Procedee Si Instalatii de Tratare a Apei Potabile

Argument__________________________________________________________4

CAPITOLUL I : Apa potabilă și apa naturală

1.1 Apa subterană__________________________________________________6

1.2 Apa naturală____________________________________________________7

1.3 Apa potabilă

1.3.1 Cantitate și repartizare_______________________________________10

1.3.2 Rolul apei în organismul uman_________________________________10

1.3.3 Dezinfectarea apei potabile____________________________________11

CAPITOLUL II : Procedeele și etapele de tratare a apei potabile________________12

CAPITOLUL III : Modalități de tratare a apei potabile

3.1 Tratarea apei cu clor_______________________________________________19

3.2 Tratarea apei cu argint_____________________________________________21

3.3 Tratarea apei cu azon_______________________________________________21

CONCLUZII__________________________________________________________22

BIBLIOGRAFIE_______________________________________________________24

ARGUMENT

      Apa este cel mai important aliment. Nu poate fi înlocuit. Omul se poate lipsi în extremis de apă pentru alte folosințe, dar nu și de apa de băut. Rezistă timp destul de îndelungat fără mâncare, dar foarte puțin fără apă. Și găsește apa în diverse alimente, dar nu se poate lipsi de apa lichidă. De aceea pentru om cea mai importantă apă a fost, este și va fi APA POTABILĂ.

Poluarea microbiană a apei are drept consecinte transmiterea hidrica a unei mare numar de boli infectioase, de cele mai multe ori cu caracter epidemic.

    În vederea înlăturării acestui pericol, s-au elaborat diferite metode de reducere a germenilor ca, sedimentarea simplă sau după prealabila coagulare, filtrare prin nisip, pământ cu infuzorii, antracit, microstrecurare etc., toate însă cu eficiență limitată .

    Dezinfecția apei se poate realiza atât prin mijloace fizice ca utilizarea radiațiilor ultraviolete, a ultrasunetelor, a radiațiilor iod nizate, fierberea distilarea, filtrarea apei etc. ,cât și prin mijloace chimice, ca folosirea clorului și a compușilor săi (substanțe clorigene ), ozonului, argintului, bromului, iodului, permanganatului și alte asemenea substanțe.

     Mijloacele chimice de dezinfectare a apei trebuie să îndeplinească următoarele condiții pentru a fi corespunzătoare:

-să fie eficiente, adică să aducă apa la condițiile de potabilitate;

-să nu modifice calitățile apei și în primul rînd cele organoleptice;

-să nu lase în apă substanțe cu acțiune nocivă asupra consumatorilor;

-să fie ușor de manipulat, să nu prezinte pericol pentru cei care le manipulează;

-să fie cât mai economice.

     Eficiența dezinfecției nu depinde numai de numărul și felul germenilor din apă ci și de alte condiții dintre care unele țin de clor iar altele de calitatea apei.

    Apa este un compus cu rol primordial in natură, industrie, agricultură, construcții etc.

     In natură apa are o importanță biologică deosebită reprezentând baza structurală și functională a ființelor vii.

CAPITOLUL I

Apa potabilă și apa naturală

Apa este un constituent fundamental și indispensabil al organismului uman. Modificări mici produc tulburări grave iar insuficiența aportului de apă este mult mai puțin tolerată decât carența în alte elemente.

Prin apă potabilă se înțelege apa destinată consumului uman. Aceasta poate fi:

orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la prepararea hranei ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei și indiferent dacă este furnizată prin rețea de distribuție, din rezervor sau este distribuită în sticle ori în alte recipiente;

toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru fabricarea, procesarea, conservarea sau comercializarea produselor ori substanțelor destinate consumului uman

  În țara noastră, apa potabilă este definită și reglementată prin Legea 458/2002 – privind calitatea apei potabile, completată și modificată prin Legea 311/2004.

Monitorizarea calității apei potabile trebuie efectuată de laboratoare autorizate de Ministerul Sănătății sau autoritățile de sănătate publice județene, atât pentru producătorii sau distribuitorii de apă potabilă cât și pentru persoane fizice deținătoare de foraje (fântâni, pompe manuale sau electrice).

