Problemele curente ale MSE [602377]
Politici sociale
7
I. Introducere în studiul politicilor sociale
Preocupările sociale ale diverselor sisteme politice au fost determinate de nevoia
de a rezolva o serie de probleme sociale. Răspunsurile date acestor probleme au fost
influențate de tipul de societate, tr adițională sau modernă, de gradul de dezvoltare
economico -socială și tehnologică și de sistemul de valori și credințe religioase
dominante. Soluțiile găsite de diverse societăți s -au caracterizat prin eforturile de a
realiza o schimbare instituțională pent ru a veni în întâmpinarea unor nevoi, pentru a
rezolva o problemă socială sau a corecta o injustiție ori pentru a ameliora calitatea vieții.
Aceste eforturi s -au tradus prin acțiuni ale unor grupuri și instituții, legitimate prin
valori religioase sau mode rne printr -un dispozitiv social creat de grupuri sau de state.
Intrucât sistemul economic nu poate asigura satisfacerea tuturor nevoilor sociale, statul
trebuie să asigure servicii sociale orientate spre realizarea unor obiective care depășesc
pe cele stri ct economice.
În acest sens, politica socială cuprinde activități și principii ale societății care
orientează modul în care statul intervine și reglementează relații între indivizi, grupuri,
comunități și instituții sociale.
Aceste principii și activităț i determină distribuția resurselor și nivelul bunăstării
membrilor societății. Astfel, politica socială include planuri și programe pentru a
asigura securitatea economică și bunăstarea socială, accesul la educație și sănătate,
combaterea criminalității și efectelor negative ale crizelor economice identificate în
șomaj, sărăcie și excludere socială.
În literatura româneasca de specialitate, Liliana Mihuț precizează că: ,,Politica socială este, sau
ar trebui să fie, un raspuns la problemele sociale ale unei anumite comunități, respectiv ale anumitor
grupuri expuse în mai mare masură diferitelor riscuri"1
Cartea ce a marcat perioada de debut a fundamentării politicii sociale in România aparține
profesorul Catalin Zamfir , ce afirma că politica socială poat e fi înțeleasă ca ansamblul reglementărilor,
măsurilor și activităților întreprinse în principal de stat în scopul modificării parametrilor vieții sociale a
unei comunități, într -un sens considerat dezirabil la un moment dat .2 Altfel spus, politica social ă se
concretizează în prevederi legislative specifice, hotărâri și reglementări administrative, programe
sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocații, îndemnizații, burse, etc. din cadrul
sistemelor de asigurări și asistență so cială) finanțarea, producerea și furnizarea de bunuri și servicii
sociale pentru populație , conform unei definiții ,,de dicționar" formulată de I. Marginean3 .
1 Mihut, L., Lauritzen, B. – Modele de politici sociale = Models of social policy , Editura Didactica si P edagogica ,
Bucuresti, 1999 ,p4
2 Zamfir,E.,Zamfir,C(coordonatori )- Politici sociale.Romania in context european ,Editura Alternative,
Bucuresti,1995 ,p 23
3 Marginean,I .- Proiectarea cercetarii sociologice, Editura Polirom,Iasi,2000 ,p 15
George POEDE
8
Politicile sociale îndeplinesc o serie de funcții care, la rândul lor, sunt influențate
de co ntextul social, economic și cultural al societății.
Funcțiile reglative sunt legate de faptul că mecanismele de reglare specifice pieței nu
pot prin ele însele să asigure bunăstarea socială fiind nevoie de intervenția
statului. Prin caracterul lor, interv ențiile caută să reglementeze o serie de
disfuncții sau conflicte prin mecanisme de negociere contribuind astfel la
menținerea ordinii sociale.
Funcțiile compensatorii se mobilizează împotriva unor consecințe negative asupra
societăților care -și au origine a într -un anumit tip de dezvoltare ce nu utilizează
în totalitate forța de muncă și nu poate contracara inegalitatea social -economică.
Funcțiile de apărare caută să lupte împotriva unor perturbări interne cauzate de o
rată înaltă a criminalității, folosire a drogurilor, violență.
Funcțiile protective au în vedere protejarea populației în raport cu anumite situații de
risc care au devenit din ce în ce mai numeroase în societățile contemporane. Aici
intră asigurările de bătrânețe, de boală sau incapacitate de muncă. Tot în acest
context se înscrie și politica de protecție a unor grupuri sociale defavo rizate cum ar
fi persoanele cu handicap, familiile numeroase, adolescenții și tinerii.
Funcțiile de satisfacere a unor nevoi colective sunt legate de acele nevoi colec –
tive care nu pot fi acoperite eficient prin mecanismele de funcționare specifice
pieței. Învățământul, sănătatea, cultura , știința întră în sfera politicilor sociale
prin acele programe care au drept obiectiv asigurarea accesului la servicii
educaț ionale, medicale, la ceea ce reprezintă dezvoltare tehnologică și științifică
Dezvoltarea politicii sociale în statele moderne este motivată și prin modul în
care documente importante internaționale au prezentat o serie de drepturi economice și
sociale. S pre exemplu, Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de
Organizația Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948 a proclamat o serie de drepturi
politice, sociale, economice și culturale inerente persoanei umane recomandând statelor
membre să le trans pună în practică alături de alte drepturi integrate în unele documente
ale Consiliului Europei.
Astfel, Declarația Universală prevede că orice persoană, în calitatea sa de membru al
societății, are dreptul la securitate socială precum și pe acela de a obți ne satisfacerea
drepturilor economice sociale și culturale. De asemenea, orice persoană are dreptul la
muncă, la protecție împotriva șomajului, la condiții de muncă echitabile și
satisfăcătoare precum și la o remunerație care să asigure fiecărui individ și familiei
sale o existență corespunzătoare demnității umane. În cazul absenței resurselor
necesare, statul trebuie să asigure servicii sociale necesare pentru a contracara
consecințele negative ce decurg din funcționarea nesatisfăcătoare a pieței muncii s au a
altor politici publice ca cele de sănătate, educație, de apărare a securității indivizilor.
Politici sociale
9 Asemenea drepturi au intrat în constituțiile statelor contempoane reprezentând o
componentă însemnată a secțiunii dedicate drepturilor omului.
Asistența medi cală, educația, eliminarea sau diminuarea sărăciei au devenit obiective
ale unor politici sociale, statul asumându -și funcții tot mai largi în aceste domenii.
Politicile sociale reprezintă un teren al confruntărilor dintre diferite curente
ideologice și practici politice care au promovat fie creșterea rolului statului în reglarea
unor fenomene economice cu rezultate sociale negative, fie reducerea implicării statului
atât în economie cât și în intervențiile sociale.
Perspectiva critică la adresa amplific ării politicilor sociale în societate decurge
din unele abordări de esență liberală sau neoliberală potrivit cărora politica socială are
un impact negativ asupra dinamismului economic.
Mulți economiști neoliberali consideră că marile programe sociale au g enerat transferuri
de fonduri din sfera productivă și au produs o reducere semnificativă a creșterii
economice. Totodată, s -a apreciat că politica socială activă de redistribuire a veniturilor
prin impozite progresive constituie o nedreptate pentru cei car e produc venituri întrucât
acestea se îndreaptă spre persoane care devin dependente de politicile și programele
sociale. Injustiția provine din faptul ca indivizii activi economic sunt demotivați în
performanțele pe care pot să le producă. Apoi, nu există mecanisme eficiente de a
transforma beneficiarii serviciilor sociale în persoane active, responsabile pentru a
reveni în sfera productivă. O altă critică pune accentul pe efectele negative ale unor
politici și programe care în loc să reducă amploarea unor fenomene negative din
societate contribuie la amplificarea lor prin stabilirea a unor intervenții care au efecte
contrare subminând atât eforturile cât și resursele financiare mobilizate în scopul
respectiv. Rolul statului este contestat de economiștii neo liberali din cauza uriașelor
deficite bugetare pe care le -au generat politicile sociale precum și din perspectiva
eficienței reduse în raport cu costurile uriașe implicate.
Există însă o serie de argumente prin care politicile sociale legitimează acțiunea
statului în societățile democratice. Astfel, politicile sociale de suport pentru grupurile
defavorizate bazate pe valori de dreptate socială și solidaritate contribuie la un nivel mai
înalt al aspirațiilor sociale evitîndu -se „căderea unor grupuri în sără cie‖ fenomen asociat
cu resemnare și lipsa motivației depășirii acestei situații. În același timp, politicile și
programele sociale dezvoltă o motivație ce susține comunitatea și societatea în general.
Prin mecanismele solidarității, grupurile sociale spri jinite prin diverse programe
sociale evită pericolul excluziunii sociale care generează clivaje sociale și inegalități
profunde. Apoi, politicile sociale coerente promovează un climat social destins
caracterizat prin reducerea tensiunilor și conflictelor s ociale acționând pozitiv asupra
performanțelor vieții economice și politicilor de investiții. Investițiile și viața
economică eficientă vor genera noi locuri de muncă, oferte salariale, noi posibilități de
consum.
Din toate aceste aspecte rezultă că politi ca socială nu trebuie considerată ca o
activitate publică de consum de fonduri și resurse umane ci ca pe un instrument esențial
al dezvoltării economice echilibrate în care pot fi planificate pe termen lung efectele
sociale dorite și chiar cele negative în sensul prevederii acestora. Politica socială
George POEDE
10
constituie astfel un potențial important prin feed -back -ul produs în cadrul sistemului de
creștere economică și de ocupare a forței de muncă.
Dezvoltarea analizei politicilor sociale se integrează în contextul raționalizării
statului și a activității politice ca „producătoare de strategii‖. Presupunerea că lumea
este un ansamblu de probleme care ar putea fi rezolvate prin cunoașterea umană
constituie fundamentul politicilor publice, deci și a celor sociale. De zvoltarea civiliza –
ției industriale a condus la căutarea unor forme mult mai raționalizate de organizare a
activităților statului. În acest mod au apărut politicile publice în administrarea
problemelor sociale precum și specialiștii din diverse domeni ca s ociologia, știința
politică, psihologia, știința economică și management -ul administrației publice. Potrivit
opiniei lui H. Laswell (The Emerging Conceptions of the Policy Sciences, 1970)
specialistul contemporan în politici publice se concepe pe sine ca p e un integrator de
cunoștințe, acțiuni, deci ca pe un specialist ce aduce la lumină raționalitatea de care
indivizii și grupurile sunt capabile la un moment dat. El este un mediator între cei ce
s-au specializat în diferite arii de cunoaștere și cei care a u responsabilități publice.
Politicile sociale se structurează pe selectarea unei serii de probleme care prin
rezolvarea lor determină atingerea unor scopuri bine definite de actori politici și sociali.
Dimensiunea socială a Europei
Europa socială. Deoarece statele compomente prezintă modelele diferite de politici
sociale, autoritățile de la Bruxelles au încercat să formuleze și să pună în aplicare o politică socială
comună la nivelul Uniunii Europene. Această reprezintă practic dimensiunea soc ială a integrării
comunitare, fiind sintetizată prin conceptul relativ recent de Europa socială . Este un adevar binecunoscut
faptul că, în procesul de construcție a Comunității Europene, obiectivele economice au fost întotdeauna
prioritare. Însuși Tratatu l de la Roma (1957), prin care s -a înființat Comunitatea Economică Europeană,
vorbea de necesitatea unei piețe europene unice -SEM – Single European Market – în care concurența și
comerțul liber să fie principiile de bază și se dorea ca acestea să nu fie af ectate de bariere naționale.
Aspectele sociale au fost încă de la început trecute într -un plan secundar. Totuși, odata cu relansarea
integrării la mijlocul anilor ’80 preocupările pentru dimensiunea socială s -au intensificat și au culminat cu
elaborarea Ch artei Sociale, care a fost semnată în decembrie 1989 de unsprezece din cei doisprezece
membri ai Comunității. Anii '90 au marcat o nouă dezvoltare a politicii sociale la nivel supranațional, cel
mai remarcabil succes fiind includerea acestui domeniu în tra tatele de bază ale Uniunii Europene,
respectiv Maastricht (1992) și Amsterdam (1997).
Existat ă patru argumente majore în favoarea unei politici sociale comune a Uniunii Europene:
libera circulație a muncitorilor, dumpingul social și turismul social, efi ciența economică și coeziunea
socială.4
Coeziunea socială – cel mai recent și mai cuprinzator concept de la baza politicii sociale, conform
Tratatului de la Amsterdam (1997), susține în fapt o politică mult mai largă a Uniunii Europene: politica
de coeziu ne . Acest uriaș domeniu de activitate este finantat din 3 fonduri structurale: – Fondul European
4 Naumescu,V. – Introducere in studiul politicilor sociale, Editura EFES,Cluj -Napoca
Politici sociale
11 pentru Dezvoltare Regională ( ERDF ) – Fondul European Social ( ESF ) – Fondul European pentru
,,Ghidare" (asistenta) si Garantare Agricola ( FAGGF )
Libera ci rculație a muncitorilor (termenul oficial ,,workers" se referă la toate categoriile de lucrători,
indiferent de domeniu și de nivelul de calificare) decurge în mod evident din principiul fundamental al
liberei circulații a persoanelor în Uniunea Europeană. Pentru ca acest principiu să fie deplin funcțional
era nevoie să se asigure ,,transferabilitatea drepturilor lucrătorilor dincolo de granițele naționale"5 astfel
încât persoanele care se angajează într -o altă țară să nu -și piardă securitatea socială de c are s -au bucurat
în țara lor de origine. Această mobilitate în domeniul pieței muncii este poate singura măsură socială
importantă pe care o prevedea Tratatul de la Roma în art. 48 -51, în sensul că muncitorii care se mută
dintr -o țara în alta vor benefici a de drepturile sociale existente în țara gazdă. Firește, în anii '60, sub
efectul Tratatului de la Roma, înca nu se punea problema unei politici sociale supranaționale, ci doar a
,,coordonării" sistemelor naționale de securitate socială în sensul reduceri i incompatibilităților.
Eficiența economică . Deși poate părea paradoxal, eficiența economică a constituit un argument
serios în favoarea dezvoltării politicii sociale a Uniunii Europene. Prin serviciile specifice pe care le
asigura, politica socială poate însemna, pe lânga legitimitate politică pentru regimul industrial -capitalist, o
forță de muncă mai sănătoasă și mai bine educată, ceea ce se traduce într -o creștere a eficienței
economice. Acest argument, în mod evident de inspirație neo -marxista, a sensib ilizat totuși factorii de
decizie din Europa occidentală și a condus în timp la adoptarea unui buget sporit și a unor măsuri
stimulative care au crescut considerabil performanțele în educație și medicină.
Dumpingul social și turismul social , ca riscuri maj ore ale inegalităților privind standardele de
viață din țările membre, au apărut in anii '60 și s -au intensificat în anii '70 -'80 tocmai ca urmare a
realizării liberei circulații a muncitorilor pe teritoriul Uniunii Europene. Aceste situații au fost semnal ate
de țările puternic dezvoltate din nord -vestul continentului, care s -au văzut nevoite să facă față unui val de
muncitori din regiunile sudice ale Europei. În contextul dispariției frontierelor, țările cu nivele joase de
protecție socială puteau efectiv să-și ,,exporte" surplusul de forță de muncă internă spre țările puternic
dezvoltate, prin această formă de turism social. Admiterea Greciei, Spaniei și Portugaliei în anii '80 în
Comunitatea Economică Europeana a sporit teama țărilor bogate din nord -vestu l Europei și a facut ca,
prin reprezentanții lor în Comisia Europeană, acestea să exercite presiuni pentru adoptarea unei politici
sociale rezonabile la nivel comunitar. Este de prevazut ca lărgirea spre Est a Uniunii Europene, în
deceniul următor, să prod uca un nou val de dumping social, dacă nu se adoptă din timp măsurile necesare
pentru reducerea inegalităților socio -economice existente în prezent.
Modelul social european
Conceptul de model social european este astăzi un concept răspândit la nivel europe an și recunoscut
oficial, find menționat frecvent în documentele oficiale ale Uniunii Europene. Deși i se acordă diferite
responsabilități, modelul social european nu este definit explicit, ci doar caracterizat prin sisteme sociale
capabile să le ofere cet ățenilor un nivel ridicat de protecție socială și coeziune socială. Coeziunea socială,
concept european promovat la același nivel cu cele de piață unică și monedă unică, reprezintă răspunsul
5 Mihut, L, Lauritzen, B, Modele de politici sociale/Models of Social Policy , Bucuresti, Ed. Didac tica si Pedagogica,
1999 ,p 25
George POEDE
12
european la problema inegalităților sociale și economice. Coeziun ea socială a fost considerată principala
caracte ristică a modelului social european. Prin promovarea coeziunii economice și sociale, statele
membre au în vedere implementarea seturilor de acțiuni care să asigure oportunități pentru toți cetățenii
UE și, î n consecință, să reducă riscul excluziunii sociale.
Acest concept este întâlnit în mod curent atât în mediul academic cât și în discursul politic, este
folosit pentru a descrie experiența europeană în încercarea de promovare simultană a creșterii economic e
și a coeziunii sociale, dar și pentru a se marca o delimitare față de modelul american. În percepția multor
analiști economici și decidenți politici, termenul de model social european face referire în mod implicit
sau explicit la modelul american, pe car e aceștia îl consideră ca un contraexemplu6 (mai exact un exemplu
negativ) față de care Europa își declină orice apropiere.
Termenul de „model social european‖ (MSE) a fost folosit inițial de Jacques Delors la mijlocul
anilor ’907 pentru a defini o altern ativă la forma americană a capitalismului pur de piață. Ideea
fundamentală a MSE este că progresul economic și social trebuie să meargă „mână în mână‖;
Una dintre primele definiții formulate pentru MSE apare în „Carta Albă a Politicii Sociale‖
(Comisia Eu ropeană 1994), care face referire la termen mai mult într -o formă normativă. Cu acest prilej,
termenul este definit printr -un set de valori comune ce trebuie respectate, și anume: militare pentru
democrație, libertate personală, dialog social, oportunități egale pentru toți, solidaritate și securitate
socială exprimată față de indivizii defavorizați din societate.
Printre cele mai clare definiții oficiale ale termenului se numără însă, cea menționată în
Concluziile Președinției Consiliului European de la N isa din decembrie 2000, și anume în Anexa 1, unde
descrierea Agendei Sociale Europene stipulează: „modelul social european – caracterizat în particular de
un sistem care oferă un nivel ridicat al protecției sociale, de importanța dialogului social și de se rviciile de
interes general care acoperă activitățile vitale pentru coeziunea socială – se bazează în ciuda diversității
sistemelor sociale ale Statelor Membre – pe un fundament comun de valori‖8.
În definiția enunțată se regăsesc deci elementele esențiale ale modelului social european:
– un nivel ridicat al protecției sociale cu servicii de interes general
– existența dialogului social, care presupune coordonarea politicilor cu acordurile colective, negociate de
partenerii sociali
– o atenție deosebită aco rdată coeziunii sociale
– un set de valori esențiale comune, ca de pildă: pluralismul politic, politica nediscriminatorie, toleranța,
solidaritatea și egalitatea între femei și bărbați, un nivel cât mai ridicat al ocupării, creșterea durabilă și
neinflațio nistă, competitivitatea economică, calitatea vieții și a mediului înconjurător.
6 Maria Jepsen, Amparo S.Pascual, „The European Social Model: an exercise în deconstruction” 2005
7Mihut,L,Lauritzen, – op.cit,p 30
8 Concluziile Președenției Consiliului European de la Nisa, decembrie 2000, Anexa 1, Agenda Socială Europeană, §11 in
MODELUL SOCIAL EUROPEAN – IMPLICAȚII PENTRU ROMÂNIA, Studiul nr. 4 Institutul E uropean
din România – Studii de strategie și politici2006
Politici sociale
13 Modelul Social European este în același timp un concept normativ difuz, cu abordări diferite. O
definire europeană a sa este strâns legată de clarificarea modelului european d e societate, pe măsura
validării opțiunilor constituționale și promovării schimbărilor anticipate. În prezent există o varietate de
accepțiuni, a căror grupare pe criterii de omogenitate evidențiază9:
trăsături comune (instituții, valori …) inerente Statel or Membre, percepute a impregna moduri
diferite de reglementare ca și un regim distinctiv de competiție,
exemple pozitive ce se regăsesc în diferitele modele naționale,
proiect european și instrument de modernizare/adaptare la condiții economice în
schimbare,
un instrument de coeziune cu privire la extindere și emergența modelelor noilor
membri.
Accepțiunea modelului social pentru care optăm în cele ce urmează este cea a unui proiect politic
vizând o identitate europeană, nu atât p rin instituții și valori, cât prin politici sociale comune, adică o
soluție europeană pentru probleme ce sunt comune într -o măsură variată.
La scara economiei, Europa încearcă să combine dinamica creșterii economiei de piață cu
coordonarea dialogului soci al dintre partenerii colectivi. La scara statului, țările Europene nu reprezintă
doar democrații libere ci și state ale redistribuirii, adică state ale bunăstării, în care se încearcă să fie
ajutate persoanele dezavantajate – care și -au pierdut capacitatea de a muncii, din diferite motive: boală,
șomaj, etc. La scara societății, pe lângă oferire oportunităților individuale de atingere a împlinirii
(fericirii), societățile Europene promovează solidaritatea dintre indivizi care întărește de altfel, coeziunea
socială. Esența obiectivelor Europene (care denotă în opinia multor specialiști însăși superioritatea
societății Europene) a fost surprinsă magistral de Anthony Giddens (2005), când a afirmat că „modelul
social European combină dinamica economică cu justiț ia socială‖10
Temă
Realizați un eseu cu tema: Problemele curente ale MSE
9 Mihut,L,Lauritzen ,- Op.cit ,p. 45
10 Jens Alber, „The European Social Model and the USA”, Working Paper, pg. 2 in MODELUL SOCIAL
EUROPEAN – IMPLICAȚII PENTRU ROMÂNIA, Studiul nr. 4 Institutul Eur opean din România – Studii de
strategie și politici2006
George POEDE
14
II. Perspective istorice asupra politicilor
și programelor sociale
Preocuparea societăților pentru asigurarea unui anumit standard material astfel
încât să se prevină grave disfuncții sociale se regăsește, din punct de vedere istoric,
chiar în societățile arhaice sub forma unor modele de comportament induse printr -o
socializare specifică societăților tradiționale sau printr -o codificare sub forma normelor
de drept. Astf el, în codul Hamurrapi se includea obligația oamenilor de ase ajuta între ei
ei în momentele de cumpănă. Filantropia este instituționalizată în Orașele -State grecești,
cetățenii fiind încurajați să doneze bani pentru scopuri publice. La Roma tradiția annon a
civica este astfel reglementată încât familiile patriciene sunt încurajate să distribuie
cereale la costuri mici sau gratuit.
Instituțiile religioase au reprezentat multă vreme cadrul teoretico -ideologic și
acțional în eforturile de a găsi o rezolvare p roblemelor sociale dificile. Apar cunoscutele
„spitale‖ mai întâi în India apoi în Orinetul Apropiat și Europa (primul la Lyon, Hotel
Dieu – 542 e.n.). Ele aveau rolul de a asigura un acoperiș pentru săraci și persoanele cu
handicap. La anul 1100, Biserica Romană publică Decretum, document ce cuprinde
legi canonice precum și o interpretare a teoriei și practicii carității, afirmându -se că
bogații au obligația morală de a -i ajuta pe cei săraci. În înțelegerea problemelor sociale
din Anglia se face distincția dintre „worthy poor‖ – persoane în vârstă, cu handicap,
văduve și copii abandonați – și „unworthy poor‖ – persoane capabile dar care nu găsesc
de lucru.
În Europa evului mediu se imaginează planuri pentru ajutorul organizat, fapt ce
presupunea înregis trarea celor săraci, strângerea de fonduri și crearea de locuri de
muncă pentru cei capabili de a muncii. Multe din ideile lui Juan Luis Vives au fost
folosite mai târziu în orașele europene sau au influențat acele Poor Laws din Anglia sau
din America în p erioada colonială. În 1531 apar primele reglementări în Anglia cu
privire la ajutorul destinat celor săraci. Acestea împuternicesc judecătorii locali să
elibereze‖certificate de cerșetor‖ pentru anumite categorii precum bătrânii și persoanele
cu handicap, stabilind în același timp grave pedepse pentru ceilalți cerșetori. In a doua
parte a secolului al XVI -lea se introduce în Anglia pentru prima dată un impozit
denumit Parish Poor Rate pentru a acoperi cheltuielile determinate de întreținerea celor
săraci. P rocedurile stabilesc întocmirea unui registru al persoanelor care au nevoie de
ajutor, recunoscându -se că nu toți cei săraci își datorează lipsei dorinței de a munci.
Fondurile astfel colectate erau folosite pentru crearea de locuri de muncă.
Anul 1601 ma rchează apariția unei reglementări juridice extrem de importante,
Elisabethan Poor Law ce va codifica pentru aproximativ două sute de ani tratamentul
social al celor săraci și dezavantajați. Ea stabilea administrarea ajutorului pentru săraci
Politici sociale
15 la nivel local prin taxe plătite de toți membrii unei parohii, organizează programe de
ucenicie pentru copiii săraci, dezvoltă ateliere de lucru pentru persoanele dependente.
Problemele sociale extrem de dificile conduc la sporirea atenției Bisericii față de
problemel e unei populații aflate la periferia societății. Vincent de Paul înființează
organizații de caritate, reorganizează activitatea unor ordine și seminarii religioase
pentru a face față problemelor cauzate de sărăcie. În acest context apar workhouses și
almho uses ca expresie a specificității dispozitivului social de luptă împotriva sărăciei,
bolilor și consecințelor handicapului. În 1795 este inaugurat în Anglia sistemul
Speenhamland prin care se introduce un prag al sărăciei. Ori de câte ori veniturile
gospo dăriilor se plasau sub acest prag se ofereau unele subsidii în funcție de prețul
pâinii și de numărul persoanelor dependente din respectiva gospodărie.
În prima parte a secolului al XIX -lea apar unele modificări în interpretarea
măsurilor cu caracter soc ial cât și în legătură cu responsabilitatea guvernanților pentru
grupurile defavorizate. Accentul începe să se deplaseze spre „autoajutorare‖, iar
guvernele nu se mai simt responsabile față de cei care nu au condiții de viață
corespunzătoare. Darwinismul s ocial începe să inspire din ce în ce mai mult perspectiva
de interpretare a problemelor sociale.
În Germania, spre sfârșitul secolului al XIX -lea, Otto von Bismarck pune bazele
unui sistem de asigurare a sănătății (1883), urmat de unul de asigurări în caz de
accident. Apar programe de asigurare în caz de bătrânețe și invaliditate. Sistemul
german va deveni un model pentru programele de politică socială pentru multe țări
europene.
Perioada de după primul război mondial se caracterizează prin crize sociale și
economice de o mare extensiune, afectând grupuri mari de oameni și categorii de vârstă
dintre cele mai diverse. Se remarcă , după Marea Criză dintre 1929 -1933, o nouă
politică lansată de președintele Roosevelt prin denumirea de New Deal caracterizată
prin obiectivele de combatere a sărăciei și șomajului în rândul americanilor.
În acțiunile de protecție socială un loc aparte îl ocupă Raportul Beveridge din
Marea Britanie (1941). El recomanda un sistem integrat de securitate socială prin care
se încerca o protecție globală a individului (from cradle -tograve).
Etape ale procesului de integrare socială11:
1957 – in Tratatul de la Roma se găsesc articole referitoare la libera circulație a
muncitorilor și la libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieței
Comune .Instrument de finanțare : Fondul Social European
1986 – in Actul Unic European (The Single European Act) se pune accentul pe
sănătate și siguranța la locul de muncă, introduce dialogul social și conceptul de
coeziune economică și so cială . Instrument de finanțare : Fondul de coeziune
economică și socială
1989 – se adopta primul document programatic al politicii sociale – Carta
Socială, ce stabilește drepturile sociale fundamentale ș i direcțiile de acțiune ale
politicii sociale.
1990 – in Tratatul de la Maastricht (ratificat în 1992) se stabilește unul dintre
11 Mai multe detalii se gasesc in lucrarea POLITICA SOCIALĂ elaborată în cadrul proiectului Phare RO
0006.18.02 și disponibilă pe : http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/Politica%20sociala.pdf
George POEDE
16
obiectivele Uniunii : atingerea unui „nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și
protecției sociale, egalitatea între femei și bărbați […] creșterea standardel or de viață și a
calității vieții…‖
1991 – in Protocolul Social (Social Policy Protocol ) se clarifică
obiectivele politicii sociale : combaterea excluziunii sociale, dezvoltarea
resurselor umane, promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea
condițiilor de viață și de muncă
1993 – Cartea Verde (Green Paper )- discuții despre viitorul politicilor
sociale
1994 – Cartea Albă (White Paper ) – se stabilesc prioritățile politicii
sociale până în anul 2000
1997 – prin Tratatul de la Amsterdam (ratificat în 1999) este abrogat
Protocolul Social, este lansat Acordul Social (Social Policy Agreement )
și este integrat un nou articol în Tratatul UE, un articol privind ocuparea
forței de muncă și cunoscut ca Titlul VIII
2000 – Strategia de la Lisabona (Lisbon St rategy ), prin care este stabilit
obiectivul pe zece ani al Uniunii Europene, reprezentat de transformarea
economiei comunitare în cea mai competitivă economie bazată pe
cunoaștere.
