împrejurările de fapt pentru care sunt solicitați să depună ca martori, aspecte care pune în evidență rolul atenției, fenomen psihic legat indisolubil de percepție, fără de care mărturia este de neconceput. În mărturie trebuie să se regăsească atenția voluntară și cea involuntară, precum și distribuția lor asupra evenimentului judiciar și preocupărilor martorului în momentul producerii acestuia.
Mărturia oculară presupune, pe de o parte, prezența în contextual producerii faptelor, a stimulilor adecvați (vizuali, auditivi), iar pe de altă parte, posibilitatea reală de percepție nemijlocită a acestor stimuli, de aceea percepția nemijlocită a stimulilor ce însoțesc infracțiunile implică, de obicei, prezența martorului în timpul și la locul producerii faptelor, adică în acele limite temporale și spațiale care să asigure percepția adecvată a stimulilor vizuali, auditivi etc.
Prin, ascultarea martorilor oculari se reconstituie episoadele principale sau cele adiacente desfășurării faptelor, evenimentelor sau împrejurărilor de fapt pe care aceștia le-au perceput, în mod deosebit a relațiilor spațiale sau temporale. În cazul unui accident de circulație, martorii sesizează acest fapt ca urmare a zgomotului produs sau ca urmare a strigătului persoanei vătămate [42, p. 288].
Într-o atare situație organele judiciare vor avea de stabilit dacă martorii ocular au perceput împrejurările în care s-a produs accidentul de circulație sau numai urmările acestuia, adică acțiunile conducătorului auto și ale victimei după producerea evenimentului rutier. În relatările lor, martorii au tendința de a completa declarațiile cu păreri, presupuneri sau concluzii personale, referitoare la ceea ce s-a întîmplat pînă în momentul în care s-au sesizat de producerea accidentului.
În anumite cazuri însăși atenția poate constitui obiectul probațiunii judiciare, specifică infracțiunilor săvîrșite din culpă în care învinuitul sau inculpatul nu a depus diligențele necesare prevenirii evenimentului judiciar. Organul judiciar verifică, în activitatea de ascultare a martorului ocular, stabilitatea atenției, perceperea culorilor în raport cu timpul astronomic, condițiile atmosferice, starea fizică și psihică a martorului, trăirile emotive ce au însoțit percepția, precum și alte aspecte care pot influența relatările martorului ocular.
Apreciem, că în ascultarea martorilor oculari locul unde s-a făcut perceperea faptelor și împrejurărilor pentru care este solicitat să relateze produce un efect evocator deosebit și recomandăm ca audierea să se înfăptuiască la fața locului. Martorii oculari au posibilitatea să perceapă semnalmentele, particularitățile sau caracteristicile făptuitorilor și, pe baza celor păstrate în memorie, pot contribui la identificarea acestora. În cazul ascultării acestei categorii de martori trebuie să fie solicitate cît mai multe detalii cu privire la condițiile percepție-timp, loc, luminozitate, durata perceperii, semnalmentele ori caracteristicile reținute [ 41, p. 199].
Rezumînd, subliniem că martorilor li se pot prezenta probe care demonstrează cu certitudine că evenimentele, faptele și împrejurările ce constituie obiectul audierii sunt cu totul sau parțial de altă natură decît cum acestea au fost expuse. Dacă martorului concomitent cu prezentarea probelor, li se va aminti cu voce fermă obligația sa de a spune adevărul, dar și despre răspunderea penală la care riscă continuînd să susțină minciuna, acest procedeu tactic, în multe cazuri va influența decisiv comportarea lui ulterioară.
2.3. Mijloace de fixare a declarațiilor martorului
Potrivit dispozițiilor procesual-penale, declarațiile martorilor se consemnează în scris. Procesul-verbal de ascultare, ca mijloc de probă, trebuie să cuprindă, într-o anumită formă și succesiune, declarațiile făcute de persoana ascultată [10, p.298-299].
Art.260 și art.261 ale CPP RM, la rândul său, conțin prevederi foarte generale privind modul de consemnare a acțiunii de urmărire penală. Doar art. 260 alin.(6) al Codului procesual penal prevede, că la procesul-verbal se anexează schițele, fotografiile, peliculele, casetele audio și video, mulajele și tiparele de urme executate în cursul efectuării acțiunilor de urmărire penală [2, art. 260].
Nu există o careva indicație privind obligativitatea înregistrării video a acțiunii de urmărire penală în detrimentul evidentei utilități a acesteia și caracterului substituibil (de regulă, înregistrările video cu echipament modern, chiar și de nivelul amator presupun funcția de înregistrare audio, iar imaginile video pot fi convertite în fotografii de rezoluții satisfăcătoare, pe când echipamentul semiprofesional și profesional, utilizat inteligent, poate oferi un spectru foarte larg de beneficii, atât pentru desfășurarea investigării penale, cât și consemnări mersului acesteia. Prin urmare, nu putem avea o careva predictibilitate privind dispunerea de înregistrări video a acțiunii de urmărire penală care ar consta, eventual, din depozițiile martorului audiat în modul descris în art.109 al CPP RM [67, p. 5].
Potrivit legislației procesual-penale în vigoare, procesul-verbal de audiere a martorilor, trebuie să cuprindă trei părți: introductivă, descriptivă și cea finală sau de încheiere. Partea introductivă a procesului-verbal trebuie să cuprindă:
Date cu privire la organul de urmărire penală (funcția, numele, prenumele), în fața căruia martorul a fost chemat să depună mărturii, locul, data ascultării martorului.
Răspunsurile martorului la întrebările specificate în formularul-tip cu privire la numele, prenumele și patronimicul, locul și anul nașterii, domiciliul, telefonul, starea familială, studiile și sfera socială în care activează martorul.
Mențiuni cu referire la participarea sau nu a interpretului, în cazurile cînd cei audiați nu posedă limba de stat, dacă în cadrul urmăririi penale s-a dispus fotografierea, filmarea, înrtegistrarea audio, interceptarea convorbirilor telefonice și alte acțiuni necesare descoperirii infracțiunii[29, p.383].
Partea descriptivă a procesului-verbal este considerată oglinda întregului proces de ascultare [39, p.289], aici se consemnează declarațiilr martorilor în ordinea în care acestea au fost depuse în faza relatării libere și cea a interogatoriului. Declarațiile se fixează în procesul verbal de către organul de urmărire penală, care mai apoi martorul face cunoștință cu cele scrise și confirmă acest fapt prin fraza: ” procesul verbal este scris din cuvintele mele corect pentru ce și mă semnez”. Există și situații cînd martorul consemnează personal declarațiile, dar mai întîi de toate trebuie să le expună verbal în fața organului de urmărire penală.
Declarațiile se fixează la persoana întîi, în ordine logică și în limbajul propriu al martorului, termonologia folosită de martor, va fi păstrată în întregime, eliminîndu-se doar acele expresii care sunt indecente.
În situațiile cînd martorii se audiază repetat, partea descriptivă a procesului-verbal va suferi careva modificări și se va deosebi de declarațiile anterioare, deoarece se vor da explicații suplimentare asupra unor secvențe ori detalii care au fost omise la prima audiere. Dacă ascultarea repetată se va efectua sub forma confruntării, partea descriptivă se va întocmi pe două coloane, cîte una pentru fiecare martor. Aceasta se va prezenta sub formă de întrebări și răspunsuri, iar fiecare răspuns fiind semnat de către martor [38, p.289].
Partea finală a procesului-verbal cuprinde ora de început și cea de finalizare a ascultării martorului, completările și obiecțiile adresate de cei ascultați, precum și faptul că procesul- verbal a fost adus la cunoștință martorului prin lectură. În cazul ascultării martorilor minori, procesul-verbal va fi dat citirii persoanei participante la asculatarea acestora (părinte, pedagog sau psiholog). Procesul-verbal se semnează de martor pe fiecare pagină, de asemenea și unele răspunsuri la întrebările adresate martorului de către organul de urmărire penală.
În procesul-verbal nu se admit modificări prin adăugire sau ștergere de text, iar dacă nu pot fi evitate, se atestează prin semnăturile martorilor. Spațiile libere rămase se barează prin linii, pentru a evita posibilitatea modificării conținutului procesului-verbal.
O altă modalitate de fixare a declarațiilor martorilor, o reprezintă înregistrarea audio sau video, fotografiile și alte forme de purtător de informație. Acestea fiind puse la dispoziția organelor de urmărire penală cu ceva timp în urmă, mijloace de înregistrare sonoră (dictofoane, magnetofoane) și videosonoră (vidoecamerele), și-au găsit o largă aplicare în sferele practice de activitate criminalistică [29, p.384].