1.1 Apa subterană

Apele subterane sunt apele care se află în golurile scoarței pământului. Apele subterane iau naștere din precipitațiile care se înfiltrează în pământ, sau înfiltrațiile de apă din albia apelor curgătoare și stătătoare (râuri, fluvii, lacuri).

Această pătrundere a apei prin straturile permeabile este oprită de o rocă impermeabilă, formându-se astfel pânze de ape freatice, de cele mai multe ori pe diferite niveluri de adâncime (straturi).

Nivelul sau oglinda apei freatice se poate observa în fântâni, fiind un indicator al cantității de apă subterană. Apele subterane, la fel cu cele de la suprafață, curg sub acțiunea forței gravitaționale, însă viteza de scurgere a apelor subterane este mai redusă, fiind influențată de natura rocii (mărimea granulelor sau porilor) care joacă și rolul de filtru, poziția apelor fiind schițată pe hărți hidrografice.

Apele subterane ies la suprafață sub formă de izvoare, a căror apă este filtrată și are o concentrație diferită în minerale.

Activitățile umane pot să influențeze negativ calitatea (prin poluarea aerului, solului sau a apelor de la suprafață) și cantitatea apelor subterane (printr-o folosire irațională a apei). Cauze naturale sunt în primul rând seceta prin cantitate redusă, sau lipsa precipitațiilor.

Sunt două categorii de analize care se efectuează în mod curent în laborator pentru apele subterane :

analize din forajele de observație pentru monitorizarea contaminării stratului freatic cu diferiți poluanți care rezultă din activitățile industriale. Rolul activității de monitorizare a apelor subterane poate consta în:

semnalizarea detecției poluărilor incipiente a apelor;

controlul și verificarea eficienței strategiilor de protecție;

evaluarea tendințelor de evoluție a calității apelor;

evaluarea impactului asupra mediului.

Indicatorii de analizat sunt stabiliți de către autoritățile de mediu prin Autorizații de mediu, sau Autorizații de gospodărire a apelor.
Prelevarea probelor din forajele de observație se efectuează de către personalul laboratorului conform standardului de prelevare  ISO 5667-11:2009, cu ajutorul unor dispozitive de prelevare speciale (bailere) .

analize din foraje de apă potabilă – pentru verificarea și controlul calității apei subterane în vederea consumului uman.

1.2 Apa Naturală

În natură, apa se găsește din abundență, în toate stările de agregare:

– în stare lichidă (forma în care acoperă 2/3 din suprafața pământului; sub forma de mări, oceane, râuri, fluvii, ape subterane);

– în stare solida (formeaza calote glaciare);

– în stare gazoasă (atmosfera contine o cantitate considerabilă de apă, sub forma de vapori de apă, invizibili).

Apa urmează un circuit în natură.

Căldura soarelui determină evaporarea apei de suprafata. Vaporii rezultați se ridică în atmosferă. Dacă în atmosfera saturată cu vapori de apă apare o scădere a temperaturii, parte din vaporii condensați iau formă de nori, ceață, ploaie, zapadă sau grindină.

În anotimpurile calde, dar cu nopți răcoroase se depune roua, iar dacă temperatura solului este sub 0 C, se depune bruma.

Apele ajunse la nivelul solului sau cele ce rezultă din topirea zăpezilor, în parte umplu din nou lacurile, râurile, fluviile, mările și oceanele. Altă parte străbate straturile de pământ, la diferite adâncimi, formând apele freatice. Apa subterană poate reapărea la suprafață, fie prin izvoare, fie extrasă prin fântâni, sonde.

În cadrul acestui mare circuit natural se disting circuite secundare, dintre care, importanță deosebită prezintă circuitul biologic. Acesta constă în pătrunderea apei în organismele vii și redarea ei în circuitul natural prin respirație, transpirație și moartea organismelor. Distingem și un circuit apă-om-apă care se referă la intervenția activității omului în circuitul natural.

În natură nu există apă pură; date fiind interacțiunile cu mediul ea conține gaze, substanțe minerale și organice dizolvate în suspensie.

