Problemele Gestiunii Financiare la Entitate

PROBLEMELE GESTIUNII FINANCIARE LA ENTITATE

364.1 Finanțe și bănci

TEZA DE LICENȚĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

Actualitatea temei. In mediul economic actual, o atenție specială trebuie acordată gestiunii financiare a entității economice. Nici o entitate nu poate fi înființată dacă nu dispune de un nivel minim de capital propriu. Proprietarii trebuie să formeze un minim de aport care să constituie capitalul social al firmei. Constituirea capitalului social reprezintă prima etapă în finanțarea unei societăți comerciale, fiind diferită în dependență de forma organizatorico-juridică a acesteia.

Inițierea unei afaceri trebuie să aibă la bază o analiză atentă a gestiunii financiare. Legislația în vigoare stipulează ordinea și condițiile formării capitalului propriu a unei entității economice. Aceste condiții diferă în funcție de forma organizatorico-juridică a unității. Astfel apare necesitatea studierii minuțioase a particularităților de gestiune a capitalului propriu la prima etapă de finanțare a unității.

În evoluția oricărei firme pot apărea momente în care se impune expansiunea economică prin realizarea unor investiții noi sau este necesară acordarea unor garanții suplimentare creditelor pentru finanțarea unor activități de expansiune. Prin urmare, dezvoltarea și expansiunea economică a entității economice antrenează resurse financiare enorme. Acestea se pot obține prin majorarea capitalului propriu în cazul în care angajarea capitalului suplimentar promite o creștere a rentabilității entității economice. În plus, creșterea capitalului social marchează viabilitatea entității economice, având un efect pozitiv asupra partenerilor de afaceri, a căror încredere în activitatea agentului economic sporește. Astfel, managerii financiari trebuie să analizeze minuțios toate avantajele și dezavantajele diferitelor forme de majorare a capitalului propriu și să aleagă varianta optimă pentru entitate.

Dintre toate formele de majorare a capitalului propriu se consideră că numai cea referitoare la noi aporturi în numerar poate fi considerată ca o operațiune de finanțare directă, întrucât aduce entității economice noi lichidități. Pe când, aportul în natură, fuziunea sau absorbția pot fi considerate operațiuni indirecte de finanțare. Nici convertirea datoriilor față de creditori sau furnizori nu este considerată ca o operațiune de finanțare propriu-zisă având ca efect doar modificarea structurii financiare a entității economice, respectiv modificarea structurii pasivului bilanțier prin transformarea unei părți din datoriile totale în capital neexigibil.

Scopul principal al tezei îl constituie studierea profundă a bazelor teoretice ale gestiunii financiare în cadrul întreprinderii. În acest sens, autorul și-a propus spre realizare următoarele sarcini:

studierea conceptului și conținutului structurii financiare a entității economice;

Studierea esenței gestiunii financiare a entității economice;

Relevarea stării economico-financiare a entității economice S.R.L. “Duval”;

Determinarea măsurilor de redresare a situației financiare,

Suportul științifico-metodologic utilizat pentru elaborarea prezentei lucrări este alcătuit atât din surse bibliografice străine, cât și din surse bibliografice autohtone; cu atât mai mult, la elaborarea lucrării au fost folosite o serie de acte normative și legislative în vigoare.

Pentru a reda materialul sub aspect practic, autorul a utilizat datele analitice oferite de către societate cu răspundere limitată „Duval”. Entitatea respectivă a fost înființată în anul 1999, și are ca activitate de bază din domeniul agriculturii creșterea și comercializarea:

Ovine, caprine și porcine;

Cereale și pseudo-cereale;

Legume tuberculare șu cu rizomi;

Legume cu frunze;

Legume asemănătoare cu fructele;

Fructe cu semințe;

Semințe comestibile;

Plante și culturi oleaginoase [http://md.kompass.com/c/duval-srl/md006507/].

Scopul și sarcinile propuse au determinat structura lucrării, care constă din introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, anexe.

Introducere – prezintă actualitatea, scopul și sarcinile lucrării.

Capitolul I – „Abordări teoretice privind gestiunea financiară a entității economice” – pune în evidență conceptul structurii financiare a entității economice,

caracterizează elementele componente ale acestora. In capitol este expusă esența gestiunii financiare în cadrul entității economice; este analizat locul și rolul gestiunii financiare în scopul asigurării unei activități eficiente.

Capitolul II – „Analiza economico – financiară a entității economice SRL„Duval” – conține informații privind caracteristica generală a entității economice S.R.L. „Duval”; analiza amplă a patrimoniului entității economice, a surselor de finanțare, a echilibrului financiar și al lichidității precum și analiza eficienței activității economico-financiare a entității economice.

Capitolul III – „Căile de perfecționare a gestiunii financiare a entității economice” – tratează probleme legate de fundamentarea direcțiilor prioritare de eficientizare a gestiunii financiare a entității economice. Printre acestea se înscriu cele referitoare la: măsurile de redresare a întreprinderilor agricole, utilizarea eficientă a elementelor patrimoniale, optimizarea structurii capitalului și activității financiare instituțiile agricole.

Încheiere – aici autorul generalizează informația referitor la tema tezei.

CAPITOLUL I. ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND GESTIUNEA FINANCIARĂ A

ÎNTREPRINDERII

1.1. Conținutul și principiile gestiunii financiare a entității economice

Orice entitate economică trebuie să stabilească relații comerciale cu alte persoane fizice sau juridice. Aceste relații comerciale presupun dezvoltarea fluxurilor materiale (de bunuri materiale sau nemateriale) precum și fluxuri financiare, care de cele mai multe ori (în condițiile în care ele însele nu reprezintă obiectul tranzacțiilor) au rolul de a stinge angajamente generate de fluxurile materiale. Acesta reprezintă principalul motiv pentru care firmele evoluează într-un spațiu numit mediu financiar. Spațiul financiar oferă firmei instrumente și posibilități de acțiune specifice, dar o supune și unor constrângeri deosebite. Obiectul gestiunii financiare sau al finanțelor entității economice se poate defini prin raportarea la oportunitățile și constrângerile determinate de mediul financiar.

Problematica gestiunii financiare și conținutul său tehnic sunt în strânsă legătură cu contextul intern și cu cel extern. In aceste condiții apare necesară evidențierea aspectelor identificate de teoria și practica financiară, dar și a aspectelor conjuncturale și locale proprii unui anumit tip de firmă și unui anumit context național sau regional [6].

O firmă de orice fel, trebuie să abordeze probleme de gestiune financiară de fiecare dată când efectuează sau are în vedere o operațiune care implică achiziționarea, deținerea sau cesionarea de bani sau de titluri financiare, în consecință, orice entitate economică care face parte dintr-o economie în care există o circulație a banilor sau a altor creanțe, e confruntată cu oportunități și constrângeri financiare și trebuie să-și pună la punct proceduri adecvate de gestiune financiară.

Factorii de influență ai gestiunii financiare ai unei firme sunt (vezi Fig. 1.1.):

Fig. 1.1. Factorii de influență asupra gestiunii financiare a entității economice [elaborat de autor]

Conținutul gestiunii financiare poate fi abordat într-un mod mai riguros făcând referire la obiectul său, la sarcinile fundamentale care-i revin și la răspunderile operaționale încredințate diferiților specialiști din domeniul finanțelor (vezi Fig. 1.2.).

Fig. 1.2. Conținutul gestiunii financiare a întreprinderilor [elaborat de autor]

Spațiul financiar în care își desfășoară activitatea întreprinderile constituie un ansamblu de procese legate de crearea, conservarea și circulația banilor și a altor active financiare. Banii și celelalte active financiare constituie una din formele de manifestare ale sistemelor financiare complexe care pun în mișcare, cinci ansambluri de componente:

Un ansamblu de instrumente care reprezintă activele financiare, având multiple forme. Aceste active constituie titlurile financiare, adică documente reprezentând drepturi de proprietate sau drepturi de creanță deținute de o persoană față de altă persoană. Oricare ar fi forma lor, materială sau imaterială, oricare ar fi identitatea persoanei care le emite și a celei care le deține, oricare ar fi natura exactă a drepturilor care le sunt atașate, acțiunile, obligațiunile, bonurile, biletele de trezorerie, activele în bani și diverse alte titluri de creanță sau de proprietate aparțin unei prime componente a sistemului financiar, aceasta fiind titlurile financiare. Se pot caracteriza operațiunile financiare ca fiind operațiuni de creare, achiziționare, deținere sau cesionare a titlurilor financiare.

Agenți cu specializare exclusivă sau principală în realizarea operațiunilor financiare și care sunt caracterizați ca instituții financiare. Este cazul, de exemplu, al băncilor, al caselor de economii, al societăților de asigurări, al intermediarilor specializați în efectuarea tranzacțiilor bursiere.

Piețele activelor financiare unde se încheie tranzacțiile care pun titlurile financiare în circulație. Aceste piețe pot avea unul din următoarele roluri:

de finanțare a ansamblului economiei (cum e cazul piețelor bursiere);

de refinanțare a instituțiilor financiare și le sunt rezervate acestora în exclusivitate sau în principal (este cazul piețelor monetare și ipotecare);

acoperirea riscurilor financiare (este cazul piețelor pentru opțiuni și al piețelor pentru contracte financiare la termen).

Reglementări juridice și tehnice care definesc regulile formale ale practicii financiare. Aceste reglementări, au ca scop organizarea și reglarea comportamentelor financiare și a piețelor financiare. Ele înglobează, atât dispozițiile referitoare la controlul creditului și la organizarea profesiunilor bancare, cât și regulile profesionale ale asociațiilor agenților de valori mobiliare, fiscalitatea referitoare la veniturile din plasamente sau regulile de deschidere a unei piețe financiare.

Variabile care influențează modul de acțiune al operatorilor financiari și care includ de exemplu, ratele dobânzilor care reglează raportul între cei care dau și cei care iau cu împrumut, cursurile de schimb care reglează schimburile între monedele naționale, cotațiile care fixează prețurile activelor financiare supuse tranzacțiilor [9, p.69].

Înainte ca conducere entității economice să ia orice decizie, trebuie stabilite obiectivele firmei. Deși unele firme pot avea unele obiective specifice organizării lor, obiectivul principal al majorității firmelor este maximizarea bogăției proprietarilor. Mai există și alte obiective importante dar acestea sunt în general subordonate acestuia [16, p.12].

Avuția acționarilor este direct afectată atât de cursul de piață al acțiunilor pe care le dețin cât și de dividendele primite. Cursul de piață al acțiunilor reflectă, printre alte lucruri, așteptările privind dividendele ce se vor primi în viitor. Deoarece prețul acțiunilor firmei reflectă cele două aspecte ale bogăției acționarilor, obiectivul managementului este să maximizeze valoarea acțiunilor firmei. Deși valoarea acțiunilor firmei (ceea ce ele valorează în realitate) și valoarea de piață pot fi diferite în condițiile unei piețe imperfecte, managerii nu pot controla diferența. De aceea, managementul poate cel mult încerca să maximizeze valoarea acțiunilor și să spere la un preț corect din partea investitorilor.

Rolul fundamental al gestiunii financiare a entității economice îl reprezintă maximizarea valorii acesteia sau maximizarea avuției proprietarilor săi. Formulările propuse suferă uneori adaptări pentru a ține seama de forma juridică a entității economice. Astfel, se va vorbi de maximizarea avuției acționarilor în cazul societăților pe acțiuni și de maximizarea cursurilor, când titlurile reprezentative ale capitalului sunt negociate la bursă. Maximizarea valorii necesită ca patrimoniul să fie angajat în proiecte de investiții, care să-l valorifice, grație rentabilității lor viitoare. Alte scopuri ale gestiunii financiare sunt:

asigurarea calității și nivelului performanțelor realizate de entitate în diversele sale proiecte și activități.

evitarea risipirea patrimoniului cauzată de un faliment;

să vegheze la menținerea solvabilității sau a echilibrului financiar al entității economice.

Gestiunea financiară se ocupă în primul rând de maximizarea valorii entității economice. Această valoare nu poate fi apreciată numai în raport cu patrimoniul său, cu bogățiile acumulate de entitate economică până la un anumit moment. Ea trebuie analizată și în raport cu proiectele și activitățile viitoare în care va fi angajat patrimoniul.

Bogăția acumulată de entitate economică la un moment dat nu constituie decât unul din elementele care permit aprecierea valorii sale. Aceasta trebuie să țină seama și de rezultatele așteptate în viitor, ca urmare a folosirii patrimoniului acumulat. In acest sens valoarea entității economice este o valoare anticipată. Ea ține seama de valoarea actuală, corelată cu veniturile viitoare preconizate, provenite din activitățile entității economice [18, p.34].