Fonograma și videofonograma constituie un mijloc tehnic de fixare a declarațiilor martorilor, la care în practica judiciară, se recurge destul de des, mai ales în situațiile cînd se urmărește reținerea întregului răspuns, întregii declarații cu cuvintele și expresiile utilizate de martor și datorită avantajelor pe care le prezintă, și anume:
Asigură, sub toate aspectele, o deplină obiectivitate și fidelitate în înregistrarea declarațiilor, a întrebărilor și a răspunsurilor;
Au devenit indispensabile în ascultarea impusă de unele împrejurări limită, în special a victimelor aflate în stare gravă, a murbunzilor, precum și a copiilor, a persoanelor handicapate și a celor care necesită prezența unui interpret;
Dau posibilitatea organului care efectuează audierea să analizeze cu atenție afirmațiile celui ascultat, să-i surprindă cu exactitate expresiile, reacțiile, ezitările, multe cu semnificație pentru aprecierea sincerității martorului;
Asigură corectitudinea și continuitatea ascultării, organul care efectuează audierea ne fiind obligat să facă note, să-l întrerupă pe cel audiat, să transcrie întrebările și răspunsurile [46, p. 251].
Utilitatea practică a fixării declarațiilor prin acestă modalitate, constă în faptul că se imprimă toate discuțiile purtate în timpul ascultării [39, p.299].
Folosirea mijloacelor fonice și videofonice la audierea martorilor, care au suferit în urma infracțiunii, reprezintă importanță și datorită faptului că garantează stabilitatea declarațiilor acestora.
La începutul ascultării martorului, este necesar de a i se aduce la cunoștință că declarația sa va fi înregistrată pe bandă în întregime. Înregistrarea începe cu indicarea datei și locului de înregistrare, a numelui și calității organului de urmărire penală și a persoanelor participante la efectuarea ascultării, după care ascultarea își urmează cursul firesc (identificarea martorului, depunerea jurămîntului, prezentarea obiectului cauzei, relatarea liberă, întrebările și răspunsurile) [54, p.387].
Cînd înregistrarea audierii martorului a luat sfîrșit, organul care conduce cu ascultarea indică prin înregistrare ora începerii și finalizării, tipul mijlocului tehnic de imprimare și principalii parametri tehnici ai acestuia, de asemenea se ascultă toată banda, după care martorul arată, prin imprimarea vocii, dacă cele înregistrate corespund cu ceea ce a declarat el. Dacă e să ne referim la condițiile tehnice de audiere a martorilor tindem a specifica următoarele, în Republica Moldova un astfel de sistem inovativ de video/audio conferință a fost lansat oficial la data de 21 septembrie 2012, și este instalat în cadrul Curților de Apel și Procuraturilor din Bălți, Cahul și Chișinău, acoperind astfel cele trei zone geografice ale Republicii Moldova: nord, centru și sud. Această lansare a fost realizată în cadrul proiectului “Consolidarea capacităților pentru investigarea și urmărirea penală a infracțiunilor de trafic de persoane în Moldova”, finanțat de Departamentul de Stat al SUA cu susținerea Ambasadei SUA în Republica Moldova și implementat de Organizația Internațională pentru Migrație (OIM), Misiunea în Republica Moldova, în parteneriat cu Guvernul Republicii Moldova [67, p. 17].
2.4. Rezumat la capitolul 2
Din textul capitolului studiat mai sus, se poate de rezumat că reușita ascultării martorilor este asigurată de o pregătire minuțioasă al cărei scop îl constituie asigurarea condițiilor de realizare a ascultării. Din practica judiciară rezultă necesitatea pregătirii ascultării martorilor atît în cauzele penale considerate simple și, cu atît mai mult, în cauzele complexe. Întrucît pregătirea ascultării martorilor se desfășoară pe anumite coordonate, nu se cunosc situații în care unele dintre acestea ar dobîndi o anumită prioritate, prin urmare fiecare secvență a pregătirii are importanța sa, iar toate secvențele alcătuiesc un sistem, un întreg ce asigură succesul în desfășurarea interogării martorului.
Astfel, putem observa activitățile necesare a le parcurge organele competente în vederea ascultării martorului care sunt după cum urmează:
Pregătirea în vederea audierii martorilor,
Respectarea elementelor de tactică a audierii martorilor,
Utilizarea unor mijloace de fixare a declarațiilor martorului.
Deci se observă că obținerea unor declarații veridice și complete, menite să ducă la aflarea adevărului este influențată și de modul în care se face pregătirea ascultării. Nu de puține ori, lipsa de pregătire sau superficialitatea în efectuarea acestei activității au drept consecință obținerea unor declarații de slabă calitate, repetarea ascultării, cheltuieli inutile de timp și forțe, precum și tergiversarea cercetărilor, cu urmări deosebite asupra finalității judiciare.
Studierea materialelor existente în dosarul cauzei constituie prima treaptă pe care o parcurge organul judiciar și are un rol determinant în asigurarea cadrului propice desfășurării în bune condiții a acestei activități.
Examinarea atentă, competentă, calificată a întregului material existent în dosarul cauzei asigură evitarea apariției unor consecințe negative în procesul ascultării. Încă din această fază organul de urmărire penală prefigurează întregul traseu al probațiunii judiciare, în cadrul căreia ascultarea martorilor constituie o etapă esențială.
Am observant că procedeele tactice, ce constituie tactica ascultării martorilor, după scopul urmărit prin aplicarea lor, se subdivid în trei categorii. Prima categorie include procedeele tactice destinate creării contactului psihologic, acesta prezentînd unul din principalii factori de care depinde succesul sau insuccesul ascultării. Categoria a doua cuprinde procedeele menite să acorde martorilor ajutorul necesar la reactivarea memoriei și reproducerea datelor recepționate în urma contactului cu fapta sau împrejurările acesteia. în categoria a treia se înscriu procedeele tactice de influență psihologică însituația în care se împune depășirea mărturiilor false.
Categoriile menționate se aplică în mod consecutiv în cele trei faze în care se desfășoară ascultarea martorilor: introductivă, de relatare liberă și de primire a răspunsurilor la întrebările adresate martorului de către organul de cercetare.
În urma studiului efectuat putem constata cu certitudine că ascultarea martorilor parcurge trei etape:
verificarea identității și ascultarea cu privire la datele personale;
relatarea liberă sau spontană ori ascultarea narării, redării faptelor sau împrejurărilor percepute;
adresarea de întrebări de către organul judiciar și ascultarea răspunsurilor.
3. PARTICULARITĂȚI TACTICE APLICATE LA AUDIEREA UNOR CATEGORII DE MARTORI
3.1. Audierea martorilor minori
Legislația Republicii Moldova conține prevederi care au o importanță deosebită în asigurarea interesului copilului atunci cînd este implicat în prcesul penal. Conform, codului de procedură penală, și anume în prevederile art. 10 alin. (6), minorului martor i se garantează respectarea intereselor acestuia în orice fază a procesului penal [ 2, art. 10].
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, conține prevederi de audiere a minorului în condiții speciale, pentru al proteja de riscul revictimizării [64, p.2]. Astfel, potrivit prevederilor art. 109 alin. (5) cod de procedură penală, în cazul cînd martorul minor în vîrstă de pînă la 14 ani urmează să fie audiat în cauzele penale privind infracțiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii, sau violența în familie, precum și în alte cazuri în care interesele justiției sau ale minorului o cer, procurorul, dacă dispune de spații special amenajate, solicită audierea acestuia în condițiile art. 1101 alin. (1) cod de procedură penală.
Conform prevederilor art. 1101 cod de procedură penală, audierea martorului minor în vîrstă de pînă la 14 ani în cauzele penale privind infracțiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii, sau violența în familie în conform prevederilor art. 109 alin. (5) cod de procedură penală, se va efectua de către judecătorul de instrucție în spații special amenajate, dotate cu mijloace de înregistrare audiovideo, prin intermediul unui psihopedagog [2, art. 109, 1101].
Un alt aspect important la audierea martorului minor este audierea minorului în încăperi special amenajate pentru această procedură – camera de audere a copilului.
Utilizarea camerei de audiere este foarte benefică pentru copil, deoarece asigură:
reducerea audierilor multiple;
asigurarea unui mediu prietenos, potrivit pentru verbalizarea experienței traumatizante;
evitarea prezenței fizice a copilului în instanța de judecată;
asigurare unui confort psiho-emoțional copilului;
evitarea contactului vizual dintre copil și făptuitor, astfel fiind respectat dreptul la apărarea a persoanei bănuite/învinuite[64, p. 3].
Dacă să vorbim despre standartele acceptate la nivel internațional, păi camera de audiere a copilului (martorului minor) trebuie să reprezinte o combinație din trei sau cel puțin două încăperi separate:
Încăperea de preătire a copilului (martorului minor) către audiere, ( lipsește atunci cînd este amenajată camera compusă din două încăperi) – reprezintă acel spațiu amenajat într-o manieră prietenoasă copilului (martorului minor) care îi dă posibilitatea să petreacă timpul pînă la începerea audierii, astfel ca snu nu-i creeze stări de stres (jucării, cărți, reviste, creioane colorate, etc.).
