Procedee de Calculatie a Costurilor In Contabilitatea de Gestiune

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. PROCEDEE DE CALCULAȚIE A COSTURILOR

1.1 PROCEDEE DE REPARTIZARE A CHELTUIELILOR INDIRECTE.

1.1.1 FORMA CLASICA A PROCEDEULUI SUPLIMENTARII

1.1.2 FORMA CIFRELOR RELATIVE DE STRUCTURA A PROCEDEULUI SUPLIMENTARII

1.2 PROCEDEE DE DELIMITARE A CHELTUIELILOR DE PRODUCȚIE IN VARIABILE SI FIXE

1.2.1 PROCEDEUL CELOR MAI MICI PĂTRATE

1.2.2 PROCEDEUL PUNCTELOR DE MAXIM SI MINIM

1.3 PROCEDEE DE EVALUARE SI CALCULAȚIE A COSTURILOR PRIVIND PRODUCTIA DE FABRICATIE INTERDEPENDENTA

1.3.1 PROCEDEUL REITERĂRII

1.3.2 PROCEDEUL ALGEBRIC

1.4. PROCEDEE DE EVALUARE SI CALCULARE A COSTURILOR PE UNITATEA DE PRODUS

1.4.1. PROCEDEUL DIVIZIUNII SIMPLE

1.4.2. PROCEDEUL CANTITATIV

1.4.3. PROCEDEUL INDICILOR DE ECHIVALENȚĂ

1.4.4. PROCEDEUL ECHIVALĂRII CANTITATIVE A PRODUSULUI SECUNDAR CU PRODUSUL PRINCIPAL

1.4.5. PROCEDEUL DEDUCERII VALORII PRODUSELOR SECUNDARE (PROCEDEUL RESTULUI, PROCEDEUL VALORII RAMASE) .

Capitolul 2. METODE DE CALCUL AL COSTULUI DE CALCULATIE ;

2.1 METODE DE CALCULATIE A COSTURILOR :DEFINITIE,;

2.2 CLASIFICARE A METODELOR DE CALCULATIE A COSTULUI ;

2.3 METODA GLOBALA ;

BIBLIOGRAFIE ;

Desfășurarea procesului de producție a bunurilor materiale se sprijină pe folosirea productive a celor trei factori fundamentali ai săi :

– natura, reprezentata prin pământ ce cuprinde : solul, aerul, mineralele, apa, etc.

– capitalul reprezentat prin: capitalul fix respectiv mașini, utilaje, instalații de lucru, clădiri, mijloace de transport, etc.; adică mijloacele de munca necesare procesului de producție si capitalul circulant format din materii prime, materiale auxiliare, combustibil, piese schimb in calitate de obiecte ale muncii;

– munca omului.

Participarea acestor trei factori la procesul de producție are loc in mod diferit, iar ca efect al consumării lor productive ia naștere cheltuielile de producție.

Totalitatea cheltuielilor de producție efectuate intr-o întreprindere pentru producerea si desfacerea producției intr-o anumita perioada de timp reprezintă costul de producție .

Contabilitatea de gestiune poate fi definita ca având drept obiectiv in principal reflectarea tuturor operațiilor de colectare si repartizare a cheltuielilor pe destinații respectiv pe produse, lucrări, servicii, comenzi bază de fabricație, activități, secții, etc.

Decontarea produselor obținute si calculul costului de producție al produselor fabricate, lucrărilor executate si serviciilor prestate ,inclusiv a producției in curs de execuție.

Modul de organizare a contabilității de gestiune este la atitudinea fiecărei întreprinderi in funcție de specificul activității, respectiv de obiectul de activitate, particularitățile tehnologiei si organizarea producției, tipul de producție ,mărimea si structura organizatorica a întreprinderii.

Caracterul de producție si gradul sau de mecanizare si automatizare ,necesitățile informaționale ale organelor de decizie, având din acest punct de vedere o răspândire mai mare decât contabilitatea financiara ce este strict reglementata din punct de vedere normativ.

Calcularea cat mai exacta a costului producției fabricate are la bază următoarele principii teoretice si metodologice :

1.Determinarea obiectului calculației reprezintă punctul de plecare in organizarea calculației costurilor si este delimitat prin obiectul pentru care se efectuează calculația astfel : in sectorul aprovizionării obiectul calculației este reprezentat de o materie prima, un material consumabil, de o anumita marfa sau grupa de marfa pentru care se face calculația; in sectorul producției obiectul calculației poate fi un produs sau o grupa de produse, o lucrare, un serviciu, o comanda , un loc de cheltuieli, etc.

2. Alegerea metodei de calculație reprezintă o problema cu implicații deosebite in determinarea conținutului si exactității indicatorului ce constituie obiect de calculație.

Organizarea calculației contabile in concordanta cu celelalte forme de calculație economica (previzional si statistica ).

Potrivit acestui principiu datele furnizate de diferitele componente ale sistemului informațional si economic se pot centraliza pentru calculul, analiza si controlul indicatorilor respectivi pe întreprinderi, ramuri si pe întreaga economie naționala.

Astfel ,in conformitate, cu acest principiu, organizarea contabilității de gestiune si de calculație a costurilor este necesar sa se facă potrivit obiectivelor urmărite si după aceeași metodologie de calculare a costului de producție folosita cu ocazia programării acesteia.

