Problemele Deplasarii Capitalului Particular In Economia Mondiala
PROBLEMELE DEPLASĂRII CAPITALULUI PARTICULAR ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
Actualitatea temei. O condiție indispensabilă pentru dezvoltarea durabilă a economiei mondiale o reprezintă deplasarea capitalului particular. În condițiile actuale, dezvoltarea economiei mondiale a diverselor forme de deplasare a capitalului particular, determinând impactul mare și multilateral, pe care îl poate avea asupra dezvoltării socio-economice a țărilor recipiente de investire a capitalului. Fluxul capitalului străin simplifică rezolvare a multor probleme, de care se pot confrunta țările importatoare de capital. Realitatea zilelor de astăzi ale economiei mondiale condiționează obiectiv necesitatea ajustării strategiilor financiar-economice și politicii industriale întru eficientizarea rentabilității deplasării capitalului particular în economia mondială.
Capitalurile în economia mondială pot fi de două tipuri: capitaluri particulare și împrumutate. Prin însumarea capitalurilor particulare cu datoriile pe termen mediu și lung se obține capitalul permanent. De menționat, că capitalurile particulare se formează din surse sau contribuții interne (provin, în special, din capitalul de autofinanțare al firmei), dar și externe, care includ aportul proprietarilor și, eventual, unele aporturi ale statului, cele ale unor organizații specializate.
Scopul tezei constă în cadrul acestei de a prezenta studii de perspective privind gestionarea optimă a capitalurilor particulare, deplasarea, creșteri și contribuțiile lor la economia mondială.
Sarcinile tezei de masterat îl constituie studiul teoretic de capitalurile particulari, argumentarea importanței diagnosticului potențialului economic al acestui în condițiile unei activități durabile, delimitarea și stabilirea elementelor componente și a factorilor de influență, studierea modelelor aplicative în acest domeniu la nivel internațional și posibilitățile utilizării acestora în activitatea economică mondială.
Suportul metodologic al lucrării. În procesul descrierii temei respective au fost cercetate lucrările savanților în domeniul economiei cât autohtoni (români): Bogdan I., Crăciun Șt., Dragota V., Obreja L. ș.a., atât și străini, cum sunt: Brigham E., Ehrhardt M., Ghibson Ch., Goremîkin V., ș,a. În baza literaturii de specialitate a fost efectuată analiza capitalurilor particulari.
Drept instrumentar științific de cercetare au servit metodele științifice speciale și generale: abstracția științifică, analiza și sinteza, inducția și deducția, metodele de comparație și generalizare, metodele istorice și logice, metodele de grupare, analiza economico-statistică și de sistem, evaluările experților, metoda grafică, de tabel și monografică.
Structura tezei este determinată de scopul și problemele cercetate și constă din introducere, trei capitole, sinteză, concluzii și recomandări, bibliografie, anexe.
În introducere este argumentată tema cercetării, e definit scopul și problemele ce se propun a fi cercetate, obiectul de studii al investigației, suportul metodologic și teoretic, baza informațională și structura tezei.
Capitolul I: „CAPITALUL PARTICULAR ÎN ECONOMIA MONDIALĂ” cuprinde argumentarea teoretică ce ține de delimitări conceptuale privind capitalul particular în economia mondială, clasificarea capitalului, contribuții externe și surse interne ale acestui; majorarea capitalului particular, drepturile de subscriere și de atribuire ale acționarilor sau asociaților în economia mondială.
Capitolul II: „MODALITĂȚI DE FORMARE A CAPITALURILOR PARTICULARI ÎN ECONOMIA MONDIALĂ” este dedicat unei analize minuțioase asupra modalităților de formare a capitalurilor particulari, autofinanțarea sau finanțarea internă în activitatea economică mondială și corelații dintre autofinanțare, împrumut, amortizare și repartizarea profiturilor în activitatea economică mondială.
Capitolul III: „DEPLASAREA CAPITALULUI PARTICULAR ÎN ECONOMIA MONDIALĂ” cuprinde descrierea problematicii investițiilor străine directe în Republica Moldova, acesta reprezentând un exemplu esențial al deplasării capitalului particular în activitatea economică mondială, inclusiv și Leasing; modalități de analiză a rentabilității deplasării capitalului particular în economia mondială, eficientizarea acestora.
În Concluzii și recomandări sunt expuse concluziile autorului referitor la rezultatele investigațiilor efectuate și formulate recomandări la tema abordată în lucrarea dată.
Cuvinte-cheie: economia mondială, capital particular, eficientizarea, rentabilitatea, investiții, împrumut, Leasing, contribuții externe etc.
CAPITOLUL I. CAPITALUL PARTICULAR ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
1.1. Delimitări conceptuale privind capital, clasificarea lui în economia mondială
Banii, fondurile bănești, capitalurile formează premisa pentru buna îndeplinire a etapelor specifice oricărei activități economice mondiale, respectiv pregătirea, demararea și susținerea acesteia.
Conceptul de capital, într-un sens larg al cuvântului, cuprinde ansamblul bunurilor posedate de un individ sau de o societate. În această accepțiune, capitalul se identifică cu avuția individului sau societății. În calitate de factor de producție (alături de natură, muncă, informație etc.), capitalul reprezintă categoria bunurilor produse și utilizate în scopul producerii altor bunuri economice destinate schimbului. Capitalul este factorul de producție de natură materială, derivat din procesele de producție anterioare [9, p.85]. „Capitalul este rezultatul unei munci anterioare, el este muncă acumulată…bunurile capitale sunt reintroduse în procesul producției și sunt ceea ce sunt, tocmai cu condiția de a participa din nou la munca oamenilor, de a provoca, de a o ușura, cel puțin. Această participare îngăduie bunurilor capabile să se regenereze, să fie construite și sporite, să producă un venit. Într-adevăr, producția absoarbe și refabrică neîncetat capitalul” . El cuprinde deci acele bunuri create în timp și utilizate la inițierea unui proces de producție, la lărgirea producției sau reluarea acesteia la aceeași scară.
După conceptul lui Karl Marx în sursa [19], în definiția capitalului care era acceptată de marea majoritate a oamenilor de-a lungul secolului XIX-lea și la începutul secolului XX, capitalul este acumulat prin exproprierea salariatului.
Originea definiției moderne a noțiunii de capital se află în opera economistului francez Turgot A.J. în sursa [32], care arată că prin capital nu se înțelege doar bani, ci mai mult – participant la producerea de valoare și profit.
În Dicționarul Enciclopedic [45], se dă capitalurilor următoarea definiție: „ansamblul valorilor materiale rezultate din activitatea umană și totalitatea valorilor financiare deținute de o firmă, utilizabile în scopul obținerii unui venit”. În Dicționarul Explicativ [46], capitalul exprimă avuția sub formă de bani, de mărfuri, de bunuri materiale în genere; bani, sumă de bani (investiți într-o afacere).
Savantul Nikitin P. în manualul său de Economie Politică [25, p.45], definește capitalurile astfel: „capitalul reprezintă categoria bunurilor produse și utilizate în scopul producerii altor bunuri economice”. Tot acolo, capitalurile se denumesc și „capitaluri reale”.
Savantul moldovenesc, Moldovan D., în sursa [22, p.118] definește capitalul ca fiind „acel factor de producție care constă în ansamblul bunurilor produse și folosite pentru obținerea altor bunuri materiale și servicii, destinate vânzării, cu avantaj economic, profit”. Capitalului i se atribuie, în același loc, următoarele caracteristici: este un rezultat al proceselor economice anterioare; constă în bunuri intermediare, din bunurile mijloacelor de producție; în sferă se includ doar banii activi.
Iar, în opinia autorului, capitalul mai poate fi definit ca un ansamblu de resurse economice eterogene și reproductibile care, prin utilizare indirectă, permit obținerea unui venit. Această definiție economică este subordonată tot diverselor noțiuni de capital utilizate în limbajul curent: capital. El se constituie din acele bunuri produse și acumulate care nu sunt supuse consumului final,ci sunt utilizate de întreprinderi pentru a produce noi bunuri economice și a le vinde cu profit.
Menționăm tipurile de bază al capitalului în economia mondială, cum sunt [29, p.212]:
Capitalul tehnic este ansamblul de bunuri materiale, care sunt utilizate în derularea producției și creșterea productivității muncii umane (clădiri, mașini, instalații, utilaje etc.);
Capitalul juridic este ansamblul de drepturi de dispoziții asupra anumitor valori, care procură titularilor lor venituri. Drepturile ce compun capitalul juridic pot să fie drepturi de proprietate exercitate printr-un titlu individual într-o societate comercială raportate la profiturile acesteia, sau drepturi de creanță provenind dintr-un împrumut și raportate la o dobândă;
Capitalul contabil este ansamblul de valori monetare care-și asigură constanța prin practica amortismentului.
Autorul este de părere, că noțiunile de capital juridic și de capital contabil nu pun în relief natura capitalului, dar arată în schimb relația cu titularii de drepturi. În toate sistemele economice există capital tehnic, dar capital juridic nu se găsește decât în economiile unde există proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Prin conținutul și rolul său economic, capitalul-factor de producție se delimitează de ceilalți factori de producție și de capitalul lichid (bănesc sau financiar).
Din punct de vedere al conținutului său tehnico-productiv și investițional, capitalul cuprinde acele bunuri reproductibile care condiționează producerea continuă și eficientă a unor bunuri economice fără a căror menținere nu se poate asigura ritmul necesar al activității economice.
Concluzionând cele afirmate mai sus, autorul afirmă că capitalul este acea valoare care produce o altă valoare, de obicei mai mare, astfel încât să asigure și un profit pentru deținătorul său.
Capitalurile firmei participă la procesele economice ale acesteia, susținându-le și transformându-se – integral sau treptat – în produse și/sau servicii, de calitatea managementului utilizării lor depinzând, nemijlocit, rentabilitatea firmei, lichiditatea, solvabilitatea, bonitatea acesteia, șansele ei de succes în concurență, existența, dezvoltarea și afirmarea ei [31, p.186].
Pentru cunoașterea și stăpânirea capitalurilor, acestea, în economia mondială, se clasifică după criterii multiple, în funcție de scopul urmărit, dintre care unele sunt de mai mare circulație și, ca urmare, le enumerăm mai jos [7; 12]:
după modul în care participă la procesele economice, se consumă și se înlocuiesc,capitalurile, se clasifică în:
capitalul fix;
capitalul circulant;
după conținutul lor:
capitalul economic;
capitalul permanent;
capitalul de lucru (fondul de rulment);
după forma de proprietate:
capitalul particular;
capitalul împrumutat;
după rolul și forma capitalului:
capital productiv;
capital financiar;
după modul de participare a proprietarilor la formarea capitalurilor:
capital subscris;
capital vărsat;
capital nevărsat.
Principalele forme de manifestare ale capitalului
Capitalul, în calitatea sa de factor de producție, face să devină imperios necesară cunoașterea modului de formare a capitalurilor, alocarea lor în cadrul proceselor economice, modul lor de utilizare și finalitatea utilizării lor. Pentru cunoașterea acestora, este important să prezentăm principalele tipuri de capitaluri, date de clasificarea lor după criterii multiple, în funcție de scopul urmărit.
Deși capitalurile se clasifică după o multitudine de criterii, în lucrarea dată va fi inclusă clasificarea propusă de către unii autori de specialitate în sursa [28], care analizează în special două tipologii ale capitalului, ca factor de producție, din perspectiva teoriei economice.
După natura capitalului, acesta se împarte în capital real și capital financiar.
Capitalul apitalul real este capitalul care are o valoare destul de mare, de sine stătătoare și concretizată în mijloace de producție (mașini, unelte complexe, utilaje etc.), fabrici, uzine, mine etc., denumite și active reale, și care funcționează în cadrul unei activități economice. Capitalul real este suportul vital al dezvoltării tuturor ramurilor economiei naționale și o componentă de bază a avuției oricărui agent economic. În combinare cu ceilalți factori de producție, capitalul real contribuie la sporirea bogăției prin creșterea producției, serviciilor, îmbunătățirea calității acesteia, devenind astfel substanța materială care permite obținerea atât a bunurilor de producție, cât și a celor de consum.
Capitalul financiar are forma activelor financiare (numerar, depozite bancare, acțiuni, obligațiuni, alte titluri comerciale). Ele exprimă dreptul de proprietate asupra activelor reale existente la un moment dat.
O expresie a echilibrului economic este ca la nivel macroeconomic să existe o egalitate în expresie valorică a activelor reale cu cele financiare, aceasta permițând existența unei concordanțe între fluxurile materiale și cele financiare dintr-o economie. În realitate, capitalul financiar poate căpăta o existență și o funcționare autonomă, devenind capital speculativ, ceea ce conduce la grave perturbări ale echilibrului economico-financiar.
După modul specific, în care participă la procesele economice mondiale, care se consumă și se înlocuiesc, capitalurile se pot clasifica în două categorii, și anume: capitaluri fixe și capitaluri circulante.
Lucrarea unor specialiști profesioniști [8] dau o definiție atât pentru capitalul fix în activitatea economică mondială, cât și pentru cel circulant, mai completă, mai aproape de realitate decât cele regăsite în alte lucrări de specialitate, și se formulează astfel:
„Capitalul fix este acea parte a capitalurilor firmei, formată din bunuri de folosință îndelungată create în procesele economice anterioare cu scopul de a produce cu ajutorul lor alte bunuri, materiale și valori, elementele care formează capitalul fix participând la mai multe cicluri economice, fără să-și schimbe forma fizică, se depreciază și își transmit treptat valoarea asupra produselor și serviciilor la fabricarea cărora au participat, se înlocuiesc după mai mulți ani de utilizare, atunci când s-au uzat fizic sau moral, pot funcționa independent și au o valoare mai mare decât cea stabilită prin actele normative pentru obiectele de inventar.”
„Capitalul circulant este acea parte a capitalului firmei formată din bunuri materiale și valori de utilizare curentă, care s-au creat în ciclurile economice anterioare cu scopul de a se produce cu ajutorul lor alte bunuri materiale și valori, elementele capitalului circulant participând la un singur ciclu economic, schimbându-și forma fizică și consumându-se integral, formând costurile și înlocuindu-se la reluarea fiecărui nou ciclu economic. Din capitalul circulant fac parte și obiectele de inventar, echipamentul de protecție, ale căror comportamente și circuite nu se identifică cu un ciclu economic, valoarea lor recuperându-se după o metodologie specifică aprobată.”
Când abordăm criteriul provenienței capitalului, ne referim la conceptul de capital social, care reprezintă contribuția asociaților la constituirea capitalului economic prin aportul în numerar sau prin aportul în natură. Structura capitalului social definește partea fiecărui asociat la capitalul întreprinderii, determinând condițiile exercitării puterii și a repartizării rezultatelor [14, p.405].
Autorul menționează, că în activitatea economică mondială, din momentul creării societății, capitalul social este reprezentat de valoarea activului social constituit. În timpul vieții întreprinderii, el este o valoare de referință, din momentul de constituire activul social nu se recomandă de a fi diminuat decât în situații speciale. În cursul duratei de viață a societății, capitalul social poate fi sporit fie prin efectuarea de noi aporturi, fie prin încorporarea de rezerve și/sau de beneficii. Însă modificarea capitalului social este considerată ca o modificare statutară a societății, operație impusă de o serie de formalități juridice specifice.
În economia mondială, diferențierea între capitalul social și capitalurile particulari este valabilă atât în plan juridic, contabil, cât și financiar. În primul rând, capitalul social este o componentă a capitalurilor particulari. În al doilea rând, totalul lui este independent de rezultatele societății, în timp ce cel al capitalurilor particulari fluctuează în funcție de beneficii sau pierderi.
Astfel, după criteriul provenienței distingem: capitaluri particulari, capitaluri de împrumut și capitaluri atrase.
Capitalurile particulari reprezintă un tip de capitaluri extrem de prețios la nivel de firmă. Practic, capitalurile particulari reprezintă bogăția asociaților; iar – în cazul cesiunii sau lichidării – totalul acestora reprezintă bogăția distribuibilă asociaților sau bogăția disponibilă după stingerea obligațiilor față de toți creditorii societății.
Conform viziunii patrimoniale, mărimea capitalurilor particulari înscrise în bilanț trebuie să reflecte diferența între valoarea ansamblului elementelor de activ ale întreprinderii și totalul elementelor de pasiv externe. Din acest punct de vedere, capitalurile particulari corespund surplusului de valoare al elementelor de activ ale întreprinderii în raport cu pasivul său exigibil.
Conform viziunii funcționale, capitalurile particulari sunt resurse financiare care participă împreună cu capitalurile împrumutate la finanțarea întreprinderii. De asemenea, capitalurile particulari constituie o protecție pentru creditorii întreprinderii și corespund funcției de garanție pentru creditori.
Ca resurse financiare, capitalurile particulari au un rol determinant în definirea capacității de finanțare a întreprinderii și, în consecință, în formarea activului social, deoarece contribuie la finanțarea întreprinderii și asigură preluarea riscului ce caracterizează activitatea economică a acesteia. În măsura în care riscul este inevitabil, fondurile particulari sunt un element determinant pentru formarea activului fiecărei societăți comerciale.
Capitalurile particulari sunt capitaluri neexigibile. În consecință, ele nu sunt amortizabile, iar durata de punere la dispoziția întreprinderii este nedeterminată. Investitorii în fonduri particulari au drepturi extrapatrimoniale sau drepturi nebănești. Acestea din urmă sunt date de dreptul de vot în adunările generale, reprezentate prin funcția de control ce este stipulată prin statutul asociaților și contractul de societate.
Capitalurile împrumutate. Insuficiența temporară, iar la unii agenți economici permanent, a capitalului particular și asimilat conduce la luarea deciziei de angajare a capitalurilor de împrumut, fie sub forma creditelor bancare, fie sub forma împrumuturilor de la alte firme sau persoane fizice.
Autorul afirmă, că capitalurile împrumutate se particularizează față de capitalurile particulari prin următoarele trăsături:
nu aparțin agentului economic utilizator;
pentru folosirea lor, împrumutatul plătește împrumutătorului o taxă sub formă de dobândă;
angajarea împrumuturilor este garantată de împrumutat cu o parte din patrimoniul său ce poate fi valorificată pentru rambursarea împrumutului.
Din punctul de vedere al termenelor de acordare sau utilizare, capitalurile împrumutate pot fi grupate în trei categorii:
împrumuturi pe termen lung;
împrumuturi pe termen mediu;
împrumuturi pe termen scurt.
Autorul consideră, că creditele pe termen lung sunt foarte variate în ceea ce privește natura și obiectivul lor. În funcție de proveniența creditelor sau statutul celor care le acordă, împrumuturile pe termen lung pot fi grupate în următoarele categorii:
împrumuturi obligatare – acoperă nevoile de capital pe calea emiterii de obligațiuni;
împrumuturi de la organisme publice specializate determinate de accesul mai greu pe piața financiară sau de faptul că sumele de care are nevoie întreprinderea nu justifică recurgerea directă la această piață;
împrumuturi de la stat;
împrumuturi de la bănci.
De menționat, că în practica economico-financiară mondială, creditele pe termen mediu au rolul de a acoperi nevoile financiare determinate de procurarea unor elemente de imobilizări, întreprinderile fiind interesate de corelarea termenului de rambursare a împrumuturilor cu durata amortizării unor elemente de imobilizări (active fixe).
Capitalurile deplasate prin împrumut pe termen scurt permit întreprinderilor să-și finanțeze operațiunile de exploatare, operațiuni legate de ciclul de exploatare, adică de activele circulante. În structura acestor credite găsim: credite de furnizori, diferite creanțe și credite bancare.
Din punct de vedere al gestiunii financiare, capitalurile împrumutate se pot grupa și după destinație, astfel sunt capitaluri de împrumut ce au rol de a finanța activele fixe, și capitaluri de împrumut ce au rolul de a finanța activele circulante.
Capitalurile împrumutate se identifică și cu datoriile legate de aportul la capital în cadrul întreprinderilor în participație sau asociative, datoriile privind concesiunile și locațiile de gestiune, alte datorii și împrumuturi, precum și dobânzile aferente. Sursele de această natură, care contribuie la autoreglarea rapidă a capacității de plată a unităților economice, au importanța lor, în sensul că nu creează obligații suplimentare, în afara rambursării lor și a dobânzilor aferente.