Încăperea pentru audierea copilului (martorului minor), (în cazul camerei de audiere compuse din două încăperi, pregătirea copilului (martorului minor) se va efectua to în această încăpere) – este spațiul, în care se află doar copilului (martorului minor) și persoana care îl audiază, după caz aceasta este psihopedagogul, iar în caz de necesitate este prezent și traducătorul/interpretul. Încăpere trebuie să aibă intrări separate. Camera trebuie să fie stilată și mobilată astfel, ca copilului (martorului minor) să nu i se distragă atenția în procesul audierii. Pentru a corespunde tuturor cerințelor, încăperea pentru audierea copilului (martorului minor) trebuie să fie echipată cu:
camere video care înregistrează însăși interviul, cu acoperirea vidoe a întregii încăperi, astfel ca ca specialistul și copilul să fie în același plan;
microfoane pentru a efectua înregistrea audio;
set de căști pentru intervievator prin intermediul cărora va fi posibilă legătura cu persoana din încăperea de vizualizare.
Încăperea de vizualizare a audierii – este acel spațiu în care se vor afla participanții la proces (judecătorul de instrucție, partea acuzării, partea apărării, reprezentanții legali, specialiștii) cu excepția copilului și a intervievatorului [64, p. 3-4].
Conform alin. (2), (3) și (4) din art. 1101 cod de procedură penală, martorul minor și psihopedagogul se află într-o cameră separată de judecătorul de instrucție și celelalte părți cae participă la acțiunea procesuală. Participanții la acțiunea dată adresează întrebări judecătorului de instrucție, care prin interemediul mijloacelor speciale audiovideo, le transmite psihopedagogului. În, caz de necesitate, psihopedagogul își rezervă dreptul de a reformula întrebările, dacă acestea au fost formulate în felul în care pot traumatiza martorul minor [ 2, art. 1101].
Psihopedagogul care participă la audiere are rolul de a stabili un contact psihologic cu copilul și de ai asigura o audiere corectă a acestuia [52, p. 44]. Participarea psihopedagogului la audierea martorului minor are o foarte mare importanță. Necesitatea prezenței psihopedagogului, constă în aceea că minorul are un nivel redus de dezvoltare psihologică. Astfel, psihopedagogul are rolul de a staili contactul psihologic cu minorul, de a restabili încrederea minorului, toate aceste circumstanțe au legătură directă cu soarta dosarului penal în întregime [44, p. 333].
De asemenea, în timpul audierii, psihopedagogul este în drept, cu consimțămîntul organului de urmărire penală, să pună întrebări minorului, iar la sfîrșitul audierii, să ia cunoștință de procesul-verbal sau, după caz, de declarațiile scrise ale minorului și să facă observații în scris referitor la plenitudinea și corectitudinea înscrierii lor. Aceste drepturi sînt explicate psihopedagogului înainte de începerea audierii minorului, despre ce se face mențiune în procesul-verbal de înregistrare a declarațiilor [2, art. 479].
Ce ține de înregistrarea declarațiilor martorului minor, alin. (7) din art. 1101 cod de procedură penală, prevede că acestea se înregistrează prin mijloace audiovideo și se consemnează integral într-un proces-verbal întocmit în conformitate cu art. 260 și 261 cod de procedură penală. Instanța de judecată sigilează suportul informațional pe care a fost înregistrată declarația martorului minor și îl păstrează în original împreună cu copia de pe procesul-verbal al declarației [ 2, art.1101 ].
Dacă am interpreta dispozițiile art. 109 alin. (5) și art. 1101 alin. (1) cod de procedură penală, cu referire la alte cazuri în care interesele justiției sau ale minorului o cer, se recomandă a audia în condiții speciale și minorul cu vîrsta de peste 14 ani, care:
suferă de handicap sau retard mental, victimă/martor al oricărei infracțiuni;
este victimă a torturii sau tratamentului inuman sau degradant;
a comis o tentativă de suicid;
este victimă/martor al infracțiunii, comise cu deosebită cruzime;
a fost scos ilegal din țară sau răpit de către rudele apropiate. etc.
De asemenea, în dependență de circumstanțele cazului, audierea în condiții speciale, pe cauzele penale privind infracțiunile cu caracter sexual, traficul de copii sau violența în familie, chiar și a copiilor victime/martor cu vîrsta pînă la 16 ani [64, p. 3].
Sub raport tactic criminalistic, ascultarea minorului se face în funcție de vîrsta acestuia. Pînă la 16 ani, martorul minor este ascultat, respectîndu-se reguli tactice diferite de cele ce guvernează ascultarea minorului între 16-18 ani, cînd ascultarea nu se deosebește de cea a martorului major [ 53, p. 78].
Factorii de natură să influențeze declarația minorului sunt vîrsta, dezvoltarea sa fizică și psihică, mediul din care provine, trăsăturile de personalitate ale acestuia etc. Procesul de formare a declarațiilor martorilor minori este asemănător adulților (recepție, decodare, memorare, reactivare), dar este marcat de emotivitate ridicată, lipsă de experiență, nivel scăzut de cunoștințe, subiectivitate etc. În urma analizei și sintezei probelor existente anterior ascultării martorilor minori, a considerării faptelor și împrejurărilor de fapt în ansamblul lor, organul judiciar va putea să stabilească ce împrejurări sunt dovedite de materialul probator existent, ce împrejurări urmează a fi precizate în raport cu situația de apt, și caredin acestea vor putea fi precizate prin mijlocirea declarațiilor martorilor minori.
Ascultarea martorilor minori presupune cunoașterea acelora ce au perceput împrejurări legate de infracțiunea ce se cercetează și de făptuitor. Este important de precizat și numărul celor ce urmează a fi ascultați în calitate de martori, organul judiciar stabilind ordinea și modalitatea în care vor fi chemați.
Alegerea locului unde martorii vor fi ascultați este determinat de considerente de ordin practic. Ascultarea va fi acolo unde organul judiciar consideră că poate exercita o influență favorabilă asupra minorului în vederea obținerii unor declarații exacte. De regulă, în cazul martorilor minori, locul deascultare poate fi sediul organului judiciar sau un loc apropiat ca atmosferă demediul în care trăiește minorul (școală, cămin), mai ales dacă acesta este sub vîrsta de 10-12 ani [ 22, p. 154-155].
Ascultarea în calitate de martor a minorului care nu a împlinit 16 ani se face cu asistența reprezentantului autorității tutelare, a părinților, a tutorelui, curatorului ori a persoanei în îngrijirea sau sub supravegherea căreia se află.
Deși, citarea persoanelor este facultativă, din punct de vedere tactic este indicat ca ascultarea martorului minor să se facă cu asistența acestora, pentru a preîntîmpina unele dificultăți ce pot apare pe parcursul ascultării, dificultăți datorate vîrstei minoruluiori trăsăturilor sale biopsihice [ 37, p. 170].
Dificultățile ce pot apare se pot înlătura prin prezența unor persoane apropiate, care, cunoscînd bine minorul, îl pot determina să adopte o poziție de sinceritate în timpul declarației. Se impune ca, înainte de audierea propriu-zisă, organul judiciar să procedeze la o cunoaștere completă a minorului prin culegerea de date de la familie, rude, vecini, pedagogi, cu privire la dezvoltarea intelectuală, situația la învățătură, pasiuni, aspirații, cerc de prieteni, raporturi cu colegii etc. Întrucît minorii de această vîrstă prezintă o dezvoltare intelectuală diferită, pe lîngă trăsăturile generale proprii vîrstei și pregătirii școlare, trebuie cunoscute și particularitățile psihice ale fiecăruia [22, p. 154].
Aceleași elemente sunt necesare să fie cunoscute și pentru persoanele care îl vor asista pe minor la audiere, dacă acesta are sub 14 ani, pentru ca organul judiciar să sesizeze eventualele influențe negative manifestate asupra minorului decătre respectivele persoane. Ținînd cont de particularitățile minorului, organele judiciare vor alege persoanele ce urmează a-l asista pe minor astfel încît să-i inspire acestui asiguranță și încredere. Termenul de citare a martorului minor va fi cît mai scurt, pentru a se reduce posibilitatea de influențare a minorului de către cineva interesat. Persoanele care îl asistă pe minor vor fi înștiințate în ziua audierii despre obiectul audierii, natura infracțiunii în legătură cu care minorul depune mărturie, precum și despre calitatea pe care o are minorul în procesul penal [ 53, p. 79].
3.1.1. Pregătirea în vederea audierii martorilor minori
Pentru a putea obține declarații veridice și complete, care au menirea, de a afla adevărul, depinde foarte mult de modul în care se face pregătirea audierii. Pregătirea audierii impune organul care efectueaă nemijlocit audierea să cunoască mai bine minorul, prin obținerea de date de la familie, rude, vecini, pedagogi, ce ține de comportamentul minorului, dezvoltarea intelectuală a acestuia, situația la învățătură, pasiunile minorului, cercul d eprieteni în care se află minorul, raporturile acestuia cu colegii [56, p. 182].
Pregătirea copilului pentru audiere, presupune un dialog dintre copil și cel care îl audiază (după caz acesta este asistat de psiholog, pedagog, traducător, interpret) pentru a elimina toate barierele de comunicare dintre copil și persoana care efectuează audierea, trebuie să fie creat un climat de încredere, pentru a determina copilul să facă declarații veridice și complete. Pregătirea copilului spre audiere, poate fi realizată, în prealabil sau cu cel puțin o oră înainte de a fi audiat.La etapa de audiere copilului i se adduce la cunoștință scopul audierii, modalitatea în care va fi efectuată audierea, despre participanții la audiere, de asemenea i se va comunica că va fi înregistrat audio-video cu explicarea necesității înregistrării mărturiilor sale.