2000 – Agenda Politicii Sociale preia obiective le specifice și elemente
ale strategiei ce țin de politica socială și le convertește într -un program
de acțiune pe 5 ani, care constituie cadrul politicii sociale actuale
2007 – Constitutia europeana , Lisabona : " Uniunea combate excluziunea
socială și discr iminările și promovează justiția și protecția sociale,
egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția
drepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socială
și teritorială, precum și solidaritatea între statel e membre "
Temă
Accesati Jurnalul Oficial al Uniunii Europene : http://eur -lex.europa.eu/JOIndex.do și
faceti o fișă de lectură (pentru fiecare tratat in parte) cu reglementarile specifice politicii
sociale.
Politici sociale
17
III. Sistem politic și politici sociale
Studiul sistemului politic contribuie la înțelegerea modului în care societățile
contemporane adoptă reglementările de politică socială dar și a acțiunii unor agenți
politici importanți care mediază între diversele grupuri și instituțiile politice.
Modelul sistemic în analiza fenomenelor politice a fost lansat de David Easton
în anii ’60. Analiza sistemică se centrează pe tranzacțiile dintre sistem și mediul său.
Aici apare ruptura teoretică față analiza t radițională a proceselor politice politice. David
Easton arată că știința politică s -a preocupat mai ales de studiul structurii interne a
sistemului politic și de mecanismele de luare a deciziilor.
Easton propune considerarea sistemului politic ca o „cuti e neagră‖, analiza
centrându -se pe relațiile dintre sistem cu mediul său . Mediul sistemului cuprinde
două categorii, mediul intra -societal și extra -societal. Mediul intra -societal este
compus din sistemul social, ecologic, biologic, al sistemelor de person alitate, iar
cel extra -societal este compus din sistemele ecologice, sociale și politice
internaționale.
Din acest mediu provin o serie de intrări ( input ) împărțite de Easton în doua
categorii, exigențe și sprijin. Spre exemplu, un grup profesional cere a utorităților să
voteze o lege prin care să satisfacă unele cerințe formulate de muncitori aflați în pericol
de a fi licențiați. Aceasta reprezintă o cerință, o exigență exprimată față de puterile
publice. Sprijinul ( support ) reprezintă o manifestare favora bilă față de puterile publice.
Dacă exprimarea unor exigențe numeroase și contradictorii reprezintă o probabilitate
destul de mare de „stress‖ pentru sistemul politic, suportul nu face decât să întărească
capacitatea sistemului de a răspunde diverselor cer ințe care vin din partea grupurilor și
instituțiilor sociale. Ieșirile ( output ) conțin diverse decizii și acțiuni ale autorităților
politice ca răspuns la intrări.
Suportul ca întărire a sistemului provine dintr -un răspuns corect pe care acesta îl
elabore ază față de exigențele ce provin din mediul social, răspuns perceput printr -o
evaluare a impactului prin studiul feed -back-ului.
Funcționarea sistemului politic evidențiază o serie de probleme grupate de
Easton în patru probleme specifice unui sistem pol itic:
formularea cerințelor,
reducerea cerințelor,
problema susținerilor,
retroacțiunea.
George POEDE
18
Problemele sociale ca obiect al studiului politicilor sociale pot constitui o sursă
de suprasarcină calitativă și cantitativă pentru sistem. Aspectul calitativ pr ovine din
complexitatea cerințelor prezentate sistemului, iar cel cantitativ din coagularea numerică
a problemelor încât sistemul nu le mai poate trata. Abordarea sistemică a fenomenelor
politice arată că există un prag de absorbție a problemelor care nu p oate fi depășit fără
punerea în pericol a capacității de reglare societală. De aceea există două mecanisme de
reglare a conversiunii nevoilor sociale în cerințe politice, structurală și culturală. Prin
reglarea structurală, o cerință politică apare ca rezu ltat al exprimării ei în sistem prin
existența unor roluri specializate, parlamentari, notabili, partide politice, grupuri de
presiune, chiar autorități politice. Reglarea culturală pune accentul pe caracterul
admisibil al conținutului unor exigențe. Spre exemplu, folosirea violenței în formularea
cerințelor este limitată în societățile democratice prin valorile acestora și prin
prevederile constituționale referitoare la manifestarea forței în societate.
Reducerea exigențelor constituie procesul prin care cerințele sunt reduse la câteva
alternative pe care sistemul le poate trata. Structurile de reducere sunt
reprezentate de partidele politice care formulează o exigență unică, parlament,
guvern. Capacitatea de reducere depinde de natura partidistă a sistemu lui
politic. Sistemele bi -partidiste contribuie în modul celor mai eficient la
procesul de reducere pe când sistemele multipartidiste prin capacitatea mai
redusă de reducere (coaliții care impun compromisuri politice) se
caracterizează printr -un grad mare de instabilitate.
Susținerile sistemului reprezintă un fenomen de compensare a cărui intensitate
diferă în funcție de exigențele adresate sistemului.Există trei elemente de
susținere în sistemul politic, comunitatea, regimul și autoritățile. Socializarea
politică, amenajări constituționale în favoarea unor grupuri sociale, „regulile
jocului‖ democratic cu valorile sale, structura puterii, normele de legitimitate,
sunt răspunsuri frecvente la „provocările‖ mediului.
În lucrarea sa „Welfare State in Transition – National Adaptations in Global Economies‖,12
Gsta Esping -Andersen analizează o serie de schimbări care au loc în diverse modele ale statului
bunăstării13.. Sunt trecute în revistă modelele consacrate ale statelor bunăstării, însă nu se ignor ă nici
12 Esping -Andersen,G – Welfare State in Transition – National Adaptations in Global Economies
13 ,,Esența statului bunăstării este garantarea guvernamentală a unor standarde minime privind v enitul,
alimentația, sănătatea, educația și locuința, asigurate fiecarui cetațean ca drepturi sociale"13 . Securitate socială
a luat forma unei asigurări sociale contra riscurilor de baza ale vieții industriale: accidente la locul de muncă,
boli profesional e, șomaj, bătrânețe" Standardele sociale minime, asigurări sociale contra riscurilor de bază ale
vieții industriale , accidente la locul de munca, boli profesionale, șomaj, bătrânețe, nu pot fi periclitate decât în
cazul pierderii veniturilor, deci la pers oanele rămase fără loc de muncă.
Denumirea ,,Welfare State" este relativ recentă, fiind legată de perioada anilor '40, de Marea Britanie și
de numele economistului J.M.Keynes, respectiv al lordului W.H.Beveridge. Aceștia au dat o replică modelului
război nic ,,Warfare State" și au prefigurat evoluția democrațiilor occidentale după încheierea războiului.
Politici sociale
19 noile state apărute care dezvoltă, uneori, modele particulare; sunt avute în vedere state din Europa
Centrală și de Est, țările asiatice, Statele Americii Latine .
Conform clasificarii lui G sta Esping -Andersen, se pot distinge trei mari tipuri d e regimuri
politice ale bunăstării ( Welfare State Regimes ): regimul liberal (american), regimul conservator (german)
și regimul social -democrat (scandinav). Mă voi opri puțin asupra acestor modele, nu înainte de a
menționa că exista și alte clasificări în domeniu, poate mai puțin utilizate în studiul politicii sociale dar la
fel de utile, cum ar fi : modelul nordic și anglo -saxon (corespunzator regimului social -democrat
scandinav), modelul continental (corespunzator regimului conservator german) și modelul sudic
(,,rudimentar", corespunzător statelor mai puțin dezvoltate ale Uniunii Europene).
Modelul social -democrat se bazeaza pe spiritul keynesian al anilor`40 -50 și încorporează
următoarele elemente: universalitatea drepturilor sociale, egalitatea benefic iilor sociale (indiferent de
nivelul veniturilor realizate în timpul vietii active), intervenția planificatoare a statului în economie pentru
asigurarea ocupării depline a forței de muncă, finanțarea predominant bugetară a beneficiilor sociale (pe
baza unu i nivel general înalt de impozitare) și o puternică birocrație care să deservească rețeaua
serviciilor publice.
Modelul conservator , aplicat în majoritatea țărilor europene în frunte cu Germania, are o
pronunțată bază ocupațională și asigură proporționalit atea beneficiilor sociale cu veniturile directe
obținute din muncă. Având în centrul său sistemul tradițional al asigurărilor, securitatea socială este
finanțată nu din impozite plătite statului ci din contribuțiile angajaților și angajatorilor la fonduril e
autonome de asigurări. Fiscalitatea este rezonabilă iar politicile economice au un pronunțat caracter
liberal.
Modelul liberal este caracterizat de o responsabilitate mai redusă a statului în garantarea
bunăstării, ponderea dominantă revenind sectorului privat (sănătate, învățământ, asigurări), sectorului
non-guvernamental (servicii sociale personale sau comunitare) și evident individului însuși. Filosofia
beneficiilor sociale este selectivă și restrictivă, bazată pe testarea riguroasă a veniturilor, urmâ nd ca statul
să intervină de o maniera minimală, numai în ajutorul celor efectiv săraci, prin acordarea de asistență
socială non -contributivă. Nivelul general de impozitare este scăzut iar managementul serviciilor publice a
fost debirocratizat și orientat spre eficiență. Marea Britanie și Irlanda au adoptat modelul Beveridge, în
cadrul căruia transferurile sociale merg îndeosebi spre cei angajați în muncă (de vârstă activă), care
realizează venituri salariale relativ mici; acest sistem este complementat cu existența unei plase de ultim
resort social, sub forma unei scheme de asistență socială relativ dezvoltată ; este vorba de o abordare
Ulterior, autorii francezi au completat lista sinonimelor pentru noul sistem care se năștea: statul -providență
sau asistențial. Autorii germani, mult mai r eticenți în a atribui denumiri entuziaste s -au limitat la a aprecia acest
model drept ,,stat social", utilizând mai putin termenul de stat al bunăstării. În Statele Unite domina
interpretarea republicană, conceptul de Workfare condiționând beneficiile soci ale de muncă.13
“Statul bunăstării” pune in evidență dificultatea ideei că statul bunăstării îmbină relațiile derulate în
sistemul public cu cele din domeniul privat, relații ce se subordonează obiectivului primordial al bunăstării
oamenilor, consta i n punerea în practică.
George POEDE
20
liberală a bunăstării, de un minim model social. Prototipul acestui model îl reprezinta Statele Unite, însă
repere import ante de liberalism întâlnim și în Marea Britanie, Canada, Australia, respectiv în cazul țărilor
din Asia de Sud -Est.
Modelul Scandinav , denumit adesea și Modelul Nordic, definit de experiențele din Danemarca,
Finlanda, Suedia, țări care efectuează cele mai ridicate cheltuieli relative și acordă beneficiile sociale pe
principiul cetățeniei. Acestea practică totodată impuneri publice relativ ridicate și utilizează o varietate
largă de instrumente și politici sociale active.
Modelul Continental – cunoscut și s ub denumirea de Modelul Corporatist sau de Modelul
Renan , regăsit în Austria, Belgia, Franța, Germania, care au adoptat modelul Bismark, bazat extensiv pe
scheme de asigurări sociale, finanțate prin contribuțiile celor angajați în muncă care au dezvoltat o
puternică protecție socială; dintre noile membre ale UE, adepte ale acestui « puternic model social
european » se numără Ungaria, Cehia sau Polonia.
Modelul mediteranean , regăsit în țările sud -europene – Grecia, Italia, Spania, Portugalia, care
au generat un model bazat extensiv pe sisteme de asigurări sociale, în cadrul cărora beneficiile acordate
sunt larg segmentate, potrivit statusurilor contribuabililor. În cadrul acestor țări se practică cheltuieli
sociale reduse combinate cu rețele de sprijin obținu t prin intermediul familiei. Acest lucru este posibil în
opinia specialiștilor, ca urmare a păstrării în această zonă a Europei a caracteristicilor societății agrare.
Modelul « catching -up », nu este încă elaborat, dar se referă la caracteristicile noilo r state
membre ale UE, care au aderat în 2004. În aceste țări au fost înființate unele instituții sociale abia după
perioada de tranziție. Eforturile acestor țări pentru realizarea unei bunăstări sociale sunt îngreunate de o
serie de dificultăți financiare , ceea ce însă nu le oprește să aspire la o atingere a nivelului de viață din
vechile membre UE , prin diverse metode. Tocmai datorită acestor eforturi, s -a născut și această denumire
de model « catching -up ».
Temă
Analizați caracteristicile celor 3 m odele consacrate : Liberal modern – SUA, Social
democrat – Suedia, Conservator modern -Germania
Politici sociale
21
IV. Agenți ai politicilor sociale
Rolul statului în formularea, adoptarea și implementarea politicilor sociale
reprezintă un domeniu privilegiat al studiul ui acestuia din perspectiva politicilor sociale.
Intrebarea fundamentală este aceea legată de condițiile care legitimează intervenția
statală în viața socială, valorile politice care stau la baza acțiunii politice. Literatura de
specialitate a structurat s tudiul statului pe două ipostaze ale acestuia, statul protector și
statul bunăstării generale.
Statul protector reprezintă o formulă de a defini acele instituții statale care se
caracterizează prin minimum de intervenție în viața socială și economică, act ivitatea
acestuia limitându -se la asigurarea ordinii interne și la garantarea și apărarea
proprietății private.
Susținerile ideologice ale statului protector pot fi găsite în două perioade distincte în
lucrările filosofilor contractului (Hobbes, Locke) și în liberalismul non -intervenționist.
Liberalismulnon -intervenționist este ilustrat de Adam Smith și F.A. Hayek. In lucrările
sale, mai ale în Avuția națiunilor, Smith consideră că libera concurență, liber –
schimbismul produce, printr -un joc al „mâinii invi zibile‖, prosperitate și realizează
echilibrul pieței. Orice intervenție statală în economie este o atingere a liberei
concurențe. De aceea, statul trebuie să aibă în vedere funcții precise cum ar fi acelea de
a asigura ordinea, de a respecta justiția și d e a proteja proprietatea. Hayek a fost
principalul adversar al lui Keynes care promova în anii ’30 o extindere a rolului statului.
Apărător al inițiativei private și a libertății individuale, Hayek este un promotor al pieței
în reglarea fenomenelor sociale și economice. De aceea statul este doar un garant al
democrației definită ca metodă de organizare socială a cărei funcție este aceea de a
asigura apărarea libertății fiecăruia împotriva oricărei puteri arbitrare.
Statul bunăstării generale sau Statul Prov idență este definit ca un ansamblu de
activități, servicii, de reglementare a veniturilor provenite din transferuri exercitate de
puterea publică în vederea creșterii bunăstării colectivității naționale sau modificării
repartiției bunăstării în cadrul popu lației. Serviciile publice, politica socială și politica
economică constituie dimensiunile specifice ale Statului Bunăstării Generale.
Primul serviciu public instituit a fost acela al instrucției publice. El este
considerat ca un bun public, ca o nevoie a tuturor. Sunt asumate pe rând și alte activități
încât Statul Bunăstării produce de -a lungul timpului o vastă rețea de servicii publice.
Politica socială are un rol central între cele trei dimensiuni și dă nota definitorie
pentru Statul Bunăstării sau, c um mai apare adesea, Statul Providență. Ea se exercită
George POEDE
22
printr -un sistem de servicii sociale și asigurări prin care sunt puse la adăpost grupuri
sociale defavorizate ale căror drepturi social -economice sunt amenințate de mecanis –
mele concurențiale ale piețe i.
Dimensiunea economică se înscrie în perspectiva macro -economică deschisă de
John Maynard Keynes în care controlul central necesar asigurării unei depline ocupări a
forței de muncă implică în mod automat o extindere a funcțiilor tradiționale ale statul ui.
Prima mare experiență economico -socială a fost politica New Deal -ului a președintelui
F. Roosevelt. Elementele politicii economice specifice formei bunăstării generale a
statului contemporan sunt politica prețurilor, acțiunea asupra ratei dobânzii, che ltuielile
publice în măsura în care ele implică activități economice, subvențiile acordate
sectoarelor în dificultate sau în dezvoltare și naționalizarea întreprinderilor sau preluarea
cotelor de participare la capitalul întreprinderilor.
Extinderea rolulu i economic al statului transformă economia capitalistă într -o econo –
mie mixtă.
Consecințele activităților specifice statului bunăstării generale se manifestă prin crește –
rea sectorului public în economie într -o proporție neatinsă până acum în societățile
contemporane, printr -o deplasare a maselor monetare din sfera productivă în aceea a
politicilor și programelor sociale, prin creșterea raportului dintre cheltuielile publice
raportate la produsul intern brut și prin apariția unui deficit curent în finanțel e publice
care se corelează cu o creștere a prelevărilor fiscale raportate la produsul intern brut.
Legitimarea ideologică a statului bunăstării este preluată de doctrinele social –
democrate contemporane care și -au propus o „îmblânzire a capitalismului‖ po trivit unei
expresii a lui Willi Brandt. Spre exemplu, Adolf Wagner promovează în lucrarea sa un
socialism în care rolul statului progresează în aceeași măsură ca și democrația. În
„Fundamentul economiei politice‖, Wagner constată că extinderea rolului sta tului este
legată de progresul civilizației și de dezvoltarea nevoilor colective. Amplificarea
serviciilor publice răspunde apariției nevoilor colective (educație, sănătate, transporturi,
poștă) a căror satisfacere nu este rentabilă pentru o întreprindere privată dar care este un
imperativ moral. Temele pe care Wagner le lanseză în dezbaterea politică și socială sunt
cele de civilizație asociate cu justiția distributivă, cu serviciile publice și democrația.
Reprezentantul tipic al formei Statului Bunăstări i Generale este John Maynard
Keynes.
Ideea fundamentală este aceea că redistribuirea bogăției naționale prin intermediul
transferurilor sociale este profitabilă pentru creșterea economică.
În lucrarea sa Teoria generală a utilizării forței de muncă, a do bânzii și a monedei ,
Keynes preconizează o largă extindere a funcțiilor statului, fapt ce implică o politică
economică (acțiunea asupra ratei dobânzii pentru a încuraja investițiile și cheltuieli
publice sub forma lucrărilor publice care creează locuri de muncă, stimulând prin salarii
„cererea efectivă‖) și o politică socială (transferuri sociale sub forma prestațiilor de
Politici sociale
23 securitate socială, creșteri salariale care măresc puterea de cumpărare și favorizează
cererea efectivă). Cele două politici au drept con secință o stimulare a a producției și o
creștere a economiei globale care resoarbe forța de muncă neutilizată.
Critica Statului Bunăstării Generale este axată pe trei direcții:
Protestul împotriva fiscalității excesive; atunci când impozitele cresc prea mu lt
încasările fiscale tind spre zero.
O politică de relansare grație unei creșteri salariale nu favorizează în mod
necesar producția națională astfel încât să producă acele efecte din teoria lui
Keynes.
Costul factorului muncă la care se adaugă sarcinile s ociale constituie o frână în
calea competiției și un handicap în concurența internațională.
Partidele politice
Partidele politice reprezintă unul din actorii politici cu rol fundamental în
identificarea și definirea problemelor sociale. Partidele reprez entate în parlament
precum și partidele aflate la guvernare utilizează analiza problemelor sociale pentru a
formula politici și programe sociale. Dimensiunea socială din activitatea partidelor este
explicabilă prin necesitatea de a da un răspuns problemelo r sociale cu care se confruntă
societățile contemporane. Definițiile date partidelor politice pun accent pe acțiunea
politică a acestora care are drep obiectiv participarea la guvernare și medierea dintre
guvernanți și guvernați. De aceea, partidul politic reprezintă o organizație cu caracter
permanent, structurat ierarhic și geografic a cărui finalitate este exercitarea puterii
politice pe baza unui program pentru care a primit un sprijin din partea electoratului în
cadrul unei competiții politice libere. Există o varietate de partide dar majoritatea dintre
ele poate intra într -una din cele două tipuri generale propuse de Maurice Duverger,
partide de origine parlamentară și partide de origine exterioară parlamentelor .
Primul tip apare în contextul existențe i instituției parlamentului în care grupurile parla –
mentare s -au format pe baza afinităților politice. Extinderea sufragiului popular a
generat necesitatea de a constitui comitete electorale precum și legături între acestea la
nivel național. Ele au permis organizarea unei structuri cu caracter permanent sub forma
partidelor politice.
Partidele exterioare parlamentelor reprezintă dintr -un punct de vedere chiar
rezultatul presiunii sociale pe care diverse sindicate, asociații, societăți de gândire au
exerc itat-o asupra parlamentelor pentru reprezentarea intereselor lor predominant
sociale. Există o multitudine de clasificări în cadrul partidelor politice dar evoluțiile
sociologice din societățile contemporane explică apariția unui tip de partid denumit
„catch-all parties „care se ridică dincolo de clivajele sociale care au marcat multă vreme
realitățile socio -politice din secolul al XX -lea. Un astfel de partid implică o relativizare
a rigorii ideologice și o creștere a preocupării pentru pragmatismul abordă rii proble –
melor politice inclusiv a celor sociale devenite probleme de interes major.
George POEDE
24
Mișcările sociale
Alain Touraine în „Sociologie de l’action‖ definește mișcările sociale ca
organizații structurate care apără sau promovează interesele membrilor săi care pot fi
dintre cele mai diverse, cu mijloace care pleacă de la simpla publicitate pînă la
presiunea morală și violența fizică. Același autor stabilește trei principii și trei funcții
ale mișcărilor sociale. Principiul identității ne arată pe cine repr ezință o mișcare, ce
interese apără sau promovează, dacă sunt grupuri specifice sau grupuri cu caracter
global (asociația consumatorilor). Principiul opoziției reflectă faptul că o mișcare luptă
întotdeauna împotriva unui blocaj, rezistențe, inerții, iar p rincipiul totalității evidențiază
tipul de valori în numele cărora o mișcare acționează, valori considerate ca fiind ale
întregii societăți. Touraine apreciază faptul că mișcările sociale reprezintă un spațiu în
care se creează noi valori. De aceea orice s tudiu al schimbării sociale trebuie să ia în
considerare și valorile noi apărute în legitimarea acțiunii mișcărilor sociale. Mișcările
sociale înddeplinesc funcții de mediere, de clarificare a conștiinței colective și de
presiune aupra autorităților public e.
Grupurile de interes și grupurile de presiune constituie deja o realitate
tradițională a sistemelor politice moderne
Grupurile de interes se transformă în grupuri de presiune atunci când încearcă să
obțină de la puterile publice unele reglementări cu caracter pozitiv pentru interesele lor.
Organizațiile profesionale sau organizațiile cu vocație ideologică intră în categoria
grupurilor de interes care pot desfășura și presiuni în sistemul politic. Există unele
condiții de eficacitate a acțiunii grupuri lor de interese enumerate de Jean Meynaud în
„Les groupes de pression‖. În cadrul lor reținem numărul membrilor, capacitatea
financiară, capacitatea instituțională și statutul social.
Temă
Alcătuiți un text de trei pagini în care să analizați p olitica socială a unui partid
politic din Romania.
Politici sociale
25
V. Analiza problemelor sociale
Întrucât analiza unei politici sociale este dependentă de modul de definire a
problemei sociale este important să stabilim parametrii problemei sociale ce se situează
în centrul politicii sociale și care determină, în principal, obiectivele politicii. O astfel de
analiză (Rosenberg) se structurează pe următoarele componente:
1. natura problemei;
2. cauzele acesteia;
3. politici sociale operaționale centrate pe respectiva problemă ;
4. scopuri obiective și tipuri de intervenții;
5. concordanța dintre intervențiile sociale și valorile profesionale;
Natura problemei
Lămurirea naturii problemei ce constituie preocuparea unei politici publice
implică un efort de definire a acesteia. Într -un prim stadiu, analistul va căuta să
investigheze semnificația respectivei probleme în spațiul public, indivizii și grupurile
afectate precum și modalitățile de identificare a grupurilor de risc. Apoi, este important
să știm cine o definește ca fiind o pro blemă socială precum și motivația acestei acțiuni
sau cine nu o ia în considerare ca o preocupare deosebită pentru autoritățile publice.
Aici, pot interveni factori și valori personale, elemente ideologice sau credința în
inutilitatea rezolvării problemei. În acest context, trebuie identificate grupurile care
controlează puterea în cadrul unei comunități, societăți, dar și resursele ce influențează
evoluția și caracteristicile problemei studiate.
Cauzele problemei
În abordarea cauzelor problemelor socia le, analistul va reliefa două tipuri de
cauze: surse structurale ale problemei și cauze legate de situația indivizilor afectați de
acea problemă. În prima categorie intră valorile și normele sociale, ideologiile politice,
distribuția puterii, politici și p rograme destinate rezolvării problemei. În cea de -a doua,
cauzele sunt reprezentate de factori socio -psihologici, cunoștințe, deprinderi, valori
personale. De asemenea, este interesant de știut, măsura în care unele fenomene
tranzitorii cum ar fi crize int ernaționale, factori sezonieri sau alți factori, pot constitui
cauze ale unor probleme sociale.
Politici și programe sociale operaționale
În acest stadiu al analizei problemei, analistul politic este preocupat de
cunoașterea acelor politici și programe care au avut sau vizează ca obiectiv, rezolvarea
George POEDE
26
problemei. Știut fiind faptul că definirea problemei este deosebit de importantă în
încercarea de evaluare a diverselor politici și programe , analistul va căuta să reliefeze
atât încercările de definire cât și practicile de evaluare a rezultatelor programelor și
politicilor sociale precum și aspectele concrete de utilizare a rezultatelor.
Cel mai dificil fapt este acela de a aprecia gradul în care programele și politicile
existente au redus dimensiunile ge nerale ale problemei analizate, au contribuit la
agravarea ei sau nu au reușit să determine schimbarea în sensul indicat de obiectivele
urmărite.
Scopuri , obiective și intervenții
Analistul este preocupat de scopul general al politicii și de măsura în care acesta
reprezintă un ideal sau unul ce poate fi atins prin implementare și funcționare corectă a
politicii sau programului analizat. El va urmări acele obiective ce pot fi atinse, obiective
a căror determinare trebuie să ia în considerare constrânger ile raționale și non -raționale.
Obiectivele pot fi formulate în raport cu globalitatea problemei, cu câteva aspecte ale
acesteia, cu grupul –țintă și grupurile de risc sau în funcție de un sub -grup al populației
studiate. Întrucât cauzele ce determină apari ția și formele de manifestare a problemei
analizate au fost împărțite în două categorii – structurale și individuale – este important
de precizat natura și tipul de intervenții la nivel structural și individual care vor conduce
la atingerea obiectivelor fo rmulate în etapa inițială. Analiza problemei sociale va
identifica instituțiile, organizațiile și centrele de decizie responsabile pentru rezolvarea
problemei. Analiza va evidenția sursele majore de sprijin pentru realizarea scopurilor și
obiecti velor fix ate. Ele pot fi personalități politice influente, parlamentari, mass -media,
opinia publică, persoane cu vizibilitate socială.
În corelație cu sursele de sprijin, analistul va investiga și găsi acele surse majore
de rezistență la schimbare, pentru că rațiu nea intervențiilor la nivel structural și
individual vizează o schimbare profundă în situația celor afectați de natura problemei
sociale. Cunoașterea elementelor ce constituie o rezistență față de schimbarea avută în
vedere de program sau de politica publi că are semnificații profunde, conducând spre
alegerea unuia din tipurile posibile de strategie. Strategiile consensuale vizează schim –
barea prin utilizarea informării publice, schimbarea valorilor și atitudinilor, strategiile
politice fac apel la negocieri și compromis, iar strategiile conflictuale se centrează mai
ales pe confruntare și protest.
Ultima parte a analizei problemei se concentrează asupra concordanței dintre
caracterul acțiunilor și strategiilor cu valorile profesionale, cu deontologia profes iei
Temă
Alegeți o problemă socială pe care să o definiți prin modelul analizei problemei
prezentat anterior. (maximum 5 pagini redactate la computer).
Politici sociale
27
VI. Ghidul de analiză pentru un program social
Scopul acestui paragraf este acela de a sugera c âteva îndrumări pentru analiza
unui program social. În analiza programului trebuie ținut cont de câteva elemente
printre care reținem caracterul programului (național, zonal sau local) și stadiul în care
se află acesta (recent implementat, în stadiu de for mulare, un program mai vechi sau o
problemă pentru care nu s -a sugerat încă nici un program) . Structura unui astfel de
cadru ar putea avea următoarele componente:
Scopul și obiectivele programului
A. Care sunt problemele umane specifice pe care progra mul încearcă să le rezolve?
1. Cum este definită esența problemei abordate de către indivizi, familii, grupuri,
comunități, etc.);
2. În ce constă programul de ajutorare în interiorul populației țintă ? – o mai buna
profesionalizare a individului, un venit mai ri dicat pentru familiile cu venit
scăzut, maximizarea participării cetățenești, etc.?
3. Care sunt caracteristicile persoanelor afectate de problema socială ?
4. Care sunt dimensiunile problemei (indicatori cantitativi, calitativi, arie de
răspândire, etc.) si ce proporție din grupul țintă va fi acoperită de program?