Valoarea unei întreprinderi nu poate fi asimilată valorii patrimoniului ei prezent. Pentru a evalua o entitate trebuie luate în considerare trei aspecte:

valoarea entității economice este o valoare actualizată, adică echivalentul prezent al rezultatelor viitoare preconizate.

valoarea este o mărime dinamică, inseparabilă de procesul de valorificare a patrimoniului. Percepțiile legate de calitatea proiectelor desfășurate, de perspectivele lor viitoare în ceea ce privește rezultatele, determină o reexaminare permanentă a valorii entității economice. Așa se explică sensibilitatea evaluării la informațiile noi care orientează anticipările într-un sens favorabil sau defavorabil. Astfel, cursul unei acțiuni la bursă se modifică în funcție de informațiile care apar pe piață în legătură cu evoluția firmei.

evaluarea este sensibilă la toate riscurile percepute ca susceptibile să afecteze nivelul și stabilitatea viitoare a rezultatelor preconizate. Aceste riscuri ar putea fi legate de caracteristicile proprii entității economice, sau de evoluțiile mediului înconjurător.

Gestiunea financiară studiază și caută să controleze instabilitatea legată de anumite situații sau operațiuni precum: riscul în exploatare legat de structura costurilor, riscul îndatorării legat de efectul structurii financiare a entității economice, riscul de faliment legat de o eventuală insolvabilitate. De asemenea, gestiunea financiară caută să controleze influențele exercitate asupra entității economice de instabilitatea inerentă a unor variabile ale mediului, de exemplu: riscul de schimb valutar, riscul ratei dobânzii, sau de unele transformări deosebite careaaw au loc în mediul instituțional: riscul administrativ și riscul politic [10, p.56].

Analiza riscurilor financiare cărora trebuie să le facă față entitatea economică a dus la sublinierea importanței riscului de faliment. Sursa fundamentală a unui astfel de risc se află în insolvabilitatea posibilă a entității economice.

Solvabilitatea exprimă aptitudinea unui agent economic oarecare de a face față datoriilor sale, când acestea ajung la scadență. Mai concret, menținerea solvabilității constă în executarea cu scrupulozitate a rambursărilor promise împrumutătorilor și altor creditori [16, p.24].

In cazul unei organizații și în special al unei întreprinderi insolvabilitatea îi conduce pe creditori la constatarea încetării plăților prin intermediul instanței judecătorești. Procedura judecătorească de "faliment", sau de "redresare pe cale judecătorească", astfel începută poate duce la lichidare și deci la dispariția entității economice. Domeniul competențelor gestiunii financiare privește ansamblul problemelor ridicate de relațiile între entitate economică și mediul său financiar. Sarcinile fundamentale care revin finanțelor entității economice privesc menținerea valorii acesteia, a performanțelor sale financiare, stăpânirea riscurilor cu care entitatea economică e confruntată și menținerea solvabilității.

Responsabilitățile operaționale ale gestiunii financiare sunt distribuite pe cele trei faze ale unui ciclu fundamental al gestiunii financiare.

Acest ciclu cuprinde 3 faze:

Fig. 1.2. Conținutul gestiunii financiare a întreprinderilor [elaborat de autor]

Faza de diagnosticare sau analiza financiară care are în principal ca obiect aprecierea situației și a activității financiare a entității economice, pentru a pregăti adoptarea de măsuri concrete care să permită depășirea lacunelor și valorificarea avantajelor.

Faza de formulare și de aplicare a deciziilor financiare care se înscriu în perspectiva proiectelor pe termen lung și mediu și pun în mișcare operațiuni de investiții și de finanțare. Ele urmăresc însă și efecte pe termen scurt care definesc domeniul gestiunii trezoreriei. Pe de altă parte, anumite măsuri trebuie oprite pentru a proteja entitatea economică împotriva riscurilor financiare cărora trebuie să le facă față în diverse situații.

Faza urmăririi și controlului proiectelor a căror aplicare a fost hotărâtă de entitate. Această fază permite, cel mai adesea, constatarea "diferențelor" între realizările efective și proiectele inițiale. Ea ar trebui să ducă la declanșarea unor măsuri de corecție, care ar însemna fie o rectificare a traiectoriei și apropierea de proiectele inițiale, fie adaptarea sau revizuirea proiectelor inițiale.

În calitate de proprietari ai firmei, acționarii și/sau asociații dețin autoritatea supremă și controlul activității firmei. Imediat sub acționari se află consiliul de administrație, care este ales de către acționari. Acționarii au dreptul (puterea) de a înlocui membrii consiliului de administrație ale căror rezultate sunt considerate nesatisfăcătoare. Consiliul de administrație numește președintele firmei și trasează liniile directoare în ceea ce privește managementul firmei. Dacă responsabilii numiți de către consiliu nu-și îndeplinesc corespunzător datoria, aceștia pot fi înlocuiți. Managementul financiar este doar unul dintre aspectele ce privesc activitatea firmei, marketingul și producția fiind alte două aspecte. împreună ele trebuie să coopereze eficient pentru ca firma în ansamblu să fie eficientă.

Între domeniile marketing, finanțe, producție există numeroase interdependențe. De exemplu, pentru a determina nivelul producției, managerul producției trebuie să primească informații de la departamentul marketing privind nivelul așteptat al vânzărilor. Iar pentru a determina nivelul vânzărilor, directorul comercial trebuie să colaboreze cu managerul financiar pentru a determina cea mai potrivită politică comercială a firmei. Numeroase aspecte ale activităților interdepartamentale necesită ca managerii din diferite arii funcționale să fie familiarizați cu activitățile din alte departamente și arii funcționale [22, p.34].

Pe de o parte, gestiunea financiară are o tehnică proprie, ceea ce face să i se recunoască o anumită autonomie de decizie. Pe de altă parte, deciziile luate de celelalte domenii de gestiune atrag consecințe în plan financiar, deoarece ele presupun resurse și necesități financiare, presupun încasări și plăți. în consecință, gestiunea financiară este sub influența ansamblului deciziilor privind gestiunea, ea reacționează la măsurile de tot felul luate în entitate, pentru că aceste măsuri au consecințe în plan financiar. Dar ea trebuie în plus să se angajeze în acțiuni de adaptare, corelându-se cu proiectele celorlalte funcții de gestiune, pentru a asigura respectarea de către entitate a constrângerilor financiare majore.

Modurile de încadrare a gestiunii financiare în cadrul organizării entității economice sunt multiple și exprimă, în același timp, caracteristici istorice (competențele inițiale ale fondatorilor și ale înalților responsabili) și exigențe proprii ale entității economice. Reușita încadrării gestiunii financiare în structura organizatorică a entității economice depinde de respectarea a trei condiții fundamentale:

structura organizatorică trebuie să exprime recunoașterea autonomiei și a competențelor tehnice proprii finanțelor entității economice

structura organizatorică trebuie să comporte procedee sau mecanisme intime de coordonare, de negociere și de arbitraj între gestiunea financiară și celelalte funcțiuni, consumatoare de resurse sau generatoare de resurse pentru entitate

structura organizatorică trebuie să aibă grijă ca relațiile cu partenerii financiari externi (bancheri, operatori bursieri, acționari) să fie întreținute de responsabili a căror competență, autonomie și nivel ierarhic să fie adaptate situației entității economice.

Se poate spune că gestiunea financiară constituie un ansamblu de metode de analiză și de instrumente de lucru care permit întreprinderilor și altor organizații să își asigure o încadrare eficientă în mediul lor financiar [12, p.49].

1.2. Structura financiară a entității economice

Structura financiară a entității economice reflectă compoziția sursele de finanțare ale acesteia și patrimoniul de activ de care dispune Sursele de finanțare ale entității economice pot fi proprii și împrumutate, cu mențiunea că primele provin, în special, din autofinanțare și aportul asociaților, proprietarilor sau acționarilor, iar ultimele au izvorul în credite pe termen scurt, mediu și lung.

In continuare se va examina analiza structura patrimoniului entității economice pe compartimentele expuse anterior:

1. Active pe termen lung (active imobilizate) sunt activele pe termen lung (mobilizări) sunt active deținute pentru a fi utilizate pe o perioadă mai mare de un an în activitatea entității sau pentru a fi transmise în folosință terților. În componența acestora se includ:

Imobilizări necorporale – l imobilizări nemonetare care nu îmbracă o formă materială, identificabile și controlabile de entitate.

Imobilizări corporale – imobilizări i sub formă de mijloace fixe, terenuri, imobilizări corporale în curs de execuție și resurse minerale. Din categora acestora fac parte: mijloacele fixele – imobilizări corporale transmise în exploatare, valoarea unitară a cărora depășește plafonul valoric i prevăzut de legislația fiscală sau pragul de semnificație stabilit de entitate în politicile contabile; resursele minerale – imobilizări corporale sub i forma de costuri capitalizate ale i lucrărilor de explorare (pregătire spre extracție), pentru care este demonstrată fezabilitatea tehnică și viabilitatea comercială; terenurile – imobilizări corporale sub formă i de teritorii funciare (de pămînt) deținute de entitate cu i drept de proprietate sau primite în arendă financiară (leasing financiar) pentru a fi folosite în activitatea entității.

Active biologice i imobilizate – activele biologice mature care asigură obținerea multiplă a produselor agricole și/sau a activelor biologice adiționale pe parcursul unei perioade ce depășește un an (de exemplu, viile, i livezile, plantațiile de pomușoare roditoare, culturi multianuale de flori, de furaje, legumicole, vacile, ovinele, porcinele, i cabalinele adulte) precum i și activele biologice imature care se află în perioada de pregătire spre utilizare după destinație (de exemplu, viile și livezile plantate, până la i transferarea lor în categoria pe rod), precum și i amortizarea și deprecierea acestora.

Investiții financiare pe termen lung – care includ valoarea activelor sub formă de valori mobiliare, cote de participație în capitalul social al altor entități și alte investiții deținute de entitate în scopul i exercitării controlului, i obținerii veniturilor sau altor beneficii economice.

Investiții imobiliare – proprietate i imobiliară deținută, mai degrabă în scopul închirierii și/sau pentru creșterea valorii entității, i decât pentru a fi: utilizată în producție, pentru furnizarea de bunuri, prestarea serviciilor sau în scopuri administrative. Acestea cuprind proprietățile imobiliare i deținute de către i entitate: în scopul creșterii valorii; pentru a fi transmise în leasing operațional; i în baza unui contract de leasing financiar și transmise în leasing operațional; pentru i a fi utilizate în viitor într-un mod încă nedeterminat.

Creanțe și avansuri acordate pe termen lung – i prevede în componența sa creanțele – drepturi i ale entității ce decurg din fapte economice în rezultatul unor evenimente trecute și din stingerea cărora se așteaptă intrări (majorări) de resurse; și avansuri – plăți efectuate în i contul procurării i ulterioare a bunurilor, serviciilor.

Alte active imobilizate [noile SNC].

2. Active curente i (active circulante) sunt activele constituite din:

Stocuri – includ în componența sa valoarea: materiilor prime și materialele de bază – bunuri care participă direct la i fabricarea produselor și se regăsesc în produsul finit integral sau parțial; obiectelor de mică valoare și scurtă durată – bunuri valoarea unitară a i cărora nu i depășește plafonul stabilit i de legislație sau pragul i i de semnificație prevăzut în politicile contabile, indiferent de durata de serviciu sau cu o durată de serviciu nu mai mare de un i an, indiferent de valoarea unitară (de exemplu, îmbrăcăminte și încălțăminte specială, dispozitive de protecție, construcții și dispozitive provizorii, inventar sportiv și turistic și alte i obiecte similare); i uzura obiectelor de i mică valoare și scurtă i durată; producției în curs de execuție – bunuri care nu au trecut toate stadiile de prelucrare i prevăzute în procesul tehnologic; produselor – bunuri care au parcurs în întregime stadiile procesului de producție și nu necesită prelucrări ulterioare în cadrul entității, și pot fi depozitate în vederea vînzării sau livrate direct i cumpărătorilor; mărfurilor – bunuri i procurate de entitate în vederea revânzării sau produse transmise spre vânzare magazinelor proprii; activelor biologice circulante – animale la creștere și îngrășat care includ unele i grupe de active biologice mature (de exemplu, iepuri de casă, animalele i cu blană, păsările adulte) și imature, i cum ar fi animalele tinere i (de exemplu, vițeii, purceii, miei) și animalele rebutate din cireada (turma) de baza și trecute la îngrășat [noile SNC].