În opinia autorul, ce ține de aceste două tipuri de capitaluri, menționate mai sus, sunt situații frecvente în care capitalurile particulare sunt mai scumpe decât cele împrumutate. Aceasta, întrucât deținătorii de capitaluri își plasează fondurile în cadrul firmei numai dacă dividendul oferit este mai mare decât dobânda oferită de bancă sau remunerația ce i se oferă la alte forme de plasament, or, tocmai această diferență duce la un cost al capitalurilor mai mare. Situație dată a generat sintagma că „este mai profitabil să lucrezi cu banii altora”.
Capitalurile deplasate prin atragere. Apariția acestor capitaluri în economia mondială poate fi privită atât sub aspect economic, cât și sub aspect fiscal.
Relațiile economice înlesnesc, atât în sfera deplasărilor economice mondiale (procesul de aprovizionare în special), cât și în sfera repartiției veniturilor, rămânerea la dispoziția agentului economic a unor resurse bănești ce, în fapt și de drept, aparțin terțelor persoane fizice sau juridice din momentul producerii actului contractual. În această categorie de resurse se cuprind:
obligațiile de plată față de furnizori, cuprinse între momentul preluării activelor circulante și decontarea efectivă a acestora;
obligațiile de plată ce decurg din consumul de energie din afară (curent electric, agent termic, gaze naturale), întrucât decontările și regularizările se fac la intervale de timp mai mici sau mai mari, în funcție de convențiile încheiate;
obligația plății dobânzilor pentru împrumuturi;
obligațiile față de salariați, deoarece acestora li se datorează zilnic echivalentul muncii prestate, însă decontarea efectivă se stinge, de regulă, în segmentul de timp din prima jumătate a lunii următoare.
Autorul este de părere, că relațiile de natură fiscală generează formarea surselor atrase, îndeosebi prin efectul legislației care stabilește diferite termene de plată pe feluri de venituri ce alimentează bugetul public. Capitalurile atrase sau pasivele stabile în economia mondială (cum sunt denumite în terminologia curentă) reprezintă fonduri minime permanente ce aparțin altor persoane fizice sau juridice aflate la dispoziția agentului economic pe care acesta le folosește în mod „gratuit” (fără a plăti dobândă) ca și când ar fi particularele sale fonduri.
Conform criteriului privind conținutul acestora în economia mondială, capitalurile se împart în trei categorii: capital economic; capital permanent; capitalul de lucru (fondul de rulment).
Capitalul economic reprezintă totalitatea activului bilanțului contabil al firmei, fiind format din bunuri și valori, respectiv a pasivului bilanțului firmei, format din drepturi de proprietate și din obligații.
Capitalul permanent este format din capitalul particular împreună cu împrumuturile pe termen mediu și cele pe termen lung.
Capitalul de lucru (fondul de rulment – FR) reprezintă capitalul permanent, din care se scad imobilizările (activele corporale și necorporale, la valoarea lor netă). Capitalul de lucru, în condiții normale, trebuie să acopere necesarul de fond de rulment (NFR), care, în general, se calculează prin suma dintre stocurile de active circulante și creanțe, din care se scad datoriile.
Unii autori împart capitalul după rolul și forma acestuia în capital productiv și capital lucrativ.
„Capitaluri productive sunt acelea care prin natura lor nu pot derivi decât la producerea de bogății noi și n-au fost făcute decât pentru aceasta” [15, p.24]. Aici se includ instrumentele, mașinile, utilajele etc. capitalul productiv este o noțiune mai puțin conturată și ar putea fi considerat astfel capitalul necesar derulării ciclului de exploatare. Capitalul productiv, în economia mondială, se întâlnește sub două forme:
capital real, numit și capital tangibil, format din bunuri materiale;
capital uman, numit și capital intelectual sau intangibil. În acest context, capitalul nu trebuie să fie ceva palpabil. În situația în care firma consumă bani și timp pentru a dezvolta anumite abilități ale angajaților sau a le oferi șansa pregătirii și dezvoltării profesionale, aceasta efectuează o investiție în capitalul uman, particular său capital uman care va continua să existe și să îi aducă beneficii viitoare.
Capitalurile lucrative sunt bogății care prin destinația pe care le-o dă proprietarul, vânzându-le sau împrumutându-le, pot aduce un venit. De exemplu, o casă este un bun de consum, dacă este utilizată ca locuință personală și poate fi capital, dacă este închiriată și aduce venit proprietarului ei (venitul îl reprezintă chiria).
După modul de participare a proprietarilor la formarea capitalurilor, există: capital subscris, capital vărsat capital nevărsat.
Capitalul subscris reprezintă însumarea valorii acțiunilor pentru care fiecare deținător de capital a subscris atunci când a avut loc oferta (licitația).
Capitalul vărsat este valoarea acțiunilor subscrise, transformate în lichiditate, prin depunerea numerarului echivalent la casierie sau în contul firmei.
Capitalul nevărsat reprezintă partea de acțiuni subscrise al căror preț nu a fost vărsat în contul firmei.
Autorul consideră corectă pentru practica economică mondială definirea capitalului particular, prezentată de savantul american Ward W.A. în sursa [38, p.163], care menționează că acesta reprezintă interesul rezidual al proprietarilor în activele unei firme după deducerea tuturor datoriilor sale, fiind constituit pe baza a două surse:
1. Fondurile investite inițial (la momentul constituirii) în companie, împreuna cu sumele adiționale, furnizate ulterior de proprietari (majorări de capital);
2. Profiturile reinvestite.
Capitalurile particulare reprezintă surse de finanțare stabile la dispoziția companiei, care, împreuna cu datoriile pe termen lung, formează capitalurile permanente. In structura capitalurilor particulari sunt incluse:
Aporturi de capital – aportul în bani sau în natură al acționarilor sau asociaților (proprietarilor), care poate constitui sub forma capitalului social sau patrimoniul regiei în funcție de formă de organizare juridică a entității. În economia mondială capitalul se împarte în două categorii:
– capital subscris vărsat (capitalul care a fost fizic depus de către acționari/asociați la dispoziția firmei);
– capital subscris nevărsat (capitalul pe care proprietarii s-au angajat să-l pună la dispoziția firmei, urmând ca acesta să fie vărsat la un anumit moment).
Capitalul, în economia mondială, se constituie la înființarea firmei, pe parcursul desfășurării activității acesta putând suferi creșteri (majorări) sau diminuări (micșorări) repetate, formarea acestui fiind prezentată mai jos (vezi Figura 1.1).
Fig. 1.1. Formarea capitalului particular în economia mondială[20]
Autorul afirmă, că capitalul social se poate majora prin emisiune de noi acțiuni (în cazul societăților pe acțiuni) sau prin incorporarea elementelor de capital particular (ex: rezerve);
Prime de capital (primele de emisiune) reprezintă diferența dintre valoarea de emisiune a acțiunilor și valoarea nominală a acestora, rezultată în urma emiterii de acțiuni ca urmare a: aportului acționarilor la capitalul social, fuziunii cu o altă societate sau conversiei obligațiunilor emise/datoriilor. Diferența rezultată între cele două valori (nominală și de emisiune) în economia mondială se înregistrează la această poziție, deoarece acțiunile trebuie să aibă aceiași valoare nominală, indiferent de momentul emiterii lor, întrucât oferă aceleași drepturi deținătorilor lor (acționarilor);
Rezervele în economia mondială sunt surse, constituite anual din profitul societarii conform reglementărilor în vigoare (rezerve legale), conform statutului (rezerve statutare) sau potrivit hotărârilor AGA (alte rezerve). Scopul constituirii acestor rezerve este de a capitaliza o parte din profitul, obținut in vederea asigurării stabilității financiare a companiei;
Rezerve din reevaluare se constituie pentru a acoperi diferența, rezultată în urma reevaluării activelor imobilizate, suma rezultată putând fi utilizată pentru o eventuală majorare a capitalului social;
Rezultatul reportat reprezintă un profit nedistribuit sau o pierdere neacoperită la sfârșitul exercițiului financiar, repartizarea acestuia fiind amânată de AGA;
Rezultatul exercițiului financiar.
Costul capitalului în economia mondială reprezintă rata de rentabilitate, cerută de aducătorii de capital, fie că sunt acționari, fie că sunt creditori, altfel spus, costul capitalului este efortul financiar pe care trebuie să-l facă firma pentru aprovizionarea sa cu capitaluri. În ultimă instanță, costul capitalului este randamentul minim obținut de investitori, în măsură să garanteze acționarilor un câștig comparabil celui pe care l-ar putea obține pe piață în aceeași clasă de risc. Costul capitalurilor provine, în general, din:
dividendele cuvenite deținătorilor de capitaluri, pentru contribuția acestora la formarea capitalurilor firmei;
dobânda cuvenită pentru împrumuturile obligatare, bancare și a altor împrumuturi rambursabile.
Costul capitalului particular poate fi abordat din două puncte de vedere: ca un cost explicit și ca un cost implicit.
Costul explicit determină un flux monetar de ieșire. Toate aporturile de capital din afara firmei ocazionează costuri explicite întrucât remunerația pe care o solicită investitorii pentru plasarea lichidităților lor este un cost explicit pentru firmă (dobânda la împrumuturi, dividendul la acțiuni);
Costul implicit sau costul de oportunitate nu presupune fluxuri financiare de ieșire (plăți). Este vorba de surse de finanțare care se formează în interiorul firmei și care se folosesc pe loc (fondul de amortizare, beneficiul nedistribuit, fondul de rezervă etc.). deși astfel de resurse apar ca „gratuite”, practic ele au un cost deoarece aparțin acționarilor și dacă ar fi date acestora, ei ar putea să le plaseze cu remunerație.
Tabelul 1.1. Factorii, care influențează formarea structurii financiar-economice eficiente [26]
Autorul menționează, că regula generală, impusă de teoria financiar-economică modernă, spune că remunerarea fondurilor particulari trebuie să fie egală cu rata dobânzii fără risc plus o primă de risc. Rata dobânzii fără risc este dobânda minimă pe care ar putea-o primi acționarii, dacă și-ar investi capitalurile în plasamente fără nici un risc (de exemplu, obligațiunile de stat), în loc de a le pune la dispoziția diverșilor investitori, fapt care presupune un anumit risc, deci o rentabilitate incertă. Prima de risc reprezintă o majorare a rentabilității cerute de acționari care să compenseze riscul asumat de aceștia când s-au hotărât să-și plaseze disponibilitățile în acțiuni.
Autorul consideră, că în cazul României și Moldovei, pe de o parte, dividendul este prea mic pentru a se putea lua în considerare, iar pe de altă parte – este încă imposibilă o estimare a ratei de creștere a dividendelor datorită, în principal, instabilității vieții economice. De asemenea, modelele de evaluare a fondurilor particulari nu pot să dea un bun rezultat, decât dacă acțiunile sunt cât mai corect evaluate pe piață. Evident este și faptul, că nivelul eficienței capitalului întreprinderii este dependent de structura capitalului, de efectul favorabil al raportului capital particular/ capital împrumutat, dar și de o serie de factori care se manifestă, cu pregnanță,în cadrul economiei concurențiale, Mai jos, autorul prezintă factori de influență asupra formării structurii financiar-economice eficiente (vezi Tabelul 1.1)
1.2. Contribuții externe sau surse interne ale capitalurilor particulari
Contribuțiile interne în activitatea economică mondială se formează din resursele care se degajă din propria activitate pe care o desfășoară firma. Astfel, se înregistrează un proces de autofinanțare cu importanță deosebită asupra structurii financiare și a capitalului de a atrage fonduri pentru firma respectivă.
Pentru desfășurarea activității, firma face o serie de cheltuieli, obținând concomitent niște încasări din vânzarea produselor executate, precum și din venituri financiare (dobânzi, titluri de participare, venituri din lichidarea unor active etc.). Cheltuielile se referă la sarcinile curente ale exploatării (materii prime, salarii, impozite etc.) precum și cheltuieli financiare și cheltuieli excepționale [13, p.39].
Diferența dintre încasări și cheltuieli (fără amortizare) va căpăta destinații diferite (impozitul pe profit, dividende, participarea salariaților la profit). Partea rămasă se va aloca societății, mai exact se formează fondul de amortizare a provizioanelor și rezervele. Sursele cuvenite întreprinderii și păstrate de către aceasta, formează autofinanțarea totală (globală sau brută) care e alcătuită din autofinanțarea de menținere și netă.
a) Autofinanțarea de menținere se referă la acele sume puse în așteptare urmând ca din ele să fie efectuate în viitor cheltuieli prin care se va păstra nivelul atins al patrimoniului net. Între sursele de constituire a autofinanțării de menținere, ponderea principală o dețin amortizările normale care corespund pierderii reale de evaluare a imobilizărilor, alături de amortizările cu caracter special și de provizioane, în special cele constituite pentru acoperirea creșterilor de prețuri.
b) Autofinanțarea netă este constituită ca parte a autofinanțării brute care depășește necesarul cerut de refacere a capitalurilor imobilizate și uzate integral și care au ca efect o creștere a patrimoniului și o creștere a avuției acționarilor. Autofinanțarea netă se constituie în principal din profitul constituit pentru rezerve, adică din acele beneficii care rămân după deducerea impozitului, a dividendelor, a stimulentelor salariale [23, p.62].
Figura 1.2. Clasificarea surselor informaționale ale analizei capitalului propriu al societăților pe acțiuni[30]
Autorul este de părere, că o altă sursă a acestei autofinanțări este și partea din fondul de amortizare care depășește deprecierea reală a capitalurilor imobilizate.
În Anexa 1 autorul prezintă schematic sursa de proveniență a capitalului românesc (vezi Figura A.1.1) și proveniența fluxurilor de capital străin în România (vezi Figura A.1.2).
Alături de noțiunea de autofinanțare se mai utilizează și noțiunea de CASH–FLOW care este foarte apropiată de prima,cu diferența că autofinanțarea brută nu cuprinde profitul distribuit acționarilor și eventual salariaților sub formă de participare la profit. Astfel, autorul afirmă, că CASH-FLOW-ul reprezintă o autofinanțare brută înainte de repartizarea profitului pe destinațiile menționate.
Autofinanțarea prezintă pentru firma, aflată într-o economie de piață, o serie de avantaje, cum ar fi: mijloc sigur de finanțare, liberă acțiune a firmei (independența acesteia).
Pentru analiza eficienței ale acestor contribuții ale capitalului particular în economia mondială, este necesară analitic. o bază specifică de informație, care ar face legătură între procesul de colectare a datelor inițiale și cel analitic.
În opinia autorului, o bază informațională veridică, completă și pusă la dispoziție, influențează, în mod direct, calitatea deciziilor economice privind formarea, utilizarea și deplasarea eficientă a capitalului particular. Mai jos, autorul schematic prezintă criterii de grupare a surselor informaționale, care, în opinia lui, prezintă un deosebit interes în analiza capitalului particular (vezi Figura 1.2), iar în Anexa 2 – concordanța dintre baza informațională a analizei de capital propriu în economia mondială și utilizatorii de informații (vezi Figura A.2.1).
1.3. Majorarea capitalului particular, drepturile de subscriere și de atribuire ale acționarilor sau asociaților în activitatea economică mondială
În activitatea economică mondială apar momente, în care se impune expansiunea economică prin realizarea unor investiții noi sau este necesară acordarea unor garanții suplimentare creditelor pentru finanțarea unor activități de expansiune. În aceste condiții, subiectul economic (întreprindere, organizație, asociație) poate solicita de la acționarii săi existenți sau de la alte persoane noi contribuții sau aporturi în vederea majorării capitalului.
Creșterea capitalului particular în economia mondială poate îmbracă mai multe forme [17, p.82]:
aporturi noi în numerar și natură;
încorporarea de rezerve;
convertirea datoriilor întreprinderii;
fuziunea sau absorbția.
Majorarea de capital prin emisiunea de noi acțiuni poate fi făcută simultan cu majorarea prin încorporarea rezervelor. Dintre toate aceste forme de majorare a capitalului se consideră că numai cea referitoare la noi aporturi în numerar poate fi considerată ca o operațiune de finanțare directă.
Aportul în natură, fuziunea sau absorbția pot fi considerate operațiuni indirecte de finanțare. Nici convertirea datoriilor față de creditori sau furnizori nu este tratată ca o operațiune de finanțare particular-zisă având ca efect doar modificarea structurii financiare a întreprinderii,respectiv modificarea structurii pasivului bilanțier prin transformarea unei părți din datoriile totale în capital neexigibil.
Majorarea de capital particular prin noi aporturi în numerar poate fi realizată prin două soluții de tehnică financiară.
Prima soluție vizează un aport suplimentar numai de la acționarii vechi care se calculează prin raportul existent între creșterea de capital și numărul de acțiuni existente, asistând în acest caz la o creștere a valorii nominale a acțiunii. Valoarea nominală nouă este egală cu valoarea nominală veche + aportul generat de operațiunea respectivă. Soluția este greu de realizat în practică deoarece nu toți acționarii sunt de acord să contribuie la noua majorare de capital;
A doua soluție vizează emiterea de acțiuni noi atât către vechii acționari cât și eventual către noi investitori. Această situație este mai întâlnită în practică și presupune fixarea unui preț de emisiune,protecția vechilor acționari și plasarea noilor acționari. Emisiunea de noi acțiuni are efecte directe și imediate asupra diluării controlului asupra societății exercitat de vechii acționari.
Pentru a-și procura capital pe această cale, societatea va trebui să-și execute un număr de acțiuni noi (N’) egal cu raportul dintre creșterea de capital și prețul de emisiune [33, p.112]:
(2.1)
Capitalizarea bursieră, înainte de această operație era egală cu numărul vechi de acțiuni (N) deînmulțit cu cursul acestor acțiuni:
CB=NxP (2.2)
După efectuarea lansării noii emisiuni,capitalizarea bursieră devine:
CB=NxP+N’xE (2.3)
În aceste condiții,valoarea unei acțiuni va deveni :
(2.4)
Valoarea acestor acțiuni este de obicei mai mică decât cursul vechilor acțiuni,astfel încât va apărea o diferență între acestea,egală cu:
În absența unui mecanism compensatoriu vechii acționari își vor pierde o parte din investiția lor,calculată pentru fiecare titlu în parte. Din acest motiv, practica și calculul juridic au impus acordarea de către întreprinderi a unor drepturi preferențiale de subscriere asupra acțiunilor noi în beneficiul acționarilor vechi, egal cu . Numai acționarii vechi sunt autorizați să achiziționeze acțiuni noi la prețul de emisiune și numai într-un număr proporțional cu titlurile pe care ei le dețin deja.
O acțiune nouă va putea fi cumpărată de acționarii vechi la prețul de emisiune dacă aceștia dețin un număr de acțiuni vechi calculat în baza raportului N/N’.
Cumpărătorul neacționar va putea achiziționa acțiuni noi dacă cumpără mai întâi un număr de drepturi preferențiale de subscriere de la vechii acționari care este egal cu raportul menționat anterior și apoi trebuie să achite prețul de emisiune. Astfel, noul acționar va plăti prețul de emisiune plus suma corespunzătoare drepturilor preferențiale cumpărate. Relația de calcul a dreptului preferențial este următoarea:
sau (2.5)
Vechiul acționar are alternativa de a subscrie la un număr de titluri corespunzător sau de a vinde , astfel că nu va câștiga și nu va pierde nimic [21, p.73].
Emiterea de acțiuni noi atrage noi asociați/acționari cu care acționarii existenți urmează să împartă controlul și beneficiile, astfel că cele mai multe firme evită să folosească ce-a de-a doua soluție.
Drepturile preferențiale fac obiectul unor tranzacții la bursă, iar cursul acestora depinde de raportul cerere-ofertă. Acest raport este influențat de o serie de factori, dintre care prețul de emisie, a cărui limită inferioară este valoarea nominală, iar cea superioară este cursul de la bursă.
Prețul bursier influențează valoarea drepturilor de subscriere care va fi cu atât mai mare cu cât va fi mai mare diferența dintre prețul vechilor acțiuni și prețul de emisiune al noilor acțiuni.
Situația generată de pe piața capitalurilor și tendințele bursiere vor determina sporirea cererii de acțiuni și invers. Modul de impozitare a sumei din realizarea dreptului de subscriere indică faptul că dacă această sumă e considerată un venit impozabil va fi mai redus decât dacă ar fi tratată ca un câștig de capital [28, p.39].