5. Care sunt obiectivele dorite ale programului formulate în raport cu grupul țintă?
B. Care este nivelul la care intervine programul?
1. Prevenție – atenuare sau eliminarea condițiilor care generează sau ag ravează
dificultățile sau lipsurile definite de analiza problemei
2. Intervenție – limitarea si stabilizarea posibilității de a face față contextului ;
C. Care sunt obiectivele declarate oficial ? Dacă există mai multe obiective la nivele
diferite (plan local, zonal, național) este necesară identificarea diferențelor în
orientarea grupurilor în raport cu soluțiile la problema socială vizată de program.
D Care sunt obiectivele programului pe termen scurt și pe termen lung ?
E Care sunt cunoștințele fundamentale (relațiile cauză -efect ) pe care se bazează
obiectivele programului? Cât de realiste sunt obiectivele programului ținând cont
de volumul de cunoștințe referitoare la problema dată?
Factori istorici si sociali
A. În ce context istoric (social, cultural, legal ) a evoluat problema?
B. Care este semnificația problemei pentru societate?
George POEDE
28
C. Care sunt factorii majori care au generat problema sau care au contribuit la
agravarea ei?
D. Ce soluții au fost aplicate, dintr -o perspectivă istorică, problemei aflate în
centrul prog ramului social?
E. În ce măsura soluțiile aplicate au avut succes?
Natura programului
A. Care sunt serviciile ce urmează a fi incluse în program?
B. Care sunt planurile privitoare la utilizarea resurselor existente, la facilități si
folosirea si coordonarea fac ilităților deja existente?
C. Sub ce auspicii se va administra programul(locale, naționale, private, publice,
etc.)?
D. Care sunt responsabilitățile atribuite fiecărui nivel, atunci când sunt implicate
mai multe nivele în administrarea, reglementarea și evaluare a programului ?
E. Care este modul de finanțare? Care sunt cerințele si mărimea angajamentului
financiar a diferitelor surse de finanțare?
F. Care este distribuția planificată a resurselor financiare în cadrul programului
(construcție, antrenarea mâinii de lucru , servicii directe, etc.)?
Implementarea programului
A. Care sunt cerințele referitoare la personal ?
1. Cum va fi utilizată forța de munca existentă?
2. Ce forță de muncă suplimentară va trebui să fie angajată?
3. Accentul programului cade pe utilizarea resursel or tradiționale de forță de
muncă sau pe folosirea liderilor din alte domenii și surse non -profesionale?
4. Având în vedere constrângerile existente, care sunt alternativele utilizării
eficiente a forței de muncă?
5. În ce zone programul poate fi slab, cu forța de muncă limitată sau nepregătită și
în ce zone poate rămâne relativ puternic?
B. Cum este finanțat programul?
1. Care este proporția cu care fiecare grup contribuie la bugetul total?
2. Care sunt cerințele acestor grupuri și în ce mod interacționează (antagonis t sau
complementar) cu desfășurarea programului și atingerea obiectivului?
3. Care sunt alternativele posibile pentru diferitele modele de finanțare?
4. Pentru anumite activități și funcții, este necesar suport guvernamental? Daca da,
este suficient interesul na țional pentru a justifica ajutorul guvernamental?
5. Care au fost schimbările semnificative în cadrul bugetului total, din momentul
inițial al conceperii programului?
6. Ce alte agenții, organizații, etc. au fost finanțate în vederea împlinirii unor
scopuri simi lare?
Politici sociale
29 C. Care sunt relațiile externe cu instituțiile, agențiile, grupurile de interes, deja
existente ?
1. Care sunt sursele externe de care depinde programul ?
2. Ce surse externe sunt dependente de serviciile, forța de muncă, (altele) oferite
prin intermediul p rogramului?
3. În ce măsură încearcă programul să coopteze lideri locali și persoane ce
demonstrează antagonism față de program; în ce măsură această cooptare
înregistrează un succes semnificativ ?
D. Care sunt serviciile specifice pe care le oferă programul?
1. Până în prezent, ce proporție a populației țintă a atins programul si ce servicii a
primit?
2. Care este dimensiunea discrepanței dintre serviciile actuale oferite – în ceea ce
privește tipul, numărul lor și către cine sunt îndreptate – și cele care au decla rate
ca obiective ale programului? Dacă discrepanța este semnificativă, cum a
apărut?
3. Care este coeficientul de risc și care sunt implicațiile acestuia asupra eficacității
sau eficienței întregului program?
4. Sunt serviciile oferite realiste în ceea ce prive ște nevoile și caracteristicile
clienților?
5. Livrarea serviciilor se bazează pe o singură orientare teoretică sau încorporează
o abordare multidisciplinară a problemei?
Influențe politice
A. Care sunt principalele grupuri care influențează și controlează activitățile
programului ?. Care activități sunt cel mai mult constrânse de influența acestor grupuri?
B. Care sunt principalele influențe politice de la nivel local, zonal, statal care
influențează eficiența programului?
1. În ce măsură, diversele paliere al e puterii politice sunt complementare sau
antagonice cu obiectivele programului ?
2. În ce mod a încercat personalul programului să minimalizeze sau să maximizeze
influența politică a unui grup?
C. Problema tratată prin program, a avut un aspect politic majo r? Daca da, ce interese
au fost reprezentate și care a fost rezultatul programului în raport cu aceste interese?
Constrângeri majore și factori favorizanți
A. Care sunt principalii factori de constrângere pentru implementarea programului
și atingerea obiec tivului (lipsa cunoștințelor privitoare la relațiile cauză -efect,
grupul -țintă, disputele politice, factorii administrativi, etc.)?
B. Ce factorii pot avea un impact pozitiv în abordarea planificării inițiale a
programului?
George POEDE
30
C. Ținând cont de constrângerile exist ente, care sunt strategiile alternative pentru
optimizarea serviciilor prezente?
D. Care au fost principalii factori responsabili în construirea cu succes programului
sau a unor părți ale acestuia?
Evaluarea
A. Ce criterii au fost folosite de către personalul programului, pentru a stabili
măsura în care au fost îndeplinite scopurile propuse de program? Evaluarea este
stabilita direct sau dedusă indirect?
B. Tehnica de evaluare este una realistă, validă?
C. Ce criterii folosesc grupurile externe în evaluarea eficiențe i programului? Cât de
realiste și valide sunt aceste criterii ?
Temă
Analizați un program social la alegere prin prisma modelului prezentat.
Politici sociale
31
VII. Cadru general de analiză a unei politici sociale
Una din cele mai semnificative dimensiuni ale stiinței politice este analiza unei
politici publice. Ea se bazează în parte pe știința management -ului și în special pe
analiza sistemelor. Scopul său este acela de a asigura o metodă euristică pentru
identificarea unor alternative politice preferabile. (Yehezkel Dror – Design for Policy
Science -New York: American Elsevier, 1971.)
Identificarea unor politici alternative preferabile implică două elemente distincte dar,
totodată, aflate în relație: inovarea alternativelor și alegerea celor mai bune alternative
din c ele aflate la dispoziție. În condițiile unor transformări sociale rapide, inovarea
alternativelor politice este, în mod semnificativ, mai importantă decât selecția celor
relativ mai bune dintr -o serie de alternative.
În management, analiza politică aduce u rmătoarele componente:
1. pătrunderea în universul valorilor, supozițiilor și teoriilor tacite, fapt ce
presupune explorarea valorilor ce determină politicile publice, studiul
scopurilor pe termen lung;
2. luarea în considerare a variabilelor politice, incluzând u-se aici analiza
fezabilității politice, a implicațiilor puterii sociale asupra politicilor alternative
și analiza consensului politic și a structurii coalițiilor, atunci când acest fapt se
impune;
3. tratarea unor aspecte mai largi și mai complexe (noi scal e de cuantificare,
necesitatea satisfacerii unor scopuri diverse și multidimensionale, schimbarea
instituțională ca mod principal de schimbare a politicii, sensibilizarea celor ce
elaborează politicile, educarea acestora, impactul major al politicii public e;
4. încurajarea creativității în inovarea politicilor ;
5. implicațiile unor fenomene sociale cum ar fi ideologiile, fenomenele de masă .
Explorarea valorilor include un număr de aspecte importante, adesea ignorate
in componentele practice ale implementării p oliticilor. Între acestea se regăsesc
următoarele:
1. aspectele ideologice;
2. valori latente și nevoi ce servesc drept motiv fundamental pentru activități și
politici, dar care nu pot fi explicate: emoții, întărirea solidarității;
3. semnificații și dimensiuni al e valorilor sociale de bază cum ar fi libertatea,
democrația, egalitatea, participarea, drepturile omului și altele asemănătoare.
Fără tratarea acestora este aproape imposibilă abordarea problemelor pe care le
presupune orice politică publică.
George POEDE
32
Fezabili tatea politică
În raport cu analiza politicii, fezabilitatea politică poate fi definită în trei maniere
interdependente: a) în raport cu un actor , b) în raport cu o alternativă a politicii , c) în
raport cu o regiune a politicii.
Din punctul de vedere al unui actor (individ, grup, organizație) fezabilitatea politică se
referă la spațiul unei acțiuni politice efective în care actorul este capabil cu o oarecare
probabilitate, să influențeze realitatea, politicile publice și implementarea lor.
Din această pe rspectivă, fezabilitatea politică este strâns legată de conceptele de
influență, și putere. Termenul de political leverage se referă la capacitatea unui actor de
influența, între alte fenomene, atât politici cât și implementarea lor.
Din perspectiva unei politici alternative clar definite, fezabilitatea politică se referă la
probabilitatea ca aceasta să primească un suport politic suficient pentru a putea fi
aprobată și implementată iar în raport cu o problemă politică sau cu un spațiu politic,
fezabilitat ea politică are în vedere o arie în interiorul cărora diversele alternative sunt
fezabile din punct de vedere politic.
Termenul de domeniu al fezabilității politice poate fi utilizat ca referent pentru această
întreagă arie de alternative. Fezabilitatea p olitică este implicată în evaluarea inițială a
succesului unei politici publice, spre exemplu socială, pentru a estima grupurile care o
vor sprijini sau se vor opune acesteia, structura si organizarea lor cât și puterea fiecărui
grup. Fezabilitatea politic ă se află într -o relație strânsă cu conceptul de raționalitate
politică. Acesta pare a fi un tip fundamental de rațiune deoarece trateaza problematica
păstrării și îmbunătățirii structurilor de decizie, elemente ce se află la baza tuturor
deciziilor.
Lume a politicii sociale are o mare încărcătură politică cu o competiție dură între
diversele agenții și instituții sociale centrate pe diferite ținte sociale sau grupuri cu un
risc social ridicat sau în situații dificile. În anumite cazuri, instituții administ rative pot
implementa o politică în așa fel încât să o conducă spre un eșec. De aceea, analistul
trebuie să ia în considerare posibilitatea ca unitățile administrative să se opună sau să
sprijine o politică socială propusă sau aflată deja în funcțiune.
Pentru a evalua fezabilitatea politică, analistul trebuie să cunoască atitudinea publică față de
politica socială, mărimea segmentului de populație preocupat de problema socială aflata în
centrul politicii sociale, modul în care se percepe influența consecin țelor implementării
politicii asupra situației diverselor grupuri sociale, importanța politică acordată problemei
sociale respective, compatibilitatea dintre climatul economico -social cu cel politic și cu
valorile sociale. Analistul va trebui să estimeze, totodată, posibilitățile de reacție negativă față
de politica publică analizată din partea unor grupuri care își reprezintă amenințările față de
unele avantaje deținute până în acel moment.
Politici sociale
33 Fezabilitatea economică
Majoritatea, dacă nu chiar toate p oliticile sociale fac apel la surse directe și
indirecte de finanțare. În aprecierea fezabilității economice a unei politici sociale
analistul trebuie să aibă în vedere următoarele condiții:
care ar fi nivelul minim de finanțare pentru implementarea cu suc ces a politicii
publice ;
dacă există surse adecvate de finanțare;
în cazul absenței acestor surse, care ar fi atitudinea cetățenilor față de realocarea
resurselor din buget;
nevoi viitoare de finanțare a politicii sociale
Dat fiind deficitul bugetar des tul de mare, este evident faptul că inițiativele de
politică socială vor fi bazate mai ales pe realocarea resurselor existente decât pe
obținerea altora noi. Pericolul care apare este acela al finanțării insuficiente a tuturor
politicilor și programelor so ciale și, de aici un grad scăzut de eficacitate a acestora
precum și o probabilitate mai mare a eșecului.
Fezabilitatea administrativă
Chiar dacă o politică publică, socială are o valoare potențială deosebită, perspec –
tivele sale viitoare de evoluție dep ind, într -o măsură apreciabilă, de existența unor
instituții capabile să o implementeze, să o dezvolte în practică. În acest sens, instituțiile
trebuie să aibă personalul necesar, resurse, deprinderi, experiență. Directorii de program
și coordonatorii aces tora la nivele mai înalte trebuie să manifeste înțelegere și simpatie
pentru scopurile programului, obiectivele acestuia cât și pentru grupul țintă sau
grupurile aflate într -o relație strânsă cu acesta.
Cadrul general de analiză a politicilor so ciale elaborat de David Gill (David Gill,
A Systematic Approach to Social Policy Analysis, în Social Service Review: Vol: 44, Nr.
4, December 1970, 421 -425.) constă dintr -un set de elemente standardizate cu scopul de
a asigura acoperirea sistematică a tutu ror aspectelor considerate ca relevante pentru
înțelegerea politicilor sociale și a consecințelor complexe ale acestora asupra societății.
În acest sens, autorul sugerează necesitatea de a lua în considerare câteva
prevederi referitoare la existența sau n on-existența unor reglementări juridice în sensul
exprimării unei politici sociale sub o formă juridică sau a unor reglementări administra –
tive ori sub forma unor propuneri legislative.
Cadrul analitic fixat de autor este destinat examinării unor sarcini distincte, dar
care trebuie privite într -o strânsă interdependență:
1. O primă sarcină constă în înțelegerea problemei ce se află în centrul unei
politici sociale, fapt ce implică investigarea repartiției acelei probleme pe o
anumită arie geografică și în cad rul anumitor grupuri sociale. Această
George POEDE
34
sarcină impune găsirea unor modele explicative și fixarea obiectivelor avute
în vedere de respectiva politică socială;
2. Totodată, este necesar să se identifice lanțul de efecte concrete rezultate din
implementarea polit icii sociale;
3. Apoi, atenția trebuie să se concentreze și asupra dezvoltării unor politici
alternative, analizată la rândul lor în aceeași termeni pentru a permite
comparații din perspectiva atingerii obiectivelor sau a implicațiilor pentru
sistemul general al politicilor sociale.
Analistul poate decide limitarea analizei sale la una, două sau trei sarcini, având în
vedere faptul că analiza crește în complexitate în raport cu numărul de aspecte abordate.
Tipul de analiză și acuratețea acesteia depind de gra dul de cunoaștere pe care îl posedă
analistul asupra structurii și funcționării societății și asupra sistemului curent de politică
socială. Un element important care acționează în direcția întăririi capacității descriptive,
analitice și predictive a cadrul ui de analiză este reprezentat de tipurile de date precum și
de tehnicile utilizate în investigarea problemei aflate în centrul politicii sociale. Aceasta
impune utilizarea indicatorilor demografici, biologici, psihologici, sociali, economici,
culturali -educaționali, inclusiv dezvoltarea și testarea unor noi indicatori dacă acest
lucru se impune cu necesitate.
Cadrul de analiză
Secțiunea A va cuprinde o analiză a naturii și distribuției problemei cu referire la
teoriile și ipotezele explicative privito are la evoluția problemei supuse investigației.
Secțiunea B se focalizează pe obiectivele și valorile politicii precum și pe
consecințele unei politici publice specifice. Analistul va prezenta obiectivele politicii,
premisele axiologice pe care se fundame ntează acestea, teorii și ipoteze referitoare la
strategia și prevederile concrete ale politicii. Tot în această secțiune, se va urmări o
radiografie a segmentului sau grupului țintă, utilizându -se o serie de indicatori și
caracteristici demografice, biolo gice, psihologice, sociale, economice, politice, culturale
precum si dinamica grupului -țintă, analizată pe o perioadă distinctă de timp. Politica
publică va căuta să precizeze consecințele pe termen lung sau scurt ale politicii
respective asupra grupului ț intă dar și asupra grupurilor care au relații complexe cu
acesta, în domeniul demografic, biologic, psihologic, social, economic, politic, cultural,
consecințe intenționate în raport cu obiectivele politicii, consecințe neintenționate dar
și costuri și ben eficii, (sociale și economice)
Secțiunea C reliefează implicațiile politicii sociale asupra structurii sociale și
sistemului general de politică socială așa cum se reflectă ele în determinarea sistemului
de alocare a resurselor, bunurilor și serviciilor, în schimbările intervenite în prioritățile
fixate de obiective și în distribuția drepturilor și echivalentelor acestora către grupuri și
indivizi. Finalitatea acestor intervenții se reflectă în calitatea vieții sau în bunăstarea
grupurilor -țintă interpreta te printr -o serie de indicatori demografici, biologici,
psihologici, economici, sociali, culturali, politici. Premisele axiologice care au
Politici sociale
35 fundamentat politica socială se raportează la noile schimbări intervenite în calitatea
vieții sau în bunăstarea grupu lui-țintă. Una din problemele mari cu care se confruntă
inițiatorii programelor sociale este reprezentată de dinamica valorilor care inițial au
constituit o legitimare a programului dar care se confruntă, peste timp, cu posibile
neconcordanțe cu noile repr ezentări despre valorile sociale fundamentale, cu conflicte
chiar generate de conținutul diferit al valorile emergente, cu tensiuni între ideologii,
sisteme de credință, obiceiuri, tradiții pe de o parte, si sistemul politicilor sociale. In
funcție de valo rile dominante la un moment dat în societate, interesele unor grupuri pot
fi mai ușor apărate sau, dimpotrivă, unele politici nu mai primesc sprijinul public
necesar la nivelul la care acesta s -a remarcat la începutul inițierii politicii sau
programului. T otodată, pot apărea interacțiuni și consecințe contrare în raport cu scopul
și obiectivele formulate în fondarea politicii sociale la început, în raport cu alte
componente ale sistemului de politică socială, cu sistemul legislativ, cu politicile sociale
externe sau cu reflexe în planul politicilor publice ce -și au originea în credințe, aspecte
relevante ce țin de domeniul religios. De o deosebită importanță pare a fi relația și
rezultatele interacțiunii dintre politica socială și gradul de dezvoltare econo mică,
socială, tehnologică a unei societăți. Deși valorile sociale sunt favorabile intervențiilor
sociale în sprijinul unor grupuri și categorii multă vreme excluse de la includerea în
cadrul unor programe și politici sociale, resursele aflate la dispoziți a celor ce se ocupă
de astfel de programe pot fi limitate ca rezultat al unui anumit tip de dezvoltare
economică.
Secțiunea D se ocupă cu determinarea forțelor sociale implicate în implemen –
tarea și dezvoltarea politicii sociale. Analiza se centrează pe d ouă direcții:
aspecte legislative și administrative ale politicii sociale;
tipul, mărimea, structura organizațională, puterea politică, mărimea intere –
sului, și motivația forțelor politice implicate în politica socială respectivă.
În secțiunea E , analiza se centrează pe politicile sociale alternative în raport cu
obiectivul politicii sociale supuse studiului. Fiecare alternativă trebuie supusă analizei
prin aceeași indicatori, pornind de la aceleași premise axiologice. Ap oi, analistul va
putea compara politica socială cu celelalte politici alternative în termeni de:
1. Grad de atingere a obiectivelor stabilite;
2. Implicații pentru structura socială și pentru sistemul politicilor sociale;
3. Efecte posibile adiționale;
4. Costuri tota le.
Temă
Alegeți un aspect din modelul de analiză a unei politici sociale și aplicați -l la
analiza legii venitului minim garantat.
George POEDE
36
VIII. Strategii, reforme, politici
VIII.1. Coeziune socială, Securitate socială, Inegalitate socială
Coeziunea so ciala – Termenul de „coeziune sociala” a apărut pentru prima dată în Tratatul de
la Roma (art. 130 a) unde se precizează că «Comunitatea va dezvolta și accentua acțiunile care sa conducă la
sporirea coeziunii sale economice si sociale».
Prin coeziunea soc ială se urmărește ca cetățenii tuturor țărilor participante să perceapă relativ la fel,
avantajele procesului inflaționist. În acest sens Tratatul de la Maastricht a reiterat importanța introducerii de
măsuri care să permită tuturor cetăcenilor din Uniunea Europenă să perceapă că sunt beneficiarii direcți ai
adâncirii și integrării. În tratat se specifică că «Uniunea va și își va propune ca obiective viitoare promovarea
progresului economic și social care să fie echitabil și susținut… prin întărirea coeziun ii economice și sociale»
(Art. 13 TEU) și respectiv «Uniunea va avea ca deziderate proprii… un înalt nivel de ocupare a forței de
muncă și protecția socială, creșterea standardelor de viață și a calității vieții, coeziunea economică și socială
între statel e membre» (art. 2 TEU).
În acest sens în 1989 s -a adoptat Cartea Drepturilor Sociale Fundamentale (Carta Socială) care
garantează o serie de drepturi fundamentale care se referă la locuințe, sănătate, educație, locuri de muncă,
protecție socială cât și l a nediscriminare. Acestea pot fi clasate în două categorii: a) condiții de muncă și b)
coeziunea socială.
Coeziunea socială garantează:
– dreptul la protecția sănătății, dreptul la securitate socială și dreptul la asistență socială și medicală, dreptul de
a beneficia de serviciile sociale;
– dreptul copiilor și adolescenților la protecție împotriva pericolelor fizice și morale;
– dreptul familiilor și al indivizilor care le compun la o protecție juridică, socială și economică;
– dreptul muncitorilor migranț i și al familiilor lor la protecție și asistență;
– dreptul persoanelor în vârstă la o protecție socială.
Promovarea coeziunii sociale se realizează ținând cont de următoarele elemente:
– amplitudinea inegalității în termen de venituri, îngrijire medicală și condiții de viață, care afectează diferite
categorii de populație precum persoanele în vârstă, copii, femeile, șomerii pe timp îndelungat, handicapații,
imigranții;
– eficacitatea cu care sistemul instituțional de protecție socială, de învățământ, de în grijire medicală, poate
reduce aceste inegalități;
– evoluția participării cetățenilor la viața socială, mai bine zis, modul în care contribuie direct la construcția și
consolidarea coeziunii sociale luând mereu parte la viața politică și socială;
– efecte le asupra mecanismelor actuale ale inegalităților determinate de noile evoluții macro -economice cum
sunt introducerea de noi tehnologii, globalizarea;
Politici sociale
37 – individualizarea în creștere conduce la fragmentarea socială sau creează la indivizi posibilitatea și d orința de a
se angaja în activități care să întărească coeziunea socială.
Este posibil să se analizeze evoluția coeziunii sociale examinând tendințele din cel trei mari domenii 14–
venituri, educație, sănătate – care influențează calitatea vieții cetățenilo r.
O importanță deosebită la nivelul comunității europene se acordă muncitorilor emigranți, astfel prin
intermediul Cartei sociale europene le sunt garantate anumite drepturi de bază, atât pentru a înlesni accesul la
muncă cât și pentru a -i proteja, pe ei și pe familiile lor, împotriva unor anumite forme de discriminare odată
ce sunt angajați. Securitatea socială a muncitorilor emigranți presupune respectarea următoarelor principii de
bază: principiul egalității, principiul cumulului – muncitorul emigrant poate beneficia într -o țară, de aceleași
prestații sociale (boală, invaliditate, bătrânețe, șomaj, deces) ca în țara de proveniență; principiul
exportabilității – prestațiile sociale pot fi vărsate în alte state comunitare; interdicții ale prestațiilor dub le –
oricine a cotizat la regimul de securitate socială în două sau mai multe state membre, în aceeași perioadă, nu
poate beneficia de prestări similare. Toate acestea au fost necesare, pentru că, muncitorii emigranți sunt prea
adesea victime ale discrimin ării în ceea ce privește locul de muncă.
„Coeziunea socială” presupune: armonizarea unor măsuri în domeniul social pentru a face posibilă
circulația lucrătorilor în interiorul grupării; un obiectiv general: de a proteja lucrătorii de potențialele efecte
negative ale realizării pieței europene integrate și liberalizate; accentuarea consensului țărilor membre cu
privire la problemele specifice ale grupărilor sociale mai puțin favorizate într -o piață integrată. Această
prevedere se referea la tinerii în căut area de loc de muncă, femei, persoanele în vârstă etc.
Dezideratul „coeziune sociala” rămâne încă retoric pentru că acțiunile guvernelor naționale au un
aport limitat în raport cu acțiunile comunitare, în primul rând ca urmare a implicațiilor politice ale transferului
de responsabilități și, în al doilea rând, ca urmare a posibilelor consecințe economice și chiar fiscale.
Securitatea sociala15
Securitatea socială este, evident, unul dintre aspectele majore ale politicii sociale în prezent și,
totodată, o preocupare constantă a statelor moderne. Una dintre principalele preocupări ale oamenilor este să
se apere împotriva diverselor riscuri. Pentru o lungă perioadă de timp s -a optat, ca soluție, fie pentru sprijinul
familial, fie pentru cel al bisericii sau al întreprinderilor.Această formă de acoperire a riscurilor a variat de la o
epocă la alta, de la un context cultural la altul16. Însă dimensiunea riscurior și nevoilor sociale a impus crearea
și dezvoltarea altor forme de protecție socială, bazate pe o sol idaritate mai amplă, precum securitatea socială.
Cu toate acestea, formele tradiționale de protecție împotriva riscurilor nu au
dispărut complet.
În opinia lui J. H. Richardson, scopul esențial al securității sociale este acela de „a asigura sprijin
comu nitar sau colectiv acelor persoane aflate într -o împrejurare din cauza căreia sunt lipsiți, temporar sau
permanent, de resurse suficiente pentru subzistență sau îngrijire medicală de bază”17. Colectivitatea strânge de
14 O abordare comună întărește coeziunea socială în Europa, Bruxelles, 19 februarie 2007, www.europa.eu
15 Sinteza de materiale disponibile pe www.biblioteca.ase.ro
16 John Henry Richardson: „ Economic and Financial Aspects of So cial Security: An International Survey”, London,
George Allen&Unwin, 1960, apud THE AMERICAN POLITIC AL SCIENCE REVIEW, American
Political Science Association , 2003, disponibil pe http://links.jstor .org/journals
17 ibidem
George POEDE
38
la membrii săi, pe cât posibil proporți onal cu capacitatea contributivă a acestora, cotizații care alimentează
fondurile de ajutor, securitate și pensii, în beneficiul respectivilor membri și al persoanelor care fac parte din
familiile acestora .
Acest sistem permite o compensare între riscur ile și costurile inegale care privesc fiecare membru al
respectivei colectivități și, prin aceasta, acordarea unor prestații mai mari decât cele care ar putea fi obținute
din economii individuale. Totodată, contribuțiile fiecărui membru sunt mai mici decâ t într -un sistem
individualist. Fiind responsabilitatea statului, sistemele de securitate socială au la bază legislația care
îndreptățește anumite categorii de persoane, în anumite condiții, să primească prestații. Aceste sisteme sunt
gestionate de obicei de instituții ale statului, ceea ce nu exclude, însă, existența și funcționarea în acest
domeniu și a unor societăți de asigurare private.
Securitatea socială reprezintă un obiectiv de atins al societății. Așa cum arătau Jacques Doublet și
Georges Lavau 18, „scopul securității sociale este acela de a asocia tot avutul social unei acțiuni sistematice de
acoperire a nevoilor determinate de inegalitate, sărăcie, boală și bătrânețe”. În Preambulul Constituției
franceze19 din 1946 se arăta: „Națiunea asigură ind ividului și familiei condițiile necesare dezvoltării. Ea
garantează tuturor și în special copilului, mamei și lucrătorului vârstnic, protecția sănătății, securitate materială,
pauze de lucru și concedii. Orice persoană care, datorită vârstei, stării sale f izice sau psihice, situației
economice se află în incapacitate de muncă are dreptul de a obține de la colectivitate mijloace convenabile
pentru existență.”
De asemenea, Declarația Universală a Drepturilor Omului20 din 10 decembrie 1948 menționează:
„ Art. 22 – Orice persoană, în calitate de membru al societății, are dreptul la securitate socială; aceasta este
îndreptățită să obțină satisfacerea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile demnității și
dezvoltării libere a personalității sale, datorită efortului național și cooperării internaționale, ținând cont de
organizarea și resursele fiecărei țări.
Art. 23 – 1. Orice persoană are dreptul la muncă (…) și la protecție împotriva șomajului (…) 3. Orice muncă
are dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare (…) întregită, dacă este cazul, de orice alte mijloace de
protecție socială.
Art. 25 – 1. Orice persoană are dreptul la un nivel de viață care să -i asigure sănătatea și bunăstarea sa și a
familiei sale, în special în ceea ce privește hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirile medicale, precum și
serviciile sociale necesare; are dreptul la securitate în caz de boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau alte
cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență, ca urmare a unor cir cumstanțe independente de voința sa. 2.
Maternitatea și copilul au dreptul la sprijin și asistență specială. Toți copiii, născuți din sau în afara căsătoriei se
bucură de aceeași protecție socială.”