Chiar apa de ploaie, care ar trebui să fie cea mai curată apă naturală (devenită astfel printr-o distilare naturală) poate prezenta dizolvate anumite impurități de tipul: CO2, NH3 sau chiar H2S, SO2- ca urmare a contactului prelungit cu aerul.

În regiunile tropicale, apa de ploaie are o putere de dizolvare foarte mare. Specialiștii au calculat ca în peninsula Indochina, apa de ploaie ce cade pe un hectar, pe parcursul unui an, conține 8 kg HNO3. În Brazilia, 50g apa la m3 de ceață conține 15-18 mg H2CO3 și 19 mg HNO3. Este o apă acidă ce atacă rocile.

După compozitie, apele minerale pot fi:

– acide (conținut ridicat de CO2), –

– alcaline (predomină sulfații de magneziu și sodiu),

– sulfuroase (conțin sulfuri alcaline),

– feruginoase (conțin carbonați de fier di și trivalent).

Factorii determinanți ai efectului terapeutic precum: termalitate, prezența gazelor dizolvate (O2, CO2, H2S, CH4, N2, gaze rare), prezența unor substanțe de natură minerală sau organică (hormoni, antibiotice) permit utilizarea acestor ape în tratarea unei game foarte largi de afecțiuni ale aparatului cardio-vascular, locomotor, anemii, boli ale sistemului nervos și boli endocrine.

Totalitatea apei pe pamânt este de aproximativ 1,46 miliarde km3 din care 97 în oceane și mari, 2 în calote glaciare si 1 în râuri, lacuri, pânze subterane.

1.3 Apa potabila

1.3.1 Cantitate si repartizare

      Proporția de apă din organism variază după vârsta: de la peste 97 % la embrionul de 7 zile, scăzând treptat la 80 % la nou-născut, 60-65 % la adult si 50-55 % la vârstnic. Procentul de apă variază după intensitatea proceselor metabolice.

Acest fapt se reflectă și în proporția diferită a apei în tesuturi: smalt dentar 0,2 %, dentina 10 %, tesut osos 22 %, tesut adipos 20 %, tesut cartilaginos 55 %, mușchi striat 75 %, ficat 75 %, rinichi 80 %, creier (substanta cenusie) 85 %, plasma sangvina 90%. Femeile având o proporție mai ridicată de țesut adipos (relativ sărac în apă), procentul de apă din organism depinde de sex: în medie 52 % la femei și 63 % la bărbați. La obezi, procentul de apă poate scădea astfel până la 40 %.

      În organismul uman, apa totală (60% din greutatea corporală) se repartizează în mai multe compartimente: Apa intracelulară (40 %) și apa extracelulară (20 %), aceasta la rândul ei reprezentată de apa circulantă = intravasculară (4- 4,5 %), apa interstitiala (15 % – majoritatea legata în geluri) și apa transcelulară (1%).

1.3.2 Rolul apei în organismul uman

       Rolurile apei în organism sunt multiple, cele mai importante fiind:

– rolul structural, ca și principal component al organismului;

– rolul de mediu de reacție pentru și intervenția în toate procesele metabolice;

– contribuția la menținerea homeostaziei (fiind esențială pentru variate procese, ca absorbția, transportul, difuzia, osmoza, excreția);

– rol în metabolismul macronutrientilor (din a căror degradare rezultă apa);

– sursa de Ca, Mg, Na, K si alte substanțe utile pentru organism, dar uneori și de elemente nedorite (toxice, agenți patogeni).

     Dinamica apei în corpul uman și bilanțul hidric al organismului au fost îndelung studiate în fiziologie și sunt astăzi binecunoscute, având largi aplicații medicale. Deshidratarea respectiv hiperhidratarea, cu numeroasele variante fiziopatologice, sunt întalnite în cadrul multor afecțiuni și pun serioase probleme de diagnostic și tratament.

1.3.3 Dezinfectarea apei potabile

Apele existente în natură, indiferent dacă au fost supuse unei tratări pentru limpezire sau nu, sunt de foarte multe ori contaminate din punct de vedere bacteriologic și pot constitui pericole de îmbolnavire pentru organismul uman.