In acest sens se impune ca la organizarea contabilității de gestiune sa se tina seama de aceeași divizare a întreprinderii pe secții, faze de fabricație, instalații, etc.; ca centre de cheltuieli care au fost avute in vedere cu ocazia programării costurilor de producție sa se folosească aceeași nomenclatura a produselor lucrărilor si serviciilor, precum si articolelor de calculație care s-au utilizat cu ocazia întocmirii antecalculațiilor pe produs, aceleași criterii de repartizare a cheltuielilor indirecte de producție si daca este cazul a cheltuielilor generale de administrație prin respectarea stricta a acestui principiu se creează premisele necesare comparabilității datelor efective din contabilitate cu datele antecalculate si asigura contabilității rolul de principal instrument de efectuare a controlului cu privire la modul de îndeplinire a indicatorilor programați in scopul determinării abaterilor.

3. Delimitarea pe feluri de activități a indicatorilor economico-financiari care fac obiectul calculației costurilor. Potrivit acestui principiu este necesar ca datele si informațiile furnizate de contabilitate sa fie delimitate si localizate pe feluri de activități, iar urmărirea si determinare indicatorilor economico-financiari sa se facă in aceeași structura; așadar costul producției nu trebuie sa cuprindă decât cheltuielile de exploatare grupate după destinația lor, restul cheltuielilor care privesc activitatea întreprinderii in ansamblul ei si anume :cheltuieli financiare si cele excepționale, cele cu impozit pe profit care nu au legătura cu activitățile de exploatare; nu trebuie sa se includă in costul producției obținute, acestea se suporta direct din rezultatele financiare ale unității patrimoniale.

4. Delimitarea in timp a datelor si informațiilor pe baza cărora se calculează calculația costurilor. Datele si informațiile ce stau la bază calculării costului producției trebuie sa provină numai din perioada la care se refera cheltuielile in cauza.

Astfel trebuie menționat ca exista unele cheltuieli care deși se efectuează in perioada curenta, ele privesc si producția din perioada viitoare cunoscute sub denumirea de cheltuieli înregistrate in avans după cum exista cheltuieli ce se vor efectua efectiv in perioada viitoare de gestiune dar privesc si perioada curenta de calcul.

Potrivit acestui principiu includerea cheltuielilor in costul de producție trebuie efectuata in perioada de gestiune (luna, trimestru,an) când are loc fabricarea efectiva a producției de care sunt legate.

5.Delimitarea in spațiu sau pe centre de cheltuieli a datelor si informațiilor ce stau la bază calculării costurilor, presupune înregistrarea in mod separat pentru fiecare din cheltuielile de productie a tuturor cheltuielilor si veniturilor in vederea calculării eficientei activității acestora.

Putem spune daca ne referim la contabilitatea de gestiune ca in raport cu procesele care le ocazionează, cheltuieli de exploatare se împart din punct de vedere al calculației in patru grupe : cheltuieli de aprovizionare, de producție, de desfacere, de administrație si conducere.

In ceea ce privește cheltuieli de producție delimitarea si localizarea lor trebuie sa se facă in primul rând pe fiecare secție a activității de bază si auxiliare deci delimitarea in spațiu sau pe centre a cheltuielilor, a datelor si informațiilor furnizate de contabilitate se face atât in scopul necesitaților de evidenta si calculație care constau in stabilirea cat mai justa a indicatorilor economico-financiari privind costurile la nivelul fiecărei structuri funcționale ,cat si in scop funcțional de conducere eficienta a activității desfășurate in locurile respective pe bază criteriilor de rentabilitate care impun responsabilități conducătorului.

CAPITOLUL 1

PROCEDEE DE CALCULAȚIE A COSTURILOR

1.1 PROCEDEE DE REPARTIZARE A CHELTUIELILOR INDIRECTE.

Repartizarea cheltuielilor indirecte pe centre de costuri, sectoare, activități, produse se realizează prin procedeul suplimentarii care se prezintă sub doua forme: clasica si forma cifrelor relative de structura.

1.1.1 FORMA CLASICA A PROCEDEULUI SUPLIMENTARII

Aceasta forma presupune parcurgerea următoarelor etape :

a) alegerea unei baze de repartizare comuna ca natura dar diferita ca mărime de la un obiect de calculație la altul;

b) calculul coeficientului de suplimentare conform relației :

unde Ks – coeficient de suplimentare; Chr – cheltuieli de repartizat; b – bază de repartizare; j obiectul de calculație; n- număr de obiecte de calculat

c) calculul cotei de cheltuieli ce revine pe obiectul de calculație astfel :

Cj = bj x kj

Cj – cota de cheltuieli de repartizat

Procedeul suplimentarii in forma clasica in funcție de numărul si caracterul coeficienților de suplimentare calculați, prezintă următoarele variante:

1.1.1.1 Procedeul suplimentarii in varianta coeficientului unic

Se calculează un singur coeficient de suplimentare pentru repartizarea unei întregi cheltuieli indirecte de producție pe obiecte de calculație.

1.1.1.2 Procedeul suplimentarii in varianta coeficienților diferențiați.

Se calculează coeficientul de suplimentare, pe fiecare fel si subgrupa de cheltuiala in raport de un alt criteriu.