Unii autori au încercat să definească securitatea soci ală ca o compilație a prestațiilor în bani
și în natură, inclusiv servicii, acordate unor persoane. Se poate înțelege că este vorba despre acoperirea totală a
unor riscuri; ori securitatea socială nu ia în considerare doar riscuri (discuția ar porni, deci, de la aspecte
terminologice). Este vorba nu doar de riscuri, de pierderi, ci și de spijin acordat în cazul unor evenimente
care, deși fericite, conduc la diminuarea veniturilor lucrătorului, putând coborî sub un anumit nivel de viață
garantat. Societatea în sine este cea care trebuie să se protejeze, intern, prin scheme obligatorii, împotriva
18 Ștefănescu, Tudor (coord.), Politicile Sociale ale Uniunii Europene , Institutul European din România, București,
2002
19 idem
20 idem
Politici sociale
39 efectelor negative ale reducerii sau pierderii veniturilor unor membrii, împotriva voinței sau responsabilității
acestora. Cetățenii sunt încurajați sau chiar obligaț i de guvern să se asigure împotriva unor riscuri sociale. Și
aceasta nu numai pentru a asigura veniturile cetățenilor, ci și pentru a evita transformarea acestora într -o
povară pentru restul societății21. Aceste efecte negative nu privesc doar individul, ci se reflectă asupra întregii
societăți: de la influențe culturale și motivaționale asupra copiilor celor aflați în astfel de situații, până la
instabilitate politică și mișcări sociale. Acesta este motivul pentru care statele caută să se apere împotriva
acestor riscuri sociale, de aceea astfel de riscuri se numesc „sociale” și de aceea trebuie acoperite prin sisteme
de asigurare obligatorii.
O definiție de lucru destul de cuprinzătoare a fost formulată de Danny Pieters care considera
securitatea socială d rept „corpul aranjamentelor vizând solidaritatea cu persoana care se confruntă cu o lipsă
de venituri sau cu costuri speciale.” În sistemele legislative naționale ale statelor moderne industrializate,
legislația privind securitatea socială reprezintă un se t de prevederi care reglementează asigurările sociale,
asistența socială și diverse ramuri ale compensărilor sociale. Aceste reglementări stabilesc reguli care vizează
transferul în bani sau în natură de la unitățile publice către cetățeni.22
În esență, s ecuritatea socială este reglementată în dreptul intern. Fiecare stat stabilește nivelul
prestațiilor, condițiile care trebuie îndeplinite pentru deschiderea dreptului sau perioadele pentru care se
plătesc prestațiile. Deci, sistemele de securitate socială sunt administrate de instituții naționale, guvernate de
reguli și reglementări naționale, iar eventuale litigii care pot apărea în acest domeniu sunt soluționate în cadrul
sistemului judecătoresc național. Astfel, aria de aplicabilitatea a unui sistem de s ecuritate socială este limitată,
de obicei, la teritoriul statului respectiv, iar uneori doar la o anumită regiune din acesta. În cadrul teritoriului
respectiv se pot stabili reguli care să dea dreptul la prestații doar cetățenilor sau rezidenților statulu i în cauză.
Se conturează, deci, două principii care pot genera dificultăți în ceea ce privește obținerea drepturilor de
securitate socială: teritorialitatea și naționalitatea.
Sistemele de securitate socială s -au dezvoltat în condițiile specifice fiecăr ui stat, ceea ce înseamnă că
reflectă caracteristicile economice, sociale, politice, istorice sau chiar geografice ale statului respectiv. Chiar
dacă au existat condiții asemănătoare sau influențe reciproce între două state, sistemele lor de securitate
socială nu sunt identice.23 Cele două principii care au ca rezultat diversitatea securității sociale pot determina
anumite probleme în cazul persoanelor care circulă, din diverse motive, dintr -un stat în altul.
Un cetățean comunitar poate, în principiu, să s e stabilească pe teritoriul oricărui alt stat din
Comunitate pentru a -și desfășura activitatea, în căutarea unui loc de muncă, pentru studii sau doar pentru a -și
petrece o parte din viață. De aceea, mobilitatea lucrătorilor nu trebuie să fie limitată de ob stacole artificiale.
Desigur, în prezent, această mobilitate nu este aceeași la nivel comunitar ca pe piețele naționale ale muncii.
Există diferențe lingvistice, de nivel și mod de viață etc., însă acestea nu împiedică un număr mare de
persoane să -și desfă șoare activitatea, într -o anumită perioadă a vieții, pe teritoriul unui alt Stat Membru.
În cadrul Uniunii Europene, necesitatea dezvoltării securității sociale s -a impus de la început. Libera
circulație a lucrătorilor a fost unul dintre pilonii Comunității Economice Europene, chiar de la crearea
acesteia. Libera circulație a fost și este considerată favorabilă pentru dezvoltarea economică a Statelor
Membre. În prezent, ca urmare a evoluției permanente, securitatea socială reprezintă un domeniu pr incipal al
21 ibidem
22 Esping -Andersen, Op.cit.,
23 Consiliul Europei: “ Short Guide: Coordination of Social Se curity in the Council of Europe ”, draft, CSCR
(2003) 2 Rev 1, septembrie 2003
George POEDE
40
politicii sociale comunitare. Datorită legăturii determinante care există între libera circulație a lucrătorilor și
securitatea socială, protecția lucrătorilor migranți reprezintă o parte importantă a securității sociale europene.
Inegalitate și schimbare socială
Dincolo de analizele de politică socială, paleta largă a inegalităților sociale reprezintă
o imagine a schimbărilor sociale. Astfel, deși integrarea femeilor pe piața muncii este mult
mai pregnantă acum, cel puțin statistic, faptul în sine nu conduce la dispariția diferențierilor
dintre femei și bărbați în ceea ce privește salariul și locul de muncă. În momentele de criză
economică ponderea femeilor în totalul șomerilor este superioară în raport cu aceea a
bărbaților, integrarea soci o-economică a tinerelor absolvente pe piața muncii este mult mai
dificilă, iar contractul de muncă cu durată determinată este mult mai frecvent în angajarea
femeilor. Inegalitatea reprezintă spațiul de întâlnire dintre accesul la un loc de muncă,
structur ile de încadrare socială și fenomene complexe cum ar fi divorțialitatea sau disoluția
familiei. În scopul diminuării inegalității femeilor în raport cu bărbații, legislația europeană
își propune realizarea unor acțiuni pozitive în favoarea femeilor, afirma rea obligativității
negocierii statutului femeilor pe baza principiului egalității, dreptul de a introduce recurs în
mod colectiv în fața tribunalelor muncii în situații caracterizate ca discriminare față de
femei. În '' Manifeste pour une Europe sociale ' '24 se afirmă fără echivoc faptul că
diviziunea muncii între bărbați și femei în ceea ce privește sarcinile domestice și timpul
petrecut de acestea din urmă în cadrul căminului nu s -a schimbat prea mult ceea ce
conduce la o atenție mai mare pentru elaborar ea unor strategii care să vizeze o
compatibilitate mai mare între viața profesională și imperativele și nevoile pe care le
presupune munca menajeră, concilierea funcțiilor profesionale și parentale într -un model
nou de diviziune a muncii în domeniul angajă rii remunerate și a vieții de familie. O altă
formă a inegalității ce se manifestă pe piața muncii își are originea în diversitatea
contractuală ce determină un statut precar pentru unele categorii de angajați. Aceasta
înseamnă că piața muncii trebuie anal izată în termeni de deosebiri între persoane care au un
loc de muncă și persoane neangajate și, de asemenea, în funcție de diferențe între grupuri
de salariați în cadrul cărora unii au contracte atipice cu durată determinată. Apare astfel, o
protecție ineg ală a angajaților care nu sunt utilizați potrivit reglementărilor legale ce privesc
aspectul folosirii depline a forței de muncă.
24 Ulrich Muckenberger, Brian Bercusson, Simon Deakin, Pertti Koistinen, Yota Kravaritou,Alain Soupiot,
Bruno Veneziani – Manifeste pour une Europe sociale, Edition Desclée de Bro uwer, Paris, 1996.
Politici sociale
41 Există apoi caracteristici geografice care ilustrează forme inegale de acces la
diversele servicii sociale. Statisticile act uale arată faptul că o prezență mai accentuată a
persoanelor cu statut social precar în unele colectivități se asociază cu o structură mai puțin
diversificată a acestor servicii în plan teritorial Faptul este explicabil prin diferențele de
fiscalitate de la o colectivitate la alta, zonele mai puțin echipate solicitând o contribuție
financiară mai redusă din partea locuitorilor. Inegalitățile geografice constituie astfel una din
dimensiunile majore ''a matricei moderne a inegalităților'' potrivit unei expre sii care aparține
lui Jean -Paul Fitoussi și Pierre Rosanvallon. Inegalitățile geografice se asociază cu
inegalități de acces la serviciile financiare ce pot influența profund posibilitățile de investiții
personale mai ales în domeniul educației și locuinț ei, cu inegalități de acces la echipamente
publice, la diverse forme de transport. Inventarul inegalităților se poate lărgi în funcție de
natura și intensitatea acestora, de probabilitatea cumulării lor în cadrul anumitor populații.
In final, multiplicare a formelor de inegalitate ridică problema redefinirii egalității, principiu
fundamental pentru funcționarea societății precum și pentru înțelegerea coeziunii acesteia.
Potrivit opiniei exprimată de Amartya Sen în '' Inequality Reexamined '', ideea
egalită ții se raportează la două categorii diferite de diversități, eterogenitatea ființelor umane
și multiplicitatea variabilelor ce definesc o situație egalitară. De aici rezultă preocuparea de a
stabili variabila de referință, întrucât egalitatea este un conce pt multidimensional ceea ce
înseamnă că este posibilă manifestarea unei egalități într -un anumit cadru dar și apariția,
într-un alt context social, a unor inegalități specifice unor indivizi și grupuri sociale.
VIII.2. Strategia europeană de OFM
VIII.2.1 Ocuparea – obiectiv UE25
Ocuparea forței de muncă se numără printre cele mai serioase probleme cu care se confruntă lumea
de astăzi, indiferent de gradul de dezvoltare al diferitelor țări, pentru că, pe de o parte, nivelul, structurile și
eficien ța ocupării reflectă performanțele macroeconomice, precum și capacitatea sistemului economic de a
valoriza și valorifica resursele disponibile, iar pe de altă parte munca este singura măsură a contribuției
individului la activitatea productivă, iar prin ac easta, individul își găsește și își definește rolul și statusul în
societate.
Preocupările Uniunii Europene pentru ocuparea forței de muncă s -au manifestat odată cu Tratatul de
la Maastricht din 1991, unde s -au anticipat obiectivele viitoarei Strategii Eur opene de Ocupare a Forței de
Muncă, conturând cadrul necesar elaborării unei politici sociale europene. Numit și Tratatul Uniunii
25 Adaptare după Daniela VARJAN – Economie si politici sociale
George POEDE
42
Europene acesta a urmărit două obiectiv: promovarea ocupării forței de muncă și îmbunătățirea condițiilor de
viață și muncă și să facă posibilă armonizarea lor, astfel încât, să se asigure o dezvoltare a resurselor umane și
combaterea șomajului. Apoi, în 1994 Consiliul European de la Essen a identificat cinci domenii prioritare de
acțiune pentru promovarea ocupării forței de munc ă:
– îmbunătățirea posibilităților de ocupare a forței de muncă prin promovarea investițiilor în formarea
profesională;
– creșterea importanței ocupării pentru creșterea economică;
– reducerea costurilor salariale indirecte;
– creșterea eficienței politici lor privind piața muncii;
– îmbunătățirea asistenței acordate grupelor celor mai afectate de șomaj.
În decembrie 1996 la Consiliul European de la Dublin s -a prezentat un raport comun cu privire la
acțiunile lansate pentru atingerea celor 5 obiective, ast fel încât, ocuparea forței de muncă să devină o
problemă de interes comun la nivel european și să încorporeze lupta împotriva șomajului într -o viziune pe
termen mediu și lung. O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, în octombrie 1997, o ferta
forței de muncă a devenit unul din obiectivele Comunității Europene și introduce conceptul de strategii
coordonate pentru ocuparea forței de muncă. Pentru prima dată, politica de ocupare a forței de muncă a fost
declarată ca fiind o sarcină europeană comună, iar șomajul este recunoscut ca „o problemă de îngrijorare
generală” pentru Europa și subiect de maximă prioritate în toate Statele Membre. În termeni practici,
Consiliul trasează liniile directoare pentru ocuparea forței de muncă, care sunt compat ibile cu liniile politicii
economice, urmărește să existe o coordonare a mecanismelor stabilite la nivel comunitar și consiliul poate
face recomandări statelor membre în baza raportului anual asupra politicilor de ocupare a forței de muncă,
acționând cu ma joritate calificată pe baza recomandărilor Comisiei. Summitul de la Luxemburg din 21
noiembrie 1997 a lansat punerea în practică a noii metode, adoptând primele linii directoare (22 în prezent)
privind ocuparea, structurate în patru grupe de acțiune, numit e pilonii liniilor directoare pentru ocupare: I
capacitatea de inserție profesională, II -promovarea inițiativei și spiritului întreprinzător; III -încurajarea adaptabilității dintre
sectoarele de activitate și angajații lor; IV -promovarea egalității dintre bărbați și femei. Consiliul European de la Cologne
din iunie 1999 a adoptat Pactul Economic European care are la bază trei piloni:
I coordonarea politicii economice și îmbunătățirea dintre evoluția salariilor și politica monetară, bugetară și fiscală;
II- dezvoltarea și continuarea implementării strategiei ocupării forței de muncă;
III-reforma structurală și modernizări pentru îmbunătățirea capacității inovative și a eficienței pieței muncii, bunurilor și
serviciilor, și capitalurilor (acces la internet în toate școlile, dezvoltarea comerțului electronic, modificarea
modului de organizare a muncii și a timpului de muncă, crearea de noi locuri de muncă prin inovații și
societatea informațională).
Consiliul European de la Lisabona (martie 2000) și -a propus ca țintă strategică pentru următorul
deceniu să devină cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere, capabilă de o creștere
economică durabilă, cu mai multe locuri de muncă și o mai mare coeziune socială. A insistat pe un effort
susținut î n vederea reducerii numărului crescut de șomeri, a definit totala ocupare ca obiectiv prioritar pe
termen lung pentru noua economie europeană, sub forma 60% pentru femei).
Adaptările ulterioare ale liniilor directoare pentru ocupare au fost în principal m otivate de concluziile
Summitului de la Stockholm, unde Consiliul European a completat obiectivele de la Lisabona cu altele
intermediare privind rata șomajului de atins în 2005: 67% pe ansamblu și 57% pentru femei. Mai mult, a fost
fixat un nou obiectiv pr ivind o rată a șomajului de 50% pentru persoanele în vârstă (2010).
Politici sociale
43 Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000, a probat Agenda Socială Europeană, care
definește prioritățile de acțiune pentru următorii 5 ani, identificate în 6 linii directoare maj ore: locuri de muncă
mai multe și mai bune; crearea unui echilibru între flexibilitate și securitate; lupta împotriva sărăciei și a
tuturor formelor de excludere socială; modernizarea protecției sociale; promovarea egalității de gen;
accentuarea aspectelor de politică socială ale integrării și relațiilor externe ale Uniunii. Ceea ce a introdus nou
este aspectul calității ca punct central al agendei politicii sociale și, în special, calitatea muncii ca obiectiv
important al Strategiei Economice Europene. Con siliul european de la Barcelona, din martie 2002, a reafirmat
importanța luptei împotriva sărăciei și excluderii sociale și a invitat Statele Membre să stabilească măsuri
pentru reducerea, până în anul 2010 a numărului de persoane expuse riscului sărăciei și excluderii sociale.
Prioritățile se îndreaptă spre politicile active de ocupare a forței de muncă. Programul multianual va include:
adaptabilitatea firmelor la concedierile colective; moderarea salariilor; productivitate; pregătire continuă; noi
tehnolo gii; organizarea flexibilă a muncii etc.
Cu toate aceste preocupări privind ocuparea forței de muncă, Uniunea Europeană nu a reușit să
rezolve unul din obiectivele sale de bază, acela de a crea oportunități de muncă pentru toți. În acest sens există
mai multe motive care au condus la situația actuală, printre care amintim dificultățile de a face față șocurilor
macroeconomice (1970, 1980 – criza petrolului și tulburările de la începutul anilor ′90), și lipsa de politici
economice coordonate, orientate spre realizarea creșterii și stabilității economice; incapacitatea de a face față
transformărilor actuale de pe piață muncii, pentru că, pe de o parte mulți șomeri, datorită educației și uzurii
abilităților și calificărilor nu mai reușesc să se reîncadreze sau să facă față noilor posturi care le sunt oferite, iar
pe de altă parte adaptarea Europei la noile tehnologii este relativ redusă, atât în termenii organizării muncii,
cât și a lipsei de oportunități de reînnoire a abilităților de -a lungul perioadei active de viață.
De asemenea, la Summitul de la Lisabona (martie 2000) au fost identificate principalele caracteristici
ale deficitului de ocupare a forței de muncă în Europa. Acestea sunt: capcana serviciilor (Uniunea Europeană
are un nivel mai mic al angajați lor în sectorul serviciilor decât SUA); capcana generată de gen (numai jumătate
din femeile UE sunt angajate spre deosebire de 2/3 în SUA); capcana vârstei (rata angajării în grupa de vârstă
55-65 ani este scăzută); capcana abilităților (abilitățile UE nu corespund suportului tehnic existent); șomajul
structural pe termen lung (mai mult de un an); dezechilibrul piețelor regionale atât în Europa cât și în statele
membre (sudul Italiei, Spania, Grecia).
VIII.2 .2 Metoda deschisa de coordonare
Metoda desc hisă de coordonare (MDC) integrată, introdusă în 2006, întărește
capacitatea UE de a sprijini statele membre în calea lor către o mai mare coeziune socială în
Europa. Aceasta începe să aibă un impact din ce în ce mai mare în domeniu, făcând
atașamentul UE față de valorile sociale mai vizibil pentru cetățenii europeni. MDC ajută la
aprofundarea învățării reciproce și la creșterea implicării părților interesate la nivel
european și la nivel național.
Întocmirea MDC a urmat în mare măsură modelul Strategiei Europene pentru Ocuparea
Forței de Muncă (European Employment Strategy) ; obiectivele acesteia din urmă pentru anul 2010
sunt:
– o rată de ocupare de 70%;
– o rată de ocupare în rândul femeilor de 60%;
– o rată de ocupare de 50% în rândul celor peste 50 de ani ;
– Accentul pus pe creșterea productivității muncii, caracterul inclusiv și integrat al pieței forței de
muncă, prestații sociale pentru cei care muncesc (trecerea de la welfare la workfare ).
George POEDE
44
– Obiectivul MDC pentru 2010: injumătățirea ratei de sărăcie în U E, de la 18% în 2000 la
9%. Rata de sărăcie se referă la deprivarea financiară, măsurată la nivel de gospodărie relativ la pragul de
60% din venitul median pe gospodărie într -o anumită țară.
– Combaterea sărăciei în rândul copiilor: în Irlanda, Regatul Unit , Germania și Austria rata de
sărăcie în rândul copiilor este cu 20% mai mare decât rata de sărăcie la nivel de populație, în Franța, cu
10% mai mare; ratele de sărăcie în rândul copiilor sunt mai scăzute decât cele în rândul adulților doar în
țările nordi ce (scandinave);
După cum reiese din obiectivele MDC, promovarea egalității între femei și bărbați este un
element esențial în abordarea acestor chestiuni. În ansamblu, statele membre își asumă mai
eficient preocupările privind genul și datele sunt mai de s analizate având în vedere sexul.
Consiliul european de la Lisabona, martie 2000, stabilește ca obiectiv strategic , pentru următorii 10 ani,
transformarea UE în cea mai competitivă și dinamică economie din lume, bazată pe cunoaștere,
asigurarea unui număr sporit de locuri de muncă și a unei mai mari coeziuni sociale (growth, stability,
cohesion ).
Obiectivele Strategiei Lisabona (SL):
Dezvoltarea unei economii dinamice, bazate pe cunoaștere,
Intensificare ratei de creștere economică;
Creșterea gradului de ocupare al forței de muncă;
Modernizarea sistemului de protecție socială/ MSE;
Promovarea dezvoltării durabile și a protecției mediului.
Open Method of Coordination (OMC) – Metoda dechisă de coordonare ,reprezintă un
nou instrument, caracterizat prin :
– Determinarea unor ghiduri pentru politicile naționale;
– Stabilirea unor indicatori care să măsoare performanțele naționale în raport cu
cele mai bune evoluții;
– Solicitarea adresată statelor de a adopta planuri naționale de acțiune prin care să
fie impl ementate aceste ghiduri;
– Monitorizarea și evaluarea rezultatelor.
OMC reprezintă deci instrumentul folosit pentru a coordona acțiunile decidenților
politici din statele membre în vederea asigurării coerenței cu obiectivele comune. Se
pornește de la premi za că în timp, decidenții vor stabili un dialog fructuos,de
coordonare deschisă (în sensul că nu se va urmări atingerea unui singur tip de rezultate);
Deși SL a identificat un număr important de obiective politice, în cazul majorității
responsabilitățile rămân la nivelul statelor membre și multe din acțiunile necesare
depind de comportamentul agenților economici. In fapt, SL se aplică unor domenii care
au rămas pana acum în afara procesului IE, precum educația, cercetarea, inovarea,
crearea de noi firme, p iața muncii, bunăstarea populației.
VIII.3 . Politici sociale destinate combaterii sărăciei
Sărăcia: o privire istorică generală
Gândirea vestică, în aceasta privință, oscilează între plasarea responsabilității
pentru sărăcie în intregime asuprea oamenilor săraci și localizarea ei în condițiile
sistemice, dincolo de controlul indivizilor. Distincția este vizibilă în dezbaterile recente
despre dificultatea războiului împotriva sărăciei, liberalii adoptând o perspectivă
sistemică, iar conservatorii mergând pe linia individualistă.
Liberalii consideră că oamenii săraci sunt în această condiție nefericită datorită unor
circumstanțe dincolo de controlul lor. Deoarece sursa sărăciei se află în sistemul socio –
Politici sociale
45 economic, soluția ei trebuie să fie deasemene a la nivelul societal, prin intervenții pe
scară mare în rectificarea inechităților sistemice. Reducerile drastice din bugetele
programelor și politicilor sociale au facut imposibilă victoria asupra sărăciei.26
Conservatorii consideră că războiul a fost gre șit conceput încă din start, născut din
neînțelegerea situației și a naturii adversarului. Ei insista asupra faptului că sărăcia are
la bază o problemă individuală. Săracii ar trebui să -și asume responsabilitatea pentru
propriile vieți și să se debaraseze singuri de sărăcie prin obținerea și păstrarea unei
slujbe. Intervenții pe scară largă ca programele guvernamentale de genul celor din
războiul cu sărăcia nu ar reuși decât să înrăutățească situația prin întreținerea
dependenței persoanelor sărace față de donații.27
Simpla oscilație între cauzele sistemice sau individualiste nu este suficientă,
totuși, să capteze istoria mult mai larga a sărăciei. Încă din evul mediu, fiecare din cele
două puncte de vedere principale au dominat pe rând, însă fiecare moment a avut
caracteristicile sale unice.
Similaritățile și diferențele existente în versiunile sărăciei pot fi surprinse în diversele
forme ale pietății medievale , individualismului sălbatic , sistemului bunăstării și
individualismului contemporan .
În Evul Med iu timpuriu condiția sărăciei sau faptul de a fi ―sărac‖ ( pauperes )
nu era în mod necesar definit în termeni de lipsuri economice. În Anglia și Franța de
nord din secolele IX și X categoria pauperi se referea la persoanele libere fără rang,
oameni care nu erau nici nobili nici apartinind clerului. Fiind în circumstanțe eonomice
precare, trasatura lor distinctă era că nu purtau arme. Din această cauză, aveau nevoie de
protectie. Aceasta era datoria regelui și a oamenilor de arme din Franta de a -i apăra, în
timp ce în Anglia regele era dator să -i protejeze de ―violența cavalerească‖28.
Deși sărăcia a devenit asociată cu suferințele economice, nu era privită drept o
patologie socială. Din contră, sărăcii formau o parte intrinsecă a unei societăți organice,
cele trei ordine sau stări —razboinicii, clerul, agricultorii saraci si alti muncitori — care
se credeau a fi reflectarea ordinii din ceruri.29
Dată fiind originea divină a ordinii sociale, săracii nu erau considerați în mod indivi –
dual ca responsabili pentru condiția lor. Prosperitatea și sărăcia, deopotrivă, erau
atribuite grației lui Dumnezeu, și toți trebuie să -și accepte soarta cu umilință. Săracii
nu erau stigmatizați și se considerau superiori din punct de vedere moral celor bogați,
în special daca ar f i renunțat voluntar la avere și putere.
26 Quadagno J (1994) – The Colour of Welfare: How Racism Undermined the War on Poverty , New York,
Oxford University Press.
27 Murray C. (1984 ) – Losing Ground: American Social Policy , 1950 -1980, New York, Basic Book, p.
218.
28 Mollat M. – The Poor in the Middle Age, New Haven , Yale University Press, 1986, p. 95, 98 -99;
Hyams P.R. – Kin, Lords and Peasants in Medieval England , Oxford, Clarendon Press, 1980, p. 261 -262.
29 Duby G. – The Three Orders: Feudal Society Imagined , Chicago, University of Chicago Press, p. 3 -4,
1980.
George POEDE
46
Călugari, nobili și persoane avute, vor spăla picioarele săracilor și -i vor invita să cineze.
St. Louis, rege al Frantei în secolul al XIII -lea, a tăiat piine și a turnat vin el insuși
pentru săracii pe care i -a hră nit la chiar masa lui. Intr -o societate care condamna
lucrurile lumesti, săracii reprezentau un ideal religios. Mai mult chiar, ei erau folositori
celor bogati, ca instrument spre ispasirea pacatelor prin crestineasca oferire de
pomeni.30
Individualismul
Tranziția la următorul „construct social‖ al sărăciei a fost una lungă, terminată în
linii mari în secolele XVIII -XIX. Probabil că procesul a început când oamenii au
început să confere semnificatie relației strânse dintre sărăcie și lipsa locurilor de mun că,
proces care poate fi situat spre sfârșitul secolului al XIII -lea. Recoltele slabe, foametea,
ciuma, iernile grele au condus la piederea pamântului, mulți țărani nemaifiind capabili
să-și hrănească famiile. Acești indivizi formeaza un proletariat rural care s -a mută dintr –
un loc într -altul în cautare de lucru. Mollat a apreciat în „The Poor in the Middle Age‖
că numărul lor era atât de mare încât în 1300, jumătate din familiile de țărani din Anglia
necesitau salarii din exterior cistigate de capul famili ei pentru a supravietui și cam 35
până la 40% din populația Europei putea fi clasificată drept săracă. Când nu se mai
găsea de lucru, săracii itineranți aveau puține opțiuni în afară de cerșit și criminalitate.
Perspectiva unor hoarde de vagabonzi cerșind, jefuind și atacând cu violență pe
drumurile ținutului, îi determina pe oamenii pentru prima dată să considere că sărăcia
era patologie socială. În cea de -a doua jumătate a secolului al XIV -lea, imaginea
săracului pios și umil suferea o transformare profun dă, marcată de contrastul dintre
idealizarea sărăciei spirituale și realitatea mundană a sărăciei materiale… Ce aveau în
comun cu Christ haimanale hidoase și bandiți de temut? Cum puteau tolera oamenii
rebeliunea și violența împotriva ordinii stabilite ș i a voinței lui Dumnezeu? Ce
justificare permitea unor oameni capabili din punct de vedere fizic să cerșească, contrar
legii naturale a muncii? Oamenilor le era teamă de indolența, grosolănia și anonimitatea
cerșetorilor. Nu mai știau de acum cu cine aveau de a face.
Numărul de pauperi itineranți se mărește foarte mult odată cu inflația incontro labilă a
secolului XVI ceea ce conduce multe municipalități să scoată în afara legii cerșitul și
darea de pomeni.31 Până la această perioadă noțiunea de sărăcie ca s tare morală și
spirituală superioară fusese de mult abandonată. Se practica deja diferența dintre
săracii de drept (vârstnicii, infirmii, orfanii, văduvele cu copii) și cei care nu meritau
să fie considerați ca atare (pauperii capabili de a munci). În timp ce se manifesta
bunăvoință în asistarea celor din prima categorie, cea de -a doua era disprețuită pentru
lene și corupție morală.
30 Geremek B. – Poverty: A History , Oxford, Blackwell 1994, p.7, 17 -20, 42; Waxman C.I. – The Stigma
of Poverty: A Critique of the Poverty Theories and Polic ies, New York, Pergamon Press, 1977, p. 73 -77;
Mollat M. – The Poor in the Middle Age , New Haven, Yale University Press, 1986, p. 44.
31 Geremek B. – Poverty: A History. Oxford , Blackwell, 1994, p. 133 -134, 146 -147, 211.
Politici sociale
47 Un al doilea ingredient în redefinirea sărăciei o constituia filosofia umanistă a
Renașterii. Imaginea pauperului umil exempli fica splendid idealul medieval al supunerii
pioase față de soarta dată de Dumnezeu, dar era în dezacord cu noua viziune umanistă a
efortului, aspirației individuale și autorealizării. Din perspectiva acestor idealuri „săracii
capabili de a lucra au început să fie văzuți ca incompetenți, ridicoli și epave umane
periculoase care nu meritau nici respectul față de sine și nici respectul celorlalți‖32
Un al treilea ingredient, legat de umanism, era dezvoltarea capitalismului și filosofia
politică a secolelor XVI I și XVIII. Relația dintre individ și societate se schimbă de la o
comunitate organică în care grupurile erau mai importante decât indivizii spre o
societate formată din indivizi independenți ce acționau pentru realizarea interesele
personale, fiecare ordo nându -și relațiile prin mijloacele contractelor formale explicite.