      Unele filtre, cu viteze foarte mici de filtrare (de exemplu filtrele lente) pot asigura, datorită unor efecte biologice complexe, în majoritatea cazurilor și o dezinfectare practic completă; chiar și în acest caz, pentru a preîntampina contaminări cauzate de deficiențe în exploatare sau infectări secundare ( prin rețea) se procedează la dezinfectarea apei.

       Dezinfectarea apei potabile este obligatorie la noi în țară, iar limitele admise cu privire la indicatorii bacteriologici sunt stabilite prin STAS 1342-77.

       In practică, dezinfectarea apei se poate realiza prin :

– fierbere timp de 10-15 minute;                                               

– utilizarea unor oxidanți puternici (clorul, bromul, ozonul, bioxidul de clor, permanganatul de potasiu, hipocloritul de sodiu, cloramina,etc.);

– raze ultraviolete;

– efect oligodinamic, obținut prin utilizarea unor săruri de metale grele, în special Ag+.

       În prezent se utilizează pe scară largă dezinfectarea cu clor (și alți compuși cu clor) sau cu ozon.

CAPITOLUL II

Procedeele și etapele de tratare a apei potabile

Stațiile de tratare a apei au structuri destul de diferite în funcție de dimensiuni, complexitate, tehnologii folosite etc. De asemenea există și ministații de tratare sau chiar dispozitive individuale.

Totuși, etapele de tratare sunt de cele mai multe ori aceleași șiprincipiile la fel. Apa se prizează de regulă din lacuri de acumulare, mai rar din râuri, din zonă deprotecție sanitară. Faptul că priza de apă nu e la suprafață și că există grătare face ca deregulă la stația de tratare, numită curent uzină de apă, să nu ajungă corpuri plutitoare sausolide mari.

Ideal este ca înainte de tratare să o preepurezi prin trecerea printr-o porțiunede sol, fapt practicat în multe țări, unde apa prizată se injectează în sol superficial și lamică distanță se extrage și se introduce deja prepurificată în stația de tratare propriu-zisă.

Iată pe scurt procesele la care este supusă apa brută în continuare pentru a deveni apăpotabilă:

1. Sitarea – este prima etapă a preparării apei. În stația de site, prin trecerea apeisuccesiv prin site cu ochiuri mari apoi mici și ulterior prin microsite, se îndepărtează corpuri plutitoare, pești, plancton și alte suspensii grosiere.

2. Sedimentarea – se produce în decantoare, care pot fi liniare sau circulare. Aici apastaționează un anumit timp, în care suspensiile se depun gravitațional pe funduldecantorului, de unde sunt îndepărtate periodic. Pentru că nu toate substanțele particulatese depun sau ar dura prea mult, procesul este amplificat prin floculare și coagulare. Înacest scop se introduc în apă reactivi cum sunt sulfatul de aluminiu, sulfatul sau clorura defier, varul etc. Astfel particulele încărcate electric sunt legate și se formează agregate maimari, neutre electric, care precipită.

3. Filtrarea – este următoarea etapă, care se derulează în stația de filtre. Există maimulte tipuri de filtre, care folosesc nisip respectiv cărbune activ. Cele mai răspândite suntfiltru lent (englez) și filtrul rapid (american). Sunt de fapt bazine cu nisip pe care apa laparcurge de sus în jos, gravitațional, ieșind limpede. Filtrele se spală periodic pentru a îndepărta masa de impurități reținute. La "filtrul rapid" procesul de filtrare este mecanic,dar la "filtrul lent" este de fapt un proces mecanico-biologic deoarece în principal la suprafața filtrului se formează un strat colonizat cu alge, bacterii și protozoare, carecontribuie activ la reținerea impurităților prin mecanisme chimice, enzimatice și bacterivore.

Filtrele de uz potabil pot fi folosite atat in domeniul tehnic cat si in cel potabil.