Creanțe i comerciale și calculate – reprezentate de: creanțe comerciale – creanțele privind bunurile vândute, serviciile prestate și ilucrările executate; corecții (provizioane) privind creanțele compromise; avansuri acordate – plăți efectuate în contul procurării ulterioare a bunurilor, serviciilor, lucrărilor; i creanțe ale bugetului – apar în cazul achitării la buget în avans sau a unei sume mai mari decât suma cuvenită; creanțe ale personalului – datoriile i angajaților față i de întreprindere (privind avansurile acordate în contul i salariului, sumele acordate titularilor de avans, creanțele privind recuperarea prejudiciului material etc.)

Numerar include: casa – i suma banilor în numerar; conturi curente în monedă națională – numerar aflat în conturi la bănci în valută națională; conturi curente în valută străină – numerar aflat în conturi la i bănci în valută străină; alte conturi bancare – numerar pe i carduri bancare, i acreditive; transferuri de numerar în expediție – numerar transferat prin oficiile poștale, prin intermediul i serviciului de încasare a băncilor comerciale etc.; documente bănești – îmbracă forma i cecurilor, foilor de odihnă, etc.

Investiții financiare curente.

Alte active circulante [noile SNC].

3. Capitalul propriu reprezintă i sursele proprii de finanțarea i activității entității economice i și se compune din:

Capital social și suplimentar reprezentat de: capitalul social – valoarea totală a părților sociale ale proprietarilor entității (cote ale capitalului social i (acțiuni, cote de participație etc. în funcție de i forma juridică de organizare a entității) care acordă proprietarilor entității drepturi i stabilite de statutul acesteia și de legislația în vigoare); capital suplimentar – cuprinde i diferențele dintre valoarea aporturilor proprietarilor în capitalul social al entității și i valoarea nominală a părților sociale; diferențele dintre valoarea de retragere și i valoarea nominală sau de înstrăinare a părților sociale (acțiunilor) proprii retrase i și ulterior anulate sau înstrăinate; capital nevărsat – sumele cuvenite întreprinderii dar i nedepuse de fondatori; capital neîregistrat – capital depus până la înregistrarea de i stat a societății pe acțiuni; capital retras – părțile sociale achiziționate, răscumpărate sau dobândite de entitate i de la deținătorii sau succesorii acestora;

Rezerve, categorie care include în componența sa: i capital de rezervă – constituirea cărora este obligatorie prin legislație; rezerve i statutare – prevăzute de statutul întreprinderii; alte rezerve – create în baza deciziei i fondatorilor întreprinderii.

Profit nerepartizat (pierdere neacoperită) care i include: profit nerepartizat al anilor precedenți – suma rămasă după utilizarea i profitului pentru achitarea dividendelor, formarea rezervelor; profitul net al i perioadei de gestiune – diferența dintre veniturile și cheltuielile curente ale entității i recunoscute în perioada de gestiune curentă; profit utilizat al perioadei de gestiune i – profit utilizat până la închiderea exercițiului financiar.

elemente de capital propriu – această categorie i include în componența sa valoarea fondurilor de autofinanțare; valoarea i subvențiilor aferente activelor imobilizate (subvenții primite sub formă de i active imobilizate sau de mijloace bănești i destinate pentru procurarea/crearea și/sau dobândirea în alt mod a i acestor active) ș.a.

Rezultat financiar total include i un singur element – rezultatul financiar total – cont ce permite determinarea profitul net (pierderii) la finele perioadei i de gestiune [noile SNC].

4. Datoriile pe termen lung – sunt sursele străine de finanțare a activității entității economice preluate fie de la persoane juridice i fie de la persoane fizice și au termenul de rambursare mai mare de 1 an. În componența acestora se includ:

Datorii financiare pe termen lung include: credite bancare pe termen lung – sume contractate i de la bănci pentru necesitățile întreprinderii sau pentru salariați; împrumuturi pe i termen lung – sume i împrumutate de la persoane i fizice sau juridice; datorii pe termen lung privind leasingul financiar – datorii i aferente bunurilor primite în leasing financiar.

Alte datorii pe termen lung include: datorii comerciale pe termen lung – datorii față de furnizori privind bunurile și i serviciile procurate; avansuri i primite pe termen lung – datorii față de cumpărători privind avansurile i primite în contul livrării ulterioare de bunuri și servicii; i venituri anticipate pe termen lung – subvenții i destinate acoperirii costurilor/cheltuielilor perioadelor i precedente, curente sau viitoare; finanțări și încasări cu destinație specială – includ numerarul și/sau valoarea activelor i primite (de primit) de la alte entități și/sau i persoane fizice pentru i realizarea unor misiuni speciale (de exemplu, programe, i proiecte); provizioane – constituite pentru acoperirea cheltuielilor (pierderilor) i eventuale (reparația și deservirea în i cursul perioadei de garanție a bunurilor vândute); i datorii privind bunurile primite i în gestiune – apar în cazul primirii bunurilor de la alte entități i (fondatori, organele administrației publice) în gestiune temporară [noile SNC].

5. Datoriile pe termen scurt – sunt sursele i străine de finanțare i a activității entității economice preluate fie de la persoane juridice fie de la persoane fizice și au i termenul de rambursare mai mic de 1 an. În componența acestora se includ:

Datorii financiare curente.

Datorii comerciale curente include: datorii comerciale – sume datorate pentru bunurile sau i serviciile procurate; datorii i față de părțile afiliate – sume datorate întreprinderilor i asociate; avansuri primite curente – sume încasate i de la cumpărători în vederea livrării ulterioare acestora bunuri i sau servicii.

Datorii calculate curente include: datorii față de personal privind retribuirea muncii – datoriile salariale; datorii față de i personal privind alte operații – i îndemnizațiile pentru incapacitatea i temporară de muncă, ajutoarele materiale, i recuperarea cheltuielilor privind deplasările în interes de serviciu, procurările de bunuri și servicii i efectuate de către angajați pentru entitate, utilizarea bunurilor i personale în scopuri i de serviciu etc.; datorii privind asigurările sociale și medicale – cuprind datoriile față de bugetul asigurărilor sociale de i stat și fondurile asigurării i obligatorii de asistență medicală; datorii față de buget – angajamentele entității față i de bugetul de stat și bugetele unităților administrativ-teritoriale privind impozitele și taxele i generale de stat și locale; venituri anticipate curente – sumele i calculate în perioada de gestiune curentă, dar care urmează a fi încasate și se înregistrează i ca majorare concomitentă a numerarului sau creanțelor și a datoriilor i curente; datorii față de proprietari – datoriile privind dividendele calculate i și alte operații; finanțări și i încasări cu destinație specială – includ i numerarul și/sau valoarea activelor i primite (de primit) de la alte entități și/sau persoane fizice pentru realizarea i unor misiuni speciale (de exemplu, programe, proiecte); provizioane curente – constituite pentru acoperirea i cheltuielilor (pierderilor) eventuale privind:  litigiile, amenzile și i penalitățile, despăgubirile, daunele și alte datorii incerte, fonduri create cu scopul de a fi utilizate pentru achitarea concediilor, reparația utilajelor, etc.

Alte datorii curente se referă la datoriile preliminate – sume calculate i anticipat ce urmează a fi achitate; datorii privind asigurarea bunurilor și a persoanelor – datoriile privind asigurarea obligatorie și benevolă a patrimoniului și i personalului; datorii curente privind i bunurile primite în i gestiune economică – apar în cazul primirii bunurilor de la alte entități i (fondatori, organele administrației publice) în i gestiune temporară [noile SNC].

Capitalurile proprii împreună cu fondurile i împrumutate i pe termen lung alcătuiesc i capitalul permanent. Acesta se caracterizează printr-o mai mare stabilitate în timp față de acea parte a capitalului total, care apare sub forma fondurilor împrumutate pe termen scurt și care are i un caracter fluctuant chiar pe perioade foarte scurte. i Stabilirea unei i structuri financiare este o decizie ce ține de politica financiară. Este, în primul rând, vorba de a decide cum trebuie făcută repartizarea finanțării între creditele i pe termen scurt și i capitalurile permanente, în al doilea rând, în cadrul capitalului permanent se pune aceeași i problemă, a proporției ce trebuie stabilită între fondurile proprii și cele împrumutate i pe termen mediu și lung. i Unii manageri i financiari preferă sistemul împrumuturilor pe termen scurt căci oferă mai multă suplețe, iar alții preferă i finanțarea din capitaluri permanente, i deoarece este mai puțin costisitoare. i In acest sens, este necesar să se țină seama de tipul de finanțare care trebuie i să fie cel mai i bine adaptat la natura investițiilor, care pot fi:

investiții de natura i activelor pe termen lung;

investiții de natura i activelor curente.

Activele pe termen lung trebuie i finanțate din capitaluri i permanente, deoarece reprezintă o nevoie stabilă pe o perioadă îndelungată. Este foarte hazardant să se finanțeze i achiziționarea de active fixe din resurse financiare exigibile pe termen scurt. In schimb, activele i circulante trebuie să fie finanțate atât dintr-o parte a capitalului i permanent denumită fond de i rulment, cât și din credite pe termen scurt [10, p.34]. Acoperirea financiară din capitalul permanent și i credite pe termen scurt a ciclului de exploatare este reclamată de caracterul stabil al unei părți a nevoilor de active circulante precum-și de fluctuațiile mari pe care le suferă acestea, i ca urmare a modificării condițiilor de aprovizionare, tehnologice, i de producție și comercializare. i Importanța structurii financiare decurge, în special, din influența i împrumuturilor asupra rentabilității fondurilor proprii (influență cunoscută și sub denumirea de i efect de levier), din asigurarea autonomiei entității economice și din riscul financiar generat i de contractarea de datorii.

1.3. Analiza financiară ca metodă a gestiunii financiare

Activitatea oricărei firme, în contextul reformei și al tranziției la economia de piață, se desfășoară într-un mediu dinamic și agresiv. În general, tranziția reprezintă o perioadă de așezare a lucrurilor și conceptelor în ordinea lor firească, deci i o schimbare la cerințele economiei de piață în condiții concurențiale tot mai aspre și mai bine i definite. Problemele fundamentale cu care se confruntă fiecare firmă vizează, în principal, i stabilirea și consolidarea locului pe care aceasta îl ocup în spațiul economic concret în i care activează, obiectivul major spre care se îndreaptă, costurile implicate și șansele de reușită. în abordarea sistemică a problematicii firmei un rol deosebit revine analizei economico-financiare, ca i instrument de supraveghere a activității și performanțelor acesteia. Analiza economico-financiară prin metodologia, procedeele și tehnicile specifice de care dispune, concură la diagnosticarea stării i diferitelor procese și fenomene, le descoperă structura, stabilește relațiile de cauzalitate, factorii care le guvernează, i descoperă legile formării și dezvoltării lor, iar pe această bază oferă conducerii posibilitatea adoptării deciziilor i privind îmbunătățirea activității în viitor [10, p.62].

In prezent, entitățile economice sunt profund afectate de mutațiile petrecute în viața economică, socială și politică din i ultimii ani. Instabilitatea macroeconomică și legislația neadecvată își pun amprenta asupra operațiunilor și comportamentului i economic adoptat i de agenții economici. în scopul cunoașterii fenomenelor și i proceselor economice apare necesară analiza, care înseamnă o metodă de cercetare bazată pe descompunere sau divizare, a unui obiect sau fenomen în părțile sale componente sau elementele i sale simple.

Analiza economico-financiară constituie un instrument managerial, care contribuie la cunoașterea situației activității financiare a entității economice, a i factorilor și cauzelor care au determinat-o, în conștientizarea trecutului și prezentului în vederea fundamentării unei strategii de menținere și de dezvoltare într-un mediu concurențial. Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a poziției i financiare și a stării de performanță financiară i a firmei la încheierea exercițiului. Ea își propune să stabilească i punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare, la bază avînd anumite norme și criterii, și să propună i căi de dezvoltare a agentului economic. De asemenea, analiza financiară i interesează partenerii economici și financiari-bancari, pentru fundamentarea unor posibile acțiuni de cooperare cu respectiva entitate . Atît analiza i pe plan intern, cît și cea pe plan extern au ca obiectiv i determinarea rentabilității și a riscului, și, în final, a valorii entității economice. Analiza financiară urmărește să evidențieze, pe de o parte, modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și pe termen scurt (obiectiv al analizei pe bază de bilanț) și, pe de altă parte, treptele de acumulare bănească, de rentabilitate ale activității entității economice (obiectiv al analizei pe baza raportului i de profit și pierderi). În procesul de gestiune, analiza financiară poate fi i apreciată, ca o verigă intermediară între funcția de culegere și prelucrare a datelor, și funcția de primire a deciziilor de gestiune [9, p. l10].

Structura financiară a entității economice reclamă o analiză i temeinică, în care scop, agenții economici și organismele care acordă credite calculează anumite rate de îndatorare, care permit să se examineze compoziția sau repartiția capitalurilor. Intre aceste rate i se pot menționa:

1. Rata de îndatorare pe termen lung față de capitalul permanent și se calculează după formula:

(1.1.)

unde:

– rata de îndatorare pe termen lung față de capitalul permanent;

– datorii pe termen lung;

– capital propriu.