Diluarea profitului pe acțiuni apare în situația în care acesta nu crește proporțional cu numărul de acțiuni noi emise. Înainte de emisiune, beneficiul pe acțiuni era Pr/a=Pr0/N, iar după emisiune profitul pe acțiune va fi Pr’a=Pr1/N+N’. Beneficiul pe acțiune se va dilua cu o sumă: Pr/a=Pr0/N’-Pr1/N+N’.
Diluarea puterii sau a controlului are loc în condițiile în care vechii acționari nu cumpără sau cumpără proporțional mai puține acțiuni noi, diminuându-li-se ponderea pe care o dețin în capitalul social al firmei după noua majorare.
Majorarea de capital se mai poate face și prin incorporarea rezervelor; nu implică fluxuri financiare și nu aduce resurse financiare noi.
În momentul înființării capitalul social=produsul dintre numărul de acțiuni și valoarea nominală (contabilă). După înființare, acțiunile firmei generează beneficii din care o parte sunt trecute în rezerve. Când aceste rezerve devin importante, firma poate proceda la încorporarea lor în capitalul social, astfel că va emite noi acțiuni care se vor împărți gratuit vechilor acționari, fie va spori valoarea nominală a acțiunilor existente. Încorporarea rezervelor este o acțiune cu caracter contabil și juridic, care transformă în baza hotărârii AGA rezervele în capital social [23, p.93].
Încorporarea rezervelor nu e decât o acțiune contabilă și juridică care transformă în baza hotărârii AGA o parte din rezerve în capital social. Operația contabilă presupune creditarea contului de capital social prin debitarea rezervelor cu suma stabilită.
Distribuirea gratuită de acțiuni noi se face proporțional cu numărul acțiunilor deținute deja, potrivit raportului N/N’. Acest procedeu dă naștere exercitării unor drepturi de atribuire pe care acționarii le pot vinde sau cumpăra. Drepturile de atribuire,ca și drepturile de subscripție se materializează într-un bon/cupon de atribuire. În cazul în care sunt emise acțiuni noi, numărul lor se stabilește prin raportarea volumului rezervelor ce se încorporează la valoarea nominală a acțiunilor. Și în acest caz se calculează capitalizarea bursieră înainte și după emisiune și se stabilește valoarea unei acțiuni după încorporare. Diferența dintre valoarea acțiunilor la bursă și noua valoare de după emisiune reprezintă valoarea dreptului de atribuire, fiind egală pierderea pe care o suferă acționarii prin emisiunea noilor acțiuni. Valoarea teoretică a dreptului de atribuire se stabilește plecând de la determinarea dreptului de subscripție în care se consideră că prețul de emisiune are valoarea zero. Astfel, formula dreptului de atribuire (Da) este: Da=(N/N+N’)*P
Prin distribuirea de acțiuni gratuite, situația bogăției acționarilor rămâne nemodificată, ceea ce se modifică fiind numărul de titluri care face ca bogăția să fie reprezentată pe un număr mai mare de acțiuni. Acționarii speră ca prețul de bursă al acțiunilor să rămână același, ceea ce ar avea ca efect creșterea bogăției lor. Beneficiile pe o acțiune nu se mai diminuează ca și în cazul dreptului de subscripție,iar puterea și controlul acționarilor asupra societății sunt consolidate ca efect al deținerii unui număr mai mare de titluri [10, p.116].
Capitalul întreprinderii poate să fie și micșorat, operație ce are loc atunci când aportul acționarilor se diminuează prin răscumpărarea acțiunilor sau prin scăderea pierderilor din anii anteriori:operația de reducere a capitalului prin scăderea pierderilor din anii anteriori este denumită „asanare” financiară. Capitalul social poate fi și amortizat prin rambursarea contravalorii acțiunilor cu precizarea că sumele respective se suportă din rezerve. Sunt de menționat și micșorările de capital în numerar, când acționarii varsă o sumă mai mare decât volumul nominal al acțiunilor, apărând un excedent care se numește „primă de emisiune”. Această primă are în principal rolul de a acoperi cheltuielile de emisiune și de a evita lansarea pe piață a unui număr prea mare de acțiuni [24, p.79].
1.4. Concluzii la Capitolul I
Compartimentul dat al lucrării cuprinde argumentarea teoretică ce ține de definire și delimitări conceptuale privind capitalul particular în economia mondială, clasificarea capitalului, contribuții externe și surse interne ale acestui; majorarea capitalului particular, drepturile de subscriere și de atribuire ale acționarilor sau asociaților în economia mondială.
În economia mondială, în cazul țărilor cu piețe financiare dezvoltate, determinarea costului capitalurilor este ușurată de existența firmelor financiare prestigioase (societăți de rating și de evaluare), care oferă estimări foarte riguroase și precise ale dividendelor viitoare, ratei de creștere a acestora și primei de risc. Această metodă de evaluare a dividendului poate fi utilizată pentru estimarea costului capitalurilor particulari în orice ipoteză de creștere a dividendului.
Autorul consideră, că în cazul României și Moldovei, pe de o parte, dividendul este prea mic pentru a se putea lua în considerare, iar pe de altă parte – este încă imposibilă o estimare a ratei de creștere a dividendelor datorită, în principal, instabilității vieții economice. De asemenea, modelele de evaluare a fondurilor particulari nu pot să dea un bun rezultat, decât dacă acțiunile sunt cât mai corect evaluate pe piață.
Pentru analiza eficienței ale acestor contribuții ale capitalului particular în economia mondială, este necesară analitic. o bază specifică de informație, care ar face legătură între procesul de colectare a datelor inițiale și cel analitic. Autorul consideră, că o bază informațională veridică, completă și pusă la dispoziție, influențează, în mod direct, calitatea deciziilor economice privind formarea, utilizarea și deplasarea eficientă a capitalului particular.
CAPITOLUL II. MODALITATI DE FORMARE A CAPITALURILOR
PARTICULARI ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
2.1. Formarea capitalurilor particulare, modalitățile de finanțare ale acestora
Structura financiară optimă a unei întreprinderi în activitatea economică mondială se referă la stabilirea raportului optim intre sursele de finanțare particulari și împrumutate, astfel încât costul global al capitalurilor să fie cel mai scăzut.
In acest sens, managerul unei întreprinderi trebuie sa aibă ca scop identificarea de surse de finanțare care sa fie ușor accesibile și sa aibă un cost cat mai scăzut. Sursele de finanțare ale unei întreprinderi pot fi grupate in: surse particulari, surse atrase și surse împrumutate. In stabilirea tipurilor de surse de finanțare decizia se poate lua și în funcție de unele caracteristici ale lor:
sursele particulari prezintă avantajul ca reprezintă cea mai sigură sursă de finanțare, determină autonomie financiară și elimină riscul retragerii fortuite a capitalurilor;
sursele atrase, sau datoriile de exploatare, cum se mai numesc ele au dezavantajul că se afla la dispoziția întreprinderii o perioada mică, nivelul lor este nesigur. Totuși ele prezintă avantajul că, in unele cazuri, nu presupun un cost.
sursele împrumutate prezintă avantajul mobilității și diversității lor. Ca dezavantaj ar fi caracterul oneros, dar și creșterea gradului de îndatorare.
Modalitățile de finanțare la care poate apela o întreprindere se pot clasifică în funcție de modul de finanțare astfel:
finanțare internă sau autofinanțare;
finanțare externă.
Nevoile de fonduri ale întreprinderilor sunt variate, de la trebuințe de lungă durată și de o valoare ridicata, cum este cazul activelor imobilizate, materiale, până la trebuințe de scurtă durată, al căror nivel variază frecvent în cursul anului în funcție de factorii interni sau externi, cum este cazul activelor circulante.
Finanțarea în economia mondială, adică acoperirea financiară a acestor nevoi se face, evident ținând cont de caracterul permanent sau temporar al trebuințelor.
Finanțarea pe termen lung al întreprinderilor presupune nevoi de fonduri, cu caracter permanent sau pentru perioade mari de timp, operațiune care se poate realiza în diverse forme, funcție de condițiile concrete ale întreprinderii respectiv gestiunea pe termen lung.
Autofinanțarea este cel mai răspândit principiu de finanțare și presupune că întreprinderea își asigură dezvoltarea cu forțe particulari, folosind drept surse de finanțare o parte a profitului obținut în exercițiul expirat și fondul de amortizare acoperind atât nevoile de înlocuire a activelor imobilizate, cît și creșterea activului economic.
Din punct de vedere al apartenenței fondurilor, distingem finanțări din fonduri particulari și finanțări prin angajamente la termen. Privite din punctul de vedere al efortului depus pentru obținerea lor, sursele de finanțare pe termen lung pot fi grupate în două părți: finanțări interne (autofinanțarea) și finanțări externe (creșteri de capital și împrumuturi diverse).
Locul însemnat, pe care îl ocupă autofinanțarea, printre celelalte căi de finanțare decurge din faptul ca creează avantaje atât pentru acționari, cât și pentru societatea comercială ca persoană juridică. Acționarii sunt avantajați întrucât, capitalizând o parte a profitului, crește valoarea bursieră a întreprinderii, crește cursul acțiunilor deținute de ei, prin urmare, crește avuția lor. În afară de aceasta, profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri substanțiale de impozit, ceea ce creează posibilități mai mari de reinvestire. Întreprinderea ca persoană juridică, este avantajată întrucât nu mai este nevoită sa apeleze nici la acționari, nici la piața financiară pentru a obține fondurile de care are nevoie pentru dezvoltare. Totodată crește autonomia financiară a întreprinderii față de bănci.
Politica de autofinanțare a unei întreprinderi este sinteza cailor de producție, comerciale și financiare, care orientează activitatea sa. Fluxul surselor de autofinanțare rezultă din performanțele economice și financiare, fiind grupate însă în funcție de posibilitățile repartizării beneficiilor, amortizării și de politica de îndatorare. Previziunile de finanțare joacă rolul principal în politica financiară a întreprinderii.
Nu se poate vorbi despre un optim general al politicii de autofinanțare. Pe plan mondial, până la deceniul al 6-lea, o bună structură financiară se caracterizează printr-un nivel scăzut al îndatoririi, punându-se accentul pe autofinanțare și alte surse particulari, respectiv pe autonomia economico-financiară a întreprinderilor. În deceniul al 8-lea, o bună structură financiară se caracteriza printr-un nivel "normal" al îndatorării, adică nu excesiv comparativ cu capitalul particular, dar punându-se accentul pe efectivul pozitiv de îndatorare. In anii '80 o bună structură financiară se caracterizează prin diminuarea progresivă a îndatorării, creșterea autonomiei financiare și creșterea rentabilității pe această bază.
2.1.1. Factorii de incidență asupra autofinanțării
Autofinanțarea, respectiv nivelul sau poate fi apreciată decât în funcție de politica financiară globală a întreprinderii. În acest sens, în anumite împrejurări devine mai avantajos pentru întreprindere de a proceda la o finanțare externă în locul autofinanțării. În același timp trebuie spus că dacă marja brută sau marja comercială este importantă pentru a proceda la autofinanțare, întrucât formează baza de plecare a excedentului brut de exploatare, totuși nu se poate spune că există o legătură directă, determinată între ea și nivelul autofinanțării: o marjă comercială mare poate fi însoțită de o autofinanțare mică și invers, o autofinanțare slabă nu înseamnă totdeauna o marjă comercială neîndestulătoare.
În opinia autorului, decizia de autofinanțare și nivelul acesteia sunt adesea influențate de factori externi, cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrângeri, privind accesul pe piața financiară sau constrângeri juridice diverse.
Sub aspectul fiscalității, autorul consideră o relație de tipul: fiscalitate mare – autofinanțare ridicată și invers, în sensul că o politică de impozite apăsătoare incita întreprinderea sa procedeze la capitalizarea unei părți din profit, cît mai mare cu putință găsind în această destinație condiții mai lejere de impunere (facilități fiscale). În schimb, alte reglementări, cum sunt acelea referitoare la reducerea bazei impozabile cu anumite cheltuieli (de amortizare, rambursări de credite, plăți de dobânzi) pot influența în sensul creșterii distribuirii de dividende mai curând decât al creșteri resurselor de autofinanțare.
În altă ordine de idei, investitorii (acționarii), care sunt puternic impozitați pe veniturile obținute din dividende vor vota în adunarea generală a acționarilor pentru distribuirea unui dividend mai redus, în favoarea profitului reinvestit, deci a maximizării valori întreprinderii, și a patrimoniului fiecărui acționar.
Constrângeri privind pe piața financiară. În cazul societarilor comerciale necotate la bursa, procurarea fondurilor necesare creșterii economice nu se poate realiza prin apel la piața de capital rămânând, în consecință, alternativa creditului bancar, autofinanțării sau a creșterii de capital prin fonduri particulari externe. Creșterile de capital prin noi aporturi de numerar sau în natură sunt operațiuni care durează in timp, sunt operațiuni dificile și costisitoare ceea ce face în comparație, autofinanțarea să apară preferabilă;
Constrângeri juridice diverse. Profitul unei societăți comerciale pe acțiuni are doua mari destinații: distribuirii de dividende și reinvestire (autofinanțare).
Decizia AGA, de a distribuii dividende, reduce suma destinată autofinanțării, dar se obțin alte rezultate notabile: satisfacerea exigentelor acționarilor, fidelitatea lor față de societate manifestată in deținerea durabila a acțiunilor, fără intenția de a le vinde pe piața, ceea ce duce la creșterea cursului lor, deci a valorii de piața a întreprinderii înseși. Dimpotrivă, decizia adunării generale a acționarilor de a reinvesti profitul majorează resursele de autofinanțare, dar poate provoca nemulțumirea unei părți a acționarilor, care vor avea tendința de a vinde acțiunile deținute, ceea ce, prin jocul cererii și al ofertei, poate duce la scăderea cursului acțiunilor și prin urmare a capitalizării bursiere a întreprinderii.
Distribuirea de dividende în activitatea economică mondială, cu regularitate și în sume consistente reprezintă, în opinia autorului, un semn favorabil asupra perspectivelor de dezvoltare ale unei societăți, însă dorința de autonomie influențează către o autofinanțare mai pronunțată. În anumite țări, legile in vigoare impun întreprinderilor o autofinanțare minimală, ceea ce restrânge mărimea dividendelor. Același lucru se observa, dar cu caracter generalizat, in domeniul politicii băncilor de creditare a agenților economici numai în măsura în care prezintă capacitatea de îndatorare, adică dispun de fonduri particulari într-un anumit cuantum.
2.1.2. Costul beneficiilor reinvestite
Orice politica de autofinanțare trebuie analizată în funcție de rentabilitatea pe care o degaja profitul reinvestit. Dacă rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinanțare este egală cu rentabilitatea reclamată de acționari, politica de autofinanțare este neutră pentru întreprindere. Numai atunci când rentabilitatea investirilor acoperite prin autofinanțare este mai mare decât remunerația ceruta de acționari, autofinanțarea are un efect pozitiv pentru întreprindere în sensul că crește valoarea financiară a acesteia. Astfel, autorul consideră, că autofinanțarea contribuie la creșterea mijloacelor financiare ale întreprinderii, dar nu permite creșterea beneficiilor pentru reinvestire decât dacă crește rata rentabilității noilor proiecte peste pretențiile de remunerație ale acționarilor [40].
În opinia autorului, costul autofinanțării este egal cu costul fondurilor particulari externe în sensul că acționarii așteaptă aceeași rentabilitate de la beneficiile reinvestite, ca și de la aporturile de numerar realizate de ei cu prilejul creșterilor de capital. Cu alte cuvinte autofinanțarea apare, ca și fondurile particulari externe, un mijloc de finanțare costisitor. Faptul că societatea comercială dispune liber de sumele obținute prin autofinanțare, ca nu varsă remunerația către acționari (fluxuri financiare negative) nu înseamnă ca sumele respective sunt gratuite.
Pe o piața financiară perfecta, în care toate informațiile sunt disponibile, sumele din profit trecute în fonduri de rezervă (autofinanțare) sau distribuite ca dividende fac politica de finanțare să fie neutră: îndatorarea, autofinanțarea, distribuirea profiturilor n-au nici o importanță din punctul de vedere al bogăției acționarilor.
Pentru a determina costul real al beneficiilor reinvestite de societatea comercială, respectiv rentabilitatea beneficiilor reinvestite de acționari, trebuie să ținem seama de incidență fiscală, adică de faptul că societatea este impozitată pentru profitul reinvestit, iar, pe de altă parte, acționarii sunt impozitați pentru veniturile din dividende.
Prin urmare, în cazul distribuirii de dividende, acționarii vor suporta impozitul pe venituri din dividende astfel încât lor le rămâne un venit net mai mic pentru a-l utiliza, spre exemplu, în vederea achiziționării de noi acțiuni.
Dacă societatea comercială nu distribuie dividende sau distribuie într-un volum mai redus, ea va putea reinvesti întreg profitul sau o parte a acestuia, formând o bază pentru venituri viitoare sporite.
Autorul constată, că este necesar, însă, ca randamentul net pentru acționari, să rămână același, fie ca se distribuie dividende, fie ca profitul se reinvestește. Cu alte cuvinte, situația trebuie sa fie aceeași din punctul de vedere al patrimoniului acționarului.
2.1.3. Capacitatea de autofinanțare
Sursele destinate autofinanțării se formează în cadrul întreprinderii, reprezentând, deci, surse interne. In principal aceste surse provin din excedentul monetar creat din operațiuni economice și financiare adică din diferența dintre fluxurile financiare pozitive și negative, respectiv dintre încasări și plăți. Excedentul brut de exploatare se compune din rezultatele pozitive ale procesului economic, precum și din fondul de amortizare creat.
De altfel, după considerentele autorului, excedentul brut de exploatare poate fi calculat in doua feluri: fie ca diferența dintre totalul încasărilor din activitatea economico-financiară și totalul cheltuielilor efectuate, ținând cont ca amortizarea este o cheltuiala cuprinsa in costuri, nu ocazionează fluxuri de ieșire; fie ca sumă a unor elemente diferite, cum ar fi salarii, impozite, dobânzi plătite, fond de amortizare anual, dividende, beneficii nerepartizate.
Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar care se obține ca rezultat al tuturor operațiunilor de încasări și plăți efectuate de întreprindere, intr-o perioada de timp, având în vedere și incidență fiscala. Pentru determinarea capacității de autofinanțare, trebuie avute în vedere atât variabile economice, cât și financiare. Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzări (cantități x preturi) și previziunile asupra costurilor (materii prime, materiale, combustibili, salarii etc.), in timp ce variabilele financiare au în vedere politica de împrumut, promovata de întreprindere, care ocazionează cheltuieli financiare, politica de amortizare care poate încarcă diferit costurile pentru anumiți ani și politica de repartizare a profiturilor care dimensionează volumul dividendelor distribuite acționarilor, al participanților la beneficii sau al majorării fondurilor de rezervă.
De regulă, autofinanțarea efectivă este mai mică decât capacitatea de autofinanțare. Nu totalitatea capacității de autofinanțare rămâne la dispoziția întreprinderii pentru necesități de finanțare internă, ci mai puțin beneficiile distribuite acționarilor sub forma de dividende și participațiile la beneficii ale salariaților. Capacitatea de autofinanțare este un indicator de mare expresivitate economică, reflectând forța financiară a unei societăți comerciale, garanția securității și independenta acesteia. Întreprinderile cu o bună capacitate de autofinanțare își micșorează riscul financiar, fiind în măsură să surmonteze greutățile in perioadele de criză economică, când accesul la credite este dificil din cauza dobânzilor înalte.
Totodată, capacitatea de autofinanțare este și un indicator de lichiditate financiară și de solvabilitate, care ridica gradul de bonitate al firmei, mărește încrederea partenerilor de afaceri, creând condiții mai bune de negociere a contractelor economice. Putem adăuga, de asemenea, că o capacitate de autofinanțare bună exprimă și o capacitate de îndatorare bună, respectiv posibilitatea de a garanta mai bine creditele bancare la care face apel întreprinderea.
2.2. Corelații dintre autofinanțare, împrumut, amortizare și repartizarea profiturilor
Procesul de finanțare interna (autofinanțare) în economia mondială nu ține, neapărat, de voința întreprinderii, a acționarilor ci și de anumite condiții interne și externe: de fiscalitate și de alte reglementări juridice, de politica, adusă de bănci față de creditarea agenților economici, de costul creditelor și, desigur, de gradul de rentabilitate, ce se obține și intențiile de creștere economică ale întreprinderii.