Filtrele GEL se clasifică în 4 categorii:

1 – Filtre manuale

2 – Filtre autocurățitoare

3 – Filtre denisipătoare

4 – Filtre demineralizatoare

4. Oxidarea – este un procedeu suplimentar de îndepărtare a substanțelor poluante,care nu se aplică la orice stație de tratare. Oxidarea se face cu reactivi precum ozon, clor sau Cl2O. Ozonul distruge clorfenolii și alte substanțe ce afectează gustul apei.Clormetanii pot fi descompuși cu ultraviolete plus apă oxigenată. Cl2O reușește săoxideze și ce nu poate oxida clorul și ozonul. Eficiența oxidării este redusă dacă suntprezenți acizi humici în apă. Pentru o oxidare eficientă trebuie știut ce poluanți sunt în apă. În cele de suprafață este greu, pentru că sunt mulți și se tot modifică. Oxidarea îndepărtează mulți compuși nedoriți, dar poate genera alții, cum sunt cetonele, aciziicarboxilici etc.

5. Absorbția – este o metodă folosită la unele stații și se face pe oxid de aluminiu, perășini adsorbante sau pe cărbune activ (impropriu numită filtrare pe cărbune activ).

Stabilizarea apei cuprinde procedee destinate prevenirii modificărilor apei întrepreparare și utilizarea de către consumator, și anume evitării corodării conductelor sauprecipitării/ depunerilor în conducte. Ideal contra corodării este să se depună un fin stratde carbonat de calciu sau magneziu pe interior, dar asta depinde practic mult de pH, oxigen, bicarbonat etc.

6. Dezacidifierea se aplică apelor acide, pentru a nu fi corozive. Se face prin aeraremecanică sau adăugare de reactiv sau trecere peste substanțe alcaline. Deferizarea sademanganizarea se face în scopul îndepărtării acestor metale, care pot precipita înconducte sau crea probleme la consumatori. Prin introducere de oxigen, Fe2+ setransformă în hidroxid de fier 3+ puțin solubil. Asemănător se face și demanganizarea,care este stânjenită însă puternic dacă sunt prezenți în apă mult amoniu, clor sausubstanțe organice. Există și metode biologice de deferizare și demanganizare, la care sefolosesc bacterii.

7. Dedurizare / decarbonatare. Duritatea apei este carbonatică (dată de carbonațiide calciu și magneziu) și necarbonatică (dată de sulfații, azotații și clorurile de calciu șimagneziu). Apa dură nu e favorabilă sănătății dar dăunătoare multor folosințe practice(spălat, gătit, instalații de apă caldă etc.). De aceea, pentru potabilizare apa nu se dedurizează decât în cazuri excepționale.

Se face însă pentru folosințe tehnice specifice,cum sunt încălzirea centrală, dializa renală etc. Distingem dedurizarea propriu-zisă, la carese extrage calciul și magneziul cu schimbători de ioni care cedează în schimb ioni desodiu si hidrogen, sau decarbonatarea, prin care se elimină ionul bicarbonat, prinschimbător de ioni sau precipitare.

Dezactivarea apei se face în scopul îndepărtării compușilor radioactivi. Cel maifrecvent se folosesc schimbătorii de ioni.

8. Dezinfecția  apei se practică la apele de suprafață, filtratul de mal, apelesubterane din soluri fisurate, carstice, sau ce filtrează slab din alt motiv. Scopul estedistrugerea agenților patogeni – bacterii, virusuri și paraziți, incluzând chistele. Dezinfecțiaapei poate avea efecte nedorite prin persistența în apa potabilă a unor substanțe folositela tratarea ei sau subproduși a acestora, cum sunt clorfenolii, haloacetonitrilii sautrihalometanii (în cazul clorinării) respectiv aldehidele, fenolii și acizii carboxilici (în cazulozonizării). De aceea metoda trebuie aleasă și în funcție de poluanții prezenți. Sunt maimulte posibilități de dezinfecție, dintre care prezentăm cele mai utilizate:

