Problemele Gestionarii Operatiunilor DE Credit In Conditiile Economiei DE Piata

PROBLEMELE GESTIONĂRII OPERAȚIUNILOR DE CREDIT ÎN CONDIȚIILE ECONOMIEI DE PIAȚĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE CREDIT ȘI IMPORTANȚA LUI

PENTRU DEZVOLTAREA ECONOMIEI NAȚIONALE

Esența, conceptul, trăsăturile și elementele caracteristice ale creditului

1.2. Principii de clasificare a creditelor bancare

CAPITOLUL II. ACȚIUNI ÎNTREPRINSE DE CĂTRE BANCA COMERCIALĂ ÎN SCOPUL GESTIONĂRII OPERAȚIUNILOR DE CREDIT

2.1. Prevederi ale politicii de creditare în baza exemplului B.C.„Victoriabank”S.A. în scopul gestionării operațiunilor de credit

2.2. Metode de evaluare și gestiune a riscurilor influente asupra operatiunilor de creditare

2.3. Riscul de credit – măsuri de prevenire și de gestionare

CAPITOLUL III. STRATEGII DE GESTIONARE A OPERAȚIUNILOR DE CREDITARE A BĂNCII COMERCIALE

3.1. Importanța corelării activelor și pasivelor băncii comerciale în scopul gestiunii corecte a operațiunilor de creditare

3.2. Instrumentele de gestiune a activelor băncii

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Actualitatea temei. În condițiile economiei de piață creditul are un rol deosebit, fiind unul din motoarele principale ale întregului angrenaj economico-social, iar politica de creditare, reprezintă totalitatea acțiunilor întreprinse de bancă pentru gestionarea corectă și eficientă a creditelor acordate, de reușita cărora depinde stabilitatea oricărui sistem bancar.

Dezvoltarea sistemului creditar în Republica Moldova a parcurs mai multe etape de dezvoltare, care oglindesc relațiile economice ale perioadei respective. Sistemul creditar a apărut odată cu apariția monedei, care a favorizat dezvoltarea relațiilor economice cu alte țări precum și dezvoltarea economiei naționale.

Dezvoltarea sistemului bancar implică în sine dezvoltarea operațiunilor active ale băncilor, acordarea creditelor, care relevă obiectivul principal al activității băncilor, și anume obținerea profitului.

Creditele au un rol deosebit în dezvoltarea economiei naționale, contribuind la dezvoltarea structurilor economice cât și la ridicarea nivelului de trai al populației, prin exprimarea relațiilor de repartiție a unei părți din produsul național brut sau din venitul național prin care se mobilizează și se redistribuie disponibilitățile existente în economie, se creează noi mijloace de plată în economie, se asigură controlul asupra acestor laturi, în scopul satisfacerii unor nevoi obiective de capital și realizării anumitor obiective de politică economică.

Strategia și tactica băncii în sfera primirii deciziilor de acordare a creditelor se bazează pe politica de creditare. Ea trebuie să fie orientată spre protejarea activelor, obținerii de profit și îmbunătățirii stării economico-financiare a împrumutanților, concomitent luînd în considerație securitatea depozitelor clienților. Fiecare bancă își formează propria politica în domeniul creditării pe lîngă politica creditării propusă de B.N.M., ținînd cont de factorii economici, politici, geografici, de organizare precum și alți factori ce ar putea influiența activitatea băncii.

Politica de creditare esta strategia și tactica băncii în domeniul operațiunilor creditare ea este stabilită de către bancă în baza legislației în domeniu.

Politica de credit trebuie să indice clar structura departamentului de creditare care poate fi format dintr-o secție sau mai multe. Politica de creditare trebuie să stabilească cine în bancă va poseda dreptul de a aproba fiecare tip de credit și va stabili cerințele băncii față de gaj și alte forme de asigurare a creditelor. Banca va specifica tipurile de gaj acceptate pentru fiecare tip de credit luîndu-se în considerație lichiditatea gajului. Deasemenea prin intermediul politicii de creditare banca va stabili o metoda de determinare a valorii corecte a gajului și apreciera valorii lui în timp. Politica de creditare va stabili coeficientul minim pentru gaj, fiind necesar de a asigura că valoarea gajului să fie suficientă pentru a acoperi suma datorata băncii.

Lucrarea de față reprezintă o sinteză a informațiilor teoretice și practice ce țin de procedura de elaborare a politicii de creditare de către băncile comerciale pe teritoriul Republicii Moldova.

Scopul lucrării este studierea dezvoltării relațiilor de credit, modalității de elaborare a politicii de creditare, gestionarea eficientă a riscului de credit de către băncile comerciale în scopul minimizării acestuia și asigurarea creditelor.

Sarcinile puse la baza lucrării sunt:

determinarea importanței economice a creditului, trăsăturile și funcțiile creditului bancar;

diferențierea creditelor în dependență de multiple principii de clasificare, esența și importanța fiecărui tip de credit;

analiza etapelor de elaborare a politicii de creditare în cadrul unei bănci comerciale;

cunoașterea principalelor forme de riscuri aferente procesului de creditare, căile de minimizare a lor în scopul activității eficiente a băncii.

Scopul cercetărilor este concretizat în abordarea și soluționarea următoarelor obiective ale tezei: aprofundarea conceptului de portofoliu de active; identificarea factorilor și indicatorilor ce determină calitatea portofoliului; analiza celui mai important compartiment al activelor băncii; analiza riscurilor aferente și a impactului lor asupra indicatorilor financiari ai băncii.

Baza metodologică studiată. La elaborarea lucrării au fost utilizate multiple surse, atât teoretice cât și practice, fiind reprezentate prin monografii și lucrări științifice ale specialiștilor autohtoni și străini, ce activează în domeniul bancar, articole ale presei periodice din domeniu, precum și date statistice și indicatori ai activității băncilor comerciale.

În scopul descrierii activității creditare a unei bănci comerciale au fost folosite drept bază informațională rapoartele statistice și regulamentele interne ale B.C. „Victoriabank” S.A., care ne-a permis diferențierea dezvoltării operațiunilor de creditare pe întreg sistemul bancar cât și în particular.

Domeniul de cercetare este gestiunea operațiunilor de creditare ale băncilor comerciale, care sunt investigate din perspectiva impactului lor asupra situației financiare a băncii.

Structura lucrării este prezentată în corespundere cu obiectivele preconizate și ordinea realizării cercetărilor științifice. Teza cuprinde: introducere, trei capitole, care constituie conținutul de bază al cercetării, concluzii și recomandări, literatura selectivă studiată și anexele.

Astfel, în introducere, este argumentată actualitatea temei de cercetare, sunt precizate scopul, obiectivele și domeniul cercetării.

Capitolul I aprofundează conceptul de operațiuni de creditare ale băncilor comerciale și structura acestora. În acest capitol se analizează rolul creditului în economie cît și unele strategii de gestiune a portofoliului de credite ale băncilor comerciale.

În capitolul II se descrie conținutul politicii de creditare a băncilor comerciale și anume a B.C. “Victoriabank” S.A., noțiunea de risc bancar și tipologia acestora, se analizează în special riscul de credit, si se propun măsuri de prevenire și de gestionare a lui și se evidențiază indicatorii de aprecierea a riscului de credit și caracterizarea fiecăruia în parte.

În capitolul III se analizează activele și pasivele ca un sistem integrat din procesul de planificare al băncilor, care contribuie la obținerea unei profitabilități adecvate în condițiile asumării unor riscuri. La finalul acestui capitol se anlizează unele formule de măsurarea a riscurilor acestora.

Ultimul compartiment al tezei cuprinde, concluziile autorului privind operațiunile băncilor de creditare și eficiența acestor operațiuni în sistemul bancar. Sunt formulate recomandări cu privire la perfecționarea activității de creditare.

Cuvinte cheie: active, pasive, credit, politică de creditare, rata dobânzii, risc de creditare, gestiune, contract de credit, evaluare, strategii.

CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE CREDIT ȘI IMPORTANȚA LUI

PENTRU DEZVOLTAREA ECONOMIEI NAȚIONALE

Esența, conceptul, trăsăturile și elementele caracteristice ale creditului

Creditul ca și moneda este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economico-sociale sau legate de procesul de redistribuire.

Relațiile de credit au existat și-n economiile premonetare. Printre primele operațiuni cu caracter economic, a apărut ca consecință a creditului, care este tot un schimb cu o singură particularitate, că între momentele schimbului se intercorelează factorul timp. În orice tranzacție de schimb în mod obișnuit fiecare dintre părți îi oferă celeilalte părți un echivalent.

Etimologic, creditul îsi are originea din latinescul „creditum”, credere, a avea încredere. Această origine a noțiunii de credit are în evidență un element psihologic absolut necesar existenței unei operațiuni de împrumut- încredere [25, p.196].

Creditul bancar este împrumutul bănesc acordat solicitanților de către instituțiile speciaslizate – denumite instituții bancare – sub formă bănească, pentru un timp determinat, prin care se procură diverse bunuri, se achită cheltuielile curente sau se efectuiază alte plăți.

Pentru definirea creditului este necesară prezentarea a trei opinii care s-au conturat cu privire la acest concept, respectiv:

Creditul ca încredere;

Creditul ca expresie a relațiilor de redistribuire;

Creditul ca formă a relațiilor de schimb.

Definirea completă a creditului poate fi realizată prin luare în considerare și corelare acestor trei abordări, ceece poate duce la următoarea formulare.

Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relații de repartiție a unei părți din PIB sau din venitul național, prin care se mobilizează și se distribuie disponibilitățile din economie și se crează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital și al realizării unor obiective ale politicii economice [33, p. 214].

În dicționarul american este expusă o definiție pur economică, dar în care nu sînt specificate toate aspectele ce caracterizează noțiunea de credit.

Conform opiniei autorilor români, unei asemenea abordări a creditului, îi sînt aduse contraargumente, dintre care cel mai puternic este acela potrivit căruia creditul nu este o formă a schimbului, nici din punct de vedere al scopului și nici al conținutului material al valorii [19, p. 128].

Creditul în știința economică se determină ca o circulație a capitalului de împrumut, oferit debitorului cu condiții de rambursare și plată în termen [15, p. 82].

Definiția de mai sus conține informația cu privire la noțiunea de credit, dar care nu este amplă și nu exprimă întreg sens al acestei noțiuni.

Creditul este relație bănească între o persoană fizică sau juridică, numită creditor, care acordă unei alte persoane, numită debitor, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri/ servicii pe datorie, în general cu o dobîndă stabilită în funcție de riscul pe care și-l asumă creditorul sau de reputația debitorului” [41, p.320].

Definiția expusă mai sus, oferă o informație amplă despre credit, reflectînd întreg concept al acesteia. Din definiție se subînțelege că creditul este de mai multe tipuri, este specificată obligația debitorului, și riscul posibil pe care creditorul poate să-l suporte.

Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus utilizarea mai multor criterii semnificative de clasificare, dar cea mai importantă metodă de clasificare este:

După natura economică și participanții la relația de creditare remarcăm: creditul comercial; creditul bancar; creditul de consum; creditul obligatar; creditul ipotecar [24, p. 174].

Autorii români ne oferă o definiție amplă [23, p. 186]: Creditul comercial este una din primele aparențe ale relațiilor de credit în economie, contribuind activ la dezvoltarea circulației mijloacelor bănești fără numerar și găsind reflectare practică în relațiile financiar- economice între agenți economici la comercializarea producției sau oferă o informație amplă despre credit, reflectînd întreg concept al acesteia. Din definiție se subînțelege că creditul este de mai multe tipuri, este specificată obligația debitorului, și riscul posibil pe care creditorul poate să-l suporte.

Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus utilizarea mai multor criterii semnificative de clasificare, dar cea mai importantă metodă de clasificare este:

După natura economică și participanții la relația de creditare remarcăm: creditul comercial; creditul bancar; creditul de consum; creditul obligatar; creditul ipotecar [24, p. 174].

Autorii români ne oferă o definiție amplă [23, p. 186]: Creditul comercial este una din primele aparențe ale relațiilor de credit în economie, contribuind activ la dezvoltarea circulației mijloacelor bănești fără numerar și găsind reflectare practică în relațiile financiar- economice între agenți economici la comercializarea producției sau serviciilor lor cu amînare a plăților.

Scopul principal al acestui tip de credit reprezintă accelerarea procesului de comercializare a mărfurilor și, respectiv, obținerea profiturilor scontate. Creditul comercial apare în procesul plății sau neplății pentru mărfuri sau servicii, în special la executarea plății în avans sau amînarea acesteia. Suportul juridic al creditului comercial îl constituie efectele de comerț, ele însele fiind supuse altui gen de creditare- scontarea și rescontarea.

Leasingul și factoring se manifestă sub formă de credit comercial.

Leasing-ul este o modalitate de comerț și de finanțare, prin închiriere de către societăți și instituții financiare sau direct de producători a unor mijloace fixe întreprinderilor, a căror motivații să recurgă la această finanțare rezidă în faptul că nu dispun de suficiente fonduri proprii ori împrumutate pentru a le cumpăra [22, p. 131].

Autorii ne oferă o definiție pur economică, care redă întreg sens a noțiunii de leasing.

Există două forme clasice de leasing: leasing-ul financiar și leasing-ul operațional.

Leasing-ul financiar este deseori denumit leasing cu plata integrală (full pay-out lease), iar periaoda închirierii se extinde pe un interval suficient pentru a permite societății de leasing obținerea unui profit după ce au fost acoperite costurile cu capital și dobîndă [17, p. 148].

Leasing-ul operațional este o închiriere pe termen scurt. Presupune pentru locator posibilitatea predării bunurilor în arendă de mai multe ori pe parcursul duratei vieții economice a activului. Locatarul nu se așteaptă să recupereze prețul integral al activului plus profitul, ci ia în considerație valoarea rămasă de „mâina a doua” a activului la expirarea contractului. Acest tip de leasing este în mod special atractiv pentru o întreprindere ce aparține unui sector cu sezonalitate, dat fiind faptul că închirierea poate fi anulată oricînd dorește beneficiarul. De obicei, în leasing operațional se închiriază tehnică de construcții, transport, tehnica de calcul [17, p.140].

Deci autorul consideră că dezvoltarea leasingului în Republica Moldova este foarte favorabil , deoarece permite agenților economici și persoanelor fizice să ia în folosință tehnologii scumpe, moderne, astfel dezvoltînd activitatea sa și respectiv a țării noastre.

Factoring-ul. În economia de piață, se utilizează o multitudine de activități, servicii, mecanisme, instrumente financiare în vederea asigurării încasării plăților integral și la timp pentru mărfurile produse și livrate. În cadrul acestor activități, practica internațională a relațiilor financiare și de credit evidențiază aplicarea operațiunilor de factoring, ca instrument util de finanțare pe termen scurt a unor tranzacții comerciale [25, p. 268].

Banca acceptă să finanțeze operațiunile de factoring, dacă debitorii (cumpărătorii) dispun de aceleași condiții ca și aderentul (furnizorul), deci dețin o stare financiară și o istorie de credit impecabilă în banca respectivă.

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajînd modalități diferite, pe termen scurt, mijlociu și lung, privind operații bazate pe înscrisuri sau fără, garantate, sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

Creditul bancar prezintă avantajul unei mai mari flexibilități comparativ cu cel comercial, întrucît sumele disponibile pot fi orientate către diferite forme de activitate economică.

Autorii români au formulat o definiție amplă care conține informația prin care din start se înțelege, că creditul bancar este clasificat după mai multe criterii.

Credit de consum reprezintă vînzarea cu plată în rate a unor bunuri de consum personal, de folosință îndelungată și de mare valoare (mobil, articole de uz casnic) [30, p. 164].

Între creditul de consum și creditul bancar există strînse legături, în sensul unor raporturi de determinare. Pentru plata în rate, comercianții recurg la credite bancare.

Creditul obligatar reprezintă resursele mobilizate de unitățile debitoare din economie, prin emisiunea de obligațiuni (titluri de valoare cu scadență mai mare de 1 an) și plasarea acestora pe piața primară de capital.

Pot fi emise obligațiuni pe piața internă sau internațională [31, p. 164], obligațiuni municipale, obligațiuni corporative, și obligațiuni exotice.

Prin definiția dată autorii români vor să spună că creditele pot fi acordate nu doar persoanelor fizice, agenților economici dar și statul emite obligațiuni pentru a obține resurse financiare suplimentare, pentru a acoperi deficitul bugetar, de a investi în anumite sectoarea ale economiei.

Creditul ipotecar reprezintă un credit garantat cu proprietăți imobiliare sub forma clădirilor (în special, în mediu urban) sau de natura terenurilor (în mediul rural). Prin intermediul titlurilor de ipotecă sînt finanțate aproximativ 60 % din locuințele familiilor [29, p. 184].

Definiția expusă mai sus, nu conține toate aspectele care ar determina întreg sens al acestei noțiuni, autorul nu a concretizat că acest credit se acordă pe termen lung, nu este indicat obligațiunea debitorul de achita dobînda și creditul la timp.

În continuare vom analiza creditul bancar și caracteristica tipurilor lui, deoarece creditul bancar reprezintă forma cea mai răspîndită a relațiilor de credit în economie, obiect al cărora apare procesul de transmitere nemijlocită a mijloacelor bănești în împrumut.

Noțiunea de credit bancar poate fi expusă în felul următor: Creditul bancar este un împrumutul bănesc acordat solicitanților (agenților economici sau persoane fizice) de către instituțiile specializate-denumite instituții bancare-sub formă bănească, pentru un timp determinat, ce va fi rambursat în viitor, la o anumită dată, fiind însoțit de dobîndă.

Autorii români oferă o definiție amplă care include toate particularitățile a creditului bancar din punct de vedere economic.

Creditul în calitatea sa de categorie economico – financiară, a format obiectul unor ample cercetări în literatura de specialitate.

Analizînd opiniile economiștilor din diverse țări supuse analizei privind definirea „sistemului de credit” se face o opinie că „sistemul de credit reprezintă totalitatea relațiilor de credit, a formelor, metodelor și normelor de acordare a creditelor și de organizare a rambursării acestora, existente în economiile unei țări, fiind realizată de instituțiile financiare de credit prin intermediul unui ansamblu de norme juridice aprobate de stat, răspunzînd cerințelor unei anumite etape de dezvoltare social – economică”.

Organizarea deservirii financiar – creditare a întreprinderilor, organizațiilor, populației joacă un rol important în dezvoltarea economiei, în dezvoltarea structurilor financiar-economice și în tendința de a ridica nivelul de trai al populației. Evoluția sistemului creditar se determină în mare măsură de situația economică din țara dată. Fiecărei etapă a dezvoltării istorico-economice a societății corespunde unui tip de sistem de creditare, care determină cerințele la etapa de dezvoltare a omenirii. Mecanizmul de funcționare a sistemului de credit se schimbă în funcție de schimbarea structurii de organizare, de executarea obligațiunilor de creditare sub diferite forme, de metodele și procedeele utilizate.

Sistemul de credit se caracterizează prin totalitataea instituțiilor bancare și creditare cu drept de a organiza și a executa operațiunile de creditare într-o anumită țară la o anumită etapă a dezvoltării economice. Prin sistemul de creditare se subînțelege totalitatea elementelor ce determină organizarea procesului de creditare, precum și reglementarea acestuia în conformitate cu principiile și normele de creditare.

Sistemul creditar evidențiază două subsisteme de organizare a operațiunilor de creditare:

sistemul instituțiilor bancare

sistemul instituțiilor nebancare.

Sistemul bancar este reprezentat de banca centrală a statului și de diverse tipuri de bănci, iar cel nebancar este reprezentat de instituțiile financiar-creditare specializate.

Creditul în calitatea sa de categorie economico – financiară, a format obiectul unor ample cercetări în literatura de specialitate.

Creditul este un împrumut în forma sa pură. Obiectul împrumutului îl formează întotdeauna un bun care poate fi restituit în forma sau în substanța sa. Operațiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă, de la relațiile între indivizi, sub forma unor acorduri personale simple, pînă la tranzacții formalizate ce se efectuiază pe piețele monetare sau financiare foarte dezvoltate și formulate în cadrul unor relații complexe. O parte importantă a relațiilor de credit primește mobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor.

Plățile imlicate, tipul de instrumente utilizate și condițiile în care creditul este consimțit sunt diverse, esențial însă rămîn aceleași peste tot: o valoare actuală se transmite unui debitor care se angajează să- l ramburseze după un timp în condițiile specificate în acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite să plătească dobînda pentru a remunera creditul.

În dezvoltarea social – economică a omenirii au fost conturate trei etape de evoluție [25, p.195] :

Treapta economiei naționale – în care indivizii produceau bunurile necesare existenței proprii sau cel mult al familiei. La această treaptă se disting două subdiviziuni.

economia familială autarhică – în care toate celelalte celule economice erau închise.

economia de schimb în natură.

Treapta economiei monetare – în această treaptă schimburile de bunuri se face prin intermediul monedei.

Treapta economiei de credit – este ultima și cea mai evolutivă treaptă de dezvoltare economică și financiară a omenirii, unde în procesul schimbului rolul esențial îl au operațiunile de credit. În această de a treia treaptă se pune în circulație bunuri contra promisiunii de a restitui în viitor aceeași valoare. Prin finanțarea producției și consumului, precum și prin crearea unor instrumente și tehnici deosebit de flexibile, creditul bancar a devenit o prezență.

Sistemul de credit trebuie să cuprindă:

cadrul instituțional care presupune un ansamblu de instituții și organizme de credit specializate, cu o rețea dispusă în teritoriu dar și cu relații de corespondență cu instituțiile similare din străinătate. Activitatea cadrului instituțional trebuie să fie reglementată, controlată și supraveghiată de anumite comisii,organe,instituții organizate la nivel de stat în scopul minimizării riscurilor.

cadrul normativ juridic este format din ansamblu tuturor reglementărilor care guvernează activitatea instituțiilor de credit pe teritoriul unei țări. Cadrul juridic trebuie să fie suficient de flexibil pentru a lăsa spațiul afirmării liberei inițiative a instituțiilor de credit, dar totodată și categoric, astfel încît să crească încrederea agenților economici și să limiteze riscurile operațiunilor de credit.

strategiile manageriale, tehnicile și metodele de efectuare a operațiunilor de credit cu ajutorul cărora instituțiile de credit pun în aplicare diverse produse creditare accesibile și rentabile beneficiarilor de credit.