Pentru a pregăti copilul de audiere, copilul cu persoana care îl însoțește și intervievatorul, trebuie să fie citați pentru o oră mai devreme decît ceilalți participanți la audiere. În procesul de stabilire a contactului cu copilul, intervievatorul, trebuie să stabilească dacă acesta este caapabil să facă diferența dintre adevăr și minciună, cum este comportamentul copilului atunci cînd spune adevărul și să obțină încrederea din partea copilului pentru a spune adevărul pe tot parcursul audierii [64, p.12].
De cele mai multe ori, din cauză lipsei pregătirii sau din cauză ca pregătirea a fost efectuată superficial, are drept consecință obținerea unor declarații de o calitate slabă, impune necesitatea de a efectua audierea repetat, cheltuieli inutile de timp și forțe, și în final are loc tergiversarea cercetărilor, cu urmări nu din cele mai reușite asupra finalității judiciare [11, p. 42].
Putem deosebi următoarele activități pregătitoare în vederea ascultării martorilor minori care sunt următoarele:
studierea cauzei penale;
cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate;
alcătuirea planului de ascultare;
asigurarea prezenței martorilor;
asigurarea prezenței pedagogului sau psihologului;
asigurarea prezenței reprezentantului legal;
acumularea informației cu privire la personalitatea minorului;
petrecerea discuțiilor cu participanții la audiere;
stabilirea locului la audiere;
determinarea zilei și locului audierii;
asigurarea condițiilor în care se va desfășura audierea;
pregătirea mijloacelor pentru fixarea declarațiilor.
În faza pregătitoare de audiere a minorului, procurorul trebuie să aibă o atitudine destul de serioasă, deoarece la etapa dată are loc stabilirea contactului psihologic cu minorul audiat. Persoana care efectuează audierea, în procesul de pregătire a audierii trebuie să manifeste față de minor un interes sincer pentru ca discuția să nu fie chinuită, monotonă și să nu împiedice a staili contactul psihologic [11, p. 42-44].
Pentru, a elucida circumstanțele care urmează, să fie stabilite în procesul audierii, se întocmește planul de audiere a copilului. În planul de audiere a martorului nu trebuie, să lipsească întrebările cu referire la fapta comisă, împrejurările ce au importanță pentru cauză, și anume:
redarea detaliată a celor întîmplate;
descrierea cît mai detaliată a agresorului pentru a putea fi identificat;
descrierea acțiunilor făptuitorului;
stabilirea dacă copilul cunoaște și alte personae care au participat la săvărșirea faptei;
numele peersoanelor, cărora copilul le-a spus despre cazul examinat;
Întrebările trebuie formulate într-un limbaj pe măsura vîrstei martorului minor, fiind formulate în așa fel, încît să fie simple și pe înțelesul copilului [64, p. 9].
Audierea copilului martor trebuie efectuată într-un timp cît mai scurt posibil din momnetul ce a parvenit sesizarea despre comiterea unei fapte infracționale. Se recomandă ca copilul, să fie audiat în cel mult două săptămîni din momentul sesizării despre infracșiunea comisă, iar în cazurile cînd copilul are o vîrstă fragedă, să zicem 4-5 ani, este recomandabil ca audierea acestuia să se desfășoare cel tîrziu într-o săptămînă.
Pentru audierea copilului martor, procurorul, va înainta demers judecătrului de instrucție prin care va solicita audierea copilului în bazaprevedrilor art. 1101.
3.1.2. Audierea martorului minor
Ascultarea propriu-zisă a martorilor minori reprezintă momentul în care se pun în evidență regulile tactice de efectuare a acestui act procedural, cunoștințele psihologice ale organului judiciar privind dezvoltarea minorului în diferite etapede viață, particularitățile psihologice ale organului judiciar, profesionalismul și capacitatea lui psihică de investigație.
Ascultarea martorilor minori este un act cu o mare importanță în stabilirea faptelor și împrejurărilor unei cauze pentru aflarea adevărului. Ascultarea unui martor minor care se află pentru prima oară în fața organului de urmărire penală sau în fața instanței de judecată trebuie să parcurgă cele trei etape principale ale audierii, ținîndu-se cont, pe lîngă regulile procesual penale și de tactic criminalistică, și de reguli psihologice, în funcție de dezvoltarea minorului pe grupe de vîrstă. Cele trei etape sunt: etapa identificării martorului minor, etapa relatării libere și etapa formulării de întrebări, de ascultare a răspunsurilor date de martorul minor [21, p. 154].
1)Etapa identificării martorului minor. Identificarea martorului constă în întrebări adresate acestuia despre nume, prenume, etate, domiciliu, eventual reședință și ocupație, întrebări ce au un caracter mai puțin oficial. Dacă organul judiciar are o îndoială asupra identității martorului, aceasta sestabilește prin orice mijloc de probă. Pentru a cîștiga încrederea martorului minor, magistratul se va adresa blînd, încrezător, prietenos pe întreaga perioadă a ascultării. Pentru crearea unuiclimat optim de ascultare sunt necesare discuții prealabile, destul de lungi, pe teme familiare minorului, potrivit vîrstei sale.
Astfel, organul judiciar are posibilitatea cunoașterii mai exacte a nivelului intelectual și de cunoștințe al minorului, a modului său de exprimare, a temperamentului acestuia, precum și eventuale deficiențe psihice sau de dezvoltare intelectuală, cînd se impune ajutorul unui specialist psiholog.
De asemenea, în funcție de vîrsta minorului, organul judiciar va trebui să apeleze la un specialist în psihologie infantilă pentru o comunicare mai lesnicioasă cu acesta. Precizarea raportului între martori și părți în proces interesează numai înmăsura în care părțile ar putea exercita asupra minorului o influență puternică, sugerîndu-i sau impunîndu-i anumite răspunsuri la întrebările ce i-ar putea fi pusede către organul judiciar. Ca și în cazul datelor cu caracter biografic, răspunsurile mincinoase sau reticențele martorilor minori la întrebările de control pot constitui un indiciu al bunei sau relei credințe și implicit punctul de plecare pentru elaborarea unei tacticii adecvate de audiere. Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurămînt, organul judiciar avînd datoria să-i atragă atenția să spună adevărul [ 53, p. 78].
Minorul între 14 și 18 ani depune jurămînt că va spune adevărul, după care va fi avertizat asupra consecințelor la care se supune dacă va minți. Acest avertisment, pentru a avea afectul psihologic scontat, trebuie rostit clar, pe tonferm, care să convingă martorul de importanța declarațiilor sale sincere și, înacelași timp, de gravitatea consecințelor penale la care se expune.
Aceste precizări vor putea fi repetate în cursul ascultării, atunci cînd martorului i se adresează întrebări prin care se urmărește precizarea unor aspecte ce prezintă un interes deosebit
[ 21, p. 171].
Prin discuțiile prealabile cu organul judiciar, minorul își va învinge timiditatea, izolarea spirituală și va începe să vorbească cu multă libertate, iar organul judiciar va putea aprecia, ținînd seama de vîrstă, mediul social și anii deșcoală dacă minorul respectiv este sau nu suficient de dezvoltat intelectual.
În situația în care se ajunge la o concluzie pozitivă se trece în faza următoare a ascultării propriu-zise, iar dacă se apreciază că minorul prezintă o dezvoltare intelectuală sub nivelul minim corespunzător vîrstei și mediului deviață, se recomandă întreruperea ascultării în vederea examinării lui de către un psiholog, ținîndu-se seama după aceea de constatările specialistului [ 36, p. 62]
2)Etapa relatării libere. După ce s-a creat un cadru favorabil obținerii unor declarații sincere,martoruluii se face cunoscut obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele și împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerîndu-i-se să declare tot ce știecu privire la acestea. Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj față de declarațiile obținute pe calea interogatoriului, datorită spontaneității, faptele fiind prezentate așa cum aufost percepute și memorate de către martor. De aceea, martorul trebuie lăsat să expună datele cunoscute potrivit personalității sale, în funcție de modul în care își reamintește cele percepute.
Ascultarea martorului trebuie să fie făcută cu răbdare și tact, fără ca acestasă fie întrerupt, chiar dacă în relatarea lui amănunțită apar și amănunte lipsite de semnificație pentru clarificarea cauzei. Trebuie să se evite orice gest, reacție sau expresie prin care se aprobă sau se respinge afirmația martorului. Se recomandă organului judiciar să nu sugestioneze minorul sub nici o formă. Dacă martorul se pierde în amănunte sau se abate în mod deliberat de la subiectul relatării, organul judiciar trebuie să intervină ferm și civilizat. Martorul va fi întrerupt și rugat să seconcentreze asupra problemelor ce fac obiectul cauzei. Organul judiciar va nota cele mai semnificative momente și eventualele contraziceri sau neclarități dinexpunere [ 41, p. 140].