2.2.1. Corelația dintre autofinanțare și împrumut
Obligațiile societăților decurgând din politica lor de îndatorare se traduc in plăți regulate de dobânzi care, împreuna cu rambursările anuale, constituie cheltuieli financiare. Cu cat structura financiară este mai îndatorata cu atât cheltuielile financiare anuale sunt mai mari, reducând beneficiul și, prin urmare, posibilitățile de autofinanțare.
Sub aspect financiar legătura intre autofinanțare și îndatorare este mai complexa. Autofinanțarea este aproape întotdeauna o condiție necesara în vederea obținerii unui împrumut; ea constituie, in același timp, o garanție și un mijloc de rambursare. Pentru a aproba creditele solicitate, băncile cer întreprinderilor încadrarea in anumite limite de îndatorare.
Cu cat crește capacitatea de autofinanțare, crește și posibilitatea apelării la credite. Întreprinderile care folosesc credite spera sa obțină efecte de îndatorare pozitive, astfel încât sa permită nu numai plăți de principal și dobânda , dar sa rămână și un profit care să poată fi utilizat, eventual, pentru finanțarea unor noi proiecte, deci pentru sporirea posibilităților de autofinanțare. O asemenea perspectiva este realizata în cazul in care rata rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii. Sub acest aspect împrumutul apare ca o autofinanțare anticipata.
Corelația dintre autofinanțare și amortizare
Cheltuielile ocazionate de amortizarea activelor imobilizate măresc costurile, micșorează beneficiar și, prin urmare, impozitul pe profit datorat statului. Ținând seama ca cheltuielile cu amortizarea nu generează fluxuri financiare negative, rezulta ca fondurile de amortizare obținute prin recuperarea acestor cheltuieli poate fi utilizat pentru reinvestite și, alături de economia de impozit pe profit ca urmare a micșorării bazei impozabile, sa mărească gradul de autofinanțare.
În realitate, amortizarea are o influența neutra asupra autofinanțării: mărind costurile cu amortizarea, se micșorează profitul și invers, așa încât nu se poate conta pe un alt cuantum al resurselor de autofinanțare decât acela pe care-l poate genera exploatarea.
În schimb, politica de amortizare poate permite modularea fluxurilor de autofinanțare, crescător sau descrescător, in funcție de scopurile urmărite de întreprindere. Aplicarea diverselor metode de amortizare, ca și posibilitatea întreruperii sau încetinirii ritmului de amortizare creează posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic. În cazul creșterii fondului de amortizare, scad fluxurile negative reprezentând impozit pe profit și, prin urmare, cresc fluxurile de autofinanțare.
Spre exemplu, aplicarea metodei de amortizare regresive conduce la descreșterea de la un an la altul a cheltuielilor cu amortizarea; ca atare, in primii ani fluxurile de autofinanțare vor fi mai mari – întemeiat atât de volumul fondului de amortizare, cat și de economia de impozit pe profit – in timp ce, către sfârșitul duratei de funcționare a activelor imobilizate, fluxurile de autofinanțare vor fi mai mici, ca urmare a scăderii fondului anual de amortizare și, totodată, a creșterilor vărsămintelor in contul impozitului pe profit.
Corelația dintre autofinanțare și repartizarea profitului
Între politica de autofinanțare și politica de repartizare a profitului exista o strânsa legătură. Acordarea de dividende mai mari sau mai mici influențează nemijlocit asupra mărimii fondului de rezerva și, prin urmare, asupra autofinanțării. Acordarea de dividende mari acționarilor are drept efect pozitiv păstrarea încrederii și fidelității lor față de societate, insa micșorează posibilitățile de autofinanțare.
Beneficiul unei societăți comerciale pe acțiuni, fie ca se distribuie sub forma de dividende, fie ca se constituie fond de rezerva (posibilități de autofinanțare) este proprietatea acționarilor. De aceea, politica față de repartizarea profiturilor este, in ultima instanța, o politica de lichiditate: daca se constituie fond de rezerva, cresc lichiditățile întreprinderii și deci posibilitățile de autofinanțare; repartizări de dividende mai mari conduc la micșorarea lichidităților și deci a posibilităților de autofinanțare.
Din punct de vedere al repartizării profiturilor sub forma dividendelor, se conturează doua curente: acționari care prefera dividendele sporite pentru consum imediat și care, practic, sunt in dezacord cu politica conducerii societății comerciale de autofinanțare ca mijloc de creștere economică; in speranța unor profituri viitoare consistente, fără a pierde, totodată, posibilitatea obținerii unor lichidități imediate, putând vinde la bursa acțiunile pe care le dețin.
Autorul este de părere, că în situația nerepartizării de dividende, într-un an sau altul, în activitatea economică mondială, pot apărea nemulțumiri în masa acționarilor și care se pot concretiza în tendința de vânzări la bursa a acționarilor. Daca procesul de vânzare capătă amploare sau se generalizează, consecința este scăderea cursului acțiunilor la bursa. In aceasta situație se creează doua aspecte neplăcute:
a) imposibilitatea pentru societatea comercială de a efectua creșteri de capital prin emisiune de noi acțiuni din cauza cursului bursier scăzut. Cum prețul de emisiuni al acțiunilor trebuie sa se situeze intre valoarea nominala și cursul zilei, un curs scăzut ar determina și un preț de emisiune scăzut, ceea ce ar fi neconvenabil pentru societate. Cu cat un curs este mai scăzut, cu atât mai multe acțiuni trebuie emise în vederea cifrei propuse de creștere a capitalului social, însa numărul crescut al acționarilor atrage remunerație in viitor sub forma dividendelor. Prin urmare, daca admitem ca nivelul scăzut al cursului este o consecința a politicii de autofinanțare, se poate spune ca aceasta face creștere de capital mai costisitoare;
b) cursul scăzut al acțiunilor, determinat de politica de autofinanțare și de dividende, atrage atenția investitorilor străini care, prin cumpărări masive la bursa in perioade optime, pot prelua controlul asupra societății comerciale.
Fiecare dintre modalități de finanțare în economia mondială prezintă avantaje, dezavantaje și limite. Apelarea la finanțare interna (in special prin reinvestirea profitului și prin autofinanțare) are ca principal avantaj faptul ca nu exista obligativitatea remunerării sau rambursării surselor de finanțare. Dezavantajul major rezida din conflictul care poate interveni intre interesele întreprinderii, de maximizare a valorii acesteia și interesele acționarilor, care, in măsura in care nu doresc obținerea unui potențial câștig ulterior (teoretic mai ridicat, el rezultând din creșterea economică a întreprinderii) ci obținerea unui câștig cert prezent, care vor solicita acordarea de dividende, ceea ce va duce la o diminuare a posibilității de autofinanțare. Limitele autofinanțării sunt date de raportul intre nivelul acesteia și necesarul de finanțat.
Astfel, apelarea doar la autofinanțare se poate realiza in măsura in care valoarea necesarului de finanțat este inferior cuantumului autofinanțării. De asemenea, pentru a putea vorbi de autofinanțare, este necesar sa se obțină profit sau ca mărimea eventualei pierderi obținute sa nu depășească mărimea amortizării.
Studiind bilanțul contabil, se constată faptul că prin însumarea capitalului social cu primele de capital, rezervele din reevaluare, rezervele, rezultatul reportat și rezultatul exercițiului se formează capitalurile particulari ale firmei, iar in categoria altor surse particulari de capital întâlnim fondurile speciale și provizioanele.
1. Rezervele sunt influențate de mărimea profitului brut și net, deci de impozitul pe profit, și de politica de distribuire a profitului obținut de firma.
2. Diferențele de reevaluare sunt elemente de natura fiscala, deoarece sunt determinate fie de hotărâri ale guvernului, care pot fi aplicate in scopul creșterii surselor de finanțare, fie prin reevaluarea (subiectiva) a elementelor de imobilizări precum terenuri și clădiri la inventariere de către membrii comisiei de inventariere. Astfel, firme care realizează pierderi cronice, dar care dețin proprietarii care în cazul unor investiții pot genera venituri pot proceda la reevaluarea acestora majorând valoarea capitalurilor particulari in mod semnificativ.
3. Fondurile particulari sunt afectate de politica de amortizare a firmei, de
politica de repartizare a profiturilor și de politica de investiții. Apelând la politici contabile adecvate ele pot fi influențate prin creșterea amortismentelor activelor imobilizate.
4. Rezultatul curent este direct influențat de impozitul pe profit.
5. Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli sunt influențate de politica firmei in materie de provizioane.
6. Activele imobilizate in scopul creșterii fondului de rulment ar trebui sa aibă o valoare cat mai mica. Aceasta se realizează prin evaluarea la limita minima a costului de achiziție, de producție sau valoarea de utilitate a mijlocului fix. Deci se va evita includerea in costul de achiziție al oricărei cheltuieli accesorii, care ar determina creșterea acestuia. Se va prefera includerea pe cheltuielile curente a unei sume cat mai mari deoarece aceasta este sigur deductibila, pe când daca este incorporata in costul de achiziție a mijlocului fix, deductibilitatea este amânata prin amortizare sau, in unele cazuri, când gradul de utilizare a mijlocului fix este inferior lui 100% este anulata.
7. Amortizarea pentru a sluji obiectivului de creștere a fondului de rulment va trebui sa fie cat mai mare, deci se recomanda folosirea amortizării accelerate sau degresive, și considerarea gradului de utilizare ca fiind 100%, chiar daca aceasta nu este adecvat.
8. Provizioanele pentru depreciere sunt sub impactul politicii de provizioane a firmei – trebuie sa fie cat mai mari atunci când se dorește un impozit pe profit cat mai mic și cat mai deduse atunci când se dorește un profit cat mai mare.
2.2.2. Provizioane și rezerve
Provizion = suma afectata de o companie pentru acoperirea unei obligații sau a unei pierderii virtuale, viitoare sau eventuale. Se cunosc diverse tipuri de provizioane:
provizioane pentru deprecierea de active – se constituie atât pentru active circulante (stocuri, creanțe-clienți) cât și pentru unele active imobilizate neamortizabile (terenuri, titluri de portofoliu);
provizioane pentru pierderi și cheltuieli – se constituie pentru anumite cheltuieli previzibile a căror suma și moment al producerii sunt încă incerte;
provizioane cu caracter fiscal – reprezintă o pârghie a politicii economice și comerciale prin intermediul căreia statul poate favoriza anumite decizii, investiții sau sectoare economice. Acest tip de provizion reprezintă o plata încetinit a impozitului, o ieșire de trezorerie latenta pentru impozitele datorate statului;
provizioane pentru riscuri in litigiu – se constituie pentru propria asigurare, pentru garanții acordate la vânzarea unor obiecte de mare valoare și de folosința îndelungata.
Provizioanele în economia mondială, după opinia autorului, constituite intr-o întreprindere au o tripla influența: asupra rentabilității, lichidității și fiscalității.
Conform stipulărilor legislației internaționale în vigoare, Contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, astfel [4; 5]:
a) rezerva legală este deductibila in limita unei cote de 5% aplicata asupra profitului contabil, înainte de determinarea impozitului pe profit, din care se scad veniturile neimpozabile și se adaugă cheltuielile aferente acestor venituri neimpozabile, până ce aceasta va atinge a cinchea parte din capitalul social subscris și vărsat sau din patrimoniu, după caz, potrivit legilor de organizare și funcționare.
În cazul, în care aceasta este utilizata pentru acoperirea pierderilor sau este distribuita sub orice forma, reconstituirea ulterioara a rezervei nu mai este deductibila la calculul profitului impozabil. Prin excepție, rezerva constituita de persoanele juridice care furnizează utilitari societăților comerciale care se restructurează, se reorganizează sau se privatizează poate fi folosita pentru acoperirea pierderilor de valoare a pachetului de acțiuni obținut in urma procedurii de conversie a creanțelor, iar sumele destinate reconstituirii ulterioare a acesteia sunt deductibile la calculul profitului impozabil;
b) provizioanele pentru garanții de bună execuție acordate clienților;
c) provizioanele constituite in limita unui procent de 20% începând cu data de 1 ianuarie 2004, 25% începând cu data de 1 ianuarie 2005, 30% începând cu data de 1 ianuarie 2006, din valoarea creanțelor asupra clienților, înregistrate de către contribuabili, altele decât cele prevăzute la lit. d), f), g) și i),care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții [48]:
1. sunt înregistrate după data de 1 ianuarie 2004;
2. sunt neîncasate intr-o perioada ce depășește 270 de zile de la data scadentei;
3. nu sunt garantate de alta persoana;
4. sunt datorate de o persoana care nu este persoana afiliata contribuabilului ;
5. au fost incluse in veniturile impozabile ale contribuabilului;
d) provizioanele specifice, potrivit legilor de organizare și funcționare, în cazul societăților comerciale bancare sau al unei alte instituții de credit autorizate, precum și pentru societățile de credit ipotecar și societățile de servicii financiare;
e) rezervele constituite de societățile comerciale bancare sau alte instituții de credit autorizate, precum și de societățile de credit ipotecar, potrivit legilor de organizare și funcționare;
f) provizioanele constituite de fondurile de garantare, potrivit normelor Băncii Naționale a României;
g) rezervele legale și provizioanele constituite de Banca Naționala a României, in conformitate cu legislația in vigoare;
h) rezervele tehnice constituite de societățile de asigurare și reasigurare, potrivit prevederilor legale de organizare și funcționare. Pentru contractele de asigurare cedate in reasigurare, rezervele se diminuează astfel încât nivelul acestora sa acopere partea de risc care rămâne in sarcina asigurătorului, după deducerea reasigurării;
i) provizioanele de risc pentru operațiunile pe piețele financiare, constituite potrivit reglementărilor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare;
j) provizioanele constituite in limita unei procent de 100% din valoarea creanțelor asupra clienților, înregistrate de către contribuabili, altele decât cele prevăzute la lit. d), f), g) și i), care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
1. sunt înregistrate după data de 1 ianuarie 2007;
2. creanța este deținută la o persoana juridica asupra căreia este declarată procedura de deschidere a falimentului, pe baza hotărârii judecătorești prin care se atesta aceasta situație;
3. nu sunt garantate de alta persoana;
4. sunt datorate de o persoana care nu este persoana afiliata contribuabilului;
5. au fost incluse in veniturile impozabile ale contribuabilului.
2.2.3. Finanțarea externă
Finanțarea externă în economia mondială se poate realiza prin creșteri de capital (aport in natura sau emisiune de acțiuni in schimbul banilor) sau prin îndatorare (credit bancar, credit obligat, leasing).
Una din diferențele majore dintre cele doua categorii de finanțare externă, din punctul de vedere al fiscalității, este data de deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile.
Deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile, precum și a altor costuri generate de apelarea la împrumuturi (comisioane, speze bancare etc.) duce la o economie de impozit, datorita diminuării profitului impozabil cu valoarea acestora.
Capitaluri împrumutate
Capitalurile împrumutate pot fi grupate in 3 categorii mari, în funcție de termenul de acordare sau de utilizare:
a) împrumuturi pe termen lung;
b) împrumuturi pe termen mediu;
c) împrumuturi pe termen scurt.
Din punct de vedere al autorului, ce ține de gestiune financiară, această clasificare nu poate fi satisfăcătoare, impunându-se gruparea capitalurilor împrumutate, după destinație in :
a) capitaluri de împrumut destinate finanțării activelor fixe;
b) capitaluri împrumutate cu scopul finanțării părții din activele circulante care nu poate fi acoperita de către datoriile de exploatare curenta .
Deplasarea capitalului particular sub formă de împrumuturi pe termen lung au, de obicei, o scadență mai mare de 5 ani, cele pe termen mediu – între 1-5 ani, iar împrumuturile pe termen scurt – nu depășesc 1 an. Primele 2 categorii sunt finanțate, în special activele imobilizate în timp ce activele circulante sunt finanțate îndeosebi din credite pe termen scurt. Creditele pe termen lung sunt foarte variate prin natura și obiectul lor. Unele întreprinderi pot face apel la economiile publice prin diverse tipuri de împrumuturi pe termen lung pe baza de titluri.
Finanțarea pe termen lung mai poate fi asigurata și de organisme publice specializate precum și de bănci și de alte instituții financiare.
Capitalurile împrumutate peste 5 ani sunt menite sa finanțeze elemente cu caracter stabil al patrimoniului. In funcție de originea/proveniența sumelor împrumutate, împrumuturile pe termen lung se pot clasifica în:
împrumuturi obligatorii;
împrumuturi de la organisme publice specializate;
împrumuturi de la stat;
împrumuturi de la bănci.
Împrumuturile obligatorii – nevoile de capital pe termen lung ale unei societăți pot fi acoperite atât prin emisiuni de acțiuni, cât și prin emiterea de obligațiuni care asigura fonduri împrumutate generând și cheltuieli pentru plata dobânzilor aferente și pentru rambursarea ratelor scadente. Împrumuturile pe baza de obligațiuni sunt o forma speciala a creditului pe termen lung fiind caracterizate de lansarea publica a unor titluri negociabile. Fiecare obligațiune reprezintă o fracțiune a datoriilor pe termen mediu și lung ale unei întreprinderi. Obligațiunile sunt caracterizate de următoarele elemente:
valoarea nominala in funcție de care se stabilește dobânda;
o rată a dobânzii nominala care este aplicata la valoarea nominala a obligațiuni pentru a determina suma cuponului ce trebuie plătită;
prețul de emisiune este de obicei mai mic decât valoarea nominala, diferența constituind o prima de emisiune;
prețul de rambursare poate fi mai mare ca valoarea nominala, diferența reprezentând o "prima de rambursare"
întreprinderea poate ajunge de a primi o suma mai mica decât cea pentru care își angajează răspunderea și la care calculează dobânda și rambursează o suma mai mare decât valoarea nominala
durata împrumutului se stabilește prin contract, însa, durata de viață economică a fiecărei obligațiuni nu este precizata in principal datorita faptului ca de cele mai multe ori rambursarea are loc prin tragere la sorti
obligațiunile sunt titluri care pot fi cotate la bursa, societatea emitenta poată sa-și reducă datoria prin răscumpărarea la bursa a obligațiunilor la un preț ce poate fi inferior valorii de rambursare
spre deosebire de acționari care sunt coproprietari ai firmei, posesorii obligațiunilor poseda numai drept de creanța asupra societății
succesul unui împrumut pe baza de obligațiuni depinde de factori cum sunt ce referitori la conjunctura economică, randamentul și durata împrumutului precum și notorietatea firmei
posesorul de economii care-și plasează banii in titluri ale unor întreprinderi mari întâmpina riscuri relativ reduse la care se adaugă și avantajul lichidității sporite, in comparație cu investitorii in capitalul unor întreprinderi mici și mijlocii
I.M.M.- urile care doresc sa contracteze un împrumut pe termen lung se pot adresa numai băncilor sau instituțiilor financiare specializate spre deosebire de Întreprinderile mari care pot ocoli circuitul bancar prin acordarea unor împrumuturi reciproce sau prin apelarea la economiile publice pe baza de instrumente de credit titularizate
dacă persoanele, care au acordat împrumuturi pe baza de obligațiuni vor sa-și răscumpere banii înainte de scadenta se poate face apel la piața bursieră rămânând un preț care diferă atât față de valoarea nominala cat și față de valoarea de rambursare
obligațiunile nu conferă posesorilor nici o putere decizională
o obligațiune mai este definita prin valoarea de emisiune, plata dobânzilor, calendarul de amortizare sau de rambursare și prețul de rambursare
Autorul este de părere, că în practica economiei mondiale se pot utiliza mai multe tipuri de obligațiuni:
1. Obligațiuni simple (clasice). În situația, în care societatea procedează la emisiunea unui împrumut pe baza de obligațiuni, ea remite fiecărui creditor un număr de titluri corespunzător sumei angajate. Împrumuturile se adresează populatei, societăților și instituțiilor financiare și de credit, astfel ca marile unități economice au avantajul de a avea o baza foarte larga de creditare putând negocia condiții mult mai favorabile de împrumut. Dobânda in procente se poate calcula prin raportarea cuponului venitului anual la valoarea nominala și deînmulțit cu 100.