În raporturile de credit cu banca se pot angaja și persoane care în acest cadru nu au calitate de agenți economici. Raporturile de credit ale întreprinderii sunt de regulă cu băncile. Pe de o altă parte, întreprinderile avînd conturi deschise în bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea ca resurse, pe de altă parte băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curente sau cu recuperarea ulterioară pentru investiții.

Prin apariția unui număr mare de bănci comerciale cu rol de bănci de afaceri, instituții de credit specializate și profilate de operațiuni specifice, au oferit agenților economici posibilitatea de a apela la bancă pentru a-și satisface cel mai bine exigențele (din punct de vedere al dobînzii, modul de lucru cu clienții, promptitudinii în rezolvarea tranzacțiilor clientului, asigurarea secretului bancar, consultații în afaceri acordate clienților, programul de lucru). Băncile vor analiza cu maximă exigență orice acordare de credit, urmînd în primul rînd, interesele proprii (plasarea cît mai profitabilă a banilor deținuți în numele acționarilor).

Nici o bancă din lume nu-și va plasa banii fără a-și estima corect riscul pe care și-l asumă, toate operațiunile de creditare și garanția unei societăți bancare vor fi consemnate în documentele contractuale din care să rezulte clar și precis toți termenii și toate condițiile tranzacțiilor. Riscul rezultat din insolvabilitatea clientului poate fi ponderat prin luarea în calcul și constituirea de garanție în profitul băncii, ea fiind cea care împrumută clientului. Cînd se estimează oportunitatea unei afaceri, cum este cea rezultată dintr-o operațiune de creditare, trebuie luată în calcul, posibilitatea recuperării creditului la scadență.

Condiția fundamentală pentru a se acorda un credit de către bancă este capacitatea potențialului client de a produce venituri rezultate din derularea creditului. Această capacitate de a produce venituri se poate evolua prin diverse mijloace de observare, întocmindu-se în acest scop, un studiu de solvabilitate. În cadru acestui studiu, banca va evalua, prin angajamentele pe care le are clientul față de terț, organizarea lui tehnică și administrativă, raportul între capitalul propriu și capitalul atras, situația economică a sectorului de activitate în care este direcționat creditul, motivele solicitării creditului, destinația sa reală și imediată.

Trăsăturile caracteristice de care dispune creditul sunt reflectate în figura 1.1.

Fig.1.1.Trăsăturile caracteristice ale creditului [elaborat de autor].

Rambursabilitatea. Promisiunea de rambursare presupune riscuri și, deci, angajarea unor garanții. Riscul de nerambursare constă în întârzierea plății sau incapacității de plată datorită deficienților financiare ale împrumutatului survenite din cele mai diferite motive. Prevenirea riscului de nerambursare poate fi realizată prin garantarea împrumutului. Riscul de imobilizare survine în cazul în care banca (deținătorul de depozite) nu poate satisface obligațiunile față de titularii de depozite în urma aceleiași situații – deficiențe financiare. Evitarea acestui risc este posibilă prin instituirea sistemului de garantare a depozitelor.

Caracter plătibil. Aceasta înseamnă că pentru beneficierea de credit debitorul achită o plată, care îmbracă forma de dobândă. Dobânda reprezintă caracteristica definitorie a creditului.

Scadența. Caracteristică esențială a creditului și semnifică oferirea creditului pentru o perioadă strict stabilită de subiecții tranzacției.

Garantarea creditului. Înseamnă că orice credit trebuie garantat cu bunuri mobile și imobile, titluri de valoare etc. pentru diminuarea riscului insolvabilității în rambursarea împrumutului.

Consemnarea creditului. Caracteristică strict necesară a creditului. Acordurile de credit sunt consemnate prin înscrisuri, a căror formă de prezentare este variată și implică multiple aspecte diferențiate. Înregistrarea tranzacției de împrumut, fixarea operațiunii de împrumut se face în baza contractului de împrumut, care este, în esență, o interpretare juridică a împrumutului.

Destinația. Este caracteristica care obligă împrumutatul de a utiliza creditul în concordanță cu scopul pentru care a fost acordat și, totodată, permite băncii de a urmări respectarea modului de utilizare.

Elementele tehnice ale raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor caracteristice și sunt reflectate în figura 1.2.

Fig.1.2. Elementele tehnice ale raportului de credit [elaborat de autor]

– subiecții raportului de credit – respectiv creditorul și debitorul prezintă o mare diversitate în ceea ce privește apartenența la structurile social-economice,motivele angajării în raportul de credit și durata angajării;

– obiectul creditului bancar – este reprezentat de disponibilitățile bănești sub formă de monedă fiduciară sau monedă scripturală;

– scadența – momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului. Astfel vor fi stabilite și ratele ce vor fi rambursate la scadență. Ratele pot fi rambursate în mod egal, în ordine crescătoare ori descrescătoare sau în funcție de caracterul afacerii de credit.

– garantarea creditului – se face prin două tipuri de garanții: reale și personale.

– termenul de rambursare – are o mare varietate, pornind de la termene foarte scurte 21h, termen practicat între bănci și pe piețele monetare, pînă la termen de 30-50 și chiar 100 de ani.

– dobînda – în operațiunile de acordare a creditului s-a încetățenit clauza dobînzii fixe. Aceasta înseamnă că dobînda cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părți, pentru întreg credit și pe toată durata lui. Acordurile de credit pot să prevadă mărirea dobînzii și plata integrală la reînnoirea contractului.

– negocierea sau acordarea creditului – creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții de mică întindere. Analiza solicitării de împrumut necesită o bună informare și documentare din partea creditorului pentru evitarea riscului.

Creditul bancar, ca și moneda este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb. Pentru o activitate prosperă a întreprinderilor industriale și a altor ramuri ale economiei naționale, un rol important îl au relațiile de creditare și de decontare cu băncile care au drept scop întărirea economiei, lărgirea producerii, soluționarea problemelor sociale. Opiniile conform cărora creditul este un scop în activitatea economică nu reușesc să ofere o imagine clară a acestui termen. Noțiunea de credit nu poate fi concepută ca un instrument de care să se dispună oricum și oricând.

Creditul bancar este creditul acordat solicitanților de credit de către instituțiile specializate, numite instituții bancare, sub formă bănească, în așa numitul comerț de bani [35, p.37]. Cu ajutorul lui se pune la dispoziția unui agent economic sau la dispoziția populației un anumit capital, pentru un timp determinat, prin care se procură bunuri, se achită servicii curente sau se efectuează alte plăți. Deci, creditul bancar este un schimb de monedă, condiționat și despărțit de un interval de timp. A acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la dispoziție o sumă de bani ce va fi rambursată în viitor, la o anumită dată.

Creditul permite disponibilizarea de fonduri lichide pentru investiții sau activități curente [41, p.17]. Fondurile disponibile, constând în economii pentru diferite perioade de timp, precum și fondurile strânse prin vânzarea de acțiuni și obligațiuni, pot fi folosite pentru acordarea de împrumuturi întreprinderilor de stat și particulare.

Întreprinderile producătoare, întreprinderile prestatoare de servicii, producătorii agricoli și toate celelalte întreprinderi trebuie să obțină suficiente venituri, să aibă fluxuri monetare pozitive și să realizeze profituri. Având în vedere aceste necesități, capitalul joacă un rol important, deoarece extinderea unei întreprinderi, incluzând cumpărarea de valori imobiliare și achiziționarea de mașini moderne pentru obținerea unei producții mai rentabile poate fi realizată numai prin investiții pe termen lung.

Sub aspect economic, creditul reprezintă operațiunea prin care o persoană fizică sau juridică (debitor) obține fonduri sau bunuri de la altă persoană fizică sau juridică (creditor), asumându-și obligația să le restituie sau să le plătească la scadență. Creditul a apărut din necesitatea stingerii obligațiilor dintre diferiți agenți economici, proces căruia moneda lichidă nu-i prea face față.

În economia de piață creditul are un rol deosebit. Creditul este unul din motoarele principale ale întregului anturaj economico-social. Utilizarea rațională a creditului sporește puterea productivă a capitalului și asigură un volum mare de produse. Creditul a apărut pe baza dezvoltării producției de mărfuri, corelat cu dezvoltarea schimbului.

Creditul bancar are un rol deosebit în ridicarea nivelului de trai al populației prin acordarea împrumuturilor bănești pentru procurarea bunurilor de consum, apartamentelor și caselor de locuit, automobilelor. Pe acest fond, rolul și amploarea creditului au crescut mult, o dată cu dezvoltarea economico – socială, devenind o activitate economică deosebit de importantă.

Cel mai important rol al creditului bancar este acordarea creditelor publice statului pentru acoperirea deficitului bugetar. De rând cu importanța pe care o deține creditul în economia unei țări, acesta mai este și primejdios în unele situații ca supracreditarea care la rândul ei duce la creșterea dezechilibrelor economice, financiare și monetare. Creditul are un rol important în toate economiile moderne. Pentru a putea contura trăsăturile creditului bancar se pornește de la trăsăturile creditului, în general, având în vedere faptul că de fiecare dată banca este creditorul, iar obiectul creditului îl constituie banul. Rolul creditului este concretizat în rezultatele obținute în economie prin manifestarea relațiilor de credit în contribuția creditului la realizarea anumitor obiective de politică economică.

Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul și importanța creditului în economia fiecărei țări au remarcat o creștere considerabilă, având loc totodată, diversificarea funcțiilor îndeplinite de credit:

Funcția distributivă. Aceasta constă în mobilizarea resurselor bănești, disponibile la momentul dat în economie, de către bănci și redistribuirea lor prin acordarea creditelor, spre ramurile economiei care au nevoie de fonduri de finanțare. Cererea de credite vine din partea investitorilor și a consumatorilor care doresc să finanțeze achiziționarea sau crearea de active.

Deciziile investitorilor depind, de asemenea, de nivelul ratei dobânzii, ei caută o finanțare cu un cost redus. Când rata dobânzii este scăzută, cererea la credite și volumul investițiilor tind să fie ridicate. O rată înaltă a dobânzii însă tinde să reducă cererea de credite și investițiile să scadă. Astfel rata dobânzii poate fi utilizată de guverne pentru a controla cererea de credite, pentru a reduce sau spori investițiile și, în general, pentru a influența masa monetară (Fig. 1.1).

Fig. 1.1. Efectul ratei dobânzii asupra comportamentului pieței [18, p.32]

Funcția de transformare a economiilor în investiții. În acest mod se concretizează una din legile obiective ale economiei de piață, și anume realizarea echilibrului macroeconomic. Economisirea, care nu este urmată de investire constituie o tezaurizare și reprezintă un factor de dezechilibru pentru viața economică. Practica internațională demonstrează că creșterea economică poate avea loc doar în cadrul unui proces investițional accelerat. În țările în curs de dezvoltare și în cele cu economie în tranziție, din cauza crizei de mijloace financiare pentru investiții integrarea sistemului bancar în sectorul real al economiei constituie una din problemele cheie. În cazul Republicii Moldova băncile sunt în stare să participe la modernizarea producției doar parțial.

Funcția de emisiune monetară. De rând cu moneda scripturală pe piața bancară circulă și moneda fiduciară, adică biletele de bancă. Pe lângă acestea au mai apărut un șir de instrumente și tehnici de plată (viramentul, compensația, cambia, cardurile de credit, etc.). Datorită acestor instrumente a scăzut numerarul din circulație și a crescut volumul monedei scripturale. Prin aceasta s-a realizat și o reducere considerabilă a cheltuielilor provocate de circulația monetară, s-au implementat noile tehnici și instrumente de plată determinate de acțiunea creditului, asigurându-se o creștere a volumului și valorii tranzacțiilor economice.

Funcția de asigurare a stabilității prețurilor. Se realizează prin reglarea dimensiunilor cererii și ofertei de mărfuri și servicii, prin creditarea de către bănci a consumului și prin crearea stocurilor. Astfel dacă mărfurile cu caracter sezonier ar fi aduse toate pe piață în momentul realizării lor, oferta ar deveni disproporțional de mare în raport cu cererea de unde ar rezulta o scădere catastrofală a prețurilor. În cadrul economiei de piață, creditul are o foarte mare răspândire, el reprezentând un mod de finanțare a necesarului de resurse în completarea celor proprii, iar în anumite cazuri poate constitui chiar sursa unică de finanțare. Este oportun ca pentru realizarea unei creșteri economice să se apeleze la credite decât să se aștepte o perioadă îndelungată până când s-ar putea forma fondurile proprii, pe seama capitalizării beneficiilor.

Folosind creditele, agenții economici câștigă timp în lupta de concurență, pot să-și adapteze operativ activitatea în conformitate cu cerințele pieții și totodată, printr-o activitate eficientă își creează și mijloacele necesare pentru rambursarea ratelor scadente și plata dobânzilor.

Dacă folosirea creditului este o operațiune necesară pentru agenții economici, mai ales în condițiile când capitalul propriu este neîndestulător pentru promovarea diverselor proiecte avute în vedere, tot atât de adevărat este că se impune o atitudine prudentă din partea debitorului care să-i creeze certitudinea folosirii eficiente a sumelor împrumutate, astfel încât să se realizeze o rentabilitate satisfăcătoare pentru a rambursa la timp creditele, să plătească dobânzile aferente, în condițiile obținerii de profit.

Sintetizând, creditul îndeplinește următoarele funcții în economie:

– înlesnește sporirea capitalului real printr-o mai bună utilizare a factorilor de producție existenți;

– facilitează distribuirea resurselor bănești între diferite întreprinderi și ramuri care sunt bine situate pe piață, creditul contribuind la concentrarea întreprinderilor;

– accelerează tranzacțiile comerciale, ameliorând procesul de desfacere a mărfurilor la scară largă;

– sporește viteza de rotație a monedei și contribuie la dimensionarea ei, asigurând în același timp și o reducere a cheltuielilor în circulația banilor;

– creditul contribuie prin reglarea ratei dobânzii, la stăvilirea fenomenului de inflație;

– exercită o influență pozitivă asupra consumului în cazul acordării de credite pentru consum;

– contribuie la apariția de firme mici, care adesea sunt promotoare de inovație, ceea ce favorizează amplificarea concurenței – factor al creșterii economice.

– creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor internaționale.

Organizarea deservirii financiar-creditare a întreprinderilor, organizațiilor, populației joacă un rol destul de important în dezvoltarea economiei, în dezvoltarea structurilor financiar – economice și în tendința de a ridica nivelul de trai al populației. Evoluția sistemului creditar se determină în mare măsură de situația economică din țara dată. Fiecare etapă a dezvoltării istorico – economică a economiei corespunde unui tip de sistem de creditare, care determină cerințele la etapa de dezvoltare a omenirii.

Rolul băncilor comerciale constă în faptul că ele acordă mijloace bănești necesare economiei naționale sub formă de credite bancare. Astfel băncile creditează acele sfere ale economiei care necesită mijloace bănești, contribuind astfel la prosperarea economiei naționale. Băncile comerciale acordă credite sectorului real al economiei pentru acoperirea cheltuielilor de producție precum: combustibilul, energia, taxele de stat și altele. În acest mod băncile contribuie la sprijinirea și dezvoltarea durabilă a economiei naționale.

1.2. Principii de clasificare a creditelor bancare

Prin creditare, băncile folosesc într-o primă etapă capacitatea temporar disponibilă imobilizată de ele, urmărind ca într-o etapă următoare să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existent sau creanțe de bancă de emisiune și alte bănci prin operațiunile de creditare.

Există mai multe clasificări ale creditelor bancare acordate agenților economici, în funcție de varietatea și complexitatea raporturilor de credit, de gruparea operațiunilor de credit. Clasificarea creditelor bancare acordate de societățile de profil din țara noastră se poate realiza potrivit mai multor criterii, din care cele mai importante țin seama de scadența, de tipul debitorului, de destinația și calitatea creditului.

Practica bancară cunoaște exemple de diferite clasificări conform diverselor criterii de clasificare (vezi Anexa 1) [22, p.200]:

1. Conform sferei de funcționare :

– Credite pentru finanțarea capitalului fix;

– Credite pentru finanțarea capitalului circulant.

2. Conform mărimei creditelor:

– Credite mari, se consideră datoriile pe credit a unei persoane sau a unui grup de persoane afiliate, care constituie 10% sau mai mult de la capitalul normativ al băncii;

– Credite mijlocii, de la 30.000 USD pînă la 125.000 USD;

– Credite mici, sunt în mărime de 30.000 USD (sau echivalentul în lei).

3. Conform termenilor de acordare:

– Credite pe termen lung de la 5 ani si mai mult;

– Credite pe termen mediu de la 1-5 ani;

– Credite pe termen scurt pînă la 1 an.

4. Conform criteriului de asigurare:

– Credite asigurate, sunt însoțite de garanții reale (ipotecă, gaj etc.) și garanții personale

(fidejusiune, garanție bancară etc.);

– Credite neasigurate, nu dispun de nici un fel de asigurare și sunt acordate, de obicei, persoanelor cu o credibilitate înaltă pe un termen scurt. Actualmente băncile pot acorda credite neasigurate dacă suma acestora nu depășește 30 mii lei moldovenești.

5. Conform calității creditele se împart în:

– Creditele performante, sînt acele credite care nu implică în rambursarea lor achitarea dobînzii restante;

– Creditele neperformante, reprezintă creditele neachitate în termenele stabilite în contractul de credit. În cazul în care debitorul nu-și achită la timp obligațiile, creditul se trece pe un cont separat de credite restante, corespunzător mărindu-se rata dobînzii și aplicarea penalităților.

6. Conform tipurilor de dobîndă:

– Credite cu dobîndă fixată;

– Credite cu dobîndă variabilă;

– Credite cu dobîndă plătită periodic;

– Credite cu dobîndă achitată la începutul perioadei.

7. După tipul de garantare creditele avem:

– Creditele garantate, se divizează în: ipotecă, gaj, depozit bancar, cauțiune, garanție bancară, asigurarea, mărfurile și bunurile acordate din credit;

– Creditele negarantate, sînt creditele care nu implică în sine garanții materiale, ci garanții morale. Sînt credite acordate pe termen scurt, clienților permanenți ai băncii cu o situație economico – financiară foarte bună.

8. Conform formării fondurilor de risc pentru acoperirea pierderilor [8]:

– Credite standard – 2%

– Credite supraveghiate – 5%

– Credite substandard – 30%

– Credite dubioase – 60%

– Credite compromise – 100%

9 . Conform valutei de acordare a creditului:

– Credite acordate în moneda națională, destinate utilizării în RM sau, după convertire, folosite pentru executarea operațiunilor de import;

– Credite acordate în valută străină, destinate pentru executarea operațiunilor de import, cu excepția creditării din resursele organizațiilor financiare internaționale (acordate cel mai des în dolari SUA sau Euro).

10. Conform numărului de creditori:

– Credite acordate de o singură bancă;

– Credite consorțiale.

La apariția sa, creditul era realizat sub formă de împrumut natural, în care un individ acordă altui individ un bun sau un serviciu, formă ce se practică și astăzi în comunitățile mai puțin evolutive. În societățile moderne formele creditului au evoluat cu mare rapiditate și s-au aflat în strînsă corelație cu gradul și nivelul societății.

12.Creditele în funcție de perioadă se grupează în doua categorii: credite la vedere și la termen (vezi Anexa 3):

– credite la vedere – sunt acele credite care se acordă pe termen scurt agenților economici cu o situație economică foarte bună, care din anumite motive, justificate economic nu pot face temporar față plăților. Aceste credite sunt acordate la solicitarea agenților economici prin intermediul contului curent în limita unui plafon stabilit de bancă. Rambursarea creditului se va efectua pe măsura realizării încasărilor, diminuîndu-se corespunzător soldul debitor al contului curent. La data scadenței plafonul își va pierde valabilitatea. Asemenea credite de obicei se acordă pentru acoperirea decalajului ce se manifestă în cadrul fluxului de lichidîtăți, ca urmare a întîrzierii încasărilor față de plăți.

– credite la termen – implică rambursarea creditului la scadență / scadențele stabilite și negociate între bancă și creditor. Creditele la termen pot fi acordate atît persoanelor fizice cît și celor juridice. Cel mai mic termen de acordare a creditului este de o zi, creditul „overnight”. Acest credit se acordă numai băncilor în scopul menținerii lichidității. Credite pe termen lung pot fi acordate pînă la cîteva zeci de ani. De regulă, aceste credite poartă un caracter investățional sau ipotecar.

13. În funcție de beneficiarul creditului se distingu următoarele clasificari:

Credite acordate populației – în aproape toate țările dezvoltate, băncile au dobîndit și mențin poziții dominante în ceea ce privește creditarea populației, avînd prioritate în fața instituțiilor nebancare. Această poziție reiese din faptul că celelalte structuri care acordau credite de consum și-au restrîns activitatea sau în timp și-au reorganizat activitatea nebancară în activitatea bancară. În Republica Moldova, acordarea creditelor populației e la încaput de cale. O dată cu intensificarea concurenței bancare, băncile propun noi servicii și operațiuni bancare cu scopul de a se apropia de necesitățile clientului. Astfel, chiar aflate la început de cale, unele bănci comerciale încearcă să crediteze populația în scopul procurării bunurilor imobiliare și de consum.

Formele creditării persoanelor fizice sunt următoarele (vezi Anexa 3):

Credite acordate pentru procurarea bunurilor de consum. Aceste credite pot fi utilizate la achiziționarea de bunuri: mobilă, telezizoare, covoare, frigidere, mașini de spălat rufe, tehnică de bucătărie etc. De obicei, ele sunt acordate pe termen scurt. Băncile comerciale acordă credite (pe o perioadă de pînă la 12 luni) persoanelor fizice ce intenționează să procure bunuri de consum pentru ca acestea să realizeze cumpărături cu plata în rate în baza convenției încheiate de bancă cu societățile specializate în comercializarea bunurilor. Aceste credite nu pot depăți cuantumul maxim (stipulat de convenții) pentru care banca percepe dobînda comercială negociată la zi, dobîndă ce poate fi modificată în funcție de evoluția generală a dobînzilor pe piața bancară.