1.1.1.3 Procedeul suplimentarii in varianta coeficienților selectivi

Aceasta varianta a procedeului suplimentarii este folosita exclusiv pentru repartizarea cheltuielilor indirecte de producție pe purtători. Presupune pe lângă folosirea unor baze de repartizare care diferă pe fiecare fel si subgrupa de cheltuieli si selectarea produselor asupra cărora trebuie repartizate cheltuielile respective. Pentru soluționarea acestei probleme se calculează coeficienți de suplimentare separați pentru fiecare dintre cele doua grupe de cheltuieli indirecte de producție.

1.1.2 FORMA CIFRELOR RELATIVE DE STRUCTURA A PROCEDEULUI SUPLIMENTARII

Aceasta forma a procedeului suplimentarii presupune parcurgerea următoarelor etape :

a) Calculul ponderii bazei de repartizare corespunzător fiecărui obiect de calculație față de total bază, astfel :

sau

unde :

– ponderea bazei de repartizare corespunzătoare fiecărui obiect de calculație față de total

bază

– nivelul bazei de repartizare corespunzător obiectului de calculație

– obiect de calculație asupra căruia repartizam cheltuielile

b) Procentele obținute se aplica asupra cheltuielilor care fac obiectul repartizării determinându-se cotele de cheltuieli indirecte de producție ce revin fiecărui obiect de calculație ,astfel :

1.2. PROCEDEE DE DELIMITARE A CHELTUIELILOR DE PRODUCȚIE IN VARIABILE SI FIXE

Separarea cheltuielilor de producție in variabile si fixe se realizează prin utilizarea

următoarelor procedee :

a) Procedeul celor mai mici pătrate

b) Procedeul punctelor de maxim si minim

Procedeul analitic

1.2.1 PROCEDEUL CELOR MAI MICI PĂTRATE

– presupune parcurgerea următoarelor etape :

1)Calculul volumului mediu al producției pentru perioada luata in calcul:

unde:

_

volumul mediu al producției

– volumul producției dintr-o perioada de gestiune

– perioada de gestiune ( luna, trimestru, an )

– numărul perioadelor de gestiune luate in calcul

2)Calculul cheltuielilor medii pentru perioada luata in calcul

– cheltuielile medii.

– cheltuielile dintre perioada de gestiune.

3) Calculul abaterii volumului producecărui obiect de calculație față de total

bază

– nivelul bazei de repartizare corespunzător obiectului de calculație

– obiect de calculație asupra căruia repartizam cheltuielile

b) Procentele obținute se aplica asupra cheltuielilor care fac obiectul repartizării determinându-se cotele de cheltuieli indirecte de producție ce revin fiecărui obiect de calculație ,astfel :

1.2. PROCEDEE DE DELIMITARE A CHELTUIELILOR DE PRODUCȚIE IN VARIABILE SI FIXE

Separarea cheltuielilor de producție in variabile si fixe se realizează prin utilizarea

următoarelor procedee :

a) Procedeul celor mai mici pătrate

b) Procedeul punctelor de maxim si minim

Procedeul analitic

1.2.1 PROCEDEUL CELOR MAI MICI PĂTRATE

– presupune parcurgerea următoarelor etape :

1)Calculul volumului mediu al producției pentru perioada luata in calcul:

unde:

_

volumul mediu al producției

– volumul producției dintr-o perioada de gestiune

– perioada de gestiune ( luna, trimestru, an )

– numărul perioadelor de gestiune luate in calcul

2)Calculul cheltuielilor medii pentru perioada luata in calcul

– cheltuielile medii.

– cheltuielile dintre perioada de gestiune.

3) Calculul abaterii volumului producției din fiecare perioada de gestiune luata in calcul față de volumul mediu al producției:

unde X – abaterea volumului producției față de volumul mediu al acesteia.

4) Calculul abaterii cheltuielilor de producție in fiecare perioada de gestiune luata in calcul față de volumul mediu al cheltuielilor :

_

, unde

Y – abaterea cheltuielilor de producție față de volumul mediu al acestora

5) Calculul cheltuielilor variabile unitare :

unde :

– cheltuieli variabile unitare

– produsul abaterii de producție si cheltuielilor

– abatere pătratica a volumului de producție

6)Calculul cheltuielilor variabile totale aferente unei perioade de gestiune :

, unde : – cheltuieli variabile totale

7)Calculul cheltuielilor fixe : , unde – cheltuieli fixe; – cheltuieli de producție

8) Calculul cheltuielilor de producție standard pentru o perioada de gestiune viitoare: unde – cheltuieli standard, – producția standard

1.2.2. PROCEDEUL PUNCTELOR DE MAXIM SI MINIM

Etape: 1. Calculul cheltuielilor variabile unitare, conform relației:

unde – reprezintă cheltuielile maxime dintr-o perioada de gestiune luata in calcul, – reprezintă cheltuielile minime dintr-o perioada de gestiune

– producția maxima dintr-o perioada de gestiune luata in calcul

2.Calculul cheltuielilor fixe a unei perioade de gestiune oarecare

1.3 PROCEDEE DE EVALUARE SI CALCULAȚIE A COSTURILOR PRIVIND PRODUCTIA DE FABRICATIE INTERDEPENDENTA

Evaluarea si calcularea costurilor privind producția de fabricație interdependenta este necesara in cadrul unor unitati cu activitate industriala in care au loc livrări reciproce de produse, lucrări si servicii intre secții sau ateliere pentru nevoile lor de producție.