2. Obligațiuni indexate. Sunt denumite astfel pentru ca prețul de rambursare și/sau dobânda variază in conformitate cu un indice stabilit apriori. Astfel Obligațiunile pot fi indexate cu un indice special care are legătura directă cu activitatea societății (cifra de afaceri, prețul produselor, valoarea adăugata și uneori profitul). Aceste obligațiuni sunt avantajoase pentru creditori deoarece societate în cazul unei activități economice favorabile, întâmpina și un serviciu crescut al datoriei;
3. Obligațiuni participante. Aceste obligațiuni sunt o varianta a obligațiunilor indexate caracterizate prin aceea ca dau dreptul la o dobânda fixa plus o dobânda suplimentara indexata in funcție de evoluția profiturilor societății;
4. Obligațiuni convertibile în acțiuni. Se caracterizează prin dreptul pe care-l oferă deținătorilor de a-și transforma creanțele după un termen in acțiuni la libera opțiune a creditorilor. Decizia se manifesta intr-o anumita perioada, după care convertibilitatea nu mai e posibila.
Deținătorii acestui tip de obligațiuni sunt avantajați prin aceea ca au garanția rambursării minimale (la valoarea nominala) însoțită și de posibilitatea de a obține un câștig suplimentar important pentru ca valoarea reala a acestor obligațiuni urmărește îndeaproape valoarea acțiunilor și poate atinge niveluri mult mai mari.
Obligațiune convertibila este preferabila celei clasice, in special datorita posibilității de a se beneficia de creșterea reala a volumului și a eficientei activității. Ea este preferabila chiar și acțiunilor deoarece oferă siguranța față de o eventuala scădere a cursului acțiunilor, iar daca nu se procedează la convertirea ei in acțiuni rămâne un instrument generator de venituri anuale constante.
Emitentul obligațiunilor convertibile poate oferi o dobânda mai mica față de obligațiunile clasice. Pentru societăți emiterea de obligațiuni convertibile constituie de fapt o amânare a majorării de capital și o ocolire a apelării la majorarea clasica prin noi emisiuni de acțiuni.
5. Împrumuturi obligatorii grupate / colective. Asemenea împrumuturi pot fi acordate de către unele instituții financiare create special in folosul unui anumit grup de întreprinderi. Instituțiile financiare le permit in special I.M.M.- urilor sa intre pe piața financiară și sa obțină condiții favorabile de împrumut.
6. Euro – obligațiunile. Împrumuturile internaționale iau in mare măsură forma euro-obligațiunilor, adică a titlurilor plasate in afara granițelor tarii și in valutele altor tari. Asemenea împrumuturi sunt accesibile numai marilor corporații și firmelor multinaționale și nu diferă de obligațiunile simple / clasice sau uneori de obligațiunile indexate. Plasarea euro-obligațiunilor se face prin intermediul unor uniuni sau grupuri bancare internaționale, obligațiile putând fi cumpărate de către diverși investitori care nu domiciliază neapărat in statul pe piețele căruia sunt lansate titlurile.
Din considerente de echilibrare a balanțelor de plăți externe, marile întreprinderi mondiale sunt încurajate să se împrumute de pe piețele europene. Autorul menționează cele mai răspândite forme de împrumuturi, întâlnite în economia mondială, cum sunt [41]:
Împrumuturi de la organisme publice specializate.
Recursul la aceste instituții financiare se face ca urmare a dificultăților pe care le întâmpina unele societăți in apelarea la piețele financiare tradiționale și prin modalitățile menționate anterior.
Instituțiile financiare respective intervin direct pe piețele financiare, permițând obținerea indirectă a societății capitalurile de împrumut pe termen lung;
Împrumuturi de la stat.
Reprezintă intervenții financiare ale statului menite sa acopere diferența cu care se confrunta Întreprinderile de interes național in procurarea capitalurilor de pe piața financiară și au rolul de a favoriza dezvoltarea anumitor ramuri și sectoare ale economiei;
Împrumuturile de la bănci
Băncile intervin la rândul lor sub diferite in asigurarea necesarului de capitaluri pe termen lung necesare activității societății;
Împrumuturi pe termen mediu
Pentru asigurarea echilibrului financiar al activității, Întreprinderile trebuie sa coreleze termenele de exigibilitate a datoriilor cu termenele la care își recuperează creanțele față de clienți, precum și in funcție de alte elemente ca durata de amortizare a imobilizărilor (ne)corporale.
În opinia noastră, unele elemente de active fixe (utilajele), sub influența progresului tehnic, își pierd valoarea mai repede decât era prevăzut la momentul achiziționării, trebuie sa fie înlocuite pentru a nu prejudicia societatea in raporturile concurențiale. In acest scop este necesar să se accelereze cadența amortizării cu acordul organelor fiscale. Înlocuirea acestor elemente de activ necesita adesea contractarea de împrumuturi pe durate mai reduse decât cele pe termen lung.
Prin urmare, creditul pe termen mediu are rolul de a acoperi nevoile financiare determinate de procurarea unor elemente de imobilizări, fiind acordate in principiu pe o durata de 5 ani și cu excepție până la 7 ani.
In acordarea creditelor pe termen lung și mediu în economia de piața s-au impus anumite reguli financiare care au în vedere următoarele: fondurile împrumutate nu pot depăși fondurile particulari [50]:
durata minima a împrumuturilor nu trebuie să fie mai mică decât durata de folosință a investițiilor;
se impune și precizarea că rambursarea acestor credite este garantata in special pe seama rentabilității viitoare a firmelor.
Creditului pe termen mediu și lung ii poate fi asimilat și creditul prelungit pe termen scurt, acordat pe baze periodice precum și creditele de leasing (credit de închiriere sau credit "bail"). Această formă de credit se acordă, de regulă, de bănci sau instituții financiare. Creditul pe termen scurt prelungit se acordă pentru diferite necesități de exploatare, respectiv, vânzări la export, achiziții de materii prime precum și pentru finanțarea vânzărilor cu plata in rate. Autorul menționează faptul, că dacă împrumuturile pe termen scurt au o durată de până la 1 an, atunci împrumuturile prelungite pot fi acordate până la 2-3 ani. Aceste credite se datorează, practic, duratelor mai mari ale ciclurilor de fabricație și de comercializare, fiind destinate finanțării capitalurilor circulante.
Capitaluri împrumutate pe termen scurt
Aceste credite sunt acordate de obicei pe perioade de maxim 1 an și sunt destinate finanțării operațiilor curente de exploatare, facilitând aprovizionarea cu capital circulant și reprezentând componente pe termen scurt a asigurării echilibrului financiar global al firmei. În structura acestor credite se regăsesc următoare elemente: creditele furnizor și diferite creanțe și credite bancare.
2.3. Concluzii la Capitolul II
Acest compartiment al lucrării este dedicat unei analize minuțioase asupra modalităților de formare a capitalurilor particulari, autofinanțarea sau finanțarea internă în activitatea economică mondială și corelații dintre autofinanțare, împrumut, amortizare și repartizarea profiturilor în activitatea economică mondială.
Atenție mare a fost acordată autofinanțării, deoarece ea ocupă un loc însemnat printre celelalte căi de finanțare, acesta decurgând din faptul ca creează avantaje atât pentru acționari, cât și pentru societatea comercială ca persoană juridică. Acționarii sunt avantajați întrucât, capitalizând o parte a profitului, crește valoarea bursieră a întreprinderii, crește cursul acțiunilor deținute de ei, prin urmare, crește avuția lor. În afară de aceasta, profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri substanțiale de impozit, ceea ce creează posibilități mai mari de reinvestire. Întreprinderea ca persoană juridică, este avantajată întrucât nu mai este nevoită sa apeleze nici la acționari, nici la piața financiară pentru a obține fondurile de care are nevoie pentru dezvoltare. Totodată crește autonomia financiară a întreprinderii față de bănci.
Deși autofinanțarea în economia mondială reprezintă o politică financiară sănătoasă și de dorit, nu este oportun să se exagereze în această direcție pentru ca întreprinderea sa nu fie rupta de piața financiară și pentru o mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-și integral nevoile de creștere economică din surse interne, se poate ușor scăpa din vedere costul capitalului particular comparativ cu costul capitalului de împrumut, creându-se o aparență înșelătoare că primul ar fi oarecum gratuit. Realitatea economică și financiară arată însă că, indiferent de proveniența, costul capitalurilor se egalizează, în multe cazuri costul capitalului particular fiind chiar mai ridicat decât celui împrumutat.
De asemenea, a fost atrasă atenție și întrebării privind apelarea la surse de finanțare externă sub forma creșterilor de capital, chiar daca la prima vedere este mai avantajoasa pentru întreprindere din punctul de vedere al flexibilității in ceea ce privește eventualele finanțări prin îndatorare, se poate izbi de opoziția vechilor proprietari care pot obstrucționa astfel de finanțare, in special datorita apariției efectului de diluție a capitalului sau a diminuării valorii de piața a unei acțiuni.
CAPITOLUL III. DEPLASAREA CAPITALULUI PARTICULAR ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
3.1. Probleme actuale ale procesului investițional internațional – ca exemplu a deplasării capitalului în economia mondială
Raportul anual al UNCTAD "World Investment Report 2013" a derutat mai mulți economiști, guvernanți, oameni de afaceri și simpli cetățeni. Tradițional aceste rapoarte sunt însoțite de subtitluri ce direcționează atenția asupra tendințelor segmentului analizat în perioada de raportare [54].
Subtitlul raportului din anul 2013 – Metode de organizare a producției internaționale fără participarea la capital și dezvoltarea6, induce mari confuzii și demonstrează apariția de mutații fundamentale în procesul investițional.
Apar un șir lung de întrebări vis-a-vis de interconexiunea dintre investiții în accepțiunea clasică și modurile de organizare a afacerilor internaționale fără participarea la capital.
Afirmația: nu sunt bani – nu pot fi investiții – avea valoarea de axiomă în gândirea economică. Apariția acestui raport servește, probabil, fundament pentru redirecționarea abordărilor tradiționale ale procesului investițional. În prezent, politicile care vizează îmbunătățirea integrării economiilor în curs de dezvoltare în lanțurile de producere a valorii la nivel mondial trebuie să privească dincolo de ISD și comerț (vezi Figura A.3.1. din Anexa 3).
Factorii de decizie politică trebuie să ia în considerare și alte moduri de organizare a producției internaționale decât cele cu participarea la capital (acționare), cum ar fi contractele de fabricație în regim de subcontractare: industriale și agricole (contract manufacturer și contract farming), serviciile de outsourcing, franciza, contractele de licență și de management.
CTN sunt angajate în economiile în curs de dezvoltare și în economiile de tranziție prin diverse matrice de extindere a producției și a modelelor de investiții. Astfel, veniturile „neacționare (din activități fără participarea în capitalul subcontractaților locali)" ale CTN la nivel mondial au atins cote semnificative și deosebit de importante în economiile în curs de dezvoltare.
Se estimează că aceste tipuri de activități au generat peste 2000 de miliarde de dolari din vânzări în 2010. Contractele de fabricație și serviciile de outsourcing au atins $ 1,1-1,3 bilioane de dolari, de franchising – 330-350 de miliarde de dolari, 340-360 de miliarde de dolari – contractele de acordare a licențelor și contractele de management în jur de 100 de miliarde de dolari. În majoritatea cazurilor, Non-equity modes (NEMs) au ritmuri de creștere mai rapide, decât a industriilor în care își desfășoară activitatea [51].
În practică, procesul investițional, în cazul implicării în rețelele de producere-distribuție globale a CTN a partenerilor din țările receptoare, arată trivial. O companie locală, de exemplu, se ocupă de asamblarea producției sau asigură suportul informațional-tehnologic în bază de contract.
În același timp, compania locală poate primi acces la tehnologiile companiei-mamă, know-how, modelele de business sau piețele interne a CTN. Acestea și prezintă componenta investițională. Cu toate că nu are loc nici o injectare de capital. De asemenea, în evidența statistică internațională, conform metodologiei actuale de evidență a fluxurilor de capital, operațiunile enumerate se atribuie la comerțul cu servicii, respectiv, în prezent nu este posibil să fie estimată cu exactitate mărimea sau chiar ponderea acestora în fluxurile mondiale.
În condițiile actualei conjuncturi a economiei mondiale, pe perioada ultimelor decenii, ISD reprezentă factorul determinat al creșterii economice, dezvoltării inovaționale și extinderii procesului de globalizare. ISD au deschis posibilități de evoluare economică fără precedent atât pentru companii individuale, pentru industriile care le reprezintă, cât și pentru întregi economii naționale și chiar regiuni.
Fluxurile de ISD și procesul de globalizare care a marcat această eră se intercondiționează. Pe de o parte, fluxurile de ISD determină o internaționalizare mai largă a capitalurilor din economiile în care acestea sunt disponibile în volume mai mari și o redistribuire a acestora în cadrul economiei mondiale. Pe de altă parte, procesul de extindere a capitalului investițional a deschis accesul spre industrii și economii, care erau altădată închise și greu de penetrat, astfel stimulând creșterea fluxurilor ISD și motivând țările cu o economie mai închisă de a urma calea liberalizării. Mai mult ca atât, în prezent, un număr tot mai mare de țări au intrat în competiția atragerii fluxurilor de investiții străine. Ele au realizat în acest scop un șir de reforme în vederea abolirii barierelor administrative, regulatorii și instituționale cu care se confruntă investițiile ca obiectiv final fiind crearea unui climat investițional favorabil (vezi Figura 3.1).
Multiplele avantaje pe care le oferă ISD investitorilor și țărilor receptoare includ pentru primii acordarea posibilității de pionierat în penetrarea pe noi piețe, explorarea noilor tehnologii, promovarea inovațiilor în așa mod sporind eficiența țărilor de destinație – posibilitatea de a atrage volume importante de finanțare externă, noi tehnologii și tehnici de producție, aplicarea de noi capacități manageriale și strategii moderne de marketing astfel devenind mai competitive (vezi Figura 3.2).
Figura 3.1. Top-ul societăților de investiții financiare în România[43]
Pe fonul ameliorării climatului internațional investițional, actorii pieței investiționale internaționale au determinat tendința generală de sporire a fluxurilor de ISD pe perioada ultimului deceniu. Această tendință a fost, însă, întreruptă de criza mondială care s-a declanșat la sfârșitul anului 2007.
Figura 3.2. Ratingul țărilor lumii după indexul de inovare în anul 2013[42]
În ceea ce privește politicile guvernamentale cu privire la ISD, deși guvernele din majoritatea statelor sunt predispuse spre protecționism, politicile promovate, în cea mai mare majoritate, manifestă deschidere față de ISD și sporirea atractivității climatului investițional. Situația creditară a statelor membre ale UE este prezentată în Anexa 4 (vezi Figura A.4.1) și, tot aici – rezerva valutară ai acestor state (vezi Figura A.4.2).
Acordurile de facilitare și stimulare a proceselor investiționale (acorduri bilaterale de protejare a investițiilor, acorduri de evitare a dublei impuneri, acorduri de liber schimb), precum și revizuirea acordurilor investiționale existente manifestă o tendință de creștere (vezi Figura A.5.1 din Anexa 5). Fluxurile de ISD și corporațiile transnaționale joacă un rol din ce în ce mai important în internaționalizarea structurilor productive în economia contemporană. Acestea, alături de capitalul autohton, participă direct la procesul de dezvoltare a economiilor naționale și contribuie considerabil la sporirea competitivității acestor economii (vezi Figura 3.3).
Figura 3.3. Schema de decontare internațională[elaborată de autor]
Creșterea ISD este unul din factorii de bază, care contribuie la creșterea nivelului producției industriale, ameliorarea complexă a economiei naționale, soluționarea problemelor ce țin de renovarea bazei tehnice și tehnologice, precum și a fondurilor fixe ale întreprinderilor. Existența unui potențial impact pozitiv al investițiilor străine directe asupra bunăstării și creșterii competitivității țărilor receptoare este pe deplin recunoscută.
În perioada ultimelor trei decenii, cu excepția anului 2008, stocul de ISD la nivel mondial a cunoscut o creștere constantă și semnificativă. Astfel, în anul 1980 stocul de ISD a însumat circa 700.276,8 mil. USD, în anul 1990 – 2.081.782,4 mil. USD, iar în anul 2010, stocul de ISD depășea de mai mult de 25 de ori pe cel înregistrat în anul 1980 și de 8,5 ori – valoarea înregistrată în 1990, constituind 17.743.407,77 mil. USD (vezi Figura A.6.1. din Anexa 6). Descreșterea stocului de ISD a fost condiționată de criza mondială din anul 2008, în care acesta s-a redus față de anul precedent cu 13% sau 2.498.887,4 mil. USD, constituind 15.491.181,8 mil. USD. Anii 2009-2011 au fost marcați de o creștere ușoară a acestui indicator, ca urmare a unei relansări sensibile a fluxurilor de ISD (vezi Figura 3.4).
Figura 3.4. Stocul mondial de ISD în perioada 1990-2911, mil. USD[55]
Tendința marcată pe plan mondial a condiționat evoluția stocului de ISD atât în țările dezvoltate, cât și cele în curs de dezvoltare și tranziție. Analiza structurii geografice a stocului de ISD scoate în evidență o repartizare foarte decalată a acestora pe zone ale lumii, ponderea majoră a stocului de ISD fiind concentrată în țările dezvoltate – circa 70% (datele sunt prezentate în tabelul 2.1), dintre care, aproximativ 42% în UE și peste 20% în Canada și Statele Unite ale Americii.
O evoluție foarte diferită în perioada analizată au marcat țările în curs de dezvoltare, dacă în anii 1980-1984 stocul ISD constituia circa 43% din totalul mondial, la începutul secolului (a.2000-2004) acesta a scăzut aproape de două ori, iar creșterea până în a.2010 fiind moderată și atingând doar 31% din totalul stocului de ISD.
Ponderea țărilor în tranziție, inclusiv CSI în stocul mondial de ISD rămâne a fi extrem de mică. Primele stocuri de ISD în aceste țări sunt înregistrate în anii 1995-1999, ele ating la începutul a.2000 – 1,4% și 1,24%, respectiv, iar în anul 2010 ponderea acestora este de 3,59% și corespunzător 3,15% în totalul mondial.
Analiza ISD după criteriul flux investițional recepționat/generat, conform statisticii UNCTAD, reflectă faptul că cel mai mare investitor, dar și receptor de investiții este SUA. De exemplu, în anul 2009, SUA a generat și a recepționat cel mai mare flux de ISD, ele constituind 22,53% și, respectiv, 11,66% din total. În anii 2009-2010, în topul celor mai importanți generatori/receptori de ISD se regăsesc practic aceleași țări, anume: SUA, Franța, Japonia, Germania, China, Federația Rusă.
Analiza ISD după criteriul flux investițional recepționat/generat, conform statisticii UNICTAD, reflectă faptul că cel mai mare investitor, dar și receptor de investiții este SUA. Drept exemplu, în anul 2009, SUA a generat și a recepționat cel mai mare flux de ISD, ele constituind 22,53% și, respectiv, 11,66% din total.
Cele mai importante 10 țări, care în 2010 asigurau o pondere de circa 72,3% din ISD numără: SUA (22,53%), Franța (13,37%), Japonia (6,78%), Germania (5,70%), Hong Kong (4,75%), China (4,36%), Federația Rusă (4,18%), Italia (3,99%), Canada (3,53%), Norvegia (3,11%). În 2000, aceste țări nu asigurau decât 43,65%, în timp ce rolul de lider îl avea Marea Britanie cu 18,93%, iar alte țări investitoare importante erau Luxemburg, Olanda, Spania.
De asemenea, multe din aceste țări sunt și importanți receptori de ISD. Cu toate acestea, fluxurile de ISD după locațiune sunt mult mai diversificate. Astfel, primele 10 țări receptoare de ISD nu constituiau decât 49,95% din total, printre acestea se numărau SUA (11,6%), China (8,53%), Franța (5,35%), Hong Kong (4,35%), Marea Britanie (4,10%), Federația Rusă (3,48%), Germania (3,20%), Arabia Saudită (3,19%), India (3,11%), Belgia (3,03%). În 2000, aceste țări atrăgeau 55,90% din fluxurile de ISD. Mult mai atractive ca destinații la începutul deceniului, comparativ cu 2009 erau Luxemburg, Canada, Olanda, Brazilia, Spania. În același timp, ponderea în astfel de țări ca Federația Rusă, Arabia Saudită și Italia era foarte mică în influxurile mondiale de ISD.