Respectivul tip de credite presupune garanții certe, iar nivelul dobînzii percepute se uniformizează pentru întreaga perioadă a creditării (stabilită în funcție de proiectul creditării). Calitatea debitorului (garanția sa morală, în primul rînd) influențează rata dobînzii și procesul de luare a deciziei de acordare sau de ne acordare a creditului.

Credite pentru cumpărarea, construcția casei individuale de locuit. Băncile în deosebi cele ipotecare, acordă credite persoanelor fizice pentru procurarea sau construcția caselor de locuit. Aceste credite sunt acordate de bănci pe termen lung (10-30 ani). Ipoteca este un contract imobiliar ce ia naștere din convenția părților potrivit normelor prevăzute de lege și care nu produce obligații decît celui ce o constituie. Această formă de credit aduce băncii venituri dindobînzile percepute și din comisionul inițial plătit de debitor la acordarea creditului și deci la întocmirea, respectiv aprobarea, dosarului de credit. Potrivit statutului propriu de organizare și funcționare al băncii [14] pentru cumpărarea și construirea de locuințe se pot acorda credite la cerere, prin aprobarea Consiliului de Administrație al băncii.

Asemenea credite se pot acorda atît pentru construirea lociunței de o societate de construcții, cît și pentru procurarea acesteia altfel decît prin construire, respectiv cumpărare de la agenții economici sau de la persoane fizice prin tranzacții directe sau prin agenții imobiliare. Garanția creditului va cuprinde și valoarea imobilului procurat din credit, pentru care, în termen stabilit începînd de la data dobîndirii cu acte legale, se va întocmi un contract de garanție imobiliară și se va ipoteca în favoarea băncii. Este necesar ca bunurile imobiliare procurate să fie asigurate la o companie de asigurări, pentru minimizarea riscului de influiență asupra valorii garanției ipotecare. În contractul de credit semnat de ambele părți ,debitor și creditor, se va înscrie clauza distinctă privind obligația debitorului de a încheia contractul de garanție imobiliară în cadrul termenului prevăzut. În caz contrar banca își rezervă dreptul de a trece la recuperarea cu anticipație a creditului prin toate mijloacele prevăzute de lege, inclusiz prin executarea silită.

c) Credite pentru cumpărarea automobilelor. Garanția acestor credite,este de regulă automobilul, precum și alte garanții suplimentare. Termenul de rambursare a creditului pentru acest tip de operațiune va fi de 2-5 ani, ratele de dobîndă sunt relativ reduse. De obicei, aceste credite sunt cumpărate de către bancă de la distribuitorul specializat de automobile în pachet de valori mari. În țările cu o economie de piață dezvoltată, băncile comerciale sunt concurate în forță de companiile financiare, aflate în proprietatea marilor companii constructoare de automobile. Pentru a stimula vînzarea unei mărci de automobile, companiile financiare ajungînd să perceapă dobînzi derizorii, acaparînd o mare parte a acestei pieșe.

d) Credite pentru studii. Acest tip de credite nu este profitabil pentru bănci și are o pondere mică în portofoliul de creditare. Se acordă pentru întreținerea studenților pe perioada studenției și poate să acopere, parțial sau total, taxele școlare. Rambursarea creditului are loc în perioada de derulare din sursele unei persoane terțe, de obicei ale părinților studentului. Dar se practică și rambursarea creditului după anii de studii din veniturile tînărului specialist ce a beneficiat pe perioada studenției de credit.

Credite acordate agenților economici:

În Republica Moldova se va acordă credite agenților economici rezidenți în republică.

Agenților economici străini li se acordă credite în baza garanției unei bănci a țării de origine a persoanei date ori în baza altor garanții întîlnite în practica bancară. Banca își sprijină activ agenții economici, fiind cointeresată de desfășurarea unei activități rentabile prin păstrarea și fructificarea economiilor bănești în cont, cît și de creditarea activităților de producție, de comercializare, de prestări de servicii, de comerț exterior sau de realizarea unor investiții productive sau gospodărești.

În general, creditul acordat de bancă trebuie să satisfacă nu doar nevoile temporare ale afacerilor, ci și satisfacerea nevoilor investiționale în scopul relansării economiei.

În dependență de modalitățile și tipurile de acordare a creditelor persoanelor juridice sunt reflectate în Anexa 3.

– Credite pentru cheltuieli curente: aprovizionări în vederea constituirii de stocuri de materiale prime și materiale, energie, combustibil, mărfuri etc, necesare realizării și finalizării produțșiei de mărfuri, executării de lucrări și prestării de servicii cu desfacere asigurată. Aceste credite se acordă în baza unei documentații specifice din care trebuie să rezulte obiectul creditat și cauzele economice ce au stat la baza formării stocurilor și cheltuielilor respective. Se au în vedere aprovizionările în avans față de zermenele contractuale, întreruperea producției din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport sau alte greutăți intervenite în expedierea produselor etc. Din punct de vedere al tehnicii de creditare, aceste credite se acordă pe un termen se maximum 180 de zile, decizia de acordare a creditelor pentru stocuri și cheltuieli constituite temporar trebuie fundamentată printr-o analiză care se relevă relația dintre datele și situațiile prezentate de agenții economici. Această decizie mai include și constituirea garanției acoperitoare.

– Credite pentru stocuri și cheltuieli sezoniere: ele se acordă pentru constituirea sw stocuri și acoperirea cheltuielilor sezoniere de materii prime și produse doar agenților economici care constituie astfel de stocuri. Aprobarea, acordarea și rambursarea creditelor pentru stocuri și cheltuieli sezoniere se realizează folosind aceleași tehnici și proceduri ca în cazul creditelor pentru stocuri și cheltuieli constituite temporar.

– Credite pentru importul și exportul de produse: acestea presupune existența obligatorie a contractelor sau comenzilor ferme de desfacere a acreditivelor irevocabile deschise sau a altor forme de plată garantată de bancar. Din documentația respectivă trebuie să rezulte: cantitatea și felul marfei, condițiile și graficul de livrare, modalitatea și termenele de plată, prețul marfei în funcție de relația stabilită etc. Un asemenea credit va fi garantat prin deschiderea acreditivului de export irevocabil și necondiționat în favoarea furnizorului, cît și prin alte forme de plată garantate bancar. Creditele aferente producției de export se acordă cu scopul de a aproviziona cu materii prime, materiale, semifabricate, combustibil, energie etc., livrate din interiorul țării sau din afara ei în vederea realizării de produse cu desfacere asigurată la export, deci vizează întregul ciclu de aprovizionare,producere, desfacere. Creditul pentru stimularea exportului se poate acorda pe măsura efectuării cheltuielilor specifice fiecărei etape a ciclului de producție.

– Credite pentru obiective de investiți, se acordă pentru:

amenajarea, transformarea, reutilare a capacităților de producție sau a spațiilor

comerciale, prestările de servicii, asigurarea cu spații proprii ori închiriate în concesiune sau locație de gestiune;

achiziționarea unor mașini și utilaje destinate lucrărilor din agricultură, comerț, industrie.

achiziționarea animalelor de producție, reproducție și de tracțiune;

achiziționarea de tehnologii de vîrj, linii de fabricație complexe;

În vederea obținerii creditelor pentru investiții, banca va solicita, pe lîngă documentația de bază, următoarele documente specifice: documentația tehnico-materială aferentă obiectivului de investiții, memoriul justificat pentru listele de utilaj și alte dotări, planul de afacere, proiecția surselor și a utilizării acestora pînă la rambursarea integrală a creditelor pentru investiții, fluxul de lichidități pentru perioada de creditare, acordurile și avizele pentru realizarea investiției, lista cheltuielilor de capital, în cazul în care investiția se suportă parțial de către buget etc.

În baza acestor documente se va analiza valabilitatea și veridicitatea surselor de rambursare pe întreaga perioadă de credotare, constituite, în principal, pe seama fondului de dezvoltare. După obținerea avizului favorabil privind acordarea creditului, banca va negocia volumul creditului, perioada pentru care se acordă, modalitatea de acordare, perioada de grație, cuantumul ratelor și termenul de rambursare.

Acordarea de credite pe termen mediul și lung pentru realizarea unor obiectize de investiții se va efectua doar acelor agenți economici care prezintă garanții materiale și morale cu privire la posibilitățile de rambursare a obligațiilor față de bancă. În Republica Moldova agenții economici în comparație cu populația au posibilitatea de a solicita credite atît în monedă națională, cît și în valută. Creditele în valută sunt acordate agenților economici ce practică o activitate comercială externă, respectiv pentru achitarea plăților la operațiunile de import sau acelora ce au beneficiat de credite de la organizațiile financiare internaționale.

În concluzie menționăm că rolul băncilor comerciale constă în faptul că ele acordă mijloacele bănești necesare economiei naționale sub formă de credite bancare. Astfel băncile creditează acele sfere ale economiei care necesită mijloace bănești, contribuind la prosperarea economiei naționale.

CAPITOLUL II. ACȚIUNI ÎNTREPRINSE DE CĂTRE BANCA COMERCIALĂ ÎN SCOPUL GESTIONĂRII OPERAȚIUNILOR DE CREDIT

2.1. Prevederi ale politicii de creditare în baza exemplului B.C.„Victoriabank”S.A. în scopul gestionării operațiunilor de credit

Băncile au evoluat și s-au diversificat de la simplii depozitari de valori imobiliare pînă la agenți economici, antreprenori foarte activi, astăzi banca este un agent economic agregat, care organizează circulația bănească, mobilizează mijloacele bănești temporar disponibile în economie, acordă credite, efectuează operațiuni de încasări și de plăți în numerar, intermediază decontările dintre subiecții economici, emite titluri de credit și hîrtii de valoare etc.

Conform politicii de creditare [47] cerințele de bază înaintate de către B.C.”Victoriabank”S.A. către debitori:

B.C.”Victoriabank”S.A. este cointeresată în cooperarea cu debitori de încredere, de aceea față de organizațiile, care vor să se folosească de produse de creditare ale Băncii se înaintează anumite cerințe și anume :

Situația satisfăcătoare financiar-economică a companiei (a grupei de companii);

Existența unui business stabil și de perspectivă;

Existența unei experiențe de succes în lucru;

Existența capitalului privat;

Existența fluxului bănesc lunar prin conturile de decontare deschise în „Victoriabank”;

Participarea debitorului în finanțarea proiectului creditat (cota participării trebuie să constituie nu mai puțin de 30%);

Existența asigurării solvabile ce satisface Banca după volum, componența, posibilitatea de monitorizare și realizare în caz de necesitate;

Concordanța scopului cu primirea creditului, profilul de activitate a companiei și particularitățile businessului și cu politica creditară curentă a Băncii;

Deținerea de către debitorul sau reprezentantul companiei, firmei, întreprinderii a împuternicirilor corespunzătoare, a dreptului confirmat prin documentele de constituire sau prin decizia consiliului de directori, sau prin hotărîrea consiliului de administrație etc., de a purta negocieri și semna documentele creditare.

Un răspuns definitiv în posibilitatea de finanțare de către Bancă, va fi prezentat solicitantului după analiza rezultatelor interviului creditar, și după studierea documentelor financiare și altor documente prezentate.

Procesul de creditare a persoanelor fizice include o anumită succesiune de proceduri și anume:

Prezentarea de către solicitant (persoană fizică) a următoarelor documente:

– cererea de credit;

– document care certifică venitul lunar al solicitantului:

adeverința de salariu eliberată de angajator sau adeverința privind veniturile și cheltuielile;

carnetul de muncă/contractul de muncă;

declarația de venit,după caz.

– Buletin de identitate;

– Conturile serviciilor comunale pentru ultima dată recentă;

– Alte documente suplimentare care să ateste bonitatea solicitantului;

– Contract și polița de asigurare ,,Ipoteca” a beneficiarului, încheiat cu asigurătorul – companie agreată de bancă.

Iar persoana juridică prezintă documentele din Anexa 4.

Etapele de bază în procesul de creditare în cadrul B.C.,,Victoriabank”S.A. decurg în baza unor reguli stabilite. Procesul de primire a hotărîrilor privind creditarea proiectelor și afacerilor clienților în B.C,,Victoriabank”S.A are loc în cîteva etape de bază, la fiecare etapă se precizează caracteristicile creditului, metodelor de acordare, folosirea și achitarea precum urmează [47]:

1) Evaluarea preliminară a cererii pentru primirea creditului și interviul cu solicitantul;

2) Analiza posibilității de rambursare a creditului și a solvabilității solicitantului, evaluarea asigurării creditului;

3) Primirea deciziei definitive a creditării de către Comitetul de Credit a Băncii;

4) Completarea documentelor care reglementează relațiile între bancă și debitor;

5) Acordarea creditului;

6) Monitorizarea creditelor.

Evaluarea preliminară a cererii pentru primirea creditului – se efectuiază în timp de 1-2 zile lucrătoare din momentul adresării la bancă. Ofițerul creditar prezintă clientului informația despre condițiile creditării de către bancă. Pînă a vă adresa la bancă pentru a primi creditul necesar, e nevoie de a cunoaște răspunsul la cîteva probleme de bază și anume:

– Ce trebuie de finanțat, pentru a acoperi cerințele necesare?

– Care sumă este cu adevărat necesară?

– Cînd și pe care termen este nevoie de suma dată?

– Din care sursă vor fi primite mijloacele bănești destinate pentru rambursarea creditului?

Clientul va descrie succint esența, istoria și perspectivele afacerii proprii, mărimea capitalului circulant și sursa. Pentru început Banca va efectua analiza cererii clientului și va primi o hotărîre la posibilitatea acordării creditului. În același timp banca clasifică:

a) Seriozitatea, stabilitatea și solvabilitatea solicitantului, reputația lui ca business partener potențial, în deosebi la clienții noi;

b) Motivarea solicitării creditului și nivelul de asigurare materială pentru rembursarea lu;

c) Corespunderea ofertei de creditare cu politica creditară a băncii și cu structura de formare a portofoliului de credit.

În cazul în care condițiile cererii de creditare corespund cu politica creditară a băncii și a cerințelor de bază, clientul va beneficia de curarea unui ofițer creditar, care va lua legătura cu el, pentru o studiere mai detaliată a proiectului prezentat. Solicitantul va pregăti și va prezenta băncii cererea de creditare, și celelalte documente în concordanță cu lista oferită de bancă.

Analiza detaliată a proiectului – se efectuează în 5-10 zile lucrătoare în cazul primirii unei hotărîri pozitive, ca rezultat a examinării preventive a cererii de creditare și în baza setului de documente prezentate. La această etapă banca efectuează o evaluare complexă a posibilității de rambursare a creditului, evaluarea stabilității financiare, situația pe piață, istoria creditară. Banca evaluează calitatea și prețul asigurării propuse. În baza informației prezentate de client, atît orale cît și descriptive aflate în setul de documente prezentate de client, ofițerul creditar va pregăti rezoluția pentru Comitetul de Credit, inclusiv Secția Juridică, experții împuterniciți ai băncii și în caz de necesitate alte diviziuni ale băncii.

Decizia definitivă de acordare a creditului, eliberarea garanției bancare, modificări în condițiile contractului de credit sau respingerea cererii, se va hotărî de către Comitetul de Credit, în baza rezoluției efectuate de ofițerii creditari. Comitetul de Credit hotărăște în limitele competenței sale. Deciziile Comitetului de Credit pentru credite și garanții ce constituie pînă la 10% din capitalul normativ al băncii sunt definitive, însă deciziile privind creditele și garanțiile ce constituie mai mult de 10% al capitalului normativ se prezintă pentru aprobare la Consiliul de Administrație al Băncii. În cazul primirii deciziei negative, la cererea clientului, banca va transmite o respingere care va motiva refuzul acordării creditului sau modificarea unor condiții. O etapă importantă a creditării după primire de către bancă a deciziei pozitive de finanțare este perfectarea documentelor care reglementează relațiile între părți. Relațiile între bancă și debitor se stabilesc prin încheierea unor contracte luînd în considerație particularitățile proiectului creditat:

Contractul de credit (vezi Anexa 5) și documentele ce îl acompaniază se perfectează de către Secția Juridică a Băncii în termen de 1-2 zile lucrătoare de la decizia Comitetului de Creditare. Conținutul Contractului de Credit și modificările sunt documente confidențiale și nu pot fi transmise de client sau bancă la o persoană terță, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Acordarea creditului se efectuează după îndeplinirea de către debitor a anumitor condiții, menționate în contractul de credit, prin mijlocul deschiderii a contului de credit și transferarea mijloacelor bănești la contul lui de decontare la momentul prezentării dispozițiilor de plată în conformitate cu suma și scopul creditului. În dependență de condițiile contractului de credit, creditul poate fi acordat:

a) integral;

b) conform graficului;

c) în masura prezentării de către debitor a dispozițiilor de plată.

Contractul de Gaj, Amanet (vezi Anexa 6, 7, 8) se perfectează în conformitate cu Legea Gajului și de asemenea este obligatoriul de înregistrat sau autentificat la Biroul Notarial și înregistrat la Organul Cadastral Teritorial (în cazul gajării imobilului).

Contract de Fidejusiune (vezi Anexa 9);

Scrisoare de garanție (vezi Anexa 10);

Contract de Cesiune;

Alte contracte.

Tipurile și formele creditelor acordate:

În domeniul creditării B.C.,,Victoriabank”S.A. este orientat spre debitori cu indicatori financiari ai rentabilității,lichidității suficiente a activelor,strategiei echilibrată de dezvoltare ș.a.

Creditele se acordă în baza contractelor încheiate, respectînd următoarele principii: utilizarea după scop, asigurării, rambursării la termen etc. Creditele au forme diferite, stabilite de bancă după scopul de a fi utilizate și anume: după particularitățile ciclului de producere, dacă este comercial, după condițiile achitării cu partenerii, după posibilitatea prognozării situației pe piață și sursa rambursării creditelor.

B.C. ,,Victoriabank”S.A. clasifică tipurile și formele de credit conform următoarelor criterii care sunt reflectate în figura 2.1.

Destinadd

Fig. 2.1. Criteriile de clasificare a creditului de către B.C. ,,Victoriabank”S.A.

[elaborat de autor]

După mărime creditele B.C. ,,Victoriabank”S.A le devizează în: credite mari, mijlocii și mici.

Credite la termen:

a) Credite pe termen scurt – astfel de credite se folosesc pentru activitatea curentă, pentru procurarea materiei prime și a materiei pentru producere de scurtă durată, afacerilor comerciale.

b) Credite pe termen mijlociu – se folosesc pentru activitatea de producere inclusiv procurarea utilajului, extinderea producerii.

c) Credite pe termen lung – se acordă pentru reconstrucția producerii, procurarea/ modernizarea activelor fixe, crearea noilor capacități de producere, construcția obiectelor noi.

Creditele sunt acordate în valută națională și în valută străină. Totodată banca ia în considerație toate regulamentele și instrucțiunile privind creditarea în valută străină, creditele se acordă în valute convertibile USD și EURO ele se acordă persoanelor fizice și juridice care desfășoară activitatea de antreprenoriat [47]:

1) În scopul achitării cu nerezidenții, pentru importul de mărfuri/servicii;

2)În scopul finanțării anumitor proiecte. Astfel de credite se acordă împrumutaților din contul mijloacelor în valută străină din liniile de credit, primite de către bancă de la instituțiile de finanțare internaționale sau de la bănci nerezidente.

În Figura 2.2. este reprezentată ponderea fiecărui tip de credit din total creditelor acordate în anul 2014 în funcție de valuta în care a fost acordat. Astfel, cea mai mare pondere o constituie creditele acordate în monedă națională, succedată de cele în euro și dolarul american.

Fig. 2.2. Structura creditelor pe valute [elaborat de autor în baza sursei 43].

Pentru acordarea unui spectrul mai mare de servicii din domeniul creditării și satisfacerea deplină a clientului, banca folosește diferite instrumente creditare și anume:

Acordarea creditelor cu un termen stabilit și pentru un scop bine stabilit.

Liniile de credit pentru menținerea capitalului circulant – posibilitatea de a acorda debitorului mijloace bănești în limitele plafonului stabilit, după rambursarea de către debitor a unei părți sau integral debitorul poate repeta împrumutul de mijloace bănești în limita ce nu depășesc termenul final de rambursare.

Credite revolving- prevăd prolongarea automată a creditului pentru perioada corespunzătoare în cazul epuizării termenului înițial, cu condiția că împrumutatul satisface anumute cerințe față de el cu acordul băncii.

Credite în regim overdraft – credite pe termen scurt, destinat susținerii operative a solvabilității debitorului în cazul cînd au loc rețineri în încasările mijloacelor bănești la conturile de decontare,

Operațiuni de factoring, prin care banca preia de la agentul economic creanța lui față de debitori și are dreptul de a încasa de la debitor contravaloarea produselor livrate,serviciilor prestate.

Formele creditelor documentare (garanțiile, acreditivele). Banca acordă garanții bancare- obligațiuni convenționale în formă de documente (garanție bancară), eliberată de garant (banca) la cererea debitorului prin care garantul se obligă față de beneficiarul garanției (creditorul) să achite datoriile debitorului în cazul neîndeplinirii de ultimul a obligațiunilor conform contractelor, acordării serviciilor, restituirea plăților efectuate în avans ș.a. Pentru eliberarea garanțiilor în favoarea nerezidentului Republicii Moldova în valută străină banca este obligată să primească autorizarea Băncii Naționale a Moldovei conform instrucției.

Credite consorțiale. În scopul menținerii lichidității băncii, reducerii riscului posibil și pierderilor în cazul insolvabilității debitorului, banca pentru creditarea proiectelor și acțiunilor de proporție mare, care necesită cheltuieli mari, îsi poate asocia resursele creditare cu resursele creditare a altor bănci stabile și de încredere și poate acorda credite consorțiale.

Și totodată B.C. „VictoriaBank” S.A. acordă credite pe tipuri de activitate cum ar fi: Credite acordate industriei /comerțului, agriculturii/industriei alimentare, industriei energetice / combustibilului, construcția drumurilor/transportare, imobil/construcție și dezvoltare, Guvernului și altor bănci procentajul cărora este redat în figura 2.3.