În contextul noilor valori ale individualismului nu mai exista loc pentru săraci spre
deosebire de epoca evului mediu timpuriu.
Al patrulea și ultimul component în transformarea semnificaț iei sociale a sărăciei este
legat noțiunea de lege naturală. Potrivit acesteia, doar cei care se adaptează vor
supraviețui. Din acest punct de vedere pauperes aparțin categoriei de neadaptați și ar
putea fi mai bine, după cum spunea Ebenezer Scrooge într -o lucrare scrisă înainte de
opera fundamentală a lui Darwin, ca ei să moară și să reducă volumul populației.
Cu aceste patru dezvoltări, condiția sărăciei a fost în întregime transformată de la
reprezentarea ei din evul mediu ca pietate ideală și superiori tate morală, până la plasarea
în intregime a responsabilității sărăciei asupra săracilor înșiși.33
Sistemul bunăstării generale
Viziunea sistemică a sărăciei urmărește subordonarea drepturilor și intereselor indivi –
duale politicii publice și binelui publ ic prin articularea, planificarea și administrarea
lor de către agenții guvernamentale34.
Cu această transformare vine și ideea că problemele sociale au cauze și soluții
sistemice. Elemente ale gândirii sistemului bunăstării sunt clar vizibile la gânditori i
sfârșitului secolului al XVIII -lea și începutul secolului al XIX -lea ca Jean -Jacques
Rousseau și Henri de Saint -Simon, însă primul teoretician care a dezvoltat o perspectivă
articulată asupra sărăciei a fost Karl Marx. Procesele interne ale capitalismulu i produc
în mod inerent sărăcie. Din aceasta cauză, responsabilitatea pentru sărăcie trebuie
căutată în natura sistemului economic și nu în eșecurile personale ale oamenilor săraci.
32 Waxman C.I. – The Stigma of Povert y: A Critique of Poverty. Theories and Policies . New York,
Pergamon Press, 1977, p.256
33 Gans H. J. – „Culture and Class in the Study of Poverty: An Approach to Anti -Poverty Research‖, în
Daniel P. Moynihan (editor), On Understanding Poverty: Perspectives from Social Sciences , New York,
Basic Books, 1968, p. 201.
34 Kamenka E. și Tay A. – „Beyond Bourgeois Individualism: The Contemporary Crisis in Law and Legal
Ideology‖, în Kamenka E. și Neale R.S. editori, Feudalism, Capitalism and Beyond , Edward Arnold
London, 1975, p. 126.
George POEDE
48
În timp ce pietatea medievală și sistemul bunăstării împărtășesc ideea po trivit
căreia sărăcia nu -și are cauza în pauperi ca indivizi, ele se deosebesc prin câteva
elemente cruciale. Pietatea medievală are o fundamentare teologică și, prin procesele de
modernizare, face loc secularismului în sistemul bunăstării. Viziunea rigidă asupra
societății din pietatea medievală este înlocuită de idealurile fondate pe egalitate. Mai
mult, în timp ce în Evul Mediu sărăcia era privită ca o condiție ideală de apropiere de
divinitate, teoria sistemului bunăstării consideră că sărăcia poate fi rezolvată cu alte
mijloace.
O importantă componentă a modului de gândire a sistemului bunăstării o
constituia dezvoltarea, începând cu sfârșitul secolului al XIX -lea, sociologiei și
antropologiei. Obiectul de studiu al acestor discipline se constituie din investigarea
sistemului social astfel încât rezultatele și interpretările sociologilor reprezintă sinteze
utilizabile în proiecțiile sociale cu caracter novator. Ilustrativă aici este ―cultura
sărăciei‖ introdusă de antropologul Oscar Lewis (1959). Potrivi t acestui concept, sărăcia
este un întreg mod de viață marcat nu numai prin lipsuri economice ci și prin absența
unei copilării prelungite și protejate, inițiere timpurie în sex, rata scăzută a mariajului
formal, abandonul frecvent al soțiilor și copiilor, dominanța maternală și sentimente
puternice de marginalitate, dependență și inferioritate. Cultura sărăciei este rezistentă la
schimbare, deoarece, ―până când copiii săracilor ( slum children ) ajung la vârsta de șase
sau șapte ani, au absorbit deja valorile de baza și atitudinile subculturii lor și nu sunt
capabili psihologic să profite din plin de condițiile în schimbare sau de oportunitățile
crescute care se pot ivi in timpul vietii lor‖ 35
Această idee are impo rtante implicații pentru distincția dintre săracii numiți
astfel pe drept și cei care nu merită să fie numiți săraci. Din perspectiva individualistă,
pauperii capabili din punct de vedere fizic de a munci sunt vinovați de propria sărăcie și
nu merită să be neficieze de asistența publică. Dacă, după cum pretinde Lewis cultura
sărăciei se autoreproduce în indivizi până la vârsta de șase sau șapte ani, este injust sa -i
considerăm ca fiind responsabili de condiția în care se află.
Michael Harrigton cu ―Cealaltă Americă‖ (1962), aplică noțiunea de cultură a sărăciei
oamenilor săraci din Statele Unite. El reușește să sensibilizeze mulți americani să
pledeze cauza celor care trăiesc printre noi și care, datorită unor circumstanțe dincolo
de controlul lor, sunt cond amnați să trăiască vieți de neîmpliniri și mizerie.
Altă lucrare cu influență în paradigma sistemului bunăstării a fost ―The Negro
Family: The Case for National Action ―. Acest raport confidențial al guvernului a fost
realizat de Daniel Patrick Moynihan (1967), pe atunci secretar asistent la Office of
Policy Planning and Research de la the Departmentul Muncii, si a fost prezentat
președintelui Lindon B. Johnson în martie 1965. El susținea că cercul sărăciei negrilor
nu va fi rupt atâta timp cât modelele p atologice ale nașterilor ilegitime, ale divorțului și
ale abandonului familial vor ramâne încă stabile. Acest raport a avut un impact major
35 Lewis O. – „The Culture of Poverty‖, în Daniel P. Moynihan (editor) – On Understanding Poverty :
Perspectives from the Social Sciences , New York, Basic Books, 1968, p. 188.
Politici sociale
49 asupra politicii publice, iar președintele a ținut cont de el în discursul de început ținut la
Universitatea din Har vard asupra sărăciei negrilor în 1965.36
Toate aceste idei au produs o schimbare majoră în abordarea sărăciei ajungându –
se la un consens intelectual asupra caracterului demodat și reacționar al explicației
individualiste a sărăciei. Sărăcia nu mai era priv ită ca un rezultat al indolenței și a unei
funcționări incorecte a sistemului social.37
Cauza sărăciei se află în structura instituțională care neagă oportunități egale claselor
și grupurilor sociale cu statut social scăzut confruntate adesea cu discriminăr i rasiale.
Din această perspectivă, soluția sărăciei este furnizarea de mai multe oportunități
legate de programe de formare profesională, locuri de muncă și sprijin financiar.
Strategia avea la bază o idee simplă și anume aceea că prin aceste oportunități
grupurile defavorizate vor căuta să -și îmbunătățească situația.
Expresia extremă a acestui punct de vedere a venit din partea unui oficial al
administratiei Johnson citat de Marvin Olasky: ―Calea pentru eliminarea sărăciei este să
dai săracilor bani înd eajuns astfel încât să nu mai fie săraci de acum înainte.‖ 38
În ciuda neînțelegerilor asupra naturii unei asemenea chestiuni cum ar fi cultura
sărăciei, promotorii sistemului bunăstării sunt de acord că vina pentru săracie nu
aparține oamenilor săraci. Ace astă opinie face ca sărăcia să -și recâștige respectabilitatea
pierdută în timpul dominației intelectuale a individualismului sălbatic. Săracii nu au
atins integral poziția de respectabilitate pe care au avut -o în timpul pietății medievale,
scopul stării de bunăstare nefiind să se ajungă din nou la sărăcie, ci să scape de ea.
Întrucât vina existenței sărăciei aparține sistemului, soluția vine din ameliorarea
sistemului în care să se gândească și să se susțină o schimbare atât de importantă. De
aici, planific area și administrația centralizată și ridicarea politicilor sociale la rang de
interes fundamental de stat. Acest punct de vedere a dominat desigur, în țările
comuniste, însă a prevalat deasemenea și în democrațiile sociale ale Europei de Vest. In
Statele Unite conduce la stabilirea Social Security și a sistemului de bunăstare federală
în anii 1930, iar treizeci de ani mai tirziu era reprezentat în legislația drepturilor civile,
acțiunea afirmativă și Războiul împotriva Sărăciei.
Concepții asupra sărăciei
Abordarea biologică
36 Katz M.B. – The underserving Poor: from the War on Pover ty to the War on Welfare , New York,
Pantheon, 1989, p. 24,
37 Chrales Murray – Losing Ground: American Social Policy 1950 -1980 , New York, Basic Books, 1984,
p.29.
38 Marvin Olasky – The Tragedy of the American Compassion , Washington, Regnery Gateway, 1992. p.
174.
George POEDE
50
Amartya Sen îl citează pe Seebohm Rowntree (1901) care definește familiile aflate în
sărăcie primară atunci când totalul veniturilor lor sunt insuficiente pentru pentru a
obține minimum de necesități pentru a -și menține eficiența fi zică.
Faptul că aprecierile de natură biologică au fost puse în relație cu supraviețuirea
sau cu eficiența în muncă nu trebuie să ne mire pentru că ele au fost frecvent utilizate în
definirea pragului sărăciei. Abordarea biologică a fost supusă unei criti ci aspre în ultima
perioadă.
Iată câteva probleme legate de acest subiect:
există variații semnificative legate de caracteristici fizice, condiții climaterice și
îmbrăcăminte. În realitate este greu să definești necesitățile nutriționale pentru
un anumit g rup într -o regiune specifică.Traducerea necesităților nutriționale
minime în necesități alimentare minime depinde de alegerea articolelor de
vânzare.
itemii -non-food- sunt și ei greu de definit. Problema poate fi parțial rezolvată
prin aprecierea părții d in bugetul unei persoane sau a unei familii care va fi
cheltuită pe mâncare. Această proporție variază însă și ea nu numai în relație cu
cultura și obiceiurile regiunii dar și cu prețurile relative și cu existența bunurilor
și serviciilor. De aceea, se par e că este corectă presupunerea lui Martin Rhein
potrivit căreia aproape orice procedură de definire a sărăciei prin nivelul de
subzistență poate fi pusă ușor sub semnul întrebării39.
Problema care rămâne de rezolvat după ce am pus sub semnul întrebării
procedurile de definire prin abordarea biologica este fie de a ignora fie de a vedea ce
anume se poate realiza prin această abordare. Conceptul de necesități nutriționale nu
trebuie interpretat ca unul ce poate trasa cu o claritate deosebită sărăcia. Exista un
caracter vag în ambele concepte, atât în cel de sărăcie cât și în cel de necesități
nutriționale. Apoi, nu trebuie neapărat să studiem nivelul venitului acelei persoane
pentru a controla dacă cineva are necesarul nutrițional.
Sărăcia ca judecată de va loare
Opinia potrivit căreia sărăcia este o judecată de valoare a apărut destul de
frecvent și cu o insistență deosebită în studiile mai multor autori. Sărăcia este condam –
nată din perspectiva moralității care inspiră diverse tipuri de comportamente și d e
acțiune socială. Mollie Orshanski afirma că „sărăcia ca și frumusețea se află în ochii
spectatorului‖40
Este important de reliefat diferitele modalități prin care rolul principiilor morale
se poate acomoda cu exercițiul măsurării sărăciei. Este o difere nță în a spune că faptul
măsurării sărăciei este unul prescriptiv și alta de a spune că exercițiul trebuie să țină
cont de opiniile membrilor comunității. Așa cum arată Eric Hobsbawn, aceasta este
39 Martin Rhein – „Problems in the Definition and Measurement of Poverty‖, în The Concept of Poverty,
Peter Townsend (editor), London, Heinemann, 1971, 61.
40 Mollie Orshanski – How Poverty is Measured , Monthly Labor Review , 1969 .
Politici sociale
51 întotdeauna definită în raport cu convențiile societății în care se manifestă. Pentru
cineva care studiază și măsoară sărăcia, convențiile societății sunt fapte și nu probleme
de moralitate sau de investigație subiectivă.
Sărăcia ca inegalitate
Ideea ca sărăcia este în mod esențial legată de inegalitate a căp ătat o anumit
caracter de plauzibilitate. De altfel, transferurile de la cei bogați spre cei săraci au dus
aproape întotdeauna la o scădere a sărăciei. Chiar pragul sărăciei folosit pentru a
identifica pe cei săraci trebuie stabilit în acord cu standardele contemporane ale
comunităților respective, astfel încât sărăcia poate fi privită ca inegalitate între grupul
cel mai sărac și restul comunității. Miller și Roby41 au folosit argumente semnificative
în prezentarea sărăciei ca inegalitate. Ei spun ca tratare a problemelor sărăciei în termeni
de stratificare conduce la examinarea sărăciei ca o problemă a inegalității. În această
abordare, ne îndepărtăm de eforturile de măsurare a sărăciei și căutăm mai mult să
vedem care sunt diferențele dintre cei 20% sau 10% cei mai bogați și restul societății.
Preocuparea noastră, spun autorii citați, este aceea a reducerii diferențelor dintre cei de
sus și cei mai puțin favorizați din fiecare dimensionare a stratificării sociale. Pot exista
însă și opinii potrivit cărora ine galitatea este o problemă fundamental diferită de aceea
a sărăciei. Cele două concepte sunt în legatură dar nici unul nu -l subsumează pe
celălalt. Un transfer de la cei din vârf, cei 10% sau 20% spre un grup cu venituri medii
trebuie să reducă inegalitatea dar lasă neschimbată problema sărăciei. De asemenea, o
scădere generală a venitului ce păstrează neschimbate diferențele de inegalitate poate în
fapt să conducă la o scădere generală a resurselor grupurilor din chintilele inferioare
aducându -le într -o sta re gravă de înfometare și malnutriție.
Nici inegalitatea și nici sărăcia nu pot fi reduse una la alta. Recunoașterea naturii
distincte a sărăciei permite tratarea acesteia ca o problemă de interes în sine insăși.
Inegalitatea poate fi prezentă în analiza sărăciei dar aceasta nu înseamnă că cele două
concepte pot fi puse într -un raport de echivalență. Este cu totul o altă problemă să se
afirme că inegalitatea și sărăcia sunt asociate una cu cealaltă și, în consecință, să se
rețină faptul că o schimbare în s istemul de distribuție poate trata sărăcia.
Deprivarea relativă
Conceptul „deprivării relative‖ a fost fructificat cu succes în analiza sărăciei din
perspectivă sociologică. A fi sărac are o legătură puternică cu „a fi lipsit de o serie de
nevoi‖. Î n cadrul termenului de „deprivare relativă‖ există câteva aspecte distincte. Una
din ele privește contrastul dintre „sentimentul de a fi deprivat‖ și „condițiile deprivării‖.
Peter Townsend consideră că ultimul aspect ar putea fi utilizat într -o manieră
semnificativă pentru studiul sărăciei în relație cu „ deprivarea relativă‖. El apreciază42
41 Miller S.M, Ro by P. – „Changing Social Stratification‖, în The Concept of Poverty , Peter Townsend
(editor), Heinemann, London, 1971.
42 Wedderburn (editor) – Poverty, Inequality and Class Structure , Cambridge University Press, 1974, p. 4.
George POEDE
52
că termenul de „deprivare relativă‖ poate fi folosit într -un sens obiectiv pentru a descrie
situații în care oamenii posedă mai puțin decât alții dintr -un atribut dorit , fie acesta un
venit, un loc de muncă sau putere.
Pe de altă parte, accentul pus pe condițiile deprivării nu poate fi independent de
sentimentele de deprivare. Obiectele materiale nu pot fi evaluate în acest context fără
referință față de modul în care e le sunt privite de oameni. Chiar dacă sentimentele nu
pot fi introduse într -o manieră explicită în acest cadru ele au însă un rol important în
selecția „atributelor „. Townsend a subliniat importanța „ dorinței de a defini stilul de
viață care este în gene ral impărtășit sau aprobat în fiecare societate și de a găsi un punct
pe scala de distribuție a resurselor sub care familiile considera că este dificil să
împărtășească în comun activități și regimuri legate de acel stil de viață''43.
Disocierea dintre con diții și sentimente este dificil de realizat și de aceea o
diagnoză obiectivă a condițiilor înseamnă și o înțelegere obiectivă a sentimentelor.
Un al doilea contrast privește alegerea ―grupului de referință‖ pentru a realiza
comparații. Trebuie să identifi căm grupul cu care cei analizați de noi se compară.
Acesta poate fi unul din aspectele cele mai complicate în studiul sărăciei bazate pe
deprivare relativă. Orizontul de comparație nu poate fi separat de activitatea politică
dintr -o comunitate de vreme ce sentimentul de deprivare trăit de un individ este legat de
așteptări și de opinia asupra a ceea ce este corect, echitabil. De aceea, noțiunea generală
de deprivare relativă are o considerabilă influență asupra analizei sociale a sărăciei. Este
important de reținut faptul că analiza sărăciei prin conceptul de deprivare relativă nu
este singura bază a conceptului de sărăcie. Într -adevăr, există un miez ireductibil al
deprivării absolute în ideea de sărăcie, fapt ce ne dă imaginea foametei, a malnutriției
translate în diagnoza sărăciei fără a mai fi nevoie de demonstrarea atributelor acesteia.
Abordarea prin deprivarea relativă vine mai mult să suplimenteze în termeni de absență
a posesiei, decât să fundamenteze analiza sărăciei. Abordarea sărăciei prin concept ul de
deprivare lasă însă neatinse unele chestiuni. Prima, atunci când se compară sărăcia din
două societăți cum poate fi găsit un standard comun de necesități de vreme ce astfel de
standarde diferă de la o țară la alta. Există de altfel două tipuri distin cte de exercițiu în
astfel de comparații intercomunitare. Unul are drept scop compararea măsurii deprivării
din fiecare comunitate în relație cu standardele de necesități minime, iar celălalt privește
condiția celor două societăți în termeni de anumite sta rdarde minime date.
Perspectiva politicilor publice în combaterea a sărăciei
Măsurarea sărăciei este bazată pe anumite standarde, dar problema care apare
este aceea a tipului de afirmații conținute în aceste standarde. Ele sunt standarde de
politică pu blică ce reflectă fie obiectivele politicii aflate în funcțiune, fie opinii asupra
modului în care ar trebui să funcționeze politica.44
43 Peter Townsend – „Poverty as Relative Deprivation: Resources and Styles of Living‖ , in Wedderburn,
1974
44 În raportul Poverty amid Plenty, (1969) Președintele Comisiei de Menținere a Venitului din Senatul
Statelor Unite afirma că:
Politici sociale
53 Apar aici două dificultăți. Mai intâi, procesul de elaborare a unei politici depinde
de un număr de influențe dincolo de noțiunile care trebuie să prevaleze într -un
asemenea caz. (natura guvernului, sursele puterii sale, forțele exercitate de alte
organizații). Se au în vedere de asemenea o serie de factori ce pot influența eficiența
unei politici publice, factori legați de slăbiciuni ale pieței și guvernării. Analiștii
recunosc că procesele democratice nu oferă întotdeauna o adevărată imagine a valorilor
sociale, fie că ele nu au consistența necesară impunerii unor politici publice care să aibă
rolul de a corecta unele nedr eptăți, fie că procesul electoral nu permite pătrunderea lor
în configurarea politicilor.
Există trei factori care influențează modul în care acționează reprezentanții
politici ai comunităților. Ar fi o naivitate dacă am ignora că ei nu iau în considerare
bunăstarea lor personală precum și pe aceea a familiilor lor.
Geneza unei politici implică confruntarea cu o problemă, recunoașterea ei ca o
preocupare majoră socială. Acest fapt va influența dezbaterea publică ulterioară. O
problemă trebuie să fie defin ită, structurată și localizată. Modul în care are loc acest
proces va determina formularea viitoarei politici publice.
Ruth Lister în '' Concepts of Poverty '', publicat în 1991 în Social Studies Review
nr. 6, subliniază aspectul dinamic al concepțiilor asupra sărăciei și faptul că felul în
care noi definim sărăcia are un impact crucial asupra răspunsurilor date de acțiunea
politică. În definirea problemei s -au conturat mai multe abordări.
Abordarea pozitivistă exprimă preocuparea pentru problemele socia le, cunoaș –
terea acestora reprezentând posibilitatea rezolvării lor și îmbunătățirii sorții umanității.
Activitatea reformatorilor sociali din secolul al XIX -lea și dezvoltarea unei analize
empirice a problemelor sociale cum ar sărăcia, folosirea copiilor în activitățile
economice, sănătatea și închisorile formează miezul pozitivist al cercetărilor de politică
socială. Cercetători ca Henry Mayhew, Edwin Chadwick. Florence Nightingale,
Octavia Hill, Beatrice și Sidney Webb, Charles Booth credeau cu fervoare că
problemele pot fi rezolvate, în ultimă instanță, prin cunoașterea empirică a datelor
sociale. De aici avea să se dezvolte o tradiție a cercetării sociale centrată pe '' probleme''
și pe ameliorarea și soluționarea acestora.
Abordarea sociologică porneș te de la recunoșterea disfuncțiilor sociale și de la
posibilitatea identificării condițiilor care le -au dat naștere pentru a le rezolva astfel
încât societatea să revină la echilibrul inițial.
„Dacă societatea crede că poporului nu i se poate per mite să moară de foame, atunci ea va defini
sărăcia ca o lipsă a unei nutriții minime și a acoperișului, necesare pentru a supraviețui. Dacă societatea
simte o anumită responsabilitate pentru a asigura tuturor persoanelor un nivel stabilit de bunăstare din colo
de existența mizeră, de exemplu, o bună sănătate fizică , atunci va adauga la lista sa de necesități resursele
cerute de prevenirea sau tratarea unei boli. În orice moment, o bună definiție a unei politici reflectă
echilibrul dintre capacitățile și do rințele comunitatii. În societățile cu venituri scăzute, comunitatea se află
în situația de a nu se preocupa prea mult de altceva decât supraviețuirea fizică. Alte societăți, mai capabile
de a-și sprijini cetățenii săi dependenți, încep să ia în considerar e efectele pe care pauperismul le va avea
asupra celui sărac și non -sărac.‖ ( US President’s Commission on Income Maintenance, 1969, p. 8).
George POEDE
54
Sursele acestei abordări pot fi găsite la Emile Durkheim și Ta lcott Parsons. Din
perspectiva lui Durkheim problemele sociale sunt inevitabile și necesare; cele care se
depărtează de așteptările comune asupra comportamentului ''normal'' contribuie la
definirea a ceea ce este '' acceptabil '' sau '' non -acceptabil'', b un sau rău. Recunoașterea
acestor îndepărtări de la normă poate conduce la promovarea schimbării precum și la
întărirea noțiunilor dominante asupra comportamentului acceptabil. Problema formulată
de Durkheim era legată de păstrarea gradului de devianță la un nivel care să nu pună în
pericol ordinea socială și funcționarea societății.
Influența lui Durkheim asupra analizei problemelor sociale ca formă de devianță
a fost extrem de puternică. Problemele sociale impuneau dezvoltarea unor forme de
analiză social ă ce puteau să conducă la un control efectiv al nivelului comporta –
mentului deviant.
Talcott Parsons este privit ca reprezentant tipic al abordării funcționaliste a
problemelor sociale. Din perspectiva sa, societățile tind spre echilibru iar problemele
sociale constituie ajustări și posibile disfuncții în interiorul sistemului social. Conti –
nuând această direcție, Merton și Nisbet (Contemporary Social Problems, 1961)
considerau că problemele au o dimensiune subiectivă și subiectivă; problemele sociale
pot fi analizate în termeni de cunoaștere obiectivă – probleme sociale ca dezorganizare
socială – sau de comportament deviant ca depărtare de la normele sociale acceptate
instituționalizate.
Abordarea istoric -naturală a problemelor sociale se caracterizează pr intr-o
abordare specific subiectivă a problemelor sociale. O problemă socială – afirmă
Richard Fuller și Richard Myers în „A Natural History of a Social Problem‖, 1941 –
reflectă o preocupare socială atunci când valorile sociale par a fi amenințate, urmată
apoi de dezbateri asupra opțiunilor de politică publică pentru ca în final, politica
formulată să fie transpusă în practică. Ideea explorării istoriei naturale a problemei în
„stadii‖ a fost dezvoltată de J.H. Bossard în American Sociological Review nr. 6 din
1941 în care dezvoltă cele trei stadii – preocupare socială, dezbateri asupra opțiunilor
politice, transpunerea politicii în acțiune – într-o versiune cu douăsprezece etape:
1. recunoșterea unei probleme;
2. discuții asupra gravității ei;
3. încercări de refor mă;
4. sugestii de investigare socială;
5. câteva schimbări de personal;
6. accent pus pe factori largi de bază;
7. studiul cazurilor individuale;
8. alte schimbări de personal;
9. program stabilit inductiv;
10. rafinarea tehnicilor de studiu;
11. rafinarea conceptelor,
12. o altă schi mbare de personal;
Politici sociale
55 La începutul anilor '70, Herbert Blumer ( Social Problems as Collective
Behaviour în Social Problems , nr. 18 din 1971) a dezvoltat un model constructivist al
problemelor sociale prin rafinarea stadiilor ''formării problemei'' considerân d că
problemele există atunci când ele sunt privite ca ''nedorite de către un grup social'' . În
această situație o problemă socială intră într -un ciclu de definire cu următoarele etape:
1. apariția unei probleme sociale;
2. legitimarea problemei ;
3. inițierea un or acțiuni;
4. formarea unui plan oficial;
5. implementarea planului oficial.
În 1977 Spector și Kitsuse45 au contribuit la abordarea constructivistă prin
reformularea modelului istoric natural propus de Fuller și Myers și dezvoltat de
Blumer. Ei s -au concentra t pe construcția problemei ca activitate de exprimare a unor
cerințe. Contribuția lor se remarcă prin luarea în considerare a ceea ce se întâmplă după
ce politicienii au recunoscut o problemă socială și au înțeles și impactul implementării
politicii asupra problemelor curente. Stadiul al doilea din abordarea lui Spector și
Kitsuse reprezintă exact stadiul la care ramân Fuller și Myers. Stadiul al treilea și al
patrulea implică o a doua existență a problemei odată ce ea a fost determinată și
implementată ca politică:
1. Grupurile încearcă să formuleze existența unei anumite condiții, pe care să o
definească fie ca nedezirabilă, fie ca generatoare de efecte negative pentru
comunitate sau societate, să o facă publică, să stimuleze dezbaterea de idei
asupra acestei a, să creeze o problemă publică sau politică;
2. Recunoașterea legitimității acestor grupuri de către o organizație oficială,
agenție sau instituție. Aceasta poate conduce la declanșarea unei investigații
oficiale, la propuneri de reformă și la înființarea un ei agenții sau instituții care
să răspundă acestor exigențelor formulate;
3. Reapariția cerințelor formulate de grupurile inițiale sau de altele noi, față de
modul de rezolvare a condițiilor considerate ca nedorite în primul stadiu, față de
eșecul înregistrat în producerea încrederii în procedurile stabilite pentru
rezolvarea problemei sau a condiției sociale ce a generat preocuparea publică
sau politică;
4. Respingerea de către grupurile nemulțumite a răspunsului agenției sau instituției
sau a lipsei de răspuns față de cerințe și dezvoltarea unor activități pentru a crea
alternative, instituții paralele sau contra -instituții ca reacție la procedurile
stabilite.
Definirea problemelor sociale, a sărăciei în primul rând, reprezintă un element
important dar nu este decât un pas în formularea politicilor publice. Capacitatea siste –
mului de a combate eficient sărăcia, efectele sale asupra grupului țintă, a beneficiarilor,
45 Spector M., Kitsuse J.I. – Constructing Social Problems , Cummings, Menlo Park, California, 1977.
George POEDE
56
trebuie să depășească greutăți numeroase și complexe. Adoptarea politicilor capătă forță
prin impl ementare. Adoptarea unei legi, a unor reguli administrative înseamnă, printre
altele, stabilirea scopurilor politicii, specificarea mijloacelor necesare pentru atingerea
lor. Implementarea descrie eforturile întreprinse pentru realizarea obiectivelor, efor turi
care nu conduc întotdeauna la atingerea scopurilor propuse. Eugene Bardach exprimă
metaforic rolul implementării ca proces de asamblare și păstrare a tuturor elementelor
necesare unei mașinării.46 Esența problemei implementării constă în distribuția
elementelor politicii astfel încât aceasta să producă efectele intenționate. O autoritate
publică ineficientă și externalități fiscale într -un mediu marcat de distribuția inegală a
bunurilor publice reprezintă amenințări majore pentru funcționarea unei polit ici publici
de combatere a sărăciei. În al doilea rând, chiar dacă politica înseamnă doar recoman –
dări pentru o politică publică, apar totuși probleme în înțelegerea și tratarea sărăciei
pentru că recomandările politicii depind de evaluările politice, eco nomice și administra –
tive. Exista o diferență clară între ceea ce se înțelege prin noțiunea de deprivare și ceea
ce se poate elimina prin acea politica publică așa cum este formulată și implementată.