9. Clorinare gazoasă indirectă, cu clor gazos care se transformă întâi în soluție.Asigură și oxidarea diverselor substanțe organice și anorganice. Dezavantajul major estecă se formează compuși secundari toxici (de exemplu trihalometani cum sunt cloroformul),incriminați inclusiv pentru posibil efect cancerigen. O soluție de evitare a formării lor esteprealabila tratare cu ultraviolete și ozon, procedeu controversat deoarece și ozonul dăproduși secundari nedoriți. Apa ce se supune clorinării trebuie să fie curată în rest, altfelcea mai mare parte din clor se consumă în alte reacții decât cele vizate, de distrugere amicrobilor. Un alt efect nedorit este cel al formării clorfenolilor, care afectează grav gustulchiar la concentrații infime de 1:20.000.000 ! În apă trebuie să mai rămână o cantitate declor rezidual care să anihileze microbii ce mai impurifică apa pe parcurs pe rețea până laconsumator, dar nu în exces deoarece alterează apa organoleptic și e și dăunător sănătății.

10.  Cl2O are avantaje importante față de clorul gazos: pH-ul apei nu influențează utilizarea lui; are gust și miros propriu mai puțin deranjant ca și Cl2; nu reacționează cufenolii și deci nu alterează organoleptic apa prin clorfenoli; E mai puțin reactiv cu compușiiorganici din ape și ca atare se consumă mai puțin pe direcții nedorite; formează mai puținitrihalometani și produse secundare.

Dezavantajele sunt că reacționează cu acizii humicirezultând produși toxici chiar mutageni. În plus formează cloruri și clorați și alți compuși,mulți toxici. De aceea pe ansamblu nu se poate afirma că e mai bun dar nici clar mai răudecât clorul gazos.

11.Ozonizarea  constă în tratarea apei cu ozon, oxidant puternic care are și elavantaje și dezavantaje față de clor. Avantaje: Necesită timp mai puțin pentru reacție (10minute, față de 30 minute la clor); activitatea bactericidă este de 20 de ori mai puternică;nu este influențat de pH-ul apei; nu persistă în apă și nici nu dă produși remanenți (sedegajă oxigen); nu produce clorfenoli și nu afectează nici în alt fel gustul.

Dezavantaje: Nuare efect de durată, remanent în rețea; eficiența e afectată în prezența substanțelor organice, care "concurează" bacteriile pe care ar trebui să le atace; produce compușitoxici cum sunt ozonidele, greu de dozat…

12. Ultravioletele sunt o metodă de dezinfecție aplicabilă apelor foarte curate,deoarece depind de transparența apei. Trebuie aplicate în strat subțire și timp relativ îndelungat, fapt ce face metoda aplicabilă numai pentru volume relativ mici de apă. Seformează și anumite cantități de ozon, care la rândul lui dă derivați toxici, deci nici tratareacu UV nu e perfect "curată".

13. Tratare cu argint: Necesită apă foarte curată și contact de mai multe ore a apeicu plăcile de argint. Este un bun dezinfectant dar aplicabil mai degrabă pentru a menține oapă sterilă după ce a fost deja dezinfectată.

14. Razele gamma sunt radiații electromagnetice, ionizate. Se folosesc mai rar pentru dezinfecție.

15.  Ultrasunetele sunt vibrații mecanice de înaltă frecvență care pot ucidemicroorganismele. Sunt rar folosite.La de dezinfecția apei trebuie ținut cont că virușii sunt mai rezistenți ca șibacteriile coliforme, dar mai puțin rezistenți ca protozoarele. Clorinarea obișnuită practicnu poate elimina Giardia de exemplu. Ca metode de dezinfecție, eficiența acestora scade în următoarea ordine: O3> Cl2O > HClO > ClO- > cloramine.

CAPITOLUL III

Modalități de tratare a apei potabile

3.1 Tratarea apei cu clor

Datorită marii lui eficacități, prețului redus și posibilităților comode de introducere în apă (sub forma de soluții), clorul are actualmente principalul dezinfectant utilizat în practică. Puterea sa asupra bacteriilor pare a fi explicabilă prin distrugerea unor diastaze indispensabile vieții acestora. Tinpul de contact cu clorul necesar pentru distrugere bacteriilor este de 10-30'. Dozele uzuale pentru desinfecție sunt cuprinse intre 0,5 si 1 mg/l, condiția fiind ca la extremitatea rețelei de ditribuție să se mențină o concentrație de 0,2-0,3 mg/l.     