Calcularea costurilor de fabricație interdependenta se poate efectua folosind următoarele procedee :

– procedeul elaborării calculațiilor pentru fiecare produs fără a lua in considerare prestațiile reciproce – procedeu folosit mai ales la elaborarea antecalculatiilor ;

– procedeul evaluării prestațiilor reciproce dintre secții sau ateliere la cost prestabilit cum ar fi costul standard, normat sau alt cost cunoscut(costul efectiv din perioada precedenta) – procedeu ce se poate folosi numai in cazul secțiilor sau atelierelor cu producție omogena ;

– procedeul calculelor iterative (procedeul reiterării )

– procedeul algebric.

1.3.1 METODA REITERĂRII

Procedeul reiterării presupune parcurgerea a trei etape :

Etapa 1. Se determina mărimea rapoartelor dintre cantitătile de produse livrate celorlalte secții luate separat si totalul producției fabricate de către secția furnizoare astfel :

unde – mărimea raportului dintre cantitatea de produse livrate unei secții si totalul producției fabricate de secția furnizoare; – secția primitoare; – cantitatea de produse livrate unei secții; – cantitatea de produse fabricate de secția furnizoare;

Etapa 2.Se determina costul prestației primite astfel :

unde – costul prestației primite

– cheltuieli inițiale in cazul primei secții furnizoare, iar in ceea ce privește secția S2 si S3,la cheltuielile inițiale se adaugă costul prestației primite de la prima secție S1,s.a.m.d.

Calculele de preluare a cotelor de cheltuieli care formează costul prestației livrate in sistemul prestațiilor reciproce ,continua pana in momentul in care rezultatele obținute prin inmulțire reprezintă valori mici, neglijabile.

De regula numărul de runde de calcul este egal cu numărul de secții din sistemul prestațiilor reciproce plus o runda pentru prima secție ( cate secții avem + inca una )

Etapa 3. Cotele de cheltuieli determinate se scad din cheltuielile secției furnizoare si se adaugă la cheltuielile secției primitoare.

Etapa 4. Calculul costului producției destinate celorlalte sectoare de activitate astfel :

– costul producției; – produsul; – sold final debitor al costului de calculație; – cantitatea de producție livrata altor secții

1.3.2 PROCEDEUL ALGEBRIC

Presupune calculul costului producției de fabricație interdependenta cu ajutorul unui sistem deecuații liniare astfel :

1.Se considera costul unitar ala producției de fabricație interdependenta a diferitelor secții sau ateliere ca o necunoscuta si se notează cu x, y, z, etc.

2.Se formează sistemul de ecuații pe bază următorului principiu : producția fiecărei secții evaluata in funcție de costul sau unitar este egala cu cheltuielile inițiale ale secției producătoare la care se adaugă prestațiile primite de la celelalte secții evaluate in funcție de costul lor unitar.

3.Se simplifica sistemul de ecuații astfel :

– se trec termenii necunoscuți intr-o parte si cei cunoscuți de cealaltă parte;

se aduce sistemul de ecuații la forma cea mai simpla si se rezolva prin orice metoda cunoscuta;

1.4 PROCEDEE DE EVALUARE SI CALCULARE A COSTURILOR PE UNITATEA DE PRODUS

Se poate efectua folosind următoarele procedee :

1. Procedeul diviziunii simple;

2. Procedeul cantitativ;

3. Procedeul indicilor de echivalenta;

4. Procedeul echivalării cantitative a produsului secundar de cel principal;

5. Procedeul deducerii valorii produselor secundare.

1.4.1. PROCEDEUL DIVIZIUNII SIMPLE

Acest procedeu se aplica in cazul producției perfect omogene.

Costul unitar pe produs se calculează astfel :

Adică suma cheltuielilor pe cantitate unde :costul unitar ; – cheltuielile de produse pe articole; – articol de calculație

1.4.2 PROCEDEUL CANTITATIV

Se utilizează pentru calculul costului unitar in cazul produselor asociate care au valori de intrebuintare apropiate, sunt considerate in totalitate produse principale iar la unele dintre ele nu se intrebuinteaza întreaga cantitate rezultatata.

Etapa 1. Calculul costului mediu unitar pe produs pentru cantitatea teoretic produsa prin diviziune simpla :

_unde: – cost mediu unitar ; – cantitatea fabricata de fiecare produs ; – articol de calculație ; – felul produselor.

Etapa 2. Calculul costului unitar efectiv pentru produsele la care intervin pierderi de substanța , pierderi tehnologice, reutilizari, astfel :

– cost unitar efectiv ; – cantitatea fabricata dintr-un produs ; – cantitatea utilizata dintr-un produs.

1.4.3. PROCEDEUL INDICILOR DE ECHIVALENȚĂ

– se utilizează pentru determinarea costului unitar pe produs in cazurile in care :

– din același consum al factorilor fundamentali ai procesului de producție se obțin produse sau semifabricate diferite ;

– același material se prelucrează in diferite produse cu un consum diferit de forță de muncă ;

– toate produsele obținute simultan sau cel puțin majoritatea din ele ( doua din trei) sa fie considerare produse principale.