Cu cât această arată este mai mare, cu atât este mai dependentă entitatea economică de sursele străine de finanțare a activității sale. Prin urmare, se apreciază pozitiv doar tendința de diminuare a acesteia. Din nivelul acestei rate se degajă concluzia dacă o entitate poate sau nu să mai contracteze datorii, cunoscând că fondurile proprii trebuie să fie suficiente în raport cu cele împrumutate, adică ultimele să nu depășească capitalurile proprii.

2. Rata de autofinanțare a capitalului permanent și se calculează după formula:

(1.2.)

unde:

– rata de autofinanțare a capitalului permanent;

– datorii pe termen lung;

– capital propriu.

Această rată indică în interiorul capitalului permanent mărimea și proporția capitalului propriu în raport cu împrumuturile contractate pe termen lung și mediu. Cu cât această rată este mai slabă, cu atât entitatea economică depinde mai mult de creanțierii săi și invers, cu cât ea este mai ridicată, cu atât entitatea economică este în stare să depășească o criză de restrângere a creditului

3. Rata totală de îndatorare și se calculează după formula:

(1.3.)

unde:

– rata totală de îndatorare;

– datorii pe termen lung;

– datorii pe termen scurt;

– capital propriu.

Această rată arată gradul total de îndatorare a entității economice. În caz că acest indicator depășește nivelul de 0,5 (care se consideră punct critic) se afirmă că entitatea este în situație dificilă în ceea ce privește rambursarea surselor străine contractate.

Aproape în toate cazurile entitățile economice nu se finanțează in proporție de 100% din fonduri proprii, ci apelează i concomitent la finanțări din surse străine. Selectarea mijloacelor de finanțare externă și ponderea acestora în raport cu finanțarea interna reprezintă un aspect principalul politicii financiare a entității economice. In i acest fel se decide asupra ponderii creditelor de trezorerie față de capitalul permanent, dar si asupra structurii capitalului i permanent. Capitalul permanent se compune din fonduri propriii ale entității economice i și din împrumuturi pe termen lung si mijlociu și acoperă activele pe termen lung și o parte a stocurilor de exploatare (active curente) sub denumirea de i fond de i rulment. Mijloacele bănești sunt i formate din credite bancare pe termen scurt precum și din credite comerciale, adică datoriile i față de furnizori.

Aceștia sunt unii din cei mai importanți indicatori calculați pentru aprecierea structurii generale a surselor de finanțare, însă în caz de i necesitate, entitățile economice calculează și apreciază și alți indicatori, care vor fi reflectați în capitolul ce urmează.

CAPITOLUL II. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ

A ENTITĂȚII ECONOMICE S.R.L. „DUVAL”

2.1. Analiza surselor de finanțare

Formarea patrimoniului necesar pentru desfășurarea activității economico-financiare a entității economice se efectuează pe seama diferitelor surse de finanțare.

Componența surselor de i finanțare a activelor, predominarea anumitor componente asupra altora, evoluția structurii pasivelor în mod direct determină stabilitatea și independența financiară a entității economice. Analiza i surselor de finanțare i a entității economice S.R.L. „Duval” va începe cu aprecierea structurii generale s surselor de finanțare prin calcularea și aprecierea ratei de îndatorare față de capitalul permanent, ratei de autofinanțare a capitalului permanent și rata totală de îndatorare. În acest sens se va elabora și prezenta în tabelul de mai jos în baza datelor analitice cuprinse în raportul financiar al S.R.L. „Duval” pentru anii 2012 și 2013 (Anexa x):

Tabelul 2.1. Analiza surselor de finanțare ale S.R.L. „Duval” în baza indicatorilor generalizatori [elaborat de autor]

Din datele tabelului se observă că rata de îndatorare este cu mult mai mică decât nivelul critic de 0,5, fapt ce se apreciază pozitiv, si se explică prin ușurința entității economice de a face față datoriilor scadente față de persoanele fizice și juridice de la care au fost contractate.

O altă etapă destul de importantă dar și elocventă eset aprecierea generală a structurii pasivelor și evoluției acestora în baza datelor analitice cuprinse în raportul financiar al S.R.L. „Duval” pentru anii 2012 și 2013 (Anexa x):

Tabelul 2.2. Evoluția surselor de finanțare ale S.R.L. „Duval” [elaborat de autor]

Analizînd datele din tabelul de mai sus, constatăm că pasivul entității economice s-a majorat în 2013 atît față de anul 2011 (cu 1855091 lei) cît și față de anul 2012 (cu 76329 lei).

Astfel creditul bancar din anul fost rambursat, iar în anul 2013 s-a apelat iarăși la un credit, dar deja la o sumă mai mică. Datoriile comerciale pe termen scurt s-au majorat considerabil în anul 2012, însă în 2013 micșorîndu-se cu 93,96 puncte procentuale.

Această majorare se datorează în primul rînd majorării capitalului propriu, acesta fiind factor direct, a condus la majorarea pasivului cu 1749722 lei, la fel și datoriile pe termen lung au contribuit prin majorarea sa, cu 112228 lei la mărirea pasivului. Totodată datoriile pe termen scurt au dus la micșorarea pasivului cu 6859 lei.

Astfel pasivul entității economice a ajuns în anul 2013 la valoarea de 7251014 lei. Analizînd componentele capitalului propriu observăm că capitalul statutar rămîne neschimbat pe parcursul perioadei analizate și constituie 992 400 lei. Cît privește a doua componentă, profitul nerepartizat, acesta are o tendință de creștere cu un ritm de 53,22 % și ajunge în anul 2013 la suma de 5037554 lei, pe cînd în anul constitui 3287832 lei.

Dacă să analizăm datoriile pe termen lung ale entității economice, observăm că acestea constau doar din datorii financiare pe termen lung și că s-au micșorat în anul 2012 ca mai apoi în anul 2013 să sporească cu 112228 lei și să constituie 299728 lei, o sumă destul de impunătoare și aducătoare de cheltuieli suplimentare (dobînda aferentă, comisioane etc.)

Plus la aceasta un nivel mare al datoriilor pe termen lung aduce entității economice riscuri adăugătoare.

La fel din datele tabelului elucidăm și componența datoriilor pe termen scurt. Datoriile financiare pe termen scurt au înregistrat un ritm de diminuare de 50 %, ajungînd de la 200 mii lei în anul 2011 la 100 mii lei în anul 2013. Astfel creditul bancar din anul fost rambursat, iar în anul 2013 s-a apelat iarăși la un credit, dar deja la o sumă mai mică. Datoriile comerciale pe termen scurt s-au majorat considerabil în anul 2012, însă în 2013 micșorîndu-se cu 93,96 puncte procentuale.

Astfel datoriile aferente facturilor comerciale au constituit în anul 2013 72207 lei. Datoriile calculate pe termen scurt s-au majorat cu un ritm de 8,62 puncte procentuale din anul 2011 pînă-n anul 2013.

Astfel datoriile privind retribuirea muncii, privin asigurările, decontările cu bugetul și datoriile față de fondatori și alți participanți s-au majorat în anul 2013 cu 59463 lei față de anul 2011 și cu 291131 lei față de anul 2012.

Pentru a face o analiză complexă a surselor de finanțare a entității economice, este necesar de a analiza structura capitalului ei, adică ponderea diferitor surse de finanțare în totalul surselor de finanțare a entității.

Pentru aceasta se va elabora următorul tabel în baza datelor analitice cuprinse în raportul financiar al S.R.L. „Duval” pentru anii 2012 și 2013 (Anexa x):

Tabelul 2.3. Analiza structurală a surselor de finanțare ale S.R.L. „Duval” [elaborat de autor]

(%)

Potrivit datelor din tabelul de mai sus ponderea cea mai mare în structura pasivului total al entității economice analizate o are capitalul propriu. în anul 2013 cota capitalului propriu a constituit 83,16 % , aceasta fiind mai mare cu 14,83 puncte procentuale comparativ cu 2012 și cu 3,84 puncte procentuale comparativ cu 2011. Urmează, mai apoi, datoriile pe termen lung cu o pondere de 12,71% (anul 2013) și datoriile pe termen scurt cu o pondere mai puțin semnificativă de 4,13 % în pasivul total. Astfel entitatea economică analizată își finanțează activitatea preponderent din sursele proprii ceea ce îi conferă stabilitate și siguranță financiară. Observăm că ponderea cea mai mare în pasiv o deține profitul nerepartizat, cota acestuia majorîndu-se de la 60,93 % în anul 2011 la 69,47 % în anul 2013, adică cu 8,54 puncte procentuale.

O cotă însemnată în pasiv o are și capitalul statutar, aceasta fiind de 18,39 % în anul 2011, reducându-se însă cu 4,70 puncte procentuale, ajunge în anul 2013 la 13,69 % din pasivul total. Se observă că cota datoriile calculate pe termen scurt s-a redus de la 12,78 % în anul 2011 la 10,34 % în anul 2013, adică cu 2,44 puncte procentuale. O modificare considerabilă a suferit-o cota datoriilor comerciale pe termen scurt. Această majorare se datorează creșterii valorii activului total și concomitent diminuării datoriilor totale, dacă sa vorbim despre majorarea față de anul 2012, Această majorare se datorează creșterii valorii activului total concomitent diminuării în anul 2011 și 2013 datoriile comerciale pe termen scurt u avut o cotă nesemnificativă în pasiv (0,71 % și 0,99 % respectiv) pe cînd în anul 2012 acestea au constituit 16,67 % din pasivul total. Atît datoriile financiare pe termen scurt cît și cele pe termen lung au o pondere puțin semnificativă în pasivul entității economice.

Dat fiind faptul că capitalul propriu deține o pondere semnificativă în pasivul entității economice între 68,33 % și 83,16%) se va studia modificările survenite în structura acestuia pe parcursul anilor 2011-2013 în baza datelor analitice cuprinse în raportul financiar al S.R.L. „Duval” pentru anii 2012 și 2013 (Anexa x)

Tabelul 2.4. Analiza structurală a capitalului propriu al S.R.L. „Duval” (%) [elaborat de autor]

(%)

Datele tabelului atestă faptul că în componența capitalului propriu al S.R.L. „Duval” elementul cel mai valoros este profitul nerepartizat. Cota acestui component se află în creștere și constituie 83,54 % din totalul surselor proprii la sfîrșitul perioadei analizate.

Deci se observă o creștere a cotei profitului nerepartizat cu 6,73 puncte procentuale. Pe parcursul perioadei cota capitalului statutar s-a redus cu 6,73 puncte procentuale, de la 23,19 % în 2011 la 16,46 % în anul 2013.

De menționat că reducerea cotei capitalului statutar nu a fost condiționată de micșorarea valorii absolute a acestuia, ci de majorarea profitului nerepartizat. Astfel valoarea capitalului statutar rămîne constantă pe parcursul întregii perioade analizate.

Patrimoniul entității economice poate fi analizat nu numai la valoarea de bilanț, dar și la valoarea netă a acestuia. Prim urmare, o altă etapă este analiza patrimoniul net al entității economice S.R.L. „Duval” în baza datelor analitice cuprinse în raportul financiar al S.R.L. „Duval” pentru anii 2012 și 2013 (Anexa x) cu ajutorul următorului tabel:

Tabelul 2.5. Calculul și analiza patrimoniului net al S.R.L. „Duval” [elaborat de autor]

Din calculele efectuate în tabelul de mai sus rezultă că în dinamică valoarea patrimoniului net a crescut de la an la an înregistrând un ritm de creștere de 22,99 % față de anul 2012 și de 40,88 % față de anul 2011. Astfel la finele anului 2013 entitatea economică dispune de un patrimoniu net în sumă totală de 6029954 lei. Această majorare se datorează creșterii valorii activului total și concomitent diminuării datoriilor totale, dacă sa vorbim despre majorarea față de anul 2012, și în cazul majorării față de anul 2011 datorită creșterii cu un ritm mai mare (34,38%) a activului total față de creșterea datoriilor totale (9,44%).

Creșterea patrimoniului net la entitatea economică analizată se apreciază ca un aspect pozitiv deoarece entitatea economică își poate finanța activitatea din activele sale proprii fară a apela la credite sau altfel de finanțări străine în vederea susținerii activității sale. Datorită faptului că acest indicator este în continuă creștere de la an la an acesta caracterizează gradul de stabilitate financiară a entității economice [24, p.78].