Relatarea liberă se resimte de pe urma sugestiei și pune martorul la adăpostde eventualele cauze de influențare, acesta evocînd numai acele fapte șiîmprejurări ce sunt conservate în memorie. Chiar dacă relatarea liberă a faptelor solicită și imaginația martorului, chiar dacă expunerea sa abundă de multe ori în elemente irelevante, lipsite de importanță pentru cauză, martorul trebuie ascultat cu interes de către organul judiciar. În timpul relatării libere minorul nu trebuie întrerupt cu întrebări, aprobări sau dezaprobări, ori speriat sau amenințat cu diferite măsuri de constrîngere, și nici să i se facă promisiuni.
Intervenția organului judiciar în expunerea liberă a minorului este potrivită dacă acesta se îndepărtează prea mult de obiectul ascultării, sau cînd sunt necesare explicații suplimentare asupra datelor din relatarea sa. Dintr-o relatare a minorului nu trebuie să se aștepte prea multe date de calitate, datorită influențelor factorilor subiectivi specifici vîrstei asupra percepției, memorării și redării. La aceștia se adaugă teama și neîncrederea înorganul judiciar.
De regulă, relatarea liberă nu epuizează aspectele referitoare la toate împrejurările cauzei.Uneori, omisiunea unor aspecte poate avea caracter deliberat, cînd martorul minor de rea credință trece sub tăcere faptele și împrejurările binecunoscute, probabil la sugestia unui adult. Alteori, omisiunea unor aspecte are un caracter nedeliberat, deoarece martorul nu amintește anumite date pentru că nuintuiește utilitatea acestora în aflarea adevărului. Aceste omisiuni nu au dispărut din memorie și organele judiciare, adresînd întrebări martorului, reușesc să completeze depoziția acestuia [ 9, p. 172].
După relatarea liberă a faptelor, de regulă se resimte necesitatea adresăriiunor întrebări pentru completarea depoziției martorului.
3)Formularea de întrebări
Obținerea prin mijlocirea întrebărilor adresate martorului a unor răspunsuri care vor completa și preciza relatarea liberă este condiționată de modul de comunicare dintre organele judiciare și martor. De modul de formulare a întrebărilor, precumși de succesiunea acestora.
Această ultimă etapă a audierii nu are un caracter obligatoriu, deoarece există martori ce fac declarații complete și clare din faza relatării libere, fără a mai fi nevoie de a răspunde la întrebări suplimentare.
De cele mai multe ori întrebările sunt necesare, avînd în vedere depoziția martorului ce conține denaturări subiective și obiective (prin adiție, omisiune,substituire sau transformare). Pentru înlăturarea denaturărilor ce pot apare și pentru stabilirea corectitudinii și exactității depozițiilor, organele judiciare trebuiesă intervină cu întrebări.Întrebările care pot fi folosite în ascultarea martorului se stabilesc concret pentru fiecare martor în parte, în raport cu particularitățile cauzei, cu posibilitățilemartorilor. Aceste întrebări pot fi:
întrebări temă – specifice etapei relatării libere ori spontane, sunt foarte generale și oferă posibilitatea martorului să declare la întrebările organului judiciar ceea ce cunoaște în legătură cu obiectul cauzei;
întrebări problemă – au un caracter mai puțin general, sunt menite să contribuie la lămurirea unui anumit aspect din activitatea ilicită desfășurată deinfractor, din multitudinea faptelor și împrejurărilor cunoscute de către martor;
întrebări detaliu – sunt foarte concrete, prin folosirea lor urmărindu-se obținerea unor amănunte de natură să asigure verificarea răspunsurilor martorului.Aceste întrebări se împart în patru categorii:
întrebări de completare – ce se folosesc cu scopul de a stabili fapte și împrejurărila care martorii nu au făcut referiri, completînd aspecte omise din declarație;
întrebări de precizare – sunt folosite în cazul în care martorii, deșiau relatat despre o faptă sau o împrejurare percepută, nu au precizat cu exactitatecircumstanțele de mod, timp și loc de desfășurare ale respectivei fapte sau nu au precizat sursa de obținere a datelor;
întrebări ajutătoare – sunt destinate reactivării memoriei șiînlăturării denaturărilor prin referiri la evenimente desfășurate concomitent cufapta, despre care martorul este audiat;
întrebări de control – sunt folosite pentru verificarea afirmațiilor martorilor, pe baza unor date certe, în ipoteza sesizării unor denaturări sau în ipotezasuspiciunii referitoare la buna credință a martorului.
Formularea întrebărilor, stabilirea ordinei în care vor fi puse, se face în funcție de aspectele desprinse de relatarea liberă a martorilor, din coroborarea acesteia cu alte informații deținute de organul judiciar. Din punct de vedere tactic criminalistic, în literatura de specialitate s-a exprimat părerea, conform căreia organele judiciare trebuie să respecte anumite reguli în formularea și adresarea întrebărilor martorilor, în special celor minori:
întrebările trebuie să fie clare și concise, exprimate într-o formă accesibilăminorului, potrivit vîrstei și nivelului său de cunoștințe;
întrebările trebuie să vizeze strict faptele percepute de martor și nu părerileacestuia cu privire la acestea;
întrebările nu trebuie să conțină elemente de intimidare sau de punere îndificultate a martorului;
întrebările nu trebuie să sugereze răspunsurile martorilor.
Ascultarea dirijată prezintă o serie de avantaje: înlătură confuziile făcute de martor în relatarea liberă, elimină posibilitatea minorului de a se abate de la împrejurările ce interesează cauza, oferă posibilitatea organului judiciar de a ajuta martorul să-și amintească unele date uitate și constituie un mijloc important pentru obținerea de date necesare cunoașterii sentimentelor pe care martorii le nutresc față de cele relatate [62, p. 4].
Formularea de întrebări prezintă și unele dezavantaje: martorii răspund cît mai exact la întrebările ce le sunt adresate, fără a putea evidenția limita cunoștințelor lor, iar întrebările organelor judiciare oferă un grad mare de sugestibilitate a răspunsurilor.
Prin modularea vocii, starea de nemulțumire a anchetatorului poate constitui un serios factor de sugestie, receptat de martorul minor. Ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune respectarea unor conduit tactice specifice. Atitudinea anchetatorului trebuie să fie ca și în momentul relatării libere, cu unele nuanțări tactice, deoarece dialogul cu martorul minor devine mai complex. În această etapă este absolut necesară respectarea următoarelor reguli tactice:
ascultarea martorului trebuie făcută cu atenție și seriozitate, evitîndu-se plictiseala, enervarea, gesturile de aprobare sau dezaprobare ce-l pot deruta pemartorul minor;
la sesizarea unor contradicții în răspunsurile martorului, organul judiciar nu trebuie să reacționeze exteriorizîndu-și surprinderea ori nemulțumirea, ciacestea trebuie rezolvate ulterior;
dacă organul judiciar constată că martorul încearcă să mintă, îi va atrageatenția cu tact și răbdare [ 9, p. 103].
Un martor poate fi determinat să facă o declarație sinceră și prin prezentarea altor probe, din care să rezulte cu claritate nesinceritatea afirmațiilor sale anterioare. Procedeul tactic al verificării afirmațiilor este absolut necesar pentru stabilirea veridicității lor și aprecierea corectă a unei mărturii. Aprecierea declarațiilor reprezintă un alt moment semnificativ în activitatea de cunoaștere și de stabilire a adevărului.
Particularitățile tactice în ascultarea minorilor impun anumite reguli ce nu au un caracter de generalitate, deoarece diferă în funcție de vîrsta și de dezvoltarea psihosomatică a acestora. Potrivit opiniilor exprimate în literatura despecialitate, ascultarea se raportează la ciclurile de dezvoltare a minorului:
a) Perioada de la 1 la 3 ani nu prezintă interes în cadrul anchetei penale.
b)Perioada de la 3 la 6 ani impune organului judiciar să adopte o rezervă în aprecierea afirmațiilor minorului de această vîrstă, deoarece categoriile de adevăr și minciună nu sunt deocamdată clare. De aceea se impune ca relatările minorului să fie verificate și apreciate cu mult spirit critic. Martorul preșcolar trebuie audiat numai dacă situația juridică impune în mod deosebit acest lucru. Se recomandă cala audiere să participe și un specialist în psihologia copilului. Accentul în depoziția minorului se va pune pe relatarea spontană, iar puținele întrebări adresate acestuia trebuie formulate într-un limbaj accesibil.
c)Perioada de la 6 la 10 ani, este caracterizată prin echilibru, prin dezvoltarea funcțiilor cognitive, prin îmbunătățirea percepției spațiului și timpului,și de aceea reușita audierii minorului depinde de inteligența acestuia. Este recomandabil ca organul judiciar să atragă atenția copilului să nu mintă și să spunăfără teamă tot ce știe despre faptă. Procedeul tactic al relatării libere este preferatși în această fază. Minorul nu trebuie întrerupt și se vor evita aprecierile înlegătură cu asociațiile sau interpretările copilului făcute datorită imaginației sale. Întrebările vor fi formulate clar și precis și i se vor adresa minorului cu multăseriozitate. În această perioadă, copilul fiind ușor sugestionat, se va recomanda persoanelor ce îl asistă să nu îl influențeze.