Indicii de echivalenta sunt de mai multe feluri:

a) după modul de calcul avem indici de echivalenta calculați ca raport direct sau indici de echivalenta calculați ca raport invers ;

b) după numarul parametrilor care stau la bază calculării lor avem indici de echivalenta simpli, complecși sau agregați.

In activitatea practica se aplica indicii de echivalenta simpli si complecși.

Procedeul indicilor de echivalenta presupune următoarele etape:

Etapa 1. Alegerea parametrilor care servesc pentru calculul indicilor de echivalenta, precum si a produsului care servește drept bază de comparație:

– la indicii de echivalenta calculați ca raport direct se ia drept bază de comparație oricare din cele “n” produse fabricate;

la indicii de echivalenta calculați ca raport invers se ia drept bază de comparație produsul cu mărimea parametrului cea mai mica.

Etapa 2. Calculul indicilor de echivalenta

Indici de echivalenta simpli calculați ca raport direct :

Indici de echivalenta complecși calculați ca raport direct :

Indici de echivalenta simpli calculați ca raport invers :

Indici de echivalenta complecși calculați ca raport invers :

in care:

– indice de echivalenta corespunzător unui produs ;

– mărimea parametrului corespunzător produsului pentru care se calculează indicele de echivalenta;

– mărimea parametrului corespunzător produsului ales drept bază de comparație.

Etapa 3 . Echivalarea calculatori a producției fabricate prin transformarea ei in unitati de măsura convenționale :

in care:

– cantitatea totala de produse exprimata in unitati convenționale; – cantitatea dintr-un produs exprimata in unitati de măsura fizice; – indice de echivalenta corespunzator unui produs; – felul sau numărul produselor

Etapa 4.Calculul costurilor pe unitatea convenționala :

Unde:

– costul unei unitati convenționale de produs; – cheltuieli de producție pe articole de calculație; – articol de calculație.

Etapa 5. Calculul costului pe unitatea fizica de produs

– cost unitar pe produs; – felul produselor ; – cantitatea de

produs exprimata in unitati fizice

Procedeul cifrelor de echivalenta in mărime absoluta

Metodologia pentru calculul costului pe unitate de produs in cadrul cifrelor de echivalenta in mărimi absolute este aceeași cu cea utilizata la indici de echivalenta.

Etapele sunt :

1.Echivalarea calculatorie a producției fabricate prin transformarea ei in unitati de măsura

convenționale ;

2.Calculul costului pe unitatea convenționala;

3.Calculul costului pe unitatea fizica de produs.

Utilizarea seriilor multiple de indici de echivalență .

Cheltuielile de producție si desfacere se pot repartiza utilizând mai multe serii de indici . Indicii cuprinși intr-o serie pot fi diferiți atât după conținutul lor cat si după modul de calcul de calcul fiecare serie de indici se folosește pentru repartizarea pe produs a cheltuielilor . Metodologia de repartizare este cunoscuta .

Costul pe unitatea de produs se calculează in final însumând diferitele cote de cheltuieli unitare determinate pe articole de calculație, grupe de cheltuieli cu ajutorul seriilor de indici de echivalenta.

1.4.4 PROCEDEUL ECHIVALĂRII CANTITATIVE A PRODUSULUI SECUNDAR CU PRODUSUL PRINCIPAL

Se utilizează pentru determinarea costului unitar pe produs in unitatile care obțin din procesul de producție un produs principal si un produs care se considera secundar.

Etapa 1. Se transforma producția secundara in producție principala. Astfel, întreaga producție devine teoretic produs principal.

Unde:

= cantitatea de produs secundar transformata in produs principal;

= cantitatea de produs secundar;

= relația de echivalenta.

Etapa 2. Calculul cantitatii teoretice de produs principal:

Unde:

= cantitatea teoretica de produs principal;

= cantitatea de produs principal.

Etapa 3. Calculul costului pe unitatea teoretica de produs principal

Unde:

= costul unitar al produsului principal teoretic

=cheltuielile de productie pe articole de calculatie

= numărul articolelor de calculație.

Etapa 4. Calculul cheltuielilor aferente produsului secundar

Unde:

= cheltuielile produsului secundar.

Etapa 5. Calculul cheltuielilor aferente produsului principal

Unde:

= cheltuielile produsului principal

Etapa 6. Calculul costului pe unitatea de produs principal

Unde:

= costul unitar al produsului principal

Etapa 7. Calculul costului pe unitatea de produs secundar

Unde:

= costul unitar al produsului secundar

1.4.5. PROCEDEUL DEDUCERII VALORII PRODUSELOR SECUNDARE

(PROCEDEUL RESTULUI, PROCEDEUL VALORII RAMASE)

Se utilizează pentru determinarea costului unitar pe produs in întreprinderile care obțin din procesul de producție concomitent un produs principal si unul sau mai multe produse secundare si nu exista alta posibilitate de separare a cheltuielilor pe fiecare produs in parte.