Dacă această abordare este acceptată, atunci măsurarea s ărăciei trebuie văzută ca un
exercițiu de descriere a evaluării oamenilor în termeni de standarde de necesități. În
mod preponderent, procesul reprezintă mai mult un exercițiu factual mai degrabă decât
unul etic.
Operaționalizarea conceptului de sărăcie
Operaționalizarea adecvată a conceptului de sărăcie depinde parțial de modul în
care are loc identificarea problemei. Conceptul trebuie să fie tradus în termeni
utilizabili, adică să fie operaționalizat, selectându -se indicatorii ce vor reflecta cât mai
bine conceptul de sărăcie. Aici începe greul în domeniul cercetării întrucât sarcina de a
găsi cei mai potriviți indicatori este una complicată, fapt ce explică diversitatea de
poziții teoretice și metodologice. Unul dintre cele mai cunoscute exemple în Mar ea
Britanie este utilizarea standardului de sărăcie denumit tested -means benefit . El a
devenit, datorită autorității științifice a lui Townsend, un standard național care a fost
apoi adoptat și în alte țări. Unul din motivele care a dus la acceptarea și ad optarea
acestui standard poate fi explicat prin faptul că utilizarea unui prag de venituri pentru a
defini sărăcia nu implică efectuarea unei cercetări fundamentale. Apoi, un al doilea
motiv este legat de faptul că, fiind un element convențional, constitui e un cadru constant
de referință ce permite reliefarea altor chestiuni cum ar fi cauzele sărăciei sau
categoriile cele mai vulnerabile fără a mai fi necesare eforturi de definire a problemei
sau de identificare a indivizilor și grupurilor afectate de sărăc ie. Familiile personelor cu
handicap, spre exemplu, se găsesc într -o mai mare probabilitate de a se situa sub pragul
de sărăcie. Aceasta nu ne spune cu exactitate câte persoane cu handicap se află sub
pragul de sărăcie sau cât de mare este sărăcia acestora , dar criteriul este suficient pentru
46 Eugene Bardach – The Implementation Game: What Happens after a Bill Becomes Law , Cambridge,
MIT Press, 1977.
Politici sociale
57 a identifica persoanele cu handicap ca grup vulnerabil din perspectiva sărăciei. În al
treilea rînd, oferă o bază de analiză pentru alte aspecte sociale ale gospodăriilor.
Aceleași tipuri de argument ne trimit spre met oda utilizată de Luxemburg
Income Study (LIS). Acest studiu se bazează pe o serie de date luate din statistici din
diferite țări, procesate apoi într -un format standard. În cadrul acestui studiu, sărăcia este
definită pe o bază strict comparativă, in terme ni de ''distanță economică''. Standardul
sărăciei este calculat ca jumătate din venitul mediu al unui individ. Utilizarea acestui
standard asigură informații importante. Spre exemplu, se poate identifica poziția relativă
a tipurilor de gospodărie din difer ite țări precum și măsura în care sistemele de protecție
socială reduc dezavantajele cu care se confruntă unitățile luate în studiu. Autorii stu –
diului LIS au incercat să clarifice și problemele legate de definirea sărăciei. Ei consideră
că grupul cu cel m ai scăzut nivel al veniturilor poate fi considerat sărac chiar și în
societățile bogate. Chiar dacă există rezerve față de o astfel de tratare a problemelor
sărăciei, atenția se concentreaza întotdeauna asupra caracteristicilor grupului cu cel mai
mic veni t.
Nivelul venitului de sprijin sau raportul față de venitul mediu sunt utilizați ca
indicatori nu neapărat ca o măsură precisă a problemei studiate ci mai degrabă ca un
punct de referință față de o arie de probleme asociate. Dacă nu este posibil întotdea una
să măsurăm cu precizie o problema specifică, prin utilizarea indicatorilor putem să ne
facem o imagine asupra dimensiunilor sau caracteristicilor problemei.
Criterii pentru indicatori
Validitatea
Un indicator valid reflectă problema sau condiția pe ca re se presupune ca o
reflectă. Există multe dificultăți legate de validitatea indicatorilor deoarece
majoritatea indicatorilor nu sunt decât aproximări ale problemei studiate.
Statisticile asupra venitului sunt utilizate pe larg ca indicatori ai sărăciei s au, mai
precis, ca un ghid asupra probabilității apariției sărăciei întrucât venitul este un
indicator al consumului. Cu toate acestea, o identificare prea puternică a sărăciei
cu un venit scăzut nu este prea satisfăcătoare pentru că există persoane cu
venituri scăzute care nu sunt sărace.
Credibilitatea (Reliability)
Indicatorii sunt reliable dacă ei reflectă același lucru în același mod. Aceasta
înseamnă că în condițiile în care un indicator nu este chiar o oglindire plină de
acuratețe asupra problemei studiate, cel puțin există sentimentul că respectiva
problemă este una serioasă sau că ea se transformă într -un mod sau altul. Din
păcate, multe din datele care sunt utilizate în mod larg sunt necredibile. Una din
problemele referitoare la valorile monetar e este modificarea lor ca urmare a
inflației. Este posibil să se controleze într -o oarecare măsură inflația, dar
metodele prin care se realizează aceasta se referă la valoarea bănească. Retail
Price Index reflectă cât de fidel poate ''basket of goods'' cum părat de un
consumator mediu. El va include, spre exemplu, costul locuinței sau benzina
George POEDE
58
pentru automobil. Deși majoritatea persoanelor își cumpără locuințele în Marea
Britanie, cei săraci nu -și pot permite acest lucru și atunci ei vor fi direct afectați
de chiria locuințelor; mai mult, hrana și încălzirea reprezintă o mare parte din
bugetul celor săraci deoarece nevoile de hrană și de încălzire nu se diminuează
în proporție cu venitul cuiva. De aceea, rata inflației calculată prin RTP nu va
reflecta în mod necesar creșterea în costuri căreia trebuie să -i facă față cei săraci.
Cercetarea lui Bradshow asupra ''bugetelor standard '' identifică itemii pe care
cei săraci îi include în costuri și semnificația lor din perspectiva inflației.
Disponibilitatea
Indic atorii care sunt deja disponibili au fost construiți pentru un scop particular
și de aceea ei pot fi adecvați sau neadecvați pentru evaluarea sărăciei. Statisticile
asupra bunăstării se bazează pe definiții asupra bunurilor. Această evaluare este
complicat ă de posibilitatea existentă de a plăti impozitele și de preocuparea
pentru a determina potențialul celor care plătesc impozitele de evita această
posibilitate.
În mod efectiv, orice analiză se bazează pe niște aproximații ce folosesc date
disponibile pent ru alte fapte.
Plauzibilitatea
Este de dorit ca orice indicator folosit să aibă semnificație. Cu toate încercările de a
măsura sărăcia, rezultatele obținute sunt destul de modeste. Studiul lui Townsend asupra
sărăciei, spre exemplu, este bazat pe descrier ea stilurilor de viață ale indivizilor săraci.
El arată că oamenii săraci nu pot servi, probabil, trei mese pe zi, iar copiii săraci nu -și
pot permite să organizeze o petrecere de ziua lor de naștere. Acest fapt poate fi adevărat
dar este greu de acceptat că acești factori în sine pot fi considerați ca sărăcie. Aceste
elemente au apărut în contextul descris de Townsend pentru că el a folosit o analiză
statistică pentru a alege itemii care caracterizează cel mai bine sărăcia în loc să utilizeze
un model expl icativ. Rezultatul poate fi valid din punct de vedere științific, dar foarte
adesea nu poate fi acceptat de '' simțul comun''. În fine, orice indicatori trebuie să fie
folositori ceea ce înseamnă că ei trebuie să poată fi aplicați la problema care se află în
centrul analizei. Cercetarea asupra sărăciei nu are loc într -un vacuum politic sau
administrativ, ci se desfășoară în conformitate cu scopuri precise. De exemplu, analiza
implicațiilor distributive ale unor politici se poate fonda pe date referitoare la venit
considerându -se că veniturile aflate la baza distribuției pot reflecta sărăcia chiar dacă ele
nu sunt echivalente cu sărăcia. Cercetarea asupra distribuției spațiale a resurselor, lucru
important pentru alocarea resurselor, tinde să se centreze pe a lte tipuri de indicatori,
cum ar fi spre exemplu tipuri de probleme asociate cu sărăcia întrucât ele sunt accesibile
în plan local. Cercetarea care va căuta să reflecte sistemul de beneficii impune
identificarea unității de analiză, de obicei, gospodăria s au în alte cazuri indivizii (spre
exemplu sărăcia femeilor în interiorul gospodăriei). În acest context, problema este
aceea de a găsi acei indicatori care sunt adecvați scopului investigației.
Politici sociale
59 Identificarea sărăciei
Sărăcia poate fi identificată, în gen eral, prin două mari aspecte: prezența deprivării și
lipsa de control asupra resurselor. Identificarea deprivării poate fi abordată direct și
indirect. Identificarea directă este realizată prin clasificarea anumitor tipuri de
probleme ca serioase atingeri la adresa bunăstării unui tip asociat cu sărăcia.
Identificarea indirectă este legată de asocierea sărăciei cu factori, cauze și
consecințe cum ar fi șomajul, boala, nivel scăzut educațional. Această abordare a fost
utilizată în studiile asupra deprivării dar poate fi extinsă la studiile referitoare la indivizi
sau gospodării. Constituie în același timp și o bază pentru o strategie distinctă ca
răspuns la sărăcie (indicator de țintă -indicator targeting)
Este complicat sa se evalueze identificarea directă c a fiind superioară celei
indirecte. Amândouă se bazează mai mult pe indicatori decât pe măsurări precise.
Controlul asupra resurselor este mult mai greu de identificat în mod direct. Prin
natura sa, ea se referă la un set potențial de circumstanțe. Resurse le includ venitul care
semnifică un flux de resurse și sănătatea care este o valoare importantă.. Venitul este
utilizat în general ca un indicator al sărăciei sau ca un ghid al probabilității apariției
sărăciei, dar o identificare prea strânsă a sărăciei c u venitul nu este prea satisfăcătoare.
Sărăcia este un fapt multidimensional și nu poate fi descris doar prin venitul
scăzut. Un al doilea motiv este legat de faptul că mărimea venitului este mai puțin
importantă decât regularitatea și stabilitatea sa. În al treilea rând, utilizarea acestui
indicator include prea multe persoane în categoria săracilor, persoane care nu pot fi
descrise ca sărace. În al patrulea rând, venitul este greu de măsurat într -o manieră
credibilă.
Bunăstarea se dovedește a fi o măsură a sărăciei greu de convins. Bogăția este
măsurată în termeni monetari numai că banii sunt importanți pentru ceea ce poti
cumpăra cu ei. In ciuda neajunsurilor lor, statisticile referitoare la venit sunt un ghid mai
bun pentru sărăcie decât statisticile asu pra bunăstării. Venitul este important pentru că
arată, pentru majoritatea persoanelor nivelul consumului altfel spus, ceea ce ei pot
folosi. Statisticile asupra venitului nu pot reflecta consumul unui individ sau al unei
familii.
O alternativă la utiliza rea venitului sau bunăstării este folosirea consumului ca o
măsură adevărată a controlului asupra resurselor. Din păcate informațiile referitoare la
consum nu sunt accesibile întrucât ele impun o înregistrare adecvată. Aparenta imposi –
bilitate a măsurării sărăciei într -o manieră obiectivă și de necontestat provoacă o
nemulțumire specialiștilor din domeniu.
Definiții operaționale
Cercetarea supra sărăciei se bazează pe o serie de presupoziții și definiții asupra
unor aspecte sau probleme ce par a traduce c onceptul în practică și a -l face operațional.
George POEDE
60
Cercetătorii au produs o mare cantitate de materiale de ordin primar despre
sărăcie în scopul operaționalizării conceptului de sărăcie, dar adesea, s -a spus acest
lucru și cu intenția de a viza un rezultat poli tic.
Booth: descrierea calitativă a sărăciei
Charles Booth a exercitat o influență considerabilă asupra dezvoltării Școlii de
Sociologie de la Chicago și a inspirat numeroase anchete sociale de la sfârșitul secolului
al XIX -lea și de la începutul secolul ui a XX -lea. El a folosit cercetările sale pentru a
reforma viața și legislația socială. Se consideră, din motive variate, că studiul modern al
sărăciei începe cu studiul lui Booth – Life and Labour of the People of London – început
în 1886 și terminat în 1903. La acea dată era considerată a fi cea mai complexă analiză a
sărăciei. În raport cu predecesorii săi, metodele lui Booth erau distincte din cel puțin trei
privințe: mai întâi, el a încercat să ''stabilească faptele'', să descopere cât mai multe din
aspectele sărăciei fără nici o prejudecată; în al doilea rând, el a căutat să folosescă
evidența empirică pentru a cuantifica amplitudinea problemelor; în al treilea rând, a
utilizat o varietate de metode pentru a identifica problemele, considerând că acest fapt ar
întări descrierea sărăciei.
Booth nu a încercat să definească sărăcia în raport cu un standard prescris ci a
căutat mai degrabă să descrie condiția oamenilor săraci. El și -a fundamentat analiza sa
asupra sărăciei pe împărțirea dintre opt clase: cl asa cea mai de jos a muncitorilor
ocazionali, posesorii de venituri nesigure, venituri intermitente, venituri regulate mici,
venituri regulate standard, clasa muncitoare superioară, clasa de mijloc inferioară, clasa
de mijloc superioară. Rațiunea acestei c lasificări nu este destul de clară la prima vedere
deși putem identifica criteriul veniturilor sau cel al statutului social. Se pare că Booth nu
a utilizat un criteriu bine definit în stabilirea claselor. Ele reprezintă mai mult rodul unor
observații care au permis diferențierea grupurilor potrivit stilurilor de viață. Ceea ce a
atras cel mai mult la studiul lui Booth a fost faptul că a utilizat un ''prag al sărăciei'' prin
care distingea individul sărac de ceilalți. El a stabilit acest prag la 18 -21 de șil ingi pe
săptămână dar nu l -a determinat în funcție de nevoi. Pragul reprezintă mai mult o
estimare a nivelului de venit care să prevină sărăcia.
Ideea unui prag al sărăciei a fost întărită de încercările lui Rowntree de a
identifica nivelele minime de ven it. Încercarea de a descoperi sărăcia mai mult prin
descrierea condițiilor acesteia decât prin definirea ei, a revenit în actualitate. Lucrarea
lui Bradshaw și Holmes ia în considerare experiența familiilor atinse de șomaj prin
identificarea modelelor de c heltuieli, a bugetelor, dietei și circumstanțelor financiare.
Acest lucru ne întoarce la tipul de muncă inițiat de către Booth prin studiul bugetelor.
Accentul cade pe evaluarea calitativă a experienței sărăciei. Pe linia lui Booth se
remarcă studiul lui B radshaw și Holmes care merită atenție nu pentru că ar fi original
cât mai ales combinației de tipuri diferite ale metodei calitative. Autorii combină studii
ale bugetelor de gospodărie și cheltuieli cu interviuri, observație și analiză. Rezultatul
intențio nează să reflecte o anumită experiență în profunzime și mai puțin evidențierea
caracteristicilor oricărei persoane sărace. În descrierea '' circumstanțelor și condițiilor
vieții'' șomerilor, Bradshaw și Holmes găsesc o serie de itemi ce includ un regim
Politici sociale
61 alimentar limitat, un stoc neadecvat de haine, un stoc limitat de bunuri de consum
durabile sau într -o stare degradată, acces limitat la transport, o mare parte a timpului
petrecută în fața televizorului. Itemii nu includ, în mod surprinzător și condiții proa ste
de locuit ceea ce poate să semnifice faptul că familiile șomerilor nu sunt atât de sărace
ca celelalte sau că standardele de locuit din Marea Britanie sunt relativ înalte.
Rowntree și ''abordarea biologică''
Definiția dată de Seebohm Rowntree pragu lui sărăciei a fost puternic influențată
de dezbaterile asupra cercetărilor lui Booth.El și -a propus să contribuie la dezbaterea
publică asupra naturii și extinderii sărăciei în York mai ales în ''Poverty: A Study of a
Town Life'' din 1901, ''The Human Nee ds of Labour'' din 1937, ''Poverty and Progress''
din 1941, ''Poverty and the Welfare State'' 1951, ''English Life and Leisure: A Social
Study'', 1951 Rowntree practică distincția dintre sărăcia primară și secundară. Sărăcia
primară caracterizează persoane le care nu au un minimum de venituri prin care să -și
asigure nevoile minime de subzistență. Sărăcia secundară apare atunci când veniturile
indivizilor deși nominal fac față nevoilor minime, ele nu ating standardele din cauza
modelelor lor de comportament ș i cheltuieli. Distincția dintre sărăcia primară și
secundară a fost criticată pentru implicațiile sale în condamnarea persoanelor aflate în
situația de sărăcie secundară. Alocația a fost calculată pentru hrană, chirie și întreținerea
locuinței, cheltuieli de gospodărie legate de haine, lumină și încălzire. Pe această bază,
Rowntree a găsit aproape 10% din cei investigați ca trăind în sărăcie primară. Rowntree
a stabilit prin acest proces nu numai că un număr substanțial de oameni aveau venituri
atât de mici încât erau inevitabil săraci, dar și că o mare proporție de indivizi erau
aproape de pragul sărăciei. Ei se aflau în sărăcie secundară. Nu există doar un prag al
sărăciei în studiul lui Rowntree. Ca și Booth, el este preocupat de mărimea segmentului
ce po ate fi considerat vulnerabil la sărăcie. El conchide că un număr mare de indivizi
aflați în sărăcie secundară își datorează situația incapacității de a -și dimensiona în mod
chibzuit bugetul sau unor vicii legate de jocuri de noroc, alcool.
Utilizarea ideii lui Rowntree despre sărăcia primară a constituit un test pentru
indicatori. Ea a fost considerată ca un prag al subzistenței, al menținerii eficienței fizice.
Deși a fost criticată, ideea este reconsiderată în mediile academice. Amartya Sen scrie,
spre ex emplu, că '' mult criticata abordare biologică ce merită o substanțială reformulare
dar nu o respingere, este legată de acest miez ireductibil al deprivării ce păstrează
aspecte ca foametea în centrul conceptului de sărăcie''.
Există două obiecții principa le ce pot fi aduse acestei abordări. Mai întâi, o
măsură (indicator) ce se bazează în mod primar pe hrana oamenilor poate să nu ia în
considerare alte nevoi. Potrivit acestei logici, o familie nu este săracă dacă are ce
mânca, dar totuși nu -și poate permit e haine, încălzirea locuinței sau un acoperiș. A doua
obiecție, o măsură a subzistenței biologice nu reflectă modul în care oamenii trăiesc și
un standard al sărăciei primare poate fi o bază pentru a judeca pe cei săraci pentru
modul în care își folosesc r esursele. Obiectivul definirii regimului alimentar general
George POEDE
62
pentru subzistență nu trebuie să sugereze că oamenii trebuie să mănânce într -un anumit
fel deși, foarte adesea, pare că face acest lucru.
Abel -Smith și Townsend: utilizarea nivelelor de beneficiu
Deși descrierea sărăciei din ''The Poor and the Poorest'' nu este asemănătoare
aceleia din lucrarea lui Booth sau Rowntree, ea oferă dimensiuni importante asupra
conceptualizării și analizei sărăciei. Argumentul se bazează pe o analiză secundară a
statis ticilor obținută de la Family Expenditure Survey, o anchetă guvernamentală ce
descrie în detaliu venitul și modelele de consum ale unei game largi de familii. ''Sărăcia''
a fost considerată a fi echivalentul nivelului de beneficii oferit de Asistența Națio nală.
Ei cred că orice s -ar spune despre cât de adecvat este nivelul de beneficii acordat în caz
de sărăcie, are cel puțin avantajul de a fi, într -un anume sens, o definiție operațională
''oficială'' a nivelului minim de trai într -un moment dat. Autorii s -au gândit să identifice
nu numai numărul persoanelor aflate la nivelul de bază, dar și pe cei cu 20 -40% mai
mult. Motivele pentru care au făcut asta erau parțial legate de necesitatea luării în calcul
a unor nevoi ce nu erau cuprinse în minimum de bază dar și de a a aduce în studiu pe cei
ce erau la marginea sărăciei, a căror mod de trai nu era diferit de cei ce erau acoperiți de
definiția operațională. Justificarea titlului lor era legat[ de abordarea lor ce distinge ]ntre
mai multe nivele la care indivizi i pot fi considerați săraci.
Townsend – sărăcia ca ''deprivare relativă''
Studiul lui Peter Townsend, Poverty in the United Kingdom , este considerat ca
unul din cele mai importante după cel al lui Rowntree. Townsend explică cercetarea sa
în termenii unei analize conceptuale dezvoltate asupra sărăciei. Pentru a stabili cine este
sărac, Townsend pune în opoziție pe cei care au suferit o serie de deprivări cu cei care
nu au fost puși în situații complicate. Abordarea lui Townsend se bazează pe observarea
circumstanțelor și comportamentelor. Importanța acestui studiu constă în faptul că, spre
deosebire de alte studii care se concentrau pe venit sau pe pragul sărăciei, accentul cade
pe descrierea în detaliu a experienței sărăciei în rândul unei mari categorii de oameni și
pe găsirea unei unei baze cantitative pentru comparații. În unele privințe, analiza sa
teoretică precum și examinarea detaliată a oamenilor în diverse tipuri de circumstanțe,
par a fi mai interesante decât procesul de a stabili cine este sărac.T ownsend începe cu
60 de factori care par a fi asociați cu sărăcia și apoi folosește o analiză statistică pentru a
selecta 12 factori care par a fi cel mai puternic asociați cu venitul scăzut:
1. nu a avut o săptămână de vacanță departe de casă în ultimele 12 luni.
2. (Doar adulții). Nu a avut nici o rudă și nici și nici un prieten invitat acasă
pentru o masă sau o gustare în ultimele două săptămîni.
3. (Doar adulții). Nu a ieșit în ultimele patru săptămâni la un prieten sau o rudă
pentru o masă sau o gustare.
4. (Doar copiii). Nu a venit nici un prieten să se joace sau la un ceai în ultimele
patru săptămâni.
5. (Doar copiii). Nu a avut o petrecere la ultima aniversare.
Politici sociale
63 6. Nu a avut o după -amiază sau o seară în afara căminului pentru distracție în
ultimele două săptămâni.
7. Nu a re carne proaspătă patru zile pe săptămână.
8. În ultimele două săptămâni a trecut printr -o zi sau două fără prânz gatit.
9. Nu a avut micul dejun gătit în majoritatea zilelor săptămânii.
10. Gospodăria nu are frigider.
11. Gospodăria nu are de obicei un Sunday joint ( trei din patru)
12. Gospodăria nu are pentru ea singură patru amenuități: toaletă cu apă,
chiuvetă, baie fixă sau duș, mașină de gătit cu gaz sau electrică.
Indexul pare caraghios pentru că analiza statistică are consecințe importante
pentru forma pe care o ia indexul.. Mai întâi, factorii selectați nu sunt în mod necesar
cel mai puternic asociați cu sărăcia, dar ajută cel mai bine la descrierea acestei
probleme. Motivul este determinat de faptul că unii factori puternic asociați cu sărăcia
sunt frecvent însoți ți de alții cu care sunt de asemenea puternic legați, dar includerea
ambelor tipuri nu ajută mai mult la identificarea celor săraci. Fiecare item din index
reprezintă un număr de alți factori asociați.
Apoi, factorii care sunt selectați nu sunt în mod nec esar semnificativi din
perspectiva ''simțului'' comun. Itemi care sunt mai plauzibili legați de sărăcie cum ar fi
supraaglomerarea locuințelor sau lipsa energiei pentru locuință sunt eliminați în
favoarea unora care sunt, aparent mai puțin importanți, ca s pre exemplu, cel referitor
dacă copiii au avut o petrecere de ziua de naștere.
În al treilea rând, poate cel mai important, asocierile care s -au realizat în acest
fel depind de circumstanțele în care s -a desfășurat ancheta. Tehnica utilizată de
Townsend p oate fi utilizată și generalizată dar nu si rezultatele.Mai recent, Townsend a
extins factorii. În particular el s -a gîndit la distincția dintre factori ''subiectivi'' și cei
''obiectivi''. Cei subiectivi sunt legați de percepțiile publice despre itemii es ențiali pentru
studiul sărăciei.
Bradshaw: bugetele standard
Cercetările lui Jonathan Bradshaw au avut un caracter eclectic, fiind mai mult
preocupat de identificarea problemelor sărăciei decât de elaborarea unei definiții a
acesteia. Ideea unui buget standard s -a bazat pe lucrările lui Rowntree, Piachaud și
Townsend precum și pe cele apărute în Statele Unite, cu scopul de stabili nivele minime
de venit cu care oamenii să poată supraviețui în mod rezonabil.
Definiția ''bugetelor standard'' nu este dire ct echivalentă cu modul în care au fost
stabilite standardele de subzistență. Definițiile lui Rowntree asupra subzistenței au
permis conturarea unor normative privind nevoile oamenilor la un nivel minim. Apar
însă probleme majore atunci cînd se încearcă sp ecificarea unor bugete fără impunerea
neadecvată a unor standarde deoarece tipurile de cheltuieli se schimbă pe măsură ce
veniturile cresc. Atunci cînd oamenii au resurse reduse vor trebui să cheltuiască în mod
proporțional pe anumiți itemi cum ar fi mânca rea, trebuie să decidă între diversele
cheltuieli, să echilibreze diferitele cerințe asupra bugetului lor.
George POEDE
64
Utilizarea unui buget normativ ar depăși aceste dificultăți, constituind un bun
indicator. Comitetul Watts sugerează că este posibil să se utilizeze modelele de
cheltuieli, evitându -se multe din judecățile normative asociate cu această metodă.
Bradshaw și colaboratorii săi au avut în vedere în continuare studiul proporțiilor
diferitelor tipuri de cheltuieli ale persoanelor cu venituri mici.
Tipurile de cheltuieli au fost comparate în bugetele studiate în raport cu itemi
referitori la hrană, haine sau energie, trecându -se apoi la utilizarea lor în calculul
bugetelor de familie. Autori sunt modești în legătură cu potențialul cercetării
standardelor de b uget, din cel puțin două motive. Mai întâi, nu toate cheltuielile
oamenilor sunt legate de bunăstarea materială. Apoi, în al doilea rând, există încă un
element normativ în selecția comodităților luate în considerare. Dar abordarea diferă de
aceea a lui Ro wntree precum și de aceea a tradiției generale a bugetelor normative prin
evitarea oricărei prescripții asupra a ceea ce oamenii trebuie să cheltuiască pe un item
anume. Măsura în care oamenii cheltuiesc reprezintă atât ceea ce este rezonabil să
cheltuiasc ă cât și ceea ce oamenii așteaptă să cheltuiască. Măsura ia în considerație
atunci, comportamentul oamenilor, costurile atingerii nevoilor de bază, cât și normele
sociale dominante. Această perspectivă diferă de aceea a lui Townsend prin luarea în
consider are nu a ceea ce oamenii fac ci ceea ce oamenii își permit să facă, definind prin
aceasta, un prag al sărăciei bazat pe modele comune de comportament la diferite nivele
de venit. Ea permite, totodată, identificarea modelelor de deprivare ca efect al nivele lor
diferite de venit.
Mack and Lansley: standarde consensuale
Una din importantele dezvoltări înregistrate în progresul cunoașterii empirice
este standardul consensual al sărăciei . Problema centrală a majorității metodelor ce se
bazează pe definiția so cială a sărăciei este dificultatea determinării normelor aplicabile.
Modul în care oamenii trăiesc nu duce în mod necesar la ceea ce ei cred despre stilurile
de viață. Mack și Lansley au încercat să stabilească norme pornind de la aprecierile
oamenilor asu pra aceea ce este necesar și nu de la studiul comportamentului acestora.
Tabelul următor arată itemii considerați necesari de către mai mult de două treimi din
cei chestionați.
Indexul deprivării
Itemi % considerate ca necesare % privați de…… .
1983 1999 1983 1990
Locuință
Incălzire 97 97 5 3
Toaletă în
interiorul locuinței 96 97 2 0
Baie 94 95 2 0
Starea decentă a
aspectului locuinței – 92 – 15
Camere destule pentru
copii 77 82 3 7
Politici sociale
65 Locuință sănătoasă 96 98 7 2
Locuință cu statut
independent 79 – 3 –
Hrană
Două mese pe zi
pentru adulți 64 90 3 1
Trei mes e pe zi
pentru copii 82 90 2 0
Fructe proaspete și
legume zilnic – 88 – 6
Carne, pește și legu –
me la două zile 63 77 8 4
Îmbrăcăminte
Haină călduroasă 87 91 7 4
Două perechi de
încălțăminte pentru
toate anotimpurile 78 74 9 5
Bunuri gospodăreșt i
Pat pentru fiecare 94 95 1 1
Frigider 77 92 2 1
Covoare 70 78 2 2
Mașina de spălat 67 73 6 4
Securitate financiară
Asigurare – 88 – 10
Economii de 10 lire
pe lună – 68 – 30
Calitatea vieții
Transport public 88 – 3 –
Jucării pentru copii 71 82 2 2
Sărbătoriri (Crăciun) 69 74 4 4
Cadouri(o data pe an) 63 69 5 5
Activități extra -școlare – 69 – 10
Hobby sau loisir 64 67 7 7
Sursa: J. Mack și S. Lansley, 1985, Poor Britain, London, Allen and Unwin, și H. Frayman –
Breadline Britain 1990s –, London, Domino -London Weekend Television.