Dacă minorului îi este teamă să spună ce cunoaște, organul judiciar va trebui să stabilească și să înlăture cauza fricii. La această vîrstă, minorul nu are o capacitate deplină de a discerne adevărul și din dorința de a se apăra, de a-și da importanță, sau influențat de persoane interesate, acesta poate să ascundă anumite date cunoscute. “Depozițiilor făcute de minorii de această vîrstă trebuie să li se acorde puțin credit. Copiii sub 7 ani, sub nici un motiv nu sunt capabili de a depune mărturie. Cînd într-un proces, singura dovadă este depoziția unui copil, declarațiile acestuia nu pot constitui o bază pentru o sentință de condamnare. Ascultarea minorului sub 14 ani ca martor se face numai în cazul cînd cele cunoscute de acesta sunt foarte prețioase pentru cauza cercetată,cînd nu poate fi înlocuit de o persoană majoră și cînd gradul lui de dezvoltare intelectuală permite ascultarea” [ 58, p. 172].
d) Perioada de la 11 la 14 ani, este caracterizată prin numeroase modificări biologice ce se reflectă pe plan psihic. Activitatea senzorială crește, posibilitățile de orientare spațială și temporală se lărgesc, memoria face un salt calitativ și cantitativ, și de aceea pe depozițiile minorului se poate pune o bază. Paralele cu dezvoltarea discernămîntului și sentimentelor morale por apare și unele defecte devoință și de educație, ceea ce va influența negativ minorul.
Astfel, adolescentul este caracterizat de o conduită contradictorie, uneori cu tendință spre minciună. El este atras de fapte senzaționale, ce îl fac să exagereze, să-ți dea importanță, și astfel poate fi ușor influențabil. Audierea minorului va trebui făcută imediat, chiar pe neașteptate. Dacă situația o impune, minorul va fi ascultat la început singur, șiapoi în prezența persoanei desemnate să-l asiste. Organul judiciar trebuie să fieferm dacă se constată că minorul este obraznic și are tendința de a minți.
e)Perioada de la 14 la 18 ani se caracterizează prin începerea introducerii minorului în viața socială, datorită dezvoltării pregnante a personalității, a inteligenței și a discernămîntului.
Adolescentului i se pot aplica aceleași reguli tactice de ascultare ca și încazul majorului, dar atitudinea organului care efectuează audierea martorului minor trebuie să rămînă totuși în limitele corespunzătoare vîrstei.
Particularitățile audierii altor categorii de martori
3.2.1. Ascultarea vîrstnicilor
Interogarea celor de vârstă matură necesita adaptarea normelor tactice de ancheta la particularitățile psihologice ale martorului intrat sub influenta procesului de îmbătrânire. Specialiștii precizează ca procesul de îmbătrânire devine evident, in general, după vârsta de 65 ani, regresia fiind mai accentuata după 70-75 de ani. Limitele acestea au, însă, un caracter general, ele diferind mult de la un individ la altul, depinzând de multe criterii: cultură, educație, sănătate etc [59, p.384].
La vîrstele înaintate, se constată scăderea evidentă a posibilităților de recepție senzorială, îndeosebi vizuală și auditivă. Pe lîngă scăderea capacităților perceptive, mai apar și elemente de disfuncție a memoriei, gîndirii și vorbirii, persoanele în vîrstă devin suspicioase, succeptibile și iritabile, trăiesc cu sentimentul de frustrare.
La audiere categoriilor date de martori, organul de urmărire penală trebuie să țină cont de particularitățile caracteristice de audiere a martorului în etate, trebuie să cunoască și unele particularități individuale, ca: modul de viață, cu ce se ocupă, starea de sănătate, ce interese are și atitudinea acestuia față de lege și dreptate.
De asemenea organul de urmărire penală, în procesul de stabilire a contactului psihologic, trebuie să se compoarte cu martorul în vîrstă calm, respectuos, politicos, el trebuie să reacționeze calm la amneziile , erorile făcute. Din punct de vedere tactic, asculatarea martorilor în vîrstă poate fi comparată cu cea a minorilor, realizîndu-se însă printr-un caracter mai complex.
3.2.2. Ascultarea unor martori handicapați.
Audierea martorilor handicapați poate fi divizată în două categorii: audierea martorilor surde și surdomue și audierea martorilor nevăzători.
a. Ascultarea martorilor surdo-muți. Legislația procesual-penală nu admite participarea categoriilor date de persoane în proces în calitate de martor, care din cauza defecțiunilor fizice nu sunt în stare să perceapă împrejurările cu semnificație infracțională. Însă de multe ori, în practică s-a demonstrat contrariul, martorii surzi și surdomuți fixează cu precizie semnalmentele infractorilor, descriu cu mare exactitate vestimentația acestora și multe alte circumstațe care pot ajuta la descoperirea infractorilor și soluționarea rapidă a cauzei.
Tactica ascultării persoanelor surde și surdomute depinde de gradul de pregătire a martorului și de raportul acestuia cu cauza. La etapa de pregătire a audierii, organul de urmărire penală, trebuie să folosească interpreți-participanți pentru a putea percepe ceea ce vrea să declare martorul, o cerință obligatorie care se impune, este ca aceste persoane care asigură contactul dintre persoana surdă și surdomută și organul de urmărire penală, să fie selectați din cadrul instituțiilor de instruire a persoanelor cu handicap [29, p.377].
Ascultarea propriu-zisă a martorilor surzi și surdomuți, se caracterizează prin aceea că relatarea liberă este mult mai anevoioasă, de aceea întrebările trebuie formulate precis și clar exprimate. Se recomandă ca ascutarea să se facă cu mult calm și răbdare.
b. În privința martorilor nevăzători, aceștia au un simț tactil foarte dezvoltatși o acuitate auditivă foarte mare, deosebită, care le permite să perceapă mult mai bine sunetele, să recunoască persoanele după voce și să-și dea seama de ceea ce seîntîmplă în jurul lor, după zgomotele produse.
De aceea, mărturia nevăzătorului poate fi luată fără rezerve, unele aspectesau episoade dintr-o faptă putîndu-le recepționa chiar mai bine decît un văzător. Sunt situații în care trebuie exclusă posibilitatea întrebării nevăzătorilor, despre ceau văzut, în ipoteza în care deficiența senzorială vizuală a intervenit după producerea evenimentelor în legătură cu care sunt ascultați.
3.2.3. Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba de stat.
Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba de stat se face cu ajutorulunui interpret. Un străin, care nu cunoaște limba de stat, poate fi întrebat desprefaptele la care a fost martor ocular, ca și despre faptele pe care le-a auzit și a avut posibilitatea să le înțeleagă. Față de caracterul nostru, tolerant, de bună credință, de exagerare nemeritată a calităților altora, ca și în cazul celorlalți martori, trebuie să avem învedere nivelul de dezvoltare psihică și intelectuală, profesia, naționalitatea, țara de origine a martorului, chiar dacă provine dintr-un spațiu “deosebit”.
Ascultarea se va desfășura într-o atmosferă de calm și de cumpătate. În cazul cetățenilor străini se cuvine privită cu înțelegere o anumită stare de nervozitate sau neliniște, de superioritate, ce poate fi înlăturată prin discuții prealabile, însoțite de eventuale explicații privind rolul lor în elucidarea cauzei cu care sunt ascultați,drepturile și obligațiile ce le revin în calitate de martori. Întrebările vor fi precise și clare, vizînd în exclusivitate împrejurările defapt.
Din punct de vedere tactic, în ascultarea celor care nu cunosc limba de stat,trebuie să se țină seama de zona de proveniență, de tipul de educație primit, de particularitățile sistemului judiciar din țara lor, chiar dacă este fără incidență față de cazul dat, fără, însă, nici o abatere de la normele sau principiile noastre de judecată [10, p.298].
Obligațiile interpretului sunt aceleași cu cele ale martorului, el trebuind nu numai să păstreze secretul datelor de care a luat cunoștință, dar să și traducă fidel, corect, întreaga declarație și răspunsurile la întrebări, în caz contrar săvîrșind infracțiunea de mărturie mincinoasă. În prezent, datorită stabilirii unui număr semnificativ de străini în Republica Moldova, din alte zone, nu trebuie neglijat faptul că mulți înțeleg limba de stat, însă se prefac că nu o cunosc.
3.2.4. Ascultarea handicapaților psihic
Ascultarea handicapaților care prezintă diferite afecțiuni psiho-patologice, dacă este considerată absolut necesară, va fi pregătită și efectuată cu multă precauție, solicitîndu-se și ajutorul unui medic specialist. Ascultarea se face într-un cadru lipsit de factori stresanți, indicată fiind deplasarea organului judiciar la domiciliul martorului sau la locul de internare al acestuia.
Realizarea contractului psihologic, cîștigarea încrederii martorului este esențială pentru obținerea rezultatului scontat prin audiere.În procesul de audiere al alienaților, a dezechilibraților și debililor mintali, acelor suferind de diferite psihopatii, accentul va fi pus pe ascultarea lor liberă și cu cît mai puțin întrebări, cîteodată acestea trebuind să fie evitate.
În linii mari, regulile tactice de ascultare sunt cele aplicabile copiilor și bătrînilor, o atenție specială acordîndu-se mitomanilor, afirmațiile acestora urmînd să fie serios verificate și interpretate într-un mod critic, mitomania presupunînd, însă, un diagnostic diferențiat [53, p. 83-86].