Costul unitar al produsului principal se calculează conform relației:

Unde: = costul unitar;

= cantitatea de produs principal;

= mărimea absoluta a cheltuielilor cuprinse intr-un articol de calculație;

= articolele de calculație;

= cantitatea de produs secundar;

= prețul produsului secundar;

= felul produselor secundare;

In cadrul acestui procedeu o atenție deosebita se acorda evaluării cantitatii producției secundare. Relația de calcul este:

Unde: = cantitatea produsului secundar utilizata in interiorul unității;

= cantitatea produsului secundar livrata terților;

= prețul produsului secundar;

= cheltuieli suplimentare aferente producției secundare livrata terților.

Pentru a se asigura cunoașterea structurii costului privind produsul principal si al celui secundar, se defalca totalul cheltuielilor de mai sus pe articole de calculație si se parcurg următoarele etape:

Etapa 1. Calculul ponderii valorii produsului secundar in totalul cheltuielilor de producție, conform relației:

Unde:

= ponderea valorii produsului secundar in totalul cheltuielilor de producție;

Etapa 2. Calculul cheltuielilor producției secundare pe articole de calculație, conform relației:

Unde:

= cheltuielile producției secundare.

Etapa 3. Calculul cheltuielilor producției principale pe articole de calculație, conform relației:

CAPITOLUL 2

METODE DE CALCULATIE A COSTURILOR

2.1 METODE DE CALCULATIE A COSTURILOR :DEFINITIE, CLASIFICARE ;

Întreprinderile, pentru a căror producție se calculează costuri, aparțin celor mai diferite ramuri de activitate economică: industrie, agricultură, silvicultură (inclusive exploatare forestieră), construcții-montaj, foraj-geologie, transporturi, telecomunicații, circulația mărfurilor (prin comerț propriu-zis, aprovizionare tehnico-materială, contractări-achiziții, inclusiv burse de mărfuri), cercetare științifică, proiectare, turism, prestații de servicii sub cele mai diverse forme (inclusiv activitatea de poștă), gospodărie comunală și locativă, edituri și poligrafie, bănci, societăți de asigurare, burse de valori și societăți de tranzacționare a titlurilor de valoare etc. Mai puțin utilizat până în prezent, dar deosebit de important pentru aprecierea modului de gospodărire internă, costul poate fi calculat și în unitățile de învățământ, ocrotire a sănătății și asistență socială, educație fizică și sport etc., care pot funcționa ca instituții publice, fundații, ori ca organizații cu scop lucrativ, urmărind profit, în speță, ca întreprinderi.

Costuri pot fi calculate și în raport cu activitățile desfășurate într-o unitate structurală sau alta și cu posibilitățile concrete de măsurare și exprimare cantitativă a acestora. Se poate spune deci, că orice fel de activitate și rezultatele sale concrete exprimate în unități de măsură adecvate, au un cost al lor.

Data fiind utilizarea sa practica si problema teoretica pe care o etaleaza, contabilitateea si calculatia costurilor s-au constituit in ultimul secol intr-o adevarata disciplina stiintifica, avand nu numai un obiect de studiu, ci si metode proprii de cercetare a fenomenelor studiate.

In principiu, metoda constituie calea sau modul de-a cerceta si de-a interpreta fenomenele cuprinse in obiectul de studiu al unei discipline. Prin ea stiinta respectiva , patrunde in esenta fenomenelor pe care le studiaza si elucidand legaturile de interdependenta dintre ele, descopera legile miscarii. Cu ajutorul metodei sunt depasite aparentele immediate si sunt puse in lumina relatiile cu caracter de legitati existente intre fenomenele studiate.

După cum se știe, costul producției de bunuri materiale, lucrări, servicii etc. se calculează după mai multe metode, între care: metoda globală, metoda pe comenzi, metoda pe faze, metoda standard-cost, metoda normativă de calculație a costurilor, metoda tarif-oră-mașină (T.H.M.), metoda Georges Perrin (G.P.), metoda direct costing, metoda PERT-cost ș.a.

O metoda de calculatie a costurilor cuprinde totalitatea proceselor utilizate prin cuantificarea numerica a corelatiei dintre chletuielile de productie si desfacere si productia care le-a ocazionat, in calitatea lor de marimi economice determinabile prin masurare si calcul.;

Intre metodele de calculatie exista deosebiri generate de factori obiectivi, cum sunt: cantitatile in raport cum se determina costurile, sfera de cuprindere a cheltuielilor in costul unitar, scopul urmarit in calculatie. Alaturi de aceste deosebiri exista si asemanari si trasaturi comune.

Trasaturile comune, respective asemanarile existente intre metodele de calculatie a costurilor rezida in faptul ca ele au fost concepute si elaborate pe un fond comun si anume: cheltuielile de productie si desfacere ale intreprinderii exprimate in bani si productia care le-a ocazionat exprimata in anumite unitati de masura, in cadrul unei perioade date.

Principalele trăsături comune privind metodele de calculație sunt următoarele:

fiecare metodă este caracterizată prin etape succesive de executare a lucrărilor;

pentru rezolvarea problemelor fiecărei etape se folosesc procedee concrete de lucru.

Cunoașterea acestor trăsături sub principalele lor aspecte condiționează în genere înțelegerea esenței metodelor de calculație cât și utilizarea corespunzătoare a lor în practica economică.