   Dezinfectarea cu clor se face de obicei utilizând clorul gazos.

Aparat pentru clorarea apei:

1-butelie cu clor gazos;  2-robinete;  3-cantar zecimal; 4-conducte pentru clor;  5-filtru pentru clor;   6-manometru;  7-ventil de reducere a presiunii clorului;  8-dozator pentru clor;   9-ventil de retinere;  10-vas de amestec;   11-conducta de alimentare cu apa pentru amestec;   12-robinet de reglare a presiunii apei;   13-dozator pentru apa clorata;  14-conducta pentru apa clorata;   15-robinet de inchidere;  16-conducta pentru apa clorata;   17-conducta de alimentare cu apa.

Încăperile în care se depozitează clorul sau sunt amplasate aparatele trebuie ventilate: in acest scop se prevad ventilatoare care introduc aerul curat în partea superioară a încaperilor, evacuare aerului cu clor făcându-se la partea inferioară. Prezența în aer a clorului cu concentrații de 0,1-0,2 mg/l provoacă tuse gravă și dureri de cap, iar concentrații peste 0,3 mg/l pot fi mortale. De aceea la stațiile de clorare mai mari, în afara protecției a mucii obișnuite, se prevăd instalații speciale de neutralizare a pierderilor de clor (perdee cu solutie de tiosulfit de sodiu și bazine deschise pentru neutralizarea pierderilor care ar putea apare la recipienți; fig2)

Fig. 2.Aparat de clorizare cu clor gazos:                  

1-butelie de clor;   2-cantar zecimal prin care determină cantitatea de clor rămasă în butelie;  3-robinet de dozare și reglare;  4-manometru;   5-filtru;   6-reducator de presiune;   7-dispozitiv de măsurarea clorului în g/h;  8-robinet pentru luarea probelor dozei de clor;         9-clapeta de reținere permitând trecerea clorului, dar și a apei (în sens invers);  10-vas de amestec al apei cu clorul;  11-pulverizator pentru a se face amestecul intim al apei cu clorul, realizandu-se o soluție de 1-1,5 grade, clor;  12-intrarea apei pentru soluție de clor;   13-evacuarea soluției de clor spre bazinul de contact.

3.2 Tratare apei cu argint

    Tratarea apei cu argint necesită apă foarte curată și contact de mai multe ore a apei cu plăcile de argint. Este un bun dezinfectant dar aplicabil mai degrabă pentru a menține o apă sterilă după ce a fost deja dezinfectată.

       Razele gamma  sunt radiații electromagnetice, ionizate. Se folosesc mai rar pentru dezinfecție.

     Ultrasunetele sunt vibrații mecanice de înalta frecvență care pot ucide microorganismele. Sunt rar folosite.

     La de dezinfecția apei trebuie ținut cont că virușii sunt mai rezistenți ca și bacteriile coliforme, dar mai puțin rezistenți ca protozoarele. Clorinarea obișnuită practic nu poate elimina Giardia de exemplu. Ca metode de dezinfecție, eficiența acestora scade în următoarea ordine: O3 > Cl2O > HClO > ClO- > cloramine.

3.3 Tratarea apei cu Ozon

    Pe langa efectele cunoscute legate de decolorarea apei, dispariția gustului și mirosului și în general de oxidare a substanțelor organice și minerale, ozonul este cunoscut ca un puternic agent utilizat în dezinfectarea apelor.

In coparație cu clorul, ozonul prezintă următoarele avantaje importante:

1) Timpul de contact necesar obținerii unei ape lipsite de bacterii este de 2-3' ( față de clor la care acest timp este de 20-30' ).

2) Ozonul are un puternic efect asupra virușurilor, realizând o inactivare practic totalî în 3-4' ( în timp ce clorul are efecte destul de slabe asupra a numeroși viruși )

3) Nu introduce în apă substațte de natură a produce, prin reacții secundare, efecte neplăcute (cum este de pildă cazul clorului la formarea clorfenolilor).