Efortul celor doi cercetători caută să rezolve controversele legate de standardele
care ar trebui apl icate în acord cu opinia publică. Prin acest efort, apare avantajul de a
identifica, în același timp, atât normele sociale dominante cât și unui stabilirea unui
standard extern care poate fi apoi aplicat cercetării circumstanțelor oamenilor săraci.
Lista factorilor accentuează natura socială a definiției sărăciei, unele preferințe
fiind culturale cum ar fi, aprecierea covoarelor și hobby -urilor ca necesare. Altele
George POEDE
66
reflectă schimbarea unor standarde față de acelea de acum șaizeci de ani prin
considerarea t oaletelor în interiorul locuinței ca un aspect esențial al locuirii.
Importanța abordării lui Mack și Lansley rezidă în încercarea de a stabili un
standard al sărăciei ce reflectă procesul unei definiri sociale. Metoda lui Bradshaw ajută
la stabilirea unei relații dintre deprivare și lipsa resurselor pe cînd aceea a lui Mack și
Lansley ajută la identificarea persoanelor din asemenea circumstanțe
Patrick Valtriani: sărăcia disjunctivă
Patrick Valtriani subliniază faptul că sărăcia poate fi înțeleasă ca un f enomen cu
un cost economic și social pentru comunitate reflectată în situația indivizilor și
gospodăriilor, marcată prin insuficiența resurselor, excluderea de la un mod de viață
material și cultural dominant și precaritatea statului social . precaritatea evocă ideea
fragilității statutului într -unul sau în mai multe domenii legate de venit, locuință,
sănătate, loc de muncă sau altele cu potențial important în viața indivizilor și grupurilor
sociale.
Această situație47 exprimă existența a trei sărăcii, monet ară, sociologică și
psihologică reflectate în insuficiența capitalului economic (venituri, patrimoniu, loc de
muncă), a capitalului cultural (educație, formare profesională), a capitalului social
(relații), a capitalului psiho -sociologic (sănătate). Autoru l consideră că sărăcia contem –
porană se poate caracteriza prin absența sau insuficiența veniturilor, a patrimoniului, a
unei remunerări mulțumitoare a muncii, a capitalului cultural, a relațiilor, sănătății,
consumului, timpului personal, a unei profesii care să valorizeze calitățile individului, a
loisir -ului, longevității, mobilității sociale, libertății și calității vieții. Lipsurile evocate
sunt prezente deja în unele definiții ale sărăciei cum ar fi cele elaborate de Peter
Townsend și Lionel Stoleru. Acesta din urmă a inclus în mod metodologic în categoria
lipsurilor, capitalul cultural, social și pe cel al sănătății. Ar trebui poate, studiate mai
profund semnificația timpului personal sau potențialul valorizator al meseriei pentru
calitățile personale ori rolul unei remunerații stimulante pentru creșterea eficienței
activității profesionale a unui individ. Intersectând spațiile precarității cu cele ale
insuficienței și cu cele ale excluderii, Valtriani găsește șapte categorii de populații atinse
de una sau mai multe forme de sărăcie.
În centru se găsește populația care reunește toate lipsurile, condițiile și atributele
sărăciei. Istoric, este populația ce are un caracter de universalitate, fiind compusă din
victimele '' marilor reforme '', lumpen -prole tariatul, cei fără adăpost, etc. Robert Castel a
căutat să descrie elementele configurației săracului începând cu secolul al XII -lea și al
XIII-lea precum și pe acelea ale dispozitivului de luptă impotriva sărăciei, compus din
acțiuni de clasificare și sel ecție a beneficiarilor ajutoarelor sociale, pluralismul
instanțelor responsabile laice și religioase, publice și private, centrale și locale. Apariția
a două categorii de populație, aceea a săracilor ''fără rușine'' și aceea a cerșetorilor
autorizați semni fică faptul că societățile din acea perioadă cunosc deja fenomene de
47 Patrick Valtriani – Un concept de pauvrete disjonctif. Economie appliquee . Grenoble, Presse
Universitaire de Grenoble, tom XLVI nr. 4, 1993 p. 151
Politici sociale
67 declasare socială cum ar fi mobilitatea descendentă48 sau subutilizarea forței de muncă.
Statutum Serventibus din 1349 a lui Edward al III -lea cuprinde dispoziții pentru toți
cei care treb uie să -și câștige existența prin muncă procedând la o demarcație clară între
cei fixați în structuri rigide și cei grupurile mobile, care migrează dintr -un loc într –
altul.Asupra acestora din urmă se concentrează efortul de reglementare, reîntegrându -i
sub autoritatea colectivităților.
În Portugalia, Aragon și Castilia se stabilesc pedepse pentru cei care se
deplasează în căutarea unui loc de muncă. În Bavaria și Tirol, servitorii și muncitorii
zilieri sunt obligați, prin decretul lui Ludwig von Wittelsbach din 1357, să rămână în
serviciul patronilor fără nici creștere de salar. Incălcarea acestui decret prevede
confiscarea bunurilor.
În majoritatea țărilor în care începe să se afirme o putere centrală se iau măsuri
pentru a impune un cod rigid al muncii pr ecum și pentru a reprima mobilitatea mâinii de
lucru. Acesta pare a fi și politica marilor orașe din Europa ''civilizată'', Orvieto (1350),
Florența (1355), Metz (1356), Amiens (1359), demonstrându -se o voință de închidere a
muncii în cadrele tradiționale, limitând cât mai mult posibil mobilitatea profesională și
geografică a muncitorilor manuali
A doua populație suferă de excludere și precaritate. Ea este compusă din indivizi
cu handicap, cu precaritate fizică sau mentală, dar care nu cunosc neapărat insuf iciența
resurselor. Spre deosebire de prima categorie, aceasta are un domiciliu.
A treia populație suferă de insuficiența resurselor și de excluderea determinată
de inegalitate. Aici intră în special șomerii de lungă durată.
A patra populație este afectat ă de excludere fără ca statutul său să fie neapărat
precar. Aici avem majoritatea populațiilor sărace, muncitori, persoane în vârstă ieșite la
pensie care iau contact cu sărăcia, diminuarea patrimoniului, inconfortul locuinței,
absența timpului liber sau d e recreere, calitatea mediocră a vieții.
A cincea populație este afectată de precaritatea și insuficiența resurselor.
Populația este ilustrată de de tineri care și -au terminat studiile și care rămân în mod
voluntar la părinți, ținând cont de situația lor i nstabilă și de viitorul lor incert.
A șasea populație cuprinde pe cei care pot cădea în sărăcie absolută ca urmare a
falimentului întreprinderii lor. Situația lor este relativ bună atâta timp cât locul de
muncă este asigurat.
A șaptea populație este afec tată de limitări a resurselor monetare. Populațiile
atinse de sărăcie pot intra în această categorie
Practici existente în construcția nivelelor de sărăcie
Definirea unui tip de sărăcie se află în relație strânsă cu angajamentul unei
comunități de a -i lua în sarcină pe cei care se găsesc sub nivelul considerat a fi un prag
al sărăciei. Desemnarea acestui nivel reprezintă o mare provocare pentru oamenii
politici și profesioniștii care formulează implementează și evaluează politicile sociale
48 Robert Cas tel – Les methamorphoses de la question sociale. Une chronique du salariat , Librairie
Fayard, Paris, 1995, p. 71.
George POEDE
68
din acest domen iu. Dilema în care se află oamenii de știință, așa cum arată Serge
Milano49 este aceea de a stabili un nivel convențional sau unul bazat pe norme
științifice. Specialiștii consideră că acest nivel poate fi determinat în mod obiectiv, prin
recurgerea la norm e dietetice, la teoria economică sau la nivele subiective. Normele
dietetice permit definirea subnutriției și a malnutriției iar teoria economică ia în discuție
relația dintre venituri și sărăcie. Nivelul subiectiv este definit prin percepțiile și
reprezen tările sociale despre sărăcie. Măsura nivelului de sărăcie nu e un fapt lipsit de
semnificație pentru că ea izolează o masă destul de importantă de persoane care pot
formula revendicări fondate pe opoziția dintre bogați sau săraci sau pe diferența dintre
condițiile concrete de trai și standardele moderne elaborate în societate și cuprinse în
documente ale politicilor publice.
O altă problemă este aceea referitoare la caracterul relativ sau absolut al
pragurilor. Un nivel absolut, constant în timp nu are leg itimitate decât pe o perioadă
relativ scurtă, de ordinul unui deceniu. El este actualizat pe baza creșterii prețurilor, fapt
ce permite corelarea fluctuațiilor conjuncturii economice cu evoluția sărăciei și cu
modificările din domeniul protecției sociale.U n nivel relativ are drept rezultat măsurarea
mai degrabă a inegalității decât a sărăciei pentru că este raportat adesea la procentaj de
venit.
Una din dilemele implementării politicilor publice cu care se confruntă admi –
nistrațiile publice este legată de î ntrebarea, dacă este bine să se folosească unul sau mai
multe nivele ale identificării sărăciei. Se preferă de obicei, un nivel unic ca nivel de
intervenție. Administrația americană folosește două nivele, unul absolut și unul relativ.
Comunitatea academică , preocupată de cunoașterea fenomenului mai mult decât de
acțiune, recomandă folosirea mai multor nivele. Apoi, se operează adesea cu distincția
dintre aspectele sintetice și cele analitice ale pragurilor sărăciei.Cel mai frecvent, venitul
este considerat ca un indicator sintetic, dar numeroase studii definesc un indice
compozit al sărăciei care combină mai multe caracteristici socio -economice.
Metode de calcul a pragului sărăciei
Prima metodă poate fi descrisă ca un standard politic . Parlamentul, guvernu l sau
oricare autoritate relevantă stabilește pragul sărăciei și îl ajustează în mod discreționar
sau pe baza unor calcule. În stabilirea acestui prag autoritățile pot utiliza mai multe
metode dar, în final, decizia asupra unuia sau altuia dintre praguri c apătă un caracter
politic.
Există două tipuri de praguri ale sărăciei stabilite dintr -o perspectivă politică.
Primul este un instrument pur de măsurare, deci nu este legat de plățile de susținere a
venitului – income maintenance payments – către toți indi vizii care se află sub acest
prag. Un astfel de prag există în Statele Unite. Studiile comparative internationale ar fi
49 Serge Milano – „La Pauvrete‖, în Dictionnaire Encyclopedique des Finances Publiques , Economica,
Paris, 1991, p.1119.
Politici sociale
69 posibile pe aceasta bază dacă toate statele ar utiliza astfel de instrumente de măsurare.
Ar fi de asemenea interesant să vedem căt de m ult diferă pragurile naționale ale sărăciei
ca procent din venitul național mediu. Transferând instrumentul de măsurare dintr -o țară
în alta, fie acesta un nivel absolut ce utilizează paritatea puterii de cumpărare sau unul
cu caracter relativ, ar însemna să ignorăm rolul deciziei politice în acest proces. Al
doilea tip poate fi numit un prag politic al cvasi -sărăciei – a political quasi -poverty line .
El provine din nivelul plăților minime stabilite într -o țară (spre exemplu, salariul minim,
pensia minimă.) În final, aceste praguri ale quasi -sărăciei sunt întotdeauna dependente
de capacitățile financiare ale țării și fluctuează în mod tipic în funcție de venitul mediu.
Dacă este folosit un astfel de sistem atunci numai cei ale căror venituri se situează sub
aceste plăți minime sunt considerati săraci. Rezultatele vor fi distorsionate de vreme ce
nu este deloc sigur ca aceste plăti minime pot fi acordate tuturor.
O a doua metodă este descrisă ca standard expert . Experții naționali calculează un
coș de bunuri î ntr-o cantitate adecvată pentru o perioada dată de timp, o lună sau o
săptămână. Acesta este coșul pe care specialiștii îl consideră a fi necesar pentru a
atinge nivelul minim socio -cultural de subzistență.
Bunurile din acest coș sunt luate în considerare dintr -o perspectivă monetară
pentru a se ajunge la suma necesară. Întrucât și experții au o rază mare de interese și pot
fi expuși influențelor politice și culturale, ne putem aștepta ca și această metodă să nu
poată fi utilizată în compararea internațion ală a pragurilor de sărăcie. Numai dacă
metodele de stabilire a coșurilor de bunuri ar fi uniforme și exhaustive atunci ele ar
putea fi privite ca o opțiune reală în astfel de comparații.50, (și Bradshow Jonathan –
Rediscovering budgets standards, în Berghma n Jos/ Cantillon Bea (editori) – The
European Face of Social Security, Essays in honour of Herman Deleeck, Aldershot,
Avebury 1993.
A treia metodă este aceea a stabilirii unui venit standard relativ sau standard
relativ al cheltuielilor de consum. Întruc ât el poate fi stabilit de corpurile politice sau
de către cercetători se apropie de ceea ce am numit un standard politic sau de un
standard expert. Cu acest standard, un anumit procentaj din venitul net mediu sau o
medie a cheltuielilor de consum se stabi leste ca prag al sărăciei.
Un nivel de 50% este folosit cel mai frecvent, dar se utilizează totodată 40% și
5o%. Cât de adecvat este acest prag se poate vedea atunci cand se calculează coșul de
bunuri ce se pot cumpăra cu sumă rezultată în fiecare țară cu prinsă în studiu.
Este dificil de stabilit media ce urmează a fi folosită în diferitele calcule.
Cercetătorul are la dispoziție următoarele alternative:
media aritmetică a venitului net sau cheltuielile de consum dintr -un sondaj;
mediana venitului din tr-un sondaj sau a cheltuielilor de consum:
50 Ruggles Patricia – Drawing the line, Alternative Poverty Measures and their Implications for Public
Policy , 1990, Wahington DC, Urbana University Press;
George POEDE
70
media aritmetica a venitului personal disponibil sau de consum din sectorul
gospodariilor luate in evidentele nationale.
Avantajele mediei aritmetice bazate pe sondaje țin de o mai bună compara –
bilitate cu alte medii aritmetice asigurate de statistici și sunt mai ușor de calculat.
Dezavantajul constă în eșantioane nereprezentative, cu prea puțini posesori de venituri
înalte, cu categorii ce subraporteaza veniturile distorsionând astfel rezultatele.
Avantajele medianei se reflectă în scăzuta sa dependență de veniturile înalte ale
unor grupuri care se reflectă infidel în înregistrările oficiale. Dezavantajul său constă în
faptul că nu există prea multe posibilități pentru a o compara cu medii publicat e. O
medie aritmetică ce derivă din date asupra venitului național beneficiază de faptul de a
fi fondată pe metode standardizate internaționale de calcul. Calculul unor medii reclamă
o decizie clară asupra unității de referință. Se știe acum că această uni tate trebuie să fie
individul și nu gospodăria sau familia nucleară ori cea extinsă. Cu toate acestea, dacă
folosim o „resource definition‖ obligațiile mutuale dintre membrii familiei de a -și
acorda sprijin nu pot fi ignorate. Viața comună și nevoile difer ite ale adulților și copiilor
trebuie translate într -o scală de echivalență ce conferă capului familiei ponderea 1 și
fiecărui alt membru, mai puțin de 1. Nu există metode obiective de determinare a
scalelor de echivalență. Când se alege o scală este nevoi e de o altă judecată de valoare.
Apar probleme și atunci când o singură scală este utilizată pentru toate țările.Atunci
când se alege o scală de echivalență, venitul net al gospodariei este divizat de suma
ponderilor membrilor gospodariei, ajungându -se ast fel la un nivel de bunăstare conferit
fiecărui membru al gospodăriei. Media aritmetica sau mediana este determinată prin
luarea în calcul a nivelelor individuale de bunăstare. Scala de echivalență va avea, de
aceea, un efect dublu, atât asupra pragului săr ăciei cât și asupra poziției fiecărui individ
din distribuție, fie el sub ori peste pragul de sărăcie. Atât nivelul ratei calculate a
sărăciei cât și structura populației sărace depind de scala de echivalență utilizată.
Utilizarea scalei uniforme de echiva lență este preferabilă în comparațiile internaționale.
Pentru OECD vechea scală era de 1.0, 0.7, 0.5; noua scală este de 1.0, 0.5., 0.3.
Alternativa este aceea de a determina o metodă de a deriva scalele de echivalență
astfel încât ele să poată compara si tuația diverselor țări. Scalele specific naționale ar fi
utilizate în studiile comparative asupra sărăciei.
Tot așa de important ca și identificarea populației sărace prin utilizarea
pragurilor de sărăcie este și stabilirea gradului de sărăcie. Această pr oblemă poate fi
rezolvată atunci când se utilizează resource definition cu conceptul de poverty gap ori
cu măsurări speciale de distribuție în cadrul săracilor. In teorie, aceste măsurători pot fi
aplicate și cu definiția living condition dacă diferitele d imensiuni sunt măsurate prin
indicatori ce pot fi considerați ca numere cardinale. Sărăcia ușoară va putea fi atunci
diferențiată de sărăcia extremă
O a patra metodă poate fi descrisă ca behavioral mixed citizen -expert standard .
Ea fost dezvoltată de Pet er Townsend in „Poverty in UK „1979. El utilizează elementele
din living condition pentru a determina pragul sărăciei în sensul unei resource
Politici sociale
71 definition , adică a celui mai mic nivel al venitului la care nu apare marginalizare. El
definește un număr de apro ape 60 de indicatori pentru a fi precis. Iată cateva exemple de
indicatori propuși de autorul britanic:
posesia unui apartament de o marime adecvată și cu un sisteme de încalzire
precum și cu alte facilități interne.
posibilitatea copiilor de a invita oca zional prietenii de școală.
dacă ei pot oferi mici cadouri atunci când sunt invitați în casele prietenilor;
dacă pot merge în vacanță cel puțin o săptămână.
Dacă își permit sa fie membrii unui club.
Aceasta abordare impune contributia expertilor.
A cince a metodă poate fi descrisă ca standardul pur al cetățeanului. Ea folosește
evaluarea cetățeanului asupra nivelului venitului lui de bază. In literatura de
specialitate, acest standard este adesea denumit ca ―standard subiectiv:‖ Prin aceasta
metodă, un pra g al sărăciei poate fi derivat din răspunsul la întrebarea „Care este
venitul minim cu care familia dumneavostra ar putea face față nevoilor sale?‖
Leyden poverty line este bazat pe răspunsurile date la evaluarea venitului:
―În condițiile gospodăriei dumne avoastră, ce venit lunar ar fi considerat ca foarte
puțin;puțin: insuficient; suficient; bun; foarte bun‖
Metoda CPS utilizează și ea răspunsul la întrebarea legată de venitul minim dar în
plus pune urmatoarea întrebare: Cu venitul dumneavoastra actual va descurcați : cu mari
dificultăți; cu dificultăți; cu oarecare dificultăți; destul de ușor; ușor; foarte ușor.
În construcția acestor praguri s -au conturat două mari tendințe. Una este reprezen –
tată de optica cheltuielilor , iar cealaltă de aceea a venituri lor. În cadrul primei tendințe,
preocuparea esențială este legată de definirea unui buget familial care să permită
acoperirea cheltuielilor considerate indispensabile. Guvernul american a definit încă din
1964 prin bugetul minim științific un nivel absolut al nevoilor minime pornind de la
minimum alimentar fixat de Ministerul Agriculturii în funcție de studiile asupra nutriției
raportată la prețul produselor.Valoarea acestui minimum se multiplică cu trei pentru a
determina nivelul de sărăcie în ipoteza că f amiliile sărace cheltuiesc o treime din
veniturile lor pe alimentație. Apoi, nivelul obținut este ponderat în funcție de diferitele
caracteristici ale gospodăriilor. Incepând cu 1969, minimum alimentar stabilit nu a mai
fost recalculat, ci doar idexat la n ivelul prețurilor bunurilor alimentare.
Tot în optica cheltuielilor poate fi integrat și bugetul minim convențional speci –
fic politicilor anti -sărăcie din Germania. Ajutorul social, Hilfe zum Lebensunterhalt ,
poate fi considerat ca un venit minim garantat. Venitul minim este determinat după
sumele de referință calculate într -o manieră convențională potrivit unei scheme ''
cantitative a nevoilor'' identice pentru toți indivizii și apoi majorate după situația
specifică a fiecărei persoane în funcție de vârstă , profesie și după alte costuri efective
legate de locuință. Apoi există studii asupra bugetelor normale sau curente conven –
George POEDE
72
ționale. Ele pot fi considerate ca bugete de nevoi care au fost utilizate inițial la
determinarea indicelui costului vieții. Ele per mit măsurarea în funcție de un context dat
economic și social a sumelor necesare în fiecare lună familiilor tip pentru satisfacerea
nevoilor considerate a fi normale.
Din perspectiva veniturilor se definește un nivel de venit ca prag al sărăciei.
Prin util izarea metodei statistice, nivelul de sărăcie corespunde venitului maxim al
primelor x % din gospodării (10%, 25%) clasate în ordinea crescătoare a veniturilor. Se
verifică ulterior pertinența identificării celor din grupul delimitat prin compararea
venitu rilor acestuia cu acelea ale grupului imediat superior. Se apreciază că prin această
metodă se evidențiază mai ales '' cei mai săraci'' și nu cei săraci în general.
Apoi, pragul de sărăcie se poate exprima și în procente ale venitului național,
mediu, medi an sau modal, or disponibil, net sau brut, repartizat pe unitate de consum
sau gospodărie. Decizia de a alege un procent din venitul național este un fapt
convențional și este mai mult legat de corespondența cu diferite minime ale protecției
sociale sau de a recunoaște plafoane mai mici sau mai mari în funcție de interesele
politice. Spre exemplu, începând cu 1965 guvernul federal al Statelor Unite a calculat
un nivel relativ de sărăcie fixat atunci la 44% din venitul median. Uniunea Europeană a
utilizat în 1978 trei praguri de sărăcie pentru pregătirea raportului asupra sărăciei: 40%,
50% și 60% din venitul mediu pe unitatea de consum, înainte de reține în raportul său
un prag intermediar de 50 %. Același prag utilizat în anii ’90 a condus la concluzia
potrivit căreia în Europa există 44 de milioane de săraci.
Există totodată, un prag al sărăciei exprimat în procente ale salariului minim, iar
în țările în care s -a calculat un salar minim garantat, acesta servește drept referință
pentru nivelul de sărăcie. Ac esta este cazul Olandei unde nivelul venitului mediu
garantat, care nu este în mod oficial un nivel de sărăcie, este derivat din salariul minim
garantat pe economie. În Franța, studii locale au utilizat un nivel de sărăcie raportat la
SMIC, considerând dre pt săraci persoanele ale căror venituri sunt inferioare SMIC -ului.
Atât cu minimum fizic c ât și cu cel socio -cultural de subzistență putem diferenția
între definiția living condition , ce pune accentul pe existența bunurilor și serviciilor
pentru orice ind ivid în dimensiunile selectate ale bunăstării sale și definiția resource
care se bazează pe resursele economice existente, venit și posesii monetare și fizice.
Definiția centrată pe living condition impune o decizie asupra dimensiunilor bunăstării
individu lui considerate ca relevante (hrană, îmbrăcăminte, îngrijire medicală, locuință,
condiții de locuit, educație, securitate în raport cu riscurile sociale, transport și comuni –
cații, securitate legală și protecție față de infracțiuni și oportunități de a par ticipa la
activități sociale, culturale și politice din societate. Aici, minimum fizic de subzistență
diferă de minimum socio -cultural de subzistență prin faptul că este restrâns la câteva
dimensiuni ale bunăstării. Cu definiția centrată pe resurse, trebui e să se hotărască ce fel
de factori economici trebuie luați în considerare însă cu siguranță cei legați de venit și
bunuri (assets)
Politici sociale
73 O definiție centrată pe resurse se bazează de asemenea pe judecata de valoare
potrivit căreia responsabilitatea pentru deci ziile de cheltuieli trebuie să aparțină acelora
care le iau.
O gospodărie trebuie să poarte responsabilitatea pentru o realizare echilibrată a
nevoilor membrilor săi. Definiția condiției de trai a minimului socio -cultural de subzis –
tență impune determinar ea unor standarde minime în toate dimensiunile bunăstării
considerate ca relevante. Aceste standarde minime care vor fi sub medie vor trebui puse
în relație cu pragul de marginalizare care și el este dificil de stabilit. Cu o definiție
living condition este totuși necesar să se folosească judecăți de valoare pentru a stabili
un set de standarde minime în oricare din dimensiunile avute în vedere. Mai mult, va
trebui să se stabilească dacă sărăcia este confirmată doar prin situarea sub standarde
într-un singu r domeniu sau trebuie să se acumuleze anumite eșecuri în atingerea mai
multor standarde minime pentru a aprecia gradul sau statutul de sărăcie. Cu o definiție
centrată pe resource , o anumită fracțiune a resurselor medii (spre exemplu, 40% or 50%
sau 60% es te stabilită în mod uzual ca o linie a sărăciei. Pentru că acesta este un
standard prea abstract, este greu sa se justifice un procentaj ca prag al marginalizării.
Calcularea unei medii implică totuși o distincție clară a indivizilor. Media se poate
raport a la populațiile din anumite regiuni și se obțin atunci mai multe praguri ale
sărăciei, câte unul pentru fiecare regiune. Media poate cuprinde întreaga populație a
unui teritoriu national. O astfel de decizie poate fi justificată prin cunoscutul obiectiv a l
atingerii standardelor egale de trai în diferitele regiuni ale teritoriului național invo –
cându -se solidaritatea tuturor membrilor societății. Apoi, calculul mediei poate să se
bazeze pe o delimitare mai largă a populației relevante, spre exemplu populaț ia din toate
statele membre ale Uniunii Europene.
Cazul Germaniei și Marii Britanii
Abordarea sărăciei în aceste țări se bazează pe unele prevederi legale care de
altfel reprezintă și cadrul general al sistemelor de protecție socială. Conform acestora,
cei considerați săraci primesc o alocație diferențiată ce le permite atingerea unui nivel
de resurse determinat.
În Germania, studiile despre sărăcie se referă la sistemele de asistență socială,
instrument guvernamental principal în lupta împotriva sărăcie i. Legea federală a
ajutorului social din 1962 a instaurat un ajutor un ajutor de subzistență garantat tuturor
rezidenților care nu au resurse suficiente pentru a atinge un minimum socio -cultural de
subzistență. Suma garantată reprezintă nivelul german al sărăciei. El a fost fixat prin
raportarea la venitul considerat necesar pentru a satisface nevoile esențiale considerate
normale și a fost elaborat pe baza unor anchete asupra bugetelor de gospodărie.
Raportarea la un coș de consum zilnic ridică în același timp problema percepției sociale
a nevoilor. Analistul trebuie să aibă în vedere bunurile care intră în compoziția coșului
alimentar, precum și prețurile acestora. Lista bunurilor normale este stabilită de
George POEDE
74
Asociația germană pentru asistența publică și pri vată – Deutscher Verein für öffentliche
und Private Fürsorge – și transmisă guvernului. Costul real al vieții este fixat guvernul
landului.
În Marea Britanie exista în 1948 o alocație de asistență 51 denumită national
assistance , transformată în supplemetar y benefit în 1966 și apoi în income support în
1988. Cu excepția celor care au un loc de muncă, income support garantează tututor
persoanelor un nivel minim.
Spre deosebire de studiile de început asupra sărăciei care aveau drept țintă
veniturile mici, în p rezent ele se interesează de gospodăriile ale căror venituri sunt mai
mici decât venitul mediu. In acest mod are loc trecerea de la abordarea juridică a
sărăciei la una în conformitate cu normele comunitare europene, fapt ce are drept
rezultat, printre alt ele, schimbarea unității de analiză, a modului de măsurare a venitului
și a scalei de echivalență. Familia (benefit unit) a fost înlocuită cu gospodăria pentru că
ea subestima economiile scalei potențiale în cadrul unei unități mai mari.
Metoda juridică nu permite decât o percepție parțială a sărăciei fiindcă benefi –
ciarii sunt persoane care pot avea acces numai în măsura în care invocă anumite
drepturi. Unii indivizi nu apelează la serviciile la care ar avea dreptul pentru că găsesc
umilitor acest lucru. D e aceea, unii autori fac distincția dintre sărăcia combătută
(combatted poverty ) și sărăcia disimulată ( concealed poverty ). Sărăcia combătută poate
subestima numărul săracilor prin omiterea beneficiarilor potențiali, diminuând cunoaș –
terea compoziției pop ulației sărace. Spre exemplu, minimum socio -cultural de existență
definit de legea federală nu mai este garantat în măsura în care nivelul pragului este
prost ajustat în raport cu alte surse de venit. Astfel, ar trebui introdus în categoria
săracilor, grup ul persoanelor aflate chiar puțin peste prag. Din punct de vedere politic și
financiar acest fapt este greu de realizat.
Temă
Comparați criteriile de eligibilitate din Legea venitului minim garantat cu
metodele de calcul al pragului sărăciei practicate î n alte state (10 pagini).