3.3. Rezumat la capitolul 3
Din textul capitolului studiat mai sus, se poate de rezumat că reușita ascultării martorilor minori este asigurată de o pregătire minuțioasă al cărei scop îl constituie asigurarea condițiilor de realizare a ascultării. Din practica judiciară rezultă necesitatea pregătirii ascultării martorilor minori atît în cauzele penale considerate simple și, cu atît mai mult, în cauzele complexe. Legislația Republicii Moldova conține prevederi care au o importanță deosebită în asigurarea interesului copilului atunci cînd este implicat în prcesul penal. Conform, codului de procedură penală, și anume în prevederile art. 10 alin. (6), minorului martor i se garantează respectarea intereselor acestuia în orice fază a procesului penal.
Sub raport tactic criminalistic, ascultarea minorului se face în funcție de vîrsta acestuia. Pînă la 16 ani, martorul minor este ascultat, respectîndu-se reguli tactice diferite de cele ce guvernează ascultarea minorului între 16-18 ani, cînd ascultarea nu se deosebește de cea a martorului major.
Ce ține de pregătirea minorului spre audiere și pentru a putea obține declarații veridice și complete, care au menirea de a afla adevărul, depinde foarte mult de modul în care se face pregătirea audierii. Pregătirea audierii impune organul care efectueaă nemijlocit audierea să cunoască mai bine minorul, prin obținerea de date de la familie, rude, vecini, pedagogi, ce ține de comportamentul minorului, dezvoltarea intelectuală a acestuia, situația la învățătură, pasiunile minorului, cercul de prieteni în care se află minorul, raporturile acestuia cu colegii.
Audierea propriu-zisă a martorului minor parcurge următoarele etape:
Identificarea martorului minor;
Relatarea liberă;
Formulrarea întrebărilor.
Particularitățile tactice în ascultarea minorilor impun anumite reguli ce nu au un caracter de generalitate, deoarece diferă în funcție de vîrsta și de dezvoltarea psihosomatică a acestora.
De asemenea în capitolul dat am studiat particularitățile audierii altor categorii de martori, printre care deosebim: ascultarea vîrstnicilor, ascultarea persoanelor care nu cunosc limba de stat, ascultarea martorilor handicapați, ascultarea handicapaților psihic.
ÎNCHEIERE
Soluționarea unei cauze penale nu se poate concepe decît în condițiile ascultării persoanelor direct implicate și a celor care deși nu au participat activ la săvîrșirea faptei ilegale pot furniza informații valoroase care să contribuie la aflarea adevărului.
1. Ascultarea unei persoane are o dublă valență și anume:
reprezintă o modalitate importantă de obținere a mijloacelor de probă,
în anumite situații poate constitui o formă de exercitare a dreptului la apărare lucru valabil dacă avem în vedere ascultarea unui învinuit sau inculpat căruia în acest mod i se dă posibilitatea de a-și prezenta punctul de vedere și de a combate acuzațiile ce i se aduc.
2. O definiție generică a acestei activități sună astfel: “Ascultarea persoanelor în ancheta penală este o activitate procesuală și de tactică criminalistică realizată de organele de urmărire penală, organe de cercetare penală și procurer, pentru a se stabili probele care vor contribui la aflarea adevărului în cauza respectivă”.
3. Astfel, pentru a afla adevărul într-o cauză penală înseamnă în general a stabili dacă fapta există și de cine a fost săvîrșită, dacă întrunește toate elementele constitutive ale unei infracțiuni și dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa. Adevărul însă trebuie aflat nu numai în ceea ce privește fondul cauzei ci și cu privire la orice act al procesului penal. Așadar aflarea adevărului într-o cauză penală nu se poate face decît cu ajutorul probelor. Aprecierea probelor în procesul penal este, desigur, liberă. Depinde însă de fiecare procuror sau judecător cum va folosi libertatea care i-a fost acordată în acest domeniu.
Deci, depozițiile martorilor se formează treptat, presupunînd trei faze succesive:
recepția – faza în care martorul, prin mijlocirea organelor de simț, percepe faptelegate de infracțiunea săvîrșită,
memorarea, adică evaluarea și stocarea faptelor percepute,
reproducerea acestora prin comunicarea lor orală sau în formă scrisă organului judiciar.
4. Organul judiciar are ca sarcină să fixeze informații probante obținute prin contactul direct cu ființa sau obiectul material în cadrul acțiunilor procesuale, sau în urma prezentării de către persoanele cointeresate în proces (învinuitul, vicitima) a anumitor obiecte.
5. După cum am observat mai sus, considerăm că procedeele tactice de ascultare nu pot și nu trebuie desprinse de psihologia martorului, nu trebuie tratate separat, ci, dintr-o anumită legitate sau particularitate psihică a acestuia trebuie desprins și procedeul tactic a cărui eficiență a fost verificată de practica audierilor. Acest mod de tratare, pe lângă avantajul înlăturării unor paralelisme, îngăduie organelor judiciare posibilitatea de a asocia procedeele tactice de anumite manifestări psihice ale martorilor. Aceasta înseamnă că cel ce conduce audierea va ști întotdeauna că o anumită atitudine, anumite particularități psihice ale celui ascultat, impun utilizarea unuia sau altuia dintre procedeele tactice.
6. Procesul de formare a declarațiilor martorilor implică un moment de achiziție a informațiilor circumscrise infracțiunii sau făptuitorului acesteia, moment în care martorul, prin mijlocirea organelor de simț percepe împrejurări legate de fapta săvârșită, un moment de conservare în memorie a informațiilor percepute, și în fine, momentul de comunicare a acestor informații organelor judiciare pe calea reproducerii sau a recunoașterii. La formarea acestui proces concură, într-o măsură sau alta, toate categoriile de informații. Unora dintre acestea (senzațiile tactile, olfactive și gustative) le revine un rol subsecvent; altora (senzațiile vizuale și auditive) le revine un rol precumpănitor deaorece rare sunt situațiile când la formarea mărturiei nu participă văzul și auzul.
7. Ce ține de aprecierea declarațiilor martorilor minori, organul de urmărire penală trebuie să țină cont de vârsta și gradul de dezvoltare intelectuală a acestora, de acestea depinde posibilitatea și capacitatea de percepere și înțelegere a faptelor și fenomenelor la care a asistat minorul. De asemenea nu trebuie omisă înclinația lor spre fantezie, concretizată în tendința de a exagera anumite aspecte pe marginea celor percepute și memorate. Referitor la tactica propriu-zisă ce urmează a fi adoptată cu ascultării, aceasta trebuie să fie stabilită în raport cu particularitățile fiecărei cauze în care apar martorii minori.
8. Interogarea categoriilor de martori în vârstă, cu handicap, cu handicap psihic, a celor care nu posedă limba de stat, este necesar de a adaptarea normele tactice de ancheta la particularitățile psihologice ale martorului care cad sub incidența acestor categorii sus menționate. Trebuie să se ținî cont de starea lor fizică și psihică la acel moment, de faptul cum conțientizează și cum redau ei cele observate de catre ei, în cazul persoanelor care nu posedă limba de stat organul de urmărire penală are obligația de a crea condițiile necesare pentru ca martorul dat să poată înțelege ce trebuie sărelateze organului de urmărire penală.
BIBLIOGRAFIE
Acte legislative și normative.
1. Constituția Republicii Moldova adoptată la 29.08.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din12.08.1994.http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731
2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova Nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al R. Moldova nr.104-110/447 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php? action=view&view=doc&id=326970
3. Codul penal al Republicii Moldova Nr.985-XV din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al R.M. nr. 128-129/1012 din 13.09.2002. http://lex.justice.md/index.php? action=view&view=doc&id=331268
4. Legea cu privire la Procuratură, nr. 294-XVI din 25.12.2008. În: Monitorul Oficial nr.55-56/155 din 17.03.2009. http://www.procuratura.md/md/leg/
5. Legea Republicii Moldova cu privire la securitatea de stat a părții vătămate, martorilor și altor persoane care au colaborat în procesul penal, nr.1458-XIII din 28.01.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 26-27 din 26.03.1998. http://www.transparency.md/Laws/lg_protectie.pdf
6. Legea cu privire protecția martorilor și altor participanți la procesul penal, nr. 105 din
16.05.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 112-114 din 27.06.2008. http://lex.justice.md/md/328268/
7. Legea cu privire la asistența juridică internațională în materie penală, nr. 371 din 01.12.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 14-17 din 02.02.2007. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=320384
8. Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului din 04.11.1950, în vigoare pentru Republica Moldova din 01.02.1998. În: ediția oficială ”Tratate internaționle”, 1998, volumul 1, p. 341. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=285802&lang=1
II. Monografii, articole de specialitate.
Aionițoaie C., Stănică T., Gheorghe V. Tactica criminalistică. Ministerul de interne. București: Serviciul editorial și cinematografic, 1989. 299 p.
Alecu G. Criminalistică, Constanța: Editura Ex Ponto, 2008. 466 p.