Fig. 2.3. Structura portofoliului de credite pe tipuri de activitate la 31.12.2014 la B.C.”VictoriaBank”S.A [elaborat de autor în baza sursei 48]

Ca apreciere a calității portofoliului de credite, ponderea cea mai mare la finele anului 2014 au deținut creditele acordate industriei și comerțului – 45,8 la sută. În concluzie v-om face o mică comparație a activității de creditare a B.C. „VictoriaBank” S.A. pe anul 2014 față de anul 2013, activitatea creditară a anul 2014 a B.C. „VictoriaBank” S.A. a fost mai eficientă decît în anul 2013, soldul portofoliului de credite constituind 4027366 mii lei (55,9 % – credite în lei) și a înregistrat o creștere de 743862 mii lei sau 23,9 %, creșterea portofoliului de credite pe sistemul bancar constituind 19,4 %. Ponderea sumei portofoliului de credite în total active la 31.12.2013 a constituit 64.6%, ceea ce corespunde cerințelor prudențiale de activitate a băncii.

Ascensiunea portofoliului de credite a avut loc prin menținerea și gestiunea calității creditelor acordate. Calitatea portofoliului de credite este confirmată și prin suma reducerilor pentru pierderi la activele creditare, raportul căreia către portofoliul de credite a înregistrat valoarea de 4.59 % ( inferior raportului în sistemul bancar 4.86 %).

În promovarea politicii de creditare, Banca nu s-a bazat pe stabilirea ratelor majore la credite, importantă fiind încasarea reală a veniturilor calculate. Structura veniturilor este prezentată în figura 2.4

Fig. 2.4. Evoluția veniturilor B.C. „Victoriabank” S.A. [elaborat de autor în baza surselor 49; 50]

În Figura 2.4 este prezentată evoluția veniturilor obținute de B.C. „Victoriabank” S.A. în funcție de tipurile de venituri în perioada anilor 2012-2014. Cele mai multe venituri banca le obține din activitate de bază și anume veniturile din dobânzi, care pe parcursul a 3 ani au înregistrat valori cuprinse între 680 mln. lei și 748 mln. lei.

Analiza activității de creditare a unei bănci comerciale poate fi efectuată conform rapoartelor financiare (Informație privind activitatea financiară; Raportul privind profitul și pierderile; Informație privind dezvăluirea activității de creditare (vezi Anexa 11, 12 și 13).

Rata dobînzii. Creditele se împart în două grupe privind rata dobînzii: credite cu rata dobînzii fixată și fluctuantă. La momentul dat B.C ,,Victoribank”S.A acordă credite cu rata dobînzii fluctuantă. Rata dobînzii depind de conjunctura curentă piaței monetare, termenului creditului și tipul de asigurare, riscurile proiectului creditat și de asemenea de la reputația debitorului.

Creditele se împart în două grupe privind modul de rambursare: – în prima grupă sunt incluse creditele care sunt rambursate integral, iar grupa a doua – cu rambursarea creditelor în rate.În prezent banca practică creditarea cu rambursarea creditului conform graficului specificat în contractele de credit.De asemenea se permite existența perioadei de grație în dependență de scopul creditului. Rambursarea poate fi efectuată atît în rate egale cît și în rate fluctuante în dependență de ciclul anual de încasări și plăți al debitorului.

Tipurile de asigurare. O condiție obligatorie pentru eliberarea de către bancă a creditului este prezentarea de către debitor a asigurării îndeplinirii obligațiunilor confor contractului de credit. Gajul, în rînd cu situația financiară și eficacitatea afacerii creditare, este unul din factorii de bază ce influiențează decizia despre creditare și de asemenea – sursa secundară de rambursare a creditului. Banca examinează asigurarea creditelor în formă de [46]:

1. Gaj:- a imobilului; – a bunurilor mobile (mărfuri la depozit sau în circulație,utilaj,transport);- a hîrtiilor de valoare;- a mijloacelor bănești;- altă avere sau drepturi patrimoniale.

2. A obligațiunilor sub altă formă, determinate de bancă în fiecare caz aparte.

Ca asigurare suplimentară pot fi examinate scrisori de garanție ale terțelor persoane ce dispun de mijloace (sau de surse stabile de mijloace), suficiente pentru îndeplinirea obligațiunilor conform contractului de credit. În cazul acordării creditului cu condiția prezentării garanției garantul prezintă la bancă toate documentele ce confirmă solvabilitatea sa. Banca analizează activitatea financiară a întreprinderii-garant ca și în cazul debitorului. Scrisorile de garanție pot fi eliberate de către persoane juridice care au bilanț lichid, în limitele mijloacelor proprii libere.

Persoanele fizice pot prezenta scrisori de garanție autentificate notarial numai în limitele valorii averii proprii și deasemenea în limitele soldurilor mijloacelor bănești la conturile bancare.

Din toate formele de asigurări existente se acordă preferință gajului imobilului cu destinație diferită, proprietarii căruia sunt fondatorii sau managementul companiei – solicitant; a utilajului tehnologic nou; a mărfii sau a altor bunuri materiale cu transmiterea lor la păstrare la un depozit recomandat de bancă. Credite cu o astfel de asigurare se acordă debitorilor cu care banca are relații de colaborare pozitivă îndelungată și solvabilitatea cărora nu se pune la îndoială și proiectele creditate sînt de o eficacitate și siguranță înaltă. În scopul minimizării riscului banca poate folosi cîteva forme de asigurare a creditului. În același timp fiecare din ele poate asigura toată suma datoriei conform legislației în viguare.

Cerințe față de asigurare. Tipurile de asigurare a obligațiunilor pe credit este determinat în fiecare caz concret în parte, luîndu-se în considerație caracterul proiectului creditat și starea financiară a debitorului și deasemenea cu respectarea următoarelor cerințe:

Suficiența valorii asigurării pentru rambursarea obligațiunilor pe credit. Prețul de gaj al bunurilor și a drepturilor patrimoniale gajate întru asigurarea rambursării creditului trebuie să acopere suma creditului, a dobînzii, penalității și a cheltuielilor neprevăzute ale băncii legate de încasarea datoriei din contul gajului.

Lichiditatea (posibilitatea transformării rapide a gajului în mijloace bănești), care se atinge prin micșorarea prețului bunurilor gajate și prin alegerea obiectelor competitive și care se bucură de o cerere stabilă pe piață.

Lipsa influienței esențiale a asigurării de către flucturarea prețurilor și a cererii.

Existența drepturilor de proprietate asupra obiectului gajului.

Perfectarea corectă a contractelor de gaj în dependență de forma gajului și cerințelor juridice.

Corespunderea criteriilor de calitate pe întreg termenul de creditare.

Posibilitățile de păstrare a obiectului gajului și accesul băncii pentru verificare și încasare.

Estimarea asigurărilor. O condiție obligatorie pentru acordarea creditelor de către bancă este estimarea prețului pe piață și lichidității gajului de către o companie de estimare specializată independentă, recomandată de bancă. Experții împuterniciți ai băncii paralel estimează obiectele propuse în gaj. Cheltuielile legate de estimarea obiectelor de gaj ca și cheltuielile legate de autentificarea sau înregistrarea notarială a gajului sînt suportate, de regulă, de către debitor. Pentru asigurarea suficiente lichidității obiectelor gajate în cazul trecerii drepturilor de proprietate către bancă, prețul estimativ se stabilește mai jos de nivelul de piață fixat în rezoluția de estimare a firmei îndependente. Concomitent prețul de gaj al asigurării trebuie să acopere suma tuturor obligațiunilor conform contractului de credit, cheltuielile legate de încasarea gajului și alte sume cereiese din contractul de credit. La estimare se utilizează coeficienți orientativi pe diferite categorii de gaj de la 0,4 pînă la 1.

Coeficienții de mai sus variază în dependență de tipul și starea gajului. Dacă lichiditatea obiectului gajat va fi estimată ca joasă (nesatisfăcătoare), banca poate stabili un discont de gaj mai înalt (60-80%). La clienții cu o istorie creditară favorabilă și la cei cu o importanță strategică pentru banca, în dependență de calitatea proiectului, acești coeficienți pot fi mai mari.

Asigurarea gajului. Pe perioada de creditare averea gajată ar putea fi asigurată în favoarea băncii pentru toate (sau cele mai importante) riscurile (incendiu, inundație, furt ș.a.) în favoarea băncii în una din companiile de asigurare recomandate de bancă. Cheltuielile de asigurare, de regulă, sînt suportate de debitor. În forma individuală de către bancă sînt examinate cazurile de asigurare a bunurilor gajate în alte companii de asigurare, în deosebi, dacă gajul propus este deja asigurat de către debitor. De asemenea se pot asigura viața și sănătatea garanților-persoanelor fizice [45].

Situația clientului constituie un element foarte important în luarea deciziei de acordare sau nu a împrumutului. Alături de aceasta, garantarea creditului de către solicitant reprezintă o problemă pe care banca o are în vedere permanent, cu scopul evitării oricărui care să-i prejudicieze interes [24, p.20].

Prin garanția creditului se urmărește atît încasarea integrală la scadență a creditului acordat în cazul creditului pe termen scurt sau a ratelor de capital în cazul creditelor pe termen mediu și lung, precum și a dobînzilor, comisioanelor bancare aferente.

Toate aceste forme de garantare a creditelor, pentru a fi acceptate de către bănci, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să poată fi transformate rapid în lichidități; să fie materializate într-un titlu sau înscris autentic; bunurile să se afle în proprietatea debitorului sau ale garantului și să nu fie afectate de alte creanțe; proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le gira sau a le ipopteca; bunurile existente anterior angajării creditelor să fie în stare corespunzătoare de funcționare; bunurile pricurate ulterior din contul creditelor să fie noi și însoțite dedocumentele de calitate; bunurile propuse drept garanție să aibă piața de desfacere sau potențiali cumpărători.

Analiza practicii bancare arată că garantarea asigurării rambursării creditului depinde de forma și tipul lor acestea la rîndul lor sunt reflectate în Tabelul 2.1.

Tabelul 2.1. Garantarea asigurării rambursării creditului [24, p.34]

Pentru stabilirea cuantumului garanției creditelor se ține cont de valoarea contabilă a bunurilor corporale și necorporale care fac obiectul garanției, de valoarea actualizată în funcție de valoarea de piață a acestora.

2.2. Metode de evaluare și gestiune a riscurilor influente asupra operatiunilor de creditare

Riscul este definit ca fiind incertitudinea față de posibilitățile de încasare a unor câștiguri viitoare sau a valorii plasamentului [20, p.186].

Riscul este generat de o mulțime de operații și proceduri. De aceea, în domeniul financiar cel puțin, riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente, prin aceea că pot avea cauze comune sau că producerea unuia poate genera în lanț și alte riscuri. Drept urmare, aceste operații și proceduri generează în permanență expunere la risc.

Riscul bancar poate să apară pe parcursul derulării operațiunilor bancare, fenomen ce provoacă efecte negative asupra activității bancare, ducând la deteriorarea calității afacerilor, la diminuarea profitului și la înregistrarea de cheltuieli suplimentare și chiar de pierdere, ceea ce afectează în final funcționarea băncii. Riscul poate avea un impact considerabil asupra performanțelor băncii și implicit asupra valorii sale, atât un impact în sine (de regulă sub forma pierderilor directe suportate), cât și un impact indus cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor și chiar asupra autorității bancare [22, p.90].

Băncile comerciale trebuie să-și asume toate riscurile specifice apărute ca o consecință a obținerii de profit, într-o manieră prudentă având în vedere măsurile prudenței impuse de autoritatea națională de reglementare, profitul planificat să justifice expunerea la risc, riscul să fie dimensionat astfel încât pierderea produsă prin materializare să poată fi acceptabilă pentru activitatea băncii, eventualele pierderi să nu deterioreze acut situația financiară a anului respectiv, putând fi acoperite din provizioanele deja constituite din profit.

În practica activității bancare și a auditului financiar bancar există patru categorii de risc (vezi anexa 14):

riscul de credit, care cuantifică probabilitatea nerambursării la scadență a creditelor acordate și a creanțelor

riscul de lichiditate, care indică potențialitatea băncilor de a-și susține la un moment dat necesarul de numerar.

riscul dobânzii, care se referă la efectul negativ asupra fluxurilor de numerar, valorii activelor și valorii obligațiilor datorat schimbării ratei dobânzii

riscul de capital, care este asimilat funcției capitalului bancar de a proteja depozitării împotriva unei deprecieri a valorii activelor [19, p.151].

Riscul de creditare. Activitatea de creditare implica un risc, prin însăși elementele de anticipare pe care se bazează decizia de creditare, ceea ce implică cunoașterea de către bancă a acestui risc, evaluarea sa cât mai aproape de realitate și acceptarea lui în cunoștință de cauză.

Procesul de creditare, care îmbracă forme și conținut diferit de la o bancă la alta, are menirea să accentueze: prevenirea, identificarea, rezolvarea problemelor potențiale ale debitorului. Prevenirea problemelor esențiale ale împrumutatului implică un echilibru între risc și recuperarea creditului.

Dacă standardele de creditare ale unei bănci sunt prea stricte, atunci volumul împrumutului, numărul clienților, oportunitățile de vânzări de servicii și veniturile din dobânzi și comisioane vor fi reduse. Pe de alta parte, dacă standardele de creditare ale băncii sunt prea permisive, atunci avantajele unui volum mai mare de împrumuturi, ale unui număr mai mare de clienți, ale unor oportunități mai numeroase de vânzări de servicii vor fi diminuate de veniturile pierdute și pierderile din împrumuturi [16, p.88].

Astfel, gradul de risc este diferit în funcție de natura clientului (persoana juridică sau persoana fizică) și în funcție de natura creditului și de durata acestuia.

Gestiunea riscului de creditare are la bază două principii clasice:

– diviziunea riscurilor;

– limitarea riscurilor.

Diviziunea riscurilor se bazează pe minimizarea riscului global de creditare prin evitarea concentrării portofoliului de credite și diversificarea plasamentelor de credite [22, p. 98].

Concentrarea portofoliului de credite echivalează cu o structură dezechilibrată a activelor bancare, în care ponderea unui anumit grup de debitori atinge un nivel ridicat. Se are în vedere diversificarea portofoliului de credite din punct de vedere sectorial, al formei de proprietate a debitorilor, geografic și al scadențelor.

Obiectivul principal al activității de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă fără îndoială acordarea de credite în condiții de reducere la maxim a expunerii la riscuri și de asigurare a unei profitabilități adecvate.

Banca trebuie să analizeze critic solicitările de credit și expunerea respectivă la risc, pentru a cuantifica corect nivelul de risc asumat.

Apreciat în unanimitate de specialiști drept cel mai important dintre riscurile pieței produsului, riscul de creditare trebuie gestionat cu maximă atenție de către instituția bancară prin decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect evaluat, prin asigurarea unor debitori diverși, astfel încât pierderile să nu fie concentrate în timp, prin cumpărarea de garanții de la terțe părți, astfel că riscul de faliment este total sau parțial transferat de la creditori [19, p. 9].

În asumarea unui risc acceptabil, precum și a unei datorii acceptabile, este important să se înțeleagă modul în care acest risc poate fi micșorat la maximum.

Măsurarea riscului de credit se face în două etape:

Prima etapă constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc față de fondurile proprii ale băncii prin calcularea raportului de solvabilitate ( norma Cooke ) și pe care banca va trebui să o respecte,fiind impusă și de Banca Națională [15, p.12].

A doua etapă constă în măsurarea riscurilor la care banca este expusă prin evaluarea periodică a portofoliului de credite.

Riscul ratei dobânzii. Riscul ratei dobânzii se datorează fluctuațiilor la nivelul ratei dobânzii, atât la active, cât și la pasivele din portofoliul băncii [22, p.54].

Riscul ratei dobânzii se repercutează asupra băncii sub două forme:

– prima formă constă în pierderi (diminuarea venitului din dobânzi) ca urmare a unei variații neconvenabile a ratei dobânzii;

– a doua formă constă în deteriorarea situației patrimoniale a băncii (diminuarea capitalului propriu) ca urmare a variației ratei dobânzii [24, p.155].

Riscul ratei dobânzii apare atât ca urmare a deținerii de active și pasive cu dobândă fixă, care, în plus, diferă ca scadență și preț, dar și din deținerea de active și pasive cu dobândă variabilă, care se adaptează în mod diferit la fluctuațiile ratei dobânzii. Gestiunea riscului ratei dobânzii constă în măsurarea riscului și gestiunea acestuia.A măsura riscul ratei dobânzii presupune determinarea poziției băncii față de riscul de dobândă aferent activelor și pasivelor cu dobândă fixă, cât și activelor și pasivelor cu dobândă variabilă [27, p. 56].

Determinarea poziției băncii față de riscul de dobândă constă în determinarea discrepanței (metoda G.A.P.) dintre activele și pasivele cu dobândă variabilă pe care banca le are în portofoliul ei sau determinarea duratei de recuperare – intervalul de timp necesar pentru ca un activ să fie recuperat la valoarea de piață determinată în funcție de rata dobânzii de piață (metoda D.G.A.P.) [33, p. 14].

Analiza GAP presupune realizarea unei planificări strategice a portofoliului realizat, a unor prognoze pe termen scurt și mediu, administrarea riscului de variație a ratei dobânzii, precum și evaluarea activelor și pasivelor băncii.

Riscul de lichiditate. Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de clienți, ca urmare a devierii proporției dintre creditele pe termen lung și creditele pe termen scurt și a necorelării cu structura pasivelor băncii [33, p.15].

Pentru limitarea riscului de lichiditate, BNM impune băncile să respecte anumite reglementări, care se referă la respectarea principiilor lichidității. Astfel, băncile comerciale din RM trebuie să respecte 2 principii ale lichidității [5]:

Principiul I al lichidității prevede, ca suma activelor băncii cu termenul de rambursare mai mult de 2 ani să nu depășească suma resurselor ei financiare;

Principiul II al lichidității prevede, ca lichiditatea curentă a unei bănci, exprimată ca coeficient al activelor lichide la activele totale, nu trebuie să fie mai mică decât 20%.

Conform datelor prezentate în Figura 2.5, în anul 2012 lichiditatea pe termen lung înregistrată de B.C. „Victoriabank” S.A. era egală cu 0,74. În anul 2013 acest indicator s-a diminuat, ajungând până la 0,68. La sfârșitul anului 2014 indicatorul lichidității pe termen lung indica o valoare aproximativ egală cu cea din anul precedent, și anume: 0,69.

Fig. 2.5. Evoluția indicatorului lichidității pe termen lung – Principiul I [elaborat de autor în baza surselor 48; 49; 50].

Figura 2.6 ilustrează evoluția indicatorului lichidității curente în perioada anilor 2012 – 2014 înregistrate de B.C. „Victoriabank” S.A.. Astfel, în anul 2012, indicatorul acesta indica valoarea de 32,01%, pe când în 2013 a înregistrat o majorare ajungând până la 45,47%, iar în 2014 s-a diminuat până la 34,82%.

Fig. 2.6. Evoluția indicatorilor lichidității curente – Principiul II [elaborat de autor 48; 49; 50].

Plasamentele pe termen lung sunt în general mai mari decât resursele pe termen lung ale băncilor, din această cauză băncile se confruntă cu două situații delicate:

a.să nu-și poată onora angajamentele pe termen scurt;

b.să aibă resurse cu scadență mică, în timp ce plasamentele au scadență mare.

Prima situație, numită și risc de lichiditate imediată, este determinată de retragerile masive și neasteptate ale creditorilor ei.

Confruntată cu riscul lichidității, o bancă poate fi forțată fie să împrumute fonduri de urgență la costuri excesive pentru a-și acoperi nevoile imediate de cash, fie să atragă deponenții, plătind în schimb dobânzi mai mari decât cele practicate pe piață.

Riscul de lichiditate imediată este un risc specific băncilor, arta de a conduce o bancă constă tocmai în a ști să gestionezi lichiditățile pentru a face față retragerilor, fără a afecta însă posibilitățile de a onora și solicitările de credite [36, p.94].

Autoritățile monetare supraveghează asupra acestui risc impunând băncilor să păstreze suficiente active lichide prin respectarea unui raport de lichiditate.

A doua situație, numită risc de transformare, impune băncilor să ia în considerare următoarele aspecte:

– resursele și plasamentele trebuie analizate în funcție de lichiditatea și exigibilitatea lor reală și nu juridică. Astfel, depozitele la vedere sunt deseori mai stabile decât depozitele la termen; depozitele interbancare sunt mai volatile decât depozitele clienților, conturile debitoare ale clienților pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate (neonorate) decât creditele cu scadență mai îndepărtată;

– inovațiile financiare din ultimii ani modifică riscul de lichiditate al băncii mărindu-l prin dezvoltarea angajamentelor de credit cum ar fi multi options facilities sau micșorându-l prin dezvoltarea piețelor secundare de creanțe negociabile.

Arta de a transforma resursele cu scadență mică în plasamente cu scadență mare și de a putea face față crizei de lichidități într-un timp scurt și la prețuri mici este specifică gestiuni bancare [15, p. 20].

Acest lucru impune gestiunei bancare să rezolve trei aspecte ale riscului de lichidități: să se protejeze împotriva riscului de lichiditate, să măsoare riscul de lichiditate și să gestioneze riscul de lichiditate.

Riscul de schimb valutar. Deținerea activelor și pasivelor în devize face ca banca să fie expusă riscului de schimb, ca urmare a variației cursului de schimb valutar.

Riscul de schimb valutar și riscul dobânzii se întrepătrund deoarece cumpărarea sau vânzarea la termen a valutei, dă naștere riscului de schimb, iar plasarea capitalului astfel obținut dă naștere riscului de dobândă.

Gestiunea riscului de schimb valutar presupune protejarea împotriva riscului, măsurarea riscului și gestiunea propriu-zisa [31, p.94].

Aprecierea riscului valutar utilizează următorii indicatori:

1. Poziția valutară individuală calculată pentru fiecare valută, prin compararea valorii activelor și a pasivelor exprimate în acea valută, având în acest sens:

– poziție valutară scurtă, atunci când activele sunt mai mici decât pasivele (A < P);

– poziție valutară lungă, atunci când activele sunt mai mari decât pasivele (A > P).

O anumită poziție valutară poate deveni favorabilă sau defavorabilă pentru bancă în funcție de evoluția cursului valutar, situație evidențiată în tabelul 2.3. [38, p.23] .