2.2. Analiza echilibrului financiar al entității economice

Echilibrul financiar al firmei reprezintă un sistem de corelații prin care se stabilesc anumite proporționalități în cadrul și între diferitele fluxuri financiare. Aceasta reprezintă o premiză dar și o consecință a unei desfășurări normale a activității firmei, în conformitate cu obiectul său de activitate. Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelații implicate de echilibrul financiar, există o multitudine de indicatori.

Pentru a analiza principalii indicatori ai echilibrului financiar se vor calcula acei indicatori ce sunt utilizați în practică în baza datelor analitice cuprinse în raportul financiar al S.R.L. „Duval” pentru anii 2012 și 2013 (Anexa x) și se reflectă în următorul tabel:

Tabelul 2.6. Calculul indicatorilor absoluți ai echilibrului financiar al S.R.L. „Duval”

[elaborat de autor]

(lei)

In perioadă analizată 2011-2013 valoarea fondului de rulment este una pozitivă ceea ce reprezintă faptul că entitatea economică analizată are un surplus de resurse permanente, în acest caz toată activitatea curentă a entității economice este finanțată din surse proprii, înregistrînd în anul 2013 cifra de 1590138 lei ceea ce reprezintă cu 137796 lei mai puțin decît valoarea înregistrată în 2011 și cu 183634 lei mai mult decît valoarea înregistrată în 2012. Astfel în 2013 nevoile curente sunt într-o măsură mai mare acoperite de resursele permanente în comparație cu anul 2012. Această creștere a avut loc datorită majorării capitalului propriu cu un ritm mai mare (22,99%) comparativ cu ritmul de creștere a factorului indirect, active pe termen lung (15,19%).

Diminuarea fondului de rulment comparativ cu anul fost cauzată de creșterea activelor pe termen lung cu un ritm mai mare (72,67%) comparativ cu ritmul de creștere a factorilor direcți, capital propriu (40,88%) și datorii pe termen lung (59,85%).Totodată, observăm că necesarul de fond de rulment în anul 2013, la fel s-a micșorat comparativ cu anul 2011 cu 180783 lei și s-a majorat comparativ cu 2012, cu 511426 lei. Majorarea necesarului de fond de rulment a fost cauzată de diminuarea cu un ritm mai mare a factorului indirect, datorii pe termen scurt, comparativ cu ritmul de micșorare a factorilor direcți, stocuri de mărfuri și materiale și a creanțelor. Diminuarea necesarului de fond de rulment a fost cauzată în special de micșorarea creanțelor în 2013 față de 2011 cu 44,17 puncte procentuale. Trezoreriea netă reprezintă indicatorul care compară fondul de rulment cu necesarul de fond de rulment calculîndu-se ca diferență dintre ele. Astfel conform datelor obținute în tabel putem constata că trezoreria netă, a entității economice, a înregistrat valori negative în perioada analizată. însă, acest indicator se micșorează cu 47987 lei sau cu 6,08 puncte procentuale în anul 2013 față de 2011 și se îndreaptă cu pași mici către către un echilibru financiar (cînd trezoreria netă = 0).

Totuși, trezoreria netă este negativă și indică un deficit monetar la sfîșitul anului, deci o situație de dezechilibru financiar. în această situație, entitatea economică analizată, trebuie să apeleze la credite, împrumuturi pentru a dispune de un capital lucrativ necesar desfășurării normale a activității de bază.

În afară de indicatorii absoluți ai echilibrului financiar (fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și trezoreria netă) în practică se mai utilizează și ratele echilibrului financiar, care urmează a fi analizate în baza datelor analitice cuprinse în raportul financiar al S.R.L. „Duval” pentru anii 2012 și 2013 (Anexa x) în tabelul ce urmează:

Tabelul 2.7. Analiza ratelor echilibrului financiar al S.R.L. „Duval” (%) [elaborat de autor]

(%)

Datele tabelului de mai sus atestă nivelul destul de înalt de independență financiară a entității economice S.R.L. „Duval” de sursele împrumutate atrase. Această concluzie rezultă din faptul că în structura pasivelor absolut prevalează sursele proprii de finanțare (83,16% în 2013).

După cum se observă nivelul ratei autonomiei financiare este mai mare de nivelul optim al acesteia de 50%. Rata de finanțare a activelor curente în anii 2011 și 2013 se află la nivel optim, care în condiții normale ar trebui să depășească 50 %. Observăm că fondul de rulment acoperă activele curente ale entității economice în proporție de 64,99 % în anul 2011 și de 63,31 % în 2013. Anul 2012 însă a înregistrat o rată de finanțare a activelor curente sub nivelul optim, fiind de 45,96 %.La fel observăm că și rata de finanțare a stocurilor, care în condiții normale ar trebuie să fie mai mare de 65 %, în anii 2011 și 2013 corespunde nivelului optim. Astfel în anul 2011 fondul de rulment finanțează stocurile de mărfuri și materiale în proporție de 95,14 %, iar în 2013 în proporție de 79,87 %, mai puțin cu 15,17 puncte procentuale. Anul 2012 iarăși apare ca unul nefavorabil pentru entitate, înregistrînd o rată de finanțare a stocurilor de doar 59,37%. Analizînd rata datoriilor globale constatăm că la entitatea economică analizată securitatea financiară este la nivel. După cîte știm valoarea maxim admisibilă a rate datoriilor globale este de 66%, deși se consideră că o rată de 50% este mai sigură.

Rata datoriilor globale la entitatea economică dată a constituit 20,68 % în 2011 majorîndu-se pînă la 31,67% în 2012 și apoi în 2013 iarăși diminuîndu-se cu 46,83 puncte procentuale, fiind de 16,84 %. Observăm o micșorare a ratei respective, ceea ce reprezintă un aspect pozitiv pentru entitate . Deci securitatea financiară a entității economice „Duval” este în creștere.

Pentru desfășurarea reușită a activității economico-financiare a entității economice o importanță deosebită are nu numai crearea capitalului propriu în mărimea suficientă și cu structură adecvată, dar și amplasarea rațională a acestuia. în practica mondială pentru aprecierea modului de amplasare a capitalului propriu acceptat de conducerea entității economice, de obicei se folosește rata de manevrare a capitalului propriu.

Analizînd rata de manevrare a capitalului propriu observăm că acesta are o capacitate de manevrare scăzută. In plus în dinamică s-a evidențiat o tendință negativă de scădere a ratei de manevrare. Dacă în anul 2011 s-au aflat sub o formă ce permite manevrarea 40,25 % din capitalul propriu, atunci în anul 2012 și 2013 aceasta a scăzut pînă la 28,69 % și 26,37 % respectiv.

Deci, la sfîrșitul perioadei analizate se observă o diminuarea a ratei de manevrare a capitalului propriu cu 13,88 puncte procentuale față de începutul perioadei. Menținerea acestei tendințe în viitor va defavoriza performanțele economico-financiare ale entității economice.

2.3. Analiza eficienței activității desfășurate de către S.R.L. „Duval”

In procesul desfășurării activității economico-financiare, entitatea economică utilizează și consumă resurse economice. De eficiența utilizării acestora depinde capacitatea entității economice de a supraviețui sub aspect financiar, de a atrage mijloace bănești de la cumpărători și de a achita, în termenele stabilite, datoriile acesteia.

In continuare se va analiza eficiența desfășurării activității economico-financiare a entității economice S.R.L. „Duval”. Pentru aceasta se va folosi informația cuprinsă în raportul financiar al S.R.L. „Duval” pentru anii 2012 și 2013 (Anexa x) reflectată în tabelul ce urmează:

Tabelul 2.8. Analiza rezultatelor financiare în baza indicatorilor generalizatori ai

S.R.L. „Duval” [elaborat de autor]

(lei)

Din informațiile prezentate în tabelul se observă că anul fost unul dificil pentru entitate. Această concluzie se desprinde din faptul că toate rezultatele financiare ale entității economice au scăzut dramatic în acest an. Spre exemplu, profitul net a scăzut în 2012 la 622 415 lei de la aproximativ 3,25 mln lei înregistrate în anul 2011.

Această diminuare a profitului net a fost condiționată de micșorarea atît a rezultatului din activitatea operațională cît și a celui din activitatea financiară.

Anul 2013 însă ne aduce o speranță, înregistrînd sporiri ale rezultatelor financiare. Astfel profitul net a crescut cu un ritm 81,12% și a ajuns la cifra de aproximativ 1,13 mln lei. Observăm că s-a majorat atît rezultatul din activitatea operațională cu 104904 lei sau cu 324,97 puncte procentuale, cît și rezultatul din activitatea financiară, cu 399988 lei, avînd un ritm de creștere de 67,78 %. La fel observăm că rezultatul din activitatea economico-financiară, PPGPI și profitul net au fost egali, dat fiind faptul că entitatea economică nu a înregistrat rezultat excepțional și nu a avut cheltuieli privind impozitul pe venit, cu excepția anului 2011, cînd cheltuielile privind impozitul pe venit au constituit 3381 lei.

Pentru a putea analiza și mai bine eficiența activității economico-financiare a entității economice S.R.L. „Duval” se vor calcula principalele rate ale rentabilității în baza datelor analitice cuprinse în raportul financiar al S.R.L. „Duval” pentru anii 2012 și 2013 (Anexa x), care vor fi prezentate în tabelul următor:

Tabelul 2.9. Calculul ratelor de rentabilitate ai activității S.R.L. „Duval” (%) [elaborat de autor]

(%)

Din datele tabelului 2.6.3 rezultă că principalele rate de rentabilitate la S.R.L. „Duval” s-au micșorat brusc în anul 2012 iar în 2013 iarăși s-au majorat însă cu un ritm mai mic. Dacă în anul 2011 rentabilitatea vînzărilor a atins nivelul de 43,85 % atunci în 2012 aceasta s-a micșorat pînă la 15,67 % iar în 2013 s-a majorat cu 3,54 puncte procentuale și a constituit 19,21%. Această majorare se datorează creșteri profitului brut și diminuării valorii medii a venitului din vînzări. Totuși nivelul rentabilității vînzărilor nu a atins mărimea optimă de 20%, diferența fiind doar în 0,79 puncte procentuale. Deci entitatea economică trebuie să-și majoreze în continuu rentabilitatea vînzărilor fie prin majorarea vînzărilor nete fie prin reducerea costului acestora.

Datorită majorării profitului pînă la impozitare cu un ritm mai mare (81,12 %) decît ritmul de majorare a valorii medii a activului (14,76%), fiecare leu depus în active, indiferent de sursa de finanțare a acestuia, a adus entității economice în anul 2013 15,63 bani profit pînă la impozitare față de cei 9,90 bănuți în anul 2012, și 60,41 bănuți în 2011. Deci observăm la sfîrșitul perioadei analizate o diminuare a rentabilității economice comparativ cu începutul perioadei, dar care totuși corespundere cu nivelul optim al acesteia (pentru a asigura o activitate de producție favorabilă indicatorul trebuie să atingă un nivel nu mai mic de 10%).

Totuși valoarea obținută de entitate în această perioadă în pofida creșterii acestui indicator se apreciază negativ dat fiind faptul că această valoare este mai mică decît rata dobînzii pe piața creditelor, ceea ce reprezintă faptul că creditorii entității economice vor deveni mai puțin interesați de activitatea ei.

Rentabilitatea financiară reflectă capacitatea entității economice de a utiliza capitalul propriu, prin ea “înțelegem capacitatea entității economice de a-și îmbogăți proprietarii”. Prin prisma acestui indicator posesorii de capital apreciază eficiența investițiilor lor, adică caracterizează mărimea profitului obținut pentru fiecare leu investit. Pentru a desfășura o activitate eficientă nivelul rentabilității financiare trebuie să atingă cel puțin 15%.

Din calculele efectuate în tabelul de mai sus observăm că rentabilitatea financiară în anul crescut cu 7,07 puncte procentuale, de la 13,55 % în 2012 la 20,62% dar în comparație cu anul 2011 s-a micșorat cu 55,46 puncte procentuale. Astfel în anul 2013 la entitatea economică analizată, rentabilitatea financiară se încadrează în nivelul ei admisibil, deci capitalul propriu este utilizat eficient. Putem afirma că în anul 2013 entitatea economică și-a adus ratele de rentabilitate la un nivel optim, însă cu toate acestea ea trebuie să continue să caute căi de majorare a acestor rate pentru a face și mai eficientă activitatea sa.

CAPITOLUL III. CĂILE DE PERFECȚIONARE A GESTIUNII FINANCIARE A ENTITĂȚII ECONOMICE

Unul din factorii ce determină supraviețuirea entității economice în condițiile de concurență liberă ale economiei de piață este competitivitatea.

Deși, competitivitatea este derivata a mai multor factori de natură tehnologică și managerială, ea nu poate fi asigurată fară o gestionare efectivă a elementelor patrimoniale, a bazei tehnico-materiale. Funcționarea eficientă și continuă a unităților agricole necesită existența patrimoniului de producție în toate fazele activității economice. Sistemul entității economice, pregătit pentru o activitate economică, își formează structura tehnică prin elementul – active pe termen lung.