51 Anthony Atkinson, Sandrine Cazes – Mesures de la pauvrete et politiques sociales : une etude
comparative de la France, de la RFA et du Royaume -Uni, revue de l'OFCE, Paris, Presse de la Fondation
nationale des sciences politiques, nr. 33, octobre 1990, p. 122.
Politici sociale
75
VIII.4 Globalizarea politicilor sociale
Critica adusă politicilor economice ale țărilor bogate care le -au transformat pe cele sărace în surse de
materii prime și piețe de desfacere a generat apariția conceptului de politici so ciale de redistribuire între state.
Potrivit lui B.Deacon, globalizarea politicilor sociale presupune, la nivel internațional, următoarele:
redistribuire socială globală, reglementări sociale globale și resurse sociale globale și empowerment52. Astfel,
statele devin din promotori ai politicilor sociale interne subiecți ai politicilor sociale supranaționale.
În politicile sociale globale nu se mai operează cu indivizi săraci, ci cu state sărace, cu redistribuirea
bunăstării între state și categorii de stat e etc. Statele contribuie cu sume importante la fonduri regionale sau
mondiale, iar cele care se confruntă cu probleme (crize economice sau sociale, războaie, calamități naturale)
primesc ajutoare nerambursabile din aceste fonduri. În plus există forme reg ionale de reprezentare politică
(Comisia Europeană, Consiliul de Miniștri al UE, Parlamentul European) sau mondiale (ONU), organisme
financiare regionale sau mondiale (BERD, FMI, Banca Mondială), forțe militare regionale (NATO, viitoarea
organizație milita ră a UE) cu misiuni de intervenție (din partea ONU) în țări din lumea întreagă, tribunale
regionale sau mondiale și legislație internațională care prevalează celei naționale în anumite domenii. Deși în
politicile sociale, comparativ cu economia, de exemplu , globalizarea nu este suficent de avansată, există
acorduri internaționale privitoare la anumite domenii precum protecția copilului, drepturile refugiaților și
altele care se fundamentează pe Declarația Drepturilor Omului și care completează adesea măsuri le de
protecție socială națională devenind astfel o sursă de protecție și un furnizor de bunăstare pentru anumite
grupuri sociale din țările în dificultate. În acest proces global de redistribuire a bunăstării sunt angrenate atât
organizații politice , cât și organizații neguvernamentale cu acoperire internațională precum Salvați Copiii,
Medicii Fără Frontiere etc. care sprijină cu resurse colectate în țările dezvoltate filialele din țările aflate în
dificultate.
În ciuda unor dezvoltări pozitive, nu pute m vorbi doar de constituirea unui sistem global de
protecție socială a indivizilor. Pe de o parte, nu se poate transfera total responsabilitatea guvernelor naționale
asupra unor organisme internaționale (și implicit a țărilor bogate) pentru că nu sunt nici resurse suficente, și
nici cadrul politic adecvat, iar pe de altă parte, generozitatea țărilor bogate față de cele sărace este extrem de
limitată datorită intereselor interne și adesea condiționată politic, fapt neacceptat întotdeauna de țările sărace.
În plus, procesul de armonizare a modelelor de protecție socială chiar între țările dezvoltate (de exemplu, în
interiorul UE) este anevoios și datorită diferențelor importante dintre ele, și datorită intereselor naționale
uneori divergente care fac foarte di ficilă unificarea.
Și România, ca țară fostă comunistă aspirantă la un destin capitalist aflată în plin proces de integrare
în structurile politico -economice și militare occidentale, dar în același timp în plină criză a tranziției, resimte
acut probleme le sociale majore și nevoia unui sistem coerent. După părerea noastră, măsurile pe care ar trebui
să le ia România în perioada următoare trebuie să îmbine prioritățile legate de problematica internă, specifică,
de problemele sociale majore anterior ignorat e sau rezolvate prost, cu prioritățile legate de integrarea sa
treptată în spațiul nou european și mondial marcat de alte reguli la care trebuie de asemenea să ne adaptăm.
Pe plan intern, suntem de părere că în mod evident politicile sociale puternic redis tributive, universaliste (la
52 B. Deacon, M. Hulse, P. Stubbs, Global Social Policy , Sage Publications, Londra, 1997 disponibil pe
www.biblioteca. ase.ro
George POEDE
76
care iată și Suedia începe să renunțe) nu sunt viabile pentru România, unde nu sunt nici resurse suficente
pentru o astfel de abordare. Pe de altă parte, costurile enorme ale tranziției afectează și vor afecta negativ
segmente largi de populație pe care politicile sociale trebuie obligatoriu să le protejeze, aduncâdu -le la un nivel
minim de subzistență prin utilizarea eficentă, focalizat și condiționat, a puținelor resurse de care dispunem.
Potențialul de resurse dinspre UE și B anca Mondială va trebui, de asemenea, valorificat maximal. Deci, în țara
noastră este necesară schimbarea culturii guvernamentale a sărăciei, bazată pe o economie bolnavă, ineficentă,
cu modelul bunăstării bazate pe muncă.
De asemenea, sunt necesare măs uri de adaptare externă a sistemului de politici sociale, de adaptare la
imperativele și logica europenizării și a globalizării, cum ar fi53:
mutarea accentului pe creșterea eficenței și renunțarea la obiectivul reducerii inegalității sociale
crearea de bun ăstare prin muncă pentru a reduce cheltuielile bugetare și implicit ratele de impozitare,
deci costurile cu forța de muncă, și a deveni astfel competitivi pe plan extern cu companiile noastre;
privatizarea rapidă a companiilor de stat și atragerea de compa nii străine multinaționale pe piața
românească pentru a integra economia noastră în cea mondială și a întări prin asocieri și preluări
avantajoase ale unor firme românești de către mari companii pozițiile companiilor noastre (desigur
fără a pierde complet controlul asupra unor zone strategice din economie).
Probabil numai adoptând astfel de măsuri (poate surprinzătoare pentru unii, deoarece schimbă
paradigma tradițională a abordării politicilor sociale), care să ia în calcul imperativul eficenței în polit icile
sociale și îmbinarea determinărilor interne legate de sărăcie și excluziune socială, cu cele externe, legate de
europenizare și globalizare, România are șanse să treacă pe termen mediu și lung de la situația actuală,
caracterizată de cultura guvernam entală a sărăciei, la un model al unei bunăstări sociale, bunăstare bazată pe
muncă și participare socială din partea tuturor.
Tema : Scrieti un eseu cu tema: Influența globalizării economiei asupra
domeniului social
53 idem
Politici sociale
77
IX. Modul de viata euro pean – AnaMaria Popovici
Modul de viata european
Prezentarea nivelului de trai în Europa
Calitatea vieții – pe primul loc în agenda Uniunii Europene. Condițiile favorabile de viață depind
de o largă gamă de factori, ca de pildă: calitatea serviciilor medicale, oportunități de educație și pregătire
profesională sau facilități de transport, asta ca să numim doar câteva dintre aspectele care afectează viața de zi
cu zi a cetățenilor. Uniunea Europeană și -a propus să sporească constant nivelul de viață în toate Statele
Membre, și să ia în considerație provocările lansate de o Europă contemporană, cum ar fi: excluderea din
punct de vedere social sau numărul ridicat al populației bătrâne.
Locuri de muncă în Europa .
Imbunătățirea oportunităților de angajare în Europa reprezintă o prioritate pentru Comisia
Europeană. Avându -se în vedere tratarea problemei șomajului și a creșterii mobilității între locurile de muncă
și regiuni, o gamă largă de inițiative ale Uniunii Europene sunt dezvoltate și implementate pent ru a sprijini
strategia de Angajare Europeană. Acestea includ Serviciul European de Angajare (EURES) și programul ce se
va dezvolta în viitor numit Progres (2007 -2013). Ultimul va înlocui toate programele actuale ale Comunității,
precum și fondurile de bug et din domeniile angajării, includere socială și protecție, condiții de muncă, egalitate
între sexe și anti -discriminare.
Sănătate și sistem medical în Uniunea Europeană .
Sănătatea reprezintă o componentă esențială, influențând viața de zi cu zi a oamen ilor și, în consecință, o
prioritate pentru toți Europenii. Un mediu sănătos este crucial pentru dezvoltarea noastră individuală și
profesională, iar cetățenii Europeni sunt din ce în ce mai pretențioși când vine vorba de sănătate și siguranță la
locul de muncă, dar și în ceea ce privește furnizarea la nivel superior a serviciilor medicale. Comisia
Europeană a dezvoltat o strategie bine pusă la punct în ceeea ce privește asigurarea de sănătate, punând în
aplicare o serie de inițiative care vin în ajutorul e forturilor autorităților publice naționale. Acțiunile și
obiectivele comune ale Uniunii sunt incluse în programele și strategiile de sănătate Europene. Actualul
Program de Sănătate Publică a Uniunii Europene dorește să îmbunătățească capacitatea Uniunii Eu ropene de
a răspunde unei serii de amenințări în ceea ce privește domeniul medical și să crească nivelul de informare
privind ultimele schimbări în sectorul public medical. O nouă strategie a fost abordată în sectorul protecției
sănătății și consumatorilor , care subliniază mai departe nevoia de a îmbunăți sistemul de sănătate al cetățenilor
și de a răspândi informațiile de tip medical.
Educația în Uniunea Europeană .
Educația în Europa prezintă deopotrivă, rădăcini adânci și diversitate. Incă din anul 1976, miniștrii
educației au decis să implementeze o rețea de informare cu scopul de a înțelege mai bine politicile și sistemele
educaționale ale celor 9 state ce constituiau pe atunci Comunitatea Europeană. Acest lucru reflecta faptul că
principala trăsătură a sistemului educațional în oricare din Statele Membre ar trebui să fie respectată în
totalitate, în vreme ce interacțiunea coordonată între sistemele de educație, training și angajare ar trebui
George POEDE
78
îmbunătățite. Eurydice, rețeaua de informare asupra educației în Europa, a fost lansat propriu -zis în 1980. In
1986, atenția s -a îndreptat dinspre schimburile de informație spre schimburile de studenți, o dată cu lansarea
programului Erasmus, de multe ori considerat a fi una dintre cele mai de succes inițiative ale Uniunii
Europene. Experiența dobândită în mai mult de un sfert de secol a fost consolidată și pusă în aplicare în
cadrul programului Socrates, acoperind toate ariile de educație pentru toate vârstele și la toate nivele de
abilitate. Pentru a facilita intro ducerea studiilor Europene în universități, Comisia sprijină, de asemenea,
proiectul Jean Monnet, oferind subvenții pentru instituirea locației celor ce prezidează Jean Monnet -ul, cursuri
permanente, module legate de legea Europeană, economia Europeană, st udii politice despre construcția
Europeană, și istoria integrării Europene. Proiectul sprijină, de asemenea, înființarea Centrelor de Excelență
Jean Monnet.
Transportul în Uniunea Europeană .
Transportul a reprezentat una dintre cele mai comune politici al e Comunității Europene. Incă din
1958, atunci când Tratatul de la Roma a intrat în vigoare, politica transporturilor în Uniunea Europeană s -a
concentrat asupra îndepărtării obstacolelor privind trecerea peste graniță în cadrul Membrelor State, în
consecinț ă, îngăduind persoanelor și bunurilor să circule rapid, eficient și ieftin. Principiul este strâns legat de
scopul principal al Uniunii Europene, de a stabili o economie dinamică și o societate unită.
Privire generală asupra condițiilor de muncă în Europa
Calitatea muncii și angajărilor – o problemă vitală, cu un puternic impact economic și umanitar
Condițiile bune de muncă sunt importante pentru bunăstarea angajaților Europeni. Acestea contribuie
la:
bunăstarea fizică și psihologică a Europenilor, precum și la
performanța economică a Uniunii Europene.
Din punct de vedere umanitar, calitatea mediului de muncă are o influență puternică asupra muncii în
general, precum și a satisfacției asupra vieții a muncitorilor Europeni.
Din punct de vedere economic, cond ițiile de muncă la standarde înalte reprezintă o forță generatoare
de creștere economică și o temelie în ceea ce privește poziția competitivă a Uniunii Europene.
In consecință, a promova crearea și menținea unui mediu de muncă solid și plăcut este o proble mă
fundamentală pentru Uniunea Europeană – o problemă care promovează sănătatea și bunăstarea angajaților
Europeni și crează un echilibru perfect între orele de muncă și cele de relaxare.
Imbunătățirea condițiilor de muncă în Europa: un obiectiv important pentru
Uniunea Europeană . Asigurarea de condiții favorabile de muncă pentru cetățenii
Europeni reprezintă o prioritate pentru Uniunea Europeană. Prin urmare, Uniunea
Europeană colaborează împreună cu guvernele naționale pentru a asigura un mediu de
muncă p lăcut și securizant. Membrele State sunt sprijinite prin:
schimbul de experiență între diferite țări și acțiuni comune;
stabilirea unor cerințe minime în ceea ce privește condițiile de muncă, sănătatea și siguranța la
locul de muncă, acestea aplicându -se la nivelul întregii Uniuni Europene.
Criterii în ceea ce privește calitatea muncii și angajarea . In scopul dezvoltării unor condiții de
muncă bine puse la punct, este important să determinăm care sunt principalele caracteristici ale unui mediu de
muncă f avorabil și în consecință, criteriile privind calitatea condițiilor de muncă.
Politici sociale
79 Fundația Europeană privind Imbunătățirea Condițiilor de Trai și Muncă (Eurofound) cu sediul în
Dublin, reprezintă o agenție Europeană ce asigură informații, consilieri și expert ize asupra, așa cum și numele
sugerează, condițiilor de viață și muncă. Această agenție a stabilit o serie de criterii privind calitatea locului de
muncă și angajarea, printre care:
sănătatea și bunăstarea la locul de muncă – acesta este un criteriu esenți al, din moment ce
condițiile bune de muncă presupun prevenirea problemelor de sănătate la locul de muncă, scăderea
riscului de expunere și îmbunătățirea organizării muncii;
echilibru între viața profesională și cea privată – cetățenilor ar trebui să li se acorde șansa de
a stabili un echilibru între timpul petrecut la locul de muncă și timpul liber;
dezvoltarea calităților – un loc de muncă de calitate este acela care asigură posibilități de
pregătire și avansare profesională
Eforturile depuse de Eurofound vor contribui la planificarea și îmbunătățirea vieții, precum și a
condițiilor de muncă în Europa.
Sănătate și siguranță la locul de muncă.
Comisia Europeană a recurs la o gamă largă de activități pentru a promova un mediu de muncă sănătos
în Statele Mem bre ale Uniunii Europene. Dintre acestea, a dezvoltat Strategia Comunitară pentru Sănătate și
Siguranță la Locul de Muncă pentru perioada 2002 -2006. Această strategie a fost inițiată cu ajutorul
autorităților naționale, a partenerilor sociali și NGOs. Stra tegia vizează promovarea cooperării Internaționale
și necesitatea unei puternice culturi de prevenire. O nouă strategie pentru perioada 2007 -2012 urmează a fi
pusă în aplicare. Politica Comunității Europene în ceea ce privește sănătatea și siguranța la lo cul de muncă
urmărește îmbunătățirea pe termen lung a bunăstării muncitorilor Uniunii Europene. Aceasta ia în
considerație dimensiunile fizice, morale și sociale ale condițiilor de muncă, ca și provocările aduse de
extinderea Uniunii Europene către țările din Centrul și Estul Europei. Introducerea standardelor Uniunii
Europene privind nivelul de sănătate și siguranță, a contribuit enorm la îmbunătățirea situației muncitorilor
din aceste țări.
Recunoașterea diplomelor și a gradului de calificare .
Importanț a transparenței și a recunoașterii reciproce a diplomelor – un factor crucial al gradului de
libertate al muncitorilor . Posibilitatatea de a obține recunoașterea gradului de calificare și a competențelor
unei persoane poate juca un rol important în decizia de a căuta un loc de muncă în altă țară a Uniunii
Europene. Prin urmare, este necesară dezvoltarea unui sistem care să garanteze acceptarea reciprocă a
competențelor profesionale în diferitele State Membre. Doar un asemenea sistem ar putea asigura că acea
lipsă de recunoaștere a calificărilor profesionale nu va deveni un obstacol în calea mobilității muncitorilor în
cadrul Uniunii Europene.
Principii de bază pentru recunoașterea calificărilor profesionale în Uniunea Europeană . Ca
un principiu de bază, ori ce cetățean European ar trebui să aibă libertatea de a -și practica profesia, în orice Stat
Membru. Din păcate, implementarea practică a acestui principiu este adeseori împiedicată de cerințele
naționale privind accesul la anumite profesii în țara gazdă. In scopul depășirii acestor probleme, Uniunea
Europeană a elaborat un sistem în scopul recunoașterii calificărilor profesionale. In cadrul acestor termeni ai
sistemului, se face o distincție între profesii sistematice (profesii pentru care anumite calificări sunt necesare
din punct de vedere legal) și profesii care nu sunt sistematice din punct de vedere legal în Statul Membru
gazdă.
George POEDE
80
Măsuri în vederea transparenței calificărilor în Uniunea Europeană Uniunea Europeană a
făcut pași importanți în direcția a tingerii unei transparențe a calificărilor în Europa:
cooperare crescută în educația și pregătirea profesională, cu scopul de a combina
toate instrumentele necesare transparenței certificatelor și diplomelor, într -un instrument unic și
prietenos;
dezvoltar ea de acțiuni concrete în domeniul recunoașterii acestora și calitatea în
educația și pregătirea profesională.
Depășirea diferențelor în sistemul educațional și cel de pregătire din întreaga Europă .
Sistemele educaționale și de pregătire în Statele Membr e ale Uniunii Europene indică încă diferențe
substanțiale. Ultima lărgire a Uniunii Europene, incluzând diferite sisteme educaționale tradiționale, a avut
drept urmare sporirea diversității. Aceasta necesită stabilirea unui set de reguli comune pentru a ga ranta
recunoașterea competențelor. In scopul depășirii acestei diversități privind standardele naționale de calificare,
metodele educaționale și structurile pregătitoare, Comunitatea Europeană a propus o serie de instrumente,
dorind să asigure o transpare nță mai bună și recunoașterea calificărilor din motive atât academice, cât și
profesionale.
Cadrul European al Calificărilor . Cadrul European al Calificărilor reprezintă o prioritate pentru
Comisia Europeană în procesul recunoașterii competențelor profesio nale. Obiectivul principal al acestui
cadru îl constituie crearea de legături între diferitele sisteme naționale de calificare, și garantarea unui transfer
calm și recunoașterea diplomelor.
Centrele de Informare Națională privind Recunoașterea Academică (NARICs) .O rețea denumită
NARICs a fost înființată în 1984 la inițiativa Comisiei Europene. NARICs oferă sprijin în vederea
recunoașterii academice ale perioadelor de studiu în străinătate. Localizate în toate Statele Membre ale Uniunii
Europene, la fel ca și în țările din Zona Economică Europeană, NARICs joacă un rol important în procesul
recunoașterii calificărilor în Uniunea Europeană.
Sistemul European de Transfer a Creditelor (ECTS) . Acest sistem își propune facilitarea perioadelor
de studiu în străină tate. Introdus în 1989, acesta funcționează prin descrierea unui program educațional și
atașarea de credite la componentele sale. Reprezintă o completare esențială la binecunoscutul program
studențesc Erasmus.
Europass . Europass -ul reprezintă un instrumen t ce asigură transparența aptitudinilor profesionale. Este
alcătuit din cinci documente standardizate: un CV (Curriculum Vitae); atestat de limbă; Înlocuitor de
certificate; înlocuitor de diplomă; un document de mobilitate Europass. Sistemul Europass are r olul de a face
aptitudinile și calificările clare și ușor de înțeles în diferitele părți ale Europei. In fiecare țară a Uniunii
Europene și a Ariei Economice Europene, au fost înființate centre naționale de tip Europass, având rolul de a
clarifica orice ne dumerire în legătură cu sistemul Europass.
Auto -angajarea .
Cetățenii Uniunii Europene au dreptul să îndeplinească muncă bazată pe auto –
angajare, permanent sau temporar, în aceleași condiții ca și cetățenii italieni.
Următoarele categorii de auto -angajați sunt incluse :
ce ce conduc propria afacere;
cei ce lucrează în cadrul uneia dintre profesiile individuale;
Politici sociale
81 cei ce lucrează ca persoane liber -profesioniste.
Finanțările pentru auto -angajare sunt dirijate de către Titlul 2 din Decretul Legislativ 185/2000, ș i sunt
controlate de către Compania Italiană de Dezvoltare (Societa Sviuppo Italia). Finanțarea este disponibilă
persoanelor peste 18 ani care nu sunt angajați în momentul aplicării și sunt rezidenți în Uniunea Europeană –
ariile 2 ale Obiectivului Fondulu i Structural. Sunt 3 tipuri de activități finanțate de către Titlul 2:
a. angajare pe cont propriu;
b.micro -întreprinderi;
c.francize.
Pregătire profesională . Termenul Educație și Pregătire profesională se referă la activități și
cursuri practi ce, strâns legate de o anumită profesie sau vocație, rolul lor fiind de a pregăti participanții
pentru carierele lor viitoare. Pregătirea profesională reprezintă un mijloc esențial de a atinge recunoaștere
profesională, îmbunătățindu -ți șansele de a găsi u n loc de muncă. Așadar, este absolut necesar ca sistemele
de pregătire profesională din Europa să răspundă la nevoile cetățenilor și ale pieții muncii, în scopul
facilitării accesului la locuri de muncă. Educația și pregătirea profesională a reprezentat o parte esențială a
politicii Uniunii Europene încă de înființarea Comunității Europene. De asemenea, reprezintă un element
crucial din așa -zisa Strategie a Uniunii Europene de la Lisabona, care dorește să transforme Europa în cea
mai competitivă și dinamică societate bazată pe cunoaștere. In 2002 Cosiliul European a acccentat și mai
mult acest rol vital, stabilindu -și un alt țel ambițios – educația și pregătirea Europeană să fie recunoscută pe
plan mondial până în anul 2010 – prin susținerea a numeroase iniț iative mondiale, și în special prin întărirea
cooperării în zona pregătirii profesionale.
Inițiative Europene pentru promovarea cooperării în domeniul pregătirii profesionale . In
eforturile sale de a promova o strânsă colaborare în scopul dezvoltării sist emelor de pregătire
profesională în Europa, Uniunea Europeană se folosește de o gamă largă de instrumente și
implementează o serie de programe și inițiative.
I) Socrates. Socrates pledează pentru cooperare Europeană în toate domeniile educației.
Această coop erare se desfășoară sub diferite forme:
1. mobilitate ( în întraga Europă);
2. organizarea de proiecte în comun;
3. înființarea de rețele Europene (promovănd idei și practică excelentă) și
4. realizare de cercetări și analize comparative.
In practică, Socrate s oferă persoanelor în cauză, facilități cu privire la studii, predare, însușirea
unui loc de muncă sau urmarea unui curs de pregătire în altă țară. Asigură sprijin pentru inițiative educaționale
ce vizează organizarea de proiecte de predare și schimburi d e experiență. Ajută asociațiile și NGOs la
organizarea de activități cu tematică educațională etc.
II) Leonardo da Vinci
Programul Leonardo da Vinci, adoptat în 1994, are ca obiectiv principal implementarea politicii de
pregătire a Uniunii Europene. C onstituie unul dintre instrumentele principale de susținere a mobilității
trans -naționale în Europa și asigură sprijin financiar organizațiilor publice și private, active în problemele
George POEDE
82
privind pregătirea educațională. Leonardo sprijină, de asemenea, locați i și proiecte de schimb, vizite de
studio și rețele trans -naționale, printe altele.
Educația pentru adulți și Invățământul de lungă durată în Europa Invățarea de lungă durată
este un process care implică toate formele de educație – formal, informal și non -formal – începând din
perioada pre -școlară și ținând până după pensionare. Are rolul de a ajuta persoanele în procesul dezvoltării și
păstrării competențelor esențiale de -a lungul vieții, precum și încurajarea acestora în a se deplasa cu ușurință
între loc uri de muncă, regiuni și țări. Invățarea de lungă durată este, de asemenea, un element esențial al
Strategiei de la Lisabona, dar are un rol esențial și în dezvoltarea personală și în creșterea competitivității și
locurilor de muncă. Uniunea Europeană a ad optat numeroase instrumente pentru promovarea educației
pentru adulți în Europa.
Gruntving. Gruntving -ul constituie una dintre initiativele programului educațional European
Socrates și vizează în primul rând îmbunătățirea calității educației profesionale d estinate adulților. De
asemenea, urmărește să promoveze schimburi și cooperări care să faciliteze oportunități și accesul la învățarea
de lungă durată pentru cetățenii Uniunii Europene.
Carduri de sănătate.
Cardul European de Asigurare Medicală : acesta reprezintă un pas important către simplificarea
multiplelor noastre sisteme de sănătate. Introdus în iunie 2004, cardul facilitează substanțial accesul la
asistența medicală pentru cetățenii Uniunii Europene care călătoresc către alt stat membru. Mai mult decât
atât, acesta garantează o rambursare rapidă și eficientă a cheltuielilor realizate pe plan local, sau la scurt timp
după întoarcerea în locul de reședință. Incepând cu 1 ianuarie 2006, Cardul European de Asigurare Medicală
este folosit și recunoscut de către toate țările implicate în acest proces, el înlocuind formularele utilizate până
atunci, cum ar fi binecunoscutul E111.
Cine are dreptul de a folosi EHIC -ul? C ardul European de Asigurare Medicală este utilizat de către:
cetățenii Uniunii Europene;
cetățenii Zonei Economice Europene (EEA);
cetățenii elvețieni;
membrii familiei regale, indiferent de naționalitatea lor;
cetățenii altor țări, care dețin un sistem de securitate social în una din statele
membre ale Uniunii Europene, EEA sau Suedia.
EHIC-ul ar trebui solicitat de către una dintre instituțiile de sănătate înainte de a pleca către altă țară europeană.
Toții cetățenii Uniunii Europene sunt sfătuiți să poarte la ei cardurile europene de asigurare de sănătate atunci
când călătoresc către alt e țări.
Avantaje: In timp ce scopul principal al Cardului European de Asigurare Medicală este de a asigura
accesul la serviciile medicale în timpul șederilor temporare în altă țară, acesta asigură totodată, și o serie de
avantaje suplimentare, de care po t beneficia cei ce se ocupă cu furnizarea, dar și pacienții. Principalele avantaje
ale EHIC -ului pot fi rezumate astfel:
facilitează accesul la îngrijire medicală în strainătate;
rambursare rapidă și eficientă a cheltuielilor;
asigurarea datelor;
încredere sporită;
mai puțină administrație;
Politici sociale
83 proceduri simplificate și rapide în obținerea de servicii medicale.
In general, acest “card inteligent” conține doar informații elementare cum ar fi numele și prenumele
deținătorului și data nașterii, însă nu și date med icale. Este simplu de utilizat, și usor de recunoscut. De
asemenea, informația este prezentată într -o formă standardizată, astfel încât să poată fi citit indiferent de
limbă.
Ce reprezintă un “card inteligent”?: “Cardul inteligent” este un card de plasti c, de mărime
obișnuită, fiind identic cu cardurile bancare. Cardurile ineligente au un cip minuscul plasat pe partea din față.
Atunci când este introdus într -un dispozitiv specific, cip -ul face contact cu conectorii electrici care citesc
informația de pe c ip și scriu informația înapoi. Ce tip de informații sunt păstrate pe card -ul de sănătate?
Singurele informații personale introduse pe Cardul European de Asigurare Medicală sunt: numele și
prenumele deținătorului, număr de identificare personal și data nașt erii. Cardul nu conține informații
medicale. Unde este acest card acceptat? EHIC -ul poate fi folosit pentru a obține orice tip de serviciu
medical, fie că e vorba de un medic profesionist, un spital sau o farmacie. Statele membre ale Uniunii
Europene sunt responsabile cu introducerea și răspândirea cardurilor de sănătate, dar și cu aprovizionarea
tuturor centrelor de sănătate cu bancomate de citire a cardurilor. Folosirea Cardului European de
Asigurare Medicală în străinătate: Este important de reținut că acest card nu acoperă acele cazuri în care
pacientul hotărăște în mod intenționat să se trateze în străinătate. Mai degrabă, este folosit pentru a asigura
persoanele care călătoresc în alte țări pentru o perioadă limitată și astfel, să acopere îngrijirea m edicală care
devine necesară în timpul șederii pe teritoriul unui alt stat membru. Când se ivește necesitatea de a apela la
îngrijire medicală, tratamentul este aplicat în conformitate cu regulile respectivei țări (de exemplu, dacă
îngijirea medicală este gratuită în acel Stat Membru, pacientul va avea acces liber la îngrijiri medicale, în cazul
în care prezintă Cardul European de Asigurare Medicală).
Certificatul de înlocuire provizorie : In cazul în care persoana care are nevoie de îngrijiri medicale nu
se află în posesia unui Card European de Asigurare Medicală, el poate prezenta ca alternativă un certificat
provizoriu, care poate fi expediat cu ușurință prin intermediul faxului sau prin e -mail, de către Instituția
Națională de Sănătate din țara de origi ne. Acest certificat reprezintă echivalentul EHIC -ului, și oferă accesul
pacientului la aceleași condiții de tratament și rambursare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Problemele curente ale MSE [602377] (ID: 602377)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.