Tabelul 2.3. Variația marjei bancare în funcție de variația cursului [38, p.23]

2. Poziția valutară globală se definește ca fiind soldul net al creanțelor în valută față de pasivele în valută, ambele convertite în moneda de referință pentru comparabilitate. Acest indicator este utilizat în scopul raportărilor banca folosind pentru gestiunea internă a acestui risc, poziția valutară individuală. Expunerea băncii la riscul valutar se măsoară prin amploarea poziției valutare individuale gestionate separat pentru fiecare valută. Banca poate calcula rapid la sfârșitul zilei (și chiar pe parcursul zilei) expunerea la risc ca pierdere potențială în cazul unei variații adverse a cursului pentru fiecare valută.

Riscul insolvabilității. Riscul insolvabilității este consecința manifestării unuia sau mai multor riscuri prezentate și pe care banca nu le-a prevenit. Riscul de insolvabilitate arată cât din valoarea fondurilor proprii ale băncii poate decadea inainte ca poziția creditorilor ei să fie pusă în pericol [30, p.29].

Gestiunea acestui risc ține de mărimea fondurilor proprii ale băncii, deoarece, indiferent de eficacitatea acțiunilor întreprinse pentru a gestiona riscurile, apariția pierderilor este posibilă mereu, de unde necesitatea măririi permanente a fondurilor proprii. Riscul de capital sau riscul de îndatorare exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă [29, p.25]. Deci, riscul de capital reprezintă riscul ca banca să ajungă în incapacitate de plată.

Pentru evitarea sau reducerea acestui risc, băncile sunt obligate să respecte anumite reglementări care se referă la valoarea minimă absolută a capitalului bancar, la modul de vărsare, la structura capitalului bancar folosit pentru raportare, la mărimea capitalului raportat la activele cu grad de risc ale băncii. Aceste reglementări au la bază norme emise de banca centrală și norme interne ale băncii respective, iar modul în care se aplică reprezintă unul din obiectivele supravegherii bancare. Normele referitoare la capitalul minim al societăților bancare sunt actualizate periodic, ca urmare a procesului inflaționist.

Deoarece diferitele reglementări naționale impuneau condiții diferite de la țară la țară, s-a ajuns la un acord internațional în domeniul acestor norme de capitalizare, reglementările concretizându-se astfel în sistemul de norme Cooke.

Reglementarea cunoscută sub numele de Norma Cooke stabilește un raport minimal de 8% între fondurile privite în sens larg și activele ponderate funcție de risc [46]. Reglementarea prudențială a băncii se referă la adecvarea fondurilor proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentând ultimul garant al solvabilității în fața ansamblului riscurilor. De asemenea, fondurile proprii reprezintă o referință obligatorie pentru toți indicatorii de performanță, datorită condiției imperative de remunerare satisfăcătoare a acționarilor. Dacă fondurile nu sunt adaptate la nivelul riscurilor pentru un motiv oarecare, nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici măsurările performanțelor nu sunt bine stăpânite.

Solvabilitatea bancară trebuie să se încadreze în limita minimă a indicatorului de solvabilitate calculat ca raport între nivelul CNT și active ponderate la risc de 16%.

Capitalul normativ total este format din totalitatea elementelor de capital de care banca poate dispune în orice moment critic de activitate și care este utilizat, de obicei, pentru acoperirea activității riscante a băncii.

Fig. 2.7. Evoluția capitalului normativ total [elaborat de autor în baza sursei 50].

În Figura 2.7 este prezentată evoluția capitalului normativ total al B.C. „Victoriabank” S.A. în perioada anilor 2012 – 2014. Astfel, se poate observa o majorare al capitalului care în anul 2012 a indicat o valoare de 965 mln. lei. În anul 2013, capitalul a înregistrat o majorare față de anul precedent cu 37,7 mln. lei, indicând o sumă de 1002,7 mln. lei. În anul 2014, de asemenea, s-a înregistrat o creștere a CNT care indica o valoare de 1135 mln. lei, cu 132,3 mln. lei mai mult față de aceeași perioadă a anului precedent. Din datele prezentate, rezultă că banca are suficiente mijloace bănești pentru a-și putea acoperi pierderile ce pot surveni în urma prestării serviciilor bancare.

Fig. 2.8. Evoluția coeficientului suficienței capitalului ponderat la risc [elaborat de autor în baza sursei 50].

Figura 2.8 ilustrează evoluția coeficientului capitalului ponderat la risc, de unde se observă că acesta în anul 2012 indica o valoare de 19,07%. Un nivel practic constant a fost înregistrat și în anul 2013 – de 19,06%, pe când în anul 2014, coeficientul a înregistrat o majorare până la 19,83%. De aici rezultă că capitalul normativ total al B.C. „Victoriabank” S.A. poate acoperi valoarea activelor ponderate a risc în proporție de 19,83%. Normativul impus de BNM este mai mare sau egal cu 16%, deci B.C. „Victoriabank” S.A. respectă limita impusă.

Fig. 2.9. Evoluția rentabilității activelor [elaborat de autor în baza sursei 48]

În Figura 2.9 este prezentată evoluția indicatorului rentabilității activelor al B.C. „Victoriabank” S.A. în perioada 2012 – 2014. Conform datelor prezentate, se observă o descreștere a acestui indicator, indicând în 2012 o valoare de 2,4%, în 2013 – 2,07%, iar în anul 2014 – 1,71%. De aici rezultă că eficiența utilizării activelor, din punct de vedere al profitului obținut este în scădere, astfel profitabilitatea băncii se diminuează.

Fig. 2.10. Evoluția rentabilității capitalului [elaborat de autor în baza sursei 48]

Figura 2.10 ilustrează evoluția indicatorului rentabilității capitalului B.C. „Victoriabank” S.A. în perioada anilor 2012 – 2014. În anul 2012 acest indicator a înregistrat valoarea de 16,33%, pe când în anul 2013 el se micșorează până la 14,33%. În anul 2014 indicatorul rentabilității capitalului scade până la valoarea de 11,39%. Astfel, rezultă că profitabilitatea capitalului propriu înregistrează o scădere, astfel încât, profitul obținut în urma investițiilor făcute de acționari în capitalul băncii se diminuează.

Un alt indicator important pentru măsurarea riscului de capital este gradul de îndatorare. Creșterea gradului de îndatorare reprezintă un risc de capital agravat, însă această creștere este limitată de mai mulți factori, printre care amintim prudența creditorilor, maximizarea cursului acțiunilor bancare (în cazul societăților bancare cotate la Bursă), reglementările autorităților bancare în cadrul politicii de supraveghere prudențială, lichiditatea pieței monetare.

Gestiunea riscurilor bancare este totalitatea de activități întreprinse de bancă pentru a depista cauzele apariției a riscurilor și a micșora expunerea posibilă la risc. Gestiunea riscurilor bancare are drept scop asigurarea viabilității băncii prin evaluarea corectă a riscului și micșorarea pierderilor posibile, extinderea controlului intern prin supravegherea riscului respectând un sistem de norme și coeficienți interni precum și cei impuși de autoritățile bancare, deținerea în permanență a informației asupra riscurilor asumate de bancă pentru a crea posibilități de acțiune imediată în anularea lor, precum și reevaluarea și restructurarea continuă a portofoliului de active și pasive bancare [27, p. 210].

Gestiunea riscurilor bancare este foarte importantă pentru bancă căci este echivalată cu gestiunea întregii bănci. Din aceste considerente autoritățile pe piața bancară impun băncilor anumite condiții de gestiune a riscurilor sub forma unor indicatori (coeficienți) minimali obligatorii de menținut în activitate sau principii ce vor fi implementate în strategia de activitate a băncii. Recomandările în formă generală sunt promovate pe plan internațional de Comitetul de la BASEL.

Gestiunea riscurilor prevede următoarele etape:

identificare riscului, ce presupune măsuri de depistare a factorilor ce pot provoca un orice risc;

evaluarea riscului, stabilirea printr-un set de indicatori a mărimii pierderilor posibile în caz dacă acest risc apare;

controlul riscului, verificarea procesului sau activității bancare pe tot parcursul derulării ei pentru identificarea momentului de apariție a riscului;

eliminarea sau evitarea riscului presupune găsirea metodelor de acoperire a pierderilor posibile generate de riscul respectiv;

finanțarea riscului, este preluarea unor poziții de hedging prin instrumente suplimentare pentru acoperirea pierderilor posibile [18, p. 234].

Prin gestiunea riscului bancar se urmărește minimizarea cheltuielilor, a pierderilor precum și modificarea comportamentului funcționarilor bancari, și nu în ultimul rînd stabilirea unei viziuni clare a imaginii băncii.

2.3. Riscul de credit – măsuri de prevenire și de gestionare

Orice activitate a băncii este însoțită de un anumit risc. Pentru derularea eficiență a activității, banca determină riscurile posibile ce pot împiedica derularea normală a operațiunilor și pot cauza pierderi considerabile ce vor fi suportate de bancă.

Gestionarea riscurilor nu este altceva decît ansamblul instrumentelor, tehnicilor și dispozitivelor organizatorice necesare reușitei băncii. Acestea nu sunt stabile sau fixe, ci sunt în evoluție progresivă, se diversifică, capătă noi dimensiuni, devin mai precise și continuă să se dezvolte odată cu evoluția mediului [25, p. 43].

În ansamblul tehnicilor și instrumentelor de gestionare a riscurilor, gestiunea activelor și pasivelor ocupă un rol central. Riscurile bancare sunt multiple și multidimensionale și trebuie clasificate și definite cît mai exact în perspectiva măsurării, urmăririi și controlării lor.

Unul dintre principalele tipuri de riscuri cu care se confruntă fiecare instituție bancară este riscul de credit, acesta fiind și primul tip de risc.

Riscul de credit atenționează asupra faptului că împrumutații sau emitenții de titluri ar putea să nu-și onoreze obligațiile la scadență față de bancă. Riscul de credit se manifestă ca urmare a neîndeplinirii contractului de credit de către debitor. Acest risc este considerat în general un risc comercial, care rezultă din alegerea piețelor și a clienților.

Pentru împrumutați, riscul de credit exprimă într-o formă mai largă degradarea situației financiare a acestuia, drept motive servind situația generală a economiei , condițiile afacerii debitorului și alte condiții imprevizibile interne sau externe ce afectează situația financiară a acestuia.

În practică se constată că unele instituții bancare manifestă tendințe de anticipare, de conservare și deci de reținere în creditare, ceea ce înseamnă siguranță, pe cînd altele manifestă o lipsă d siguranță în valorificarea ofertei de credit pe care o au, acordînd credite ce în condiții normale ar fi refuzate.

În scopul minimizării riscului de credit sunt utilizate diverse metode de stabilire a deciziei de creditare. În rezultatul analizei efectuate de către angajații băncii responsabili de derularea operațiunilor de creditare, decizia de acordare de credite va fi luată numai atunci cînd se estimează că probabilitatea rambursării împrumutului de către debitor va depăși probabilitatea de nerambursare. Totodată se va urmări diversificare portofoliului de credite în sensul acordării de credite persoanelor juridice din diferite sectoare ale economiei precum și respectarea prevederilor Băncii Naționale a Moldovei privind specificul acordării unor tipuri de credite.

Adaptarea metodelor informatice în activitatea bancară necesită rezolvarea a două probleme distincte [15, p.5]:

constituirea unui sistem de cuantificare și ierarhizare a condițiilor și premiselor de acordare a creditului (credit scoring);

implementarea unui sistem informatic și de prelucrare electronică a datelor care să asigure o ierarhizare obiectivă a fiecărei solicitări.

Rezultatele acestor acțiuni reprezintă doar o singură bază a procesului de stabilire a deciziei. În marea majoritate a cazurilor procesul de luare a deciziilor este în funcție de factorul uman, care în cele din urmă este decisiv, adică decizia de acordare a creditului rămîne pe seama inspectorului de credit care va efectua:

analiza aspectelor financiare și nefinanciare a debitorului;

analiza efectivă a solicitării de credit: scopul și suma creditului necesar; identificarea surselor și posibilităților de rambursare a creditului; identificarea garanțiilor;

luarea deciziei de credit.

O altă metodă de diminuare a riscului de credit sunt garanțiile și clauzele contractuale.

Garanțiile creditului sunt de mai multe tipuri și au ca scop reducerea pierderilor în cazul riscurilor de creditare. Garanțiile por fi reale: gajul, ipoteca, depozitul bancar; și personale: garanția bancară, cauțiunea, cesiunea de creanță, garanții de stat.

Clauzele contractuale asigură o protecție suplimentară a creditorului prin fixarea unor condiții, prin respectarea lor ulterioară sau prin limitarea tuturor operațiunilor debitorului la care se diminuează situația financiară.

Garanțiile și clauzele contractuale modelează și micșorează riscul de credit și acoperă pierderile. O recuperare a creditului este posibilă și din valoarea garanților.

Gestionarea riscului de credit are ca obiect: limitarea pierderilor în cazul deprecierii situației debitorilor, evitarea ca slăbiciunile unor debitori să antreneze dificultăți prea importante pentru creditor.

Astfel, prima etapă presupune o gestionare a priori momentului luării deciziei de angajament, bazată pe criterii calitative și cantitative ce conduc la stabilirea deciziei privind acordarea autorizărilor de angajament. Majoritatea autorizațiilor și toate condițiile particulare depind de apreciere calității debitorilor (solvabilitate, rentabilitate, lichiditate etc.) în momentul analizării dosarelor de credit [28, p.12].

A doua etapă, gestionarea a posteriori pentru urmărirea acestora și estimarea riscurilor la portofoliul de active. Este vorba de gestionarea cantitativă a riscului de credit, bazată pe statistici ale situațiilor debitorilor, estimări ale expunerii la risc și ale pierderilor în cazul înrăutățirii situațiilor clienților.

Deci, riscul de credit este cel al înregistrării pierderilor în cazul imposibilității debitorilor de a-și onora obligațiile. Aceste pierderi depind de expunerile la risc și de garanțiile eventuale. Expunerile se prezintă sub formă de profile temporare ale expunerii de risc. Pentru fiecare din perioadele viitoare ale acestor profile, pierderile depind de probabilitatea de înrăutățire a situației debitorului, de rata de recuperare în cazul imposibilității debitorului de onorarea a obligațiilor.

Principalul factor perturbator în activitatea unei bănci sunt creditele acordate, sau mai precis cele neperformante. Creditarea, fiind activitatea de bază a unei bănci și principala activitate în rezultatul desfășurării căreia băncile obțin cea mai mare parte din veniturile sale, este reglementată printr-un șir de acte normative ale Băncii Naționale a Moldovei și alte acte normative în vigoare.

Pentru limitarea riscului de credit Banca Națională a Moldovei stabilește următoarele reglementări:

limitarea acordării expunerilor „ mari”: În scopul reducerii riscului ce poate apărea din aceste expuneri, BNM impune băncilor respectarea anumitor limite, și anume: expunerea netă asumată de bancă față de o persoană sau un grup de persoane ce acționează în comun nu trebuie să depășească 15% din capitalul normativ total; suma datoriilor nete acordate la 10 persoane cu cele mai mari credite nu trebuie să depășească 30% din portofoliul total al creditelor băncii; suma tuturor expunerilor „mari” nu trebuie să depășească mai mult de 5 ori capitalul normativ total [10].

Efectuarea tranzacțiilor care constituie expuneri „mari” necesită aprobarea de către Comitetul de direcție și de către Consiliul de administrație. Excepție vor constitui tranzacțiile creditare, care necesită aprobarea de către Consiliul de administrație.

Raportul dintre suma totală a expunerilor „mari” și capitalul normativ total la sfârșitul anului 2014 constituia 0,66%, astfel rezultă că B.C. „Victoriabank” S.A. respectă limita impusă de BNM.

b) limitarea acordării creditelor persoanelor afiliate. La acordarea creditelor persoanelor afiliate, trebuie să fie respectate următoarele limite: expunerea totală a băncii față de o persoană afiliată și/sau un grup de persoane acționând în comun cu persoana afiliată băncii nu trebuie să depășească 10% din capitalul normativ total al băncii; suma totală a expunerilor băncii față de persoanele afiliate și/sau grupurile de persoane acționând în comun cu persoanele afiliate băncii nu trebuie să depășească 20% din mărimea capitalului de gradul întâi al acestei bănci [9].

La data de 31 decembrie 2014 raportul dintre total expuneri față de persoanele afiliate și capitalul de gradul I era egal cu 3,73%, de unde rezultă că B.C. „Victoriabank” S.A. respectă limita impusă de BNM.

c) limitarea acordării creditelor funcționarilor băncii [11]:

suma pentru acordarea creditelor curente unei persoane, funcționar al băncii, nu trebuie să depășească 10 salarii de funcție a persoanei respective;

suma pentru acordarea creditelor imobiliare unei persoane, funcționar al băncii, nu trebuie să depășească 100 de salarii de funcție a persoanei respective;

datoria totală a creditelor acordate funcționarilor băncii nu trebuie să depășească 10% din capitalul normativ total.

Credite acordate funcționarilor băncilor reprezintă 18,9 mil. lei sau 0,3 la sută din totalul portofoliului de credite și 0,9 la sută din capitalul normativ total al băncilor comerciale, limita maximă stabilită fiind de 10 la sută din capitalul normativ total [48].

În scopurile acoperirii pierderilor cauzate băncii de creditele neperformante băncile trebuie să-și formeze fondul de risc. Toate băncile sunt obligate să formeze și să mențină reducerile pentru pierderi la credite (fondul de risc) nu mai jos de nivelul prevăzut la capitolul V din Regulamentul BNM „Cu privire la clasificarea activelor și angajamentelor condiționale” [8]. Băncile clasifică toate creditele cel puțin trimestrial, în corespundere cu normele stabilite de BNM și cu politica și procedurile proprii, care trebuie să fie elaborate de fiecare bancă în corespundere cu normele în vigoare. Toate creditele noi acordate trebuie să fie clasificate la momentul acordării lor. În baza clasificării mărimea necesară a mijloacelor rezervate în contul reduceri pentru pierderi la credite (fondul de risc) se determină in conformitate cu capitolul V din regulamentul cu privire la clasificarea creditelor și formarea reducerilor pentru pierderi la credite.

Mijloacele rezervate în contul reduceri pentru pierderi la active (fondul de risc) se utilizează pentru acoperirea creditelor clasificate compromise. Aceste credite se trec la scăderi din contul reducerilor pentru pierderi la credite (fondul de risc) în corespondență cu conturile de credite acordate în decursul următorului trimestru după data gestionar la care au fost clasificate în acest mod. Concomitent aceste credite sunt înregistrate la contul memorandum. Creditele clasificate ca compromise la data gestionară nu trebuie să fie reflectate în bilanțul băncii la următoarea dată gestionară. Operațiunile sus-menționate nu anulează datoria la credit a împrumutatului și de asemenea nu denotă, că banca nu poate să-și exercite și în continuare dreptul legal și deplin pentru a obține rambursarea creditului.

Sumele rambursate pentru achitarea creditelor trecute la scăderi din contul reduceri pentru pierderi la credite (fondul de risc) în corespondență cu conturile de credite acordate se reflectă ca recuperări care majorează soldul contului reduceri pentru pierderi la credite (fondul de risc). În cazul micșorării mărimii calculate a contului reduceri pentru pierderi la credite (fondul de risc) față de mărimea formată, restituirea mijloacelor se efectuează pe aceleași conturi din care a fost format contul reduceri pentru pierderi la credite (fondul de risc).

Indicatorii de apreciere a riscului de credit

La analiza riscului de credit pot fi aplicate un șir de rate de apreciere, care permit efectuarea unor comparații în ceea ce privește activitatea de creditare a băncilor comerciale, precum și a gradului riscului cărora ele se supun.

În cele ce urmează vom prezenta cele mai răspîndite rate ale riscului de credit:

Ratele de descriere a calității activelor [18, p.193 ]:

(2.1)

și

(2.2)

Aceste rate (Kl și K2) descriu în principal mărirea ponderii pierderilor provocate de creditele acordate, fapt care va da dovadă de o gestiune neeficientă în ce privește politica de creditare a băncii. Prin urmare, această politică ineficientă va fi caracterizată prin existența multor credite necalitative care formează portofoliul de credite al băncii. Reieșind din aceste condiții banca va avea pierderi considerable și nu va fi capabilă să-și achite datoriile față de deponenții săi. Prin urmare, conducătorii băncii trebuie să fie atenți la evoluția ratei respective și anume la faprul cum sunt indeplinite condițiile din contractul de credit, iar în caz de necesitate ar fi oportună acordarea unei asistențe sporite pentru a parcurge o etapa dificilă în care se află la un moment dat clientul.

Marja ajustată la riscul de credit (Rise Adjusted Margin, RAM) prezintă marja totală din dobânzi (Gross Interest Margin, GIM) care este ajustată la riscul pentru pierderile la credite [26, p.45]:

(2.3)

(2.4)

Din aceste două relații se observă clar și rezultatul gestiunii portofoliului de credite. Prin urmare, aceste performanțe contribuie la evidențierea rezultatelor obținute în urma gestiunii activelor băncii. Aceste rate sunt pe larg utilizate de către băncile străine, însă o marime internațională a semnificației lor nu este specificată exact, ea variind în dependență de situația economică a țării.

Tot aici se analizează și marja netă din dobânzi (Net Interest Margin, NIM), care este definită prin raportarea veniturilor nete din dobânzi la activele valorificabile medii. Cu alte cuvinte, NIM reprezintă diferența între cîștigul la activele valorificabile și dobânzile plătite pentru depozitele atrase [27, p.79]:

(2.5)

În general, marja netă de dobânzi variază între 3-10%. De regulă, băncile de detaliu înregistrează marje mai ridicate, iar băncile mari înregistrează nivele mai scăzute ale marjei nete din dobânzi datorită costurilor mari ale fondurilor. Această rată este descrisă mai pe larg la riscul dobânzii.

Vom prezenta în continuare alte rate des utilizate de către băncile străine in analiza riscului de credit. Ele sunt [29, p.35]:

(2.6)

(2.7)

Din relația indicată mai sus se vede clar că rata respectivă arată ponderea pe care o au creditele problematice în sumă totală a creditelor acordate clienților băncii sau ponderea creditelor expirate. Astfel, rata respectivă contribuie la gestiunea portofoliului de credite prin evidențierea evoluției situației creditelor problematice. În acest sens, băncile trebuie să micșoreze suma creditelor cu șanse mici de rambursare și să supravegheze strict creditele date menținîndu-le la un nivel cît mai scăzut.