Acest element asigură baza tehnico-materială a capacității de producție sub forma mijloacelor de muncă; el este depozitarul de valoare sub forma capacității de a presta servicii din cele mai diverse, consumabile în procesele de producție. Substanța din care este construit mijlocul imobilizat (prelucrată după tehnologii și informații speciale) este capabilă să contribuie la realizarea unei informații – sub formă de tehnologie, informație de produs sau organizatorică din cadrul viitorului proces de producție – dacă, activul pe termen lung este pus respectiv în mișcare cu ajutorul unei cantități anumite de energie.

Structura internă a activelor depinde de profilul entității economice și conține acele active care sunt necesare procesului concret de producție. La rîndul său, volumul total de active depinde de amploarea capacității de producție pe care o solicită piața produselor ce se fac cu ajutorul acestor active. Odată cu creșterea tehnicizării și automatizării proceselor de producție, locul activelor pe termen lung în structura de producție a entității economice a crescut ca importanță, dominînd valoric și cantitativ-calitativ celelalte elemente.

Intr-o entitate bine orînduită starea elementului „active pe termen lung” este urmărită permanent. In acest scop, trebuie să se organizeze o gamă largă de activități prin intermediul cărora se reface, dezvoltă și modernizează dotarea cu astfel de active: activitatea de investiții; activitatea de întreținere și reparație curentă; activitatea de reparație capitală; activitatea de modernizare; activitatea de asigurare și reasigurare.

Primele patru activități au misiunea de a reface și (sau) dezvolta elementul „mijloace fixe”, introducînd în conținutul său valoare conservată în scopul asigurării și sporirii capacității acestuia de a face servicii într- un viitor proces de producție. Activitatea de investiții transformă și conservă valoarea aflată în produse (materiale, subansamble, unelte etc.) și în servicii (proiectare, construire, dotare etc.) în mijlocul fix nou, refăcut sau modernizat, sub forma capacității acestuia de a presta servicii tip mijloc de muncă. Ultima activitate este o acțiune de pre-consum, în sensul că se depun resurse în sistemul de asigurare pentru un posibil proces de consum în cazul în care se produce riscul asigurat.

Intrucît toate aceste activități de consum fac obiectul unor servicii tehnice, economice sau de asigurări, misiunea proiectării financiare este mult sprijinită, în special, în privința determinării informațiilor financiare. Managerul financiar are de îndeplinit atribuții complete de informare, analiză, repartiție, control, decizie și evidență față de aceste activități de consum. La înființare, unitatea agricolă indiferent de profil trebuie să dispună de o minimă bază tehnico-materială formate din tractoare și mașini agricole, construcții adecvate, material biologic etc. cu care să poată începe procesul de producției. Fiecare etapă de dezvoltare a unității agricole cere un anumit nivel de înzestrare cu mijloace de producție care să permită desfășurarea activității în condiții de eficiență. [21, p.87].

Insuficiența capitalului tehnic, în special tractoare și mașini agricole face imposibilă efectuarea lucărilor la timp și de calitate, conform tehnologiei adoptate, avînd ca efect nerealizarea producției planificate, cu toate consecințele, cu toate consecințele ce decurg de aici.

Supradotarea cu mijloace tehnice determină utilizarea lor incompletă, sporind amortizarea pe unitate de produs și deci costul acesteia. In ceea ce privește existența stocurilor de active curente în toate fazele activității economice din entitate , aceasta este condiționată de transformările specifice procesului de producție. Formarea acestor stocuri rezultă în urma unor activități de consum prin care o valoare importantă, sub formă de producție și servicii, se imobilizează pentru o perioadă de timp, mai mare sau mai mică, în structura economică a entității, aceasta este condiționată de transformările specifice procesului de producție.

Formarea acestor stocuri rezultă în urma unor activități de consum prin care o valoare importantă, sub formă de producție și servicii, se imobilizează pentru o perioadă de timp, mai mare sau mai mică, în structura economică a entității economice, în care activele curente joacă rolul de obiect asupra căruia se realizează acțiunea de prelucrare și transformare specifică unității în cauză.

Serviciul adus de activele curente sau, altfel spus, ele își pun la dispoziția informației de produs sau tehnologice însăși substanța, intrînd în conținutul produsului cu ajutorul energiei de transformare. Importanța deosebită a activelor curente în structura economică a entității economice rezultă și din faptul că acestea devin, pe parcursul procesului de producție, depozitarul valorii cedate de celelalte elemente ale structurii cum ar fi: personalul, mijloacele fixe, informațiile, mediul.

Similar activelor pe termen lung, structura activelor curente depinde de profilul unității, de tehnologia de fabricație, de organizarea generală a entității economice, precum și de progresul tehnic din economie. Volumul total al elementului este dependent de cantitatea de produse comandate, de capacitatea de schimb, de consumul specific pe unitatea de produs, precum și de timpul de imobilizare în toate fazele activității economice [21, p.92].

Managerul financiar, pentru a pregăti repartiția de tip financiar, trebuie să cunoască întregul comportament al activelor curente pe parcursul proceselor de consum și de producție, inclusiv semnalele de la viitorul proces de producție. Cunoașterea presupune înțelegerea modului în care factorii de natură obiectivă și subiectivă condiționează mărimea valorică a activelor curente și pierderea de valoare.

Derularea activității de producție necesită formarea elementului „active curente” la un nivel optim în toate fazele activității economice din entitate. Pentru a corespunde nevoii de rentabilitate gestiunea activelor curente urmărește realizarea activității operaționale cu un nivel minim de astfel de active, iar pentru a corespunde nevoii de diminuare a riscului, gestiunea activelor curente urmărește eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidități, preocupare însoțită de creșterea stocurilor operaționale și de diminuare a rentabilității.

Activele curente se găsesc într-o continuă rotație, trecînd prin stadiul aprovizionării, producției și desfacerii. Cu cît mai repede vor trece prin aceste stadii, cu atît mai mare va fi viteza de rotație. în gospodăriile agricole, însă, viteza de rotație este mai înceată decît în industrie și multe ramuri ale economiei naționale, datorită caracterului sezonier al producției și altor particularități ale procesului de producție.

In acest sens, accelerarea vitezei de rotație a activelor curente prezintă mare importanță pentru întreprinderile agricole, deoarece reduce necesarul de mijloace circulante și contribuie la reducerea costului de producție. încetinirea ei are drept consecință imobilizarea în volume mari a patrimoniului în stocuri de materiale sau producție neterminată.nPentru o gestionare financiară eficientă este necesar să se țină seama cel puțin de următoarele două principii: accelerarea fluxurilor și reducerea costurilor. Principiul accelerării fluxurilor de producere presupune sporirea, într-o anumită perioadă, a sumei activelor disponibile pe care entitatea economică ar putea să le plaseze din nou în condițiile cînd accelerarea este însoțită de economii la dobînzi, manoperă, materiale etc. și profituri suplimentare [35].

Structura activelor curente și eficiența utilizării lor au un impact vădit asupra rezultatelor activității întreprinderilor. Rezultatele primare sunt reprezentate de volumul venitului din vînzări. Pe baza modelului dublu factorial, venitul din vînzări a entității economice SRL “Duval”, a fost descompus în: creșterea din contul modificării sumei medii a activelor curente pentru perioada dată și creșterea din contul modificării vitezei de rotație a activelor curente, rezultatele obținute fiind prezentate în tabelul de mai jos.

Tabelul 2.10. Impactul mărimii activelor curente și a vitezei de rotație a acestora asupra

modificării venitului din vînzări [elaborat de autor]

(lei)

Se observă că modificarea vitezei de rotații a activelor curente au o influență mai mare asupra mărimii venitului din vînzări ale entității economice. în anul 2012 numărul de rotații a activelor curente s-a micșorat de la 2,51 (în 2011) la 1,43 ori și aceasta a condus la o micșorare a venitului din vînzări cu aproximativ 3,3 mln lei.

In anul 2013 numărul de rotații s-a mărit la 1,98 ori, ceea ce a condus la majorarea venitului din vînzări cu aproximativ 1,4 mln lei. Modificarea valorii activului curent la fel influențează mărimea venitului din vînzări însă în proporții mai mici. Deci, putem concluziona că accelerarea vitezei de rotație a activelor curente pentru entitatea economică are o importanță majoră.

Accelerarea vitezei de rotație a activelor curente poate avea loc prin „activizarea” elementelor „leneșe” ale plasamentelor entității economice, și anume prin reducerea stocurilor de materii și materiale la minimul necesar.

Din punct de vedere financiar, stocurile reprezintă alocări de capital ce nu pot fi recuperate pînă cînd aceste stocuri nu parcurg întregul ciclu operațional și sunt valorificate prin vînzarea și încasarea produselor, lucrărilor sau serviciilor realizate de entitate . Această remarcă ne-ar îndemna să credem, la prima vedere, că procesul de exploatare cel mai economic ar fi cel care s-ar desfășura fară stocuri foarte mici. însă o aprovizionare „în timp real” sporește considerabil cheltuielile de aprovizionare (transport, manipulare etc.).

Pe de altă parte, gestiunea modernă a stocurilor este departe de a mai considera eficientă formarea de stocuri mari peste necesitățile rezonabile ale producerii [35]. Stocurile supranormative sunt însoțite, pe planul financiar, de pierderi, prin imobilizarea inutilă a capitalurilor în aceste stocuri, prin cheltuieli de depozitare mari, pe care le ocazionează, prin dobînzi peste cele curente, prin deteriorări și degradări de stocuri etc. Cheltuieli suplimentare inutile, în gestiunea stocurilor, pot rezulta atît din stocuri insuficiente, cît și stocuri excesive. In aceste condiții mărimea optimă a stocurilor este cea care armonizează relația contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare, care variază în funcție de numărul de aprovizionări și cele de depozitare, variabile în raport cu mărimea stocurilor. Această mărime optimă a stocurilor este cea care minimizează cheltuielile totale cu formarea stocurilor și maximizează rata de rentabilitate.

Modelul Wilson-Whitin oferă un instrument de optimizare a mărimii stocurilor și pornește de la identificarea costului total de formare a stocurilor, care se dorește minim în condițiile maximizării rentabilității activității economico-financiare. Modelul oferă răspunsuri la următoarele trei întrebări:

Care trebuie să fie mărimea stocurilor de materii prime și materialelor necesare de comandat?

Care este numărul aprovizionărilor ce trebuie efectuate?

Care este intervalul dintre aprovizionări?

Gestionarea stocurilor presupune și controlul asupra integrității, suficienței acestora. In acest context, este eficientă utilizarea următoarelor metode: metoda ABC, metoda celor două recipiente, metoda liniei roșii, metoda KANBAN, metodele computerizate de control ale stocurilor. Accelerarea vitezei de rotație a activelor curente nu se realizează numai în funcție de stocurile de mărfuri și materiale, ci și de alte active operaționale – creanțele pe termen scurt.

Formarea creanțelor este în legătură directă cu rotația capitalului, cu momentele pe care le parcurge în procesul schimbării formei acestuia. Apariția creanțelor este determinată de relații care se formează între entitate , în calitate de furnizor și clienții săi. In această categorie se cuprind clienții, debitorii și decontările cu sold debitor (ultimele reprezentînd relații cu statul, asociații, subunități etc.) [32, p.68].

Avînd în vedere caracterul lor de imobilizare pe termen scurt a disponibilităților bănești, de scoatere a acestora în afara circuitului economic al entității economice, creanțele, cît și utilizarea ineficientă a acestora, au un impact negativ asupra elementului motivator principal al acțiunii întreprinderilor.Funcționarea continuă a întreprinderilor agricole necesită existența elementelor patrimoniale, atît a activelor pe termen lung, cît și celor curente, în toate fazele activității economico-financiare.

Gestionarea patrimoniului influențează direct asupra eficienței economice a activității gospodăriilor în condițiile economiei de piață, deciziile de investire și de finanțare nu mai pot fi adoptate pe baza unor aprecieri globale, empirice, pe baza unei experiențe trecute sau a extrapolării în spațiu.

Dimpotrivă, este oportun ca fiecare entitate, în fiecare exercițiu financiar, să-și evalueze anticipat sau realmente prin diferite metode, inclusiv de analiză și matematice, atît eforturile, cît și rezultatele financiare așteptate, în vederea minimizării riscurilor și maximizării profiturilor. Dacă astfel de preocupări sunt ignorate, este posibil să apară nu numai insuccese temporare, dar și veritabile eșecuri.