Determinarea costului unitar potrivit unei metode oarecare constituie un proces ce se desfășoară pe etape succesive, care sunt în același timp și trepte de cunoaștere. Numărul și ordinea de succesiune a acestor etape depinde în principal de sfera de cuprindere a cheltuielilor în costul unitar și de obiectivele urmărite de conducere prin calculul costurilor.

Astfel, în cazul metodelor de tip absorbant, etapele obligatorii de desfășurare a

lucrărilor de calculație sunt următoarele:

– calculul și colectarea cheltuielilor pe purtători și pe sectoare potrivit posibilităților de identificare a lor;

– repartizarea cheltuielilor colectate pe sectoare asupra purtătorilor de costuri;

– separarea costurilor în raport cu gradul de finisare a producției (dacă se impune aceasta);

calculul costului unitar;

În postcalcul, acestor etape li se adaugă și altele cum ar fi:

– compararea cheltuielilor și respectiv costurilor efective cu cele antecalculate, stabilirea diferențelor (abaterilor) dintre ele și raportarea acestora;

– soluționarea diferențelor sau abaterilor stabilite potrivit cerințelor metodei de calculație utilizate.

În cazul metodelor limitative, etapele obligatorii privind desfășurarea lucrărilor de calculație sunt următoarele:

– calculul și colectarea cheltuielilor pe purtători și pe sectoare potrivit principiului

adoptat pentru imputația lor;

– separarea costurilor imputabile producției în raport cu gradul de finisare al

acesteia (producție finită și respectiv neterminată sau în curs de execuție), dacă

împrejurările o impun;

– calculul costului unitar ținând seama numai de cheltuielile imputabile producției;

– trecerea cheltuielilor de structură (capacitate) etc., neimputabile producției, pe

seama rezultatelor finale ale întreprinderii;

– calculul indicatorilor implicați de metoda folosită.

Dacă în scopul previzionării rezultatelor întreprinderii și al exercitării unui control asupra costurilor, s-au introdus standarde și bugete de cheltuieli, în cazul metodelor limitative, etapele anterioare se completează în postcalcul și cu altele cum ar fi:

– stabilirea abaterilor de la mărimile antecalculate;

– tratarea valorilor determinate ca abateri potrivit cerințelor metodei de calculație

utilizate

Metodele de contabilitate de gestiune și calculație a costurilor sunt influențate de particularitățile organizării și tehnologiei producției, precum și de complexitatea produselor fabricate.

2.2 CLASIFICARE A METODELOR DE CALCULATIE A COSTULUI ;

Clasificarea metodelor de contabilitate de gestiune și calculație a costurilor, în ordinea evoluției lor:

Metode clasice de contabilitate de gestiune și calculație a costurilor (metode istorice, metode efective de calculație):

metoda calculului direct (calculația simplă sau calculația globală);

metoda de contabilitate de gestiune și calculație a costurilor pe faze de fabricație;

metoda de contabilitate de gestiune și calculație a costurilor pe comenzi;

metoda de contabilitate de gestiune și calculație pe baza costului normativ;

Metode moderne de contabilitate de gestiune și calculație a costurilor (evoluate, moderne):

metoda costurilor standard (standard cost);

metoda costurilor directe (direct-costing);

metoda G.P. (George Perrin);

metoda THM (tarif-oră-mașină);

metoda PERT (Pert-costing);

Metode actuale de contabilitate de gestiune și calculație a costurilor (evoluate, modernizate):

metoda ABC (costul activității de bază);

metoda ABM (managementul activității de bază);

metoda target-costing (costurile țintă);

De asemenea, clasificarea metodelor de contabilitate de gestiune și calculație a costurilor se mai poate face și după alte criterii:

după sfera de cuprindere:

metode absorbante (full-cost) reprezintă acele metode care iau considerare toate resursele utilizate și cheltuielile aferente unui obiect al costului;

Exemplu: metoda globală, pe faze, pe comenzi, standard-cost, Pert-cost, Georges Perrin, ABC etc.

metode parțiale (partial-cost) reprezintă acele metode care iau considerare doar anumite resurse și cheltuielile aferente unui obiect al costului (metoda Direct-costing, metoda costurilor directe);

Obiect al costului – reprezintă numele tehnic al produsului, proiectului, activității sau scopului pentru care costurile sunt măsurate.

după orientarea obiectului costurilor:

metode orientate pe purtători de costuri, reprezintă acele metode a căror orientare, în vederea determinării costului unitar, se realizează la nivel de produs, lucrare sau serviciu.

Exemplu: metoda globală, pe comenzi, standard-cost etc.

metode orientate pe locuri de costuri reprezintă acele metode a căror orientare, în vederea determinării costului unitar, se realizează la nivel de loc de cheltuieli, sectoare, activități etc.

Exemplu: metoda pe centre de responsabilitate, metoda ABC etc.

metode mixte reprezintă acele metode a căror orientare în vederea determinării costurilor se realizează atât la nivel de loc de cheltuieli, cât și la nivel de purtători.

Exemplu: metoda globală, metoda pe faze etc.

după obiectivele urmărite:

metode monoobiective reprezintă acele metode care au un scop unic. Exemplu: metode cu scop calculatoriu (metode clasice).

metode pluriobiective reprezintă acele metode ale căror obiective sunt multiple.