(2.8)

Referindu-ne la rata de mai sus menționăm că practica internațională subliniază că băncile nu trebuie să acorde credite unui debitor suma căruia depășește 25% din capitalul social al băncii. În Republica Moldova situația privind ratele limite este puțin diferită. Conform Regulamentului cu privire la creditele „mari" sunt stipulate următoarele limite maxime de acordare a creditelor de către băncile comerciale. Aceste limite sunt: prima, banca nu trebuie să acorde unei persoane sau unui grup de persoane credite ce depășesc 30% din capitalul normativ total; a doua, suma datoriilor nete la creditele acordate a 10 persoane nu trebuie să depășească 40% din portofoliul total de credite; a treia, se consideră a fi credit „mare" suma ce alcatuiește 10% din capitalul normativ total acordat unei persoane sau unui grup de persoane.

Coeficientul politicii creditare = (2.9)

Acest coeficient caracterizează politica de creditare a băncii comerciale, în cazul în care el este mai mare de 70%, atunci activitatea băncii este prea riscantă, politica este agresivă, în cazul cînd este mai mic de 60%, politica este moderată.

Un alt indicator este însăși suma cumulată a creditelor expirate ale unei bănci comerciale. De asemenea se mai analizează și indicatorul ponderea creditelor în totalul active (ne arată gradul de lichiditate al activelor) cunoscut fiind faptul că gradul de lichiditate al creditelor este redus.

(2.10)

Un nivel ridicat al acestui indicator reflectă o lichiditate scăzută a activelor.

În conformitate cu acțiunile BNM, metodele de minimizare a riscurilor bancare presupun existența unui management a activelor și pasivelor băncii ce va include planificarea și implementarea sistemelor de control, care vizează volumul, combinația, maturitatea, sensibilitatea la rata dobînzii, calitatea și lichiditatea acestora [24, p.78].

După parerea noastră scopul principal al managementul activelor și pasivelor băncii trebuie stabilit spre asigurarea unui flux stabil, calitativ și cu tendințe de majorare a veniturilor nete. Acest scop va fi realizat prin asigurarea unei combinații optime între nivelul activelor, pasivelor și riscurilor financiare și anume:

a) respectarea unei structuri optime a activelor și pasivelor, reeșind din obiectivele strategice și planurile de afaceri, care ar asigura stabilizarea și maximizarea marjei între dobînzile plătite și cele primite pe de o parte, și un nivel acceptabil de lichiditate și risc, pe de altă parte;

b) neadmiterea unor fluctuații bruște și substanțiale în articolele de bilanț în termenele de maturitate și structura valutară a lor, decît atunci cînd acestea sunt dictate de schimbările de politică, conjunctură a pieței sau necesități de temperare a riscurilor;

c) luarea deciziilor de afaceri și portofoliu ale băncii în baza unor analize cantitative și calitative riguroase în limita parametrilor de risc stabiliți. Acest proces este necesar reeșind din necesitatea balansării diferitor factori de risc financiar.

d) menținerea unui volum suficient de lichiditate în conturile ,,nostro” ale băncii pentru respectarea normativului rezervelor obligatorii și satisfacerea cerințelor clienților;

e) menținerea volumului portofoliului de credite și hîrtii de valoare în limitele stabilite în planurile de afaceri, aprobate de către Consiliul de Administrație al băncii;

f) respectarea normativului raportului volumului mijloacelor fixe în totalul activelor în total limitele stabilite de regulamentele BNM.

CAPITOLUL III. STRATEGII DE GESTIONARE A OPERAȚIUNILOR DE CREDITARE A BĂNCII COMERCIALE

3.1. Importanța corelării activelor și pasivelor băncii comerciale în scopul gestiunii corecte a operațiunilor de creditare

Pentru a promova o gestiune dinamică a activelor și a pasivelor, banca trebuie să îndeplinească un număr de condiții, care se află într-o strânsă interdependență și care depind atât de mediul său, cât și de situația economică financiară a băncii. Gestiunea dinamică a activelor și a pasivelor este dată de deschiderea băncilor spre piețele de capitaluri, de mărimea și structura financiară a băncii, de extinderea concurenței între bănci și față de celelalte instituții financiare din cadrul sistemului financiar, precum și de expanșiunea dezintermedierii și a dereglementării. Existența unei piețe de capitaluri extinse este una din condițiile gestiunii activelor și a pasivelor bancare. Această piață trebuie să prezinte următoarele caracteristici [19, p.57]:

1) O piață decompartimentată este o piață care are mai multe compartimeme și ale cărei compartimente nu sunt accesibile decât anumitor operatori. Invers, pe o piață decompartimentată operatorii intervin după voia lor, liber, pe diferite compartimente separate ale pieței. Compartimentele pieței de capitaluri sunt: piața interbancară, piața de capitaluri pe termen scurt, piața ipotecară, piața financiară, fiecare compartiment conținând alte segmente distincte. Toți operatorii pot interveni liber pe această piață, existând totuși două restricții:

prima, se referă la piața interbancară – piață de ajustare a trezoreriilor bancare, și piața ipotecară (în sens strict) amândouă sunt controlate direct de instituțiile de credit;

a doua, se referă la fenomenul de evicție, pe care îl suportă anumiți agenți economici, în special populația pe anumite compartimente în funcție de suma totală ridicată de anumiți operatori.

Instituțiile de credit intervin deci, ca ofertanți sau solicitanți pe ansamblul compartimentelor pieței, putând să emită sau să subscrie, să cumpere sau să cedeze majoritatea titlurilor pe aceste piețe.

2) O piață care acoperă toate scadențele. Băncile acordă împrumuturi ale căror scadențe variază între 24 ore și 20 ani. Ele trebuie să poată să-și procure resursele la scadențe comparabile. Dificultățile întâmpinate în procurarea resurselor pentru o perioada mai lungă, în cazul în care pe piața monetară nu existau instrumente adecvate, au fost atenuate astăzi prin crearea certificatelor de depozit.

3) O piață lichidă. Orice piață de capitaluri nu funcționează eficient decât dacă ea cuprinde:

mare varietate de titluri care satisfac nevoile partenerilor în materie de randament, securitate, scadență;

piață secundară care să permită lichidarea creanțelor.

4) Mecanisme care să permită gestionarea riscurilor. În trecut, marea majoritate a creditelor erau acordate cu dobândă fixă și finanțate de depozitele la vedere sau de depozitele de economii purtătoare de dobânzi administrate. Bancherul putea deci, să-și calculeze cu precizie marja realizată pe operațiunile de credit. Dar, de la sfârsitul anilor 1970 totul a devenit fluctuant: dobânda, cursul de schimb, remunerarea resurselor și a utilizărilor. Băncile trebuie să dispună de modalități de protecție contra riscului dobânzilor, al cursului de schimb, al pieței. Piețele la termen și condiționate, care s-au înființat în SUA din 1972. În Franța din 1986 dau instituțiilor de credit posibilitatea de gestionare a riscurilor. Un nou instrument de gestiune a activelor bancare în vederea diminuării riscurilor îl constituie titularizarea creanțelor bancare.

Adaptarea reglementărilor bancare. Reglementarea monetară cât și prudențială nu trebuie să fie un obstacol pentru aplicarea unei gestiuni coerente a activelor și a pasivelor bancare. Și în acest sens, evoluția din ultimii ani evidențiază reînnoirea instrumentelor de politică monetară, paralel cu întărirea controlului instituțiilor de credit [21, p.67].

A. Reînnoirea instrumentelor de politică monetară. Internaționalizarea băncilor, expanșiunea piețelor de capital precum și evoluția structurilor de bilanț ale băncilo rau condus la modificarea instrumentelor de politică monetară.

Cele două instrumente tradiționale ale politicii monetare sunt [23, p.78]:

1) acțiunea asupra prețurilor, adică asupra ratelor dobânzii, influențează condițiile de funcționare ale băncilor, obligandu-le să-și modifice comportamentele în domeniul creației monetare (a acordăriicreditului);

2) acțiunea asupra masei creditelor. deci, asupra resurselor bancare disponibile, reprezintă un obstacol pentru gestiunea activelor și pasivelor.

B. Controlul prudențial al băncilor. Liberalizarea politicii monetare, dereglementarea piețelor reclamă întărirea controlului prudențial al băncilor. Dacă băncile își diversifică activitățile, își extind activele și pasivele, suportă riscuri din ce în ce mai mari este natural ca autoritățile monetare să-și întareasca controlul asupra instituțiilor de credit, îndeosebi în domeniul solvabilității.

Alegerea mărimii și structurii patrimoniului.

Problema alegerii mărimii și structurii patrimoniului are la bază teoria portofoliului specifică oricărui agent economic. Ca orice agent economic, banca posedă o funcție de utilitate care reflectă preferințele și dorințele băncii în ceea ce privește randamentul și riscurile. Pe de altă parte, banca este confruntată cu problema alegerii mărimii și structurii patrimoniului într-un viitor incert, știind că fiecare structură dă naștere unui risc mai mult sau mai puțin ridicat. În aceste condiții, banca prin alegerea mărimii și a combinațiilor dintre active și pasive, încearcă să maximizeze randamentul portofoliului său și să mențina riscurile aferente acestui portofoliu la un nivel acceptabil, respectând reglementările la care ea este constrânsă. Acestea sunt aspecte diferite ale compartimentului unei bănci ce vor fi examinate în continuare distingându-se metodele de alegere, și apoi consecințele lor asupra gestiunii instituției de credit.

Metodele de alegere a mărimii și structurii patrimoniului.

Pentru o bancă, este necesară alegerea acelei combinații a activelor și a pasivelor care să [19, p.55]:

maximizeze beneficiul;

mențina riscul la un nivel acceptabil.

Însă, beneficiul băncii, depinde de riscurile asumate, aceste riscuri fiind inerente activității bancare, obiectivul gestiunii activelor și a pasivelor nefiind suprimarea lor și administrarea acestora.

Există mai multe metode de corelare a activelor și pasivelor bancare:

– Metoda discrepanței activ-pasiv (GAP).

Pentru a atinge obiectivele pe termen lung de maximizare a veniturilor proprietarilor băncii, managerii se străduiesc să controleze limitele dobânzilor. Pentru a analiza strategiile de conducere a dobânzilor este necesar să ne familiarizăm cu câteva definiții cheie. Venitul net din dobânzi este diferența dintre suma venitului din dobândă (calculată pentru activele cu venituri) și cheltuielile cu dobânzile, la pasive. Marja procentuală netă a dobânzii se calculează ca diferență între nivelul mediu al ratei dobânzii percepute și nivelul mediu al ratei dobânzii bonificate. Marja procentuală brută a dobânzii se calculează în mod relativ prin raportarea marjei absolute a dobânzii (VND) la suma activelor de la care se încasează dobânzi. Un alt concept cheie, folosit în analiza dobânzii este dezechilibrul, fondat pe baza bilanțului. Dezechilibrul măsoară diferențele variabilelor specifice activelor și pasivelor cu rată a dobânzii fixe, determinând astfel poziția unei bănci. In figura 3.1 se observă poziția băncii funcție de riscul ratei dobânzii [19, p.36].

Fig.3.1. Poziția băncii în funcție de riscul ratei dobînzii [elaborat de autor]

O bancă este în poziție scurtă când ea deține mai puține active la dobânzi fixe decât pasive cu dobânzi fixe. Această situație este [27, p.82]:

favorabilă în cazul creșterii ratelor dobânzilor;

defavorabilă în cazul scăderii ratelor dobânzilor.

Banca se află în poziție lungă atunci când activele cu dobânzi fixe sunt mai mari decât pasivele cu dobânzi fixe. Din punct de vedere al rentabilității poziția lungă este favorabilă în perioadele de scădere a ratelor dobânzii. Variațiile nivelului ratei dobânzilor se traduc imediat prin modificarea valorii creanței sau a datoriei cu dobânda fixă. Dacă creanța sau datoria este negociabilă pe o piață cursul său reflectă variația dobânzilor și relația curs-dobândă este inversă. Câștigul sau pierderea, apare deci la fiecare evaluare patrimonială. Dacă creanța sau datoria nu este negociabilă, câștigul sau pierderea se rasfrânge asupra rezultatului băncii până la scadență și se impută rezultatului în termen de cost de oportunitate.

Managementul dezechilibrului este folosit pentru a crește venitul net. Pentru orice perioadă dezechilibrul este măsurat și prin mărimea cu care activele cu rată a dobânzii variabilă devansează pasivele cu rata variabilă a dobânzii. Pentru a crește spread-ul (măsură a veniturilor băncii) banca trebuie să schimbe compoziția portofoliilor ei de active și de pasive în concordanță cu ciclurile previzionate de mișcări ale ratei dobânzii. Pe scurt, banca trebuie să își asume riscuri mari pentru a atinge niveluri mari de venituri. Dacă portofoliile sunt ajustate pentru a maximiza veniturile într-un mediu cu o rată a dobânzii date, iar banca evaluează incorect acea rată, aceasta va face față unor spread-uri în descreștere sau care pot deveni negative sau chiar pierderi. Limitele tehnicii manageriale necesită ca managerii să evalueze cu grijă, toate riscurile și veniturile implicate în ajustările portofoliilor. Există 3 caracteristici ale portofoliilor de active și pasive pentru un management de succes [22, p.13]:

profilul scadenței;

structura ratei;

riscuri de neplată.

Profilul scadenței este un tablou care clasează activele și pasivele după data la care se modifică rata dobânzii. Tabloul de scadențe este diferit de cel care permite gestiunea lichidității căci pentru activele și pasivele cu dobânzi variabile, data de scadență nu coincide cu data de modificare a dobânzilor. Totuși există unele asemănări între cele două tablouri de scadență și anume:

sunt tot atâtea clase de scadență câte date de revizuire a dobânzilor;

clasele de scadență sunt mai mult sau mai puțin fine după cum termenul de

scadențe este mai mult sau mai puțin apropiat;

activele și pasivele fără stipularea dobânzilor (depozite la vedere, încasări lichide, capital etc.) sunt în general excluse din profilul de scadențe pentru că ele nu sunt supuse riscului de dobânzi;

profilul scadenței dobânzii trebuie să fie revizuit în mod regulat.

Există totuși o diferență importantă care ține de modul de calcul al impasurilor. În mod convențional, pentru fiecare scadență impasul dobânzilor se calculează astfel: active cu dobânzi fixe – pasive cu dobânzi fixe diferit de impasul calculat în materie de risc de lichiditate. Compoziția scadenței la active și pasive poate fi potrivită sau nepotrivită. Dacă scadențele sunt nepotrivite, banca va fi incapabilă să închidă cu un spread. De exemplu, dacă scadența la pasivele sale excede scadența la activele sale, banca va trebui sa își reinvestească fondurile la o rată necunoscuta în viitor. Dacă contrariul este adevărat, și anume că scadența la activele sale este mai mare decat la pasivele sale banca va trebui sa își asigure fonduri la o anumită rată în viitor.

Modele de gestionare a ratei dobânzii.

Profilul de scadențe permite determinarea unui impas pentru fiecare clasă de scadență care pune în evidență neconcordanța dintre scadența activelor și a pasivelor sursă riscului ratei dobânzii. Un impas în rata sau gap-urile de rată, reprezintă așa cum am mai menționat diferență între activele sensibile (angajamente la rata variabilă) și pasivele sensibile (resurse la rata variabilă) calculată pe clase de scadențe [24, p.77].

Rata gradului de sensibilitate se calculează astfel, pentru o scadență dată:

(3.1)

ASD – active sensibile la variația ratei dobânzii; PSD – pasive sensibile la variația ratei dobânzii

Un impas în rată este în mod necesar definit pe o perioadă astfel că distincția rată fixă – rată variabilă nu are sens. Cu cât perioada de referință este mai lungă, cu atât mai importante sunt angajamentele la rată variabilă. Atât global cât și în structură acest indice exprimă gradul de acoperire a activelor cu pasivele de aceeași natură. Dacă indicele înregistrează o mărime supraunitară aceasta exprimă o stare în care activele predomină asupra pasivelor, fapt ce asigură băncii o situație financiară bună dacă dobânzile scad, este poziția lungă a băncii.

O rată subunitară reflectă dependența băncii de pasivele sensibile, care adesea, pot genera o creștere a cheltuielilor cu dobânzile bonificate. Pe de altă parte, impactul dobânzilor sensibile poate determina un gol între activele mai mari și pasivele mai mici, pentru acoperirea căruia trebuie atrase noi resurse, prin practicarea unor dobânzi stimulative, la un nivel exprimat prin rata de acoperire a breșei [19, p.17].

(3.2)

Întrucât fiecare bancă urmărește obținerea unui profit cât mai mare "pentru a se dezvolta și pentru a-și consolida poziția pe piață, dobânda maximă ce se poate bonifica pentru acoperirea golului de resurse trebuie ajustata cu un coeficient "K" calculat astfel:

(3.3)

DA – dobânzi active

DP – dobânzi pasive

VND – venitul net din dobânzi

Se obține rata de acoperire a breșei ajustată.

(3.4)

Modificările ratelor dobânzilor la împrumuturile angajate față de cele acordate poate duce la pierderi de venit net din dobânzi. Este riscul venitului componentă a riscului dobânzii.

A doua componentă a riscului dobânzii numită riscul de investiție este riscul producerii unor pierderi în patrimoniul net, ca rezultat al unor schimbări neașteptate. Semnul impasului indică evoluția venitului net în funcție de schimbările ce au loc în nivelul ratei dobânzii.

Un impas pozitiv constă într-o expunere favorabilă a ratelor, ceea ce va duce la creșterea marjei nete a dobânzilor în timp ce un impas negativ se traduce printr-o expunere nefavorabilă a ratelor.

Un impas nul semnifică faptul că marja este independentă pentru perioada considerată de variația ratelor dobânzilor.

Impasurile de rată pot fi: impasuri în stocuri, măsoară ecartul (GAP-ul) dintre angajamente și resurse indexate cu rata dobânzii pe clase de scadențe, în timp ce impasurile în fluxuri (GAP-ul cumulat) cumulează impasurile în stocuri pornind de la o rată inițială.

Impasul cumulat în fluxuri indică mărimea riscului pe care-l poate gestiona banca, în ceea ce privește ratele dobânzii.

Fiecare coloană din tabelul de mai sus prezintă elemente de activ și de pasiv, a căror dobândă se poate modifica în intervalul de timp respectiv. Ca urmare a evoluției dobânzii pe piața bancara s-a impus reanalizarea ratelor dobânzii pasive în lei și în valută practicate de bancă în relațiile cu clienții săi.

Scăderea GAP se datorează scăderii plasamentelor orientate către anumite domenii. În anul 2004 s-au avut în vedere direcțiile de acțiune prevăzute de Strategia de dezvoltare economică. În continuare vom prezenta modul de calcul al impasurilor de rată pe profile de scadență cât și rata gradului de sensibilitate.

Tabelul 3.1. Calculul impasurilor de rată în dependență de scadență și sensibilitate [24, p.35]

Din analiza cifrelor de mai sus se observă că în fiecare perioadă banca este sensibilă din punct de vedere al pasivelor. Aceasta înseamnă că orice creștere a dobânzilor va afecta negativ marja dobânzii într-o perioadă scurtă de timp, în special pe intervalul de scadență la 1 lună. Ținând cont de concurență existentă pe piața bancară românească în situația majorării dobânzilor la depozite (pe o lună) pentru a-și mentine c1ientela banca va fi nevoită sa procedeze la fel. Dar, tot din cauza concurenței banca s-ar putea să nu procedeze la majorarea dobânzilor (la credite și la celelalte plasamente) sau nu atât de mult încât sa compenseze creșterea dobânzilor la depozite și astfel venitul net din dobânzi se va diminua.

Având în vedere această situație și faptul că pe piața autontonă nu există instrumente care să neutralizeze riscul ratei dobânzii propunem ca băncile să încerce o restructurare a depozitelor sale, în sensul atragerii depozitelor pe termene mai mari, ceea ce ar presupune acordarea de dobânzi mai favorabile.

Trebuie asigurat cu o corelare perfectă între active și pasive bancare funcție de variația lor la rata dobânzii ținând seama și de influența riscului inflației și a lichidității.

Calculul variației venitului net din dobânda în funcție de modificarea prognozată a ratei dobânzii (Δrd) este simplu cu ajutorul urmatoarelor ipoteze:

impasul în stocuri este calculat pe clase de scadențe, pe baza angajamentelor financiare medii;

ratele variabile ale activelor și ale pasivelor sunt indexate pe baza ratei (rd);

indexările se produc la date comparabile la activ și la pasiv.

DVN = GAP * Drd (3.5)

GAP = DVN / Drd (3.6)

Deci, impasul sau GAP-ul măsoară sensibilitatea venitului net din dobânzi la variația ratelor dobânzii.

Din relațiile de mai sus se observă ca o bancă poate să-și mărească venitul net din dobăndă dacă își poate prognoza ratele în funcție de care își poate varia GAP-ul.

O bancă care nu și-a asumat riscul dobânzii are un GAP zero. În schema de mai jos se prezintă variația venitului net din dobândă (ΔVND) funcție de variația ratei dobânzii (Δrd).

Tabelul 3.2. Variația venitului net din dobîndă în funcție de variația ratei dobînzii [25, p.78]

Printre factorii care afectează nivelul net din dobânzi enumerăm:

modificarea nivelului ratelor dobânzii;

modificarea relației dintre dobânda activă șidobânda pasivă.

Venitul net din dobânzi poate diferi de cel prognozat dacă se modifică diferența dintre dobânzile medie activă și pasivă. În economia românească au existat frecvent perioade în care banca centrală în dorința de a controla inflația, majora dobânda de refinanțare determinând ca reacție imediată din partea băncilor majorarea dobânzilor la depozite. Ulterior, băncile majorau și dobânzile la credite, dar pe perioade mai lungi sau mai scurte, diferența dintre dobânda activă și dobânda pasivă se diminua, iar primind efect al acestei diminuări se producea asupra venitului net din dobânzi. Venitul net din dobânzi crește dacă marja crește și scade, dacă marja scade.

modificarea volumului activelor și pasivelor, determină o variație direct proporțională a venitului net din dobânzi, indiferent de nivelul ratei dobânzii;

modificarea structurii portofoliului poate influența modificarea venitului net din dobânzi fără a exista o relație fixă între acestea.