Activitatea financiară a entității economice presupune existența permanentă a unor fluxuri financiare, pozitive și negative, organizate și programate a avea loc în condiții care să servească interesele entității economice. In mod deosebit, finanțele entității economice sunt organizate pentru a satisface realizarea obiectivului activității, în condiții de rentabilitate. Aceasta înseamnă dimensionarea riguroasă a nevoilor de capital pentru exerciții financiare date și procurarea la timp și în cuantumul necesar a resurselor financiare, cele mai avantajoase pentru entitate [29, p. l10].

Dacă dimensionarea nevoilor de finanțare reprezintă o operațiune cu pronunțat caracter tehnic, în sensul că atît activele pe termen lung, cît și cele curente țin, în ultima instanță, de veniturile din vînzări, formarea sau procurarea resurselor financiare acoperitoare implică decizia de finanțare și care nu se poate lua decît corelînd costurile capitalului cu rentabilitatea proiectelor avute în vedere.

Obiectul deciziei de finanțare a ciclului de producere îl constituie selecția și mobilizarea operativă a surselor de capitaluri, la cel mai redus cost al procurării acestora, în condiții de reducere a riscului. Decizia de finanțare a ciclului de producere dă finalitate întregii gestiuni a capitalurilor, respectiv echilibrului ce trebuie asigurat între nevoia de finanțare a ciclului de producere și sursele de finanțare a acesteia.

Procurarea capitalului se poate realiza fie din surse interne, precum profitul propriu, amortizarea activelor pe termen lung, fie din surse externe, cum ar fi aportul adus de fondatori/acționari, împrumuturi, credite bancare și comerciale.

Fiecare din aceste două mari categorii de resurse presupune costuri, fapt pentru care în cadrul activității financiare este necesară o gestionare judicioasă a fiecărei resurse în parte, selecționarea lor după criterii economice sau după alte constrîngeri la care este supusă entitatea economică. Selecția uneia sau alteia dintre decizia de finanțare a ciclului de producere trebuie efectuată și pe baza analizei temeinice a costului real al capitalului propriu și celui împrumutat.

Diferența fundamentală dintre costul capitalului propriu și cel al capitalului împrumutat rezidă în faptul că sursele proprii nu sunt remunerate decît în cazul cînd entitatea economică obține profituri, în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat, oricare ar fi rentabilitatea entității economice. Sursele împrumutate prezintă principalul avantaj al mobilității lor, pentru a amortiza diferența continuu fluctuantă dintre necesarul de finanțat și sursele proprii de capitaluri. In funcție de context, această diferență variază fie în același sens, fie în sensuri contrare.

Dar pe lîngă caracterul oneros, acestea determină creșterea gradului de îndatorare a entității economice [30, p.46].

O entitate puternic îndatorată va avea sistematic cheltuieli financiare mari, ceea ce micșorează posibilitățile de autofinanțare.

Prin urmare, ea va trebui să recurgă la noi credite pentru a-și acoperi nevoile de finanțare care, la rîndul lor, vor contribui la creșterea cheltuielilor financiare. în aceste condiții criteriul rentabilității este hotărîtor.

O decizie optimă de finanțare a ciclului de producere poate fi aceea care echilibrează relația contradictorie dintre creșterea autonomiei financiare (prin folosirea surselor proprii, folosire ce este însoțită de o rigiditate în finanțarea nevoilor mai mari decît minime și permanente) și necesitatea apelării la surse mobile, elastice de capitaluri, care să acopere nevoile temporare și să vină în completarea surselor proprii (apelare care este însoțită de o intensificare a controlului bancar, în legătură cu utilizarea creditelor și cu garanția rambursării lor).

Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o decizie importantă de politică financiară. Dacă acoperirea financiară prin împrumuturi conferă o anumită suplețe pentru întreprinzător, în sensul că poate să dezvolte sau să reducă operativ volumul activității, atunci finanțarea cu capitaluri proprii este mai puțin costisitoare.

Deși, criteriul rentabilității este foarte important, decizia în ceea ce privește structura financiară ține seama, inevitabil, și de alte elemente cum ar fi suma totală a nevoilor de finanțat, precum și natura diverselor trebuințe.

Astfel, activele pe termen lung, care reprezintă nevoi cu caracter permanent, este judicios să fie acoperite cu capital permanent în timp ce activele curente (cheltuielile ciclului de producere) formate în principal din stocuri de mărfuri și alte valori materiale, din creanțe asupra clienților și diverse lichidități primare pot fi acoperite, în măsura posibilităților, prin fondul de rulment – care este un capital permanent – dar și prin datorii pe termen scurt formate din credite de trezorerie și din obligații față de furnizori.

Structura financiară este o variabilă care nu depinde însă numai de entitate , de obiectivele sale de creștere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care consimte să și le asume. Structura financiară este influențată și adesea determinată de proprietari, de bănci sau alți împrumutători, de stat, ca și de conjunctura economico-financiară: situația pieței financiare, oscilațiile ratei dobînzii, devalorizări monetare etc.

O structură optimă a capitalului reprezintă în fapt, o decizie importantă pentru orice mediu de afaceri. Aceasta decizie nu e necesară doar din nevoia de a maximiza rezultatele, dar și pentru ca firmele să fie mai competitive în cadrul sectorului de activitate.

Principalul argument dezvoltat de Miller și Moglianiest este acela că o structură optimă a capitalului există doar dacă realizăm un echilibru între riscul de faliment și riscul scutirii de impozite și taxe în cazul utilizării împrumuturilor. Odată stabilit acest lucru, structura capitalului trebuie să asigure un profit mai mare pentru toți acționarii, comparativ cu profitul care s-ar putea obține de la o firmă care se finanțează din resursele proprii [33, p.123].

In scopul adaptării structurii financiare a entității economice, astfel încît aceasta să nu fie supusă riscurilor ce decurg din activitatea sa, conjugate cu mediul în care funcționează, se urmărește politica financiară a entității economice și concordanța acesteia cu condițiile pieței.

Structura financiara reflectă capacitatea entității economice de a se adapta schimbărilor de mediu, cu ajutorul resurselor economice controlate (activele), structurii de finanțare (capitaluri proprii și datorii), dar și cu ajutorul indicatorilor legați de rentabilitate, exigibilitate și lichiditate. Politica financiară a entității economice rezultă din obiectivele pe care managementul și le stabilește, precum și din căile de urmat pentru atingerea acestor obiective. entitatea economică trebuie să dispună de riscul legat de activitățile firmei.

Costul capitalului rămîne constant, avantajele recurgerii la îndatorare fiind compensate de prima de risc financiar de care beneficiază acționarul. în condiții de fiscalitate, se poate afirma că îndatorarea poate crește valoarea firmei, dar o firmă îndatorată are un grad mai mare de risc: entitatea economică neîndatorată are numai un risc economic, în timp ce entitatea economică îndatorată înregistrează o majorare a riscului capitalului propriu vis-a-vis de gradul de îndatorare.

Optimizarea structurii capitalului entității economice folosind modelul de evaluare a activelor (CAPM) conduce la ideea că costurile de faliment directe și indirecte, trebuie corelate cu datoriile riscante și impozitele. entitatea economică, văzută prin mecanismul opțiunilor, realizează un optim în ceea ce privește capitalurile proprii, dacă crește valoarea activului economic, scadența datoriilor, riscul și rata dobînzii de pe piață, și scade mărimea datoriilor entității economice.

În condiții de fiscalitate, influența negativă a costurilor de faliment conduce laideea unui arbitraj între economiile fiscale și costurile de faliment, pentru a afla, la echilibru, structura optimă a îndatorării, care să maximizeze valoarea entității economice îndatorate.

Structura optimă de îndatorare va fi obținută atunci cînd costurile marginale de faliment, pentru fiecare procent suplimentar de îndatorare, vor deveni egale cu economiile fiscale marginale ale aceleiași creșteri a îndatorării.

Pentru un nivel dat al îndatorării, reducerea CMPC este cu atît mai mare cu cît crește rata impozitării, ceea ce conduce la o politică de îndatorare numai dacă se obțin economii fiscale. Există, însă, un risc fiscal, respectiv acela să se fi mizat pe economii fiscale și să nu fie suficient profit impozabil.

Economiile fiscale se micșorează sau dispar, în timp ce riscul îndatorării și riscul de faliment cresc.în ciuda aspectului teoretic, cercetătorii în managementul financiar nu au găsit încă o structură optimă a capitalului.

In concluzie, se poate afirma că firmele își desfășoară activitatea într-un mediu plin de constrîngeri, iar alegerea structurii financiare trebuie făcută prin punerea în balanță a tuturor variabilelor, micro și macro-economice

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Sintetizînd unele aspecte ale literaturii de specialitate, reglementările legislației în vigoare cu referire la modul de gestionare a capitalului propriu, analizînd activitatea entității economice S.R.L. „Duval” și direcțiile principale de perfecționare a gestiunii financiare a entității economice, putem face concluziile respective.

In mediul economic actual, foarte nesigur, o atenție specială trebuie acordată gestiunii financiare a firmei, în special gestiunii capitalului firmei. Capitalurile proprii (activul net) reprezintă echivalentul valoric al resurselor investite în active și pentru care entitatea economică nu trebuie să acorde echivalent în bunuri sau servicii unei terțe persoane. Capitalurile proprii reprezintă un tip de capitaluri extrem de prețios la nivel de firmă. Practic, capitalurile proprii reprezintă bogăția asociaților, iar în cazul cesiunii activității sau lichidării – totalul acestora reprezintă bogăția distribuibilă asociaților sau bogăția disponibilă după stingerea obligațiilor față de toți creditorii societății.

Orice entitate individuală sau sub formă de societate nu poate fi înființată dacă nu dispune de un nivel minim de capital propriu. Proprietarii trebuie să angajeze un minim de aport care să constituie capitalul social al firmei. Constituirea capitalului social reprezintă prima fază de finanțare a unei societăți comerciale, fiind diferită în dependență de forma organizatorico-juridică a acesteia.

In condițiile economiei de piață o mare importanță are și constituirea rezervelor în componența capitalului propriu al entității economice, care se tratează ca o măsură de precauție rezonabilă pentru înlăturarea dereglărilor în desfășurarea normală a activității financiare și de producție.

In evoluția oricărei firme pot apărea momente în care se impune expansiunea economică prin realizarea unor investiții noi sau este necesară acordarea unor garanții suplimentare creditelor pentru finanțarea unor activități de expansiune. Dezvolatarea și expansiunea economică a entității economice antrenează resurse financiare substanțiale. Acestea se pot obține prin majorarea capitalului propriu în cazul în care angajarea capitalului suplimentar promite o creștere a rentabilității entității economice. în plus, creșterea capitalului social marchează viabilitatea entității economice, avînd un efect pozitiv asupra partenerilor de afaceri, a căror încredere în activitatea agentului economic sporește. Majorarea capitalului poate îmbrăca mai multe forme : aporturi noi în numerar și natură, încorporarea de reserve, convertirea datoriilor entității economice, fuziunea sau absorbția.

Capitalurile proprii nu antrenează pentru entitate nici o constrîngere juridică de renumerare, ci generează o constrîngere economică. Aceasta impune firmei să asigure o anumită renumerare acționarilor săi, pentru a nu se priva de orice posibilitate viitoare de finanțare prin fonduri proprii (noi aporturi ale acționarilor).

Teoria financiară modernă acceptă, ca regulă generală, că renumerarea fondurilor proprii trebuie să fie egală cu rata dobînzii fără risc plus o primă de risc. Rata dobînzii fară risc este dobînda minimă pe care ar putea-o primi acționarii dacă și-ar investi capitalurile în plasamente fară nici un risc (de exemplu obligațiuni de stat), în loc de a le pune la dispoziția diverșilor investitori în condiții de risc și mai ales, de rentabilitate nesigură. Indiferent de situație, acționarii sau asociații entității economice exprimă cerința unei renumerări, oricare ar fi mărimea acesteia. Așadar, deși capitalurile proprii pot apărea la prima vedere ca resurse „gratuite”, ele au un cost și impun entității economice anumite constrîngeri economice. Astfel, întreprinderi a trebuie să obțină un cîștig cel puțin la fel de mare cu cel pe care acționarii l-ar obține din alte investiții cu grad de risc comparabil.

Analizînd dinamica valorii activelor entității economice S.R.L. „Duval” s-a observat că activul total, la entitatea economică analizată, s-a majorat în anul 2013 atît față de anul 2012 (cu 1,06%) cît și față de 2011 (cu 34,38 %), ceea ce reprezintă un aspect pozitiv pentru dezvoltarea și funcționarea eficientă a entității economice, fiindcă reflectă majorarea potențialului economico-financiar al entității economice și lărgirea activității de întreprinzător. în structura patrimoniului predomină activele pe termen lung, la fel, structura activelor se caracterizează printr-o rată destul de mare a patrimoniului cu destinație de producție, care în anul constituit 95,47 %.