Exemplu: metode cu scopuri multiple orientate decizional, pe bază de indicatori etc. (metode moderne).

2.3 Metoda calculului direct (calculația simplă sau calculația globală)

Esența acestei metode constă în raportarea totalului cheltuielilor directe și indirecte dintr-o anumită perioadă la totalul producției obținute. Esența ei poate fi exprimată astfel:

C = Q /(chd + chind)

Se aplică în întreprinderile cu o producție omogenă, unde nu se obțin semifabricate, nu apare producția neterminată și evidența cheltuielilor de producție se ține numai sintetic pe articole de calcul.

În întreprinderile industriale această metodă de calculație a costurilor se utilizează pentru producția de bază, dacă aceasta are drept obiect al fabricației un singur produs, cum ar fi, spre exemplu: centralele hidroelectrice, fabricile de oxigen, carierele pentru extracția de substanțe minerale utile (talc, bentonită, caolin, nisip, pietriș etc.), organizate independent ș.a.

Metoda globală se mai folosește și în cazul unor ateliere auxiliare cum ar fi: centralele (stațiile) de apă, centralele termice, stațiile de transformare a energiei electrice, stațiile de compresoare, centralele de frig, centralele de climă ș.a., care produc un singur produs omogen și sunt organizate independent.

În asemenea cazuri, divizarea procesului tehnologic în scopul sectorizării

cheltuielilor de producție nu este justificată. Procesul de fabricație nu comportă producție în curs de execuție (neterminată) sau, dacă aceasta există, se menține constantă.

Toate cheltuielile de producție se identifică nemijlocit pe purtătorul de cheltuială, respectiv pe produsul care le-a ocazionat; ele au deci caracter direct.

Trasaturi:

se aplică de către unitățile care fabrică un singur produs (producție omogenă), cum ar fi: fabricile de ciment, fabricile de cărămizi, hidrocentralele la care, de regulă, la sfârșitul perioadei nu există semifabricate sau producție neterminată, sau chiar dacă aceasta există este constantă (de exemplu producția de energie electrică și termică, extracția de țiței și gaze, cărbuni, prestarea de servicii de transport etc.)

constă în identificarea tuturor cheltuielilor de producție direct pe produsul sau grupa de produse care le-a ocazionat, având un caracter de cheltuieli directe. Un aspectesențial impus de necesitatea cunoașterii structurii costurilor, analizării și controlului acestora îl constituie evidențierea cheltuielilor (deși toate cheltuielile au caracter direct față de produsul realizat), pe grupe de cheltuieli, respectiv directe și indirecte;

cheltuielile directe de natura celor cu materiile prime și materialele auxiliaredirecte, salariile directe și accesoriile la salariile directe, precum și alte categorii de cheltuieli care, conform specificului unității respective, pot fi trecute în categoria cheltuielilor directe (amortizarea utilajelor) se înregistrează în cursul lunii în debitulcontului 921 „Cheltuielile activității de bază” care se desfășoară în analitic, după caz;

dacă producția se manifestă numai la nivelul secțiilor auxiliare, atunci colectarea cheltuielilor directe se va realiza cu ajutorul contului 922 „Cheltuielile activității auxiliare”;

cheltuielile indirecte se înregistrează separat cu ajutorul conturilor 923 „Cheltuieli indirecte de producție” în cazul cheltuielilor de natura celor cu întreținerea și funcționarea utilajelor și a celor generale ale secției și 924 „Cheltuieli generale de administrație”, desfășurat la fel, pe tipuri de cheltuieli, potrivit naturii lor;

la sfârșitul perioadei de gestiune, cheltuielile colectate în conturile 923 și 924 se vor repartiza direct asupra contului 921 fără calcul de repartizare. La sfârșitul lunii, atât cheltuielile directe, cât și cele indirecte repartizate asupra celor directe, adică toate sumele colectate în debitul contului 921, se vor însuma obținându-se costul efectiv.

BIBLIOGRAFIE

E. Horomnea, Tratat de contabilitate. Teorii si concepte, principii, standarde. Aplicatii, vol. 2, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2003

Cristea H, Contabilitatea si Calculatiile in conducerea intreprinderii, editura Ceccar, Bucuresti, 2003

Ristea M, Metode si politici contabile de intreprindere, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 2000

Sgardea Florin Contabilitate si control de gestiune, aplicatii si studii de caz, Bucuresti, ASE, 2004

Călin Oprea, Gheorghe Cristea, “Contabilitatea de gestiune”, Editura Genicod, București, 2002

Prelucrare după Oprea Călin, Gheorghe Cârstea, “Contabilitatea de gestiune și calculația costurilor”, Editura GERICOD, București, 2002

Ristea Mihai, Possler Ladislau, Ebbeken Klaus „Calculația și managementul costurilor” București 2003

Ionescu Luminita, coord.; Firescu Victoria. “Metode de calculație a costurilor”. București 2002

Călin Oprea, coord.; Man Mariana. “Contabilitatea de gestiune și calculația costurilor”. București, 2005

Oprea Calin Contabilitatea de gestiune, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 1985

Cristea ,H. Contabilitatea si Calculatiile in conducerea intreprinderii, Ed. CECCAR, Bucuresti. 2003