Influența diferă în funcție de:

relația între veniturile generate de rata sensibilă și rata fixă;

mărimea marjei de dobândă între active și pasive;

mărimea fondurilor transferate la activ sau pasiv de la rata fixă la rata variabilă.

Tabelul 3.3. Modificarea activelor și pasivelor băncii în dependență de rata dobînzii [17, p.70]

În funcție de această structură vom calcula venitul net din dobânzi, marja netă a dobânzii, GAP.Venitul net din dobânzi = ASD*ds +ANS*dns- PSd*ds-PNS*dns = 53316,6* 27,93 + 50054,57 *17,5-76351,06 x 19,86 – 9359,77 x 21,30 = 1489132,6 + 875954,9 – 1516332,0- 199363,1= 649392,4 . Marja procentuală brută a dobînzii = VND/A fructificabile (AS+ANS)= 649392,4/(53316,6+50054,57)= 649392/103371,17= 6,28. Marja procentuală netă a dobînzii = Rd*A-Rdd*P=22,71-20,58=2,13. GAP=ASD-PSD=53316,6-76351,06=-71014,46. RSD=ASD/PSD= 53316,6/76351,06=0,69<1

Analiza reflectă influența modificării relației dintre dobânda activă și dobânda pasivă asupra venitului net din dobândă. Presupunem că, dobânda medie activă și pasivă va crește cu 5 puncte procentuale. În acest caz venitul net din dobânzi (calculat pe baza bilanțului restructurat anterior) va fi egal cu:

VND = 53316,6*32,93%+ 50054,57* 17,5%-76351,06* 24,86- 9359,77 *21,3% =5342,2. Marja % brută a dobînzii = VND/Af= 5342,2/103371,17=5,16%. GAP= 53316,6-76351,06=-23034,34

Se observă că, în situația în care structura și dimensiunea portofoliului băncii rămân nemodificate pe parcursul unui an, creșterea dobânzilor variabile medii active și pasive cu 5 puncte procentuale va determina scăderea venitului net din dobânzi cu 1151,72 mld. lei din cauza faptului ca GAP-ul băncii este negativ.

Vom considera o scădere a ecartului dobânzii variabile, ca urmare a majorării dobânzii active medii cu 2,5 puncte procentuale și majorarea dobânzii pasive cu 7,5 puncte procentuale. Structura și volumul portofoliului din bilanțul anterior restructurat rămân neschimbate. În acest caz:

VND = 53316,6x 30,43%+ 50054,57 x 17,5% – 76351,06x 27,36% – 9359,77 x 21,3% = 2100,51; Marja % brută a dobînzii =2100,51/103371,17=2,03%.

Se constată că în acest caz VND a scăzut cu 4393,4 mld. lei (de la 6493,92 la 2100,51), deoarece creșterea veniturilor din dobânzi cu 1332,9 mld. lei este anulată de creșterea cheltuielilor cu dobânzile în sumă de 5726,3 mld. lei. o creștere a ecartului dobânzii va determina o creștere a venitului net din dobânzi. Se presupune că volumul portofoliului se dublează în conditiile în care structura portofoliului și ratele medii ale dobânzilor rămân neschimbate.

Tabelul 3.4. Analiza influenței modificării volumului portofoliului [17, p.34]

În acest caz: VND = 106633,2* 27,93%+ 100109,14*17,5% -152702,12 *19,86% -18719,54* 21,3% =12987,8. Marja % brută a dobînzii = 12987,8/206742,34=6,28%

Se observă că VND se dublează dar marja brută a dobânzii rămâne neschimbată. GAP-ul se dublează ceea ce înseamnă că expunerea băncii se mărește, veniturile sale de asemenea se măresc, dar profitabilitatea rămâne neschimbată.

Pentru a analiza influența modificării structurii activelor și a pasivelor, vom presupune că activele sensibile la dobândă se majorează cu 2000 mld. lei în detrimentul activelor cu dobânda fixă și că pasivele se diminuează cu 2000 mld. lei în favoarea pasivelor cu dobândă fixă. Volumul activelor și ratele medii ale dobânzilor din bilanțul restructurat anterior rămânând neschimbate, situația se prezintă conform tabelului 3.5.

Tabelul 3.5. Analiza influenței modificării structurii activelor și pasivelor bancare [17, p.45]

În acest caz: VND= 55316,6* 27,93% + 48054,5* 17,5%-74351,06* 19,86%-11359,77*21.3%= 6673,74 mld. Lei. Marja % brută a dobânzii = 6,45%. GAP= – 19034,46 mln. lei

Se observă că modificarea în acest mod a structurii activelor și a pasivelor este cea mai benefică pentru bancă. Venitul net din dobânzi se majorează în același timp cu diminuarea expunerii băncii la risc, iar marja netă a dobânzii se mărește și ea. Restructurarea bilanțului este dificilă pentru bancă deoarece instrumentele pieței de capital, care i-ar permite acest lucru cu ușurință, nu sunt dezvoltate în țara noastră.

3.2. Instrumentele de gestiune a activelor băncii

Controlul prudențial are ca obiectiv împiedicarea manifestării riscurilor interne cât și externe, la nivelul unei instituții bancare, precum și evitarea propagării acestora [25, p.75].

La nivel microeconomic, controlul prudențial constă în gestionarea interna a activității, ținând seama de evoluția constrângerilor care se exercita din exterior, respectiv modificari ale cadrului de desfașurare a activitatii sau refefinirii ale regulilor prudentiale la nivel national ori internațional. Controlul intern corespunde autocontrolului, prin care se poate ameliora nivelul rezultatelor financiare și raportul dintre costuri și randament. Un control intern eficient constituie un instrument de gestiune indispensabil bunei functionari a institutiilor de credit și completeaza în mod necesar masurile prudentiale. Ultimele mari crize monetare și financiare, crach-ul de pe piata obligatiunilor din 1994, criza din Mexic 1994-1995, criza asiatica din 1997, au determinat o serie de dificultati în gestionarea risucrilor, ceea ce a creat conditii pentru întarirea rolului controlului intern bancar. Gestiunea interna a bancilor trebuie sa permita realizarea obiectivelor definite în cadrul functionarii lor și satisfacerea conditiilor impuse de autoritatile care sunt responsabile. Din punct de vedere al conținutului, prin controlul intern se urmăresc urmatoarele obiective: aplicarea metodelor de gestiune clasică, introducerea unei gestiuni dinamice a bilanțului, adoptarea normelor prudențiale interne. Concurența sporită dintre bănci și alte institutii financiare a conferit o importanță sporită rentabilității în cadrul politicii de gestionare a băncilor și a perspectivelor lor de dezvoltare. Identificarea “centrelor de profit” a permis o mai bună gestionare și coordonare a rentabilității, iar în cadrul politicii de creditare, băncile au trebuit să-și flexibilizeze activitatea în scopul ameliorării rentabilității și a securității. Crizele manifestate la sfârșitul anilor ’80, ca urmare a riscurilor imobiliare au impus instituțiilor de credit o anumită orientare spre calitatea creanțelor bancare, prin metoda previzionării creanțelor riscante, care reprezintă, pentru bancă, costul reducerii sau al anulării riscurilor.

Introducerea unei gestiuni dinamice al bilanțului a fost realizată, pentru prima dată, în SUA, în decursul anilor ’70 sub denumirea de “Assets and Liabilities Management”, și s-a generalizat, în celelalte țări, sub denumirea de “managementul activelor și pasivelor”. O asemenea modalitate de gestionare a activității constă în cautarea tuturor formelor de manifestare ale riscurilor, pornind de la analiza fiecărui post de bilanț, depașindu-se astfel, examinarea soldurilor contabile. Gestiunea activelor și pasivelor vizează toate riscurile financiare (rata dobînzii, rata de schimb, lichiditate, risc de faliment), iar metodologia presupune parcurgerea urmatoarelor etape: inventar, evaluare, consolidarea riscurilor financiare, respectiv acoperirea acestora prin opțiuni în funcție de gradul de risc la care se expune banca respectivă [28, p.11].

Evaluarea riscului prin metoda RAROC presupune luarea în considerare a costului mediu al riscului și determinarea randamentului asupra fondurilor proprii, după relația urmatoare [28, p.12]:

(3.7)

Metoda VAR este utilizată, în prezent de către toate marile bănci pentru evaluarea riscului de piață, care poate avea mai multe cauze, dintre care: modificarea ratei de dobîndă ca urmare a intervențiilor băncilor centrale în activitatea celorlale bănci. Metoda VAR permite determinarea nivelului pierderilor pe o perioadă dată și face posibilă evaluarea capitalului, deci a fondurilor proprii necesare acoperirii riscului de pierderi potențiale.

Generalizarea acestor două metode de evaluare a riscurilor, după anul 1993, se explică prin dorința băncilor de a impune o alternativă la modelul dezvoltat de Comitetul de la Bâle, – norma Cooke, considerat inadecvat de o mulțime de bănci comerciale.

Comitetul de la Bâle a jucat un rol determinant prin impunerea unui raport al fondurilor proprii pentru toate băncile care desfașoară activități internaționale, urmarindu-se limitarea riscului de credit. Raportul de solvabilitate, impus în fost preluat în mod identic și de către Comisia Europeană (1991) și Congresul american (FDIC – Improvement Act – 1991), impunând băncilor ca nivelul fondurilor proprii ale băncii să fie superior sau egal cu 8% din valoarea activelor totale și ale activităților extrabilanțiere, ponderate cu coeficienții de risc individual.

Norme prudențiale europene și internaționale.

Regulile prudențiale bancare care se exprimă, cel mai adesea, prin anumite raporturi au ca sferă de curpindere principalele aspecte ale gestiunii bancare. Respectarea acestora orientează, în mod decisiv, strategia bancară și permite armonizarea cu legislația europeană în vederea integrării țărilor europene și cu cea internațională. Pentru țările membre ale UE, prudența bancară poate fi cuantificată prin urmatoarele instrumente: solvabilitatea bancară, coeficientul riscurilor mari, coeficientul de adaptare la riscul de piață, nivelul participațiilor financiare, nivelul capitalului minim. La nivelul fiecărei țări există și niveluri proprii ale unor raporturi, precum raportul de lichiditate și coeficientul fondurilor proprii și ale resurselor permanente.

Analiza diferitelor norme prudențiale evidențiază existența unor caracteristici comune, și anume [24, p.18]:

nivelurile impuse prin reglementările prudențiale nu constituie rezultatul unor studii teoretice aprofundate sau al unor demonstrații obiective. Nimeni nu poate afirma că raportul de solvabilitate de 8% este cel mai bun nivel. De asemenea, nu s-a demonstrat, înca, existența unei corelații inverse între raportul fondurilor proprii poderate și falimentul bancar.

o alta caracteristică este aceea că reglementarile prudențiale vizează, în mod esențial, instituțiile de credit, spre deosebire de constrângerile prudențiale din domeniul industrial care vizează produsele: mărime, greutate, componență. În domeniul bancar, reglementarile se referă la practicile bancare și la structura instituției respective, ceea ce conduce la efecte asupra bilanțului bancar;

pentru majoritatea reglementărilor, instrumentul central de masură îl constituie noțiunea de fonduri proprii, ceea ce face posibilă armonizarea la nivel european și internațional a regulilor adoptate.

În continuare sunt prezentați principalii indicatori de prudență bancară europeană [29, p.96]:

Raportul de solvabilitate europeană (RSE) este cel mai cunoscut indicator de prudență bancară și are, ca obiectiv central, garantarea capacității instituțiilor de credit de a face față falimentului debitorilor, și de asemenea, de a atenua inegalitățile concurențiale dintre diferite sisteme naționale. Instituirea raportului de solvabilitate s-a efectuat în 3 etape, astfel:

În anul 1988 se impune norma Cooke acelor bănci ale caror activități internaționale reprezentau mai mult de 33% din bilant;

În anul 1989, Comunitatea Europeană a decis definirea unui raport de solvabilitate european (RSE), inspirat din norma Cookem, fărț a fi identic cu aceasta;

Ulterior, în anii ’91-95, în țările europene au fost emise instrucțiuni privind aplicarea și respectarea RSE și trebuie sa fie egal cu cel putin 8%.

Din definiția dată fondurilor proprii, se disting două categorii:

Fonduri proprii de bază (capital + rezerve + fonduri pentru riscuri bancare generale denumite provizioane)

Fonduri proprii complementare – formate din:

rezerve din reevaluări, subvenții rambursabile și datorii subordonate cu durata nedeteminată (emisiune de titluri cu durată nedeterminată);

alte datorii subordonate (titluri emise pe perioade de cel putin 5 ani).

Între cele două categorii de fonduri trebuie să existe o anumită corelație, în sensul că nivelul fondurilor complementare trebuie sa fie inferior celui al fondurilor de bază (vezi anexa 15).

Numitorul raportului evidentiaza angajamentele bancii ponderate cu gradul specific, al cărui nivel variază de la 100% pentru creditele acordate cleinților până la 0% pentru creanțe asupra statului și asupra guvernelor din țările dezvoltate. Riscurile legate de activitățile extrabilanțiere nu sunt diferite de cele pe care le comportă operațiunile bilanțiere, astfel încât aceastea trebuie sa fie considerate ca facând parte integrantă din structura riscurilor de bancă.

Reglementarile prudențiale au definit o metodă practică pentru a integra activitățile extrabilanțiere în calculul raportului de solvabilitate: angajamentele extrabilanțiere sunt transformate în risc echivalent prin aplicarea unor factori de conversie, în funcție de gradul de risc. Coeficienții de ponderare și de conversie în risc echivalent sunt prezentați în anexa 16.

Coeficientul de adecvare al fondurilor proprii și controlului riscurilor de piață.

dupa cum au evidențiat crizele financiare din ultimul deceniu, evenimentele de pe piață de capital pot pune în pericol valabilitatea instituțiilor de credit și securitatea piețelor bursiere. În aceste condiții, luarea în considerare a riscurilor de pe piață a devenit necesară pentru lărgirea noțiunii de raport de solvabilitate sau a normei Cooke.

în vederea instituirii acestei norme prudențiale, demersurile au fost inițiate în 1995, cînd, Comitetul de la Bâle a publicat un document prin care definea o metodă de măsurare a riscurilor de piață. Uniunea Europeană a emis, în 1995, propria sa reglementare, Directiva nr. 93 asupra adecvării fondurilor proprii ale insituțiilor de credit la riscurile de piață. După anul 1995, Comitetul de la Bâle a ajuns la un acord ale cărui dispoziții se aplică de la 1 ianuarie 1998, prin care sunt precizate modalitățile de calcul ale principalelor riscuri de piață și condițiile impuse băncilor pentru utilizarea de metode interne.

Prin aceste norme sunt luate în considerare [19, p.27]:

riscul de modificare al cursului de schimb pentru ansamblul bilanțului și pentru activitatea extrabilanțieră;

riscul de rată a dobînzii;

riscul de variație a titlurilor de proprietate (portofoliu de negociere);

riscul de contrapartidă și riscul de depășire a limitelor admise.

Metoda de calcul conduce la fragmentarea riscurilor și adunarea nevoilor de fonduri proprii și este cunoscuta sub denumirea de metoda jocului de constructii “building block approach”.

Baza de calcul o constituie soldul operațiunilor înregistrate de instituția de credit asupra unuia din titlurile sau instrumentele incluse în portofoliul de negociere, respectiv soldul cumpărător (pozitia neta lunga) sau soldul vînzător (poziția netă scurtă).

Riscul ratei de schimb este luat în considerare prin poziția netă globală a tuturor devizelor. Necesarul de fonduri proprii se ridică la 8% din poziția netă globală (după aplicarea unor cote de 2% asupra fondurilor proprii);

Riscul de rată a dobînzii este determinat prin luarea în considerare a două componente: riscul general sau de piață și riscul emitentului (denumit risc specific).

Pentru riscul general, reglementarile prevad ca posibilitați de calcul: metoda scadențelor și cea a duratei modificate.

Aceeași metodă bazată pe însumarea nivelului riscurilor se aplică și pentru riscul de variație a valorii acțiunilor și a altor titluri. Riscul general care desemnează riscul de variație al pieței în ansamblul sau este de 8% din poziția netă, iar riscul specific al variației prețului fiecărei linii de credit este egal cu 4% din poziția brută.

Exemplul următor evidențiază necesarul fondurilor proprii pentru acoperirea riscului de variație a cursului titlurilor, pornînd de la ipotezele:

Poziția lungă = 800 u.m.

Poziția scurtă = 1200 u.m.

Poziția brută globală = 1200 + 800 = 2000 u.m.

Poziția netă globală = 1200 – 800 = 400 u.m.

Riscul de reglementare – contrapartidă vizează riscul de faliment al beneficiarului de credit sau al beneficiarului tranzacției. Necesarul de fonduri proprii se bazează pe costul de înlocuire și vizează acoperirea riscului de pierdere datorat diferenței între pretul convenit inițial și valoarea de piață a titlurilor, în caz de întîrziere sau de absență a reglementarilor. În cazul unor tranzacții incomplete, sau atunci cînd titlurile au fost plătite în avans, necesarul de fonduri este egal cu 8% din valoarea titlurilor sau din valoarea datorată băncii, multiplicată cu un coeficient de ponderare care variază între 8% și 100%, în funcție de numărul de zile de întârziere (8% pentru întârzieri de 5-15 zile și 100% pentru întârzieri mai mari de 45 zile).

Depașirea limitelor admise asupra marilor riscuri sunt autorizate asupra unui singur portofoliu de negocieri. Aceste depășiri se traduc printr-o exigență suplimentară de fonduri în functie de durata și amploarea depășirii.

Determinarea raportului de adecvare al capitalului.

Societățile de investiții financiare și instituțiile de credit trebuie să dețină fonduri proprii (și complementare) la un nivel cel putin egal cu:

rezultatul raportului de solvabilitate (8% din riscurile ponderate, exclusiv elementele cuprinse în portofoliul de negociere);

rezultatele referitoare la poziția de schimb (8% din excedentul poziției nete globale);

rezultatele asupra celorlalte riscuri de piață eveluate prin portofoliul de negociere (rata de dobîndă, variația prețului acțiunilor).

Instituirea unui instrument de control asupra riscului de piață constituie un avantaj evident, prin aceea că permite mai bună acoperire a ansamblului riscurilor și asigură coerența informațiilor disponibile asupra acestor riscuri. Se remarcă, de asemenea, caracterul complex și convențional al metodei alese. Din acest motiv, numeroase instituții de credit, printre care cele mai mari și mai bine echipate, fac presiuni pentru a autoriza utilizarea de modele interne mai bine adaptate specificului activității lor și bazate pe analize economice mai pertinente.

Coeficientul de lichiditate este impus tuturor bancilor și institutiilor de credit, care sunt obligate sa respecte un raport egal cel puțin cu 100%, între elementele de activ și elementele de pasiv, considerate exigibile pe o perioadă de o luna. Acest coeficient este calculat pentru fiecare lună pe baza elementelor disponibile în ultima zi a lunii precedente, iar nivelul minim de 100% trebuie respectat în permanență.

Pot fi determinați coeficienți de lichiditate, ceea ce semnifică o lichiditate previzională pentru anul urmator, pe perioade de 3 luni, 6 luni și 1 an, rolul acestor raporturi fiind, pe de o parte de a previziona lichiditatea și de a elimina efectele temporare ale operațiilor de circumstanță realizate cu scopul de a depăși o scdență reglementată.

Utilizarile și resursele trebuie ponderate în funcție de gradul de lichiditate sau exigibilitate, după coeficienții de ponderare care variaza de la 100% pâna la 50%. O importanță particulară este acordată operațiunilor de trezorerie și tilurilor de stat, care sunt ponderate cu 100%. În schimb, alte creanțe, ca de exemplu acțiunile cotate sau creanțele mobilizabile de la banca centrală, sunt ponderate cu 50% (vezi anexa 17).

Coeficientul fondurilor proprii și al resurselor permanente, urmarește sa împiedice o creștere excesivă a riscului de transformare, limitînd posibilitățile de finanțare ale utilizatorilor pe o perioadă mai mare de 5 ani, pe baza resurselor monetare. Acest coeficient corespunde unui coeficient de lichiditate pe 5 ani, și se determină ca raport între resursele pe termen lung și utilizarile pe termen lung. Rezultatul trebuie sa fie egal cu 60%, ceea ce înseamnă că totalul resurselor pe termen lung trebuie să reprezinte cel putin 60% din totalul utilizarilor pe termen lung. Număratorul este constituit din fonduri proprii nete la care se adaugă resursele pe termen mai mare de 5 ani, fondurile proprii formate din capital și rezerve. Utilizările pe termen lung cuprind: imobilizarile, participațiile, anumite valori mobiliare (care nu cotează la bursă) și credite acordate clienților pe temen mai mare de 5 ani. Acest raport nu trebuie confundat cu coeficientul de solvabilitate, întru-cât ia în considerare resursele și utilizarile pe termen lung. Datorită acetui motiv, oportunitatea de a se menține un astfel de indicator este reexaminată de către autoritațile de control din țările unde are aplicabilitate.

Divizarea riscurilor.

Securitatea operațiunilor financiare poate fi realizată prin divizarea riscurilor, care se exercită în două domenii: supravegherea marilor riscuri și regimul participațiilor.

Dispozitivul de control al marilor riscuri se prezintă în țările membre ale UE astfel:

suma împrumuturilor, de orice natură, și a angajamentelor acordate unui singur client trebuie să fie inferioare nivelului de 25% din fondurile proprii nete (cu începere de la 1 ianuarie 1999, comparativ cu reglementarile din 1984 cînd nivelul limită era de 40%).

suma tuturor riscurilor superioare nivelului de 10% din fondurile proprii (comparativ cu 15%, în conformitate cu prevederile din 1984) trebuie să se situeze la un nivel inferior celui care exprimă de 8 ori fondurile proprii.

De asemenea, instituțiile de credit trebuie să declare riscurile ponderate asumate de un acționar, care deține cel putin 10% din drepturile de vot, dacă riscurile respective depășesc 5% din valoarea fondurilor proprii. Riscurile fac obiectul unei ponderări, în funcție de durata reziduală, astfel: pentru durate mai mici de un an se aplică coeficientul 0%; pentru durate de 3 ani, se ponderează cu 20%, iar pentru perioade mai mare de 3 ani se aplică procentul de 50%. Din punct de vedere al regimului participațiilor, directivele europene impun o serie de limite, astfel: nici o participație nu trebuie să depașească 15% din valoarea fondurilor proprii, iar valoarea totală a participațiilor nu trebuie să depașească 60% din valoarea fondurilor proprii.