In structura pasivelor absolut prevalează sursele proprii de finanțare (83,16% în 2013). La entitatea economică analizată crește patrimoniului net, ceea ce se apreciează ca un aspect pozitiv deoarece entitatea economică își poate finanța activitatea din activele sale proprii fară a apela la credite sau altfel de finanțări străine în vederea susținerii activității sale. Datorită faptului că acest indicator este în continuă creștere de la an la an acesta caracterizează gradul de stabilitate financiară a entității economice.

Capacitatea de plată a entității economice o putem notifica cu calificativul satisfăcătoare, excepție facînd rezultatele anul 2012, acestea micșorîndu-se brusc față de anul 2011.Cu toate acestea în anul următor, în 2013 entitatea economică își revine, coeficienții lichidității majorîndu-se.

Analizînd eficiența produselor agricole s-a constatat că cultura cea mai eficientă este soia, cu o rentabilitate medie de 142,81 %, fiind urmată de floarea- soarelui cu o rentabilitate medie de 109,57 % și legumele de cîmp (95,15%). însă nivelul eficienței produselor agricole la entitatea economică analizată este mult mai jos comparativ cu eficiența produselor respective în Europa, iar în unele cazuri chiar și comparativ cu media pe Republica Moldova.

Rezultatele financiare indică faptul că entitatea economică a înregistrat profit pe parcursul întregii perioade analizate. Anul 2012, însă a fost unul dificil pentru entitate . Această concluzie se desprinde din faptul că toate rezultatele financiare ale entității economice au scăzut dramatic în acest an. Cauza principală care a condiționat reducerea rezultatelor financiare a fost inundația din anul 2012, care a adus pagube enorme entității economice.

O situație asemănătoare se observă și la ratele principale de rentabilitate. In anul 2012 nivelul acestor rate scad semnificativ, iar în anul 2013 entitatea economică și-a adus ratele de rentabilitate la un nivel optim, însă cu toate acestea ea trebuie să continuie să caute căi de majorare a acestor rate pentru a face și mai eficientă activitatea sa.

Pentru aplanarea situației, redresării financiare și obținerii unei eficiențe necesare, pentru o creștere și dezvoltare durabilă a entității economice, se poate recomanda:

Utilizarea pe scară largă a pîrghiilor economico-financiare prin prisma corelației cost-profit- rentabilitate.Funcționarea continuă a întreprinderilor agricole necesită existența elementelor patrimoniale, atît a activelor pe termen lung, cît și celor curente, în toate fazele activității economico-financiare. Gestionarea patrimoniului influențează direct asupra eficienței economice a activității gospodăriilor în condițiile economiei de piață, deciziile de investire și de finanțare nu mai pot fi adoptate pe baza unor aprecieri globale, empirice, pe baza unei experiențe trecute sau a extrapolării în spațiu. Dimpotrivă, este oportun ca fiecare entitate , în fiecare exercițiu financiar, să-și evalueze anticipat sau realmente prin diferite metode, inclusiv de analiză și matematice, atît eforturile, cît și rezultatele financiare așteptate, în vederea minimizării riscurilor și maximizării profiturilor. Dacă astfel de preocupări sunt ignorate, este posibil să apară nu numai insuccese temporare, dar și veritabile eșecuri. În acest sens, se propune elaborarea și implementarea de către entitate a unei concepții noi asupra modului de constituire și de utilizare a patrimoniului entității economice, în vederea cointeresării materiale a acesteia și a lucrătorilor, intensificarea controlului financiar asupra modului de folosire a mijloacelor materiale și bănești aflate la dispoziția unității economice.

Îmbunătățirea ofertei de producție prin promovarea de către entitate a unei politicistricte în atribuirea rolului de indicatori-cheie deciziilor de cost și de preț în hotărîrea problemei privind structura și volumul ofertei și încadrarea prețurilor producției agricole între două limite – limita inferioară, fixată de mărimea costurilor de producție la nivelul producătorului, și limita superioară, stabilită pe piață prin intermediul concurenței.

Majorarea recoltei, deci a ofertei de producție agricolă, prin utilizarea tehnologiilor modeme de cultivare. în țările dezvoltate sunt pe larg utilizate diferite tehnologii modeme de cultivare care permit diminuarea consumurilor concomitent cu majorarea recoltei ca de exemplu: tehnologia „tăierii înalte a spicurilor” de recoltare a cerealelor, tehnologia de creștere a răsadului în palete celulare ș.a.

Perfecționarea procesului de gestiune a riscurilor prin recurgerea la serviciile unei companii de asigurări.Orice entitate în activitatea sa este supusă unor riscuri mai mici sau mai mari pe care dorește să le evite. Dat fiind faptul că SRL “Duval” este entitate agricolă, iar agricultura este un sector care își are farmecul său și care merită cunoscut, este imposibil de realizat o listă completă a riscurilor prezente la entitate . O modalitate de diminuare sau de evitare a riscurilor ar fi asigurarea riscurilor de către o companie de asigurări. în urma cercetărilor efectuate s-a constatat că în anul 2012 toți indicatorii activității economico-financiare la entitate au scăzut semnificativ, din cauza inundațiilor devastatoare. Această situație ar putut fi ocolită dacă entitatea economică își asigura recolta.

Perfecționarea politicii de finanțare a entității economice prin alegerea unei structuri financiare optime. Selecția uneia sau alteia dintre decizia de finanțare trebuie efectuată pe baza analizei temeinice a costului real al capitalului propriu și celui împrumutat în vederea realizării obiectivelor de rentabilitate, solvabilitate și diminuare a riscului. O decizie optimă de finanțare urmează să asigure echilibrul între creșterea autonomiei financiare (prin folosirea surselor proprii în finanțarea nevoilor pe termen lung) și necesitatea apelării la surse mobile, elastice de capitaluri, care să acopere nevoile temporare și să vină în completarea surselor proprii.

Îmbunătățirea sistemului informațional economico-financiar și a sistemului decizional prin intermediul modernizării sistemului de stocare, evidenței, prelucrare.

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE LEGISLATIVE ȘI HOTĂRÂRILE GUVERNULUI

Legea privind societățile cu răspundere limitată. Nr. 135 din 14.06.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 17.08.2007, nr.127- 130.

Legea privind societățile pe acțiuni. Nr. 1134 din 02.04.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.06.1997, nr.38-39.

Legea cu privire la antreprenoriat și întreprinderi. Nr. 845 din 03.01.1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.02.1994, nr. 2.

II. INSTRUCȚII ȘI MATERIALE METODOLOGICE

Regulamentul cu privire la delegarea salariaților entităților din Republica Moldova, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova. Nr. 10 din 05.01.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.01.2012, nr. 7-12.

Regulamentul cu privire la modul de transmitere a întreprinderilor de stat, organizațiilor, instituțiilor, a subdiviziunilor lor, clădirilor, construcțiilor, și altor mijloace fixe, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova. Nr. 688 din 09.10.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 15.02.1996, nr. 10.

Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice și a întreprinzătorilor individuai. Nr. 220 din 19.10.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.11.2007, nr. 184-187.

III. MONOGRAFII, ARTICOLE, MANUALE

Bran P. Finanțele întreprinderii. București: Economică, 1997. 350 p.

Brezeanu P. Diagnostic financiar: instrumente de analiză financiară. București: Economică, 2003. 528 p.

Brezeanu P. Gestiunea financiară a entității economice în economia de piață: concepte, teorii, politici financiare și studii de caz. București: Editura A.S.E., 1999. 351 p.

Brezeanu P. Gestiunea financiară a entității economice. București: Editura A.S.E., 2002. 184 p.

Buga O. Bazele metodologice ale evaluării capitalului propriu al entității economice. Chișinău: [s.n.], 2000, 210 p.

Ciomîi N. Economia firmelor contemporane. Chișinău: Prut Internațional. 2003. 341 p.

Cobzari L., Taran I., Baurciulu A. Politici financiare ale entității economice. Chișinău: Tipografia Centrală ASE Moldova, 2006. 23 p.

Gortolomei D., Curagiu N. Finanțe și evidența contabilă a afacerii. Chișinău, 2003. 378 p.

Halpem P. Finanțe manageriale. București: Ed. Economică, 1998. 956 p.

HoanțăN. Finanțele firmei. București: Ed. Economică, 2003. 512 p.

Marin D. Gestiunea financiară a entității economice. București : Ed. fundației România de mîine, 2003. 567 p.

18.0nofrei M.Finanțele entității economice. București: Ed. Economică, 2004. 311 p.

19.0prea C. Contabilitate managerială. București: Ed. Didactică și Pedagogică, 2008. 335 p.

20.0prean C. Formarea și utilizarea capitalurilor- abordări din prisma managementului financiar. Chișinău : Ed. ASEM, 2008 . 329 p.

21.0prean C. Tendințe actuale în managementul capitalurilor organizațiilor modeme. Chișinău : Ed. ASEM, 2008. 276 p.

Pana V. Organizarea și strategia dezvoltării unităților agricole. București : Ed. Ceres, 1997. 147 p.

Petre D. Isfanescu A. Metode de determinare și analiza eficienței utilizării capitalului firmei. București: Ed. A.S.E., 1996. 248 p.

P.Lemonnier Gestiunea și analiza financiară. București : Editura Economică, 2002. 321 p.

IV. SURSE STATISTICE ȘI PRACTICE

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE LEGISLATIVE ȘI HOTĂRÂRILE GUVERNULUI

Legea privind societățile cu răspundere limitată. Nr. 135 din 14.06.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 17.08.2007, nr.127- 130.

Legea privind societățile pe acțiuni. Nr. 1134 din 02.04.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.06.1997, nr.38-39.

Legea cu privire la antreprenoriat și întreprinderi. Nr. 845 din 03.01.1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.02.1994, nr. 2.

II. INSTRUCȚII ȘI MATERIALE METODOLOGICE

Regulamentul cu privire la delegarea salariaților entităților din Republica Moldova, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova. Nr. 10 din 05.01.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.01.2012, nr. 7-12.

Regulamentul cu privire la modul de transmitere a întreprinderilor de stat, organizațiilor, instituțiilor, a subdiviziunilor lor, clădirilor, construcțiilor, și altor mijloace fixe, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova. Nr. 688 din 09.10.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 15.02.1996, nr. 10.

Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice și a întreprinzătorilor individuai. Nr. 220 din 19.10.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.11.2007, nr. 184-187.

III. MONOGRAFII, ARTICOLE, MANUALE

Bran P. Finanțele întreprinderii. București: Economică, 1997. 350 p.

Brezeanu P. Diagnostic financiar: instrumente de analiză financiară. București: Economică, 2003. 528 p.

Brezeanu P. Gestiunea financiară a entității economice în economia de piață: concepte, teorii, politici financiare și studii de caz. București: Editura A.S.E., 1999. 351 p.

Brezeanu P. Gestiunea financiară a entității economice. București: Editura A.S.E., 2002. 184 p.

Buga O. Bazele metodologice ale evaluării capitalului propriu al entității economice. Chișinău: [s.n.], 2000, 210 p.

Ciomîi N. Economia firmelor contemporane. Chișinău: Prut Internațional. 2003. 341 p.

Cobzari L., Taran I., Baurciulu A. Politici financiare ale entității economice. Chișinău: Tipografia Centrală ASE Moldova, 2006. 23 p.

Gortolomei D., Curagiu N. Finanțe și evidența contabilă a afacerii. Chișinău, 2003. 378 p.

Halpem P. Finanțe manageriale. București: Ed. Economică, 1998. 956 p.

HoanțăN. Finanțele firmei. București: Ed. Economică, 2003. 512 p.

Marin D. Gestiunea financiară a entității economice. București : Ed. fundației România de mîine, 2003. 567 p.

18.0nofrei M.Finanțele entității economice. București: Ed. Economică, 2004. 311 p.

19.0prea C. Contabilitate managerială. București: Ed. Didactică și Pedagogică, 2008. 335 p.

20.0prean C. Formarea și utilizarea capitalurilor- abordări din prisma managementului financiar. Chișinău : Ed. ASEM, 2008 . 329 p.

21.0prean C. Tendințe actuale în managementul capitalurilor organizațiilor modeme. Chișinău : Ed. ASEM, 2008. 276 p.

Pana V. Organizarea și strategia dezvoltării unităților agricole. București : Ed. Ceres, 1997. 147 p.

Petre D. Isfanescu A. Metode de determinare și analiza eficienței utilizării capitalului firmei. București: Ed. A.S.E., 1996. 248 p.

P.Lemonnier Gestiunea și analiza financiară. București : Editura Economică, 2002. 321 p.

IV. SURSE STATISTICE ȘI PRACTICE