CONCLUZII

Dezinfecția apei se practică la apele de suprafață, filtratul de mal, apele subterane din soluri fisurate, carstice, sau ce filtrează slab din alt motiv. Scopul este distrugerea agentilor patogeni – bacterii, virusuri și paraziți, incluzând chistele. Dezinfecția apei poate avea efecte nedorite prin persistența în apa potabilă a unor substanțe folosite la tratarea ei sau subproduși a acestora, cum sunt clorfenolii, haloacetonitrilii sau trihalometanii (în cazul clorinarii) respectiv aldehidele, fenolii și acizii carboxilici îin cazul ozonizarii). De aceea metoda trebuie aleasă și în funcție de poluanții prezenți. Sunt mai multe posibilități de dezinfecție: clorinare gazoasă indirectă, Cl2O, ozonizarea, ultravioletele, razele gamma ș.a.

Apa are o importanță covarțitoare pentru existența vieții. Fără apă nu ar putea exista nici omul, nici animalele, nici plantele. În organism apa intră în compoziția organelor, țesuturilor și lichidelor biologice. Ea dizolvă și transportă substanțele asimilate și dezasimilate; menține constantă concentrația sărurilor în organism și, evaporându-se pe suprafața corpului, ia parte la reglarea temperaturii.

Apa este cea mai raspândită substanță compusă și reprezintă trei sferturi din suprafața globului terestru. Ca și aerul, ea constituie factorul principal al menținerii vieții pe pământ.

Apa este o resursă naturală esențială cu rol multiplu în viața economică.

Apa pură se obține din apa naturală prin distilare repetată în condiții în care să nu poată dizolva gaze din aer sau substanțe solide din recipientele în care este conservată.

pa potabila nu trebuie sa contina organisme animale si vegetale si sa satisfaca cerinte de calitate superioara privind indicatori fizico-chimici, biologici si bacteriologici.

Alimentarea cu apa a centrelor urbane prezinta o mare importanta, caci apele trebuie sa fie tratate înainte de a fi puse la dispozitia populatiei.

Apa este un constituent fundamental și indispensabil al organismului uman. Modificări mici produc tulburări grave iar insuficiența aportului de apă este mult mai puțin tolerată decât carența în alte elemente.

Dinamica apei în corpul uman și bilanțul hidric al organismului au fost îndelung studiate în fiziologie și sunt astăzi binecunoscute, având largi aplicații medicale. Deshidratarea respectiv hiperhidratarea, cu numeroasele variante fiziopatologice, sunt întâlnite în cadrul multor afecțiuni și pun serioase probleme de diagnostic și tratament.

Un om are nevoie în medie de circa 100 de litri de apă pe zi: 4 litri pentru nevoia fundamentală, alimentară (2,5 litri pentru băut și 1,5 litri prepararea hranei), 13 litri pentru spălat vesela, 13 litri pentru spălat rufe, 70 de litri pentru nevoi sanitare (spălat pe mâini și față, duș, apa pentru clătirea toaletei etc.).

Apa este pura doar intr-un moment al circuitului ei in natura, acela in care se evapora pentru a forma norii. Dupa ce apa cade sub forma de precipitatii si ia ulterior forma de apa din subteran sau apa curgatoare, ea intra in contact cu multi contaminanti.

Apa care ajunge in casele noastre, mai ales daca este apa de put, este dura, poate fi contaminata cu bacterii, poate avea un gust si un miros neplacut, poate fi tulbure si incarcata cu sedimente. In cazul apei de retea, aceasta este adesea dura si are un continut ridicat de clor.

“ Suntem ceea ce bem”

BIBLIOGRAFIE

1. V. Rajanschi, T.Ognean, “Cartea operatorului din stații de tratare a apei” , Editura Tehnică, București, 2008 ;

2. I. Pâslărașu, N. Rotaru, Teodorescu M. “Alimentări cu apă”, Editura Tehnică, București, 2009;

3. M. Teodorescu, R. Antoniu, “ Filtrarea apei”, Editura Tehnica, Bucuresti, 2010 ;

4. C. Teoadasiu, “ Tehnologia apei potabile si industriale”, Editura Matrixrom, Bucuresti, 2010.