În anul 2012, fluxurile de ISD și-au preluat tendința de creștere, iar date pentru anul 2011 arată că fluxurile de ISD la nivel mondial nu au atins nivelul ante-criză. În condițiile de post-criză, s-au dovedit a fi cele mai sensibile fluxurile de ISD direcționate spre țările dezvoltate, în timp ce ponderea țărilor în curs de dezvoltare a început să crească începând cu anul 2008, constituind astfel 35,58% și 42,93% în anul 2009, comparativ cu 26,90% în anul 2007. Din evoluția influxurilor de ISD pe parcursul acestui deceniu poate fi remarcat faptul că în timpul crizelor, acestea au tendință de a se reorienta dinspre țările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare. Această direcționare a ISD pe timp de criză spre țările în curs de dezvoltare este determinată de ritmurile de creștere mai înalte înregistrate în aceste regiuni, cadrul reformator dinamic în domeniul îmbunătățirii mediului de afaceri pentru atragerea unui volum mai mare de ISD în economie.
Analiza efectuată arată că în topul primelor 10 țări receptoare de ISD se află și 3 țări în curs de dezvoltare: China, Federația Rusă, India. În Studiul Perspectivelor de Investiții la nivel Mondial 2010-2012 se estimează că în perioada anilor 2011-2012 printre principalele regiuni de locație a fluxurilor de ISD vor fi China, India, Brazilia, SUA și Federația Rusă.
O explicație a fragilității comparativ mari a țărilor dezvoltate de pe urma reducerii fluxurilor ISD, comparativ cu țările în curs de dezvoltare și în tranziție este și faptul că în condițiile unei dure crize financiare, s-au redus esențial investițiile sub formă de fuziuni și achiziții transfrontaliere care sunt orientate cu preponderență (în jur de 70%) în țările dezvoltate. Numărul acestor operațiuni a scăzut cu 8%, de la 7018 în 2010, la 6425 în 2011 și încă cu 34% în anul 2012 (vezi Figura 3.5).
Figura 3.5. Structura ISD în economia mondială sub forma de achiziții și fuziuni transfrontaliere pe genuri de activități, anul 2012[54]
În perioada crizei au avut de suferit ISD orientate spre toate sectoarele de dezvoltare: primar, secundar și terțiar. Ca urmare a recesiunii economice, care a fost însoțită de o tensiune pe piața financiară internațională și o reducere drastică a cererii atât pentru bunurile finale, cât și intermediare, au scăzut investițiile orientate în sectorul primar, deși într-o măsură mai mică decât în celelalte sectoare.
3.2. Leasing-ul – sursa principală de deplasare a capitalului particular în activitatea economică mondială
Finanțările prin sistem leasing constituie in economia româneasca o adevărată gura de oxigen pentru agenții economici pentru care investițiile reprezintă o cerința esențiala pentru dezvoltarea activității lor. Și cum 99% din activitățile din economie necesita investiții pentru a se dezvolta, finanțările in sistem leasing vor cunoaște o creștere constanta.
Leasing-ul s-a impus în România și Moldova, așa cum a făcut-o peste tot in lume (poate mai puțin în economiile tarilor din lumea a III-a) în primul rând prin simplitate. Leasingul presupune existenta a trei terțe persoane: furnizorul, societatea finanțatoare (societatea de leasing) și utilizatorul (beneficiarul finanțării). Societatea de leasing cumpăra de la furnizor bunul solicitat de utilizator și îl cedează acestuia din urma pe o anumita perioada de timp contra unor redevențe lunare. Aceasta reprezintă in esența operațiunea de finanțare prin leasing. Pentru utilizator, aceasta operațiune îi va aduce și alte avantaje cum ar fi:
1. Îi permite realizarea de investiții atunci când nu dispune de lichiditățile necesare. Și cum investițiile contribuie de cele mai multe ori la sporirea cifrei de afaceri, surplusul de venit obținut poate acoperi redevențele lunare.
2. Îi permite sa-și folosească fondurile pentru sporirea capitalului de lucru (a activelor circulante), cele care sunt aducătoare de bani.
3. Îi permite sa fie in pas cu noua tehnologie prin aceea ca la sfârșitul contractului de leasing poate returna bunul societății finanțatoare și sa închirieze altul ale cărui caracteristici tehnice sporite ii pot oferi o eficienta mai mare in exploatare.
4. Îi permite sa beneficieze de amânarea plății taxelor vamale până la sfârșitul contractului pentru bunurile aduse din import. Plata taxelor vamale se va face doar la 20% din valoarea bunului.
5. Ii permite sa beneficieze de facilitățile fiscale Întreaga valoare a ratei de leasing este deductibila fiscal pentru IMM.
Analiza ISD după criteriul flux investițional recepționat/generat, conform statisticii UNCTAD, reflectă faptul că cel mai mare investitor, dar și receptor de investiții este SUA. De exemplu, în anul 2009, SUA a generat și a recepționat cel mai mare flux de ISD, ele constituind 22,53% și, respectiv, 11,66% din total. În anii 2009-2010, în topul celor mai importanți generatori/receptori de ISD se regăsesc practic aceleași țări, anume: SUA, Franța, Japonia, Germania, China, Federația Rusă.
Analiza ISD după criteriul flux investițional recepționat/generat, conform statisticii UNICTAD, reflectă faptul că cel mai mare investitor, dar și receptor de investiții este SUA. Drept exemplu, în anul 2009, SUA a generat și a recepționat cel mai mare flux de ISD, ele constituind 22,53% și, respectiv, 11,66% din total.
Cele mai importante 10 țări, care în 2010 asigurau o pondere de circa 72,3% din ISD numără: SUA (22,53%), Franța (13,37%), Japonia (6,78%), Germania (5,70%), Hong Kong (4,75%), China (4,36%), Federația Rusă (4,18%), Italia (3,99%), Canada (3,53%), Norvegia (3,11%). În 2000, aceste țări nu asigurau decât 43,65%, în timp ce rolul de lider îl avea Marea Britanie cu 18,93%, iar alte țări investitoare importante erau Luxemburg, Olanda, Spania.
De asemenea, multe din aceste țări sunt și importanți receptori de ISD. Cu toate acestea, fluxurile de ISD după locațiune sunt mult mai diversificate. Astfel, primele 10 țări receptoare de ISD nu constituiau decât 49,95% din total, printre acestea se numărau SUA (11,6%), China (8,53%), Franța (5,35%), Hong Kong (4,35%), Marea Britanie (4,10%), Federația Rusă (3,48%), Germania (3,20%), Arabia Saudită (3,19%), India (3,11%), Belgia (3,03%). În 2000, aceste țări atrăgeau 55,90% din fluxurile de ISD. Mult mai atractive ca destinații la începutul deceniului, comparativ cu 2009 erau Luxemburg, Canada, Olanda, Brazilia, Spania. În același timp, ponderea în astfel de țări ca Federația Rusă, Arabia Saudită și Italia era foarte mică în influxurile mondiale de ISD.
Leasing-ul s-a impus în România și Moldova, așa cum a făcut-o peste tot in lume (poate mai puțin în economiile tarilor din lumea a III-a) în primul rând prin simplitate. Leasingul presupune existenta a trei terțe persoane: furnizorul, societatea finanțatoare (societatea de leasing) și utilizatorul (beneficiarul finanțării)
Leasingul este de doua feluri: financiar și operațional. Procedural, este vorba de același lucru, însa exista aspecte care diferențiază cele doua tipuri de operații, și anume [34, p.68].
În cazul leasingului financiar, bunul finanțat este evidențiat in contabilitatea utilizatorului (beneficiarul finanțării).Utilizatorul va înregistra amortizarea aferenta mijlocului fix intrat in patrimoniu, amortizare care este deductibila din punct de vedere fiscal, potrivit legislației in vigoare;
În cazul leasingului financiar, redevența lunara este compusa din cota parte din valoarea de intrare a mijlocului fix și din dobânda de leasing. Dobânda de leasing este o cheltuiala deductibila din punct de vedere fiscal pentru utilizator;
În cazul leasingului operațional, redevența este compusa din cota de amortizare calculata conform prevederilor legale plus un beneficiu. Pentru utilizator, întreaga redevența lunara este considerata cheltuiala deductibila din punct de vedere fiscal;
În cazul leasingului operațional, bunul rămâne evidențiat in contabilitatea societății finanțatoare.
În condițiile în care mediul concurențial din țară devine tot mai aspru, viteza de reacție a companiilor la schimbările din mediul extern este vitală. Leasingul, prin operativitatea sa, satisface în intervale de timp foarte scurte nevoia de fonduri pentru investiții a agenților economici. Prin leasing agenții economici evită procedurile complicate ale contractării de credite bancare, proceduri care presupun imobilizarea unor elemente din patrimoniul companiei sau cel privat pentru constituirea de garanții [35, p.32].
Întreprinderea care se confruntă cu problema finanțării poate apela la operațiunile de leasing deoarece [52]:
leasingul favorizează concentrarea resurselor întreprinderii în activități profitabile, simplifică gestionarea investițiilor;
leasingul este o alternativă a raportului juridic de vânzare-cumpărare directă de bunuri.
Astfel:
leasingul este un mijloc de îmbunătățire a fondurilor proprii, întâlnit des în cazul întreprinderilor nou-create;
leasingul poate fi o finanțare mai avantajoasă chiar și în cazul unei întreprinderi în ascensiune, deoarece permite realizarea unei economii de fonduri proprii, care pot fi utilizate în alte scopuri.
Chiar și în țări cu mecanisme financiare extrem de bine dezvoltate, operațiunile specifice leasingului sunt componente relativ noi ale activităților financiare, acestea derulându-se pentru prima dată în Statele Unite, începând cu anul 1954, odată cu înființarea de către Henry Schonfeld a companiei „American Leasing Corporation". În următorii ani, leasingul a cunoscut o amplă dezvoltare în toate țările industrializate ale lumii, devenind o trăsătură caracteristică a economiei de piață [37, p.317].
Organul reprezentativ în industria leasingului în Europa este Federația Europeană a Asociațiilor Naționale ale Companiilor de Leasing – Leaseurope, fondată în 1973 [52]. Deși a fost înființată ca un forum în care să se discute problemele specifice acestei noi forme de finanțare, între timp a devenit o instituție de promovare a intereselor membrilor săi în tratativele cu Comisia Uniunii Europene, Consiliul Internațional de Standarde Contabile etc.
Un factor important, care a asigurat dezvoltarea intensivă a pieței serviciilor de leasing și stabilirea unor reguli generale de derulare a tranzacțiilor în scopul armonizării legislației statelor aderente, a constituit adoptarea de către Comisia Institutului Internațional de Uniformizare a Dreptului Privat, la 28 mai 1988 în Ottawa, a Convenției UNIDROIT cu privire la leasingul financiar internațional. Până în prezent la această Convenție au aderat majoritatea statelor din Europa de Est (Ungaria, România, Cehia, Slovacia, Letonia) și din CSI (Rusia, Belarus, Uzbekistan), în total 59 de țări semnatare și participante [6, p.246].
Au fost definite principalele drepturi și obligații pe care le au părțile. Prevederile Convenției au caracter general și instituie numai cadrul juridic pe baza căruia urmează să se deruleze operațiunile de leasing și să se soluționeze litigiile apărute, lăsând pe seama dreptului comun determinarea instanțelor competente de soluționare a litigiilor. Convenția cuprinde norme de drept comercial și civil, pe care le adaptează relațiilor triunghiulare care apar într-o operațiune de leasing.
La baza adoptării Convenției au stat următorii factori:
importanța eliminării constrângerilor juridice existente în derularea tranzacțiilor de leasing internațional și menținerea echilibrului între interesele părților implicate;
utilitatea stabilirii anumitor reguli legate de prevederile dreptului comercial și privat privind operațiunile de leasing;
necesitatea conferirii leasingului financiar internațional a unei accesibilități sporite;
• adaptarea regimurilor juridice privind contractul de închiriere a relațiilor tripartite existente în cazul leasingului.
În țările, unde astfel de legi au fost aplicate, acestea au fost modelate după Unidroit Convention on International Financial Leasing. Deși Convenția este orientată spre tranzacțiile internaționale, tranzacții de tip cross-border, ea este un model folositor pentru reglementările interne din fiecare țară care are nevoie de legislație specifică de leasing. La scară mondială leasingul se caracterizează prin structură diferită pe ramuri de activitate [39, p.196].
În economia mondială, fiecare țară are particularitățile sale de reglementare a activității de leasing. Acolo unde leasingul este o funcție specifică a băncilor (Italia, Franța), ele reglementează nu numai activitatea bancară, dar și controlează leasingul. În Marea Britanie, Germania băncile controlează doar partea operațiilor de leasing efectuată de structurile subordonate departamental. În Franța activitatea de leasing este strict reglementată de către stat, alături de bănci. În alte țări gestiunea activității de leasing, în comparație cu operațiile bancare, este considerabil simplificată.
Legislația Italiei, Franței prevede cerințe speciale față de mecanismul de leasing. Contractele de leasing trebuie înregistrate de organele judiciare în scopul informării unor persoane concrete, stabilite de legislația proprietarului de bunuri acordate în leasing. Cele mai favorabile condiții pentru piața serviciilor leasing sunt create în Marea Britanie, Germania, Irlanda, Norvegia, SUA și în alte țări dezvoltate. De exemplu în Irlanda, pentru stimularea leasingului, statul acordă companiilor de leasing subvenții și oferă posibilitatea de a folosi regimul accelerat de amortizare, cu impact benefic asupra pieței de leasing. Astfel, Irlanda a devenit centrul mondial al leasingului de avioane și aici activează Centrul Internațional de Servicii Financiare [18, p.83].
Majoritatea operațiunilor de leasing în țările membre ale Leaseurope sunt cu bunuri mobile. Dacă în anul 2002 ponderea bunurilor mobile era de 80,4%, atunci în anul 2012 ponderea lor a constituit 89,1%.
În UE industria leasingului a înregistrat în ultimii ani o dinamică ascendentă, având o structură foarte flexibilă în ceea ce privește domeniile de aplicare și costurile de finanțare. Autorul consideră, că piața de leasing în UE s-a aflat mereu în creștere, și doar începând cu anul 2008 a cunoscut o descreștere din cauza crizei economico-financiare mondiale. În ceea ce privește produsele noi, sortimentul s-a micșorat, cifrându-se la nivelul anului 2003. Cea mai mare scădere a fost înregistrată de echipamentele finanțate prin leasing – cu 35,3% și de automobile – cu 24,4%. În anul 2009 a avut loc cea mai mare decădere a volumului tranzacțiilor de leasing. În țările Uniunii Europene tranzacțiile de leasing în anul 2009 au acoperit în medie 13,9% din volumul total al investițiilor în capital fix. De menționat faptul că în topul țărilor cu ponderea cea mai mare a tranzacțiilor de leasing în investițiile totale, în anul 2013, se situează statele care au cunoscut schemele de leasing și le-au dezvoltat vertiginos. În Irlanda, Franța, Elveția, Germania, Olanda, Marea Britanie, Italia această cotă depășește media europeană, iar în Belgia, Danemarca, Spania, Portugalia, Finlanda cota variază între 5 și 11%. Piața europeană a serviciilor de leasing se caracterizează printr-o concentrare teritorială majoră. Astfel, 65% din volumul total al industriei de leasing revin următoarelor țări: Marea Britanie, Germania, Italia, Franța și Spania [16, p.528].
Ce ține de situația pe piața de Leasing mondială este prezentată de autor în Figura 3.6.
Figura 3.6. Volumul pieței de leasing în activitatea mondială în anii 1980-2013[49]
Estimarea activităților de leasing la nivelul Uniunii Europene se determină în baza ratei de penetrare a operațiunilor de leasing, indicator recunoscut internațional. Indicatorii din Tabelul 3.1. prezintă o tendință încurajatoare. Chiar și în anul 2008, când a început criza financiară, în țările europene rata medie de penetrare a leasingului a depășit ratele anilor precedenți. Aceste valori demonstrează că leasingul devine o sursă sigură de creștere a investițiilor în capitalul fix. În Irlanda (46%) și Anglia (36%) leasingul deține cea mai mare pondere în investițiile naționale. Trebuie menționat, că suma nominală a operațiilor de leasing în Anglia este aproape aceeași ca în Germania.
În ultimul timp, la nivelul Uniunii Europene se invocă necesitatea adoptării unei legislații comunitare și unor standarde referitoare la companiile de leasing. Este menționat și faptul că la nivel european se pune problema, din ce în ce mai acut, a implementării prevederilor Tratatului Basel II, care face trimitere și la operațiunile de leasing, astfel încât noțiunea de adecvare a capitalului devine de actualitate și pentru acest segment de piață. În prezent în UE este vehiculată suma de minimum 1 mil. de euro pentru o companie de leasing în capitalul statutar [36, p.439].
Tabelul 3.1. Volumul serviciilor de leasing pe cele mai dezvoltate piețe din Europa de Vest, mil. euro [42]
În țările Europei de Est operațiunile de leasing abia au început să se dezvolte. Volumul absolut și ponderea acestor operații sunt destul de neînsemnate, dar există o tendință vizibilă de creștere. Excepție face doar Cehia, care are un nivel mai ridicat al operațiilor de leasing decât Norvegia sau Grecia. Iar după indicatorul ponderii acestor operații, Cehia deține locul patru între țările-membre ale Leaseurope.
Tranziția la economia de piață a Ungariei, Cehiei, Slovaciei și a altor țări din Europa de Est, inclusiv a țărilor CSI, a deschis noi perspective pentru dezvoltarea leasingului. În general, se poate constata că acele țări care au întreprins măsuri economice radicale și nu s-au limitat la reforme parțiale s-au dovedit mai pregătite și mai receptive în dezvoltarea pieței leasingului. Chiar și statele baltice, cu moștenirea istorică din cadrul URSS, au avansat mult în domeniul tranzacțiilor de leasing. Conform datelor statistice, dezvoltarea leasingului în Ungaria, Cehia, Polonia, Estonia, Slovenia se caracterizează în ultimii ani printr-o creștere accentuată, care depășește cu mult parametrii din alte domenii economice naționale.
Reglementarea tranzacțiilor de leasing în Cehia, România, Slovacia, Estonia se efectuează prin legi speciale, pe când în Ungaria și Polonia tranzacțiile de leasing sunt reglementate de Codul civil. Este de subliniat implicarea instituțiilor financiare din aceste țări în dezvoltarea pieței autohtone de leasing [36, p.440].
Piața de leasing pentru țările Europei Centrale și de Est este într-o ușoară creștere. Pentru anul 2008 Polonia deține o pondere de 31,5% din totalul pieței est-europene de leasing, urmată de Cehia – 17,4%, Ungaria – 16,1,1% și România – 15,4%. Cea mai mare creștere a înregistrat dezvoltarea leasingului în România și Polonia. (vezi Tabelul 3.2).
Tabelul 3.2. Piața de leasing în țările Europei Centrale și de Est în anii 2006-2012, mil. euro [42]
O caracteristică importantă a pieței de leasing din aceste țări constă în participarea masivă a capitalului străin în derularea tranzacțiilor de leasing internațional și prezența filialelor celor mai importante companii europene în calitate de operatori. Acest aspect este foarte important pentru țările care au devenit membre ale UE sau aspiră să devină, fiind nevoite în termene restrânse, să armonizeze legislația națională referitoare la leasing și să stabilească dimensiunea minimă a capitalului social pentru o companie de leasing într-o directă concordanță cu reglementările europene.
Tabelul 3.3. Arenda și serviciile de leasing din SUA, mld. Dolari [27]
În SUA leasingul este mai bine dezvoltat decât în Europa de Vest, care, la rândul ei, întrece țările Europei de Est și ale CSI în ceea ce privește leasingul atât ca proporții, cât și ca nivel de dezvoltare. În Tabelul 3.3. sunt prezentate obiectele caracteristice pentru piața de leasing din SUA. Din datele prezentate, autorul concluzionează că leasingul utilajului și al echipamentului industrial și comercial ocupă o pondere destul de convingătoare în folosul beneficiilor pentru dezvoltarea industrială a economiei SUA ( în medie pe perioada de analiză – 28%).
Paralel cu dezvoltarea leasingului financiar, în volumul mondial al tranzacțiilor de leasing a crescut în ultimii ani importanța și ponderea leasingului returnabil și a leasingului operațional. După cum ne demonstrează experiența mondială, în condiții de leasing sunt finanțate până la 30% din volumul total de investiții în SUA, Japonia, Marea Britanie, Irlanda și alte țări dezvoltate [37, p.329]. Perspectiva acestei forme de deplasare a capitalului, ca tip de afacere, în România și Moldova poate fi reliefată în baza experienței mondiale.