Andronache A. Justiția Juvenilă. Chișinău: S.n., 2014, 72 p.
Avram M., Popovici T., Cobîșneanu V. Cercetarea infracțiunilor contra persoanei. Ghidul ofițerului de urmărire penală. Chișinău: ARC, 2004. 360 p.
Bogdan T. Probleme de psihologie judiciară. București: Ed. Științifică, 1973. 221 p.
Bogdan T., Sîntea I., Cornianu-Drăgan R. Comportamentul uman în procesul judiciar. București: Ed. Ministerului de Interne, 1983. 234 p.
Budeci A. Practici curente de audiere a copiilor victime-martori în Republica Moldova. Raport de evaluare rapidă. Chișinău: La Strada, 2009. 49 p.
Buneci P., Butoi I.T. Martorul pe tărîmul justiției. Perspectiva procesual penală și psihologică. București: Editura Pinguin Book, 2004. 168 p.
Butoi I., Butoi I.T. Psihologie judiciară- Curs universitar. București: Ed. Fundației România de mâine, 2004. 440 p.
Canțer O. Audierea martorului. Îndrumar pentru avocați. Chișinău: S.n., 2013. 28 p.
Catană E., Dolea I., Popovici T. ș.a. Inviolabilitatea persoanei în Republica Moldova. Chișinău: IRP , 2006. 280 p.
Ciopraga A. Evaluarea probei testimoniale în procesul penal. Iași: f. ed., 1979. 271 p.
Ciopraga A. Criminalistică: Tratat de tactică. Iași: Gama, 1996. 483 p.
Ciopraga A., Iacobuță I. Criminalistica. Iași: Junimea, 2001. 426 p.
Cîrjan L. Tratat de Criminalistică. București: Editura Pinguin Book, 2005. 828 p.
Dolea I., Roman D., Sedlețchi Iu. ș.a. Drept procesual penal. Chișinău: Cartier , 2005. 960p.
Dolea I., Roman D., Vîzdoagă T. ș.a. Codul de procedură penală. Comentariu. Chișinău: Cartier, 2005. 500 p.
Dolea I. Drepturile persoanei în probatoriul penal: conceptual promovării elementului privat. Chișinău: Cartea juridică, 2009. 416 p.
Doltu I. Matorul în procesul penal.București: Lumina Lex, 2004. 143 p.
Doltu I. Declarațiile martorilor în procedura penală română. În: Revista Dreptul, nr.7/1995, p. 41-42.
Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia-Centrală, 2011. 632 p.
Gumenco A. Colaborarea internațională în domeniul protecției martorilor. În: Probleme actuale privind protecția și securitatea persoanelor implicate în procesul penal, 2013, p. 315-318.
Gheorghiță M. Protecția martorilor. București: Lumina Lex, 2003. 287 p.
Ionaș Al., Măgureanu I. Ascultarea persoanelor în procesul penal. Brașov: Omnia Uni S.A.S.T., 2001.194 p.
Ionașcu V., Canțer A. Audierea martorilor sau a victimelor cu aplicarea unor modalități speciale. În: Probleme actuale privind protecția și securitatea persoanelor implicate în procesul penal, 2013, p. 323-329.
Măgureanu Il. Ascultarea persoanelor în procesul penal. București:Lumina Lex, 2004. 246p.
Mejinschi V., Carp S. ș.a. Activitatea investigativ-operativă a organelor afacerilor interne. Chișinău: f.ed., 2008. 400 p.
Mircea I. Despre tactica audierii primare a minorilor. Cluj-Napoca: Studia universitas, 1975. 62 p.
Mircea I. Criminalistică. București: Editura didactică și pedagogică, 1978. 208 p.
Mircea I. Criminalistică. Iași: Junimea, 1994. 343 p.
Mircea I. Criminalistica. București: Lumina Lex, 1999. 351 p.
Mitrofan N. Psihologie judiciară – coordonator și coautor. ediția a II-a. București: Șansa S.R.L., 1994. 359 p.
Mitrofan N., Zdrenghea V. ș.a. Psihologie judiciară. București: Șansa S.R.L., 1994. 359 p.
Mole N., Harby C. Dreptul la un proces echitabil. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenției europene pentru drepturile omului. Chișinău: f.ed., 2003. 68 p.
Neagu I. Drept procesual penal. Partea generală. București: Euro-Trading, 1992. 328 p.
Nestor S., Bargan E. Garanțiile procesuale ale minorului în cadrul procesului penal. În: Probleme actuale privind protecția și securitatea persoanelor implicate în procesul penal, 2013, p. 330-334.
Olteanu G., Voicu C., Păun C. ș.a. Ascultarea persoanei în cadrul anchetei. București: AIT Laboratories s.r.l., 2005, 244 p.
Olteanu G., Ruiu M. Tactică criminalistică. București: AIT Laboratories s.r.l., 2009. 346 p.
Orîndaș V. Procedură Penală. Chișinău: f. ed., 2001. 300 p.
Pivniceru M. M., Luca C. Ghid de audiere a copilului în proceduri judiciare. București: Editura Hamangiu, 2009. 264 p.
Roman D., Vîzdoagă T., Grigoriu A. Organele de ocrotire a normelor de drept. Chișinău: Cartier, 2001. 279 p.
Rusnac S. Psihologia Dreptului. Chișinău: Editura ARC, 2000. 311 p.
Sava A. Aprecierea probelor în procesul penal. Iași: Junimea, 2002. 220 p.
Sîmboteanu D. Audierea legală a copiilor victime/martori ai abuzului și neglijării. Ghid pentru profesioniști. Chișinău: f. ed., 2009. 64 p.
Stancu E. Criminalistica. vol. 2. București: Actami, 1997. 398 p.
Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediția a-II-a revăzută și adăugită. București: Editura Universul Juridic, 2002. 736 p.
Stancu E. Tratat de Criminalistică. București: Universul Juridic, 2007. 736 p.
Stancu E. Procedee tactice folosite în investigațiile penale. Evoluții. București: AIT Laboratories s.r.l., 2011. 338 p.
Theodoru G. Drept procesual penal. Iași: Cugetarea, 1998. 644 p.
Tiberiu B. Probleme de psihologie juridical. București: Ed. științifică, 1973. 221 p.
Volonciu N. Tratat de procedură penală. București: Paideia, 1996. 513 p.
Vozian R. Importanța declarațiilor martorului în procesul de stabilire a adevărului. În: Probleme actuale privind protecția și securitatea persoanelor implicate în procesul penal, 2013, p. 366-370.
III. Site Internet.
Ascultarea inculpatului [online]. http://www.scj.ro/SP%20rezumate% 202006/SP% 20r%20828% 202006.htm (citat la 14.01.2014).
Audiere martorului [online]. http://www.referatele.com/referate/noi/drept/audierea-martorului-1621173213.php (citat la 03.11.2015).
Audierea martorului minor [online]. http://documents.tips/download/link/audierea-martorului-minor (citat la 04.11.2015).
Ghid audiere [online] http://procuratura.md/file/2015-08-03_Ghid%20de%20audiere. %20Proiect%20definitivat.pdf (citat la 20.11.2015).
Mărturia martorului [online]. http://www.portalroman.com/articole/Marturia_Martorului-75.html (citat la 11.12.2013).
Procedee tactice aplicate la audierea martorului [online]. http://documents.tips/ download/link/procedeele-tactice-aplicate-la-audierea-martorului (citat la 04.11.2015).
Studiu [online]. http://www.justice.gov.md/public/files/file/studii/studii_srsj/Studiu.pdf (citat la 06.11.2015).
Tactica ascultării martorului [online]. http://www.juspedia.ro/1124/tactica-ascultarii-martorului/ (citat la 19.11.2013).
Tactica ascultării martorilor [online]. http://optdolari.blogspot.com/2011/02/tactica-ascultarii-martorilor.html (citat la 08.10.2015).
Tactica acultării învinuitului sau inculpatului [online]. http://facultate.regielive.ro/ cursuri /criminologie/tactica-ascultarii-invinuitului-sau-inculpatului-203297.html(citat la 14.01.2014).
Tactica ascultării unor categorii de participanți în procesul penal [online]. http://www. Referat.ro/referate/Tactica_ascultarii_unor_categorii_de_participanti_in_procesul_penal_c7659.html (citat la 21.01.2014).
ANEXA A
DECLARAȚIE
privind originalitatea conținutului lucrării de licență/master
Subsemnatul……………………………………………………………………………………………………………..
absolvent(a) al (a) Universității Libere Internaționale din Moldova, Facultatea…………………..
specialitatea……………………………………………………………………………………………………………..
declar pe propria răspundere, că lucrarea de licență/master cu titlul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
elaborată sub îndrumarea dlui(d-nei)……………………………………………………………………………….,
pe care urmează să o susțin în fața comisiei este originală, îmi aparține și îmi asum conținutul său în întregime.
Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/master, monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe Internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/master fiind menționate în cuprinsul acesteia.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțînd inclusiv la introducerea conținutului său într-o bază de date în acest scop.
Data……………………….Semnătură, student………………………………………………………..
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedee Tactice Criminalistice Aplicate la Audierea Martorilordocx (ID: 119358)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.