Alte reglementari prudentiale.

Dintre numeroasele alte dispoziții legislative sau reglementări care încadrează activitatea bancară, rețin atenția o serie de constrîngeri prudențiale, dintre care:

controlul condițiilor de acces la profesia bancară;

obligativitatea controlului intern;

supravegherea creditelor subtarifare, neremunerate corespunzator.

Acordul Basel II impune instituțiilor financiare și de credit reguli cu ajutorul carora ar trebui să își gestioneze mult mai bine riscurile. Se dorește de fapt un cadru mai flexibil pentru stabilirea cerințelor de capital, acestea urmînd să fie adecvate profilului de risc al instituției. Implementarea Basel II permite băncilor să administreze mai bine riscul și să-și utilizeze mai eficient capitalul. Practic, băncile vor avea cerințe mai mici de capitaluri, dar acestea vor fi mult mai bine gestionate. Raportul între fondurile proprii și volumul total al creditelor va trebui să fie de minimum 8%. În prezent, acest raport este de aproximativ 12%. Datorită sofisticării instrumentelor de diminuare a riscurilor de creditare, fiecare client al unei bănci, fie ca este persoana fizică, fie juridică, va avea un rating propriu stabilit de bancă prin normele interne puse în deplin acord cu reglementările internaționale ale Basel II. În stabilirea ratingurilor individuale, băncile vor trebui să ia în calcul o valoare ipotetică a pierderii așteptate, probabilitatea ca debitorul să nu-și achite datoriile și o valoare probabilă la care banca se așteaptă să nu o recupereze. Care ar fi în aceste condiții efectele directe pentru clienții băncilor? Într-o primă fază, impactul va fi redus, deoarece majoritatea băncilor vor aborda întîi regulile standard, dar ca, mai tîrziu, volumul comisioanelor bancare va scadea datorită modernizării și standardizării produselor pe criteriile clienților. Ceea ce este însă clar, este faptul că băncile vor trebui să își regîndească produsele de creditare. Analiștii financiari sînt de părere că efectele acordului vor fi diferențiate. Noul acord de capital (Basel II) este de așteptat să reducă costurile de finanțare pentru acele bănci care vor adopta o abordare avansatț de calcul a riscurilor din activitatea bancară. Dimpotrivă, costurile de finanțare vor crește pentru băncile care nu dispun de sistemul logistic și competențele necesare utilizării metodelor de calcul avansate al capitalului minim necesar. La nivelul clienților băncilor, aceasta se va traduce probabil într-o abordare diferențiată asupra acordării creditelor.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Cercetările realizate pe tema tezei de masterat conduc la formularea concluziilor și recomandărilor.

Din contextul lucrării conchidem că creditul bancar rămâne un instrument principal de finanțare al economiei naționale, derularea căruia are loc conform politicii de creditare elaborată de fiecare bancă comercială în parte.

Pentru ca o politica bancara de creditare sa se dovedească și utilă, ea trebuie să îndeplinească condiții de formulare corectă și conținut complet. O politică de creditare poate fi apreciată ca fiind corectă dacă în elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii obiectivelor: în selecția unor credite sigure și cu o probabilitate maxima de rambursare; în asigurarea unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca; în încurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pieței pe care operează banca.

Rolul băncilor comerciale constă în faptul că ele acordă mijloace bănești necesare economiei naționale sub formă de credite bancare. Astfel, băncile creditează acele sfere ale economiei care necesită mijloace bănești, contribuind la prosperarea economiei naționale. Băncile comerciale acordă credite sectorului real al economiei pentru acoperirea cheltuielilor de producție precum: combustibili, energie, taxe și impozite ce asigură finisarea producției. Băncile au un aport direct la transformarea economiilor în investiții. Dezvoltarea eficientă a băncilor impulsionează activitatea investițională și prin aceasta creșterea economică. De asemenea, băncile acordă credite investiționale necesare relansării tehnologice, achiziționării de tehnologii și mecanisme moderne, astfel băncile contribuie la sprijinirea și dezvoltarea durabilă a economiei.

În cazul Republicii Moldova activitatea investițională se dezvoltă cu pași foarte lenți, fiind direct influențată de politica restrictivă a Băncii Naționale, presiunea fiscală asupra mediului de afaceri, criza sectorului real al economiei. Aportul creditelor la dezvoltarea durabilă a economiei nu trebuie să fie interpretat prin prisma reducerii calității sau extinderii activității de creditare, ci prin prisma calității portofoliului de credite. Datorită acestui fapt se pune accentul pe analiza economico-financiară a clientului și anume pe modul în care vor arăta indicatorii economico-financiari la momentul acordării cât și pe parcursul acordării creditului. Astfel acordarea de credite trebuie să aibă ca scop capitalizarea agenților economici, care reprezintă constituirea capitalurilor permanente precum și atingerea echilibrelor financiare și a progresului unei întreprinderi prin alocarea corespunzătoare a capitalurilor pe termen scurt.

Politicile de creditare variază în timp și în funcție de ciclul economic. Ele trebuie sa fie actualizate și să devină adaptabile la modificările mediului concurențial și economic.

Creditul este principala sursă de venituri a băncii, însă fiecare cerere de credit este însoțită de un anumit grad de risc. Astfel analizând tipurile de risc aferente operațiunilor de creditare, banca deține principala armă contra insolvabilității. Gestionarea corectă a riscurilor constituie siguranța activității băncii prin protejarea, în primul rând, a resurselor atrase care reprezintă 80-90% din resursele totale ale băncii.

Asigurarea creditelor acordate economiei au, de asemenea, un rol destul de important, fiind unul din instrumentele principale folosite la minimizarea riscului asumat de bancă la momentul acordării creditelor. Diversitatea tipurilor de asigurare și complexitatea acestora dau posibilitatea băncilor de a-și recupera sumele depline ale creditelor acordate și dobânzilor aferente acestora.

Prin politica de creditare trebuie stabilite limitele responsabilității tuturor celor implicați in procesul de creditare. Este vorba, in principal, de limitele răspunderii ofițerilor de credite si ale comitetelor de credit. Aceste limite depind de experiența si de poziția ofițerului, de garanții, de sezonalitate, precum si de capitalul/talia băncii. Creditul bancar are un rol deosebit, nu numai la dezvoltarea durabilă a economiei naționale dar și la ridicarea nivelului de trai al populației prin acordarea împrumuturilor bănești pentru procurarea bunurilor de consum, apartamentelor și caselor de locuit, automobilelor, pentru achitarea studiilor și tratamentelor peste hotare. Astfel, rolul și amploarea creditului au crescut, odată cu dezvoltarea economico-socială a populației și diversificarea necesităților acesteia.

La nivel macroeconomic creditul, prin natura lui, contribuie la creșterea vitezei de rotație a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rotația permanentă a fondurilor iar prin reglarea ratei dobânzii contribuie la stabilirea fenomenului de inflație.

Creditul are este important prin promovarea relațiilor economice internaționale, prin promovarea comerțului exterior și stimularea tranzacțiilor de export – import.

Reglementarea operațiunilor de creditare se bazează, în mare măsură, pe regulamentele și instrucțiunile emise de Banca Națională a Moldovei, precum și regulamentele interne elaborate de fiecare bancă comercială în parte.

Politica de creditare este locul cel mai potrivit pentru a face toate precizările necesare in legătura cu etica profesionala si conflictele de interese. Respectarea normelor (scrise sau nu) ale eticii profesiunii de bancher este esențiala pentru câștigarea sau păstrarea încrederii clienților si a altor parteneri in probitatea personalului băncii. Este un parametru esențial al imaginii băncii si, cel mai adesea, se fac simțite efectele negative, ale nerespectării acestor norme de etica. In vederea asigurării unui nivel minim formal al respectării acestor norme, politica de creditare trebuie sa precizeze lista activităților interzise personalului, limitele operațiilor cu personalul, normele de transferare a informațiilor intre compartimentele băncii, precum si in afara acesteia si codurile de etica profesionala sau reglementari legale.

Pentru dezvoltarea cu succes a operațiunilor de credit considerăm binevenite următoarele propuneri:

Statul, prin pozițiile sale de reglementare să favorizeze dezvoltarea sectorului real al economiei prin reglarea politicilor care va favoriza atragerea investițiilor și promovarea politicilor de creditare a băncilor comerciale;

Banca Națională a Moldovei prin instrumentele politicii financiar-creditare să vină în întâmpinarea economiei naționale și cererii de credite prin micșorarea ratei dobânzii;

La elaborarea politicii de creditare, băncile comerciale trebuie:

– să atragă o atenție deosebită la acordarea creditului;

– să solicite de la viitorii beneficiari de credite un set de documente amplu și veridic;

– să evalueze indicatorii financiari și nefinanciari, care redau cert poziția debitorului;

– să ceară asigurarea creditelor cu gaj cât mai lichid;

– să efectueze periodic controlul faptic asupra debitorului prin diversificarea metodelor de monitorizare cu scopul de a preveni apariția creditelor problematice;

– să estimeze corect gradul de calificare profesională a lucrătorilor din domeniul creditării;

– să țină cont de faptul că politica de creditare trebuie să fie actualizată și să devină adaptabilă la modificările mediului concurențial și economic.

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE LEGISLATIVE ȘI HOTĂRÎRILE GUVERNULUI

Legea Republicii Moldova cu privire la Banca Națională a Moldovei. Nr. 548-XIII din21.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr. 56-57.

Legea instituțiilor financiare. Nr. 550–XIII din 21.07.95. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr. 1.

Legea Republicii Moldova cu privire la gaj, nr. 449 din 30.07.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.120/863 (cu modificările și completările de ulterioare).

Legea privind societățile pe acțiuni. Nr. 1134 –XII din 02.04.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.1-4.

II. INSTRUCȚII ȘI MATERIALE METODOLOGICE

Regulamentului BNM cu privire la lichiditatea băncii. Nr. 32 din 08.08.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr. 64–65.

Regulament cu privire la investițiile băncilor în active materiale pe termen lung. Nr. 384 din 23.12.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.1-4.

Regulamentului BNM cu privire la suficiența capitalului ponderat la risc. Nr. 268 din 17.10. 2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 130/310.

Regulament cu privire la clasificarea activelor și angajamentelor condiționale. Nr.224 din 30.08.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 149-152/560.

Regulamentul privind tranzacțiile băncii cu persoanele sale afiliate nr.67/27 din 30.11.95. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.204/205 din 14.11.2008 (cu modificări și completări).

Regulament BNM nr. 3/09 cu privire la expunerile „mari” din 01/12/95. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.70/31 din 14.12.1995 (cu modificări și completări).

Regulament cu privire la acordarea creditelor de către bănci funcționarilor săi nr.33/09-01. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.64/81 din 03.10.1996 (cu modificări și completări).

Regulament cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica Moldova nr.45 din 25.12.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8/24 din 30.01.1998 (cu modificări și completări).

Regulamentul cu privire la acordarea de către băncile comerciale a creditelor de consorțiu din 03.02.95. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.38-39/11 din 14.07.1999 (cu modificări și completări).

Regulament intern de organizare și funcționare al BC,,Victoriabank”S.A. nr.140 din 17.01.2008.

III. MONOGRAFII, ARTICOLE, MANUALE

Basno C. Management bancar. București: Economică, 2002. 271 p.

Basno C. Monedă, credit, bănci. București: Didactică și Pedagogică, R.A., 1997. 374 p.

Caraganciu A., Domenti O., Ciobu S. Bazele activității investiționale. Chișinău: ASEM, 2004. 320 p.

Constantinescu D. Management bancar. București: Fundația Culturală Libra, 2007. 258 p.

Danilă N., Berea O. Managementul bancar. Fundamente și orientări. București: Economică, 2003. 355 p.

Dedu V. Gestiunea bancară. București: Didactică și Pedagogică, R.A., 1996. 216 р.

Dedu V. Management banacar. București: Mondan, 1997. 248 р.

Dedu V. Gestiune și audit bancar. București: Economică, 2003. 351 p.

Dardac N., Barbu T. Monedă, bănci și politici monetare. București: Didactică și Pedagogică, R.A., 2006. 439 p.

Grigorița C. Activitatea bancară. Chișinău: Cartier, 2002. 258 p.

Gust M., Vechiu, C., Bogoi D. Management bancar. Pitești: Economică, 2003. 355 p.

Leja O. Eficiența și stabilitatea activității băncilor comerciale din Moldova. În: Profit. 2000, nr.5. p.45.

Manolescu G., Diaconescu A. Management bancar. București: Economică, 2001. 287 p.

Prunea P. Rentabilitatea și riscul investițiilor în valori mobiliare. În: Economistul, 2003, nr.4. p.10-13.

Stoica M. Gestiunea bancară. București: Lumina Lex, 2002. 263 p.

Stoica M. Management bancar. București: Economica, 1999. 224 p.

Stoica M. Indicatori de eficiență în managementul bancar. În: Economistul, 1999, nr.7. p.9-11.

Sula T. Cum ar trebui să colaboreze băncile cu sectorul real al economiei. În: Bănci și Finanțe – Profit, nr. 11 din noiembrie 2009, p.13-17.

Turliuc V., Cocriș V. Monedă și credit. Iași: Ancarom, 1998. 135 p.

Vasilescu E., Loșonți A., Glăja N. Circulația bănească și creditul. București: Economica 2003. 250 p.

Белоглазова Г., Л.Кроливецкая. Банковское дело: Учебник. М.: Финансы и статистика, 2003. 592 р.

Бор М., Пятенко В. Менеджмент банков: организация, стратегия, планирование. М.: ИКЦ “ДИС”, 1997. 288 р.

Кочмола К. Инвестиционная деятельность коммерческих банков. М.: Контур, 1998. 144 р.

Лаврушин О. Банковское дело: Учебник. М: Финансы и статистика, 2003. 674 р.

Роуз П. Банковский менеджмент. М.: Дело, 1997. 743 р.

Цисарь И., Чистов В., Лукьянов А. Оптимизация финансовых портфелей банков, страховых компаний, пенсионных фондов. М.:Дело, 1998.128 р.

Ческидов Б. Развитие банковских операций с ценными бумагами. М.: Финансы и статистика, 1997. 336 р.

IV. SURSE STATISTICE ȘI PRACTICE

Banca Națională a Moldovei. Rapoarte anuale. http://www.bnm.md/md/bnm_rapoarte anuale (citat 10.03.2015).

Dezvăluirea activității de creditare a BC”Victoriabank”S.A. http://www.victoriabank.md/file/2014/dari%20de%20seama%20tr.I/Credite%20trim%20I%202014.PDF

Gestiunea activelor. http://facultate.regielive.ro/cursu.ri/banci/strategia_gestiunii_activelor_bancii-164658.html (citat 15.03.2015 ).

Gestiunea pasivelor bancare. http://www.scribd.com/doc/46486005/Gestiunea-Pasivelor-Bancare (citat 20.03.2015).

Managementul activelor și pasivelor. http://facultate.regielive.ro/proiecte/finante_banci_management/managementul_activelor_si_pasivelor_in_banci-7784.html (citat 13.04.2015).

Politica de creditare a BC ,,Victoriabank” S.A. Aprobată de Consiliul băncii la 20.03.2009. 34 p.

Rapoartele anuale ale BC”Victoriabank”S.A. http://www.victoriabank.md/ro/dariseamă (citat 12.03.2015).

Rapoartele financiare lunare BC”Victoriabank”S.A. http://www.victoriabank.md/ro/Rapoarte%20financiare%20lunare%202014/(citat 12.03.2015).

Rapoartele trimestriale BC”Victoriabank”S.A. http://www.victoriabank.md/ro/2014/ (citat 12.03.2015).

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE LEGISLATIVE ȘI HOTĂRÎRILE GUVERNULUI

Legea Republicii Moldova cu privire la Banca Națională a Moldovei. Nr. 548-XIII din21.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr. 56-57.

Legea instituțiilor financiare. Nr. 550–XIII din 21.07.95. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr. 1.

Legea Republicii Moldova cu privire la gaj, nr. 449 din 30.07.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.120/863 (cu modificările și completările de ulterioare).

Legea privind societățile pe acțiuni. Nr. 1134 –XII din 02.04.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.1-4.

II. INSTRUCȚII ȘI MATERIALE METODOLOGICE

Regulamentului BNM cu privire la lichiditatea băncii. Nr. 32 din 08.08.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr. 64–65.

Regulament cu privire la investițiile băncilor în active materiale pe termen lung. Nr. 384 din 23.12.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.1-4.

Regulamentului BNM cu privire la suficiența capitalului ponderat la risc. Nr. 268 din 17.10. 2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 130/310.

Regulament cu privire la clasificarea activelor și angajamentelor condiționale. Nr.224 din 30.08.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 149-152/560.

Regulamentul privind tranzacțiile băncii cu persoanele sale afiliate nr.67/27 din 30.11.95. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.204/205 din 14.11.2008 (cu modificări și completări).

Regulament BNM nr. 3/09 cu privire la expunerile „mari” din 01/12/95. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.70/31 din 14.12.1995 (cu modificări și completări).

Regulament cu privire la acordarea creditelor de către bănci funcționarilor săi nr.33/09-01. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.64/81 din 03.10.1996 (cu modificări și completări).

Regulament cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica Moldova nr.45 din 25.12.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8/24 din 30.01.1998 (cu modificări și completări).

Regulamentul cu privire la acordarea de către băncile comerciale a creditelor de consorțiu din 03.02.95. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.38-39/11 din 14.07.1999 (cu modificări și completări).

Regulament intern de organizare și funcționare al BC,,Victoriabank”S.A. nr.140 din 17.01.2008.

III. MONOGRAFII, ARTICOLE, MANUALE

Basno C. Management bancar. București: Economică, 2002. 271 p.

Basno C. Monedă, credit, bănci. București: Didactică și Pedagogică, R.A., 1997. 374 p.

Caraganciu A., Domenti O., Ciobu S. Bazele activității investiționale. Chișinău: ASEM, 2004. 320 p.

Constantinescu D. Management bancar. București: Fundația Culturală Libra, 2007. 258 p.

Danilă N., Berea O. Managementul bancar. Fundamente și orientări. București: Economică, 2003. 355 p.

Dedu V. Gestiunea bancară. București: Didactică și Pedagogică, R.A., 1996. 216 р.

Dedu V. Management banacar. București: Mondan, 1997. 248 р.

Dedu V. Gestiune și audit bancar. București: Economică, 2003. 351 p.

Dardac N., Barbu T. Monedă, bănci și politici monetare. București: Didactică și Pedagogică, R.A., 2006. 439 p.

Grigorița C. Activitatea bancară. Chișinău: Cartier, 2002. 258 p.

Gust M., Vechiu, C., Bogoi D. Management bancar. Pitești: Economică, 2003. 355 p.

Leja O. Eficiența și stabilitatea activității băncilor comerciale din Moldova. În: Profit. 2000, nr.5. p.45.

Manolescu G., Diaconescu A. Management bancar. București: Economică, 2001. 287 p.

Prunea P. Rentabilitatea și riscul investițiilor în valori mobiliare. În: Economistul, 2003, nr.4. p.10-13.

Stoica M. Gestiunea bancară. București: Lumina Lex, 2002. 263 p.

Stoica M. Management bancar. București: Economica, 1999. 224 p.

Stoica M. Indicatori de eficiență în managementul bancar. În: Economistul, 1999, nr.7. p.9-11.

Sula T. Cum ar trebui să colaboreze băncile cu sectorul real al economiei. În: Bănci și Finanțe – Profit, nr. 11 din noiembrie 2009, p.13-17.

Turliuc V., Cocriș V. Monedă și credit. Iași: Ancarom, 1998. 135 p.

Vasilescu E., Loșonți A., Glăja N. Circulația bănească și creditul. București: Economica 2003. 250 p.

Белоглазова Г., Л.Кроливецкая. Банковское дело: Учебник. М.: Финансы и статистика, 2003. 592 р.

Бор М., Пятенко В. Менеджмент банков: организация, стратегия, планирование. М.: ИКЦ “ДИС”, 1997. 288 р.

Кочмола К. Инвестиционная деятельность коммерческих банков. М.: Контур, 1998. 144 р.

Лаврушин О. Банковское дело: Учебник. М: Финансы и статистика, 2003. 674 р.

Роуз П. Банковский менеджмент. М.: Дело, 1997. 743 р.

Цисарь И., Чистов В., Лукьянов А. Оптимизация финансовых портфелей банков, страховых компаний, пенсионных фондов. М.:Дело, 1998.128 р.

Ческидов Б. Развитие банковских операций с ценными бумагами. М.: Финансы и статистика, 1997. 336 р.

IV. SURSE STATISTICE ȘI PRACTICE

Banca Națională a Moldovei. Rapoarte anuale. http://www.bnm.md/md/bnm_rapoarte anuale (citat 10.03.2015).

Dezvăluirea activității de creditare a BC”Victoriabank”S.A. http://www.victoriabank.md/file/2014/dari%20de%20seama%20tr.I/Credite%20trim%20I%202014.PDF

Gestiunea activelor. http://facultate.regielive.ro/cursu.ri/banci/strategia_gestiunii_activelor_bancii-164658.html (citat 15.03.2015 ).

Gestiunea pasivelor bancare. http://www.scribd.com/doc/46486005/Gestiunea-Pasivelor-Bancare (citat 20.03.2015).

Managementul activelor și pasivelor. http://facultate.regielive.ro/proiecte/finante_banci_management/managementul_activelor_si_pasivelor_in_banci-7784.html (citat 13.04.2015).

Politica de creditare a BC ,,Victoriabank” S.A. Aprobată de Consiliul băncii la 20.03.2009. 34 p.

Rapoartele anuale ale BC”Victoriabank”S.A. http://www.victoriabank.md/ro/dariseamă (citat 12.03.2015).

Rapoartele financiare lunare BC”Victoriabank”S.A. http://www.victoriabank.md/ro/Rapoarte%20financiare%20lunare%202014/(citat 12.03.2015).

Rapoartele trimestriale BC”Victoriabank”S.A. http://www.victoriabank.md/ro/2014/ (citat 12.03.2015).