Generalizând experiența de leasing internațional, putem afirma că piața dezvoltată de servicii leasing fortifică sectorul productiv al economiei naționale prin crearea condițiilor de dezvoltare accelerată a ramurilor de importanță strategică, stimulează fluxul capitalului în sfera productivă. Existența unei legislații specifice nu este un factor determinant pentru dezvoltarea leasingului, predominând factorii macroeconomici din economia țării, suportul din partea statului a activității de investiții și de leasing, ca formă importantă a acestei activități. Existența unor anumite facilități fiscale este un stimulent puternic pentru dezvoltarea leasingului. Autorul consideră, că doar alinierea la nivelul de organizare și reglementare, atins în țările dezvoltate economic, va permite și României să devină membru deplin al sistemului internațional de operatori de leasing.
În opinia autorului, Leasing-ul se atribuie la categoria de operațiuni ce au apărut în perioada modernă, dar are perspectiva de a se extinde rapid în practică deoarece [16, p.472]:
în sensul obținerii de venituri și alte beneficii, leasingul are anumite avantaje în comparație cu alte tipuri de activități comerciale;
în sensul obținerii de mijloace, utilaje sau alte bunuri în folosință sau în proprietate, leasingul are anumite avantaje în comparație cu alte tipuri de finanțări.
Necesitatea și perspectiva leasingului în România au fost evidente chiar la începutul tranziției spre economia de piață. Uzarea totală a fondurilor fixe ale întreprinderilor rămase din perioada sovietică și lipsa mijloacelor proprii pentru modernizarea și reutilarea mijloacelor de producție au fost condițiile ce au generat dezvoltarea leasingului. Cu toate acestea, în anii 1996-2001 dezvoltarea leasingului în țară a fost stopată. Una dintre barierele principale în calea dezvoltării a fost baza juridică și normativă, care a denaturat atât esența economică a leasingului, cât și normele juridice ale tranzacțiilor de leasing.
O barieră serioasă în calea dezvoltării pieței de leasing în România a fost criza financiară din 1998. Însă, concomitent, această criză a demonstrat avantajele importante ale leasingului, unele companii moldovenești, prestatoare de servicii leasing, s-au dovedit a fi mai stabile decât unele bănci. Pentru depășirea crizei financiare, piața serviciilor de leasing din România a avut nevoie de timp. O oarecare creștere a numărului și mărimii tranzacțiilor de leasing s-a observat doar începând cu anul 2002, iar adoptarea noii base legislative cu privire la leasing a permis o înviorare a acestui sector în anii următori.
Majoritatea întreprinderilor din România caracterizează serviciile de leasing drept un factor puțin accesibil pentru dezvoltarea afacerii. Această afirmație vorbește nu doar despre faptul că acest aspect al susținerii businessului este în stadiul inițial de dezvoltare, dar și despre lipsa informației în mediul antreprenorial referitor la oportunitățile oferite de leasing. Acest fapt denotă lipsa unor structuri de leasing dezvoltate pentru susținerea economiei în România. Anume leasingul poate și trebuie să devină factorul principal în crearea și renovarea capitalului. Facilitarea condițiilor de finanțare face din leasing un instrument tot mai accesibil.
Ce ține de Leasing-ul în Republica Moldova, autorul indică că, în conformitate cu Clasificatorul Activităților Economice al Republicii Moldova (CAEM), activitățile economice în domeniul leasingului financiar sunt cuprinse în grupa J65210. Identificarea operatorilor de leasing a fost efectuată inițial în baza ofertelor de publicitate lansate pe piață și ulterior completată pe baza clasificatorului activităților economice din Moldova.
Conform datelor Camerei Înregistrării de Stat, la situația din 31 ianuarie 2014 în Moldova existau 134 de agenți economici având ca obiect de activitate declarat „Închirierea mașinilor și a echipamentului". Însă, potrivit datelor oficiale, rapoarte de activitate prezintă doar 43 de firme, inclusiv 34 de companii care au dreptul de a acorda servicii de leasing, dintre care doar 24 sunt active. Conform experților, 10-11 companii dețin o cotă de peste 90% din totalul portofoliului, iar celelalte companii de leasing sunt mici și au un potențial de operare redus. Unitatea de implementare a Proiectul moldo-nipon 2KR nu are statut de persoană juridică, dar este un important operator de leasing al tehnicii agricole. După volumul mijloacelor fixe acordate în leasing, lideri pe piață în anul 2009 au fost companiile Euroleasing, MAIB Leasing, Raiffeisen Leasing, Total Leasing, Top Leasing, care dețin 60% din volumul mijloacelor fixe acordate în leasing. În anul 2013 lideri în acest sector au fost companiile Express Leasing, Euroleasing, MAIB Leasing, Raiffeisen Leasing, Total Leasing, însumând 67% din volumul mijloacelor fixe acordate în leasing [44].
Piața serviciilor de leasing din Republica Moldova este una destul de tânără, în plină dezvoltare, continuă și progresivă, fiind marcată, pe parcursul evoluției sale, de câteva etape importante. În anul 1996, când a fost aprobată prima lege privind leasingul în Republica Moldova au apărut premise pentru lansarea activității în sectorul prestării serviciilor de leasing. Legea însă nu stimula suficient dezvoltarea leasingului.
Următoarea etapă ce a marcat evoluția pieței serviciilor de leasing a constituit-o apariția în anul 2002 a primelor companii ce prestau exclusiv servicii de leasing – companiile MAIB Leasing și Euroleasing.
Adoptarea noii Legi cu privire la leasing și amendamentele respective la Codul fiscal, Codul civil etc. au fost principala realizare a anului 2005, constituind următoarea etapă în dezvoltarea pieței serviciilor de leasing. Extinderea naturii subiecților și obiectelor de leasing, echivalarea dobânzii de leasing cu rata dobânzii stabilită de băncile comerciale sunt principalele prevederi ce au creat o situație favorabilă atât pentru companiile de leasing, cât și pentru clienții acestora. Noua legislație a avut un efect catalizator, astfel că pe parcursul anului 2006 au apărut șapte companii de leasing, trei dintre care au la bază capital străin 100% și, în calitate de fondatori, grupuri investiționale cu o vastă experiență în domeniu.
Anul 2007 vine să completeze lista companiilor de leasing cu încă 5 operatori, iar în anul 2008 au mai fost fondate 5 companii de leasing, dintre care o companie afiliată unei bănci și una cu capital străin. Așa, în anul 2013 nu a fost înregistrată nici o companie de leasing, acest sector fiind marcat de criza financiară (vezi Anexa 7).
În ultimii ani piața serviciilor financiare parcurge o dezvoltare impunătoare. Aceasta se datorează noilor oportunități, cum ar fi creșterea investițiilor în sectorul imobiliar, sporirea consumului populației, care devine tot mai conștientă în ceea ce privește modul în care ar putea să beneficieze de noile produse și servicii financiare. În condițiile în care experții estimează ritmuri de creștere de 50% anual, este firească atracția companiilor locale și internaționale pentru piața serviciilor financiare.
Creșterea dinamică a pieței de leasing din Moldova sporește inevitabil concurența în această industrie, atrăgând noi companii. Astfel, au apărut companii de leasing noi, iar companiile existente și-au consolidat pozițiile, înregistrând ritmuri considerabile de creștere [11, p.248].
De menționat, că Băncile din România și Moldova au conștientizat că companiile de leasing nu le sunt concurenți. În alte țări din lume se obișnuiește ca băncile să practice vânzări de bani cu ridicata, care oferă mai puține riscuri și o cifră de afaceri mai mare, iar companiile financiare (companiile de leasing) trebuie să se ocupe de activități cu amănuntul. Autorul este de părere, că participarea directă a unei bănci comerciale la capitalul social al unei companii care desfășoară activitate de leasing este supusă următoarelor restricții:
încasarea de la persoanele afiliate a unor dobânzi și comisioane mai mici decât percep în condiții similare de la ceilalți împrumutați;
înaintarea față de persoanele afiliate a acelorași cerințe privind asigurarea rambursării creditului, condițiile achitării creditului, prezentarea informației complete privind situația financiară și a informației referitor la utilizarea efectivă a creditului;
la acordarea creditelor persoanelor afiliate riscul de rambursare asumat de bancă nu trebuie să fie mai mare decât în cazul acordării creditelor altor creditori;
datoria totală pe credite a unei persoane afiliate băncii și/sau unui grup de persoane care acționează împreună cu persoana afiliată băncii nu trebuie să depășească 20% din capitalul normativ total al băncii.
Companiile de leasing reprezintă obiectul afilierii cu instituții sau grupuri financiare naționale și internaționale. EuroLeasing, MAIB-Leasing, BS-Leasing și Electrosistem fac parte din grupul companiilor, din cadrul economiei mondiale, afiliate băncilor. Aceste companii de leasing au acces la resursele băncilor, pentru a le utiliza în activitatea de creditare, câștigând, astfel, în competitivitate. Avantajele date sunt valabile și pentru băncile proprietare, care își măresc portofoliul de credite, minimizând riscurile și descentralizând activitatea de creditare.
Printre companiile, care au ca fondatori grupuri financiare și investiționale externe, ce includ și structuri specializate în domeniul leasingului se numără: IMC Leasing, Total Leasing, Top Leasing, Raiffeisen Leasing, BT Leasing MD și Optima Leasing. Pe piața națională au apărut grupuri financiare ca grupul german SIXT, grupul Broadhurst Investment Limited – unul din cele mai mari fonduri de investiții din România, care a investit în ultimii 12 ani peste 250 mil. dolari în piața românească de capital, și Banca Transilvania, care este una din cele mai mari bănci din România, cu o valoare a activelor de 4,4 mld. euro. Acționarul majoritar al băncii este BERD, cu o participare de circa 15%.
Alt operator important din această categorie – Total Leasing – a fost creată prin subscrierea majoritară a Emerging Europe Leasing and Finance B.V., companie regională de leasing aflată în portofoliul fondului privat de investiții Balkan Accession Fund. Companiile din această categorie au apărut ca efect al Legii din anul 2005. Drept imbold pentru operatorii în cauză au servit și rezultatele financiare favorabile obținute de companiile din prima grupă, precum și lipsa resurselor financiare bancare pentru creditarea companiilor de profil afiliate băncilor.
Afilierea la grupurile externe prezintă avantaje evidente. În primul rând, facilitează accesul la resurse, relativ mai ieftine, ale fondatorilor săi, dar și la liniile creditare ale altor finanțatori, datorită imaginii grupului la care se subordonează. În al doilea rând, operatorii naționali moștenesc de la fondatorii lor experiența în domeniul leasingului, reprezentată prin know-how, produse standardizate, marketing etc., provenită din activitatea exercitată în segmente similare pe piețe financiare mult mai avansate.
Există și companii captive, care apar complementar celor axate pe comercializare – dealerilor de automobile, utilaje și echipamente etc. Apartenența operatorilor la o categorie de fondatori implică și o diferențiere a serviciilor de leasing oferite în funcție de strategia fiecărei companii, a structurii tranzacției după cost și condiții de plată pentru serviciile oferite, a mecanismului de gestionare a riscului afacerii, a disponibilității și flexibilității în derularea tranzacției [38, p.218].
Tabelul 3.4. Mijloace fixe acordate în leasing în anii 2005-2013, mil.lei* [44]
În același timp, datele prezentate de autor, demonstrează că operațiunile de leasing încă nu sunt utilizate la potențialul lor maxim de sectorul industrial, principalele cauze fiind ritmurile lente de dezvoltare a industriei, lipsa strategiilor de dezvoltare a întreprinderilor industriale, nesiguranța pe piața de desfacere a produselor industriale, importurile înalte de produse și mărfuri la prețuri mai competitive și, în sfârșit, criza economico-financiară.
Partea preponderentă a mijloacelor fixe acordate în leasing rămâne să fie mijloacele de transport. Leasingul de automobile este cel mai răspândit produs oferit de operatorii de leasing din Moldova, atingând o pondere de aproximativ 90% cu mici abateri pe anii studiați. Principalele cauze ale acestei preponderențe sunt riscul ușor cuantificabil, lichiditate și cerere ridicată [42].
Acest fenomen are la bază o serie de motive obiective. Leasingul cu automobile nu implică costuri de lansare și obiectul leasingului poate fi operat din momentul în care locatarul primește cheile și actele necesare pentru automobil. Un alt aspect demn de remarcat este faptul că perioada de utilizare a autovehiculului, de regulă, depășește durata contractului de leasing, astfel aceste active rămân lichide și după încetarea contractului. De asemenea, piața secundară de automobile oferă posibilități reale de vânzare operativă a automobilelor revocate de la clienții rău-platnici, dacă este să comparăm cu piața secundară de utilaj sau echipament.
Pentru a-și minimiza riscurile, companiile de leasing au micșorat termenul de achitare. Astfel, dacă valoarea mijloacelor fixe acordate în leasing cu termen de achitare de la 3 până la 5 ani în primii ani analizați înregistra o creștere, atingând în anul 2011 o pondere de 42,2% din totalul valorii acordate în leasing, pentru următorii ani este în descreștere, în anul 2013 fiind de 32,2%. Actualmente ponderea cea mai mare este deținută de mijloacele acordate în leasing cu un termen de achitare de până la 3 ani [44].
Dezvoltarea activității de leasing a depășit cu mult ratele de creștere a altor segmente ale economiei mondiale, chiar și pe fondul unei evoluții în general nefavorabile a economiei moldovenești. Cu toate acestea, piața de leasing mondială este considerată încă insuficient de dezvoltată și structurată.
3.3. Concluzii la Capitolul III
Sub aspectul distribuției sectoriale a ISD la nivel mondial, s-a constatat că aceasta a suferit o schimbare radicala în ultimele două decenii, de la predominanta sectorului industrial la cea a serviciilor, care s-au dovedit a fi cea mai dinamică componentă a fluxului de ISD. ISD s-au orientat spre servicii, inițial în țările dezvoltate, apoi în țările în dezvoltare și economiile în tranziție, evoluția fiind în conformitate cu creșterea importanței serviciilor în PIB și gradul limitat de comercializare a acestora. De menționat, că în cadrul serviciilor, un avânt deosebit în ultimii ani a cunoscut sectorul cercetării – dezvoltării, fapt pe care îl considerăm oarecum neașteptat, deoarece cercetarea și dezvoltarea sunt servicii care implică îndemânare, cunoștințe și suport de foarte bună calitate, care pot fi asigurate, mai degrabă, în țările dezvoltate care au sisteme de inovare naționale puternice. De asemenea, cercetarea și dezvoltarea se presupune că sunt printre cele mai puțin fragmentabile activități economice, deoarece implică informații și cunoștințe strategice pentru firme și pentru că de multe ori implică un schimb intens de cunoștințe (de cele mai multe ori un schimb tacit) între utilizatori și producători, în cadrul unor grupuri.
Autorul este de părere, că la moment, numai un număr mic de țări în dezvoltare și economii în tranziție participă la procesul de internaționalizare a cercetării și dezvoltării. Totuși, faptul că unele dintre ele sunt acum percepute ca locații atractive pentru cercetare și dezvoltare de nivel foarte înalt, e un semn că e posibil ca țările să-si dezvolte capacitățile necesare pentru a se conecta la sistemele mondiale de cercetare ale companiilor transnaționale. Apreciem că din perspectiva unei țări gazdă, internaționalizarea cercetării și dezvoltării deschide porți nu doar pentru transferul de tehnologie creată în alte țări, ci și pentru procesul de creare a tehnologiei în sine. Asta le poate permite unor țări gazdă să-și întărească capacitățile de inovație și cele tehnologice. Însă, cu regret putem accentua decalajul pentru cei ce nu reușesc să se conecteze la rețeaua mondială de inovații
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Pe parcursul cercetării tematicii, abordate în lucrarea dată, autorul a ajuns la următoarele concluzii:
1. Importanța demersului științific acestei lucrări rezidă în faptul că abordează în domeniul dat al piețelor capitalurilor particulare care are semnificații teoretice evolutive și implicații practice majore, decurgând din relațiile complexe dintre deplasarea și alocarea resurselor particulare disponibile, utilizarea eficientă și optimă a cererii de capital dintr-o economie. Existența și, mai ales, gradul de dezvoltare a pieței mondiale de capital a devenit pentru economia românească și moldovenească un criteriu, o condiție și un etalon al gradului de evoluție și dezvoltare a economiei de piață funcționale;
2. Înregistrarea deplasării capitalului particular în economia mondială pe parcursul existentei relațiilor de comerț, producere, schimb de inovații tehnologice etc., dinamica capitalului si efectele acesteia asupra vieții economice și societății sunt extrem de importante. Însa, deși bine diferențiate prin natura lor, operațiile privind deplasarea capitalului particular reprezintă o parte componenta a ansamblului de operații economice mondiale, generate de desfășurarea activității intr-o unitate economica.
3. Vorbind despre piața de leasing în economia mondială – acesta este un segment important al pieței financiare, fiind și deosebit de utilă ca alternativă de finanțare pentru întreprinderi. În Moldova piața de leasing se dezvoltă în paralel cu alte segmente ale pieței financiare, însă mai rămâne loc pentru îmbunătățiri. Colaborarea sectorului bancar cu instituțiile financiare internaționale, în special cu BERD, poate facilita atragerea de surse creditare ieftine pe piața de leasing. BERD, împreună cu Mobiassbancă, utilizând instrumentul de finanțare MCFF (Medium Sized Loan Co-Financing Facility), a aprobat în anul 2008 un împrumut pentru IMC Leasing în valoare de 2,8 mil. euro. MCFF este instrumentul financiar destinat băncilor locale din țările aflate în tranziție, țările vest-balcanice, precum și din alte țări ale căror companii au depășit capacitățile de finanțare interne (Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica Kârgâză, Moldova, Mongolia, Uzbekistan, Tajikistan). Sectorul de leasing va beneficia de finanțare din partea BERD în cadrul unui program de finanțare în valoare de 70 mil. euro. BERD, ai cărei acționari sunt 60 de state și două organizații interguvernamentale, susține în Europa Centrală și de Est și în CSI tranziția de la o economie centralizată la o economie de piață.
În scopurile deplasării și utilizării mai eficiente a capitalului particular și accelerării integrării economiei naționale în comunitatea internațională, creșterii eficacității economice a relațiilor respective înaintăm următoarele recomandări:
1. Ministerului Economiei și structurilor de stat ale României și Moldovei a elabora un program complex de stimulare a investițiilor externe in care urmează de a se prevedea liberalizarea in continuare a activității economice externe, prin elaborarea bazei normative și legislative adecvate in vederea reglementării și stimulării investițiilor externe. El trebuie să includă in sine politica statală unică in investițiile externe și să contribuie la reformarea întregului sistem de activitate externă. Pe lângă liberalizarea activității economice externe, în mâinile statului și in continuare urmează a fi păstrate pârghiile de bază ce reglementează procesul exterior economic. In actele legislative adoptate e necesar a reglementa formele și volumul atragerii investițiilor externe, exportului de materie primă strategică, tehnică, tehnologii și capital, procesul de formare a prețurilor;
2. Capitalul internațional trebuie atras in economia națională sub toate formele accesibile și nu numai de structurile statale, însă principalul accent trebuie să fie pus pe investițiile productive directe. Anume investițiile directe creează condiții de creștere economică accelerată și independentă. Implementarea tehnologiilor externe moderne și progresive trebuie să servească drept motiv primordial in fondarea întreprinderilor cu capital străin. Prin intermediul capitalului străin trebuie de consolidat sectorul național al economiei, de creat un mecanism intern de acumulare a capitalului. Atragerea capitalului din exterior nu trebuie să fie îndreptată spre denaționalizarea economiei, înăbușirea activității antreprenoriale naționale, privațiunii capitalului propriu de independență;
3. Extinderea investițiilor externe directe legată nemijlocit și de activizarea factorului uman: majorarea locurilor de muncă, rezolvarea problemei asigurării cu cadre profesioniste, educarea unor noi întreprinzători cu o viziune și o mentalitate orientativă nouă. Colaborarea in afaceri externe e necesar a fi ridicată la un nivel mai înalt. Structurilor economice statale și private nu trebuie să admită mărirea supra limită a datoriilor externe fără un control corespunzător, pentru a nu crea fenomene de criză in domeniul valutar-financiar și creditar al colaborării cu țările externe. Dezvoltarea vastă a parteneriatului de afaceri cu capital străin, necesită menținerea stabilității social-politice și economice in republică fără de care orice măsuri economice, în domeniul atragerii investițiilor externe, rămân nerezultative;
4. Întru crearea condițiilor atractive pentru investitorii străini este necesară: asigurarea unei stabilități politice in țară, inclusiv in Transnistria; determinarea mărimii impozitelor, inclusiv a TVA; fondarea ZEL și lărgirea activității lor; menținerea stabilității macroeconomică; diminuarea corupției in economie; diminuarea birocratismului aparatului administrativ din republică, care la rândul său conduce la extinderea corupției. In scopul intensificării fluxurilor de investiții externe directe, in republică este necesară elaborarea unei strategii argumentate, obiectivul principal al căreia va fi promovarea avantajelor României și Republicii Moldova ca țări atractive și avantajoase pentru corporațiile transnaționale;
5. Structurile guvernamentale ale acestor două țări trebuie să țină cont de experiența țărilor-membre ale UE, să evidențieze factorii de risc economic al ISD, să argumenteze profiturile și pierderile în urma alocărilor ISD pentru perioadele de scurtă și lungă durată. ISD, fiind necesare pentru dezvoltarea economiei naționale, trebuie favorizate și stimulate. În acest scop, Guvernul României și Republicii Moldova va trebui să elaboreze un șir de mecanisme economice de susținere a ISD in țară; să argumenteze direcțiile de utilizare a ISD; să ducă evidența dezechilibrelor dintre capacitățile de producere din agricultură, industria de procesare a materiei prime agricole să favorizeze ISD pentru stabilirea echilibrelor necesare.
BIBLIOGRAFIE
I. ACTE LEGISLATIVE, HOTĂRÎRILE GUVERNULUI
1. Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr.75/1999 privind activitatea de audit financiar. În: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.598 din 22 august 2003, cu modificările și completările ulterioare.
2. Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr.90/2008 privind auditul statutar al situațiilor financiare anuale și al situațiilor financiare anuale consolidate. În: Monitorul Oficial al României, Partea I nr.481 din 30 iunie 2008.
3. Hotărârea Guvernului României, nr.983/2004, pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Camerei Auditorilor Financiari din România. În: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.634 din 13 iulie 2004, cu modificările și completările ulterioare;
4. Legea Republicii Moldova cu privire la leasing nr.59-XVI din 28.04.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.92-94/429 din 8 iulie 2005
II. INSTRUCȚII ȘI MATERIALE METODOLOGICE
5. Reglementări internaționale de audit, asigurare și etică. Audit financiar 2008 (Vol I, Vol.II). București: Irecson, 2009. 542 p.
III. MONOGRAFII, ARTICOLE, MANUALE
6. Badeviț Z. Finanțare și investiții la întreprinderile complexului agrar. București: Lumina – Lex, 2003. 464 p.
7. Băncilă N. Evaluarea financiară a întreprinderii. Chișinău: ASEM, Tipografia Centrală, 2005. 218 p.
8. Bogdan I. Tratat de management financiar-bancar. București: Economică, 2012. 368 p.
9. Brigham Eugene F. Ehrhardt M. Financial Management. Theory and Practice. London: Thomson South-Western, 2005. 163 p.
10. Burlacu N., Cojocaru V. Management. Chișinău: ASEM, 2000. 284 p.
11. Caraganciu A., Domenti O., Ciobu S. Bazele activității investiționale. Chișinău: Editura ASEM, 2004. 320 p.
12. Crăciun Șt. Controlul și auditul financiar. București: Universitară, 2002. 352 p.
13. Dragota V., Ciobanu A., Obreja L. Management financiar. Politici financiare de întreprindere, București: Economica, 2003. 285 p.
14. Gibson Charles H. Financial Reporting & Analysis. London: Thomson South-Western, 2004. 608 p.
15. Gide Ch. Principii de economie politică. București: Editura Librăriei Sosec, 1928. 701 p.
16. Goremîkin V. Lising. Moscova: „Dașcov și K”, 2011, 844 p.
17. Hoanta N. Finanțele firmei. București: Economica, 2009. 326 p.
18. Makeeva Gh. Lising. Moscow: Infra-M, 2013. 294 p.
19. Marx K. Capital. Hamburg: Vertag von Ollo Meisabor, 1887. 640 p.
20. Mărgulescu D. Analiza economico-financiară a întreprinderilor mici și mijlocii. În: revista "Tribuna Economică", 2004. p. 24-36
21. Mihai I., Cazan E. Analiza situației financiare a agenților economici. Timișoara: Mirton, 2007. 186 p.
22. Moldovan D. Doctrinele economice. Chișinău, ARC, 2003. 320 p.
23. Moroșan J. Diagnostic, analiză și previziune economico-financiară. Iași: Euristica, 1998. 327 p.
24. Niculescu M. Diagnostic global strategic. București: Economică, 2009, 455 p.
25. Nikitin P. Manual de economie politica. Mexico: Fondo De Cultura Popular, 1962. 434 p.
26. Păun M., Hartulari C. Analiza, diagnoza și evaluarea sistemelor din economie. București: ASE, 2004. 337 p.
27. Raport of the North American Industry Classification System. Bruxells: NAICS, 2012. 92 p.
28. Roxin L. Gestiunea finanțelor întreprinderii. București: Editura Didactică și Pedagogică, 2007. 186 p.
29. Sichigea N, Giurca Vasilescu L., Berceanu D. Gestiunea financiara a întreprinderii, Craiova: Universitara, 2006. 356 p.
30. Stâncu I. Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza si gestiunea financiara. București: Economica, 2007. 416 p.
31. Toma M., Alexandru F. Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, București: Economica, 2010. 396 p.
32. Turgot A.J. A challenge to the stages of the internationalisation process. În: Managing Export Entry and Expansion, New York: Praeger, 1987, p. 21-40
33. Popeanga P. Controlul financiar-contabil. București: Tribuna, 2009. 518 p.
34. Petrescu I. Studiul pieței leasingului. Determinante și perspective. București: ASE, 2011. 270 p.
35. Puiu A. Leasing, tehnici de negociere contractuală și derularea în afacerile economice internaționale. București: Tribuna Economică, 1997. 347 p.
36. Simionescu A. Eficiența economică a investițiilor. Petroșani: Universitatea din Petroșani, 2006. 439 – 440 p.
37. Vasilescu I., Cicea C., Dobrea C. Eficiența investițiilor aplicată. București: Lumina – Lex, 2003. 464 p.
38. Ward W.A., Deren B.J., D’Silva E.H. The economics of project analysis. A practitioner’s guide. Washington: EDI of World Bank, 1991. 319 p.
39. Zelli A. Investiții și finanțare, planificare și evaluarea proiectelor. Berlin: AGS, 2011, 944 p.
III. SURSE STATISTICE ȘI PRACTICE
40. Business economic administration from Romanian www.bea.gov.com
41. Banca Națională din România www.bnr.com
42. Banca de date statistice mondiale www.unctadstat.org
43. Banca statistică din România www.statistica.ro
44. Departamentul de Statistică a Moldovei www.statistica.md
45. Dicționar enciclopedic, versiunea electronică http:// www. dictionar.net/dictionar-enciclopedic
46. Dicționar explicativ român onlain, dictionar sinonime, omonime, neologisme, antonime, arhaisme, gastronomic, etimologic, ortografic http://www.webdex.ro/
47. Financial Soundness Indicators, FSI Tables, 2012 www.fmi.com
48. Portal informativ The economist www.eco.mro
49. Mondial Lombard Odier www.economist.com/graphicdetail
50. Portal financiar din Romania www.finance.ro
51. Pagina informativă a Comisiei Europene www.eurostat.org
52. Pagina societății de leasing Internațional Leasing www.leasing.ro,
53. Raportul anual al Băncii Naționale a Moldovei: anii 2005-2013 www.bnm.md
54. World Investment Report 2013 http://www.unctad.org/en/docs/wir2013_en.pdf
55.World Investment Report 2014 http://www.unctad.org/en/docs/wir2014_en.pdf
A N E X E
Anexa 1
Figura A.1.1. Potențialul capitalului românesc
Sursa: elaborată de autor
Figura A.1.2. Fluxurile de capital străin din România
Sursa: BNR [41]
Anexa 2
Figura A.2.1. Concordanța dintre baza informațională a analizei de capital propriu în economia mondială și utilizatorii de informații
Sursa: Financial Soundness Indicators, FSI Tables [47]
Anexa 3
Figura A.3.1. Topul țărilor lumii în funcție de excedentul și deficitul de cont curent, anii 2013-2014
Sursa: datele statistice din sursa [49]
Anexa 4
Figura A.4.1. Calitatea portofolilor de creditare în unele țări din UE
Sursa: FSI, 2012; calcule BNM [47; 53]
Figura A.4.2. Rezerva valutară a țărilor lumii în anul 2012
Sursa: Eurostat, BNR [43; 51]
Anexa 5
Figura A.5.1. Procesul investițional mondial
Sursa: elaborată de autor
Anexa 6
Figura A.6.1. Harta datoriei publice a țărilor UE în anul 2013
Sursa: Eurostat [53]
Anexa 7
Tabelul A.7.1. Datele companiilor de leasing din Moldova pentru anul 2009 [44; 53]
ADNOTARE
„Problemele deplasării capitalului particular în economia mondială” la specialitatea: 365.1 – Relații economice internaționale, orașul Chișinău, ULIM
Structura lucrării este determinată de scopul și problemele cercetate și constă din introducere, trei capitole, sinteză, concluzii și recomandări, bibliografia din 55 titluri, 7 Anexe, 64 pagini de text principal, ilustrat în 5 tabele, 6 figuri, 5 formule..
Cuvinte-cheie: economia mondială, capital particular, eficientizarea, rentabilitatea, investiții, împrumut, Leasing, contribuții externe etc.
Scopul tezei constă în cadrul acestei de a prezenta studii de perspective privind gestionarea optimă a capitalurilor particulare, deplasarea, creșteri și contribuțiile lor la economia mondială.
Sarcinile tezei de masterat îl constituie studiul teoretic de capitalurile particulari, argumentarea importanței diagnosticului potențialului economic al acestui în condițiile unei activități durabile, delimitarea și stabilirea elementelor componente și a factorilor de influență, studierea modelelor aplicative în acest domeniu la nivel internațional și posibilitățile utilizării acestora în activitatea economică mondială.
Suportul metodologic al lucrării. În procesul descrierii temei respective au fost cercetate lucrările savanților în domeniul economiei cât autohtoni (români): Bogdan I., Crăciun Șt., Dragota V., Obreja L. ș.a., atât și străini, cum sunt: Brigham E., Ehrhardt M., Ghibson Ch., Goremîkin V., ș,a. În baza literaturii de specialitate a fost efectuată analiza capitalurilor particulari.
Drept instrumentar științific de cercetare au servit metodele științifice speciale și generale: abstracția științifică, analiza și sinteza, inducția și deducția, metodele de comparație și generalizare, metodele istorice și logice, metodele de grupare, analiza economico-statistică și de sistem, evaluările experților, metoda grafică, de tabel și monografică.
LISTA ABREVIERILOR
BIBLIOGRAFIE
I. ACTE LEGISLATIVE, HOTĂRÎRILE GUVERNULUI
1. Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr.75/1999 privind activitatea de audit financiar. În: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.598 din 22 august 2003, cu modificările și completările ulterioare.
2. Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr.90/2008 privind auditul statutar al situațiilor financiare anuale și al situațiilor financiare anuale consolidate. În: Monitorul Oficial al României, Partea I nr.481 din 30 iunie 2008.
3. Hotărârea Guvernului României, nr.983/2004, pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Camerei Auditorilor Financiari din România. În: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.634 din 13 iulie 2004, cu modificările și completările ulterioare;
4. Legea Republicii Moldova cu privire la leasing nr.59-XVI din 28.04.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.92-94/429 din 8 iulie 2005
II. INSTRUCȚII ȘI MATERIALE METODOLOGICE
5. Reglementări internaționale de audit, asigurare și etică. Audit financiar 2008 (Vol I, Vol.II). București: Irecson, 2009. 542 p.
III. MONOGRAFII, ARTICOLE, MANUALE
6. Badeviț Z. Finanțare și investiții la întreprinderile complexului agrar. București: Lumina – Lex, 2003. 464 p.
7. Băncilă N. Evaluarea financiară a întreprinderii. Chișinău: ASEM, Tipografia Centrală, 2005. 218 p.
8. Bogdan I. Tratat de management financiar-bancar. București: Economică, 2012. 368 p.
9. Brigham Eugene F. Ehrhardt M. Financial Management. Theory and Practice. London: Thomson South-Western, 2005. 163 p.
10. Burlacu N., Cojocaru V. Management. Chișinău: ASEM, 2000. 284 p.
11. Caraganciu A., Domenti O., Ciobu S. Bazele activității investiționale. Chișinău: Editura ASEM, 2004. 320 p.
12. Crăciun Șt. Controlul și auditul financiar. București: Universitară, 2002. 352 p.
13. Dragota V., Ciobanu A., Obreja L. Management financiar. Politici financiare de întreprindere, București: Economica, 2003. 285 p.
14. Gibson Charles H. Financial Reporting & Analysis. London: Thomson South-Western, 2004. 608 p.
15. Gide Ch. Principii de economie politică. București: Editura Librăriei Sosec, 1928. 701 p.
16. Goremîkin V. Lising. Moscova: „Dașcov și K”, 2011, 844 p.
17. Hoanta N. Finanțele firmei. București: Economica, 2009. 326 p.
18. Makeeva Gh. Lising. Moscow: Infra-M, 2013. 294 p.
19. Marx K. Capital. Hamburg: Vertag von Ollo Meisabor, 1887. 640 p.
20. Mărgulescu D. Analiza economico-financiară a întreprinderilor mici și mijlocii. În: revista "Tribuna Economică", 2004. p. 24-36
21. Mihai I., Cazan E. Analiza situației financiare a agenților economici. Timișoara: Mirton, 2007. 186 p.
22. Moldovan D. Doctrinele economice. Chișinău, ARC, 2003. 320 p.
23. Moroșan J. Diagnostic, analiză și previziune economico-financiară. Iași: Euristica, 1998. 327 p.
24. Niculescu M. Diagnostic global strategic. București: Economică, 2009, 455 p.
25. Nikitin P. Manual de economie politica. Mexico: Fondo De Cultura Popular, 1962. 434 p.
26. Păun M., Hartulari C. Analiza, diagnoza și evaluarea sistemelor din economie. București: ASE, 2004. 337 p.
27. Raport of the North American Industry Classification System. Bruxells: NAICS, 2012. 92 p.
28. Roxin L. Gestiunea finanțelor întreprinderii. București: Editura Didactică și Pedagogică, 2007. 186 p.
29. Sichigea N, Giurca Vasilescu L., Berceanu D. Gestiunea financiara a întreprinderii, Craiova: Universitara, 2006. 356 p.
30. Stâncu I. Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza si gestiunea financiara. București: Economica, 2007. 416 p.
31. Toma M., Alexandru F. Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, București: Economica, 2010. 396 p.
32. Turgot A.J. A challenge to the stages of the internationalisation process. În: Managing Export Entry and Expansion, New York: Praeger, 1987, p. 21-40
33. Popeanga P. Controlul financiar-contabil. București: Tribuna, 2009. 518 p.
34. Petrescu I. Studiul pieței leasingului. Determinante și perspective. București: ASE, 2011. 270 p.
35. Puiu A. Leasing, tehnici de negociere contractuală și derularea în afacerile economice internaționale. București: Tribuna Economică, 1997. 347 p.
36. Simionescu A. Eficiența economică a investițiilor. Petroșani: Universitatea din Petroșani, 2006. 439 – 440 p.
37. Vasilescu I., Cicea C., Dobrea C. Eficiența investițiilor aplicată. București: Lumina – Lex, 2003. 464 p.
38. Ward W.A., Deren B.J., D’Silva E.H. The economics of project analysis. A practitioner’s guide. Washington: EDI of World Bank, 1991. 319 p.
39. Zelli A. Investiții și finanțare, planificare și evaluarea proiectelor. Berlin: AGS, 2011, 944 p.
III. SURSE STATISTICE ȘI PRACTICE
40. Business economic administration from Romanian www.bea.gov.com
41. Banca Națională din România www.bnr.com
42. Banca de date statistice mondiale www.unctadstat.org
43. Banca statistică din România www.statistica.ro
44. Departamentul de Statistică a Moldovei www.statistica.md
45. Dicționar enciclopedic, versiunea electronică http:// www. dictionar.net/dictionar-enciclopedic
46. Dicționar explicativ român onlain, dictionar sinonime, omonime, neologisme, antonime, arhaisme, gastronomic, etimologic, ortografic http://www.webdex.ro/
47. Financial Soundness Indicators, FSI Tables, 2012 www.fmi.com
48. Portal informativ The economist www.eco.mro
49. Mondial Lombard Odier www.economist.com/graphicdetail
50. Portal financiar din Romania www.finance.ro
51. Pagina informativă a Comisiei Europene www.eurostat.org
52. Pagina societății de leasing Internațional Leasing www.leasing.ro,
53. Raportul anual al Băncii Naționale a Moldovei: anii 2005-2013 www.bnm.md
54. World Investment Report 2013 http://www.unctad.org/en/docs/wir2013_en.pdf
55.World Investment Report 2014 http://www.unctad.org/en/docs/wir2014_en.pdf
A N E X E
Anexa 1
Figura A.1.1. Potențialul capitalului românesc
Sursa: elaborată de autor
Figura A.1.2. Fluxurile de capital străin din România
Sursa: BNR [41]
Anexa 2
Figura A.2.1. Concordanța dintre baza informațională a analizei de capital propriu în economia mondială și utilizatorii de informații
Sursa: Financial Soundness Indicators, FSI Tables [47]
Anexa 3
Figura A.3.1. Topul țărilor lumii în funcție de excedentul și deficitul de cont curent, anii 2013-2014
Sursa: datele statistice din sursa [49]
Anexa 4
Figura A.4.1. Calitatea portofolilor de creditare în unele țări din UE
Sursa: FSI, 2012; calcule BNM [47; 53]
Figura A.4.2. Rezerva valutară a țărilor lumii în anul 2012
Sursa: Eurostat, BNR [43; 51]
Anexa 5
Figura A.5.1. Procesul investițional mondial
Sursa: elaborată de autor
Anexa 6
Figura A.6.1. Harta datoriei publice a țărilor UE în anul 2013
Sursa: Eurostat [53]
Anexa 7
Tabelul A.7.1. Datele companiilor de leasing din Moldova pentru anul 2009 [44; 53]
ADNOTARE
„Problemele deplasării capitalului particular în economia mondială” la specialitatea: 365.1 – Relații economice internaționale, orașul Chișinău, ULIM
Structura lucrării este determinată de scopul și problemele cercetate și constă din introducere, trei capitole, sinteză, concluzii și recomandări, bibliografia din 55 titluri, 7 Anexe, 64 pagini de text principal, ilustrat în 5 tabele, 6 figuri, 5 formule..
Cuvinte-cheie: economia mondială, capital particular, eficientizarea, rentabilitatea, investiții, împrumut, Leasing, contribuții externe etc.
Scopul tezei constă în cadrul acestei de a prezenta studii de perspective privind gestionarea optimă a capitalurilor particulare, deplasarea, creșteri și contribuțiile lor la economia mondială.
Sarcinile tezei de masterat îl constituie studiul teoretic de capitalurile particulari, argumentarea importanței diagnosticului potențialului economic al acestui în condițiile unei activități durabile, delimitarea și stabilirea elementelor componente și a factorilor de influență, studierea modelelor aplicative în acest domeniu la nivel internațional și posibilitățile utilizării acestora în activitatea economică mondială.
Suportul metodologic al lucrării. În procesul descrierii temei respective au fost cercetate lucrările savanților în domeniul economiei cât autohtoni (români): Bogdan I., Crăciun Șt., Dragota V., Obreja L. ș.a., atât și străini, cum sunt: Brigham E., Ehrhardt M., Ghibson Ch., Goremîkin V., ș,a. În baza literaturii de specialitate a fost efectuată analiza capitalurilor particulari.
Drept instrumentar științific de cercetare au servit metodele științifice speciale și generale: abstracția științifică, analiza și sinteza, inducția și deducția, metodele de comparație și generalizare, metodele istorice și logice, metodele de grupare, analiza economico-statistică și de sistem, evaluările experților, metoda grafică, de tabel și monografică.
LISTA ABREVIERILOR
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Problemele Deplasarii Capitalului Particular In Economia Mondiala (ID: 145132)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.